Jennifer_L._Armentrout_-_Ramii_cu_mine.pdf

UNU Brigada tipilor trăsnet mă înconjurase. Multă lume credea că Brigada tipilor trăsnet e doar un mit. Nimic mai mult decât o legendă din campus, cam ca povestea despre regina balului care s-a aruncat pe fereastra căminului din cauză că se îndopase cu LSD sau cu crack1, sau a căzut când era la duş şi şi-a spart căpăţâna, sau ceva asemănător. Cine ştie? Povestea se schimba de fiecare dată când o auzeam, însă, spre deosebire de gagica răposată care cică ar bântui prin Gardiner Hall, Brigada tipilor trăsnet era o chestie reală, vie şi însufleţită; mai precis vorbind, câteva chestii. Câteva chestii trăsnet. Se întâmpla rar în prezent să-i vezi pe toţi împreună, de-aia au şi devenit un soi de legendă, dar, măiculiţă, când se adunau cu toţii, erau ditamai delicatesa pentru ochi. Şi probabil că eram mai aproape de perfecţiune decât aş putea ajunge vreodată în viaţă: cu asta şi cu miraculosul fond de ten Dermablend, care aproape că-mi acoperea cicatricea de pe faţă. Eram toţi grămadă în apartamentul lui Avery Morgansten. După pietroiul de pe inelarul ei, părea să fi înaintat considerabil pe drumul schimbării numelui de familie şi, cu toate că n-o cunoşteam prea bine — de fapt, nu cunoşteam prea bine pe nimeni, cu excepţia Teresei —, mă bucuram pentru ea. Ori de câte ori îmi era în preajmă, se purta foarte frumos. Uneori putea să fie un pic mai tăcută şi părea să se retragă în propriile-i gânduri, dar oricine îşi dădea seama că ea şi logodnicul ei, 1 Crack cocaine – cocaină pură ce poate fi fumată. 1 Cameron Hamilton, erau profund îndrăgostiţi, după felul în care se priveau. Aşa cum o privea el şi acum, de parcă n-ar mai fi existat altă femeie pe lume. Chiar dacă stăteau împreună, Cam pe canapea, iar Avery pe genunchii lui, ochii ăştia albaştri, strălucitori, o fixau cu privirea, în timp ce ea râdea de nu ştiu ce chestie spusese sora lui, Teresa. Dac-ar trebui să fac o ierarhie în Brigada tipilor trăsnet, aş zice că preşedintele ar fi Cam. Nu doar pentru înfăţişare, ci şi după personalitate. Nimeni nu se simţea stingher, sau pe dinafară, în prezenţa lui. Avea acea... căldură total molipsitoare. În secret, şi e o taină pe care fără doar şi poate aş duce-o cu mine în mormânt, o invidiam pe Avery. Abia dac-o cunoşteam, dar râvneam la ce era al ei: la tipul trăsnet de superb, care, în acelaşi timp, mai era şi băiat bun în adevăratul sens al cuvântului, fiind capabil să te facă să te simţi în largul tău de faţă cu el. Lucru rar. — Mai vrei ceva de băut? Mi-am sucit puţin capul spre stânga, după care l-am întors la loc, spre vocea lui Jase Winstead, şi răsuflarea mi s-a poticnit un pic. Aici îl aveam pe opusul lui Cam: extrem de arătos, dar nu mă făcea nicidecum să mă simt în largul meu când îi întâlneam privirea ochilor de un cenuşiu închis. Cu pielea lui oacheşă, părul şaten lunguţ şi înfăţişarea aproape ireală, de fotomodel, el ar fi fost locotenentul Brigăzii tipilor trăsnet. Era, pe departe, cel mai sexy dintre ei toţi şi putea să fie superdrăguţ, ca şi acum, numai că nu era la fel de nonşalant sau de fermecător precum Cam, motiv pentru care Cam se plasa pe locul întâi în top. 2 — Noo, n-am nevoie, i-am răspuns, ridicând sticla de bere pe jumătate plină, din care tot sorbisem de când ajunsesem aici. Mersi, oricum! El mi-a zâmbit şi şi-a văzut mai departe de treabă, încolăcindu-i talia Teresei cu braţele. Ea şi-a lăsat capul pe pieptul lui şi am văzut cum trăsăturile lui Jase se îndulcesc. Mda, eram un picuţ invidioasă şi pe Teresa. Eu n-am avut niciodată o relaţie serioasă. N-am avut parte de vreo ieşire cu băieţii pe vremea liceului. Cicatricea de pe faţă îmi era, pe-atunci, mult mai evidentă, astfel încât niciun machiaj miraculos n-ar fi putut s-o acopere... iar copiii de liceu, mda, puteau să se arate necruţători când venea vorba despre defecte extrem de vizibile. Şi chiar dacă ar fi fost cineva capabil să treacă peste asta, la cum arăta viaţa mea pe atunci, n-ar fi fost nici loc, nici timp, pentru o ieşire cu un băiat, darămite pentru o relaţie. Pe urmă, a fost Jonathan King. Îmi era coleg la orele de istorie, în anul întâi; un tip cu adevărat drăguţ, aşa că ne-am cuplat. Din raţiuni evidente, am ezitat să ies cu el atunci când mi-a propus, însă, fir-ar să fie, a insistat, iar eu, până la urmă, am zis da. Am ieşit împreună de câteva ori, relaţia noastră a înaintat, aşa că el, fiind un tip normal, a făcut o încercare cu mine într-o seară, când eram singuri în camera mea de cămin; eu aveam ridicola convingere că, din moment ce el putuse să treacă peste cicatricea de pe faţă, ar fi fost capabil să treacă peste orice altceva. Şi m-am înşelat. Nici măcar nu ne-am sărutat şi, al naibii de clar, nici n-am mai ieşit împreună după asta, iar eu n-am pomenit nimănui 3 despre el şi despre noaptea aia catastrofală. Nici nu m-am mai gândit la el. Niciodată. În fine, exceptând momentul de faţă, fir-ar să fie. În timp ce priveam cum Brigada tipilor trăsnet se arăta cât se poate de trăsnet, eram pe deplin conştientă de faptul că atracţia mea nebunească faţă de băieţi se datora lipsei de... mă rog, de băieţi din viaţa mea. — Uite-o! Am ridicat brusc privirea şi l-am văzut pe Ollie ocolind canapeaua, cu Brittany, iubita lui, urmându-l îndeaproape şi dându-şi ochii peste cap atât de evident, încât mi-a trecut prin minte că ar putea să leşine, în timp ce clătina din cap. Ollie s-a apropiat de măsuţă şi s-a aplecat, ţinând în mâini un soi de broască ţestoasă-cutie2. Am ridicat din sprâncene, văzând cum i se agită picioruşele micuţului. Ce mama...? — Nu există petrecere fără ca Ollie să-şi scoată la iveală ţestoasa, a comentat Jase şi colţurile buzelor mi s-au arcuit întrun zâmbet. Cam a scos un oftat, aplecându-se pe lângă Avery. — Ce naiba faci cu Raphael? — Greşit, a replicat Ollie, punând ţestoasa pe masă şi îndesându-şi cu o mână după ureche părul blond, lung până la umeri. Ăsta e Michelangelo şi mi se pare destul de aiurea că tu nici măcar nu mai ştii care-i al tău. Probabil că i-ai provocat o depresie lui Raphael. — Eu am încercat să-l opresc, a zis Brit, încrucişându-şi braţele pe piept. 2 Gen de broaşte ţestoase, cu denumirea ştiinţifică Terrapene, caracterizate prin faptul că plastronul şi carapacea sunt strâns închise, conferindu-le un aspect asemănător unor cutii. 4 Ei doi arătau de parcă ar fi ajuns în finala concursului pentru Perechea perfectă de blonzi. — Dar îl ştiţi cum e... Da, toată lumea îl ştia cum e. Ollie era acum la specializare, pregătindu-se să devină medic — surprinzător — însă poznele lui erau la fel de legendare ca şi Brigada tipilor trăsnet. Ollie ar fi aghiotantul locotenentului. Are multe bile albe pentru faptul că vine în Shepherdstown o dată la două weekenduri ca să-şi vadă iubita, ca şi pentru că e un zăpăcit neruşinat. — După cum vedeţi, i-am confecţionat o lesă nouă, ne-a explicat el, arătând spre ceea ce semăna cu o curea miniaturală, legată în jurul carapacei ţestoasei. — Vorbeşti serios? a întrebat Cam, holbându-se la el. — Acum puteţi să şi plimbaţi ţestoasa, a încuviinţat Ollie, pornindu-se să-şi demonstreze spusele. A început să-l conducă pe Michelangelo de-a lungul mesei, făcându-mă să mă întreb dacă Avery şi Cam chiar mănâncă pe masa aia. — E mai bine decât cu sfoara, a adăugat el. Să plimbi o broască ţestoasă? Asta... asta chiar e mai gogonată decât să plimbi o pisică în lesă. M-a umflat râsul. — Arată ca o curea pentru păpuşile Barbie, am zis. — E o lesă de firmă, m-a corectat el, zvâcnind din buze. Dar, într-adevăr, ideea mi-a venit în timp ce eram în Wal-Mart, trecând prin raionul de jucării. — Ce căutai în raionul de jucării? l-a luat la rost Teresa, încruntându-se. — Mda, a susţinut-o Jase, scoţând cu greu cuvântul. E cumva vreun lucru pe care voi doi nu ni l-aţi spus? 5 Brit a făcut ochii mari, însă Ollie doar a ridicat din umeri. — Îmi place să mă mai uit la jucării. Sunt mult mai faine acum decât când eram noi mici. Afirmaţia lui a condus spre o discuţie aprinsă despre cât de amarnic a fost înşelată generaţia noastră dacă ai în vedere sofisticarea şi înfăţişărea faină a jucăriilor de azi, iar eu am fost nevoită să mă concentrez intens ca să-mi amintesc cu ce fel de jucării m-am jucat. Au fost păpuşi Barbie — normal că au fost păpuşi Barbie — numai că, în loc de camioane mari şi de jocuri de societate, am avut eşarfe satinate şi diademe scânteietoare. După care, deodată, n-am mai avut nimic. Când ceilalţi au început să discute despre planurile lor pentru vacanţa de vară, eu am încercat să fiu atentă la locurile în care intenţiona fiecare dintre ei să meargă. Cam şi Avery aveau să-şi petreacă vara în D.C., deoarece Cam reuşise să fie cooptat în lotul celor de la United3. Eu n-am fost niciodată în D.C., chiar dacă Shepherd nu e prea departe de capitală. Brit şi Ollie aveau în plan o nebunie formidabilă. Urmau să plece la o săptămână după terminarea şcolii, direct spre Paris, de unde să pornească într-o expediţie cu maşina de-a lungul Europei. Ce naiba, eu nici măcar până în New York n-am fost! Teresa şi Jase erau în toiul planificării unei minunate vacanţe pe plajele Carolinelor, împreună cu părinţii lui și cu fratele lui mai mic. Aveau să închirieze o căsuţă pe plajă, iar Teresa nu mai ştia să vorbească despre altceva, decât despre cum o să-şi scalde ea picioarele în apa oceanului. Eu nici pe plajă n-am ajuns până acum, aşa că habar n-am cum e să simţi nisipul sub tălpi. 3 D.C. United, echipă profesionistă de fotbal (soccer) din Washington, D.C. (District of Columbia), participantă în campionatul american (Major League Soccer) încă de la înfiinţarea acestuia, din anul 1996. 6 Chiar ar fi cazul să umblu mai mult şi să am o viaţă a mea. Pe bune. Dar nu-i nimic, fiindcă lucrurile astea, inclusiv umblatul haihui pe continent împreună cu un tip trăsnet, nu făceau parte din ţelurile mele: Cei trei F. Finalizarea studiilor de colegiu. Făurirea unei cariere de asistentă medicală. Fructificarea perseverenţei în urmărirea scopurilor. Ţelurile astea erau benefice. Anoste, dar benefice. — Eşti teribil de tăcută astă-seară, Calla! M-am crispat, incapabilă să mă stăpânesc, după care am simţit cum mă înfierbânt la faţă la auzul vocii lui Brandon Shiver. Lăsându-mi sticla între genunchi, mi-am silit musculatura umerilor să se relaxeze. Nu pentru că aş fi uitat de faptul că Brandon stătea lângă mine, în stânga mea. Cum aş fi putut să uit? Doar mă prefăceam, în clipele astea, că nu ştiu de el. Mi-am umezit buzele şi mi-am mişcat capul în aşa fel încât o perdea alcătuită din părul meu blond să-mi cadă peste umărul stâng, acoperindu-mi obrazul. — Încerc doar să nu ratez vreo informaţie, am zis. Brandon a izbucnit în râs. Are un râs drăguţ. Şi un chip drăguţ. Şi un corp drăguţ. Şi un popou de-a dreptul drăguţ. Şi uite că am ajuns la Brandon... Off... Un oftat întins parcă peste întregul glob pământesc. Şi el ar cam fi un aghiotant apropiat al locotenentului Brigăzii tipilor trăsnet, cu părul lui şaten şi umerii laţi. — Când e Ollie aici, mereu ai o grămadă de lucruri de aflat, a comentat el, studiindu-mă pe deasupra gâtului sticlei. Stai să-l 7 vezi când începe cu ideile lui despre cursele cu ţestoase pe patine cu rotile! Am râs, destinzându-mă încă un pic. Brandon e un tip trăsnet, dar şi simpatic, undeva între Cam şi Jase. — Nici măcar nu-mi închipui cum ar fi o ţestoasă pe patine cu rotile, am replicat. — Ollie ori e nebun de legat, ori un geniu absolut, a zis Brandon, schimbându-şi poziţia pe sofa. Juriul încă deliberează asupra verdictului. — Eu cred că e un geniu, mi-am dat cu părerea, în timp ce-l priveam pe Ollie cum îşi culege broscoiul de pe masă şi porneşte cu el, ocolind canapeaua, spre habitatul destul de extravagant în care-şi ducea traiul micuţa vietate verde. Din ce spune Brit, înţeleg că e as la toate materiile, am adăugat. Facultatea de medicină nu poate să fie uşoară. — Mda, însă cei mai mulţi dintre oamenii cu adevărat inteligenţi sunt complet demenţi, a argumentat Brandon, zâmbind când m-a văzut chicotind discret. Şi, cum e, s-a încheiat epocala bătălie pentru cursurile din semestrul următor? Am făcut semn din cap că da, zâmbind din nou şi lăsândumă pe spate în fotoliul scoică. În prezent, când mai aveam doar un semestru şi jumătate până la obţinerea licenţei de asistentă medicală, obţinerea cursurilor dorite era ca şi cum aş fi făcut skanderbeg cu Hulk Hogan. Toţi cei care mă cunoşteau după nume, sau măcar auziseră de mine, ştiau că de o veşnicie mă luptam pentru orarul meu. Acum mai aveam o săptămână până la încheierea semestrului şi trecuse aproape o lună de când se sfârşise perioada de consiliere şcolară pentru cel următor. 8 — Mda, în sfârşit. A fost de parcă ar fi trebuit să-mi sacrific piciorul drept pentru cursurile dorite, dar am reuşit să obţin tot ce-mi trebuia. Luni va trebui să mă întâlnesc cu cineva care se ocupă de consultanţă financiară, dar probabil c-o să mă descurc. Mi-am ridicat privirea spre el şi am văzut că şi-a împreunat sprâncenele. — E totul în regulă în privinţa asta? m-a întrebat. — Aşa cred, am zis, fiindcă nu vedeam vreun motiv pentru care n-ar fi. Tu ai vreun plan pentru vara asta? m-am interesat, la rândul meu, iar el a ridicat dintr-un umăr vânjos. — Nu m-am prea gândit, din moment ce m-am înscris la cursurile de vară. — Sună distractiv, am zis, iar el a pufnit. Am dat să mai spun ceva, caraghios de ne-inteligent, din moment ce mă descurcam destul de bine în conversaţia asta între patru ochi cu Brandon, dar mi-am pierdut firul când am auzit o bătaie în uşă. L-am urmărit cu privirea pe Ollie până la intrare. A deschis de parcă el ar fi locuit acolo. — Cu ce vă pot ajuta, drăguţă domnişoară? l-am auzit zicând şi mi-am îndreptat spinarea, încleştându-mi degetele pe gâtul sticlei cu bere. O bruneţică drăguţă şi-a făcut apariţia în apartament, cu o geantă roşie Sheetz atârnată de vârfurile degetelor. I-a zâmbit lui Ollie şi i-a făcut un mic semn cu mâna lui Brit. Nu ştiam cum o cheamă. De fapt, oarecum refuzasem să-i reţin numele, pentru că, după ultimele două semestre de când îl ştiam pe Brandon, nu m-am mai forţat s-o cunosc pe vreuna dintre fetele cu care 9 “ardea gazul”, fiindcă erau numeroase şi niciodată nu rămâneau mult prin preajma lui. Numai că fata asta — cu minuscula tunsoare pixie a părului ei şaten şi cu trupul de balerină — era altceva. În semestrul ăsta, ei doi erau colegi la o materie şi începuseră să iasă împreună de prin martie, însă acum era prima oară când o vedeam cu Brandon în afara campusului. La drept vorbind, n-am cunoscut-o niciodată de-a binelea. Aşa cum n-am cunoscut niciodată de-a binelea pe vreuna dintre frecventele lui fâţe, doar le-am mai văzut prin şcoală şi, uneori, pe la petreceri, numai că Brandon lipsise de pe firmamentul petrecerilor de prin... mda, de prin martie. — Uite-o! a exclamat şi în ochii lui verzi au apărut lumini. Ei, pe naiba! Cam încet mă mai prind. Am tras aer pe nări şi am zâmbit în timp ce ea îşi făcea loc printre perechi, venind spre Brandon, care-şi îndreptase spinarea pe locul lui de pe sofa şi-şi desfăcuse braţele. Fata s-a repezit drept între ele, i s-a suit pe genunchi şi i-a încolăcit gâtul cu braţele. Geanta Sheetz îi ţopăia pe spatele lui, iar gura îi era ca o rachetă-termosensibilă-la-Brandon şi nu puteam să io iau în nume de rău. S-au sărutat. Un sărut mare, umed şi apăsat: un sărut adevărat. Nu unul de gen “hai să ne cunoaştem mai bine” sau “ne facem şi noi de cap un pic”, ci unul de genul “deja am făcut schimburi substanţiale de fluide”. Şi, Dumnezeule, i-am privit sărutându-se de parcă ar fi vrut să se înfulece unul pe celălalt, până în clipa în care mi-am dat seama că mă ridicasem pe o treaptă cu totul superioară a 10 ciudăţeniei mele. M-am forţat să privesc în altă parte şi aşa am nimerit peste Teresa. O expresie compătimitoare i-a traversat chipul drăguţ în timp ce se răsucea în braţele lui Jase, fiindcă ştia... of, Doamne, ea ştia că mi se pusese o pată zdravănă şi exuberantă pe Brandon. — Ţi-am adus un covrig cu caşcaval, l-a anunţat fata când sau întrerupt ca să mai şi respire. Brandon adoră covrigii umpluţi cu caşcaval, întocmai cum ador eu negresele cu cremă de ciocolată. — Ţi-a adus un covrig? a întrebat Ollie. Frate, asta chiar e o chestie care cere un inel! Brit şi-a dat ochii peste cap, înfăşurându-şi braţele pe după mijlocul lui Ollie. — Nu eşti prea greu de impresionat, a comentat ea. Răsucindu-se în braţele lui Brit, Ollie şi-a coborât capul spre al ei. — Ştii tu ce anume mă impresionează, iubito! Eu tot aşteptam ca Brandon să ţâşnească de pe sofa şi s-o ia la fugă auzind ideea de a pune un inel pe degetul unei fete pe care o cunoştea de numai două luni, dar din moment ce n-am avut parte de încântătoarea imagine a feselor lui îndreptându-se spre uşă, mi-am întors privirea spre el, deşi ştiam că n-ar trebui. Însă sunt lacomă când e vorba despre auto-pedepsire. Brandon o sorbea din priviri pe fată, zâmbind într-un fel care spunea... care spunea că e absolut fericit. Mi-am înghiţit suspinul. Deodată, el şi-a întors privirea spre mine şi, până să pot intra în panică din cauză că mă prinsese holbându-mă la el ca o iscoadă, zâmbetul lui a crescut până la o intensitate orbitoare. 11 — Încă n-ai avut ocazia s-o cunoşti pe Tatiana, mi-a zis. Fir-ar să fie! N-aş fi vrut să aflu cum o cheamă, însă Tatiana mi se părea un nume al naibii de fain. Tatiana a scuturat din cap, întorcându-şi ochii căprui spre mine. — Nu, nu ne-am cunoscut, a confirmat ea. — Ţi-o prezint pe prietena mea, Calla Fritz, a zis Brandon, mângâind-o pe spate. Am fost colegi la orele de muzică în semestrul trecut. Asta eram eu: Calla Fritz, veşnic şi pururi prietena celor din Brigada tipilor trăsnet. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Am clipit ca să-mi alung prosteasca şi brusca năvală a lacrimilor şi mi-am fluturat degetele în direcţia Tatianei. — Îmi pare bine că te cunosc. Şi nu era o minciună. Nu tocmai. Luni, am plecat din cămin îndeajuns de devreme ca să pot porni spre Ikenberry Hali, tocmai la poalele unui deal destul de înalt pe care poponeaţa mea nu-l agreează câtuşi de puţin. Era începutul lui mai, însă temperaturile deja băteau spre treizeci şi, chiar dacă îmi prinsesem în grabă părul într-un coc, simţeam cum umezeala îmi îmbâcseşte pielea, strecurându-şi tentaculele enervante prin podoaba mea capilară. Cât de curând pe ziua de azi, înainte să-mi termin examenele finale, o să arate ca o claie neţesălată. Am tăiat-o pe poteca lăturalnică de lângă Ikenberry, tresărind când am deschis uşa şi m-am văzut nevoită să plonjez înăuntru, înainte ca o pânză de păianjen de dimensiuni colosale să se prăbuşească de pe acoperişul scund peste uşă şi peste capul meu. 12 Sistemul de climatizare al clădirii tocmai se punea în funcţiune, aruncând valuri de aer rece, în timp ce, ridicându-mi ochelarii de soare pe creştet, parcurgeam culoarul, îndreptându-mă spre birourile consultanţilor financiari. După ce mi-am spus numele, o femeie între două vârste, cu înfăţişarea trudită şi sleită, mi-a făcut semn să mă aşez pe un scaun. N-a trebuit să aştept decât cinci minute până când a ieşit după mine o femeie mai vârstnică, înaltă şi suplă, cu părul argintiu tuns la modă. N-am intrat în vreunul dintre acele cubicule în care lucrau consultanţii financiari. O, nu, m-a condus până într-un birou închis, mai departe, pe culoar. Apoi, a închis uşa după ea şi s-a dus la biroul ei. — Ia loc, te rog, domnişoară Fritz. În timp ce mă aşezam, am simţit cum mi se formează mai multe noduri în fundul stomacului. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase până acum. De obicei, când eram chemată aici, era din cauză că lipsea câte o informaţie din dosar sau era nevoie să semnez vreun document. În definitiv, nu putea să fie cine ştie ce. Nu mă foloseam de ajutorul financiar decât pentru cheltuielile curente pe care nu le puteam acoperi din mizerabilul meu salariu de chelnerită, și-mi devenea foarte util când lăsam slujba, la început de semestru, ca să mă concentrez mai temeinic la învăţătură. Cu programa şcolii de asistente nu era de glumit. Mi-am lăsat încet rucsacul pe podea, între picioare, cercetându-i cu privirea biroul. Pe plăcuţă scria numele de Elaine Booth, aşa că, exceptând cazul în care ea s-ar fi dat drept altcineva, ştiam cu cine aveam de-a face. Pe biroul ei mai erau şi 13 multe poze. Fotografii de familie: alb-negru, color, cu personaje de la ţânci până la tineri de vârsta mea, poate chiar şi mai mari. Mi-am abătut repede privirea când un vechi junghi mi-a străpuns pieptul. — Aşadar... este vreo problemă? Doamna Booth şi-a împreunat mâinile deasupra unui dosar. — Săptămâna trecută am fost înştiinţaţi de la contabilitate că ultimul cec al dumitale, aferent costului şcolarizării pentru următorul semestru, a fost respins. Am clipit o dată, apoi de două ori. — Poftim? — Cecul n-a fost acceptat, mi-a explicat ea, ridicându-şi privirea de pe dosar, plimbând-o puţin pe chipul meu şi apoi abătând-o la repezeală. Din cauza soldului insuficient, a adăugat. Sigur era o greşeală. Cecul n-avea cum să fie respins, pentru că era emis pentru un cont de economii pe care-l foloseam numai pentru cheltuielile cu şcolarizarea, un cont care conţinea toţi banii mei pentru studii. — Sigur e o greşeală pe undeva. Ar trebui să fie acolo bani suficienţi pentru următorul semestru şi încă jumătate. Nu numai atât, trebuiau să fie bani suficienţi în contul ăla şi pe pentru eventualitatea cine ştie cărei situaţii de urgenţă şi cât să mă ţină măcar vreo două luni după absolvire, cât mă ocupam de vânarea unei slujbe şi mă hotărâm unde vreau să locuiesc, dacă rămâneam aici sau... — Am verificat la bancă, să ştii, Calla, mi-a răspuns ea, spunându-mi pe numele mic, ceea ce, într-un fel, mi se părea şi de mai de rău augur. Câteodată avem probleme cu cecurile din cauza sumelor sau a unui caracter greşit la introducerea 14 numărului de cont, însă de data asta banca ne-a confirmat că soldul e insuficient. Nu-mi venea să cred. — Şi cât v-au zis că ar mai fi în cont? Doamna Booth a clătinat din cap. — Este o informaţie personală la care noi nu avem acces, aşa că va trebui să te adresezi băncii în privinţa aceasta. Vestea cea bună este că dumneata ţi-ai plătit mereu taxele în avans, aşa că avem timp să găsim o soluţie. O să rezolvăm problema, Calla. Oprindu-se din vorbit, mi-a deschis dosarul, iar eu, în timp ce-o priveam, simţeam că mi-a îngheţat brusc fundul pe scaun. — Deja eşti înscrisă în sistemul de ajutor financiar, deci tot ce putem să facem este să modificăm solicitarea pentru următorul semestru, astfel încât să ne asigurăm că vom acoperi costurile pentru cursurile tale... Stomacul îmi coborâse la un moment dat la nivelul genunchilor şi se prăbuşea rapid spre podea, în timp ce ea continua să vorbească despre creşterea sumelor împrumutate, burse Pell4, ba chiar şi despre o grămada naibii de burse de studii. În clipa de faţă, nu-mi păsa de nimic din toate astea nici cât de-un rahat. Aşa ceva era imposibil. Nici gând să nu fie bani în contul ăla. Eram foarte meticuloasă când venea vorba despre întrebuinţarea fiecărui cont pentru orice factură sau necesitate, iar contul ăsta nu-l foloseam niciodată, decât dacă era nevoie pentru plata 4 Burse oferite de statul american studenţilor cu dificultăţi financiare. Poartă numele lui Claiborne Pell, fost senator democrat de Rhode Island, creatorul pachetului de ajutoare financiare pentru studenţi. 15 cheltuielilor de şcolarizare. Nici măcar nu-mi activasem cardul de debit ataşat contului. Dintr-odată, mi s-a făcut lumină, în timp ce-o priveam pe doamna Booth cum extrage formular după formular din rafturile de lângă biroul ei, stivuindu-le ordonat şi cu calm, ca şi cum întreaga mea viaţă nu mi-ar fi fost frânată brusc. Sângele mi-a îngheţat în vene. Am încercat să trag aer în piept, dar mi-a rămas în gât. Poate că nu e vorba de o brambureală din partea băncii şi a colegiului. Se prea poate să fie chiar adevărat. Doamne, Dumnezeule. Pentru că mai exista cineva, în afara mea, care putea să aibă acces la contul ăla — o persoană care era, practic, moartă pentru mine, aşa că, practic, mă comportam ca şi cum ar fi fost moartă — însă nu puteam să cred că ar face una ca asta. Nici gând. Restul întrevederii mele cu doamna Booth a decurs ca prin ceaţă. Ca şi paralizată, am luat formularele pentru FAFSA5 şi am ieşit din birourile friguroase în soarele strălucitor al unei dimineţi de început de mai, încărcată de acte oficiale. Mai aveam timp până la examenele mele de final de semestru, aşa că am căutat cea mai apropiată bancă, m-am aşezat şi mi-am îndesat formularele în geantă. Mi-am scos telefonul mobil, cu degete tremurătoare, am căutat numărul sucursalei bancare de acasă, apoi am apăsat pe apelare. 5 Acronim pentru Free Application for Federal Student Aid (Cerere gratuită pentru ajutor financiar guvernamental pentru studenţi), formular completat anual de studenţii americani, pentru determinarea eligibilităţii acestora în cadrul sistemului de ajutoare financiare acordate de guvernul federal. 16 Cinci minute mai târziu, stăteam pe bancă şi nu mai vedeam nimic dincolo de ochelarii mei de soare şi nu mai simţeam nimic, ceea ce era bine: senzaţia de pustiu şi de amorţeală din fundul stomacului meu era foarte bună, fiindcă ştiam că se va transforma într-o furie turbată, incandescentă, orbitoare şi ucigătoare, cât ai clipi. Şi nu-mi permiteam aşa ceva. Trebuia să-mi păstrez calmul. Să-mi ţin emoţiile în frâu, pentru că... Toţi banii mei se duseseră. Şi ştiam — fiecare celulă din trupul meu ştia — că ăsta nu era decât începutul, vârful aisbergului. 17 DOI Cum a evoluat viaţa mea, de la acceptabilă, în general, dacă lăsăm deoparte faptul că uneori mă simt un pic cam singură, la o uriaşă harababură, numai în interval de o săptămână, e ceva mai presus de puterea mea de înţelegere. Eram cât se poate de friptă, dar nu în sensul plăcut şi transpirat al cuvântului. Nu era vorba doar că mi se golise literalmente contul de economii cu două săptămâni înainte ca eu să-mi completez cecul pentru plata şcolarizării. Of, Doamne, măcar să fi fost asta tot. Mi-aş fi putut reveni din asta. Aş fi putut chiar să trec peste, fiindcă altceva ce-aş fi avut de făcut? La urma urmei, ştiam că persoana care mă golise de bani era sânge din sângele meu, propria mea mamă: cea tributară pastilelor şi, cel mai probabil, beată turtă, mama, despre care prietenii mei cei mai apropiaţi credeau c-ar fi murit. Într-un fel, asta nici nu se depărta prea tare de adevăr. Era o minciună îngrozitoare, însă nu mai vorbisem cu ea de secole, iar alcoolul şi pastilele şi Dumnezeu mai ştie ce altceva mai înghiţise de-a lungul anilor o omorâseră pe mama grijulie şi simpatică pe care mi-o aminteam de când eram mică. Cu toate astea, ea tot mama mea era. În consecinţă, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost să implic poliţia, fiindcă, pe bune, viaţa ei era şi-aşa de rahat, plus că, în mod inexplicabil, după toate dramele şi durerile de inimă, un val de milă mereu îmi apărea la suprafaţă când mă gândeam la ea. Femeia asta a fost nevoită să treacă prin întâmplări prin care n-ar trebui să treacă vreodată nicio mamă. 18 Dar nu era vorba doar despre contul meu de economii. În decursul ultimei săptămâni, în timp ce-mi dădeam examenele de final de semestru, pe care am reuşit totuşi, nu ştiu cum, să le iau fără să-mi pierd mult-iubitele minţi, vârful aisbergului a scufundat Titanicul. Mi-am verificat situaţia creditului pentru că... în fine, pentru că aveam groaznica presimţire că e ceva mai rău. Şi aşa a fost. Carduri de credit pe care nu le-am văzut în viaţa mea fuseseră emise în numele meu şi stoarse la maximum. Un împrumut pentru studenţi de la o bancă importantă despre a cărei existenţă nici n-aveam habar fusese luat de asemenea şi numai el mă costa mai mult decât patru semestre la Shepherd. Eram îndatorată cu o sumă de peste o sută de mii de dolari, una peste alta, şi aici nici măcar nu includeam datoria pe care mi-o făcusem singură prin micile împrumuturi pentru studenţi luate de mine, plus ratele pentru maşină pe care, acum, nu mai eram sigură că mi le-aş putea permite. Stomacul mi se strângea şi pieptul mă înjunghia ori de câte ori mă gândeam la cât de rău eram dată peste cap şi aveam nevoie de toate forţele ca să mă consolez şi să nu-mi pierd minţile. Creditul şi debitul erau capabile să te facă om, sau să te nimicească, în lumea asta. Dac-aş mai avea nevoie de vreun împrumut, n-aş mai putea să-l obţin. Dar şi mai rău de-atât, chiar dac-aş izbuti să pun ban peste ban ca să termin colegiul, orice serviciu mi-aş găsi, cei de acolo mi-ar verifica situaţia creditelor şi şi-ar întemeia decizia de a mă angaja pe ceea ce li s-ar furniza. Joi, după ultimul meu examen de final de semestru, am suferit o uşoară criză de nervi, constând într-o grămadă de lacrimi, negresc cu cremă de ciocolată chiar mai multe decât de 19 obicei, plus, eventual, un pic de legănat într-un colţ. Aş fi putut rămâne în colţul ăla pentru cel puţin o lună, dar am refuzat, am refuzat absolut fără discuţie să las ca viaţa să-mi fie furată iar. Evident că niciunul dintre prietenii mei nu ştia ce sentâmplă; de fapt, nimeni nu ştia mai nimic despre mine. Ce naiba, ei credeau că mama murise, iar Teresa rămăsese cu impresia că eu provin de prin zona Shepherdstown. Numai minciuni. Dar cum aş fi putut să-i spun Teresei? Sau, mai rău încă, lui Brandon? A, uite, trebuie să merg acasă şi, ştiţi, să comit o omucidere şi s-o strâng de gât pe mama — mda, cea despre care credeai c-a murit, fiindcă mai sunt şi o mincinoasă îngrozitoare — şi s-o omor pentru că mi-a tras clapa? Pot să trec pe la voi când mă întorc şi să bem ceva? Ar fi fost o convorbire mult prea înjositoare ca s-o iau măcar în calcul, pentru că atunci aş fi fost nevoită să le spun şi despre droguri, despre alcool, despre viaţa total ratată, apoi despre bizara despărţire dintre mama şi tata, care în realitate n-a însemnat decât că tata a dispărut, naibii, după care discuţia ar fi ajuns, în cele din urmă, la nenorocirea şi incendiul care mi-au nimicit de-a dreptul familia şi aproape că m-a nimicit pe mine. N-aveam de gând aşa ceva. Prin urmare, le-am spus c-o să-mi petrec vara împreună cu familia şi rudele, sperând că n-or ajunge să citească despre mine în ziare că am asasinat pe cineva. Nimeni nu mi-a pus planurile astea sub semnul întrebării, pentru că nu mai departe de anul trecut am pretins că merg acasă pe timpul vacanţei, dar în realitate m-am cazat într-un hotel din Martinsburg, unde m-am îndopat de la room-service... ca o ratată. 20 O ratată ca la carte. În orice caz... Aveam să las în expectativă Cei trei F şi să merg acasă. Şi să mă rog la toţi Dumnezeii din lume că mama ar mai avea ceva din banii acordaţi ei, dintr-o sumă care fusese substanţială. Nu era posibil ca ea să fi făcut praf toţi banii ei, plus pe-ai mei. Aveam nevoie s-o determin... nu ştiu, s-o fac să regleze cumva situaţia. Ăsta era planul A. Planul B consta numai în ideea că, dacă ea n-ar mai avea niciun sfanţ, atunci măcar — încă o dată, Doamne-ajută! — aveam unde să stau pe gratis pe perioada verii, o vară în care aveam să mă rog ca solicitarea mea de ajutor financiar să fie aprobată. Mă mai rugam şi ca să mă pot descurca o vară întreagă într-un oraş de niciunde fără să-mi asasinez mama, astfel încât să-mi pot întrebuinţa ajutorul financiar, în cazul în care l-aş obţine. Mâinile îmi tremurau, încleştate pe volan, în timp ce pătrundeam pe drumul de ieşire ducând spre Plymouth Meeting, un oraş situat la doar câţiva kilometri de Philadelphia. Crezusem c-o să vărs tot din mine până să văd că stejarii şi nucii care mărgineau autostrada cu două benzi încep să se rărească şi urcuşurile la deal să dispară. Drumul nu fusese lung, ceva mai puţin de patru ore de la plecarea din Shepherdstown, dar mi se păruse cât o eternitate. Acum stăteam la un stop, vizavi de un magazin cu mărfuri la un dolar, într-un oraş în care niciodată — dar niciodată — n-aş fi vrut să mă întorc, rezemându-mi fruntea de volan. Trecusem mai întâi pe acasă. Nicio maşină în faţă. Nicio lumină aprinsă înăuntru. 21 Mi-am ridicat capul cu vreo câţiva centimetri, dar l-am lăsat să cadă la loc pe volan. Îmi scosesem cheia casei, o cheie pe care niciodată — dar niciodată — n-aş fi vrut s-o mai folosesc, şi intrasem. Casa era, practic, goală. O canapea şi un televizor vechi, cu ecranul plat, în living. Mica sufragerie era pustie, excepţie făcând câteva cutii nedesfăcute. Mai nimic prin frigider. Dormitorul de jos avea un pat, dar fără aşternuturi. Hainele mamei zăceau morman pe podea, în neorânduială, la grămadă cu tot felul de hârtii şi de chestii pe care n-am avut chef să le privesc mai îndeaproape. Dormitorul de sus, care-mi aparţinuse timp de câţiva ani, era total schimbat. Patul dispăruse, la fel şifonierul şi micul birou pe care mi-l cumpărase bunica înainte să moară. Era acolo o saltea care părea cât de cât curată, dar nu-mi doream câtuşi de puţin să aflu cine dormise pe ea. Casa nu arăta ca una locuită. Era ca şi cum cineva, mai precis mama, ar fi dispărut de pe faţa pământului. Nu mirosea a bine. În plus, nu mai era nici măcar o fotografie în toată casa. Nicio poză înrămată pe pereţi. Nicio amintire. Ceea ce nu m-a mirat. — Uhh, am exclamat, ridicându-mi capul şi lăsându-l din nou să cadă pe volan. Măcar nu fusese oprit curentul în casă. Asta era de bine, nu? Însemna că mama ar mai avea ceva bani. Am tresărit în timp ce-mi izbeam capul de volan pentru a treia oară. Un claxon a răsunat din spatele meu, făcându-mă să-mi îndrept imediat spinarea şi să mă zgâiesc afară prin parbriz. Era verde. Hopa. Am strâns volanul în mâini, am răsuflat hotărâtă şi 22 mi-am continuat drumul. Mai exista un singur loc unde s-o pot găsi. Uhh. Încă un loc pe care n-aş mai fi vrut să-l văd niciodată... dar niciodată. Forţându-mă să inspir şi să expir prelung de mai multe ori, am înaintat pe strada principală, probabil conducând sub viteza admisă şi enervându-i pe toţi şoferii din spatele meu, dar n-aveam ce face. Inima îmi bubuia cu putere în piept când am cotit la dreapta, intrând pe ceea ce era considerată ca fiind strada principală a oraşului, dar asta numai pentru că aici erau amplasate localurile fast-food, sau aparţinând unor lanţuri de restaurante, în jurul mallului şi a centrelor comerciale. La vreo şaisprezece kilometri distanţă, ţinând-o tot înainte, se afla localul Mona’s, peste drum de un club de striptease care arăta destul de periculos, cu motocicletele fioroase parcate în faţă. Vai de zilele mele! Străzile erau supraaglomerate, dar după ce am tăiat-o pe o alee şi am pătruns într-o parcare mult prea familiară, înţesată de gropi şi de Dumnezeu mai ştie ce, n-am mai găsit prea multe vehicule. Dar, la urma urmei, era luni seara. Oprind maşina sub firma luminoasă din fundul parcării, căreia în prezent îi lipsea un a din numele Mona’s, am mai respirat adânc de câteva ori, repetându-mi în gând: “N-o s-o omor. N-o s-o omor”. Când am fost sigură că n-o să cedez nervos şi n-o să-i sar în cap ca o ţaţă dac-o s-o văd, am coborât din Fordul meu Focus, mi-am tras de tivul pantalonilor scurţi din denim şi mi-am aranjat bluza crem, moale şi vaporoasă, cu mâneci lungi, care mi-ar fi acoperit total pantalonii dacă n-aş fi vârât-o în ei. 23 Am traversat parcarea, însoţită de zgomotul papucilor mei pe asfalt, strângând cureaua genţii într-un fel care dădea de înţeles că aş putea folosi obiectul în chip de armă letală. Când am ajuns aproape de intrare, mi-am îndreptat umerii şi am expirat lent. Geamul pătrat al uşii era curat, dar crăpat. Vopseaua în alb şi roşu, altădată atât de vioaie şi atrăgătoare, era jupuită de parcă ar fi aruncat cineva cu acid pe pereţi. Vitrina mare, fumurie, cu un mic panou luminos pe care scria “Deschis”, era şi ea crăpată într-un colţ, cu mici fisuri de forma pânzelor de păianjen în mijlocul geamului. Dacă pe dinafară arăta aşa... — Of, Doamne, am zis. Chiar nu-mi doream deloc să fac asta. Privirea mi s-a abătut din nou spre întunecatul geam pătrat din uşă şi am văzut în el că ochii mei albaştri erau mult prea mari, iar chipul prea palid, ceea ce făcea ca nespus de atrăgătoarea mea cicatrice care-mi brăzda obrazul stâng, pornind imediat de sub coada ochiului şi întinzându-se până la colţul gurii, să fie şi mai vizibilă. Fusesem norocoasă. Asta declaraseră doctorii şi pompierii şi tot restul lumii capabil să-şi exprime opinia. Dac-ar fi fost mai sus cu un centimetru, doi, mi-aş fi pierdut ochiul stâng. Numai că, stând aici unde eram, nu mă simţeam chiar atât de norocoasă. În realitate, eram destul de convinsă că Doamna Fortuna nu e altceva decât o căţea cu inima împietrită care ar trebui să crape. Spunându-mi în sinea mea că pot să fac treaba asta, apuc clanţa grosolană şi smucesc uşa. Şi imediat mă împleticesc, oprindu-mă cu stângăcie cu un pas în interiorul barului, pierzându-mi unul dintre papuci, în clipa în care mirosurile 24 familiare de bere, de parfum ieftin şi de prăjeală se revarsă asupra mea. Acasă. Ba nu. Îmi strâng în pumn mâna liberă. Barul ăsta nu înseamnă acasă pentru mine. Sau n-ar trebui să însemne acasă pentru mine. N-are importanţă că mi-am petrecut aici aproape fiecare zi din perioada liceului, după ore, înfundată într-una dintre încăperile din spate, sau că mă strecuram afară în salonul principal ca s-o privesc pe mama, fiindcă era singurul loc unde puteai s-o vezi zâmbind. Probabil, pentru că era beată, de obicei, când se afla aici, dar nu contează. Totul părea să arate la fel. Oarecum. Mese pătrate şi rotunde, cu tăbliile grosolane şi uzate. Taburete de bar cu spătare şi scaune înalte. Clinchetul bilelor de biliard izbite între ele mi-a atras atenţia spre fundul localului, dincolo de un ring de dans înălţat, unde se aflau mesele de biliard. Un tonomat a început să redea, într-un colţ, un soi de melodie country lacrimogenă, în clipa în care o femeie de vârstă mijlocie, pe care n-am mai văzut-o până acum, s-a repezit printre uşile olandeze6 aflate vizavi de ringul de dans. Părul ei blond aprins, evident nu în culoarea naturală, era prins sus în creştet. După o ureche avea îndesat un creion. Cum era îmbrăcată, în blugi şi tricou alb, arăta a clientă, dar, dacă mă gândesc mai bine, la Mona’s n-a fost niciodată o regulă purtarea 6 Uși batante, situate una deasupra celeilalte și fixate independent în balamale, astfel încât să se poată deschide și separat. Au apărut în mai multe picturi din secolul al XVII-lea, în Olanda, rolul lor inițial fiind de a nu lăsa animalele să intre în casele de la țară (sau copiii să iasă), permițând în același timp pătrunderea aerului. 25 uniformei. Ducea în mâini două coşuleţe roşii pline vârf cu aripioare de pui fripte, îndreptându-se nonşalantă spre unul dintre separeurile înşirate lângă peretele din apropierea tonomatului. Pe sub mese erau şerveţele făcute ghemotoc şi se vedeau pete care păreau lipicioase. Alte părţi arătau de parcă ar trebui, pur şi simplu, să fie înlocuite. Dar, dată fiind lumina slabă din bar, ştiam că nu văd nici măcar jumătate din tot ce era. Localul arăta ca o femeie călărită zdravăn şi lăsată la uscat afară. Nu era murdar, ci, mai degrabă, aproape curat. Ca şi cum cineva s-ar fi străduit cu disperare să rămână pe câmpul bătăliei pierdute şi să facă tot ce-i stătea în puteri. Ceea ce nu putea fi cazul mamei. Ea nu se omorâse niciodată cu curăţenia, însă altădată fusese mai acceptabilă. Mai aveam amintiri îndepărtate, înceţoşate, despre vremea când ea fusese mai acceptabilă. Din moment ce stăteam în dreptul uşii de suficientă vreme ca să arăt ca o tâmpită şi pentru că, măturând cu privirea salonul, n-o zărisem pe mama, am ajuns la concluzia că n-ar fi rău să, nu ştiu, să mă mişc. Am făcut un pas şi abia atunci miam dat seama că mi-am lăsat una dintre sandale lângă uşă. — Fir-ar să fie, am exclamat, întorcându-mă şi lăsându-mi bărbia în jos în timp ce-mi strecuram degetele înapoi în papuc. — Pari să cam ai nevoie de ceva de băut. M-am răsucit spre sursa unei surprinzător de profunde voci masculine, o voce atât de adâncă şi de domoală, încât mi s-a unduit pe piele de parcă m-ar fi înfăşurat în satin. Am dat să precizez că, mda, din moment ce intrasem într-un bar, probabil chiar păream să am nevoie de ceva de băut, însă vorbele 26 usturătoare mi s-au stins pe limbă când m-am întors cu faţa spre tejgheaua în formă de potcoavă a barului. La început, tipul din spatele tejghelei mi-a dat impresia că-şi îndreaptă spinarea, ca şi cum ar da înapoi. Era o reacţie ciudată. Cu lumina asta slabă şi la felul în care stăteam eu, n-avea cum să-mi fi zărit cicatricea, dar apoi am ajuns să-l văd chiar bine şi n-am mai dat atenţie chestiei ăsteia. Of, mamă, mamă... În spatele tejghelei era un bărbat, genul de tip pe care nu maş fi aşteptat vreodată, în istoria omenirii, să-l văd în spatele tejghelei din barul Mona’s. Hopa, alertă maximă de barman trăsnet! Dumnezeule, era superb, năucitor în stil Jase Winstead, poate chiar şi mai şi, pentru că nu-mi aminteam să fi văzut pe cineva, în viaţa reală, care să arate atât de bine ca el, şi când mă gândesc că-l vedeam pe barmanul trăsnet doar de la brâu în sus... Avea părul şaten, culoare care părea intensă, caldă, în lumina ceva mai strălucitoare din zona tejghelei. Era tuns aproape zero în părţi şi ceva mai lung în creştet. Unduit şi netezit pe spate, într-un stil de neorânduială artistică, scoţându-i în evidenţă pomeţii proeminenţi şi laţi. Tenul îi era bronzat, poate indicând vreun soi de descendenţă străină, exotică. Cu maxilarul puternic, sculptural, capabil să taie piatra, putea să joace rolul băiatului din reclamele pentru bărbierit. Iar sub nasul drept, cu un foarte mic nod, se vedea cea mai plină şi de-a dreptul ispititoare la păcat pereche de buze din câte am văzut vreodată la un tip. Dumnezeule mare, aş fi fost în stare să mă holbez ore în şir la buzele astea, adică mult peste limita de timp rezonabilă, 27 tocmai până pe tărâmul ciudăţeniei pe nume Calla. M-am forţat să-mi ridic privirea. Sprâncenele păreau să i se arcuiască firesc peste colţurile ochilor, ceea ce mi-a atras atenţia tocmai spre ochi. Ochi căprui. Ochi căprui care, în clipa de faţă, se plimbau lent şi nonşalant peste trupul meu, într-un fel resimţit de mine ca o mângâiere caldă. Buzele mi s-au întredeschis pentru o inspiraţie. Avea pe el un tricou vechi, gri, care i se mula pe umerii laţi şi peste un piept incredibil de bine definit. Cum să vă zic, chiar puteam să-i văd, prin tricou, contururile pieptului. Mama măsii, cine-ar fi crezut că ar fi posibil aşa ceva? Din câte puteam să văd în jos, până unde imaginea îi era tăiată de tejgheaua barului, avea şi un abdomen la fel de tare şi, probabil, la fel de ameţitor. Dacă individul ăsta ar fi frecventat cursurile de la Shepherd, l-ar fi detronat pe Jase din funcţia de locotenent al Brigăzii tipilor trăsnet. Iar suspinele asociate barmanului trăsnet ar fi fost, în mod categoric, resimţite prin toată lumea, ca şi prin părţile femeieşti. Probabil şi prin unele părţi băieţeşti. Un colţ al buzelor ăstora delicioase s-a arcuit în sus. Mda, avea până şi un surâs trăsnet, irezistibil. — Te simţi bine, scumpo? Folosea cuvântul scumpo în modul cel mai firesc. Nu siropos, nici unsuros, ci cu o afecţiune sexy care-mi încălzea pântecul. Iar eu mă holbam la el ca o tâmpită. 28 — Mda, am zis, regăsindu-mi glasul pentru un singur cuvânt, care şi ăla mi-a ieşit răguşit. Dumnezeule, îmi venea să dau cu mine însămi de podea din cauza fierbinţelii care-mi vâjâia prin obraji. Surâsul sexy abia schiţat a evoluat spre o treaptă superioară în clipa în care a întins un braţ, îndoindu-şi degetele spre el. — Ce-ar fi să vii încoace şi să stai jos? Bine. Picioarele mi-au pornit înainte fără vreo implicare din partea creierului, deoarece, pe bune, care fată n-ar reacţiona văzând cum barmanul trăsnet îşi flutură aşa degetele lui lungi spre ea? M-am pomenit cu poponeţul plantat pe un taburet de bar cu tapiţeria sfâşiată şi puţin cam incomodă. Dumnezeule mare din Ceruri, văzându-l atât de îndeaproape, puteam să spun că e cu adevărat o capodoperă masculină a ispitei, una de să-ţi lase gura apă. Părerea aia de zâmbet n-a dispărut nici când şi-a aşezat palmele pe tejgheaua barului. — Care ţi-e otrava preferată? Am clipit spre el, foarte lent, şi nu mai aveam altceva în minte decât o întrebare: ce naiba căuta el să lucreze în cloaca asta? Putea să fi apărut în reviste, sau la televizor, sau măcar să lucreze la restaurantul aflat mai în jos pe strada asta. Barmanul trăsnet şi-a înclinat capul într-o parte, iar zâmbetul i s-a întins până spre celălalt colţ al gurii ăleia afurisite. — Scumpo...? M-am împotrivit tentaţiei de a-mi trânti coatele pe tejghea şi de a-l fixa cu privirea, chiar dacă pornisem deja să fac asta. — Da? 29 A chicotit încet în timp ce se apleca în faţă, şi când spun asta, înţeleg muuult în faţă. Într-o secundă, era deja vârât cu totul în spaţiul meu personal, cu buzele la doar câţiva centimetri de-ale mele şi cu bicepşii încordaţi, întinzându-i materialul uzat al tricoului. Măiculiţă, speram în sinea mea ca tricoul să-i plesnească de sus până jos şi să cadă de pe el. — Ce vrei să bei? m-a întrebat. Ce-aş fi vrut eu ar fi fost să-i văd buzele mişcându-se în continuare. — Aăă... am bâiguit, fiindcă mintea mi se golise de tot. Şi-a arcuit o sprânceană, iar privirea i s-a ridicat de la buzele mele spre ochi. — E nevoie să te legitimez? Replica asta m-a smuls din prostraţia mea stârnitoare de călduri. — Nu. Nicidecum. Am douăzeci şi unu de ani. — Eşti sigură? Fierbinţeala mi-a invadat din nou faţa. — Jur! — Pe degeţelul mic? Privirea mi-a coborât spre mâna lui, acum întinsă, şi spre degeţelul lui mic. — Vorbeşti serios? O gropiţă a început să i se formeze în obrazul drept când surâsul i s-a transformat într-un zâmbet în toată legea. Vai de zilele mele, dacă gropiţa aia ar avea şi pereche, atunci chiar am dat de naiba! — Dau cumva impresia că n-aş fi serios? 30 Din ce vedeam, studiindu-l cu privirea, părea să nu aibă absolut deloc gânduri bune. În ochii lui calzi, de culoarea ciocolatei, avea un licăr de-a dreptul şiret. Buzele mi-au zvâcnit uşor, după care am ridicat mâna şi mi-am încolăcit degetul mic de cel, mult mai mare, al lui. — Jur pe degeţelul mic, am zis, gândindu-mă că era o metodă a naibii de grozavă ca să-i verifici vârsta cuiva. Iar zâmbetul ăsta al lui era delicios de-a binelea. — A, o fată care jură pe degeţelul mic e chiar pe sufletul meu! Mda, habar n-aveam ce-aş putea să-i răspund la asta. În loc să-mi dea drumul când am vrut să-mi retrag mâna, şia încolăcit degetele pe încheietura mea într-o strânsoare blândă, dar fermă. În timp ce ochii începeau să-mi iasă din orbite, el a reuşit, cumva, să se apropie şi mai mult şi mirosea... bine. Un amestec de mirodenii şi săpun, care mă pătrundea drept până în sus-menţionatele mele părţi femeieşti. Telefonul a început să-mi sune în geantă, urlând melodia Brown eyed girl. În timp ce scotoceam după el, Barmanul Trăsnet a izbucnit în râs. — Van Morrison? m-a întrebat. Am încuviinţat, absentă, apucând telefonul. Apelul era de la Teresa. Am apăsat butonul pentru silenţios. — Drăguţe gusturi muzicale. Genele mi s-au ridicat în timp ce-mi lăsam telefonul să cadă la loc în geantă. — Eu... ăăă... prefer muzica de modă veche, în locul celei în vogă de azi. Cum să spun, pe-atunci chiar se cânta. Acum nu fac decât să se fâţâie aproape în pielea goală, să urle sau să 31 vorbească pe cântece. Nici măcar nu mai poate fi vorba despre muzică. Un licăr apreciativ i-a luminat ochii. — Juri pe degeţelul mic şi asculţi muzică veche? Îmi placi. — Înseamnă că nu eşti prea greu de impresionat. Şi-a lăsat capul pe spate, etalându-şi gâtul în timp ce râdea şi, Sfinte Sisoe, avea un râs al naibii de drăguţ. Profund. Intens. Jucăuş. Sunetul lui îmi prefăcea măruntaiele în pastă. — Juratul pe degeţelul mic şi muzica sunt foarte importante, a replicat. — Aşa să fie? — Mhî, a confirmat, cu o expresie amuzată jucându-i pe faţă. La fel şi juratul pe onoarea de cercetaş. Zvâcnetul din colţurile buzelor mi s-a prefăcut în zâmbet. — Ei bine, eu n-am fost niciodată cercetaş, aşa că... — Vrei să-ţi spun un secret? — Sigur, am răsuflat eu, iar el şi-a aplecat bărbia spre mine. — Nici eu n-am fost. Nu ştiu de ce, dar nu m-am mirat prea tare. Mai ales că încă mă ţinea de încheietură. — Nu eşti de pe-aici, a remarcat el. Nu mai sunt. — Ce te face să crezi asta? — Păi, oraşul e mic, iar la Mona’s vin, în general, clienţii obişnuiţi, nu mici chestii răvăşitoare şi ispititoare ca tine, aşa că sunt destul de sigur că nu eşti de pe-aici. — Eram... Ia stai! Ce? Mici chestii răvăşitoare şi ispititoare ca tine? Firul gândurilor mi s-a deşirat de tot. 32 Mi-a eliberat încheietura, dar nu dintr-odată, şi nici privirea nu i s-a dezlipit de ochii mei. O, nu, a fost o lunecare lentă a degetelor pe partea interioară a încheieturii mele, apoi de-a lungul palmci, până în vârfurile degetelor, trimiţându-mi un val de fiori care mi-au dănţuit, urcând pe braţ şi apoi schiţându-mi o temă de jazz pe spinare. Dumnezeule, mă făcea să înnebunesc, dar simţeam că e şi o scânteie acolo. Ceva palpabil care se declanşa între mine şi el. Demenţă totală, dar îmi era greu să respir şi să-mi găsesc o logică în gândire. Fără să-şi ia ochii de pe mine, şi-a vârât mâna în lada frigorifică şi a scos din ea o sticlă de bere, i-a desfăcut capacul şi a aşezat-o pe tejghea. În clipa imediat următoare, mi-am dat seama că era cineva lângă noi. Mi-am întors privirea într-o parte, descoperind un tip tânăr şi arătos, tuns aproape complet. I-a făcut un semn de mulţumire din cap barmanului trăsnet, în timp ce apuca gâtul sticlei. — Mersi, amice. După care a plecat şi am rămas din nou singuri. — Bun, a exclamat barmanul trăsnet. Ce-ar fi să-ţi pregătesc cocteilul meu special? De obicei, când un tip se oferă să-mi prepare “cocteilul lui special”, o iau la goană pe coclauri urlând viol şi crimă, numai că de data asta m-am pomenit încuviinţând din nou, ceea ce nu făcea decât să cimenteze total ideea că sunt superficială şi, poate, un pic cam nătângă. Şi complet lipsită de controlul asupra situaţiei, ceea ce însemna o... experienţă unică pentru mine. 33 L-am privit cum se răsuceşte pe călcâie, cu musculatura spatelui unduindu-se pe sub tricou, în timp ce întindea mâna spre sticlele cu băuturi scumpe din spatele tejghelei. N-am văzut ce sticlă a ales, dar i-am observat mişcările fluide, graţioase, când a luat un pahar scund şi larg, folosit pentru amestecurile mai mici de băuturi şi pentru dozele de alcool cu gheaţă. Faptul că-mi aminteam genul ăsta de pahar îmi stârnea impulsul de a mă da cu capul de tejghea. M-am împotrivit acestei porniri, slavă Domnului. În timp ce-l urmăream cum prepară cocteilul, am încercat să-i deduc vârsta. Sigur era cu un an sau doi mai mare ca mine. În câteva secunde, mi-a şi aşezat în faţă un cocteil impresionant. Băutura era roşie în partea de deasupra, după care scădea treptat spre nuanţa soarelui la apus, cu o cireaşă ca ornament. Am apucat paharul şi am luat o înghiţitură. Papilele mele gustative au avut un orgasm în contact cu aroma fructelor. — Nici măcar nu se simte gustul de alcool, am zis. — Ştiu, a replicat el, cu un aer încântat de sine. E uşoară, dar trebuie băută cu prudenţă. Dacă bei prea repede şi prea mult, te face să pici imediat în popoul tău drăgălaş. Arhivând comentariul cu “popoul tău drăgălaş” în categoria vrăjelilor tipice pentru barmani, am mai sorbit o înghiţitură minusculă. Nu era cazul să-mi fac griji în privinţa prudenţei. Eu oricum nu exageram niciodată când venea vorba despre alcool. — Cum se numeşte? — Jax. Sprâncenele mi-au săgetat în sus. — Interesant. 34 — O, să ştii că e, a confirmat el, îndoindu-şi braţele pe tejghea şi aplecându-se în faţă, oferindu-mi ceea ce constatam imediat că e un mic zâmbet derutant şi devastator de sexy. Şi, ai ceva în plan pentru seara asta? s-a interesat el. L-am fixat cu privirea. Asta era tot ce puteam să fac. În afara faptului că, după doar câteva minute de când mă aflam în prezenţa lui, aproape că şi uitasem ce căutam acolo — ceea ce nu ţinea nicidecum de conversaţiile mondene — chiar nu-mi venea să cred că el chiar se ocupă cu ceea ce-mi dădea mie impresia. Că flirtează cu mine. Că mă invită să ieşim împreună. Lucruri din-astea, pur şi simplu, nu erau posibile în lumea Callei. Nu-mi venea să cred nici că li s-ar putea întâmpla unor tipe cu ai adevărat sexy, ca Teresa, sau Brit, sau Avery, dar ştiam la modul cel mai categoric că nu mi se întâmplau mie. Barmanul trăsnet şi-a mutat centrul de greutate mai în faţă, ceea ce a provocat fenomene uluitoare pentru muşchii braţelor, după care ochii ăia superbi m-au ţintuit cu privirea şi, pentru o clipă, am uitat că mai trebuie să şi respir. Felul în care i s-au arcuit buzele în momentul acela mi-a dat de înţeles că era pe deplin conştient de efectul produs. — Dacă mai e nevoie să clarific ceea ce tocmai am spus, vreau să știu dacă eşti liberă să faci ceva împreună cu mine. 35 TREI Mama mă-sii... Bine că apucasem să las jos paharul, fiindcă probabil că miar fi scăpat din mână. — Nici măcar nu ştii cum mă cheamă, am exclamat, fără să mă mai gândesc. Şi-a coborât privirea spre mine, oferindu-mi imaginea genelor lui ridicol de lungi. — Cum te cheamă, scumpo? L-am privit cu gura căscată, într-o postură, probabil, extrem de neatrăgătoare. Imposibil să vorbească serios. Dar barmanul trăsnet a rămas în aşteptare, ridicându-şi genele alea. Of, Dumnezeule, chiar vorbea serios? — Pe toate fetele care intră în barul ăsta le inviţi să iasă cu tine? l-am întrebat. Că, dacă era aşa, după cum am constatat la o examinare prelungită a barului, nu prea avea de unde alege. Cu excepţia tipului care-şi luase berea şi acum stătea cu alţi doi, majoritatea clienţilor barului se apropia de vârsta pensionării. Părerea lui de zâmbet i s-a întins pe chip. — Numai pe cele care arată bine. Din nou am rămas cu gura căscată. O parte din mine nu s-a mirat de răspunsul lui. Eu aveam faţă. Totdeauna avusesem faţă, chiar de când eram până la piciorul broaştei şi purtam combinezon. Mama obişnuia să-mi laude faţa, cât de simetrică şi cât de perfectă era. Când eram mai mică, arătam ca o păpuşă din alea, din porţelan, şi mă etala 36 peste tot în consecinţă. Iar când am mai crescut, trăsăturile miau rămas simetrice: buzele pline, pomeţii proeminenţi, nasul mic şi ochii albaştri, potriviţi cu părul blond: un blond natural. Însă cuvintele cheie constau în eram şi aveam, aşa că, oriceai fi putut spune despre mine, proastă nu sunt. Mă rog, în majoritatea timpului. Pentru că, în momentul ăsta, cum stăteam şi mă holbam la tipul din faţa mea, mă simţeam pradă a trei soiuri diferite de prostie. — Rectific, a continuat barmanul trăsnet, accentuându-şi zâmbetul până i-a apărut gropiţa aia în obrazul drept. Fetele trăsnet cu picioare sexy. Tipul chiar era culmea! — Dar stau pe scaun? Cum poţi să-mi vezi picioarele? A scos un chicotit profund şi să dea naiba dacă nu era şi ăsta un sunet drăguţ! — Scumpo, te-am văzut când ai intrat în bar şi primele lucruri care mi-au sărit în ochi au fost picioarele astea ale tale. Bun, eu chiar am picioare foarte frumoase. Trei zile pe săptămână, mă prefac preocupată de condiţia mea fizică şi alerg. Am fost norocoasă în privinţa picioarelor. Niciodată nu mi s-a depus găsime pe coapse sau pe pulpe. S-a oprit numai pe fund şi pe şolduri. Şi, mă rog, se întâmpla ca vorbele lui să-mi provoace o gâdilătură plăcută prin vene, dar... Am inspirat precipitat, simţind că îngheţ pe dinăuntru. Eu şi barmanul trăsnet eram faţă în faţă, de-a dreptul faţă în față, şi aşa fuseserăm tot timpul. Nicio şansă ca el să nu-mi fi observat cicatricea de pe masă şi nici măcar o dată de când dădusem cu ochii de barmanul trăsnet nu mi se dusese gândul 37 la cicatrice. Atât de prinsă pe picior greşit de el, nici măcar numi trecuse prin o minte aşa ceva. Însă acum, că mă gândeam la ea, mi-am lăsat imediat faţa în jos și am întors-o spre stânga, simţind cum degetele între care țineam paharul deveneau brusc gelatinoase. Acum îmi dădeam seama că el n-are cum să vorbească serios, fiindcă, indiscutabil, făcea parte din Brigada tipilor trăsnet, iar eu eram Calla, prietena Brigăzii tipilor trăsnet. Nu Calla, fata cu care ei să flirteze pe faţă. Poate că era drogat. M-am hotărât să nu iau în seamă cele spuse de el şi mi-am dat toată silinţa să-mi aduc aminte ce căutam acolo. — Foarte bună băutura, i-am zis. Şi cum arată, şi la gust. Menţinându-mă cu obrazul drept întors spre el, am început să cercetez din nou barul cu privirea. Tot nici urmă de mama. — Mersi, dar nu despre băutură vorbeam. Doar dacă nu cumva discuţia despre băutură se referă la faptul că noi doi am bea ceva când ies eu de la lucru, a replicat el, făcându-mă să-mi întorc brusc privirea spre el. Când a văzut că mi-a atras atenţia, şi-a arcuit o sprânceană. Atunci, sunt întru totul de acord să bem ceva, a adăugat. M-am foit spre scaun, mijindu-mi ochii spre el. Asta... asta era o chestie cu care nu eram obişnuită. — Tu eşti pe bune? Amândouă sprâncenele i s-au ridicat, dar în loc să bată în retragere, el a făcut din nou figura aia cu ochii, plimbându-şi lent privirea pe chipul meu, zăbovind asupra buzelor, înainte de a şi-o fixa pe văzătorii mei albaştri. — Da, scumpo, sunt pe bune. — Nici măcar nu mă cunoşti. 38 — Nu asta se întâmplă de obicei când bei un pahar cu cineva? Că ajung oamenii să se cunoască reciproc? Eram redusă la tăcere. — Dar noi practic abia acum câteva minute ne-am întâlnit pentru prima dată! — Ţi-am mai explicat asta deja, dar o să-ţi mai explic şi altceva. Eu, când vreau ceva, îmi urmez scopul. Viaţa e mult prea a naibii de scurtă ca s-o trăieşti altfel. Şi vreau să ajung să te cunosc mai bine. Genele alea s-au mai coborât o dată, iar privirea lui mi s-a oprit pe buze, ca şi cum ele ar fi fost vreun soi de Mecca. — Mda, categoric vreau să te cunosc mai bine. Sfinte Sisoe... Am deschis gura să spun ceva, dar habar n-aveam ce şi, până să-mi vină în minte un răspuns coerent şi demn de articulat, am tresărit auzindu-mi rostit numele. — Calla? a tunat o voce profundă, hârâită. Calla, tu eşti? Mi-am întors privirea spre uşile olandeze şi mi-a picat falca în clipa în care am asociat vocea familiară cu individul mătăhălos şi chel. Unchiul Clyde, care de fapt nu-mi era unchi, dar îl ştiam, cum să zic, de-o viaţă, s-a năpustit spre noi. Un zâmbet larg, cu toţi dinţii, i-a luminat chipul rumen. — Ceara mamii ei de viaţă, chiar tu eşti! Mi-am fluturat degetele spre el şi buzele mi s-au despărţit într-un zâmbet. Unchiul Clyde nu se schimbase nici pic în cei trei ani de când eram eu plecată. L-am văzut pe barmanul trăsnet bătând în retragere şi, chiar dacă tăcea, ştiam ce-ar putea să gândească dându-şi seama că sunt fata Monei. 39 În clipa imediat următoare, unchiul Clyde s-a aruncat pe mine. Bătrânul urs m-a cuprins cu braţele lui enorme şi m-a ridicat cu totul de pe scaunul de bar. Picioarele mi se bălăbăneau prin aer în timp ce mă îmbrăţişa, silindu-mă să-mi încovrig degetele sub baretele subţiri ale sandalelor mele. Totuşi, nu mă deranja ideea că aş putea să-mi pierd încălţările sau că în momentul de faţă îmi era greu să respir. Unchiul Clyde... Dumnezeule, el fusese aici încă de la început, gătind în bucătărie când mama şi tata au deschis pentru prima oară barul Mona’s, şi a rămas prezent mult după ce totul s-a dus de râpă, şi mai departe. Şi iată-l că era şi acum. Am simţit usturimea lacrimilor în ochi în timp ce izbuteam să-mi încolăcesc braţele de umerii lui imenşi, inspirând uşorul miros de prăjeală şi al coloniei lui Old Spice. Îmi lipsise Clyde. Era singurul din oraşul ăsta căruia îi simţisem lipsa. — Dumnezeule mare, fetiţo, ce bine-mi pare că te văd! a exclamat, strângându-mă până când am scos un mic chiţăit, ca o jucărie din cauciuc. Al naibii de bine! — Cred că-şi dă seama, a replicat, sec, barmanul trăsnet. Fiindcă o sugrumi de nu mai poate să respire. — Ţine-ţi fleanca, băiete, l-a apostrofat Clyde, lăsându-mă cu picioarele pe podea, dar ţinându-mă în continuare cu un braţ pe după umeri. Înălţimea şi masivitatea lui mă făceau să mă simt pitică, mereu fusese aşa. — Îţi dai seama cine e fata asta, Jax? l-a întrebat apoi. — O să aleg răspunsul afirmativ, s-a auzit un nou răspuns sec, cu voce scăzută, conţinând şi o tentă de umor. — Ia stai, am exclamat, răsucindu-mă într-o parte, cu faţa spre barmanul trăsnet. Numele tău e Jax? 40 — De fapt, numele meu e Jackson James, dar toată lumea îmi spune Jax. I-am repetat numele în sinea mea. Trebuia să recunosc, Jax era un apelativ al naibii de sexy şi mă ducea cu gândul la un anume personaj de ficţiune, motociclist. — Sună de parc-ai fi dintr-un grup pop de băieţi, am remarcat. S-a auzit un hohot de râs scăzut, hârâit. — Atunci, bănuiesc că mi-am ratat vocaţia! — Pe naiba! a zis Clyde, strângându-mă mai tare de umăr. Jax chiar ştie să cânte, ba încă să şi zdrăngăne câteva acorduri la chitară, dacă torni în el o cantitate suficientă de whisky. — Zău? Îmi stârnise interesul, în principal deoarece nimic nu e mai incitant decât un tip cu o chitară. Rezemându-se de chiuveta din spatele tejghelei, Jax şi-a încrucişat braţele pe piept. — Am fost auzit cântând o dată sau de două ori. — Şi, ce te-a adus înapoi aici, fetiţa tatii? s-a interesat Clyde şi n-avea cum să-mi scape însemnătatea adâncă a vorbelor lui. Cu alte cuvinte, ce naiba ai căutat să te întorci în cloaca asta? M-am întors lent spre el. Când m-am dus la colegiu, Clyde sa întristat să mă vadă plecând, însă el a fost motorul principal al îndepărtării mele de oraşul ăsta şi de... în fine, de toate. Probabil c-ar fi fost mai fericit dac-aş fi ales o şcoală aflată la celălalt capăt al ţării, însă eu preferasem una cât de cât mai aproape, numai pentru eventualitatea... pentru eventualitatea în care s-ar fi întâmplat ceva de genul ăsta. — O caut pe mama. 41 E tot ceea ce i-am răspuns. Pe moment, nu voiam să intru în amănunte de faţă cu Jax. Faptul că el mă privea acum de parcă m-ar vedea cu adevărat ca fiind ceva mai mult decât o simplă gagicuţă care s-a nimerit să intre în bar era şi-aşa destul de neplăcut. Unii sunt de părere că aşchia nu sare niciodată prea departe de trunchi. Şi uneori mă întreb eu însămi dacă n-o fi aşa. Nu mi-a scăpat încordarea lui Clyde, nici felul în care privirea i-a săgetat spre Jax, întorcându-se apoi spre mine. Stânjeneala s-a adâncit, încolăcindu-se apoi şi răspândindu-se ca buruienile pe un răzor de flori. Concentrându-mi atenţia în totalitate la Clyde, m-am pregătit sufleteşte pentru ceea ce avea să zboare spre mine. — Ce e? Zâmbetul lui enorm s-a mai şters, devenind unul nervos. Şia lăsat braţul pe lângă corp. — Nimic, fetiţa tatii, numai că... Am tras aer adânc în piept şi am aşteptat până când Jax a scos altă sticlă de bere din lada frigorifică, întinzând-o apoi spre un bărbat mai vârstnic, într-o cămaşă roşie din bumbac, ruptă. Omul nici măcar n-a apucat să spună ce voia, însă a plecat, târşâindu-şi picioarele, cu un zâmbet fericit, un pic cam ameţit. — Mama e aici? Clyde a scuturat din cap, iar eu mi-am înfăşurat mijlocul cu braţele. — Unde e? — Păi, vezi tu, fetiţa tatii, chiar nu ştiu, mi-a răspuns Clyde, mutându-şi privirea spre podeaua zgâriată şi având amarnică nevoie de o curăţenie temeinică. 42 — Nu ştii unde e? Cum e posibil aşa ceva? — Mda, mă rog, Mona n-a mai fost pe-aici de vreo... Vocea i s-a stins treptat, iar bărbia i s-a lăsat spre pieptul masiv, în timp ce-şi freca ţeasta cheală cu o palmă. Nodurile din stomac mi-au revenit, strângându-se până când am fost nevoită să le apăs cu podul palmei. — De când e plecată? Jax şi-a coborât privirea spre palma mea, ridicând-o apoi la loc spre ochi. — Mama ta e plecată de cel puţin două săptămâni. Nimeni n-a mai primit veşti de la ea, nici măcar n-a fost văzută. A şterso din oraş. Am avut senzaţia că-mi dispare podeaua de sub picioare. — E dispărută de două săptămâni? Clyde nu mi-a răspuns, însă Jax s-a mutat mai aproape de tejgheaua barului şi mi s-a adresat cu o voce scăzută. — A venit într-o seară, supărată, s-a vânzolit prin birou ca o maniacă, ceea ce, apropo, nu însemna prea mare diferenţă faţă de oricare altă seară. Îmi suna cunoscut. — Şi? — Duhnea a alcool, a adăugat el, cu delicateţe, privindu-mă concentrat pe sub genele dese. Ceea ce reprezenta un alt fenomen obişnuit. — Şi? — Şi mirosea de parcă ar fi stat mai multe ore într-o încăpere închisă, fumând iarbă şi ţigări. Ei bine, asta cu iarba era ceva nou. Mama obişnuia să ia pastile, cu pumnul: o orgie totală de pastile. 43 — Şi nici asta nu era o chestie prea neobişnuită, în ultimul an, aproximativ, a continuat Jax, urmărindu-mă mai departe cu privirea. Deci, aflam acum că el e pe-aici de ceva vreme. — În consecinţă, a reluat el, nimeni nu i-a acordat prea multă atenţie. Ştii, mama ta, cum să zic... — Nu făcea nimic cât timp era aici? l-am completat eu, zărindu-i încordarea din maxilar. Mda, nici asta nu e o veste nouă. Jax mi-a susţinut privirea pentru câteva clipe, după care şi-a umflat pieptul într-o inspiraţie adâncă. — A plecat în seara aia, cam pe la opt, şi de-atunci n-am mai auzit de ea. Aşa cum ţi-a spus Clyde, asta a fost acum vreo două săptămâni. Of, Doamne! M-am lăsat să cad pe scaunul de bar. — Nu te-am sunat, fetiţa tatii, pentru că... mă rog, nu era prima oară când mama ta dispărea, pur şi simplu, mi-a explicat Clyde, rezemându-se cu şoldul de bar şi punându-mi o mână pe umăr. Cam la fiecare două luni, o ia din loc cu Rooster şi... — Rooster? l-am întrerupt, ridicând din sprâncene. Ce, mama avea un cocoş7, ca animal de companie? Oricât ar fi de bizar, nu m-aş fi mirat. Ea crescuse la ţară, iar când eram mică, avea mania să-şi aleagă cele mai năstruşnice animale de companie. La un moment dat, aveam un ţap, pe care-l botezase Billy. Clyde a avut o tresărire. — El e... hm... e omul mamei tale. — Şi-l cheamă Rooster? 7 Rooster înseamnă cocoş. 44 Of, măiculiţă, Doamne! — Aşa i se spune, m-a informat Jax, atrăgându-mi din nou privirea spre el. Dumnezeule, situaţia era umilitoare din atâtea puncte de vedere. Mama era o beţivă şi-o drogată, care abuza de pastile, nu făcea nimic niciodată pentru barul a cărei proprietară era, iar acum o ştersese cu un individ oarecare, fără îndoială unul cu adevărat stilat, cunoscut sub numele de Rooster... Uh! Mai rămânea să aflu, în continuare, că lucra cu jumătate de normă în clubul de striptease de vizavi. Chiar simţeam nevoia să găsesc un colţişor întunecat şi confortabil, în care să mă balansez. — Acum câteva luni, a fost dispărută timp de cam o lună, după care a răsărit la loc, mi-a zis Clyde. Aşadar, chiar nu sunt motive de îngrijorare. Mama ta, mă rog, e plecată pe undeva, dar o să se-ntoarcă. Mereu se întoarce. Am închis ochii. Ea nu trebuia să fie plecată pe undeva. Ea trebuia să fie aici, ca să pot vorbi cu ea, ca să pot afla dacă mai are ceva din banii pe care n-ar fi trebuit să-i aibă, ca să pot urla şi răcni la ea şi să repare cumva faptul că întreaga mea viaţă a scăpat de sub control din cauza ei. Clyde m-a strâns de umăr. — Pot să te sun eu când s-o întoarce. Asta m-a surprins îndeajuns cât să-mi deschid brusc ochii, tocmai la timp ca să-l văd pe Jax schimbând o privire prelungă, intensă, cu Clyde. — Tu n-ai de ce să-ţi pierzi vremea pe-aici, fetiţa tatii. Mi se pare grozav că ai venit în vizită şi sunt sigur că ea o să... 45 — Vrei să plec? l-am întrerupt, mijind ochii şi ciulind urechile. O, în mod sigur era vorba despre mai multe potlogării decât ceea ce ştiam eu. — Nu, m-a asigurat Clyde, la repezeală. — Da, a răspuns Jax, în acelaşi timp. L-am fixat cu privirea, simţind cum se zbârleşte pielea pe mine. — Hm, nu prea cred că ai un cuvânt de spus la faza asta, barmanule. Ochii lui căprui parcă s-au înnegrit şi l-am văzut cuprins de un val de răceală. Un muşchi i-a zvâcnit în maxilar în timp ce-l priveam în ochi, sfidându-l să mă contrazică. Dar, fiindcă el nu zicea nimic, m-am întors spre Clyde, care-l privea pe Jax. Ceva era în neregulă şi, fiind vorba despre mama, orice era posibil. Numai că eu n-aveam de gând să plec; nici nu puteam să plec, din cauză că n-aveam unde să mă duc. La propriu. Spre deosebire de ultimele două semestre, nu mai alesesem să urmez cursurile de vară, pentru că anul ăsta nu-mi mai puteam permite. Ceea ce însemna, de asemenea, că nu puteam să rămân la cămin, aşa că, atunci când îmi făcusem bagajul ca să vin aici, chiar avusesem nevoie să-mi împachetez toate lucrurile. Mica sumă de bani pe care-o aveam în contul meu personal trebuia să mă ţină până o găseam pe mama, sau obţineam o altă slujbă. Ori aşa, ori altminteri, nu-mi puteam permite un apartament sau o cameră de hotel şi eram al naibii de convinsă că n-o s-o deranjez pe Teresa ca să am unde locui până se descâlceau iţele. Mi-am plimbat privirea prin barul ponosit, trecând peste vechile indicatoare stradale şi fotografiile în alb-negru înrămate de pe pereţi, printre care una, din cine ştie ce motiv, 46 neobservată de mine până acum. Probabil din cauză că fusesem prea concentrată la delicatesa din faţa mea. Acum, însă, o vedeam. Dincolo de tejghea, sub firma cu beculeţe roşii pe care scria Mona’s cu litere elegante, cursive, era o fotografie înrămată. Aerul mi s-a poticnit în gât. Era o fotografie, plină de lumină şi de culoare, înfăţişând o familie: o familie adevărată. Doi părinţi zâmbitori, atrăgători şi fericiţi. Mama ţinea în braţe un băieţel, nu mai mare de un an şi trei luni. Un alt băieţel, într-un pulover albastru, în vârstă de zece ani şi cinci luni, stătea în picioare lângă o fetiţă, care tocmai împlinise opt ani, îmbrăcată cu o rochie albastră, vaporoasă, stil prinţesă. Era frumoasă, ca o păpuşică, şi zâmbea fericită spre camera foto. Stomacul mi s-a învolburat. Aveam nevoie să ies de-aici. Lăsându-mă să alunec jos de pe scaun, mi-am înhăţat geanta de pe tejgheaua barului. — Mă întorc, am zis. Jax s-a încruntat în timp ce mă privea cum plec, dar, în acelaşi timp... părea uşurat. Muşchiul din maxilar încetase să-i mai zvâcnească, umerii i se relaxaseră şi era evident bucuros că mă vede plecând, după ce, doar cu câteva minute mai devreme, se străduise să mă convingă să bem ceva împreună. Mda. Aşa cum avusesem impresia, tipul nu exista cu adevărat. Clyde a încercat să mă reţină, dar m-am strecurat cu uşurinţă afară din raza lui de acţiune. — Fetiţa tatii, nu vrei să mergem în birou şi să stai jos...? 47 — Nu. E bine aşa, l-am asigurat, răsucindu-mă pe călcâie şi grăbindu-mă să ies din bar, în aerul cald de seară, înainte ca el să-şi poată continua fraza. Am simţit o apăsare în piept când s-a închis uşa după mine şi am ajuns cu picioarele pe trotuar. În parcare mai erau vreo câteva maşini, aşa că am tăiat-o printre ele, spre partea din spate. Concentrează-te, m-am îndemnat singură. Concentrează-te să rezolvi problema principală. Mă gândeam să mă duc iar în casa mamei, să scotocesc printre rahaturile din camera ei şi, poate, să găsesc vreun indiciu despre locurile prin care şi-o plimba fundul. Era singurul lucru pe care puteam să-l fac. Alungându-mi din minte imaginea fotografiei de familie, am ocolit o camionetă model vechi, care fusese parcată acolo şi când sosisem, şi m-am îndreptat spre maşina mea. Era întuneric în parcare, din cauză că becurile de pe stâlpi nu funcţionau, aşa că sărmana mea maşină era învăluită de o penumbră sinistră. Am încercat să nu iau în seamă fiorul de gheaţă care-mi şerpuia în jos pe spinare. Am pus mâna pe clanţa portierei, când am zărit ceva care mi s-a părut în neregulă. Degetele mi s-au strâns în gol când am făcut un pas înapoi de lângă portieră şi m-am răsucit spre partea din faţă a maşinii. Un strigăt sugrumat, surprins, mi-a scăpat din gât. Parbrizul dispăruse. Dispăruse, cu excepţia câtorva cioburi colţuroase încă prinse de ramă; şi, chiar dacă era întuneric, tot puteam să văd o cărămidă zăcând pe bord. Cineva îmi spărsese parbrizul cu o cărămidă. 48 PATRU — Tu ai un Ford Fuckus? Închizând strâns ochii, am scos aerul din piept într-o răsuflare adâncă, plină de frustrare. După ce descoperisem că parbrizul meu avusese o întâlnire protocolară cu o cărămidă, îmi mişcasem fundul înapoi în bar. Total năucită, mă pomenisem în faţa lui Jax, povestindu-i ce se întâmplase. Chiar dacă eram în stare de şoc, tot observasem că el nu părea surprins. Un fulger de mânie îi străbătuse chipul, ochii i se întunecaseră, da, dar surpriză!? Nu. Era aproape de parcă s-ar fi aşteptat la asta. Ceea ce mi se părea ciudat, dar nu neapărat şi important în clipa de faţă. Important era că aveam un parbriz spart pe care nu-mi puteam permite să-l înlocuiesc. Deschizând ochii, mi-am întors faţa spre el. Cât timp stătuse dincolo de tejghea, nu observasem cât e de înalt, dar acum, aflată lângă el, îmi dădeam seama că avea cu vreo treizeci de centimetri mai mult ca mine, clar peste un metru optzeci şi ceva. Talia îi era bine pusă la punct, fiind evident că tipul ştie să se îngrijească. — E un Focus, i-am răspuns. — Cunoscut şi sub numele de Fuckus, a replicat el, îngustându-şi pirivirea şi aplecându-se peste capotă. Fir-ar să fie! Şi-a vârât mâna prin spărtură, făcându-mă să mă crispez. — Ai grijă! aproape că am ţipat la el, poate şi pe un ton un piuleţ cam dramatic, pentru că mi-a aruncat o privire peste umăr, cu sprâncenele ridicate. Am făcut un pas înapoi. Cioburile taie, i-am explicat, prosteşte. Un colţ al gurii i s-a arcuit în sus. 49 — Mda. Ştiu. O să am grijă. A luat cărămida şi a început s-o sucească în mână. — Ce rahat! Eu nu-mi permiteam nici măcar să mă gândesc la cât de scumpă ar putea fi repararea parbrizului, pentru că, dac-aş fi făcut-o, probabil nici n-aş mai fi aşteptat să găsesc un colţ în care să mă balansez. Jax a aruncat cărămida pe jos şi s-a întors spre mine. Luându-mi mâna în mâna lui mai mare, caldă, a început să mă tragă spre bar. Stomacul mi-a ajuns undeva pe la nivelul gâtului la atingerea lui. Fiind acum la un pas, doi, în spatele lui, am avut posibilitatea să-i studiez mai bine şezutul. Fir-ar să fie! Până şi fundul îi e trăsnet... Tare mult mi-ar fi de folos să-mi stabilesc priorităţile. — O să chem pe cineva să se uite la maşina ta, mi-a zis şi am fost nevoită să-mi iuţesc mersul ca să ţin pasul cu picioarele lui lungi. Am clipit iute, mirată. — Doar nu... — Am un prieten la un service, la câţiva kilometri mai încolo, cum mergi spre mall. Îmi e dator cu un serviciu, a continuat el, ca şi cum eu n-aş fi zis nimic. Smucind uşa atât de tare şi de repede, încât am avut impresia c-o s-o scoată din balamale, a intrat vijelios, trăgândumă după el. — Să nu te mişti de-aici, mi-a ordonat, trimiţându-mi şi o privire de avertisment. — Dar... Lăsându-mi mâna, m-a întors cu totul spre el şi a pătruns drept în spaţiul meu personal. Cu cizmele lui lipite de degetele 50 mele, m-am simţit învăluită de mirosul lui. Deodată, şi-a aplecat capul spre mine. Din reflex, mi-am întors faţa spre stânga şi mi s-a tăiat răsuflarea când i-am simţit degetele prinzându-mă de bărbie, silindu-mă să mă întorc la loc spre el. — Să nu te mişti de-aici, a repetat, privindu-mă în ochi. N-o să-mi ia decât un minut. Maximum. Un minut, ca să ce? — Promit. — Bine, m-am pomenit şoptind, prinsă din nou pe picior greşit. M-a mai fixat pentru câteva clipe cu privirea, apoi s-a răsucit pe călcâie şi singurul gând care mi-a mai putut trece prin minte a fost ceea ce mi-a zis: Categoric vreau să te cunosc mai bine. Cu paşi lungi, graţioşi, a dispărut în fundul sălii, pe lângă mesele de biliard, îndreptându-se spre zona bucătăriei. Iar eu am rămas pe loc. După fix un minut, a revenit cu o legătură de chei atârnându-i de degete. Oprindu-se lângă chelneriţa pe care o văzusem mai devreme cu coşuleţele, a apucat-o uşor de cot. — Poţi să te descurci cu barul până ajunge Roxy? Femeia a aruncat o privire spre mine, apoi s-a întors spre Jax. — Sigur, dar s-a întâmplat ceva? Jax a condus-o spre locul în care prinsesem eu rădăcini pe podea. Văzută de aproape, era chiar drăguţă şi, cu toate că mi se părea trecută de treizeci de ani, nu-i vedeam niciun rid pe faţă. — Ţi-o prezint pe Pearl Sanders, a zis Jax, apoi a întins o mână spre mine. Iar ea e Calla: fata Monei. Pearl a rămas cu gura căscată. Uh. 51 Deodată, femeia s-a repezit spre mine. Cu un singur braţ, ma cuprins într-o îmbrăţişare rapidă şi strânsă, care a făcut ca eu să fiu aceea rămasă cu gura căscată. — Îmi pare foarte bine că te cunosc, în sfârşit, Calla, mi-a zis, după care s-a întors spre Jax, scoţându-şi creionul de după ureche. Să ai grijă de ea, da? — Normal, a bombănit Jax, ca şi cum ar fi fost ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă, iar asta era o prostie, fiindcă n-aveam nevoie să-mi poarte cineva de grijă şi, sunt al naibii de sigură, nici nu i-am cerut eu aşa ceva. Şi ce naiba s-a ales din dorinţa lui de a mă cunoaşte mai bine? — Cred că am nevoie să... — Haide, m-a îndemnat Jax, luându-mă iar de mână. Următorul lucru de care am fost conştientă este că m-a răsucit pe loc şi m-a împins spre uşă, afară, în noapte, după care m-am trezit lângă camioneta parcată în faţa sărmanului meu automobil. Iar el deschidea portiera din dreapta. Hopa sus! — Ce? am întrebat, ezitând, dar el m-a tras de mână. — Hopa sus, a repetat. Eliberându-mi mâna, m-am lipit cu spinarea de portieră. — Nu merg nicăieri. Trebuie să mă ocup de... — De maşină, a sfârşit el în locul meu, aplecându-şi capul într-o parte. Lumina argintie a lunii părea să-i caute pomeţii proeminenţi, mângâindu-i trăsăturile colţuroase ale feţei. — Am înţeles asta şi, aşa cum ţi-am spus, am un prieten care o să se ocupe de problemă în locul tău. Clyde ia deja legătura cu el acum, ceea ce e bine. Creierul nu-mi mai funcţiona. 52 — De ce? — Pentru că o să plouă. M-am holbat la el. Ce, o fi şi meteorolog? — I se simte mirosul: ploaie de sfârşit de primăvară, început de vară. S-a aplecat spre mine şi capul mi s-a răsucit imediat spre stânga. — Inspiră adânc, scumpo, şi-o să simţi mirosul ploii. Din cine ştie ce motiv afurisit, am inspirat adânc şi, mda, am simţit miros de ploaie, izul acela umed, ca de mosc. Am scăpat un geamăt. Lipsa parbrizului însemna stricăciuni aduse de ploaie. — Aşa că o să ne ocupăm de maşina ta, ca să nu mai fie aici când o să-nceapă ploaia, a încheiat el. — Dar... — Şi nu cred că-ţi doreşti să conduci pe-aici stând cu fundul tău drăguţ pe cioburi şi cu vântul bătându-ţi în faţă. — Hm, bine. Ai dreptate, dar... — Dar o să te iau de-aici, m-a întrerupt el, oftând şi repezindu-şi degetele prin părul răvăşit. Uite ce e, putem să stăm aici încă zece minute ca să ne contrazicem pe tema asta, dar tu tot o să te sui în camionetă. Am mijit ochii spre el. — Dă-mi voie să-ţi amintesc ceva. Nu te cunosc. Adică, deloc. — Iar eu nu-ţi cer să te dezbraci în pielea goală şi să-mi oferi un spectacol privat! S-a oprit un pic şi parcă privirea a început să-i coboare iar pe trupul meu. 53 — Cu toate că ar fi o idee foarte interesantă. O idee nepotrivită, dar foarte interesantă. A trecut o secundă până să înţeleg ce mi-a zis şi să-mi pice falca. Bombănind ceva în barbă, a trecut pe lângă mine. În clipa imediat următoare, mă prindea cu mâinile de subsuori, iar eu rămâneam şocată de atingere. Mâinile lui sunt incredibil de mari, ceea ce înseamnă că erau extrem de aproape de pieptul meu. Vârfurile degetelor îmi atingeau curbura de sub sâni. Un val ascuţit de fiori, dens şi neaşteptat, îmi radia dinspre coaste. Apoi m-a săltat în sus. La propriu. Desprinzându-mi picioarele de pământ şi aşa mai departe. — Capul jos, scumpo, mi-a ordonat. M-am supus, pentru că, pe bune, acum. Habar n-aveam ce naiba se petrecea aici. M-am pomenit aşezată în camioneta lui, portiera închisă după mine. Iisuse! Mi-am trecut palmele peste faţă, lăsându-le în jos la timp ca să-l văd ocolind în pas alergător botul maşinii. Cât ai clipi, l-am văzut în camionetă, trântind portiera în urma lui. După ce mi-am încheiat centura, i-am aruncat o privire şi iam zis primul lucru care mi-a venit în minte. — Tu ai un Chevy? Mi-a adresat un zâmbet superior. — Ştii ce se spune despre Chevy, nu? — Mda, că e mai bine să împingi un Chevy decât să conduci un Ford!? am răspuns, dându-mi ochii peste cap. Pentru că e logic. Jax a chicotit încet şi a băgat în viteză. N-am zis nimic în timp ce ieşea din parcare şi se înscria pe şosea. Întrebarea referitoare la motivul pentru care el a flirtat cu mine mai 54 devreme şi îngrijorarea cu privire la o mamă dispărută în ceaţă nu ocupau locul de frunte printre gândurile mele când am început să-mi rod încet buza de jos. — Cât crezi că o să coste reparaţia parbrizului? m-am interesat. Mi-a strecurat o privire când s-a oprit la semaforul de lângă mall. — Pe puţin o sută cincizeci şi, cum toată chestia a fost distrusă, probabil mai mult. Am simţit cum mi se strânge pieptul când am efectuat mental scăderea din suma care ştiam că ar fi în contul meu personal şi am scăpat un geamăt. — Grozav, de-a binelea grozav. Jax a tăcut până când şi-a schimbat semaforul culoarea în verde şi a pătruns în intersecţie. — O să stai într-un hotel din astea, mi-a zis. Am pufnit. Mhî. Ca un purceluş. — Hm, nu. Costă mult prea mult. — O să stai în casa mamei tale? m-a întrebat, pe un ton răsunând de neîncredere. — Mda. Şi-a întors iar privirea spre drum. — Dar ea nu e acolo. — Şi? Am locuit acolo, am replicat, ridicând dintr-un umăr şi lăsându-mi mâna pe genunchi. În plus, doar n-o să dau banii pe hotel când pot să stau undeva pe gratis! Chiar dacă e, în realitate, ultimul loc în care mi-aş dori să stau. Jax n-a zis nimic timp îndelungat, după care: — Ai mâncat ceva? 55 Scuturându-mi capul în semn de negaţie, am strâns din buze. Nu mai mâncasem de dimineaţă şi atunci numai câteva Rice Krispies Treats8. Fusesem prea agitată ca să pot mânca orice altceva. Stomacul a început să-mi chiorăie, enervat, din câte se pare, de faptul că abia acum îi acordam şi lui atenţie. — Nici eu, a remarcat el. Am poposit la un restaurant fast-food şi, pentru că mi-era foame, am comandat un hamburger şi un ceai rece îndulcit, dar când m-am scotocit în geantă după puţinul mărunţiş pe care-l aveam la mine, Jax îi întinsese deja banii persoanei de la gemuleţ. — Am bani, am protestat, scoţând portofelul. Mi-a aruncat o privire blajină, rezemându-se cu un braţ de geamul deschis al portierei. — Ai comandat un hamburger şi un ceai rece îndulcit. Cred că s-a plătit deja. — Dar am bani, am insistat, iar el şi-a arcuit o sprânceană. — Dar mie nu-mi trebuie, a zis. Am scuturat din cap şi am dat să-mi deschid portofelul. — Cât a... hei! am strigat, când el mi-a smuls din mână portofelul şi geanta. Ce naiba faci? — După cum ţi-am zis, scumpo, s-a plătit, a replicat, închizându-mi portofelul, lăsându-l să cadă în geantă şi apoi îndesând-o în spatele scaunului lui. L-am privit îngustându-mi ochii. — Nu e deloc frumos! — Un mulţumesc ar fi frumos, totuşi. — Nu ți-am cerut eu să plăteşti! 8 Prăjiturele preparate din cereale crocante cu unt sau margarină și cremă de bezea sau caramel. 56 — Şi? Am clipit, mirată, iar Jax mi-a făcut cu ochiul. Am dat un pic înapoi. El mi-a făcut cu ochiul, iar părţile mele femeieşti au făcut hopa, mult prea de acord cu asta, ceea ce însemna, probabil, un indiciu destul de bun că ar trebui să acord mai multă atenţie numitelor părţi, deoarece începeau să fie disperate. Şi mă simţeam un piculeţ cam înnebunită după băieţi, dar cine mi-ar fi putut-o lua în nume de rău? După un minut, eram din nou pe şosea, iar eu aveam în poală o uriaşă pungă cu mâncare şi două ceaiuri reci îndulcite ciocnindu-se într-un suport. Nu prea fusesem atentă la ce comandase el, dar, după greutatea pungii calde şi minunat mirositoare, era jumătate din meniul localului. — Nu semeni deloc cu mama ta, mi-a zis pe neaşteptate. Măcar atât era adevărat. Mama îşi vopsea părul într-un blond aprins, sau cel puţin aşa obişnuia. Nu eram sigură, din cauză că n-o mai văzusem de ceva timp, dar ultima oară când fusesem în preajma ei, în ziua în care părăsisem Plymouth Meeting ca să frecventez şcoala din Shepherd, ea arătase... răvăşită. — Viaţa ei... a fost grea. Pe vremuri era chiar frumoasă, mam auzit punând, în timp ce priveam afară pe geam cum dispare şirul de restaurante fast-food. — Îmi imaginez, dacă semăna cât de cât cu tine. Am întors brusc capul spre el, dar nu mă privea. Nici nu zâmbea, nici nu surâdea. Nimic din atitudinea lui nu m-ar fi putut conduce spre concluzia că afirmaţia n-ar fi sinceră, numai că eu nu eram frumoasă, iar credinţa asta nu avea nimic de-a face cu o tendinţă de subevaluare. Aveam o cicatrice care-mi 57 brăzda obrazul drept. Aşa ceva tinde să distrugă în totalitate trăsăturile. Nu-mi dădeam seama ce urmăreşte Jax şi nici nu voiam să aflu. Aveam lucruri mai importante şi mai stringente la care să mă concentrez şi pentru care să-mi fac griji. Dar când am văzut că Jax iese de pe şoseaua principală, intrând pe un drum secundar — o scurtătură — m-am pomenit din nou holbându-mă la el. — Tu ştii unde e casa? A mormăit ceea ce presupun că era un da. — Ai mai fost pe-acolo? I-am zărit degetele crispându-se pe volan. — De câteva ori. Un gând îngrozitor a început să mi se contureze în minte. — De ce-ai fost tu acasă la ea? — Nu trebuia să spui acasă la noi, din moment ce şi tu ai locuit acolo? — Hm, nu. Poate c-am locuit acolo cât timp am fost în liceu, dar n-a însemnat niciodată acasă pentru mine. Mi-a aruncat o privire, după care s-a întors la loc spre drum. Au trecut câteva clipe. — Prima dată când a trebuit să vin acasă la mama ta eram cu Clyde. Mona... fusese la un chef. Se făcuse în asemenea hal încât noi crezuserăm c-o să trebuiască dusă la spital. Am tresărit. — Pe urmă, de vreo două ori, când ea n-a mai apărut câteva zile la rând, şi eram îngrijoraţi, a continuat el, relaxând-şi mâna pe volanul în care acum bătea uşor cu degetele. O dată la două zile, se duceau s-o vadă, ori Clyde, ori Pearl, doar ca să se asigure că e bine. 58 — Dar tu? Te duceai şi tu s-o vezi ce face? Mi-a făcut semn din cap că da. Muşcându-mi buza, m-am străduit să ignor valul de vinovăţie mocirloasă care mi se ridica în gât. Oamenii aceştia, cu excepţia lui Clyde, erau, practic, străini, în timp ce eu, iată, fiica ei, nu făceam expediţii zilnice, nici măcar anuale, ca să văd dacă ea mai trăieşte, sau ca să descopăr că, în cele din urmă, a luat o supradoză. În definitiv, ştiam ce înseamnă “să vezi ce face” ea. M-am străduit să-mi ţin sentimentul de vinovăţie sub control, dar n-am reuşit. — Nu sunt prea apropiată de mama. Noi două... — Calla, mi-am închipuit că voi două nu sunteţi apropiate. Am înţeles, m-a întrerupt el, trimiţând în direcţia mea un zâmbet necruţător. Şi spun necruţător pentru că el sigur ştia câtă putere are acea arcuire abia schiţată a buzelor lui, aşa că ţi-o azvârlea, vrând-nevrând. — Nu e nevoie să-mi explici nimic, m-a asigurat apoi. — Mersi, am şoptit înainte să mă gândesc ce fac, după care m-am simţit ca o toantă. Dar el n-a făcut decât să clatine din cap a încuviinţare. Restul drumului spre casa mamei l-am parcurs în tăcere şi m-am mirat când l-am văzut că-şi opreşte camioneta pe alee şi mă urmează până la intrare, ducând cu el cele două ceaiuri. În timp ce descuiam uşa, am aruncat o privire spre el. — Nu e nevoie să intri, i-am zis. — Ştiu, mi-a răspuns, zâmbind. Dar aş prefera să nu mănânc în maşină, în timp ce conduc. Ai ceva împotrivă? 59 Îmi stătea pe limbă să spun că da, însă capul meu conţine o minte de sine-stătătoare. Am făcut semn că nu şi am împins uşa. — Grozav, a zis Jax, strecurându-se şi intrând în casă înaintea mea. — Simte-te ca la tine acasă, am murmurat. El nu m-a auzit, fiindcă se plimba tiptil prin casă, căutând comutatoarele de pe pereţi şi aprinzând luminile. Pe urmă, a început să cerceteze casa cu o privire pătrunzătoare, precaută, de parcă s-ar fi aşteptat să ţâşnească vreun trol de sub canapeaua ponosită. Când a pornit spre bucătărie, l-am urmat, iar când mi-a spus că are nevoie să se ducă la baie, am pus punga pe masă şi am început să scot mâncarea din ea. Ce naiba, el chiar mai fusese pe-aici, pentru că nu s-a dus în baia de la parter. I-am auzit zgomotul paşilor pe scară şi m-am mirat de ce-o alege pe cea de la etaj, însă creierul îmi era prea încărcat ca să stau să mă gândesc prea mult la asta. Până să se întoarcă el, am reuşit să-mi descopăr singurul meu hamburger prin vastul sortiment de mâncare comandat. Jax şi-a tras un scaun lângă mine şi s-a lăsat să cadă pe el cu graţie. Se aşezase în dreapta mea. — Aşa, a zis, despachetând un sandviş cu pui. Cât ai de gând să stai pe-aici? Am ridicat dintr-un umăr, în timp ce-mi alegeam feliile de castravete murat din sandviş. — Încă nu ştiu. — Probabil că nu mult, corect? N-ai ce rahat să faci pe-aici, iar mama ta fiind plecată cu-ale ei, nu prea ai motive să 60 zăboveşti. Mănânci castraveţii ăia? m-a întrebat, după o scurtă pauză. I-am făcut semn că nu și el s-a servit. N-am mai zis nimic și am mai luat două muşcături până ca el să vorbească din nou. — Eşti la colegiu? La Shepherd? M-am oprit cu mâinile la jumătatea drumului spre gură. — De unde ştii? A început să se ocupe de hamburgerul lui, strecurând castraveţii căpătaţi sub jumătatea de chiflă. — Clyde mai vorbeşte despre tine, din când în când. La fel şi Mona. Toţi muşchii mi-au înţepenit şi am simţit o acreală în stomac. Orice lucru ar fi putut să spună mama mea despre mine n-avea cum să fie bun. Tăcerea s-a aşternut peste noi. El şi-a dat deoparte o jumătate de chiflă şi şi-a îndoit sandvişul ca pe un burrito. — Şi, ce studiezi? Mi-am lăsat hamburgerul pe jumătate mâncat să cadă peste ambalajul lui. — Asistenţa medicală. Sprâncenele i s-au înălţat şi a lăsat să-i iasă un şuierat încet. — Ei bine, uite că fanteziile mele cu asistente medicale în fustițe albe tocmai s-au îmbogăţit considerabil! Am mijit ochii spre el şi mi-a zâmbit. — Ce te-a determinat să alegi asta? Preocupându-mă să-mi înfăşor hamburgerul lepădat în ambalajul lui, am ridicat iar din umeri. Ştiam exact de ce, însă nu-mi era ușor să recunosc, aşa că am schimbat subiectul. — Dar tu? 61 — Adică, mă întrebi cu ce mă ocup, în afara barului? a vrut să știe, terminându-şi hamburgerul şi întinzându-se după cartofii prăjiți. — Mda, am confirmat, urmărindu-i mişcările. În afara barului și a faptului că mănânci mult. Jax a izbucnit iar în râsul acela profund, sexy. — În clipa de faţă, sunt numai barman. Mi-am luat plasă cu alte câteva chestii. N-a dezvoltat răspunsul, la fel cum procedasem şi eu, aşa că n-am insistat, numai că, în felul acesta, ne rămâneau prea puţine subiecte de conversaţie. — Cartofi? Am scuturat din cap. — Ei, haide! E partea cea mai bună a mâncatului la fastfood. N-ai cum să refuzi un cartof prăjit, a declarat şi ochii i sau încălzit şi mai mult. Sunt numai grăsime pură, carbohidraţi şi sare. Paradisul! Buzele mi-au zvâcnit fără voie. — Nu arăţi ca unul care consumă prea mulţi carbohidraţi. — Alerg în fiecare zi, mi-a explicat, ridicând dintr-un umăr. Trec pe la sală înainte să ajung la bar. Asta înseamnă că pot să mănânc ce vreau, când vreau. Altfel, viaţa ar fi naşpa dacă ţi-ai petrece jumătate din ea frustrându-te de orice rahat ţi-ai dori. Dumnezeule, cât de bine ştiam că are absolută dreptate! Aşa că am luat un cartof pai. După care un al doilea. În fine, poate să fi luat cinci, înainte de a mă ridica să arunc gunoiul în micul coş care, surprinzător, avea un săculeţ curat înăuntru. În timp ce mă spălam pe mâini, Jax s-a ridicat şi s-a dus la frigider, scoţând un nou şuierat scăzut când i-a deschis uşa. N-aveam 62 habar ce voia să facă. Frigiderul era gol, în afară de ceva condimente. A închis uşa frigiderului şi s-a rezemat cu şoldul de bufet. Studiind pereţii gălbui — pereţi pe care i-a vopsit Clyde înainte să ne mutăm aici — şi suprafaţa zgâriată a micii mese rotunde la care mâncaserăm, a tras aer adânc în piept şi chipul lui remarcabil a devenit întru totul serios. Maxilarul încordat. Buzele pline subţiate. Ochii căpătând o nuanţă de maro închis, aproape ca a mahonului. — Tu n-o să stai aici, a declarat. Am clipit şi mi-am schimbat poziţia, ca să-i fie vizibilă numai partea mea dreaptă. — Credeam că am trecut deja prin conversaţia asta. — Nu e nimic de mâncare în frigider. — Da, am cam observat asta, am replicat, încrucişându-mi braţele. Dar n-ar fi fost nimic de mâncare nici la hotel: un hotel la care ar fi trebuit să plătesc. Jax şi-a răsucit trupul spre mine şi mi-am lăsat privirea în jos. Talie şi şolduri înguste. Categoric, un alergător. — Hotelurile de pe-aici nu sunt chiar atât de scumpe. O senzaţie de iritare mi-a zbârlit pielea. Ştiam că voi fi nevoită să fac, la un moment dat, un drum până la magazin, pentru că aveam într-adevăr de gând să rămân, ceea ce însemna că aveam nevoie de alimente. De asemenea, aveam nevoie ca maşina să-mi fie funcţională, aşa că Dumnezeu ştie cât trebuia să cheltuiesc. Ştiam că, până la urmă, cu cât mai mult timp rămân aici, cu atât mai repede îmi fac praf economiile, dar, serios vorbind, era unica mea opţiune. N-aveam unde altundeva să mă duc, cel puţin până la sfârşitul lui august, când se relua şcoala. 63 Asta numai dacă mi se aproba un ajutor financiar sporit. Şi dacă nu? Poate găseam un colţişor într-o încăpere capitonată, unde să mă balansez. Erau lucruri pe care Jax chiar nu avea nevoie să le ştie. — Mulţumesc pentru că m-ai adus încoace şi ai cumpărat mâncare. Apreciez sincer asta şi, dac-ai putea să-mi dai de ştire cu cine trebuie să iau legătura pentru parbriz, ar fi nemaipomenit. Dar acum sunt cam obosită şi... Deodată, m-am pomenit cu Jax drept în faţa mea. Cum s-ar zice, acum era lângă frigider şi, în clipa imediat următoare, era chiar aici. Am inspirat scurt, uluită, şi m-am lipit cu spatele de bufet. — Nu cred c-ai înţeles ce-am zis eu, scumpo. Evident că nu. — Mama ta e praf. Şi tu ştii asta. Bun. Una era ca eu să zic că mama e dată peste cap. Cu totul alta e s-o aud din gura lui. — Uite ce e, mama mea... — N-o să câştige premiul pentru cea mai bună mamă a anului! Mda, asta o ştiu, a intervenit el şi am simţit cum degetele mi se strâng în pumni. De asemenea, n-o să câştige nici premiul pentru patroana anului. Dar probabil că ştii deja toate astea. — Şi ce-au de-a face toate astea cu faptul că eu stau aici sau nu? m-am răstit. — Adevărul e că tu n-ai ce să cauţi în oraşul ăsta, cu atât mai puţin în casa asta. Am rămas cu gura căscată, fiindcă era o afirmaţie la care nu mă așteptasem. 64 — Ce? — Tu ai nevoie să stai într-un hotel în noaptea asta, iar de îndată ce maşina o să fie gata, ai nevoie să-ţi mişti popoul drăgălaş la drum, ceea ce sper să se-ntâmple mâine dupăamiaza, şi categoric nu ai nevoie să te mai întorci. Bun. Asta punea capac. Îmi ajunsese să aud despre aici la orice pas şi nu-mi mai păsa că barmanul trăsnet era, probabil, cel mai sexy tip din câţi am văzut vreodată şi nici că fusese atât de drăguţ și mă adusese, după ce cumpărase mâncare. Sau că fundul meu i se părea drăgălaş şi că-i plăceau picioarele mele. L-am înfruntat, îndreptându-mi spinarea şi uitând de orice altceva. — Răspunde-mi la o singură întrebare, i-am zis. Ochii lui căprui s-au fixat pe ai mei. — De acord. Vocea îmi mustea de sirop când am continuat. — Cine dracului te crezi ca să-mi spui mie ce să fac? A clipit o singură dată, după care şi-a lăsat capul pe spate şi a izbucnit în râs. — Ai tupeu. Chiar ai. Îmi cam place asta. Cu asta m-a enervat chiar mai tare, plus că era şi oarecum ciudată faza. — Poţi să pleci acum, i-am zis. — Nu, până nu înţelegi ce se petrece aici, a replicat Jax, proptindu-se cu ambele mâini de bufet, de-o parte şi de cealaltă a şoldurilor mele, după care s-a aplecat, prinzându-mă ca într-o cuşcă. Am nevoie să mă asculţi cu atenţie, mi-a zis. M-am blocat, nereuşind să-mi amintesc când s-a întâmplat ultima dată ca un tip să fie atât de aproape de mine. 65 — Calla, a început el şi m-am cutremurat de cât de profundă şi de catifelată i-a sunat vocea când mi-a pronunţat numele. Nu cred că-ţi dai seama exact cât de departe a ajuns Mona şi ce înseamnă asta pentru oricine o cunoaşte. Respiraţia mi s-a oprit în gât. — Cât de departe? — Nu e o poveste frumoasă. — Nici n-am crezut că ar fi. Privirea lui m-a ţintuit în continuare. — Casa asta a fost cartierul general al petrecerilor în ultimii doi ani. Nu petreceri de genul simpatic la care şi-ar dori să meargă oricine are doi neuroni funcţionali. Poliţia venea regulat pe-aici. Casa asta a devenit, în esenţă, un lăcaş al drogurilor şi nu m-aş mira să găseşti pipe pentru crack îndesate printr-un sertar de aici, din bucătărie. Of, Doamne! — Iar genul de persoane cu care umblă ea? Sunt de pe fundul butoiului cu drojdie. Mai jos decât atât nu se poate. Şi nai cum să găseşti tipi mai dubioşi de-atât. Dar asta nici măcar nu e partea cea mai rea. — Nu? m-am mirat. Ce-ar putea fi mai rău decât ca mama să ţină o casă în care se fumează crack? Bănuiesc că mai rău de-atât ar putea fi un laborator de preparare a metamfetaminelor. — I-a călcat pe bătături pe foarte mulţi dintre tipii ăştia dubioşi, mi-a explicat Jax şi stomacul mi s-a prăbuşit până la degetele picioarelor. Din câte-am auzit, le mai şi datorează o grămadă de bani. Ca şi Rooster ăla, al ei. Le datorează bani şi altora? Of, Doamne, asta era o veste proastă. 66 — Acum, eu ştiu că, probabil, Clyde nu vrea ca tu să afli toate astea, dar mie nu mi se pare corect să ţi se ascundă toate rahaturile care se petrec pe-aici. Mona e vânată de o mulţime de tipi de soi rău. Genul de tipi cu care s-a încurcat mama ta e de rău. Păi, parbrizul? — Ce-au de-a face toate astea cu parbrizul? — Tu ai venit aici mai întâi, corect? Probabil stă cineva cu ochii pe casa asta, te-a văzut şi s-a hotărât să-ţi ofere un frumos avertisment în stil clasic, ţărănesc. Poate că ei nu şi-au dat seama deocamdată că eşti fata ei, dar le e clar că o cunoşti, din moment ce eşti aici. Şi, ştii ceva, toată povestea cu parbrizul ar putea fi o coincidenţă tâmpită, dar eu mă îndoiesc. Să sperăm doar că nu-şi dau seama că eşti fata ei. Oh, rahat, asta nu e de bine. Pieptul a început să-mi zvâcnească brusc şi pulsul mi s-a accelerat. Situaţia trecuse de la un morman de rahat la o hazna în toată legea. — Mda, văd că începi să pricepi, mi-a zis el încet, aproape cu delicateţe. Şi-o să fie din ce în ce mai rău, mai ales dacă ea no să iasă din ascunzătoare. Întorcând capul spre stânga, i-am auzit cuvintele. Mi-au pătruns adânc, provocând un fior care mi-a şerpuit în jos pe şira spinării. Dumnezeule, un laborator de producere a metamfetaminelor probabil c-ar fi fost de preferat faţă de aşa ceva. Of, mamă, în ce te-ai mai vârât? Viaţa ei, ceea ce se alesese din ea, mă durea ca o veritabilă explozie de suferinţă fizică şi un lucru despre care crezusem de multă vreme c-ar fi murit a revenit brusc la viaţă în adâncul meu. O nevoie care mă mistuise de atâţia ani, un imbold, un impuls de a o vindeca... de a o vindeca pe mama. 67 Două degete mi-au aterizat pe bărbie, obligându-mi, cu blândeţe, capul să se întoarcă. Am făcut ochii mari când i-am întâlnit, încă o dată, privirea. — Ei ar putea să se folosească de tine ca să ajungă la ea. Creierul meu a refuzat imediat să accepte şi asta. Toată povestea era, pur şi simplu, prea de tot. Mama mi-a furat banii şi nu ştiu ce ţopârlani demenţi, spărgători de parbrize, căutau încrâncenaţi răzbunare. Suna ca intriga unui film cu un star răsuflat al filmelor de acţiune. — Scumpo, cea mai bună alegere a ta ar fi să faci stângamprejur şi să părăseşti oraşul, mi-a zis el din nou, fixându-mă cu privirea oţelită a ochilor lui căprui. Aici nu se găseşte nimic pentru tine. Tonul lui Jax părea unul aproape dezamăgit de ceea ce spunea, iar când mi-a revenit răsuflarea, privirea lui s-a desprins în fine de ochii mei, abătându-se spre buzele întredeschise. Iar când a vorbit din nou, vocea i-a sunat şi mai profundă, mai aspră. — Nimic, în afară de necazuri. 68 CINCI N am plecat în ziua următoare, aşa cum îmi ordonase Jax. Nu din cauză că nu mi-aş fi recăpătat maşinia reparată sau fiindcă nu era absolut deloc treaba lui să-mi spună ce să fac. Serios vorbind, n-aveam de ales, decât să rămân prin zonă şi... şi să fac, ce? Să-i dau mamei de urmă şi să aflu exact în ce soi de rahat s-a vârât, în speranţa că-mi voi recupera banii? Gândul că n-ar mai fi rămas bani deloc era unul pe care numi permiteam să-l concep, însă în clipa de faţă aveam următoarele variante: ori stăteam aici toată vara, ori îmi duceam traiul în mașină. Când aveam s-o primesc înapoi. Dar mai era şi altceva. Mda, problema banilor era uriaşă, avea legătură cu viaţa mea, dar mai era vorba şi despre mama. Totdeauna era vorba despre mama. Înainte să plece, aseară, Jax mi-a cerut să merg cu el, ca sămi poată lăsa “popoul drăgălaş” la un hotel pentru care s-a oferit chiar să plătească el, însă l-am refuzat, gândindu-mă că ultimul lucru care-mi mai trebuia era să-i datorez cuiva bani. M-a avertizat c-o să-mi trimită un taxi. Ba a avut chiar şi tupeul să-mi spună: “Ştiu că eşti mai deşteaptă decât pari, scumpo, aşa că o să-ţi las patruzeci de minute ca să-ţi vii în fire, iar când o să vezi că se opreşte un taxi în faţa casei, o să-ţi mişti popoul tău drăgălaş şi-o să te sui în el.” Ce mama naibii? În consecinţă, atunci când taxiul a oprit în faţa casei şi a claxonat timp de fix un minut, nu i-am dat atenţie, aşa că a plecat, până la urmă. Mda, a fost drăguţ, într-un fel, din partea lui că s-a oferit sămi plătească hotelul şi să-mi trimită un taxi, drăguţ la modul 69 total ciudat şi poruncitor. Dar drăgălăşenia lui dominatoare era un lucru la care nu-mi permiteam să mă gândesc prea mult acum. Mi-am petrecut o noapte fără somn pe canapea şi o bună parte a dimineţii scotocind prin harababura din dormitorul mamei... şi negăsind absolut nimic folositor, nici măcar vreo pipă pentru crack. Chiar şi-aşa, în şifonier tot am găsit vreo câteva obiecte pe care mi-aş fi dorit să nu le fi văzut. Mai întâi, era o fotografie înrămată cu mine, de când aveam vreo opt sau nouă ani. Pe urmă, un trofeu: de vreo şaizeci de centimetri înălţime, încă sclipitor şi strălucitor. Erau amintiri dintr-un trecut pe care nu mai puteam să mi-l revendic. După ce-am plasat obiectele astea în fundul dulapului, acoperindu-le cu o pereche de blugi vechi, m-am pregătit să pornesc spre bar. Nu-mi prea păsa de felul în care mă îmbrăcam, însă mi-am rezervat tot timpul necesar pentru machiaj, întinzând cu grijă fondul de ten până când cicatricea care-mi întretăia obrazul a început să se vadă mai puţin roşie, mai mult spre roz, şi să devină aproape invizibilă pentru cineva aflat la o depărtare suficientă. Eram în stare să plec de-acasă în pantaloni de trening jegoși şi un tricou plin de găuri, dar nu plecam niciodată fără să-mi întind stratul gros de machiaj pe faţă. Când am terminat, l-am sunat pe Clyde, ştiind că mai exista un singur loc unde s-ar fi putut găsi informaţii despre conturi bancare sau indicii despre unde-ar fi putut ea să fugă. Şi-a făcut apariţia la puţin timp după ora amiezii şi m-a găsit aşteptându-l pe verandă. Am sărit în camioneta lui, model Ford, mult mai veche decât a lui Jax, şi mi-am încheiat centura de 70 siguranţă înainte ca el să-şi poată extrage statura masivă din vehicul. — Fetiţa tatii... — Aşa cum ţi-am zis la telefon, trebuie să ajung la bar. Nu te-aş fi chemat dacă aş fi avut maşina mea. — De maşina ta se ocupă Jax. Am strâmbat din nas şi mi-am lăsat geanta să-mi cadă pe genunchi. — Foarte liniştitor, am bombănit, ceea ce însemna o cârcoteală din partea mea, deoarece, chiar şi dacă fusese un piculeţ cam prea autoritar, îmi fusese şi de ajutor. Mişcându-şi burdihanul pe scaun, s-a sucit spre mine. — Fetiţa tatii, a început iar. Tu chiar vrei să stai aici? Am oftat în timp ce-mi puneam ochelarii de soare. Erau drăguți. Evident, imitaţii, dar mi se părea că-mi vin bine. — În renumita casă a fumătorilor de crack? Da. N-o să-mi iau cameră de hotel. — Calla... — Jax a încercat deja să-mi ia una. Ba chiar mi-a trimis un taxi! Chiar dacă fluturam din mâini, nu mi-a scăpat felul în care iau zvâcnit buzele lui Clyde. — Mama... chiar m-a dat peste cap. Rău de tot. Şi mă gândesc că e foarte rea şi situaţia în care se află ea. Clyde a strâns din buze şi a pornit camioneta în marşarier. — Este rea. Am tras aer în piept, cutremurându-mă. — Să fie atât de rea pe cât mi-a spus Jax? Exista o părticică în mine care spera c-o să-mi spună Clyde că Jax are tendinţa să exagereze. 71 N-am eu norocul ăsta. Chiar dacă n-am dat detalii, el a mormăit un răspuns afirmativ. — Nu ştiu precis ce ţi-a spus, dar îmi imaginez că nu ţi-a spus chiar tot. Am închis ochii şi doar am ascultat cum înghit cauciucurile șoseaua. Dumnezeule, ce făceam? Poate că, într-adevăr, ar fi trebuit să mă duc la hotel, după care să pornesc înapoi spre şcoală, s-o sun pe Teresa... Nu! M-am oprit aici. Ea şi Jase îşi făcuseră o grămadă de planuri pentru vara asta. Călătorii. Plaje. Soare şi nisip. Doar n-aveam să le stric totul revărsându-mi problemele asupra ei... a lor. Plus că era ceva total nepotrivit în dormitul neinvitată pe canapelele prietenelor, cu care nu puteam să mă împac. Au trecut minute în şir până când s-a hotărât Clyde să vorbească din nou. — Asta e ultimul lucru pe care-aş fi vrut să-l faci. N-am deschis ochii. — Să te întorci aici! Ei bine, eu mereu am fost sincer cu tine, fata mea, şi-o să fiu aşa în continuare. Inima mi-a zvâcnit tocmai până în gât şi nu mai aveam în minte altceva decât ce-mi spusese Jax. Că n-aveam cum să găsesc aici altceva decât necazuri. — E ultimul loc în care-aş fi vrut să fii şi, în fine, sunt anumite lucruri pe care n-ai nevoie să le ştii. N-ai nevoie să le ştii vreodată. O singură chestie nu s-a schimbat şi aia eşti tu, fetiţa tatii. Ochii mi s-au deschis de la sine. 72 — Tu eşti bună la suflet. Totdeauna ai fost, indiferent la ce porcării te-a supus Mona, chiar şi înaintea incendiului. Un junghi mi-a învăpăiat pieptul, muşcându-mi din corp şi întinzându-se peste cicatricea de pe obraz, apoi revărsându-se peste celelalte cicatrice: alea şi mai rele. Parcă ar fi fost ieri. Incendiul. — Dar ştii că n-ai cum s-o ajuţi pe maică-ta. — Ştiu, am şoptit pe lângă nodul care mi se pusese în gât. Nu de asta sunt aici. Ea mi-a făcut rău, Clyde. Şi nu te mint. Mi-a aruncat o privire iute, înţelegătoare. — Ştiu asta şi o cred, dar mai ştiu şi că tu eşti aici, iar acum când ai aflat în ce bucluc s-a vârât maică-ta, o să vrei cumva s-o ajuţi. Am icnit scurt. — Dar merită să ţi-o repet, a continuat el. N-ai cum s-o ajuţi pe Mona. Nu şi de data asta. Cel mai bun lucru e să te întorci la şcoală şi să nu mai priveşti înapoi. Un bol cu boabe de porumb prăjite zăcea pe o masă scorojită din lemn de stejar a biroului situat în capătul culoarului care dă spre toalete. În spatele mesei de lucru erau două fişete, iar mai încolo, înghesuită de perete, era o canapea tapiţată cu piele, arătând surprinzător de nouă; cu mult mai nouă decât cea pe care dormisem noaptea trecută. Nu mă putusem încumeta să dorm în camera de la mansardă. Nn administrasem niciodată un bar, nu mă descurcam grozav cu cifrele, dar după ce-am parcurs cu privirea declaraţiile, chitanţele și facturile pe care le-am găsit organizate îngrijit, am tras două concluzii. Mai întâi, că era imposibil ca mama să fi ţinut evidenţa a orice din toate astea pe parcursul ultimului an. Dacă ar fi să 73 cauţi antonimul organizării, ai nimeri peste o imagine cu mama zâmbind fericită. Altcineva ţinea contabilitatea şi mă îndoiam la modul cel mai serios că ar fi vorba despre Clyde. Dumnezeu să-l binecuvânteze, el se pricepea să menţină treburile pe făgaşul normal, se decurca grozav în a fi, practic, unicul model pozitiv din zonă, era formidabil la bucătărie, dar să administreze latura financiară a unui bar? Hm... Nu. Al doilea lucru pe care l-am constatat a fost că barul nu suferea o hemoragie de bani ca şi cum ar fi fost înjunghiat în repetate rânduri cu cuţitul unui vânător hain. Informaţia asta m-a derutat. Dacă mama făcuse praf banii mei și, posibil, pe-ai ei, îmi imaginasem că barul ar fi următorul pe listă. Plus că nici nu era în cea mai grozavă stare. Dar, dacă mă gândeam mai bine... Stăteam să studiez situaţia barului, dacă tot eram singură, deoarece Clyde se dusese în bucătărie să se ocupe de curăţenie, după ce-mi explicase că maşina mea, care nu mai era în parcare, fusese dusă la un service aflat mai încolo pe stradă, ca să-i înlocuiască parbrizul. Nici prin cap nu-mi trecea să mă gândesc la factura pentru asta. Mai demult, înainte să plec eu la colegiu, la Mona’s era harababură. Tejgheaua barului era mereu lipicioasă, la fel şi podeaua, însă originea acelei substanţe lipicioase era mereu dubioasă. Canelele erau stricate. Butoaiele de bere probabil că erau vechi de secole. Se foloseau lămâi vechi de mai multe zile, sucuri de fructe tocmai trecute de termenul de expirare şi se petreceau multe alte scârboșenii. Mama îşi angaja mereu prietenii pe post de barmani. Prietenii ei fiind, în esenţă, bărbaţi şi femei între două vârste, care nu se maturizaseră şi 74 considerau că a lucra ca barman însemna să aibă parte de pileală moca. Prin urmare, curăţenia nu ocupa niciodată un loc în partea superioară a listei cu priorităţi. Cu toate că barul nu mai arăta ca un nou-născut, ci mai degrabă ca unul aflat în stadiul geriatriei, era mai curat decât apreciasem ieri. În spatele tejghelei, gheaţa fusese aruncată recent, iar recipientul pentru gheaţă, proaspăt opărit cu apă fiartă, ca măsură preventivă împotriva formării unui strat gros de bacterii împuţite. Nu zărisem nicăieri musculiţe, nici excremente de insecte, lucruri, din nefericire, des întâlnite prin baruri. Tejgheaua era proaspăt ştearsă, podeaua era şi ea curată, iar în spatele tejghelei, sticlele stăteau frumos aranjate. Până şi mesele din salon fuseseră curăţate, la fel și scrumierele. În consecinţă, chiar dacă barul avea nevoie de o renovare, era clar că se îngrijea cineva de el şi ştiam că persoana aceea nu era mama. Privirea mi s-a abătut spre bilanţul contabil tipărit pentru luna trecută — de care fuseseră capsate milioane de bonuri — şi am cercetat rândurile. La fel ca şi în zecile de tabele pe care le văzusem mai devreme, mergând tocmai până în luna martie a anului trecut, totul era înregistrat: facturile lunare, cum ar fi cele pentru curentul electric şi celelalte utilităţi, veniturile intrate, costurile alimentelor şi băuturilor, pierderile cu produsele perisabile, dar și, cel mai surprinzător element dintre toate, statele de plată. State de plată, naibii! Motivul pentru care mama îşi angaja mereu prieteni interesați doar să bea pe gratis era că nu trebuia niciodată să întocmească state de plată. Ideea ca barul să producă bani suficienţi ca să-şi plătească în mod regulat angajaţii era rizibilă. 75 Rizibilă, nu la modul amuzant, ci la modul maniacal, cumva nebunesc. Numai că la Mona’s se întocmeau state de plată de aproximativ un an deja şi pe ele vedeam nume ale angajaţilor pe care nu le cunoşteam, cu excepţia lui Jax şi a lui Clyde. Era chiar şi un anume tip care lucra în bucătărie în serile din weekend, ajutându-l pe Clyde. Mona’s trecuse pe profit în ultimele patru luni. Nu mare lucru, nimic care să te entuziasmeze peste măsură, dar profitul rămâne profit. Lăsându-mă pe spătarul scaunului, am clătinat încet din cap. Cum e posibil? Dacă Mona’s produce bani, atunci ea de ce a furat... — Ce naiba cauţi aici? Scoţând un mic ţipăt, am sărit de pe scaun şi mi-am smucit bărbia în sus. Tot aerul mi-a ieşit, şuierând, din plămâni. Jax era în prag; probabil c-o fi pe jumătate fantomă şi pe jumătate ninja, fiindcă nici măcar nu-l auzisem apropiindu-se. Când venisem eu pe culoar, spre birou, podeaua scârţâise cam la fiecare pas. Trecuseră doar câteva ore de când îl văzusem ultima oară pe Jax și doar nu se putea spune că, în orele astea, aş fi uitat cum arată, numai că, Iisuse, pe moment n-am fost în stare de altceva decât să mă holbez la el. Proaspăt spălat, părul îi era puţin mai închis la culoare şi încrețit pe frunte. Tricoul negru de pe el părea mai strâmt decât cel purtat în seara trecută, lucru pentru care sunt destul de convinsă că populația feminină ar fi recunoscătoare. Numai că nu părea deloc bucuros să mă vadă. 76 Cu maxilarele încleştate şi buzele strânse, mă privea cu asprime, în timp ce eu mă holbam prosteşte la el ca o căprioară. — Ce cauţi aici, Calla? Auzindu-mi numele, m-am trezit brusc. Lăsând bilanţul şi facturile pe birou, am mijit ochii spre el. — Ei bine, luând în considerare faptul că barul ăsta îi aparţine mamei mele, am tot dreptul să mă aflu în biroul ei. — E un argument cam aberant, luând în considerare faptul că sunt în barul ăsta de vreo doi ani şi aseară a fost prima dată când ți-am văzut popoul drăgălaş pe-aici. Fierbinţeala mi-a îmbujorat obrajii în timp ce-mi suceam scaunul spre stânga. — N-ai putea să încetezi cu referirile la popoul meu ca fiind drăgălaş? Nuanţa ochilor lui s-a închis, mergând spre cea a ciocolatei amărui. — Ai prefera să mă refer la el ca fiind apetisant? — Nu. — Sexy? — Nu, am repetat, inspirând pe nări. — Atunci, în formă de inimă şi plin? Degetele mi s-au strâns în pumni. — N-ar fi mai bine nicicum! Buzele i-au zvâcnit, dar apoi i-a dispărut tot amuzamentul când şi-a coborât privirea spre teancul de hârtii. S-a apropiat cu paşi apăsaţi de birou. — Ai umblat prin dosare? Am ridicat din umeri cu o nepăsare forţată. — Am vrut să văd cum merge barul. — Sunt convins că asta chiar nu te priveşte pe tine. 77 Ce naiba? — Eu sunt destul de convinsă că mă priveşte. S-a proptit cu o palmă de birou, drept peste unul dintre tabele. — Ia zi! Făcându-mi scaunul să se rotească, m-am întors cu partea dreaptă a corpului spre el. — Ei bine, dat fiind faptul că barul ăsta e singurul lucru pe care o să mi-l lase mama într-o zi, am tot dreptul să mă uit pe hârtiile astea. O anume expresie i-a trecut fulgerător pe faţă; şi-a înclinat capul într-o parte. — Să-ţi lase ţie barul ăsta? — Mama are un testament. Îl are de ani întregi. Aşa că, în afara cazului în care şi l-ar fi schimbat recent, ceea ce mă îndoiesc că s-ar fi găsit în fruntea listei ei de priorităţi, dacă i sar întâmpla ceva, Doamne fereşte, barul ar fi al meu. Încă o dată, am remarcat o stranie încordare a pielii din jurul ochilor lui, una pe care nu reuşeam s-o înţeleg. Au trecut câteva clipe. — Asta e ceea ce vrei tu? Barul? Da, pe naiba! N-am zis eu aşa ceva. — Şi ce-ai face tu cu barul ăsta, dacă te-ai pomeni cu el pe cap pe neaşteptate? a vrut el să ştie. I-am oferit primul răspuns care mi-a răsărit în minte. — Probabil că l-aş vinde. Jax s-a retras de lângă birou, îndreptându-se cât era de lung. Ochii îi păreau cioburi de sticlă când m-au fixat cu privirea. Gata cu barmanul glumeţ, pus pe flirturi. — Dacă nu-ţi pasă de barul ăsta... 78 — N-am zis aşa ceva! Nu tocmai. Nu mi-a luat în seamă replica. — Şi-atunci, de ce eşti aici? Pentru mama ta? E o cauză pierdută şi tu ştii asta al naibii de bine. Iar azi-noapte nu te-ai dus la hotel, aşa-i? Rapida schimbare de subiect mi-a făcut capul să se învârtească. Erau zile când îmi spuneam şi eu că ea e o cauză pierdută, dar veneau şi altele când nu-mi permiteam să gândesc aşa. — Mersi pentru că mi-ai trimis taxiul, dar... — Dumnezeule, o să fii o adevărată sulă-n coaste! a exclamat, îndepărtându-se de birou şi trecându-şi degetele prin părul ud. I-am zărit muşchii spatelui încordându-se pe sub tricou. Am inspirat scurt, simţind cum mi se înroşesc încă o dată obrajii. — Nu sunt o sulă în nicio parte a corpului tău, amice! A hohotit zgomotos, întorcându-şi faţa spre mine. — Nu eşti? Ţi-am zis în ce soi de rahaturi s-a vârât mama ta, ca şi faptul că o mulţime de indivizi primejdioşi ar vrea să-i facă felul, dar tu eşti încă aici. Nu mai zic că ţi-au spart parbrizul... — Uite ce e, înţeleg că mama e la ananghie şi aşa mai departe. E groaznic, dar nimic foarte nou pentru mine! Bun, într-adevăr, ea părea să aibă mult mai multe necazuri decât în mod obişnuit, dar, în momentul ăsta, ce mai conta? — Cât despre faza cu maşina mea... N-am fost în casa aia decât vreo câteva minute. Nici pomeneală să mă fi putut vedea cineva atât de repede. Ca să nu mai spun că mi-am lăsat maşina 79 în parcarea unui bar aflat vizavi de un club de striptease. Chestii din astea se întâmplă. — Nu, zău? a replicat, încrucişându-şi din nou braţele pe piept. Bântui frecvent prin preajma cluburilor de striptease? — Nu, am şuierat eu. Un muşchi i-a fremătat de-a lungul maxilarului. Am stat angrenaţi într-un epocal duel al privirilor timp de ceea ce mi s-a părut cât o veşnicie până ca el să vorbească iar. — Ce cauţi tu aici, Calla? Serios, acum. Nu e nimic aici pentru tine. Mama ta nu e. Nu ai familie aici. Şi, din câte ştiu eu despre tine, ţi-ai petrecut ultimii doi ani la şcoală, fără să faci măcar o scurtă vizită. Nu te judec, dar nu ţi-a prea păsat în tot acest timp. Şi-atunci, de ce acum? Hopa! Cuvintele lui au trecut prin mine ca o lamă de gheaţă. Jax a început să meargă de-a-ndăratelea spre uşă, dar fără să-şi dezlipească privirea de chipul meu. — Du-te acasă la tine, Calla. Nu eşti... — Toată viaţa mea e distrusă! am strigat deodată. Şi, în clipa în care cuvintele astea mi-au ieşit de pe buze... mama mă-sii, mi-am dat seama cât de adevărate erau! Şi am avut o senzaţie de parcă aş fi înghiţit o fiolă de acid. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce mă făcuse să le rostesc. Poate că delicateţea din vocea lui, care-mi suna a milă. Nu ştiu. Înghiţind cu greu, l-am văzut oprindu-se din mers şi fixându-mă cu privirea. — Toată viaţa mea e distrusă, am zis din nou, pe un ton mult mai scăzut, după care s-a revărsat totul, în cel mai oribil caz de diaree verbală. Mama m-a curăţat de tot. Mi-a golit tot contul de economii, în care-mi ţineam toţi banii... banii pentru plata şcolii, cei pe care voiam să-i folosesc în cazuri de urgenţă 80 şi cei care trebuiau să mă ţină cât timp îmi căutam de lucru. Nu numai atât, a făcut în numele meu un împrumut şi a luat carduri de credit, fără să plătească nici măcar o rată. Mi-a făcut praf creditul şi nu mai sunt sigură că m-aş putea încadra acum pentru vreun credit studenţesc. Şi-a ridicat un braţ şi a început să-şi frece pieptul cu palma, deasupra inimii, iar ochii i s-au mărit uşor. — Nu mai am unde să mă duc, am continuat, simţind un nod neobişnuit în gât şi o usturime în ochi. Nu pot să stau în cămin, din cauză că nu mi-am permis să mă înscriu la cursurile de vară. Ea m-a lăsat fără nimic, în afara brumei de bani pe care o mai aveam în contul curent şi a unei case care, după toate aparenţele, e gazda fumătorilor de crack. Colac peste pupăză, a fugit să facă Dumnezeu ştie ce împreună cu un tip căruia i se spune Rooster. Iar singura mea speranţă... singura mea rugă în momentul de faţă, e să-i fi rămas ceva bani, ceva cu care să mă despăgubească. Aşa că, mda, înţeleg că nu e nimic aici pentru mine şi că-ţi sunt ca o uriaşă sulă-n coaste, dar îţi repet cu toată seriozitatea că n-am unde altundeva să mă duc. — Fir-ar... a bombănit el, întorcându-şi privirea, cu fălcile încleştate. Şi abia atunci mi s-a aprins becul. Ce umilinţă! Am închis ochii strâns. Unde-or fi capsele? Îmi trebuiau pentru gura mea mare. — Fir-ar, a repetat Jax. Calla, nu ştiu ce să-ţi spun. M-am forţat să deschid ochii şi am descoperit că el mă priveşte. Şi nu milă vedeam în ochii lui, ci faptul că se înseninaseră iar. — N-ai ce să-mi spui. 81 — Aici nu sunt bani, scumpo. Nimic din ce-ar putea să-ţi dea ea, mi-a zis, căutându-mi privirea. Nu-ţi torn gogoşi. E naşpa. E chiar naşpa, fir-ar să fie, dar nu există nimic. Nici măcar un sfanţ, în afara a ceea ce abia începe să producă barul ăsta, şi nici ăştia nu-s cine ştie ce. M-am rezemat de spătar şi am lăsat aerul să-mi iasă, tremurat, din plămâni. Nu. Nu. Nu. Un singur cuvânt pe care-l tot repet. — Dacă ea ţi-a luat banii, nu-i mai are. Iar dac-o fi avut ceva bani ai ei, şi ăia s-au dus demult. Crede-mă, a zis, după care a coborât tonul. Nu trece săptămâna fără să vină câte cineva prin barul ăsta, ca să adulmece după ea, din cauză că le datorează bani. Abătându-mi privirea, am inspirat adânc. — Bun. Sunt nevoită să accept că nu sunt bani aici şi că n-o să primesc înapoi nicio para chioară. El n-a zis nimic, ceea ce era în regulă, pentru că, în principal, vorbeam cu mine însămi. — Asta e. Sunt falită. Tot ceea ce mai pot e să mă rog să mi se aprobe ajutorul financiar. Am simţit cum mi s-a pus un nod în piept când am conştientizat într-adevăr ceea ce spusesem. Eram falită, la modul cel mai serios. Viaţa mea era distrusă, la modul cel mai serios. Şi, tot la modul cel mai serios, era posibil să mi se facă rău. — Îmi pare rău, a zis el, încetişor, iar eu am tresărit. Jax dăduse roată biroului, iar acum era mai aproape de mine. Nu-l voiam să fie mai aproape. Mi-am frecat cu nervozitate palmele de coapsele înveşmântate în blugi. — Planul B, am şoptit. 82 — Ce? — Planul B, am repetat, cu o voce tremurată. Trebuie să-mi găsesc un serviciu şi să strâng cât mai mulţi bani posibil în vara asta. Mi-am rotit privirea prin birou şi, dintr-odată, am ştiut ce trebuie să fac ca să-mi recapăt controlul. Aveam un nod în piept şi-aş fi vrut să-l desfac, dar nu era posibil. — Pot să lucrez aici, am zis. Jax a tresărit, după care s-a încruntat. — Să lucrezi aici? Scumpo, nu e genul de loc potrivit pentru tine. L-am învrednicit cu o privire. — Nu pare să fie nici genul de loc potrivit pentru tine, i-am ripostat. — De ce? s-a răstit el. — Uită-te la tine, am zis, descriind cu mâna un cerc larg în faţa lui. Nu arăţi ca unul care ar trebui să lucreze într-o bombă. A ridicat dintr-o sprânceană. — Mie îmi place să cred că e cu un pas mai sus decât o bombă. — Unul mic, am murmurat şi i-am zărit un colţ al gurii zvâcnind în sus. — Şi unde crezi tu că ar trebui să lucrez? — Nu ştiu, i-am răspuns. M-am lăsat pe spătar, mi-am îndepărtat părul căzut pe frunte şi am suspinat. Poate la Mallul tipilor trăsnet, am zis apoi. De data asta, ambele sprâncene i-au ţâşnit pe verticală. — Aşadar, mă consideri un tip trăsnet. — Am vederea destul de bună, Jax, am replicat, dându-mi ochii peste cap. 83 — Dacă mă consideri trăsnet, atunci de ce te-ai împotrivit atât să ieşi cu mine, prima dată când ai intrat în barul ăsta? L-am fixat cu privirea, mirându-mă cum de a deviat conversația noastră până la aşa ceva. — Chiar are importanţă? — Da. — Ba nu, n-are. Ochii i-au sclipit de amuzament. — O să cădem de acord asupra faptului că nu suntem de acord. — Nu cădem de acord cu nimic, am ripostat, dând să mă ridic, dar oprindu-mă imediat. El nu se clintise, aşa că spaţiul era prea îngust. N-aveam cum să trec pe lângă el. — Pot să lucrez aici, am zis din nou. — În weekend vine o clientelă cam necioplită. Poate c-ar fi mai bine să încerci la Outback9, ceva mai încolo, sau altundeva. — Nu mă tem eu de ţopârlani, am mormăit. Jax şi-a mijit ochii spre mine. — Ce e? am strigat, azvârlindu-mi mâinile spre tavan. Nu se poate spune că barului i-ar prisosi un ajutor din partea mea. Iar eu am nevoie de bani. E clar. Şi, poate, dacă lucrez aici, mai primesc şi câte-un bacşiş şi, poate, îmi recuperez ceva din bani, chiar dacă într-o proporţie mică. 9 Outback Steakhouse, lanţ american de restaurante cu specific australian, având sediul central în localitatea Tampa, din statul Florida, cuprinzând peste 1 200 localuri deschise în 23 de ţări în America de Nord şi de Sud, în Europa, Asia şi Australia. Se remarcă prin faptul că preparatele din carne sunt puternic condimentate, specialitatea fiind un amestec de 17 condimente pentru fripturi. 84 — Bacşiş? s-a mirat el, făcând încă un pas înainte, ceea ce însemna că eram acum înţepenită între el şi scaun. Dar ce-ţi închipui tu c-o să faci aici? — Pot să servesc la bar, am răspuns, ridicând dintr-un umăr. — Ai mai făcut asta până acum? Când i-am răspuns printr-o nouă ridicare din umeri, a izbucnit de-a binelea în râs. Acum era rândul meu să-mi mijesc ochii spre el. — Scumpo, nu e chiar atât de uşor. — Dar nu poate să fie nici chiar atât de greu. Jax m-a fixat cu privirea timp îndelungat, după care s-a petrecut, probabil, unul dintre cele mai fascinante fenomene de urmărit. Rând pe rând, fiecare muşchi încordat s-a destins, apoi un zâmbet înţelegător i s-a întins lent pe buze. Iar stomăcelul meu a făcut o tumbă. — Ei bine, nu putem să acceptăm aşa ceva, este, sau nu? — Să acceptăm ce? Stomăcelul meu care face tumbe? Doar n-avea cum să ştie el așa ceva. — Faptul că tu nu ai unde să te duci. Când a văzut că nu zic nimic, şi-a înclinat capul într-o parte. — Bine, scumpo, asta vrei... asta o să ai. Din nu ştiu ce motiv nebunesc, am avut senzaţia că vorbeşte despre altceva, aşa că în pântec mi s-au pornit mici vârtejuri zdravene. — Bun, am reuşit să spun. Zâmbetul i s-a lăţit, până când şi-a făcut apariţia fulgerul unei danturi albe, drepte. — Grozav! 85 ȘASE Barul se deschisese la unu după-amiaza şi, din moment ce nimeni nu-şi vârâse nasul înăuntru, Jax m-a pus să stau după tejghea şi să tai în felii lămâi proaspete, galbene şi verzi, adăugând un avertisment. — Te rog să nu-ţi tai degetele. Ar fi naşpa. Mi-am dat ochii peste cap şi n-am catadicsit să-i răspund. Mi-am văzut de treabă în tăcere până când am tăiat toate lămâile, gata peutru servit. În cea mai mare parte a timpului, mă simţeam în largul meu dincolo de tejghea, atâta vreme cât nu acordam atenţie fotografiei înrămate pe care-aş fi vrut s-o rup în bucăţi şi s-o arunc cât colo. Totuşi, aveam alte chestii mai bune de privit. Din când în când, mă mai zgâiam pe furiş la Jax. Stătea sprijinit de colţul celălalt al tejghelei, cu picioarele încrucişate la nivelul gleznelor şi braţele încrucişate pe piept, capul fiind ridicat spre televizorul atârnat de tavan. Când am ieşit din birou, el mi-a explicat c-o să lucrez în tura lui, care, din câte se părea, începea la patru după-amiaza şi se întindea până la închidere. De ce venise el astăzi atât de devreme, habar n-aveam. Lucra în serile cele mai aglomerate: de miercuri până sâmbătă seara, ture de câte zece ore. Asta însemna mult dincolo de normala, plicticoasa mea oră de culcare, adică, să zicem, unsprezece, dar eram capabilă să mă descurc. Eram nevoită să mă descurc. N-aveam timp de pierdut cu încercările de a-mi găsi un serviciu la Outback, cum îmi propusese el. 86 În timp ce mă tot zgâiam pe furiş, am încercat încă o dată să-i deduc vârsta. Aş fi putut, pur şi simplu, să-l întreb, dar nu eram sigură că m-ar privi informaţia asta. N-avea cum să fie mult mai mare decât mine, însă avea ceva în el care striga maturitate. Cei mai mulţi dintre tipii de douăzeci şi unu de ani, sau pe-acolo, pe care-i cunoşteam, abia dacă erau în stare să se dea jos din pat dimineaţa — aici mă includ şi pe mine — însă el avea un aer de încredere şi de experienţă pe care l-aş fi crezut propriu cuiva mai înaintat în vârstă: cuiva cu o mulţime de responsabilităţi. Mi-am rotit privirea prin bar, am remarcat că e încă pustiu şi abia atunci m-am luminat, văzând în sfârşit ceea ce fusese tot timpul chiar în faţa ochilor mei. M-am întors din nou spre Jax, admirându-i părul, felul în care valurile şatene, puternic arse de soare, îi cădeau într-o parte şi-n alta a creştetului. El era cel care administra barul. El trebuia să fie. E drept, eu nu mai cunoscusem pe altcineva, în afara lui Pearl. Văzusem programarea în birou şi mai erau alţi doi barmani, o oarecare Roxy şi un tip pe nume Nick. O altă chelneriţă care lucra numai în serile de vineri şi de sâmbătă, numită Gloria, şi mai era unul, Sherwood, care-l ajuta la bucătărie pe Clyde. Poate că mă înşelam şi era unul dintre ei, dar senzaţia mea era că intuisem corect şi habar n-aveam ce să cred despre asta. Totuşi, aveam o curiozitate. De ce-ar investi el atât de mult într-un bar ca Mona’s? Fără voia mea, privirea mi s-a abătut spre linia părului tuns cu îngrijire imediat deasupra gulerului cămăşii, apoi a coborât de-a lungul spatelui, zăbovind în cele din urmă pe blugii foarte uzaţi, decoloraţi. 87 Dumnezeule, ce fund avea! Operă de artă, ce naiba! Chiar dacă blugii nu-i erau nici pe departe strâmţi, totul părea... Jax a întors capul pe neaşteptate, privindu-mă peste umăr, în timp ce eu mă holbam la el. La modul că mă holbam de-a dreptul la el. Un colţ al gurii i s-a arcuit în sus. M-a prins. Obrajii mi-au fost cuprinşi imediat de fierbinţeală şi mi-am abătut în grabă privirea, înşirând laolaltă o sumedenie de înjurături. Nu-l studiam. Nu aveam nevoie să-l studiez. Cum să spun, îmi petreceam o grămadă de timp studiindu-i pe tipi, pentru că studiatul lor nu ducea niciodată undeva. Nici nu putea să ducă. — Ce mai e de făcut? l-am întrebat, dregându-mi glasul în timp ce-mi spălam mâinile, ca să nu ajung să-mi scot ochii cu degetele îmbibate în zeamă de lămâie. — N-avem depozit, aşa că în fiecare zi trebuie să verificăm dacă barul e aprovizionat cu tot ce trebuie. Mai trebuie să facem şi stocul. Pe ziua de azi problema a fost rezolvată, dar pot să-ţi arăt unde găseşti totul. Sunt convins că s-au produs schimbări de când n-ai mai fost pe-aici. Foarte multe schimbări s-au produs de când n-am mai fost eu pe-aici. În timp ce-mi ştergeam mâinile, m-am întrebat dacă mama o fi făcut vreodată stocul ca lumea. — Cine administrează barul? Spinarea i-a devenit rigidă, după care s-a întors cu totul spre mine. — Trebuie să-ţi arăt unde ţinem totul. Berea se păstrează la rece, lângă bucătărie. Băuturile alcoolice sunt în spate, în magazie. 88 S-a desprins imediat de tejghea şi a pornit, nelăsându-mi de ales: trebuia să-l urmez pe coridor. Când s-a oprit în faţa uşii de lângă birou, mi-am aruncat peste umărul stâng perdeaua lungă de păr şi am mai încercat o dată. — Ştiu că nu e Clyde. A scos din buzunar o legătură de chei. — Nu sunt sigur că-mi dau seama despre ce vorbeşti, scumpo. M-am încruntat, în timp ce el descuia uşa. — Cine administrează barul? Cine ţine toate socotelile? A deschis uşa larg. — Vezi mapa asta? m-a întrebat, smucindu-şi bărbia spre locul în care atârna obiectul menţionat, lângă rafturile pline. Tot ce se scoate de-aici se notează. Tot. E acelaşi tabel pe care facem şi inventarul. Am aruncat o privire fugară spre tabel. Părea destul de uşor de înţeles. — Acelaşi lucru e valabil şi pentru intrări. Totul e în bună ordine aici, aşa c-o să fie uşor de găsit. După care s-a întors, îndemnându-mă să ies din încăpere, dar când a dat să treacă pe lângă mine m-am pus în calea lui. — Cine administrează barul, Jax? am întrebat încă o dată, iar când privirea lui s-a abătut pe lângă mine, cu ochii uşor îngustaţi, bănuielile mi s-au confirmat. Tu eşti, nu-i aşa? N-a răspuns nimic. — Tu eşti cel care administrează barul şi de-asta nu e o hazna totală. — Totală? 89 O pereche de ochi căprui s-a îndreptat spre ai mei. Mi-am aplecat bărbia spre stânga. — Nu seamănă deloc cu ce era altădată. Totul e organizat şi curat. Barul Mona’s produce bani. — Nu prea mulţi. — Dar merge al naibii de bine de doar un an încoace, faţă de cum a mers ani de-a rândul, am precizat. Asta datorită... Cuvintele mi-au rămas în gât când mâinile lui mi-au aterizat pe umeri. Am înghiţit în sec. Şi-a lăsat capul în jos, urmărindu-mi privirea în timp ce vorbea încetişor. — Nu e doar datorită mie. Avem un personal căruia îi pasă, iar lui Clyde i-a păsat totdeauna. De-asta ne merge mai bine. A fost un efort de grup. Şi e în continuare un efort de grup. Privirile noastre erau înlănţuite de-a binelea şi, la fel ca în seara trecută, în bucătăria mamei, apropierea lui mă năucea, reducându-mă la tăcere. Nu-mi plăcea să las pe nimeni să ajungă atât de aproape de mine, oferindu-i posibilitatea de a vedea dincolo de machiaj. — Avem o clientelă mai bună acum, a continuat el şi simpla lui privire mă împiedica să întorc capul în altă parte sau să-mi ascund ochii. Şi, fir-ar să fie, era extrem de stânjenitor, dat fiind faptul că eu eram tartorul dracilor când venea vorba despre ascuns. Şi-a continuat discursul pe un ton şi mai scăzut. — Poliţişti în afara serviciului. Câţiva elevi de la postliceala din oraş. Nici măcar motocicliştii care mai intră aici nu provoacă probleme. Fără persoanele dubioase pe care le aducea Mona aici, chiar dacă uneori clienţii o mai iau razna, atmosfera e mult mai bună. 90 — Evident, am murmurat eu. Genele lui incredibil de dese s-au lăsat în jos şi la fel privirea mea: a coborât drept până la buzele lui pline. Dumnezeule, de unde le-o fi făcut rost de o gură ca asta? Şi iată că părerea aia de surâs şi-a făcut apariţia, înfierbântându-mi toată faţa. — Interesant, a zis. Am clipit mirată. — Ce e interesant? — Tu. — Eu? Am încercat să fac un pas înapoi, dar mâinile de pe umerii mei și-au înteţit strânsoarea. — Eu nu sunt deloc interesantă, am zis, însă el şi-a înclinat capul într-o parte. — Ştiu sigur că ai spus un neadevăr. Oare de ce simţeam că greutatea palmelor lui pe umerii mei era, poate, cea mai plăcută senzaţie din câte-am avut vreodată? Cu toate că abia mă atingea, simţeam povara aceasta minunată în întregul trup. Of, Doamne, e de rău! — Ba aşa e, am şoptit, în cele din urmă, după care incontinenţa verbală a revenit, precum răzbunarea lui Montezuma10. Sunt cea mai plictisitoare fiinţă din câte-au existat vreodată. N-am fost niciodată pe o plajă, nici în New York City. N-am mers niciodată cu avionul, n-am fost niciodată într-un parc de distracţii. Cât timp sunt la şcoală, nu fac nimic şi... 10 Denumire populară pentru diareea călătorului, afecţiune contractată de turiştii care vizitează Mexicul. 91 M-am oprit, răsuflând cu năduf. — În orice caz, sunt plictisitoare. Una dintre sprâncene s-a arcuit în sus. — Bine... Dumnezeule, trebuie să fac rost de un ac şi de o aţă, ca sămi cos gura. — Dar va trebui să cădem de acord asupra faptului că nu suntem de acord nici în privinţa asta. Amuzamentul strălucea în privirea lui caldă şi, cum stăteam atât de aproape, i-am observat micile pete de un maro mai închis din apropierea pupilelor. Am încercat încă o dată să mă îndepărtez, dar n-am ajuns la niciun rezultat. Pieptul mi-a săltat scurt, într-o respiraţie adâncă. — De ce-ţi pasă atât de mult de barul ăsta? l-am întrebat şi a fost rândul lui să clipească mirat. — Cum adică? — De ce depui atâtea eforturi pentru el? Ai putea să lucrezi într-un loc mai bun, unde probabil să ai de-a face cu mai puţin stres, decât să administrezi un bar care nu e al tău. Jax m-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, după care mâinile lui mi-au alunecat de pe umeri, pe antebraţe, lăsând în urma lor dâre de fiori, înainte de a lăsa de tot în jos. — Ştii ceva, dacă m-ai cunoaşte mai bine, n-ai mai avea nevoie să pui întrebarea asta. — Dar nu te cunosc. — Exact. A trecut pe lângă mine şi a pornit înapoi spre bar, lăsândumă pe coridor, mai mult decât derutată. 92 Evident că nu-l cunoşteam. Îl întâlnisem abia ieri, aşa că... ce naiba? Nu fusese decât o întrebare! M-am întors, aruncândumi părul peste umărul stâng. Am inspirat. Apoi am expirat. Aveam o problemă. Mă rog, aveam o grămadă de probleme, dar în acelaşi timp aveam şi una nouă. Îmi doream să-l cunosc mai bine pe Jackson —Jax — James și n-ar fi trebuit. Ăsta ar fi trebuit să fie ultimul lucru pe care să mi-l doresc, dar nu era. Munca de barman e grea. Din cauză că, practic, am crescut prin baruri, le-am evitat de îndată ce-am plecat de-acasă şi au trecut ani de când n-am mai intrat în vreunul. Odinioară, ştiam să prepar majoritatea cocteilurilor, doar pentru că văzusem de-atâtea ori cum se procedează, însă acum? Declar în mod oficial că eram varză. La modul varză cu carne. Aproape pentru fiecare amestec, stăteam cu ochii lipiţi de meniul cocteilurilor prins cu bandă adezivă lângă blatul pentru servire. Spre norocul meu, Jax nu era al naibii în privinţa asta. Când intra cineva în bar — şi au început să apară cam pe la trei, unul după altul — şi comanda câte o băutură care mie îmi suna ca într-o limbă străină, el nu-mi îngreuna situaţia. Dimpotrivă, făcea un pas înapoi, corectându-mă cu blândeţe dacă mă vedea întinzându-mă după mixerul nepotrivit, ori dacă turnam prea puţin sau prea mult din vreo sticlă de alcool. Din moment ce lucrasem ca ospătăriţă, ştiam cum să mă scot cu un zâmbet din aproape fiecare încurcătură. La clienţii vârstnici, cu ochii apoşi, îmi ieşea chiar şi mai bine. — Nu te grăbi, drăguţă, mi-a zis un tip mai bătrân, când am fost nevoită să arunc ce-i preparasem, din cauză că nu mă 93 pricepeam să torn din ochi şi probabil că adăugasem suficient alcool cât să-l omor. Singurul lucru care nu-mi lipseşte e timpul, m-a asigurat omul. — Mulţumesc, i-am zis, zâmbind, şi am preparat din nou cocteilul, care nu era decât un simplu gin tonic. E mai bine? Bătrânul a sorbit puţin şi mi-a făcut cu ochiul. — Perfect. În timp ce se îndepărta, ducându-se spre o masă de lângă una dintre cele de biliard, Jax a apărut din spatele meu. — Ia uite, mi-a zis. Hai să-ţi arăt cum se toarnă din ochi. A luat un pahar mai scund, apoi sticla de gin. — Eşti atentă? Pff... Era atât de aproape, încât puteam să-i simt, naibii, căldura trupului. După mine, putea să vorbească şi despre câte mişcări de rotaţie descrie Marte în jurul Soarelui. — Sigur, am murmurat. — Noi nu prea folosim pahare gradate, dar e destul de simplu. Practic, când numeri până la unu, torni un sfert de uncie11. Aşa că, dacă ai de turnat o uncie şi jumătate, o să numeri până la şase. Pentru o jumătate de uncie, numeri până la doi. Părea simplu, dar după ce-am încercat de câteva ori, tot nu reuşeam să torn aceeaşi cantitate la fiecare numărătoare şi nu făceam altceva decât să risipesc băutura. — Asta se învaţă numai exersând, mi-a explicat el, rezemându-se cu şoldul de tejghea. Noroc că majoritatea 11 Unitate de măsură din sistemul anglo-saxon, în cazul lichidelor echivalând cu aproximativ 30 de mililitri. 94 clienţilor comandă bere sau băuturi simple, doar câţiva mai vor cocteiluri, dar dintre cele mai banale. — Mda, dar într-o zi o să vină cineva să ceară specialitatea lui Jax, iar eu o să arăt ca o idioată, am replicat, ştergând alcoolul pe care-l vărsasem pe tejghea. Jax a chicotit încet. — Numai eu o prepar pe-aia, aşa că nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta. Mi l-am închipuit oferindu-le cocteilul fetelor cu care voia să şi-o tragă şi imediat m-am simţit tulburată de cât de mult îmi displăcea imaginea asta. — Atunci, îmi pare bine că ştiu. — Te descurci foarte bine, mi-a zis. Desprinzându-se de tejghea, şi-a lipit palma de adâncitura taliei mele şi s-a aplecat, cu buzele primejdios de aproape de urechea mea, făcându-mă să înţepenesc când s-a apucat să vorbească şi răsuflarea lui caldă mi-a dănţuit pe piele. — Nu trebuie decât să zâmbeşti aşa cum ştii tu şi oricare bărbat o să te ierte. Am căscat ochii cât cepele, dar el a pornit agale spre celălalt capăt al tejghelei, de care s-a proptit pe braţele îndoite când unul dintre tipii care stăteau la bar i-a spus ceva. Cred că am şi uitat să respir cât timp am stat aşa, cu privirea aţintită pe ceafa cu păr alb şi pe cale de dispariţie a unui client oarecare. Nu exista în mintea mea vreo urmă de îndoială asupra faptului că Jax se pricepea să flirteze. Retrăgându-mă de lângă tejghea şi ștergându-mi de pe faţă ceea ce speram că nu arată a rânjet prostesc, am riscat să arunc o privire spre el. 95 Jax râdea. Avea râsul acela profund, nestăvilit, ridicându-şi bărbia şi dezlănţuind sunetele acelea adânci, tunătoare, ca şi cum n-ar avea nicio grijă pe lume. Sunete care mi-au făcut colţurile buzelor să se ridice. Omul cu care vorbea părea să fie de-o vârstă cu el, vârstă care şi acum însemna un mister pentru mine. Era şi atrăgător: cu părul şaten închis, un pic cam lung pentru gustul meu, dar nu atât de lung cât al lui Jase. Din câte vedeam, mai era şi lat în umeri. Tipii sexy mereu se strâng laolaltă şi trebuie să existe vreo dovadă ştiinţifică în sprijinul acestei afirmaţii. Roxy şi-a făcut apariţia la începutul turei de seară şi a însemnat încă o surpriză pentru mine. Nu eram eu fata cea mai înaltă de pe-aici, ajungeam cam pe la un metru şaizeci şi opt, însă ea era de-a dreptul miniaturală. Abia trecând de un metru jumate, avea un morman de păr castaniu brăzdat de şuviţe roşu închis strâns într-un coc pe creştet. Purta ochelari cu rame negre ca ai lui Buddy Holly12, care-i sporeau drăgălăşenia jucăuşă a chipului, şi era îmbrăcată foarte asemănător cu mine, în blugi şi tricou. Imediat am hotărât că-mi place tipa, mai ales pentru că avea un tricou cu Supernatural13, cu Dean şi Sam pe el. Ochii ei mari şi-au îndreptat privirea spre mine în timp ce traversa barul, iar Jax a interceptat-o imediat, făcându-i semn să vină spre locul în care încă stătea el, rezemat de tejghea. Nu ştiu ce i-o fi zis, dar Roxy imediat a întors capul spre mine. 12 Charles Hardin Holly (1936-1959), celebru muzician american, unul dintre pionierii rocknroll-ului, cunoscut sub numele de scenă Buddy Holly. 13 Serial american de televiziune, difuzat începând din 2005. Personajele principale sunt Sam (interpretat de Jared Padalecki) şi Dean Winchester (Jensen Ackles), doi fraţi care vânează demoni, fantome, monştri şi alte creaturi supranaturale. 96 Începeam să detest faptul că sunt cea nouă. Când, în sfârşit, a terminat de vorbit cu ea, Jax s-a întors la conversaţia cu celălalt tip trăsnet. M-am silit să respir adânc, ca să mă calmez. Să fac cunoştinţă cu oameni noi îmi venea... greu. Teresa probabil că n-a observat niciodată latura asta a mea, fiindcă ne-am potrivit imediat datorită dezinteresului comun faţă de muzica la modă, numai că, din principiu, nu eram în largul meu când trebuia să fac cunoştinţă cu alţii. Oricât de penibil ar suna, mereu mă frământa gândul că ei stau să se întrebe ce-o fi cu cicatricea de pe faţa mea şi ştiam că aşa e, pentru că aşa aş fi făcut eu. Asta ţinea de firea omenească. În timp ce Roxy dădea roată barului, zâmbind, m-am întrebat dacă oamenii chiar pot s-o vadă când e în spatele tejghelei. — Bună, mi-a zis, întinzându-mi o mână graţioasă. Eu sunt Roxanne, dar toată lumea îmi spune Roxy. Te rog, spune-mi Roxy. — Calla, m-am prezentat la rândul meu, strângându-i mâna şi zâmbind larg. Mă bucur să te cunosc, Roxy. Şi-a lăsat geanta jos de pe umăr. — Mi-a zis Jax că eşti la colegiu la Shepherd, că vrei să ajungi asistentă medicală. Privirea mi-a zburat spre el. Ce naiba, repede mai lucra şi mai vorbea! — Mda. Tu eşti la postliceală? — Iac-aşa şi iar aşa, mi-a răspuns, potrivindu-şi ochelarii. Dar nu e nici pe departe ceva atât de interesant ca asistenţa medicală. Încerc să obţin calificarea în grafica pe computer. — Dar e chiar super, ce naiba! Ştii şi să desenezi? 97 — Mhî, a încuviinţat ea. Desenatul şi pictatul cam sunt moştenire de familie. Nu e cea mai profitabilă carieră posibilă, dar e ceva de care mi-ar plăcea mult să mă ocup. M-am gândit că intrarea în lumea designului grafic ar fi de preferat uneia de artist muritor de foame. — Sunt geloasă, i-am mărturisit, aruncându-mi părul pe după umărul stâng. Eu mereu mi-am dorit să pot desena, dar nu sunt în stare să schiţez nici măcar o siluetă din beţe fără să arate aiurea. În general, două lucruri îmi lipsesc: simţul artistic şi talentul. A izbucnit în râs. — Sunt sigură că eşti talentată la altceva. Am strâmbat din nas. — Faptul că-mi merge gura şi nu ştiu când s-o închid se pune? Roxy a râs din nou şi l-am văzut pe Jax că priveşte spre noi. — Ăsta e un talent veritabil! Mă duc să-mi las geanta. Mă întorc imediat. După ce s-a întors, am lucrat împreună la bar şi, la fel ca Jax, a fost extrem de calmă şi de răbdătoare. Clienţii îi adorau excentricul simț al umorului, care includea mâzgălitul pe şerveţelele oferite şi, după toate aparenţele, avea legătură cu alegerea tricourilor ei. Se pare că mulţi dintre cei care se aventurau înăuntru stăteau să vadă ce scrie pe tricoul ei înainte ca măcar să dea comanda. Barul nu era prea aglomerat, dar pe măsură ce seara de joi se scurgea, locurile la mese au început să se ocupe şi, din cauză că mă mișcam încet, am ieşit de după tejghea. Jax m-a prins de braţ. — Ai uitat ceva. 98 — Ce? Acel zâmbet cu un colţ al gurii şi-a făcut apariţia în timp ceşi răsucea mâna pe braţul meu, trăgându-mă spre el. Mi-am muşcat buza și m-am împleticit înainte, neavând habar ce urmărea. Am ajuns aproape de el, suficient de aproape încât, când am pătruns într-un separeu, braţul lui să-mi atingă coapsa. — Trebuie să porţi un şorţ când te duci în salon. Sprâncenele mi-au săgetat în sus când am văzut jumătatea aia de şorţ. — Pe bune? Şi-a smucit bărbia spre Pearl şi am oftat când am văzut că ea avea unul legat în jurul taliei, aşa că i l-am smuls din mână. — Fie şi-aşa, am zis. — Ţi se potriveşte de minune cu tricoul! Mi-am dat ochii peste cap şi Jax a izbucnit în râs. — Dă-mi voie să te ajut. — Din câte-mi amintesc, sunt în stare să-mi leg un şorţ şi fără... Am rămas cu gura căscată. Fără să ştiu cum, şorţul era iar în mâna lui, iar cealaltă mână aterizase pe şoldul meu, năucindumă. — Ce faci? — Te ajut. Şi-a aplecat capul spre urechea mea stângă, dar eu mi-am întors imediat faţa. — Te gâdili? s-a interesat el. Am scuturat din cap, descoperind că n-aveam idee despre cum aş putea să formez silabele, ceea ce mi se părea stânjenitor. 99 Fără să rostească o vorbă, m-a răsucit astfel încât să fiu cu spatele spre el, după care şi-a strecurat un braţ între mijlocul lui şi al meu. N-am îndrăznit să mă mişc. — Poţi să respiri, să ştii! Braţul lui mi s-a plimbat pe abdomen, stârnind un roi de fluturi, în timp ce-mi întindea şorţul. — Respir, m-am forţat să răspund. — Eşti sigură de asta, scumpo? m-a întrebat, cu o voce nuanţată de amuzament. — Mda. Tocmai atunci a apărut Pearl în salon, ducând o tavă cu pahare curate. Şi-a arcuit sprâncenele spre noi. — Ai pus mâna pe treabă, Jackie, băiete? — “Jackie, băiete?”, am îngânat eu, iar Jax a chicotit, nu departe de urechea mea. — Legatul nodurilor e complicat. — Mm-hm, a mormăit Pearl. — Şi-mi place să pun mâna pe ea, a adăugat Jax. Mi-am simţit faţa de parcă s-ar fi copt la soare când a terminat el de legat şorţul, ceea ce i-a luat un interval absurd de timp, dacă stau să mă gândesc. După ce am simţit ultima smucitură a nodului prins, m-a apucat de ambele şolduri. Scânteile naibii într-o încăpere cu material inflamabil! — E perfect, a declarat, după care mâinile i-au alunecat în jos de pe şoldurile mele, dându-mi un uşor brânci spre salonul barului. Distracţie plăcută! mi-a mai zis. Săgetându-l cu o privire peste umăr, mi-am făcut gura pungă în timp ce el îşi dezlănţuia râsul ăla blestemat pe care am 100 hotărât atunci că n-o să-l consider, sub nicio formă, sexy. Nţ. Nicidecum. Fiindcă era absolut sexy. 101 ȘAPTE Nu m-am descurcat deloc rău când am ajutat-o pe Pearl la servirea în salon sau când am dus comenzile la bar şi când aduceam farfuriile cu mâncare de la bucătărie. Nu prea mă pricepeam când venea vorba despre bacşişuri şi, din moment ce nu eram angajată în regulă, nu aveam un salariu stabilit pe oră, puteam spera că ieşeam în regulă. Munceam mecanic, dar oricum nu mă gândeam la mai nimic în timp ce mă repezeam încoace şi-ncolo, şi aproape puteam să pretind că-mi alesesem serviciul ăsta de plăcere şi nu de nevoie. Singura problemă despre care nu mă puteam împiedica să-mi pun întrebări era cea referitoare la mama: pe unde o umbla şi dacă o fi bine. Era un soi de îngrijorare pe care o mai simţisem de atâtea ori şi care mă obsedase mulţi ani, până când practic simţisem cum mi se formează ulceraţiile în stomac. N-aveam de gând să trec iar prin asta. Cel puţin, asta-mi tot spuneam în sinea mea, dar dacă era să fiu sinceră faţă de mine însămi (şi cui îi place să facă des asta?), ştiam că nu e aşa. Am lăsat o porţie de aripioare la o masă care presupuneam ca era plină de poliţişti în afara serviciului, sau de militari, după tunsorile lor la piele, aproape identice. Şi, măiculiţă, erau destui tipi cu aspect apetisant aşezaţi acolo. Individul trăsnet cu care tăifăsuise Jax mai devreme li se alăturase şi am fost un pic cam agitată când m-am apropiat de masa lor, fiindcă eram preocupată să mi-l imaginez pe fiecare într-o altă uniformă, plăcându-mi ceea ce vedeam cu ochii minţii. — Mersi, mi-a zis unul dintre ei, când le-am pus pe masă un suport plin de şerveţele. 102 Văzându-l de aproape, pot să spun că avea cei mai formidabili ochi albaştri. I-am zâmbit, împreunându-mi palmele. — Aveţi nevoie să vă mai umplu paharele, sau ceva? — E bine aşa, mi-a răspuns altul, zâmbind larg. Clătinând din cap în semn de încuviinţare, am tulit-o spre bar, ca s-o înlocuiesc pe Roxy, să-şi ia şi ea o pauză. N-am idee cum era posibil ca Jax să arate de parcă abia ar fi sosit, plin de zâmbete şi de energie, chiar dacă era aici de tot atât timp ca şi mine. Potrivindu-mi o şuviţă de la ceafă, m-am îndreptat spre locul în care aştepta un tip care n-avea cum să fie mai mare ca mine. Ziua fusese lungă, iar sandalele nu sunt prea potrivite pentru munca într-un bar, aşa că mă dureau picioarele, dar nu voiam să mă plâng. Banii din buzunarul şorţului îmi ajutau buzele să se menţină în formaţie de zâmbet. — Cu ce pot să vă servesc? Tipul şi-a frecat cu palma pieptul cămăşii albe, prea largi, abătându-şi iute privirea de la mine. — Hm, cum ar fi o Bud? — Halbă sau sticlă? — Sticlă. A revenit cu privirea spre mine, în timp ce-şi trăgea în sus blugii lăbărţaţi. — Imediat. Întorcându-mă, am trecut pe lângă Jax şi am luat o sticlă de bere. Când era aglomeraţie la Mona’s, probabil că era nebunie în spatele tejghelei, iar eu eram, surprinzător, oarecum entuziasmată de perspectiva asta. Probabil că exista un soi de Zen în faptul de a avea atâta ocupaţie. Revenind la client, i-am 103 desfăcut sticla şi i-am zâmbit în timp ce un mic jet de vapori reci ieşeau din gâtul destupat. — Vă fac nota sau plătiţi la plecare? — Plătesc la plecare, mi-a zis, depărtându-se puţin de tejghea murmurând: Păcat. Am ridicat din sprâncene. — Păcat? Mă îndoiam, la modul cel mai serios, că ar fi vorba despre numele lui sau ceva asemănător. — Poftim? am insistat. Individul a sorbit prelung din bere şi şi-a împreunat sprâncenele. Am privit în jur, nedându-mi seama despre ce vorbeşte şi întrebându-mă dacă nu cumva era beat deja. Nu fusesem încă nevoită să-i tai macaroana cuiva şi chiar nu eram nerăbdătoare să ajung la un astfel de moment. Cu coada ochiului, l-am zărit pe Jax oprindu-se din ceea ce făcea şi sucindu-şi trupul spre noi. — Mă scuzaţi, i-am zis tipului. Chiar nu înţeleg. Cu mâna în care-şi ţinea berea, a descris un cerc prin aer cam prin dreptul capului meu. — De faţa ta, mi-a explicat, iar eu am inspirat scurt. E păcat. Toţi muşchii mi s-au contractat în timp ce-l priveam ţintă pe tip. Cumva, poate pentru că fusesem atât de ocupată să alerg de colo-colo, reuşisem imposibilul. Uitasem de cicatrice. Nu era ceva uşor de înfăptuit. Cicatricea nu-mi tăiase doar pielea, ci sfârtecase adânc, devenind o parte foarte palpabilă din mine. Ştiam că e vizibilă, chiar şi acoperită cu Dermablend, ştearsă până să pară doar o crestătură subţire, însă uitasem. Luând încă o gură zdravănă de bere, el a continuat. — Pun pariu că ai fost tare sexy într-o vreme. 104 Afirmaţia asta m-a usturat. O, da, a fost de parcă aş fi călcat o viespe furioasă. N-ar trebui să mă deranjeze părerea unui netrebnic oarecare, însă usturimea mi s-a răspândit prin tot corpul. Nu ştiam ce să mai fac sau cum să reacţionez. Trecuse atât de mult timp de când nu mai comentase cineva pe tema asta. Probabil pentru că oamenii care mă cunosc, cei pe care cicatricea mea nu-i şochează, sunt mereu în preajma mea atunci când fondul de ten se mai şterge, după o zi lungă. — Ieşi naibii de-aici. Am sărit ca arsă la auzul vocii profunde care mârâia din spatele meu şi am întors capul. Jax era acolo, cu ochii aruncând fulgere şi fălcile încleştate, în linii dure. Buimăcită, m-am întrebat de ce o vrea să plec. Nu făcusem nimic rău şi doar nu se putea spune că nu-şi dădea seama că eram cam desfigurată. Numai că el nu vorbea cu mine. Evident că nu. Deșteapto! Jax îl fixa cu privirea pe tipul din cealaltă parte a tejghelei. Deodată, s-a pus în mişcare. Trântindu-şi o palmă pe suprafaţa tejghelei, s-a avântat peste ea, aterizând sprinten de partea cealaltă, la câțiva centimetri de tipul respectiv. — Mama mă-sii, am şoptit, făcând ochii mari. Nu mai văzusem niciodată pe cineva în stare de una ca asta. Nici măcar nu-mi închipuisem că ar fi posibil. Jax nu lovise nici măcar un scaun. Era de parcă s-ar fi propulsat peste tejghea de nu știu câte ori pe zi. Poate că asta şi făcea în timpul său liber, se azvârlea într-o parte şi-n cealaltă a barului. Pearl s-a oprit în mijlocul salonului, privindu-l pe Jax, dar nu arăta prea surprinsă, ceea ce mi s-a părut ciudat. Amicul lui s-a ridicat de pe scaun. Ceilalţi de la masa lui s-au întors pe 105 scaunele lor, cu înfăţişări atente, dar nu de curiozitate. Mai degrabă dădeau de înțeles că erau pregătiţi să sară în picioare în orice clipă. Jax i-a smuls tipului sticla din mână şi i-a trântit o palmă în mijlocul pieptului, trimiţându-l la câţiva paşi mai încolo. — Haida, omule, ce naiba te-a apucat? a ripostat Cămaşă Albă, revenindu-şi în fire. — Am zis, ieşi naibii de-aici, a repetat Jax, ajungând drept în fața tipului; şi, fiind cu un cap şi ceva mai înalt decât el, era de-a dreptul impresionant. Exact în clipa asta, scursură de rahat ce eşti. — Dar ce dracu’? N-am făcut nimic rău, a protestat Cămaşă Albă. Am vrut doar să beau o bere. — Nici în spate nu mă doare de ce-ai vrut tu, l-a contrat Jax şi i-am văzut muşchii spatelui unduindu-se pe sub cămaşă. Tot ce mă interesează în clipa asta e să ieşi naibii din bar. — Omule, e aiurea, a zis tipul în cămaşă abă, aplecându-şi capul ca şi cum s-ar fi pregătit să dea la boboci, ceea ce, după tonul şi după înfăţişarea lui Jax, mi-aş permite să spun că ar fi fost o idee foarte neinspirată. Nu se poate să mă dai afară pentru rahatul ăsta, a argumentat individul. Şi atunci tipul în cămaşă albă a arătat cu degetul drept spre mine. Stomacul meu a făcut o tumbă şi, până să-mi dau seama ce fac, am ridicat mâna, apăsându-mi degetele pe dunga uşor înălţată de pe obrazul meu. Mi-am smucit-o repede la loc. Numai că el nu terminase. — La ce te-ai fi aşteptat, omule? Nu-s eu de vină că ea e fata Monei. Doar n-o să zici că nu i-ai observat faţa... 106 — Termină-ţi fraza şi-o să-ţi sparg ţie faţa atât de rău, încât o să vezi dublu pentru tot restul vieţii, dobitocule. O, Doamne, lucrurile o luau razna. M-am apropiat şi eu de tejghea. — Jax, te rog, las-o baltă. Nu-i mare scofală. Chipul tipului în cămaşă albă s-a colorat într-un roz închis. — Aoleu, frate, chiar începi să mă calci pe nervi. Slavă Domnului că prietenul lui Jax se ridicase şi ajunsese acum lângă ei, fiindcă Jax nu părea să mă ia în seamă. — Haide, Mack, a zis prietenul lui Jax, apucându-l de braţ şi dirijându-l, fără prea multă delicateţe, spre uşă. Ieşi naibii deaici până nu căşună Jax pe tine. — Ce dracu’? a izbucnit Mack, făcându-mă să sar din nou în sus, iar muşchii cefei şi ai spatelui să mi se încordeze. Tu nu eşti de serviciu, Reece, aşa că poţi să-ţi... — De serviciu sau nu, poate c-ai vrea să-ţi regândeşti vorbele astea. Aha, aşadar Reece, prietenul lui, era poliţist. Simţeam că-mi tremură mâinile, aşa că mi le-am frecat de coapse, sperând că scena asta se va sfârşi cât mai repede. Toţi cei aflaţi în bar ascultau, pe deasupra muzicii, urmărind desfăşurarea confruntării. Ceea ce făcea ca totul să fie cu mult mai neplăcut. Jax i-a urmat până la ieşire, cu pumnii lui enormi încleştaţi pe lângă corp. — Ai belit-o, a zis Mack, oprindu-se la uşă, în dorinţa de a avea el ultimul cuvânt. Ţi se pare c-ai avut probleme acum? Nai văzut nimic, bulan... — Dumnezeule, voi nu vă învăţaţi minte niciodată, fir-ar să fie, a bombănit Reece, îmbrâncindu-l pe Mack afară, iar după ce 107 l-a văzut dispărând în noapte şi-a întors privirea spre Jax. O să am eu grijă ca rahatul ăsta cu ochi să nu mai apară pe-aici. — Mersi, a bombănit Jax, răsucindu-se pe călcâie. Privirea i s-a oprit asupra mea. — A fost din cauza Monei? a întrebat Pearl, cu voce scăzută şi cu asta m-a lămurit de ce n-a fost surprinsă atunci când Jax a zburat pe deasupra tejghelei. Ea a... — Nu, a mârâit el printre dinţi, ducându-se dincolo de tejghea. Ai grijă de bar până se întoarce Roxy din pauză. Deruta i-a tras în jos colţurile buzelor lui Pearl, însă ea a făcut un semn de încuviinţare, netezindu-şi cu palma părul blond. — Înţeles. Nu m-am clintit în timp ce-l urmăream cu privirea pe Jax ocolind cu paşi apăsaţi tejgheaua, oprindu-se la intrare. Ajuns acolo, mi-a făcut un semn. — Vino încoace. Inima îmi bătea cu putere şi nu voiam să mă mişc din loc, fiindcă după voce şi după înfăţişare părea nervos şi nu eram sigură că n-ar fi supărat şi pe mine. În definitiv, acceptase repede ideea ca eu să lucrez aici, dar asta nu însemna că ar fi pro Calla. Dat fiind faptul că fusese cât pe-aici să se pornească o încăierare din prima seară în care lucram aici, probabil că nu era de bine. — Vino încoace, mi-a ordonat Jax încă o dată, cu o voce dură ca gresia. Acum. Cu respiraţia poposită pe undeva prin gât, mi-am silit picioarele să se mişte spre el. Când am trecut pe lângă Pearl, ea m-a privit îngrijorată. Ştiam că nu făcusem nimic rău, dar oricum, nimic din toate astea nu mirosea a bine. 108 — Jax... M-a apucat de mână, trăgându-mă de tot din spatele tejghelei. — Nu acum. Am avut nevoie de multă putere de stăpânire, dar mi-am ţinut gura închisă cât timp m-a condus pe coridor, spre birou. Deschizând uşa, m-a târât înăuntru, iar stomacul mi-a ajuns undeva la nivelul tălpilor când a trântit uşa după noi. Am mai încercat o dată să spun ceva, dar când s-a răsucit spre mine, încă ţinându-mă de mână, toate cuvintele mi-au pierit pe vârful limbii. Privirile ni s-au ciocnit pentru o fracţiune de secundă, după care mi-am aplecat faţa spre stânga şi am inspirat adânc. — Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat acolo. Eu... — Ce naiba, tu îţi ceri scuze? Mi-am ridicat privirea spre el. — Mda, aşa cred. Cum să zic, ăla a fost un dobitoc, dar a... — Tu vorbeşti serios? Ochii îi erau atât de întunecaţi, încât mă întrebam cum e posibil să-şi schimbe culoarea chiar aşa. — N-ai niciun motiv să-ţi ceri scuze pentru nemernicul ăla! — E prima mea seară şi deja a trebuit să dai afară pe cineva. — Nu mă interesează dacă a fost prima ta seară sau a zecea, când cineva se poartă aşa, zboară afară. Fără discuţii. Mă privea atât de intens, încât aveam impresia că poate să vadă prin mine. — Nu eşti supărat pe mine? — Ce? A făcut ochii mari, iar mâna i s-a strecurat în sus, spre cotul meu. — De ce naiba să fiu supărat pe tine, Calla? 109 Am clătinat din cap. Dacă mă gândeam mai bine, întradevăr, fusese o întrebare prostească. — Doar nu vorbeşti serios, a zis el, îngustându-şi privirea. Dintr-odată, disperarea de a mă vedea ieşită din încăperea asta, sau măcar de a schimba subiectul, s-a abătut asupra mea cu forţa unui tsunami. — El a zis ceva despre probleme... Mack, adică. Se referea la mama? — Asta nu mai contează acum. Dar mie mi se părea că da. — Şi-atunci, de ce m-ai adus aici? — Am vrut să fiu sigur că eşti bine. Cuvintele mi s-au repetat singure în minte. El a vrut să fie sigur că sunt bine, ceea ce era... era drăguţ din partea lui. —Tu n-ai greşit cu nimic, a continuat Jax, strângându-mă uşor de braţ, cu un gest liniştitor. Sunt nervos din cauză că a fost o porcărie fără seamăn. — Mda, bine, a fost, dar... — Dar ce? m-a întrebat, aplecându-şi capul într-o parte. Fierbinţeala mi s-a strecurat în obraji şi am făcut un pas înapoi, îndepărtându-mă atât cât îmi era posibil, cu mâna lui ţinându-mă de cot. — Ce e, Calla? a insistat, reducând distanţa şi atingându-mi degetele cu vârfurile ghetelor. Am mai făcut un pas înapoi şi am ajuns cu spatele la perete, lipită de el, iar Jax era drept în faţa mea. Întreaga suprafaţă a corpului îmi fremăta de conştiinţa prezenţei lui. Am dat să-mi abat privirea, să întorc capul. La fel ca în seara trecută, două degete mi-au cuprins bărbia, forţându-mă să stau cu faţa drept 110 spre el, şi atunci capul lui s-a aplecat aproape de al meu. Iar gura... îi era la câţiva centimetri de a mea. — Doar nu crezi ce-a spus el, nu-i aşa? a rostit cu o voce delicată, amăgitor de joasă. Am simţit că mi se usucă gura. Mi-a eliberat braţul şi şi-a proptit mâna de perete, lângă capul meu, cu cealaltă continuând să mă ţină de bărbie. — Nu pot să cred o asemenea porcărie, mi-a zis şi am clipit iute. — Nu e că aş avea o părere proastă despre mine. Eu doar cred că este evident... — Evident? m-a îngânat el, încruntându-se. — Da... Am răsuflat adânc. Ceea ce mă pregăteam să spun era adevărul. — Ştiu ce văd oamenii atunci când mă privesc. Cei mai mulţi nu spun nimic, fiindcă nu sunt mârlani, dar eu ştiu ce văd ei. Aşa a fost încă de când aveam zece ani. Şi asta nu se poate schimba. Jax mă privea atent, cu buzele uşor depărtate. — Ce văd ei, Calla? — Chiar e nevoie s-o spun cu voce tare? m-am răstit, cuprinsă de enervare şi de frustrare şi de încă o mie de alte chestii. Eu cred că e destul de evident, am adăugat. Privirea lui mi-a căutat ochii. — Mda, e evident. Chiar dacă asta îmi spuneam eu tot timpul, faptul că el a fost de acord l-am resimţit ca pe un pumn în piept. Am vrut să întorc capul, însă el nu mi-a permis. — Cred că ar fi cazul să mă întorc în... 111 Gura lui a aterizat pe a mea. O, măiculiţă, Doamne... Fără niciun avertisment, fără nimic care să trădeze ceea ce se pregătea să facă. Iată-mă: acum vorbesc, iar în clipa următoare, buzele lui calde sunt lipite de ale mele. Jax m-a sărutat. 112 OPT Creierul mi s-a scurtcircuitat în momentul în care am conştientizat pe deplin faptul că Jax m-a sărutat... că, de fapt, buzele lui chiar erau lipite de-ale mele. Şi n-a fost numai un pupic fugar pe buze. Nu, n-a fost nici adânc şi nici limbile n-au fost implicate, n-a semănat câtuşi de puţin cu săruturile despre care am citit în romanele de dragoste, din acelea umede care mie mi se păreau un pic greţoase, dar care, îmi imaginam, dacă erau aşa cum trebuie, mi-ar fi făcut pantalonaşii să cadă cât ai zice peşte... Şi totuşi, sărutul ăsta... era adevărat. Buzele i se mulaseră pe ale mele şi mă minunam de ce senzaţie îmi dădeau. Erau moi, dar ferme, şi nu-mi dădeam seama cum pot fi în ambele feluri concomitent. Îmi urmau curburile buzelor, ca şi cum ar fi vrut să le cartografieze. Braţele îmi erau încremenite pe lângă mine, însă îmi simţeam corpul începând să se aplece în faţă, desprinzându-se de perete, apropiindu-se de al lui. Totuşi, trupurile nu ni se atingeau, ceea ce, probabil, era mai bine. Şi-aşa eram la doar câteva secunde distanţă de combustie. Jax şi-a ridicat capul şi abia aşa mi-am dat seama că aveam ochii închişi. Chiar şi-aşa, îi simţeam privirea pe obrajii mei înfierbântaţi, pe vârful nasului... pe buze. — M-ai sărutat, am şoptit. Şi, da, era o replică prostească, dar mă simţeam destul de prostită. — Mda, a răspuns, cu o voce care suna mai adâncă, mai răguşită. Aşa am făcut. 113 Mi-am forţat ochii să se deschidă şi să-l privească pe componentul neoficial al Brigăzii tipilor trăsnet. S-a aplecat în faţă, lăsându-şi greutatea pe braţul cu care se ţinea de perete şi luându-şi mâna de pe bărbia mea. — Nu le sărut pe fetele care nu mi se par al naibii de sexy sau de frumoase. Aşadar, înţelegi ce vreau să zic? Creierul meu era varză. — M-ai sărutat ca să demonstrezi ceva? Fantoma unui zâmbet i-a apărut pe buze. — Mi s-a părut cea mai rapidă cale de a-mi demonstra punctul de vedere. Asta fusese. Nu ştiam dacă ar fi trebuit să mă simt ofensată de faptul că mă sărutase ca să-şi demonstreze un punct de vedere, ceea ce, după toate probabilităţile, însemna că nu mai exista altceva care să fi provocat sărutul sau să mă simt flatată deoarece, sărutându-mă, el considera că sunt al naibii de sexy şi de frumoasă. Nu ştiam ce să gândesc sau să spun, aşa că doar m-am trântit cu spatele de perete când el s-a desprins. Cu zâmbetul la locul lui, într-un colţ al gurii, a întins mâna şi a deschis uşa. — Nimic din ce-a fost mai devreme n-o să se mai întâmple vreodată în barul ăsta, mi-a zis, după care a ieşit pe uşă. O rostise ca pe o promisiune; o promisiune pe care n-avea cum să şi-o ţină, însă era încă... încă un lucru frumos din partea lui. Am închis ochii din nou, lăsând aerul să-mi iasă din plămâni şi proptindu-mi bărbia în piept. Acum trei săptămâni, îmi duceam traiul în Shepherdstown, cu Cei trei F ai mei, aproape de absolvire, iar barul ăsta nu exista nici măcar ca idee de viitor în mintea mea. Viaţa îmi fusese concentrată asupra ţelurilor: 114 absolvirea, găsirea unui serviciu ca asistentă medicală şi culegerea beneficiilor rezultate din urmărirea sus-numitelor. Asta fusese tot. Câteva săptămâni mai târziu, totul arăta altfel. Iată-mă aici, în barul Mona’s, cu o mamă dispărută fără urmă, cu viitorul totalmente în aer şi cu un component neoficial al Brigăzii tipilor trăsnet care m-a sărutat. Nimic planificat din toate astea şi nimic conform minuţios întocmitului meu plan al Celor trei F. Şi totuşi, sărutul ăsta... fie că avusese rolul de a demonstra ceva, fie că nu, fusese important. Absolut important. În definitiv, fusese primul meu sărut adevărat. Din aproximativ un miliard de motive, i-am fost recunoscătoare lui Pearl când şi-a făcut apariţia pe coridor, ca să-mi spună că mă duce ea acasă. Cu toate că detestam să fiu transportată peste tot de parcă eu n-aş fi avut niciun cuvânt de spus în privinţa a ceea ce făceam, după ceea ce se petrecuse cu Mack şi, apoi, cu Jax, nu mă deranja s-o şterg din bar şi să-mi limpezesc capul de lucruri mai mult sau mai puţin neplăcute. Mi-am înhăţat geanta şi mi-am luat rămas-bun de la Clyde. În drum spre ieşire, mi-am propus să nu mă uit după Jax şi am reuşit să-mi ascult această cerinţă timp de vreo două secunde. Ajungând la uşă, am aruncat o privire prin barul aglomerat. Jax era dincolo de tejghea cu Roxy. Amândoi zâmbeau şi râdeau în timp ce-şi serveau clienţii. Roxy şi-a ridicat privirea şi mi-a făcut un mic semn cu mâna, absentă, iar eu i-am răspuns. Jax nici măcar n-a ridicat capul. Un junghi de stânjeneală plus ceva mult mai sâcâitor şi ridicol mi-au învăpăiat pieptul. Am ignorat senzaţia asta, 115 urmând-o afară pe Pearl şi concentrându-mă pe ideea de a-mi recupera maşina cât mai urgent, a doua zi. Pearl a tot flecărit aiurea cât timp m-a condus spre casă, încă o dată eu nefiind nevoită să-i dau indicaţii. Îmi plăcea Pearl şi, dat fiind faptul că, probabil, era de-o vârstă cu mama, îmi imaginam cumva că aşa ar fi arătat mama dacă nu s-ar fi hotărât să umble brambura pe tărâmul dejecţiilor. Când am ajuns în faţa casei, Pearl m-a oprit înainte să cobor. — Of, era cât pe-aci să uit! Întinzându-se pe scaunul Hondei model vechi, a scos din buzunar un teanc de bancnote. — Băieţii care au comandat aripioare ţi-au lăsat un bacşiş, mi-a zis. Aha, masa cu poliţiştii. Zâmbăreţii. Am luat banii, ştiind deja că erau mult prea mulţi pentru un bacşiş normal. — Mulţumesc, i-am zis lui Pearl. — N-ai pentru ce. Şi-acum, mişcă-ţi fundul în casă şi odihneşte-te, m-a îndemnat, cu un zâmbet larg. — Să ajungi cu bine, i-am urat, deschizând portiera. Pearl a încuviinţat din cap şi a aşteptat până când m-a văzut că descui uşa şi intru în casă. Aprinzând lumina pe hol, am încercat să nu iau în seamă sentimentul de nostalgie care s-a revărsat peste mine. Am închis ochii şi m-am lăsat transportată în trecut, pe când aveam şaisprezece ani şi mă întorceam târziu acasă, după ce-mi petrecusem seara în bar cu Clyde. Mi-am amintit cu uşurinţă râsul mamei. Ea întotdeauna a avut un râs sănătos: nestăpânit şi gutural, genul de râs molipsitor; totuşi, partea proastă e că nu râdea prea des. Iar când o făcea, de obicei însemna că zboară atât de sus de fericire, încât putea atinge norii. 116 În seara aia fusese urât. Casa era înţesată de prietenii ei, alţi copii maturi care, probabil, aveau copii adevăraţi acasă, dar erau mai interesaţi de petreceri decât de responsabilităţile lor. Am traversat holul, văzând în minte ceea ce fusese acum cinci ani. Un tip oarecare, necunoscut, leşinat pe podeaua livingului. Mama, pe canapea, cu sticla în mână; un alt tip pe care nu-l mai văzusem vreodată era cu faţa îngropată în gâtul ei şi o mână între picioare. Tipul de pe podea nu se mişca. Mama abia dacă observase că am ajuns acasă. Tipul care stătea călare pe ea fusese cel care mă remarcase şi mă invitaseră să stau cu ei, să petrec. Eu, însă, mă dusesem sus, încercând sămi închipui că ei nu erau acolo. Numai că tipul de pe podea tot nemişcat rămăsese şi după o oră, aşa că, în cele din urmă, cineva din casă se alarmase. Murise de Dumnezeu ştie când. Am fixat cu privirea pata din apropierea canapelei, cutremurându-mă, fiindcă şi acum îl vedeam pe individul care nu mişca. Bustul gol. Blugi murdari. Zăcea cu faţa în jos, iar braţele îi stăteau în unghiuri ciudate pe lângă corp. Ceilalţi o tuliseră din casă cât ai clipi, lăsându-ne singure, pe mine şi pe mama, cu un cadavru pe podeaua livingului. Venise poliţia. Nu fusese plăcut. Se întocmiseră procese-verbale, dar nu apăruse nimeni de la protecţia copilului. Nimeni nu venea. Nici nu prea era de mirare. Mama curăţase după aia... mă rog, după vreo câteva luni. Adică, trecuseră vreo două luni bune. 117 Scuturând din cap, mi-am lăsat geanta pe canapea şi mi-am alungat gândurile astea. Am căutat în buzunar un elastic pentru păr şi mi-am răsucit repede pletele, prinzându-le pe creştet. Nevrând să-mi mai petrec încă o noapte pe canapea, dar nefiind încă pregătită să mă instalez la etaj, până la urmă am cedat și-am desfăcut aşternuturile de pe patul dormitorului de jos, pe care le-am aruncat în maşina de spălat, împreună cu pătura găsită în dulapul cu rufărie de sus, împotrivindu-mă cu greu tentaţiei de a băga cu totul salteaua în dezinfectant, naibii. Singurul lucru care m-a oprit a fost acela că salteaua părea relativ nouă şi nu avea pete dubioase sau mirosuri care să emane din ea. Simţind neastâmpăr şi multă energie în loc de oboseală, am dereticat prin dormitorul mamei, aruncând tot ce semăna a gunoi în sacii negri găsiţi în cămară, după care i-am scos pe veranda din spale. Nu erau haine în şifonier şi în sertarele măsuţei pentru toaletă, unde nu mai umblasem până acum, ci doar câteva perechi de blugi şi pulovere printr-un dulap. Cu ceea ce găsisem pe podea nu se putea alcătui o garderobă completă. Încă o dovadă a faptului că mama îşi luase tălpăşiţa. Nu ştiam ce să cred despre asta sau ce să simt. Mama mă furase, aruncându-mi viaţa într-o criză greu de imaginat. Furase şi de la alţii. Iar acum era pe undeva, ori tremurând de frică, ori în asemenea hal de dusă, încât să nu-şi dea seama ce făcuse. Scoţându-mi banii din buzunar, am numărat treizeci de dolari, la care i-am adăugat pe cei douăzeci lăsaţi de poliţişti. Suma părea excesivă şi, probabil, avea mai degrabă de-a face cu mila, decât cu buna mea servire, însă un bacşiş de cincizeci de 118 dolari în prima seară nu era deloc rău. Mi-am adus geanta în dormitorul de jos şi mi-am pus banii în portofel. Oftând obosită, am făcut patul şi mi-am pus în ordine hainele luate cu mine. Am făcut un duş rapid şi m-am şters în ceea ce mama obişnuia să numească baia ei “comodă”. Comodă, fiindcă dacă-ţi depărtai picioarele şi-ţi întindeai braţele, puteai foarte bine să atingi chiuveta, cada şi vasul de toaletă. Când m-am întors ca să pornesc spre dormitor, oglinda aburită mi-a captat atenţia. Nu ştiu de ce-am făcut ceea ce am făcut în continuare. Trecuseră ani de când nu mai luasem în considerare, nici măcar în fugă, ideea asta, însă acum m-am aplecat în faţă şi mi-am trecut mâna peste oglindă, ştergând-o. Poate că era din cauza stresului provocat de toate cele întâmplate. Poate, a ceea ce spusese individul ăla — Mack — în bar. Poate că din pricina lui Jax şi a sărutului... Probabil că sărutul era motivul pentru care făceam ceea ce făceam. Evitam să mă privesc în oglindă, mai ales imediat după tragedie, iar apoi au urmat numeroasele operaţii cu grefe de piele... Cum spuneam: trecuseră ani de când nu-mi mai privisem trupul în oglindă. Era, pur şi simplu, un gest pe care nu mi-l îngăduiam. Mi-am muşcat buza de jos şi m-am forţat să mă privesc de-a binelea. Nu în treacăt. În clipa următoare, aerul mi-a rămas undeva între stern şi gât. În zona claviculelor era bine, o nuanţă crem-piersicie. Am o culoare a pielii grozavă, perfectă pentru acoperirea cu straturi de machiaj. Partea superioară a pieptului era fără cusur. Apoi, mi-am lăsat privirea mai jos. De aici încolo, totul arăta ca un tablou de Picasso vandalizat. 119 Acelaşi gen de cicatrice care-mi distrugea faţa îmi pusese stăpânire şi pe sânul stâng, tăind drept peste vârful protuberanţei, peste areolă, trecând cu foarte puţin pe lângă sfârc. Avusesem noroc. Să fi rămas cu numai un sfârc ar fi fost naşpa. Nu că mi-ar fi văzut cineva oricare dintre sfârcuri, dar, oricum, n-aş fi vrut să mă ştiu ca fiind Calla cea cu un singur sfârc. Celălalt sân era bine. Ambii aveau mărimi acceptabile, cred, însă pielea dintre ei era decolorată, avea o nuanţă mai deschisă. Arsuri de gradul al doilea. Aici, semnele nu însemnau decât modificări de pigmentaţie, însă mai apoi urma stomacul. Arăta ca o canapea veche pentru care folosise cineva, ca material, bucăţi de piele de diferite culori, ţesute laolaltă. Pe bune. Arsurile de gradul al treilea nu sunt de glumă. Sub nicio formă. Unele petice de piele erau roz închis, altele estompate spre trandafiriu, altminteri netede, însă muchiile cicatricelor de pe laturile corpului erau ieşite în relief. Puteam să văd asta în oglindă. Oarecum, semănau a semne din naştere, însă când mam întors şi mi-am lungit gâtul, mi-am văzut şi spatele. Cam de la noadă şi până sus, pe omoplaţi, se asorta cu partea din faţă, numai că aici cicatricele erau mai urâte, piele aspră şi cutată, aproape încreţită în unele zone, şi de o culoare mult mai închisă, aproape maronie. Aici nu mai erau grefe de piele. Tata plecase în momentul acela, dispărând în marele necunoscut lipsit de drame şi de jale. După ce terminasem liceul, cu ajutorul lui Clyde, izbutisem să-i dau de urmă. Se recăsătorise. Locuia în Florida. 120 Nu avea copii. Şi, după o convorbire telefonică derulată cu el, am aflat că nu voia să refacă nicio legătură tată-fiică. Aşa că el fusese plecat când venise vremea pentru grefele de piele pe spinarea mea, iar mama... mă rog, presupun că uitase de programările la medic, sau încetase să-i pese, sau cam aşa ceva. Am forţat aerul să se deblocheze şi am simţit usturime în fundul ochilor. Durerea de pe urma arsurilor a însemnat cea mai rea experienţă a vieţii mele, cel puţin din punct de vedere fizic. De multe ori, chiar şi aşa de tânără cum eram, mi-am dorit moartea în orele alea, ca şi în zilele de după. Cicatricele nu mă mai dureau acum. Doar că arătau ca naiba. Am închis ochii şi am întors spatele oglinzii, dar tot mă mai puteam vedea. Nu fusese deloc plăcut. Şi putea să fi fost mai rău. Când stătusem internată pe palierul arşilor, văzusem cazuri mai rele. Copii mici care se jucaseră cu focul. Adulţi, victime ale unor incendii de automobile. Pielea, literalmente, se topise. Şi pe urmă erau oamenii — copiii — care nu supravieţuiseră incendiilor, fie căldurii, fie fumului. Prin urmare, ştiam că putea să fi fost mai rău, dar indiferent ce făceam, indiferent cât de departe mă duceam sau cât timp rămâneam plecată, noaptea incendiului îşi lăsase urmele asupra mea, atât fizic, cât şi emoţional. Şi avusese efecte şi asupra mamei. Sărutul... Mi-am muşcat buza până am simţit gust de sânge. 121 Sărutul a fost o prostie. Să mă îndrăgostesc de Brandon fusese o prostie. Să mă sărut cu Jax a fost o prostie încă şi mai mare. Totul era o prostie. Grăbindu-mă să mă depărtez de oglindă, m-am schimbat într-o pereche de pantaloni scurţi din bumbac, pentru dormit, şi un tricou subţire cu mâneci lungi. Dintr-un motiv oarecare, indiferent de perioada anului, în casă era rece şi putea să se facă frig de-a dreptul noaptea, aşa că am încălţat o pereche de ciorapi lungi, ca să-mi ţină de cald. M-am dus în bucătărie, fiindcă-mi chiorăia stomacul, însă expediţia era destul de inutilă, întrucât în cămară nu se găseau decât biscuiţi săraţi. Înşfăcând cutia, mi-am promis mie însămi ca, indiferent în ce stare mi-ar fi maşina, să mă duc până la supermarket şi să cheltuiesc o parte din cei cincizeci de dolari pe una-alta. Luând pachetul care speram să nu conţină biscuiţi râncezi şi ceaiul rămas de aseară în living, am pornit, dar m-am oprit mirată când am auzit o bătaie în uşa de la intrare. Am lăsat pachetul cu biscuiţi pe canapea şi m-am întors să privesc ceasul de pe perete. Dacă mergea bine, însemna că e aproape unu dimineaţa, aşa că... ce naiba? Aşteptând, nemişcată, am tresărit când am auzit din nou bătăi. Agitată, am făcut stânga-mprejur şi m-am zorit, fără zgomot, pe coridorul scurt şi îngust. Ridicându-mă pe vârfuri, m-am zgâit prin vizor. Şi m-am încruntat. Din câte vedeam, nu era nimeni acolo. Proptindu-mă în uşă cu palmele, am privit cu mai mare atenţie prin vizor. Veranda era goală. 122 — Ce naiba? am murmurat. Crezând că am înnebunit, m-am lăsat înapoi pe călcâie şi am descuiat uşa. Deschizând-o cam de o palmă, mi-am dat imediat seama de greşeală. Veranda nu fusese goală. Tipul stătuse jos, iar acum se ridicase brusc, determinându-mi inima să se izbească dureros de coaste. Ceea ce vedeam la el în lumina slabă nu mirosea a bine. Înalt şi de-a dreptul slăbănog, avea părul blond lung până la umeri, lăţos și unsuros. Faţa îi era sfrijită, iar buzele crăpate. Bleah. Nu-mi doream să văd mai mult. M-am retras încetişor, cu mâna pe clanţă, pregătindu-mă să închid uşa, când el şi-a repezit o mână mare în deschizătură. — Trebuie s-o văd pe Mona, a hârâit el, cu o voce uscată, care te zgâria pe timpane. — N-nu e acasă. ’Pare rău. Am încercat din nou să închid uşa, dar el şi-a vârât un picior înăuntru, după care a împins: a împins mai tare decât îl crezusem capabil, îmbrâncindu-mă înapoi. M-am izbit de perete, lovindu-mă cu partea din spate a capului. M-a săgetat un fulger de durere, care s-a răspândit repede când uşa a zburat spre mine, pocnindu-mă în frunte. — Mama mă-sii, am icnit. Jigodia a intrat în casă, aruncând o privire spre locul în care mă aflam, strivită ca un gândac scârbos. — Scuze, a mormăit, smucind uşa de pe mine şi închizând-o cu o lovitură de bocanc. Trebuie s-o văd pe Mona. Am clipit de câteva ori şi m-am apăsat cu palmele pe tâmple. Pentru o clipă, cred că am văzut stele verzi. — Mona! a început să strige tipul, înaintând pe coridor. 123 Crispându-mă de durere, mi-am lăsat jos mâinile şi mi-am îndreptat spinarea tocmai când individul a pătruns în living, continuând să strige numele mamei, de parcă s-ar fi aşteptat ca ea să apară din senin, printr-un farmec. M-am grăbit după el, încă ameţită oarecum. — Nu e acasă. Mizerabilul se oprise în faţa canapelei, cu umerii gheboşaţi. În lumina mai puternică, am văzut ceea ce chiar n-aş fi vrut să văd. Omul era murdar: şi pe cămaşă, şi pe blugi. Braţele îi erau goale, iar partea interioară a lor era plină de urme roşii, încreţite. Rahat. Urme de seringă. Jigodia era praf. Rahat cu vagonul. — Mona nu e acasă, am încercat încă o dată, în timp ce inima îmi trecea în viteza maximă, ceea ce făcea ca durerea din tâmple să mi se pară ca provocată de un ciocan pneumatic. S-a întors spre mine, mişcând din falcă. — Îmi e datoare. Rahat cu vagonul peste tot şi pe papucii mei. Animalul s-a întors spre mine şi i-am văzut ochii bleu-pal, tulburi. Nu eram convinsă nici măcar că mă vede. — Ea are marfa aici. Ştiu că are. Am făcut ochii mari. Dea Domnul să nu existe marfa aici! Fără să mai scoată o vorbă, şi-a făcut loc pe lângă mine, îndreptându-se spre dormitor. Inima îmi tresălta în piept. — Ce faci? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns, ci s-a dus direct spre pat, de unde a smuls aşternuturile curate şi păturile. 124 — Hei! am strigat. El m-a ignorat în continuare. Şi-a strecurat mâinile pe sub saltea, după care a întors-o pe dos. Când a văzut că nu găseşte nimic, a dezlănţuit un şir de înjurături. Of, nu era bine deloc şi situaţia scăpa vertiginos de sub control. Am dat să mă apropii de el, dar a întins un braţ ciuruit şi a mârâit: — Stai naibii acolo! Stomacul mi-a făcut o tumbă şi am stat naibii acolo, în timp ce el s-a dus la şifonier, mi-a aruncat afară hainele împăturite, după care s-a dus la dulap. Prin nu ştiu ce minune, nu s-a legat şi de geanta mea după ce a devastat camera dereticată de mine. Deodată, s-a oprit la intrarea în baie şi şi-a îndreptat spinarea. O expresie ciudată i-a trecut pe faţă. — Fir-ar a naibii! a exclamat, după care s-a întors şi a ieşit în pas alergător din cameră, îndreptându-se spre scară. O, nu! Unde naiba îşi închipuia că se duce? Cu mâinile tremurând, m-am răsucit pe călcâie şi m-am postat în faţa lui, blocându-i înaintarea spre scară. — Îmi pare rău, dar ea nu e acasă. Nu ştiu unde e, nu ştiu ce cauţi, dar trebuie să... Şi-a proptit o palmă în mijlocul pieptului meu, împingândumă înapoi, după care şi-a repezit faţa spre a mea. Avea dinţii galbeni, unii complet putreziţi, şi răsuflarea îi mirosea a gunoi vechi de mai multe zile. Fierea mi s-a ridicat până în gât. — Uite ce e, nu ştiu cine eşti şi mă doare-n cot. Dar nu cu tine am eu o problemă, mi-a zis. Aşa că nu mă face să am o problemă cu tine. Ai înţeles? 125 M-am forţat să-mi smucesc capul în sens afirmativ. Chiar nu voiam să am o problemă cu el. — Am înţeles. M-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, după care şi-a îngustat ochii spre obrazul meu stâng. — Tu eşti puştoaica Monei, nu-i aşa? Nu i-am răspuns, fiindcă nu eram sigură dacă asta nu însemna că o să am o problemă cu el, în cazul în care-i răspundeam. — De rahat pentru tine, a zis, după care şi-a lăsat jos mâna şi a început să urce treptele. Împotriva raţiunii, l-am urmat pe scară până în dormitorul de la mansardă: fostul meu dormitor. Mizerabilul ştia ce caută. S-a dus direct spre dulap şi a smuls uşa cu atâta brutalitate, încât m-am mirat că n-a sărit din balamale. Apoi, s-a lăsat în genunchi şi s-a apecat în interiorul strâmt. Ţinându-mi respiraţia, m-am furişat în spatele lui, întrebându-mă dacă să nu iau lampa de pe noptieră și să i-o sparg în cap. Şi-a vârât mâinile înăuntru, înlăturând cutiile cu pantofi din drum, după care n-am mai putut să văd ce face; deodată, a scos un mormăit şi s-a smucit înapoi. A aruncat deoparte o bucată de perete: o bucată care fusese decupată, probabil mascând o ascunzătoare. O, nu! — O, da! a murmurat jegosul, retrăgându-se în grabă şi ridicându-se împleticit. Premiul cel mare! Premiul cel mare, ce mama mă-sii! N-aş fi vrut să privesc, dar trebuia. Ţinea în mâini, nu una, ci pe puţin opt punguţe cu fermoar... punguţe pline cu ceva aproape maro, care-mi amintea de bulgării de zahăr brun. 126 — O, Doamne, am exclamat în şoaptă. Jigodia nu m-a auzit. Se holba la punguţele din mâinile lui, cu un aer de parcă ar fi fost cât pe ce să desfacă una şi să-şi repeadă mutra în porcăria aia. Mi s-au înmuiat genunchii. Erau droguri în casă, droguri ascunse într-un loc secret în dulapul din fostul meu dormitor. Nu iarbă, sau altceva relativ inofensiv, ci unele despre care pot să pariez că erau cu adevărat nocive şi foarte costisitoare. Animalul părea să fi uitat de existenţa mea, ceea ce-mi convenea de minune. A pornit spre scară, a coborât şi, după câteva secunde, s-a auzit uşa de la intrare trântindu-se şi făcându-mă să sar cât colo. Nu ştiu cât timp am mai zăbovit în dormitor, holbându-mă la uşa deschisă a dulapului, înainte să-mi pun în mişcare cu forţă picioarele. M-am dus în dormitorul de jos, mi-am scos telefonul mobil din geantă. Mâna îmi tremura în timp ce căutam numărul lui Clyde. A răspuns la al treilea sunet de apel. — Eşti bine, fetiţa tatii? Era târziu şi el probabil se afla încă la bar. — A fost un tip pe-aici. A urmat o tăcere, după care vocea lui a devenit cât se poate de gravă şi de serioasă. — Ce s-a întâmplat? I-am povestit totul în mare grabă, după care el mi-a zis să mă asigur că uşa e încuiată — mare dreptate avea — şi să nu mă mişc din loc. El n-avea ce să mai facă pentru mine acum, dar îi apreciam preocuparea. Trebuie să recunosc, eram speriată. Extrem de speriată. 127 Am avut grijă să închid uşa dulapului din dormitorul mamei, mi-am aplicat un nou strat de machiaj, chiar dacă era vorba numai despre Clyde, şi în următoarele aproximativ douăzeci de minute, am stat pe canapea, strângând la piept telefonul mobil, până când am auzit o bătaie rapidă, sonoră, în uşa de la intrare. Am privit iar prin vizor şi de data asta am văzut pe cineva acolo: cineva care mi-a expediat inima deja suprasolicitată pe teritoriul stopului cardiac. Jax era de cealaltă parte a uşii. 128 NOUĂ — Ce naiba a fost în mintea ta? au fost primele cuvinte ieşite din gura lui Jax după ce i-am deschis uşa. Numai că eu aveam o întrebare mai bună. — Tu ce cauţi aici? Eu l-am sunat pe Clyde. — Iar Clyde mi-a zis mie, aşa că sunt aici. Şi-a făcut loc să intre, trăgând de uşa din mâna mea, apoi închizând-o şi încuind-o. — Nu mi-ai răspuns la întrebare. Încă nereuşind să accept ideea că Jax era cel care îmi apăruse brusc în antreu, am clipit încetişor. — Ce întrebare? — De ce naiba ai deschis uşa în toiul nopţii? — A. Ştii, m-am uitat mai întâi prin vizor. Jax m-a privit ţintă, aşteptând urmarea. — Şi n-am văzut pe nimeni, am adăugat, în apărarea mea. Şi-a încrucişat braţele bine conturate pe piept. — Aşadar, hai să vedem dacă am înţeles corect. Ai auzit bătăi în uşa de la intrare, te-ai dus şi chiar ai privit prin vizor, dar când n-ai văzut pe nimeni, ţi-ai zis: A, ce naiba, să deschid uşa, nu? Ţi-a trecut măcar prin cap că putea să fie cineva ascuns? Au, mamă, după faţă şi după voce era enervat, dar n-avea decât să mă pupe în fundul meu trandafiriu. — Tipul nu se ascunsese. Stătea jos. Sprâncenele lui întunecate au zburat în sus. — Şi ai ştiut asta când ai deschis uşa? — Păi, nu, dar... 129 — Și atunci, de ce naiba ai deschis-o? m-a luat din nou la rost, întunecându-se la faţă. — Uite ce e, înţeleg că a fost o prostie să deschid, am recunoscut, strângând într-o mână telefonul mobil, în timp ce pe cealaltă îmi cam venea s-o expediez în pieptul lui, sub formă de pumn. Nu m-am gândit. — Nu, pe bune, a mârâit el. L-am privit cu ochii îngustaţi. — Am înţeles. N-am nevoie să mi-o tot demonstrezi. — Doamne, Dumnezeule, Calla, doar ţi-am spus în ce fel de rahat s-a vârât maică-ta şi ţi-am zis că nu e bine să stai aici. Dar măcar atât ai fi putut să faci, să nu deschizi uşa în crucea nopţii. Am inspirat adânc, ridicându-mi mâna şi dându-mi după ureche stângă părul încă umed. — Înţeles. Mersi pentru că mi-ai livrat personal mesajul. Acum poți să... Dar m-am oprit şi am făcut ochii mari. O expresie înfricoşătoare i-a apărut în privire şi deodată a fost chiar în faţa mea, mişcându-se la fel ca mai devreme, în birou. Am bătut în retragere până când m-am lovit de perete şi n-am mai avut unde să mă duc. Şi-a ridicat două degete şi, cu vârfurile lor, m-a apăsat uşurel sub tâmpla dreaptă. Privirea lui, tulburată şi furtunoasă, era fixată pe zona aceea. Inima îmi bătea la fel de tare ca atunci când îmi dăduse buzna în casă drogatul. — Jax...? Şi-a îndreptat privirea spre ochii mei. — Te-a lovit? — Nu, am şoptit eu. 130 — Şi-atunci, ce e cu tâmpla ta? E roşie şi umflată, a rostit, pe un ton îngheţat şi dur. — Uşa a fost. Când a împins-o, eu cam stăteam în drum, iam explicat, văzând cum aruncă fulgere de mânie din ochi şi-şi încordează maxilarul. El, de fapt, n-a vrut să mă lovească, Jax. N-a vrut decât să pună mâna pe ceea ce era în casa asta. Încordarea din maxilar nu i s-a atenuat şi a trecut un moment prelung în care nu cred că am respirat măcar o dată. — Tu eşti bine? Privirile ne erau înlănţuite. — Mda. Doar că... m-a cam şocat. Nu mă aşteptasem la aşa ceva, am zis, deşi suna prosteşte, după toate avertismentele lui. N-am ştiut că sunt chestiile alea în casă, am adăugat. — Ştiu, a zis el, coborând tonul, îndulcindu-l; cu cât mă privea mai mult, cu atât mi se înteţeau micile fâlfâiri din piept, ceea ce-mi declanşa vreo duzină de semnale de alarmă. I-ai zis lui Clyde că individul a găsit marfa, nu? — Mda. Sus, în fostul meu dormitor. În dulap. — Ce rahat, a bombănit el, evident dezgustat. Degetele i-au coborât încetişor, de pe tâmplă, pe obraz, apoi s-a întors şi a pătruns de-a binelea în casă. Pe moment, eu am rămas acolo, cu mâna în care ţineam telefonul strâns lipită între sâni. Pe urmă, m-am forţat să mă desprind de perete. Încă neavând habar de ce venise Jax, în locul lui Clyde, m-am dus după el. Era la jumătatea scării şi niciunul dintre noi n-a spus un cuvânt până când el nu s-a ghemuit în faţa dulapului, cu bucata de tencuială în mână. — Ai văzut exact ce-a găsit? s-a interesat el. — Erau mai multe pungi cu ceva care semăna a zahăr brun. Bănuiesc că nu asta era. 131 — Pe naiba, a bombănit, părând dus pe gânduri. Sună a heroină. Pungi mici sau mari? Heroină. Dumnezeule, şi de rahaturi din astea să se fi apucat mama? — Ce înţelegi prin mici? Adică de mărimea celor pentru sandvişuri? — Nu! A scăpat un hohot de râs ca un acces de tuse în timp ce se ridica şi se întorcea cu faţa spre mine. — O pungă pentru sandvişuri cu heroină n-ar fi deloc mică. Zic, atât de mică? Şi-a ridicat degetul mare şi arătătorul, depărtându-le cu vreo cinci centimetri. — Cam aşa? — Erau câteva pungi Ziploc, Jax. Cam opt de toate, şi pline, i-am nu explicat şi inima mi s-a poticnit din bătaie când i-am văzut expresia de pe chip. E... e de rău, nu? — Da, fir-ar a naibii, a exclamat, înfigându-şi degetele în păr. După cum spui, putea să fi fost un kilogram de heroină, sau mai mult, în pungile alea. Şi, din cum o descrii, pare să fi fost smoală14. N-aveam idee dacă era mult sau puţin pentru nişte droguri. — Smoală? — O porcărie mai scumpă, din ce-am auzit. Am avut impresia că se mişcă pereţii în jurul meu. 14 Black tar heroin, un opioid rezultat din acetilarea incompletă a morfinei. Este varianta ceva mai brută a heroinei pure, nefiind necesare pentru obţinerea ei echipamente sofisticate, ceea ce o face atractivă pentru producătorii clandestini de droguri. 132 — Cât de scumpă? — Ca naiba. Undeva între şaptezeci de mii şi peste o sută de mii de dolari kilogramul, mi-a explicat, inspirând adânc. De fapt, depinde de cât e de pură... dacă e o porcărie clasa întâi sau nu. Ar putea să valoreze chiar vreo două milioane. — Of, Dumnezeule, am murmurat, simţind că mi se înmoaie genunchii. Cum de ştii chestiile astea? Privirea i s-a oprit pe faţa mea. — Am mai umblat prin zonă de vreo câteva ori. — Ai luat heroină? — La naiba, nu! a răspuns, dar fără să intre în amănunte. Zimi cum arăta individul! După ce-am terminat descrierea jegosului, Jax mi s-a părut chiar şi mai încordat. — Mă îndoiesc că era marfa lui, asta pe care a recuperat-o. Şi nici a Monei nu cred să fi fost. Stomacul mi-a făcut o tumbă. — Tu crezi că o... ţinea pentru altcineva? Jax mi-a făcut semn din cap că da. — Fir-ar să fie, să sperăm că tipul de mai devreme a fost cel pentru care o ţinea. Că, dacă nu... Of, Doamne, n-aveam nevoie să fiu tartorul traficanţilor de droguri ca să-mi dau seama ce zicea. Dacă mama ascundea droguri de o asemenea valoare, înseamnă că proprietarul avea să vină, la un moment dat, să le caute, iar cum drogurile se duseseră, ea era mai mult decât arsă. Tot ce puteam să sper, aşa cum zisese Jax, era ca porcăriile alea să-i fi aparţinut animalului drogat. Părea să ştie exact unde erau. În timp ce coboram scara, telefonul din mână mi-a sunat. Privindu-l, am văzut că era un apel de la Clyde. 133 — Alo? — Eşti bine, fetiţa tatii? i-am auzit vocea profundă, scrâşnită. — Mda. — Jax e acolo? — Mda. L-am auzit răsuflând prelung. — E băiat bun. O să te apere. M-am încruntat, nu din cauza cuvintelor lui Clyde, ci pentru că Jax intrase în dormitor şi se apucase să adune lucrurile azvârlite care încotro, printre acestea fiind şi vreo două perechi de chiloţi. — Ăăă... unchiule Clyde... trebuie să închid. — Vorbesc serios, draga mea, o să-ţi facă bine prezenţa lui, a repetat Clyde, iar vorbele lui mi-au provocat întoarcerea palpitaţiilor, mai puternice decât cele de mai devreme. Ai auzit ce-am zis? — Mda, am răspuns în şoaptă. Am auzit. — Bun. Să mă suni dimineaţă. Ai înţeles? — Te sun. Am închis şi am pătruns cu mişcări lente în dormitor, cu inima bătându-mi cu întreruperi în piept. M-am oprit imediat dincolo de prag. — Jax, ce faci? — Ţie ce ţi se pare că fac? mi-a răspuns, potrivind salteaua la locul ei. Mă îndoiesc că asta a fost concepţia ta de rearanjare a camerei. — Nu, dar pot să mă descurc şi singură. Tu nu... — Eu te ajut, aşa că nu te contrazice cu mine pe tema asta. 134 S-a aplecat şi a ridicat un cearşaf, pe care l-a aruncat spre mine. — Şi rămân aici peste noapte, a adăugat. Cearşaful a căzut pe podea. — Ce? — Rămân cu tine, a repetat, apucându-se să întindă celălalt cearșaf pe saltea. Pot să dorm pe canapea. Genele dese i s-au ridicat, iar în ochii căprui i-a reapărut căldura. — Sau pot să stau şi aici... N-aveam cuvinte. A luat şi celălalt cearşaf din locul în care zăcea grămadă, iar eu n-am făcut decât să stau pe loc şi să-l privesc cum termină de aranjat patul şi reîncepe să culeagă veşmintele împrăştiate. Când a ridicat o mână de chestii colorate, mătăsoase, m-am smuls brusc din năuceală. M-am repezit spre el şi i-am smuls chiloţii din mână. — Tu nu rămâi aici peste noapte! — Atunci, vii tu să dormi la mine. A trecut un minut până să pot măcar analiza ideea. — Eu nu-mi petrec noaptea la tine. — Motiv pentru care o să rămân eu la tine. A continuat să-mi adune restul de veşminte de pe podea, iar eu mi-am ascuns chiloţii într-un sertar. — Casa asta nu e sigură, evident, mai ales când tu deschizi uşa oricărui derbedeu... — N-o să mai deschid uşa! am strigat. În timp ce închidea un sertar, s-a oprit şi şi-a îndreptat spinarea, în acelaşi timp arcuindu-şi în sus un colţ al gurii. — Ce ţi-ai pus pe tine? m-a întrebat. 135 — Ce? m-am mirat, examinându-mă. Tricoul era negru, cu sutien încorporat, slavă Domnului, pentru că n-aş fi vrut să fac pe ţâţoasa pe-acolo, iar pantalonii scurţi de pijama erau roz pal. — Care-i problema cu ce mi-am pus pe mine? — Niciuna, a răspuns, închizând sertarul. Îmi plac ciorapii. Sunt drăguţi. Tu eşti drăguţă. Ciorapii erau în carouri albastre şi roz şi chiar erau drăguţi. — Mersi, am murmurat, distrasă de agreabilul zumzet caremi invada gândurile. Ceea ce era rău. Foarte rău. Adică, foarte, foarte rău, pentru că nu aveam nevoie de niciun fel de zumzet. Aşa că mi-am alungat zumzetul pentru săptămâna viitoare. — Tu nu rămâi... — Atunci, vii tu la mine? Minunat! Tâmplele au început să-mi zvâcnească. — Nu merg la tine! Jax s-a apropiat de capul patului, lângă muntele de perne. Era unul dintre lucrurile care nu se schimbaseră la mama. Ea avea mereu cel puţin cinci perne pe un pat, iar pernele nu erau niciodată mai vechi de o lună. — Tu mereu eşti atât de certăreaţă? Am mijit ochii spre el. — Tu mereu eşti atât de poruncitor? Mi-a expediat un zâmbet. — Scumpo, încă n-ai văzut cum e să fiu poruncitor. — Ura şi Slavă Domnului... am zis. Zâmbind cu superioritate, a înhăţat două perne, după care a dat roată patului. Picioarele lui lungi l-au adus spre mine, oprindu-se la doar câţiva centimetri de faţa mea. 136 — Poţi să-mi spui cât vrei să nu rămân aici. Să urli. Orice vrei. Tot n-o să se schimbe nimic, fiindcă mă îndoiesc cu toată seriozitatea că m-ai putea determina să ies din casa asta. Înţelegi ce spun? Am simţit cum mi se măresc ochii. Mda, înţelesesem ce spusese şi nu-mi plăcea, aşa că m-am întrebat: dacă i-aş trage un şut în ouă, asta oare l-ar ajuta să înţeleagă ce spun eu? Jax şi-a lăsat bărbia în jos şi, astfel, faţa lui a ajuns să respire acelaşi aer cu mine. În ciuda iritării care-mi mărşăluia pe piele ca o armată de furnici roşii, inima îmi tresălta în piept. — Ştiu că, în sinea ta, înţelegi de ce sunt eu aici şi de ce nu e Clyde. Hm. La drept vorbind, nu înţelegeam. Am dat să-i spun asta, dar el a vorbit mai departe. — Vreau să mă asigur că eşti în siguranţă, din moment ce rămâi pentru... cine ştie cât timp, mi-a zis. S-a mişcat puţin, aplecându-şi totodată capul într-o parte. După o clipă, m-a privit în ochi. — Iar dacă stai singură, nu eşti în siguranţă, aşa că o să mă ocup eu de problema asta. O răsuflare şi-a făcut loc printre buzele mele, acum întredeschise. Un impuls mi-a apărut de nicăieri. Trupul meu voia să se sprijine de al lui. Fir-ar să fie. Era cea mai ciudată senzaţie din viața mea. Niciodată, până acum, nu-mi dorisem să mă sprijin de vreun tip. Citisem despre nevoia asta, dar niciodată nu crezusem cu adevărat în ea. Numai că m-aş fi simţit în siguranţă sprijinindu-mă de el şi ştiindu-l aproape. Dorinţa mă cuprindea cu putere şi, mai rău decât atât, ştiam că trupul lui ar fi cald şi că ar fi întărit în toate locurile potrivite şi interesante. 137 Of, mamă, gândurile mele porniseră pe drumul greşit — pe drumul pervers — însă nu le puteam împiedica. Jax... era frumos într-un fel care părea imposibil, intangibil, şi în plus avea sprâncene formidabile. Serios. Mai închise la culoare decât părul lui ondulat. Piezişe de la natură. Izbitoare. Era doar o pereche de sprâncene, dar una sexy. Însă nu era doar atât. Dumnezeule Atotputernic, poate că am comis un păcat capital doar gândind asta, dar pot să spun că era un fel de Cam pe o treaptă superioară. Pentru că, din ceea ce ştiam despre Jax, era o persoană drăguţă, realmente drăguţă, ceea ce-l făcea să fie, o, cu atât mai primejdios pentru sănătatea mea mintală, însă îmi imaginam că dac-aş ajunge să fiu nebună după el ar însemna să am parte de o aventură plăcută. Ştiam, totuşi, că probabil nu mi-aş mai fi revenit din aşa ceva. Cu toate astea, aproape că-i puteam simţi buzele lipite de ale mele. Când mă sărutase, astă-seară, fusese doar un sărut scurt şi menit să demonstreze ceva, însă le puteam simţi şi acum. Ceva profund şi cald i-a apărut în ochi şi m-am întrebat daco ști ce gândeam. O, Doamne, m-am rugat la pruncul Iisus să nu fi ştiut. Genele i s-au lăsat în jos şi am simţit furnicături pe buze sub povara privirii lui. — Mda, cred că începi să înţelegi, a zis, după care a trecut pe lângă mine, păşind ţanţoş, îndreptându-se spre living. — Am nevoie să fiu supravegheată de un adult, am bombănit, întorcându-mă şi văzându-l oprit lângă canapeaua din living. — A, până nu uit... 138 — Nu schimba subiectul! l-am întrerupt, bătând din picior, gest de care am fost al naibii de mândră. M-a privit peste umăr, cu sprâncenele ridicate. — Mi s-a părut mie sau ai bătut din picior? — Posibil, am răspuns, în timp ce fierbinţeala îmi invada obrajii. Buzele lui Jax au zvâcnit uşor. — Drăguţ, a zis. — Nu e nimic drăguţ! Şi tu nu rămâi aici. Iar eu o să... — Iar tu o să mă duci acasă cu maşina mâine-dimineaţă, când o să pleci spre bar, a continuat el în locul meu, apropiindu-se şi mai mult de canapea. — Eu n-o să... Dar ţipătul mi s-a stins când am prelucrat ceea ce spusese el. — Ce? — O să am nevoie mâine să mă duci cu maşina, a repetat, ridicând pernele şi aşezându-le pe un braţ al canapelei. Ţi-am adus-o încoace. Parbrizul a fost înlocuit. M-am holbat la el prelung, cât să-i poată trece prin minte că e ceva în neregulă cu mine, după care m-am repezit pe lângă el spre fereastra de lângă televizor. Am smucit draperiile într-o parte şi, iată, Fordul meu Focus era pe alee. — Dă-mi voie să ghicesc: n-ai cablu, aşa-i? s-a interesat Jax. — Ce? am zis, cu privirea spre maşină şi inima bătându-mi nebuneşte. — Cablu TV, ziceam. Mona probabil că n-a plătit facturile la zi, l-am auzit spunând, după care a urmat zgomotul telecomenzii căzând pe măsuţa pentru cafea. Eu am cablu acasă, a adăugat. Şi HBO. Şi Starz15. Ca fapt divers. 15 Canal american de filme. 139 Aveam un nod în gât când m-am întors spre el. — Cât... cât îţi datorez pentru parbriz? — Nimic. — Dar trebuie să-ţi plătesc pentru asta. Nu e acelaşi lucru ca atunci când faci cinste la fast-food. Nu sunt chiar atât de lefteră. Pot să plătesc... — Eu n-am plătit nimic, m-a întrerupt, privindu-mă şi trecându-și degetele prin păr. După cum ţi-am zis, omul — Brent se numește — îmi era dator cu un serviciu. El s-a ocupat de parbriz. Fără plată. — Îți era dator cu un serviciu? am repetat eu, prosteşte. Dar ce, ești, cum să zic, în vreo bandă? — Nu, mi-a răspuns el, lăsându-şi capul pe spate şi izbucnind într-u râs gros, tunător, care mi-a făcut stomacul să se contorsioneze. Îmi plăcea râsul lui. Îndepărtându-mă, puţin câte puţin, de fereastră, m-am simţit dintr-odată... nu mai ştiu cum m-am simţit. Uşurată? Încordată? Năucită? Aveam toate aceste senzaţii concomitent, dar ştiam că nu trebuie căutat calul de dar la dinţi. — Mulţumesc, am zis, iar el şi-a ridicat unul dintre umerii lui laţi. — Nu e mare scofală. — Ba e. A urmat un moment de tăcere. — Eşti obosită? Nu. Eram stârnită, într-atât de agitată, încât mă simţeam de parcă muşchii şi oasele mi-ar fi fost pe cale să-mi iasă din piele, însă am minţit şi i-am răspuns că da, fiindcă nu mă credeam în 140 stare să mai rămân în aceeaşi încăpere cu el. Aveam o usturime în ochi pe care trebuia s-o ţin sub control. Ne-am întâlnit privirile pentru o clipă, după care el s-a trântit pe canapea. N-a mai zis nimic cât timp m-am dus eu la dulapul cu aşternuturi şi am scos cealaltă pătură pe care o văzusem mai devreme. M-am dus apoi şi am aşezat-o pe braţul canapelei aflat cel mai departe de el. — Apropo... a zis Jax şi mi-a adresat acel zâmbet cu un colţ al gurii, făcându-mi degetele de la picioare să se încovrige când m-am întors spre el. Ştii, pantalonii ăştia scurţi şi picioarele astea... Perfecţiune, nu altceva! Trântindu-mă pe pat, cu faţa în sus, am privit cu ochii larg deschişi. Câteva dintre benzile înguste ale transperantelor de la fereastra dormitorului erau rupte, aşa că fâşii subţiri din lumina lunii se răspândeau pe tavan ca degetele în jocul de-a v-aţi ascunselea. M-am tot sucit şi răsucit ore întregi, incapabilă să-mi decuplez creierul. De fiecare dată când mă mişcăm, scârţâia şi patul un pic. Sau, poate, cam mult. Mie mi se părea că se aude asurzitor de tare, dar la fel era şi cu inima care-mi pompa bubuitoi sângele în timpane. Jax era întins pe canapea, la doar câţiva paşi depărtare de dormitor. Şi, mai devreme, el mă sărutase. Şi-mi reparase parbrizul. Şi spusese că picioarele şi pantalonii mei scurţi erau perfecţiune, nu altceva. Ce-o mai fi şi cu fascinaţia asta a lui pentru picioarele mele? Întorcându-mă pe burtă, am gemut în pernă. Picioarele mele n-ar trebui să conteze. În mod evident, nu era ceva important, însă eu mă fixasem pe faptul că el tot acorda atenţie 141 tocmai picioarelor mele. Mai erau şi alte lucruri la mine, mult mai sesizabile, ca, de exemplu, faţa, care atrăgeau atenţia. Nu picioarele. Însă el mă sărutase, iar acum era în camera de alături, chiar aici, şi simţeam din nou furnicături în buze. Primul meu sărut: la vârsta de douăzeci şi unu de ani, cunoscusem primul meu sărut. În sfârşit. Şi nici măcar nu eram sigură că fusese un sărut adevărat. — Dumnezeule, am gemut, cu gura în pernă. M-am sucit pe o parte, hotărându-mă să nu mă mai gândesc la Jax, pentru că, serios vorbind, era inutil. Aşa că următoarea mea temă de gândire a fost heroina. O grămadă de heroină. Posibil, în valoare de sute de mii. Câtă heroină să fi fost, în realitate? Câte vieţi avea să vicieze şi să distrugă? Sute? Mii? Şi fusese în casa asta: în casa mamei. Am strâns din pleoape şi o senzaţie de nelinişte mi-a încolăcit stomacul, răspândindu-se ca un fum nociv. Oare ea lua acum aşa ceva? Ok. Nici acesta nu era un subiect potrivit la care să mă gândesc. Mintea mi s-a golit pentru câteva momente binecuvântate, după care am început să mă gândesc la şcoală. Panica iniţială legată de cum aveam să-mi plătesc şcolarizarea se mai estompase întrucâtva şi ştiam c-o să mi se acorde ajutor din partea statului. Ei nu foloseau credite, însă asta nu rezolva totul. Avea să-mi fie necesar un serviciu de chelneriţă la întoarcere, pentru că trebuia să-mi plătesc facturile. Iar asta era naşpa, fiindcă ultimele câteva semestre ale şcolii de asistente medicale urmau să fie ridicol de dificile. Şi absolvirea şcolii nu mă scăpa de restul rahaturilor: datoria, situaţia de rău-platnic şi tot tacâmul. 142 Nu ştiam ce-o să mă fac şi nici nu mai voiam să mă gândesc la asta, pentru că făceam tot ce-mi stătea în puteri. Astăzi făcusem cincizeci de dolari, ceea ce însemna mai mult decât nimic. Cincizeci de dolari. Dumnezeule. M-am rostogolit pe spate, poziţie care a rezistat nu mai puţin de cinci minute. După care m-am simţit naşpa, aşa că m-am mişcat din nou, dar timpul s-a oprit în loc când m-am întors pe partea cealaltă, cu fața spre baie. Bătrânele balamale ale uşii dormitorului au scârţâit când uşa a fost deschisă încet. Mi-am ţinut respiraţia. Eram cu spatele spre usă, dar ştiam că era Jax. Prezenţa lui absorbea, practic, tot oxigenul din cameră. Ce era cu el? Oare îl treziseră zvârcolelile mele? Probabil, din moment ce uşa dormitorului nu voia să se închidă de tot, lăsând între ea şi toc o deschizătură de vreo cincisprezece centimetri. Era ceva în neregulă cu balamalele astea. Dar nu ştiam ce şi n-avea importanţă. Podeaua a scârţâit sub paşii lui. Of, Doamne! — Calla? Nu ridicase tonul, dar vocea lui tot semăna cu pocnetul tunetului. Să mă prefac că dorm? Am închis ochii strâns, gândindu-mă că e o idee prostească, însă eram dispusă să încerc. — Ştiu că nu dormi. Fir-ar să fie. 143 Totuşi, n-am zis nimic, fiind destul de convinsă că vorbitul era ceva mai presus de puterile mele. Un val de mici furnicături mi s-a revărsat pe piele, făcând-o ca de găină, în timp ce deschideam, lent, ochii. Trist, dar adevărat: niciodată nu mai stătusem în pat cu un alt băiat prezent în aceeaşi încăpere. Mă rog, nu era întru totul adevărat. Jacob, un coleg de la şcoală, fusese o dată în camera mea de cămin, dar nu era acelaşi lucru cu ceea ce se petrecea acum. Podeaua n-a mai scârţâit, însă patul s-a lăsat brusc sub greutatea lui. Am lăsat baltă simularea somnului. Trupul meu nu mi-ar mai fi permis aşa ceva. M-am ridicat într-un cot, am întors capul şi-am căscat ochii. În lumina argintie a lunii, puteam să-i zăresc vârfurile pomeţilor proeminente şi contururile corpului. Ceea ce era mai mult decât suficient. — Ce faci? l-am întrebat, cu o voce jenant de subţire. Jax stătea pe un şold, proptit de pat într-o mână, lângă a mea. — Nu dormeai. — Ba da, dormeam, am zis, dar eram groaznic de nepricepută la minciuni. — Mi se pare că te-am auzit mişcându-te în pat cam de o oră. N-am ştiut ce să-i mai răspund la asta, însă inima mi s-a prefăcut într-o tobă metalică. — Şi, trebuie să recunosc, asta e o chestie care m-a cam distras, a adăugat el, mutându-se mai aproape prin semiîntuneric, iar eu m-am crispat. — Scuză-mă, am rostit pe negândite. S-a auzit un chicotit grav şi scăzut. — Nu trebuie să te scuzi. M-a distras în sensul bun. 144 Nici după ce mi-am repetat vorbele lui în minte, tot n-am avut habar ce însemnau. — De obicei, ai atât de multe probleme cu somnul? — Poftim? — Cu somnul, a repetat el şi i-am simţit nuanţa de amuzament din voce. De obicei, ai atât de multe probleme când e să adormi? Oare aveam, de obicei, atât de multe probleme cu purtarea unei conversaţii? Mi-am muşcat buza pe dinăuntru şi am clătinat din cap. — N-am avut, până nu m-am întors aici. Jax n-a zis nimic pe moment, dar deodată: — Te înţeleg. — Da? am zis, străbătută de surprindere. Mda, prima dată când m-am întors acasă — nu aici, acasă, de unde sunt eu — mi-a fost al naibii de greu să adorm şi să nu mă trezesc toată noaptea. Prea multe se întâmplă pe-aici, a adăugat, ridicându-şi o mână spre cap. Raţiunea mă îndemna să-i cer să se care naibii din patul meu, fiincă altfel eram nevoită să-mi iau coada la spinare şi să aştern ceva distanţă între noi, însă curiozitatea m-a biruit. — Te-ai întors de unde? A urmat încă un moment de tăcere, după care el s-a mişcat iar: s-a întors pe spate, cu capul pe pernele de lângă mine. Pe spate, lângă mine, într-un pat pe care mă aflam şi eu! Limba mia înţepenit în cerul gurii în timp ce inima îmi ţopăia de zor, iar apoi fluturii din stomac au început să fie agitaţi de-a dreptul. — Am fost dincolo de ocean, mi-a răspuns şi am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi dau seama la ce se referă. 145 Creierul meu a prelucrat informaţia şi n-a fost capabil să producă decât o replică din trei cuvinte. — Dincolo de ocean? — Ce-ar fi să te întinzi ca lumea şi să mă laşi să-ţi povestesc? Să mă întind? În pat? Cu el? Nici gând. Nici gând, amice. Eram încremenită în poziţia asta. Nu. Nu. Nu. — Haide, m-a îndemnat, cu o voce caldă, tonul acela care avea un efect ciudat asupra neuronilor mei, topindu-i ca pe o bucată de unt pusă în cuptorul cu microunde. Întinde-te, Calla. Relaxează-te, a continuat el. Nu ştiu ce era cu felul în care o zisese, însă braţul meu stâng s-a înmuiat sub mine şi, în clipa următoare, obrazul drept mi sa lipit de pernă. Vocea lui avea proprietăţi magice. — M-am înrolat la optsprezece ani, imediat după ce-am terminat liceul, mi-a explicat. Aveam de ales: ori asta, ori să muncesc într-o mină de cărbuni, la fel ca tata şi ca fratele meu mai mare. Mină de cărbuni? Sfinte Sisoe! — De unde eşti? Patul s-a lăsat iar, dându-mi de înţeles că el s-a întors pe o parte, cu faţa spre mine. — Oceana, Virginia de Vest. — Oceana... am repetat în şoaptă, fixând cu privirea peretele gol din dreptul patului. De ce-mi sună cunoscut numele ăsta? Jax a chicotit încet. — Probabil pentru că a fost supranumit Oxyana şi s-a făcut un film documentar despre oraş. Există acolo o mică problemă cu un calmant numit OxyContin, în sensul că jumătate din populaţin oraşului ăla afurisit e dependentă de rahatul ăla. 146 Mda, acum chiar că-mi suna cunoscut. — Munca în mină e grea şi, cu toate că unii o consideră bine plătită, nu-mi doream aşa ceva. În rest, nu mai există mare lucru pe-acolo, iar eu voiam să plec din oraşul ăla blestemat. O bruscă duritate a vocii lui mi-a trimis un fior pe şira spinării. — Înrolarea în armată mi s-a părut atunci singura opţiune posibilă. — La ce... la ce armă te-ai înrolat? — La puşcaşii marini. Uau. Puşcaşii marini erau tipi duri. Cum s-ar spune, rupătorii armatei. Fratele tatălui meu fusese puşcaş marin şi-mi amintesc cum ne povestea despre instrucţie, despre cât era de aprigă. Nu oricine era potrivit pentru puşcaşii marini, însă Jax se pare că fusese şi, gândindu-mă la cum zburase aseară peste tejgheaua barului, ajungând drept în faţa lui Mack, puteam să văd în el un puşcaş marin. Destul de incitant. Imaginea lui Jax într-o uniformă de genul celei pe care o văzusem în şifonierul unchiului, când eram mică, mi s-a alcătuit în minte. Mda. Incitant rău. — Am fost în armată timp ce cinci ani, doi ani în teatrul de război şi aproape trei prin deşert, mi-a explicat, iar eu am înghiţit în sec. Serviciul în teatrul de război nu era de glumă. — Când mi s-a terminat stagiul, a continuat el, n-am mai fost convins că aş vrea să-l prelungesc. Iar când m-am întors acasă, n-am putut să dorm. Nu ştiam ce aveam să fac cu viaţa mea. Pe-acasă nu exista nimic şi să fi rămas acolo n-ar fi fost cea 147 mai bună idee din lume, înţelegi? Lucrurile pe care ajungi să le vezi... În unele nopţi nu puteam să dorm decât vreo câteva ore. În altele, nu dormeam deloc. Creierul nu voia să mi se potolească, aşa că am petrecut foarte multe nopţi de nesomn. Am vrut să mă întorc spre el, ca să-l privesc, dar nu m-am putut mişca. — Şi... regreţi că te-ai înrolat? — Pe naiba, nu! a răspuns repede, pe un ton ferm. M-am simţit bine făcând ceva pentru ţară şi toate rahaturile astea. O senzaţie de căldură mi-a invadat pieptul şi tare mult îmi doream să-l văd la faţă, însă asta necesita efort şi curaj. Aşa că m-am rezumat la cuvinte, fiindcă ele erau tot ceea ce aveam de oferit şi voiam să-i ofer ceva. — Mi se pare nemaipomenit. — Ce? Fierbinţeala mi-a cuprins obrajii. — Că te-ai înrolat, că ai luptat... E ceva curajos, onorabil şi nemaipomenit. Trei calităţi pe care nu le aveam, trei lucruri pe care, cu toată sinceritatea, nu le puteam spune despre foarte mulţi cunoscuţi ai mei, inclusiv despre cei din Brigada tipilor trăsnet. În fine, cu excepţia lui Brandon. Şi el fusese dincolo de ocean. Jax nu mi-a răspuns nimic, aşa că tăcerea dintre noi s-a prelungit. Am strâns din pumni. — De cât timp... te-ai întors? m-am interesat apoi. — Hmm... se fac doi ani la primăvară, mi-a răspuns şi vocea i-a sunat mai de aproape. Am făcut în minte un calcul matematic de clasa-ntâi, descoperind în sfârşit răspunsul la una dintre întrebările mele. — Deci ai... douăzeci şi patru de ani? 148 — Mda, iar tu ai, într-adevăr, douăzeci şi unu, chiar dacă arăţi de șaptesprezece. Buzele mi-au zvâcnit. — Nu arăt de şaptesprezece! — Cum vrei, a murmurat. Când e ziua ta? — În aprilie... pe cincisprezece. — Pe bune? Un hohot gros de râs s-a auzit dinspre el, făcând ca zvâcnetul buzelor să mi se accentueze. — Ziua mea e pe şaptesprezece aprilie, m-a informat, iar eu am zâmbit de-a binelea. — Aprilie e o lună faină. — Aşa e. Pe măsură ce ajungeam să mă acomodez cu apropierea lui, corpul mi se destindea. — Cum de-ai ajuns aici? — L-ai cunoscut pe Anders, da? De la bar? — Anders? am repetat, încreţindu-mi fruntea. — Tu probabil îl ştii sub numele de Reece. Aha. — Poliţistul tânăr? — De fapt, e adjunct de şerif în districtul Philadelphia. L-am cunoscut când m-am înrolat. El şi-a terminat stagiul cu un an înaintea mea, dar am păstrat legătura, mi-a explicat Jax. Ştia că detestam să rămân în oraşul meu. Mi-a oferit un loc în care să stau. I-am acceptat oferta şi am venit încoace. La început, am fost cam peste tot. Am început să-mi ronţăi buza, privind prin întuneric. — Cum adică? 149 — Pur şi simplu, peste tot, mi-a răspuns el, fără să-mi răspundă cu adevărat. Într-o seară, am intrat în Mona’s, am ajuns să capăt o slujbă, mi-am găsit în sfârşit o casă a mea, iar acum, iată-mă, întins în pat lângă frumoasa fată a Monei. Uiteaşa e viaţa asta, a naibii de ciudată. Am icnit încet. Frumoasa fată? — Eşti... spui lucruri drăguţe, am zis. Ştiu că era prostesc din partea mea, dar mă ajunsese oboseala şi creierul nu-mi mai funcţiona corespunzător. — Spun adevărul. Au mai trecut câteva clipe. — Acum mai ai probleme cu somnul? Nu mi-a răspuns la întrebarea asta, iar când am văzut că tăcerea continuă să plutească prin aer, am lăsat-o baltă şi am şoptit o alta, care mă preocupa. — Crezi c-o să vină cineva după drogurile alea? A tras adânc aer în piept. — Nu ştiu, Calla. Nu l-am crezut. Probabil, din cauza îndoielii pe care şi-o exprimase mai devreme, cum că jegosul care a dat buzna ar fi fost proprietarul imensului rahat de heroină şi, sinceră să fiu, tipul chiar nu părea să aibă mijloacele necesare deţinerii unei cantităţi atât de mare de droguri. — Mama... a dat de belea rău de tot, aşa e? — Da, aşa e. Mi-am întors capul greoi spre el. — Nu e genul de probleme în care să te amesteci tu, a adăugat Jax, încet, dar ferm. Şi, de data asta, e vorba de probleme pe care tu n-ai putea să le rezolvi. 150 Dumnezeule, naşpa situaţie, fiindcă ştiam că e adevărat, dar nu-mi dădeam seama cum de intuise el că, de-a lungul anilor, îmi pierdusem foarte mult timp străduindu-mă să rezolv problemele mamei. Era ca un fel de serviciu în afara şcolii. — Bine, am şoptit, pentru că altceva nu-mi mai venea în minte. În timp ce stăteam acolo, încercând să-mi înghit un căscat zgomotos, necuviincios, mi-am adus aminte un lucru pe care mi-l pusese el când ne-am văzut pentru prima dată, anume că viaţa e prea scurtă. Mi-am imaginat că avusese dovezi directe despre vieţi scurtate, în timpul stagiului din armată. Mentalitatea asta provenea din experienţă, pricepeam acum. Puteam chiar s-o înţeleg, dar mai exista ceva care nu-mi era clar. — De ce? l-am întrebat. O secundă de tăcere. — De ce, ce? Vocea îi era obosită, iar eu ar fi trebuit să tac, sau să-l informez că m-a ajuns oboseala şi aş putea să dorm, aşa că el putea să plece. Dar n-am făcut-o. — De ce eşti aici? Nu mă cunoşti, şi... M-am întrerupt, fiindcă nu-mi mai rămăsese nimic de spus. A trecut un minut, iar el nu mi-a răspuns la întrebare, după care cred că a mai trecut unul şi m-am împăcat cu gândul că no să-mi răspundă, pentru că, poate, nici el nu ştie. Sau poate că doar se plictisea şi de-asta a venit aici. Deodată, însă, a început să se mişte. S-a lipit de spatele meu, aşa că următoarea respiraţie mi-a rămas înţepenită în gât. Am deschis brusc ochii. Între noi erau cearşaful şi pătura, dar păreau că nici nu există. 151 — Ce faci? l-am întrebat. — Mă fac comod, mi-a răspuns. Şi-a lăsat un braţ peste mijlocul meu şi m-am zguduit din tot corpul. Cred că e momentul sa dormim, a adăugat. — Dar... — Nu poţi să dormi dacă vorbeşti, a remarcat. — Iar tu nu trebuie neapărat să te sui pe mine, i-am atras atenţia. Chicotitul lui de răspuns mi-a zbârlit părul de la ceafă. — Scumpo, nu m-am suit pe tine. Totuşi, îmi permiteam să nu fiu de acord la faza asta. Am dat să mă îndepărtez, însă braţul care-mi încolăcise mijlocul şia înteţit strânsoarea, ţinându-mă pe loc. — Nu pleci nicăieri, m-a anunţat nonşalant, de parcă n-ar fi fost el cel care mă ţinea prizonieră pe patul meu. Bine, expresia asta cu prizoniera poate c-o suna melodramatic, dar cert e că nu-mi dădea drumul. Nu, cât timp se făcea cât putea de comod în spatele meu. O, Doamne, asta era o îmbrăţişare! De-a dreptul. Stăteam îmbrăţişată de un membru onorific al Brigăzii tipilor trăsnet. Nu cumva m-am trezit într-un univers paralel? — Dormi, mi-a poruncit el, ca şi cum acest unic cuvânt ar fi conţinut atât de multă putere. Adormi, Calla, a repetat, de data asta cu o voce mai caldă, mai înceată. — Mda, dar nu merge aşa, Jax. Ai o voce frumoasă, dar ea nare puterea de a mă face să dorm la comanda ta. A chicotit, iar eu mi-am dat ochii peste cap. Numai că întâmplarea cea mai caraghioasă din viaţa mea a făcut ca, după vreo două minute, să închid ochii. Ba chiar... ba chiar m-am strâns în el. Cu pieptul lipit de spatele meu, cu picioarele lungi 152 încălecându-le pe-ale mele şi cu braţul încolăcindu-mi mijlocul, mă făcea să mă simt de-a dreptul în siguranţă. Mai mult decât atât, mai simţeam ceva... un lucru pe care nu l-am mai simţit de atâţia ani. Mă simţeam ocrotită... preţuită. Ceea ce însemna chintesenţa neghiobiei, pentru că de-abia dacă-l cunoşteam; şi totuşi, simţindu-mă astfel, recunoscând senzaţia de căldură, de vibraţie, am adormit imediat. 153 ZECE Era atât de cald şi de plăcut când m-am trezit, încât nu mai voiam să cobor din pat. Mă aflam înfăşurată strâns într-un cocon de minunăţie şi-mi doream să mă cuibăresc comod în... Pleoapele mi s-au ridicat şi am căscat ochii. Toată toropeala a dispărut: acum eram pe deplin trează. Nu eram singură. O, ce naiba, nu, nu eram deloc singură în pat şi ştiam că nu mă culcasem singură, dar, dacă-mi aminteam corect, nu adormisem cu obrazul pe un piept tare, bărbătesc. Ceea ce era de-a dreptul ciudat, fiindcă făceam parte din categoria persoanelor care nu se clinteau niciodată după ce adormeau. Aşadar, stătusem toată noaptea în poziţia asta, ceea ce... ceea ce mi se părea bizar, şi nu-mi asumam nicio răspundere pentru poziţia mea actuală. O, Dumnezeule mare, toţi muşchii din corp mi s-au contractat când am devenit pe deplin conştientă de cum dormisem. Obrazul meu nu era singura parte a corpului cocoţată pe Jax. Umărul şi sânii îmi erau striviţi de el, în sensul că nu mai era nici măcar un centimetru de spaţiu între noi. Braţul stâng mi-l azvârlisem peste burta lui şi, odată cu fiecare respiraţie, îi puteam simţi duritatea muşchilor abdominali, intens conturaţi. Încă era cu tricoul pe el, slavă Domnului, fiindcă probabil aş fi fost cuprinsă de combustie spontană dacă n-ar fi fost aşa. Îşi strecurase un picior între ale mele, apăsând o zonă de care, până acum, nu mai fusese apăsată de nimic din ceea ce nu-mi aparţinea. Picioarele noastre erau, practic, încolăcite. 154 Jax s-a foit uşor, aşa că piciorul i s-a mişcat printre ale mele. Mi-am muşcat buza şi partea de jos a abdomenului mi s-a încordat, un val de furnicături acute tremurându-mi pe şira spinării. Respiraţia nu i se modificase, rămăsese tot adâncă şi regulată, însă mâna de pe şoldul meu începea să-i alunece. Un fior s-a pornit în urma mâinii lui şi pieptul mi s-a ridicat brusc spre coastele lui. Mâna i-a coborât şi mai mult. Jax mi-a cuprins fesa în palmă. Mi-a cuprins fesa în palmă, de-a dreptul. Mi-aş fi putut spune că mă pipăia prin somn, dar nu era nicidecum ceea ce simţeam. O toropeală moleşitoare mi-a invadat corpul, cufundându-se pe sub piele şi muşchi, răspândindu-se prin absolut toate celulele. Un zvâcnet, la început uşor, mi s-a înteţit în anumite porţiuni ale corpului. Răsuflarea mi s-a transformat în icnete scurte, în timp ce şoldurile mi se smuceau pe coapsa lui. Senzaţiile s-au intensificat, năvălind prin mine ca lava topită. Zvâcnetul dintre picioarele mele a devenit mai puternic. Ceea ce era rău, din cauză că nu era corect. N-aveam niciun motiv ca să-mi permit să mă ambalez atât, când n-avea cum să iasă vreodată ceva din asta, aşa că trebuia să cobor din pat. Panica mă învăluia ca o trâmbă de praf stârnită de furtună, amestecându-se cu acuta şi rapid amplificata excitaţie. Smucindu-mă înapoi, am dat să mă ridic, însă n-am ajuns prea departe. Mâna de pe fundul meu s-a mutat pe abdomen, iar braţul şi-a înteţit strânsoarea pe spinarea mea. — Unde te duci? m-a întrebat, cu o voce hârâită, ca după somn. Mi-am coborât privirea spre el. Avea ochii cârpiţi, buzele întredeschise. O mirişte de peri întunecaţi i se întindea de-a 155 lungul maxilarului, sporindu-i înfăţişarea absurd de sexy, răvăşită de somn. A întors capul spre ceasul de pe noptieră. Un mormăit parcă l-a străbătut din cap până-n picioare, — E prea devreme. Culcă-te la loc. Prea devreme? Era aproape nouă! Recunosc, faptul că era barman însemna că avea o părere cu totul diferită despre noţiunile de devreme şi târziu. Văzând că nu mă mişc, Jax m-a tras înapoi, aşa că m-am trezit încă o dată aproape întinsă peste el. — Jax... — Dormi, a mormăit el. — Nu mi-e... — Nani acum. Ce naiba? Am izbutit să mă sucesc suficient cât să-mi pot strecura o mână între noi. După care m-am împins înapoi şi mam ridicat. — Eu nu mă mai culc şi nu mi se pare c-ar fi prea nimerit. Trebuie să... Dar mi-a pierit glasul când mi-am coborât privirea spre el. O... uau! Jax îşi lăsase capul pe pernă, lăsându-şi la iveală gâtul lung şi bronzat, iar vârfurile dinţilor albi şi drepţi muşcau din buza plină de jos. Expresia feţei, de parcă s-ar fi înfrânat de la ceva foarte indecent şi foarte atractiv, m-a dezorientat. Şi abia apoi mi-am dat seama de ce. Îmi proptisem mâna de partea de jos a abdomenului lui, adică în partea de foarte jos a abdomenului lui, iar coapsa mea se apăsa acum între picioarele lui. 156 — O, Doamne, am şoptit, simţind cum se înfierbântă faţa în timp ce-mi smuceam mâna înapoi. Jax s-a mişcat fulgerător, capturându-mi încheietura cu mâna lui. — Probabil că ar fi fost mai bine dacă te-ai fi culcat la loc. Inima mi-a ţopăit în piept. Da, literalmente a ţopăit. El s-a rostogolit brusc şi, până să pot trage încă o dată aer în piept, m-am pomenit întinsă pe spate, cu el planând deasupra mea, cu o mână încă încolăcită pe încheietura mea, iar cu cealaltă proptită de pat lângă capul meu, şi partea inferioară a braţului arcuită pe saltea. — Ce faci? Fără să mă lămurească imediat, privirea caldă a ochilor căprui mi s-a plimbat pe faţă — pe faţa mea — înainte de a se opri asupra gurii. — Ştii ce se spune despre bărbaţi, apropo de dimineaţă? — Ce? Un colţ al gurii i-a zvâcnit în sus şi abia atunci m-am prins, aşa că faţa chiar a început să-mi ardă. S-a zguduit de un hohot gros, aspru. — Oarecum mă bucur că nu te-ai mai culcat la loc. Asta e o chestie cu mult mai interesantă. Creierul mi s-a golit dintr-odată. Mâna care-mi încleştase încheietura a început să-mi lunece pe braţ, oprindu-se la cot, în locul în care mă împungea în coaste. — Ştii ce altceva mi se mai pare interesant? — Ce? De ce întrebam? De ce-mi păsa? 157 Şi-a lăsat capul în jos, până când i-am simţit nasul atingându-l pe-al meu, şi m-am crispat. — E interesant cât de mult mi-a plăcut să mă trezesc cu mâna pe fundul tău şi cu un picior între ale tale. — Erai treaz! — Poate, a admis el, zâmbind larg. Folosindu-mi celălalt braţ, l-am împins de piept. — Dă-te jos16. — Tare mi-ar plăcea. Am mijit ochii spre el, enervată. — Mda, nu la asta mă refeream, măgarule! Total imperturbabil, a început să-şi mişte degetul mare, descriindu-mi lent cercuri în interiorul articulaţiei cotului. Atingerea asta mică, aproape inconştientă, mi-a expediat un val seismic de senzaţii prin tot corpul. Cu o secundă mai devreme, eram gata să-i expediez un genunchi în ouă, iar acum mă gândeam la alte lucruri mult mai plăcute care să implice susnumitele ouă. — Ce faci? l-am întrebat, în timp ce pulsul mi-o lua la goană, ba chiar zvâcnea. Pieptul i s-a umflat, atingându-l pe-al meu, iar degetele de la picioare mi s-au încovrigat, ca reacţie. — Ceva mai bun decât dormitul. Ceea ce chiar nu era un răspuns. Jax şi-a lăsat capul în jos, atingându-mi uşor obrazul drept cu vârful nasului. — Îmi placi, mi-a zis. Inima mi s-a oprit din ţopăit şi a executat o piruetă pe un singur deget. 16 În original get off, care în argou înseamnă pentru un bărbat să ejaculeze. 158 — Ce? — Îmi placi, a repetat el, pe un ton coborât până la o şoaptă care mi-a lunecat pe piele. — Nu mă cunoşti, am argumentat, parcă pentru a suta oară în scurtul interval de timp de când îl întâlnisem. — Ceea ce cunosc despre tine îmi place. Un răspuns perfect. De-a dreptul perfect. Am înghiţit cu greu. — Dar... — Nu te gândi prea mult la asta, scumpo. Viaţa e prea scurtă pentru astfel de rahaturi, m-a întrerupt el, atingându-mi în treacăt pielea cu buzele. Toţi muşchii mi s-au contractat în cel mai delicios fel, iar degetul lui mare, ei bine, încă se rotea, încă scotea la suprafaţă o multitudine de senzaţii. — Îmi placi, mi-a mai zis o dată. Asta-i tot. — Dar nu se poate! Cuvintele astea au ţâşnit, oarecum, din mine. Buzele i-au rămas nemişcate pe obrazul meu, după care a ridicat capul. Privirile ni s-au întâlnit, iar eu am vrut să mi-o întorc, dar n-am putut. — Se poate. Apoi, Jax s-a lăsat în jos şi tot aerul din lume a ieşit vâjâind din camera asta. Greutatea lui... n-am mai simţit aşa ceva până acum. Era greu, dar îmi plăcea, şi şoldurile lui se cuibăriseră între picioarele mele şi... Sfântă Maică a Domnului, n-aveam cum să confund ceea ce simţeam că mă apasă. — Ai înţeles? m-a întrebat pe un ton care, probabil, pusese pe foc o sută de chiloţi de damă. 159 Nu înţelesesem. Îi plăceam lui Jax şi el mă cunoştea doar de câteva zile. Ceea ce n-avea nicio logică. Dac-aş fi arătat ca Avery sau ca Teresa, aş fi putut înţelege. Ele erau superbe, în felul lor unic, practic fără cusur, naibii. Aveau alături, pe bună dreptate, componenţi ai Brigăzii tipilor trăsnet. În timp ce eu eram Calla: Calla, al cărei machiaj — Dermablend-ul meu — cel mai probabil se prelinsese de pe faţă, lăsând cicatricea să fie al naibii de mult mai vizibilă. Şi nici nu se putea spune c-aş fi fost Miss Personalitatea Strălucitoare şi Minunată. Ce naiba, Jax n-avea de unde să ştie dacă o piatră n-ar fi fost mai inteligentă ca mine. Aşa că nu-l înţelesesem şi i-am spus-o. — Îmi placi, Calla. Mda, te cunosc doar de vreo două zile. Dar m-ai făcut să râd, mi-a zis, fără să mă scape vreo clipă din ochi. Pot să-mi mai dau seama că eşti drăguţă şi încântătoare când vrei. Cred că eşti al naibii de deşteaptă şi mă faci să mi se scoale. Hopa. Pe bune, chiar a zis-o? — M-ai făcut să mi se scoale de vreo două ori în ultimele şaptezeci şi câte-or fi de ore, şi tre’ să-ţi spun că nu e rău, a continuat el. Vreau să ţi-o trag şi tot ce-mi trebuie ca să vreau să fac asta cu tine este să-mi placi. Chiar nu e greu deloc să ajungi din punctul A în punctul C în problema asta, scumpo. Hopa şi iar hopa. Îmi pusese problema pe masă, chiar sub nasul meu şi fără fasoane, iar mie mi se părea că e ceva revigorant... de sexy în asta, ceea ce, probabil, însemna că e ceva în neregulă cu mine. 160 Sau era vorba doar despre lipsa mea de experienţă în materie de tipi care să afirme că vor să se joace de-a hâţa-hâţa cu mine. Concluzia, în ambele variante? Fir-aaaaarrr... Luând tăcerea mea năucă drept aprobare, şi-a lăsat din nou capul în jos, iar eu, de data asta, n-am mai intrat în panică. El mă voia şi, sinceră să fiu, nu ştiusem cum e asta, până... până acum, şi mă minunam de fierbinţeala care se răspândea în valuri prin mine. Uitasem de faptul că, probabil, cea mai mare parte a machiajului mi se ştersese peste noapte. Pleoapele mi sau coborât uşor, închizându-se, iar degetele de la picioare au repetat figura cu încovrigatul. El avea să mă sărute, iar eu nu aveam să-l opresc. Poate că de data asta o să fie cu limba. Eram extrem de interesată de explorarea unei asemenea variante. Numai că Jax nu m-a sărutat. Cel puţin, nu pe buze. Gura lui a virat la stânga în ultima secundă, patinând peste buzele mele, până pe obrazul stâng. Iar apoi a sărutat cicatricea. A sărutat cicatricea, fir-ar să fie! Emoţiile — violente şi energice — se războiau înăuntrul meu. Un amestec de mii de gânduri şi de sentimente distorsionate. Frumuseţe. Frică. Panică. Poftă. Gheaţă. Arşiţă. Repulsie. Confuzie. Pe toate le simţeam şi era prea mult. Mi-am repezit mâinile în pieptul lui. — Dă-te jos! A îngheţat. — Ce? — Te rog. Jax s-a dat jos. Probabil că fusese ceva anume în tonul meu, fiindcă s-a rostogolit imediat de pe mine, iar eu m-am rostogolit jos din pat, ridicându-mă în picioare. M-am retras cu spatele 161 până când m-am izbit de colţul măsuţei pentru toaletă şi un fulger de durere mi-a străbătut şoldul. S-a ridicat în capul oaselor şi a înaintat pe pat, sprijinindu-se cu ambele mâine de saltea. — Calla, scumpo, ţi-e frică de mine? — Nu. Da. Adică, nu. Nu mi-e frică de tine. Pentru o clipă, am închis strâns ochii. — Nu e asta. — Dar ce e? N-o să ne-o tragem niciodată. Iată. Nu puteam s-o spun cu voce tare, dar asta era. Nu m-aş fi dezbrăcat niciodată de tot în faţa lui. N-aş fi ajuns niciodată atât de departe. Dumnezeule, dezamăgirea n-ar fi trebuit să fie atât de mare, însă toată faza asta cu Jax — că stăteam în pat, încolăciţi, dorindu-ne unul pe celălalt — era normală. Iar eu nu puteam să am parte de nimic normal, nu cu un tip ca Jax. Nu, chiar dacă trecuse, poate, peste cicatricea reliefată pe obrazul meu, pentru că nu văzuse, nici nu simţise cu degetele, restul din mine. Aici nu era vorba despre auto-desconsiderare, despre lipsa de experienţă, sau despre slăbiciune, sau că mi-ar fi fost teamă să stau goală în faţa lui, din cauză că ar trebui să mai dau jos zece kile. Trupul meu era o ruină. Nu exista nimic atrăgător la el. Inspirând adânc de câteva ori, mi-am alungat cu forţa usturimea din ochi şi din fundul gâtului. — Despre asta e vorba, i-am zis. Da? Prin urmare, n-o să fie nimic. Sprâncenele lui brune s-au ridicat. 162 Fir-ar să fie, grozave sprâncene mai avea... Din nou, atenţia îmi era distrasă. — Cum să-ţi spun, tu eşti, într-adevăr, sexy. Să nu mă înţelegi greşit. Şi sunt convinsă că tu ştii asta, pentru că e imposibil să nu ştii asta. Colţurile buzelor au început să i se înalţe. Dumnezeule, mare nevoie aveam să-mi închid gura! — Şi sunt flatată că tu... ăăă... tu îmi zici că-ţi plac, numai că asta... nu se poate. Clar? Nici gând. Nu sunt genul tău de fată. — De unde ştii care-i genul meu de fată? m-a întrebat, pe un ton care părea sincer curios. Aproape că mi-am dat ochii peste cap. — Ştiu. Crede-mă. Şi nu e o problemă. Eşti drăguţ şi-ţi sunt recunoscătoare pentru tot ce ai făcut şi faci pentru mine, dar asta... asta nu se poate. Bine? Ai înţeles? M-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, dând impresia că ar vrea să insiste pe tema asta, dar apoi a clătinat încet din cap, aprobator. — Am înţeles, mi-a zis. După care a zâmbit larg. Cred că n-a înţeles nimic. Jax locuia aproape de bar, într-un şir ordonat şi bine îngrijit de case, la nici măcar un kilometru şi jumătate de oraş. L-am dus, dar n-am intrat şi nici n-am mai zăbovit pe-acolo după ce a coborât el din maşină. Faptul că ne-am trezit aşa cum ne-am trezit, urmat de criza mea de panică, îmi provocase nevoia imperativă de o perioadă de singurătate. O perioadă în care să-mi pot da seama de ce vrea Jax şi cum e posibil să vrea ceea ce vrea. N-ar trebui să-i dau importanţă. 163 Tot n-o să se-ntâmple niciodată; şi totuşi, Jax e năucitor, e superb. Imposibil să sufere de lipsa femeilor dornice să sară în pat cu el. Exista un maldăr de motive evidente pentru care n-ar trebui să mă aflu nici pe departe în fruntea listei lui cu Vreau Să I-o Trag. Dumnezeule, nu exista pe lume timp suficient ca să pot desluşi treaba asta. Nici la bar nu m-am dus, după ce l-am lăsat pe Jax acasă. În ziua aia, îmi mutasem tura ca să coincidă cu a lui, aşa că nu trebuia să mă duc până după-amiază. În consecinţă, am luat doar vreo câteva alimente care m-au făcut să mă simt de parcă aş fi început o dietă, după care m-am întors acasă. Pe timp de zi, nu-mi făceam prea multe griji cu privire la drogaţi sau la traficanţi de heroină demenţi, ceea ce era, probabil, o prostie, din moment ce nu erau vampiri, ca să-şi facă apariţia numai noaptea. Doar că totul părea mai înfricoşător pe timpul nopţii şi după tura mea de vineri seară — şi după ce scosesem bacşişuri destul de acceptabile — mi-ar fi fost groază să mă duc spre casă dacă n-aş fi fost atât de obosită. Am stat până mi-a arătat Jax cum să închid barul, inclusiv cum să închid registrele şi casa de marcat. Pe toată durata schimbului, el s-a comportat ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic între noi în dimineaţa aia, de parcă totul ar fi fost normal. Sau, cel puţin, aşa cum mi se părea mie că ar fi normal pentru el. A cochetat cu mine. Pentru a doua seară la rând, a insistat să-mi lege şorţul când m-am dus să lucrez pe salon şi mâinile i-au zăbovit pe şoldurile mele, făcându-mă să mă înroşesc, însă asta a fost tot. Abia ajunsesem la maşină când mi-am auzit numele strigat. M-am întors şi inima mi-a tresăltat iute la vederea lui Jax. 164 — O să fiu imediat în urma ta, mi-a zis, oprindu-se pe o parte a camionetei lui. — Pentru ce? m-am mirat, încreţindu-mi fruntea. — Ca să vin la tine acasă, scumpo, mi-a răspuns, pescuinduşi cheile maşinii din buzunar. M-am holbat la el, gândindu-mă că auzul mi-a luat-o razna pe tărâmul nebuniei. — Tu nu vii la mine acasă! Ceea ce a declanşat o controversă pe tema dacă să vină sau să nu vină, care a durat o bună jumătate de oră, iar eu până la urmă m-am dat bătută, pentru că mai mult căscam decât vorbeam. Aşa că Jax m-a urmat până acasă. Îşi adusese chiar şi un schimb de haine cu el, auziţi, lume: un schimb de haine afurisite! După ce am intrat în casă, am încercat să-l ignor şi mi-am preparat o cană de ceai fierbinte, însă mi s-a părut nepoliticos să nu-i ofer şi lui una, din moment ce se plantase pe canapea şi se transformase în sistemul meu personal de securitate. — Mersi, mi-a zis, când i-am pus cana pe măsuţa din faţa lui. Istovită şi nervoasă, mi-a venit greu să-l privesc în timp cemi țineam cana între palme. — Nu ştiam dacă-ţi place cu zahăr sau cu miere, aşa că n-am pus prea mult din niciuna. Cu coada ochiului, l-am văzut întinzând mâna după cană şi sorbind un pic. — Dacă mai vrei, le găseşti în bucătărie. — Perfect, a zis, iar, după o scurtă pauză: Ai fost la magazin. 165 — Mda, am răspuns, mutându-mă de pe un picior pe celălalt, neastâmpărată. — De ce nu stai şi tu jos un pic cu mine? Un fluture mi se instalase în stomac. — Sunt foarte obosită. — Nu eşti obişnuită cu ture din astea, hm? Privirea mi s-a abătut lent spre el şi acela a fost momentul în care i-am văzut cartea din poală. Citea? O, Doamne, Dumnezeule, bărbaţii care citesc sunt precum unicornii. Există numai în basme. Aş fi vrut să-l întreb ce citeşte, dar n-am făcuto. Doar am clătinat afirmativ din cap. O parte din mine se aştepta ca el să se îndârjească, să-şi arunce farmecele în luptă, însă tot ce şi-a aruncat au fost propriile picioare, când s-a întins pe canapea. — Pe mâine-dimineaţă, scumpo. Iar eu am rămas pe loc pentru o clipă, ciudat de dezamăgită, după care m-am silit să pornesc spre dormitorul a cărei uşă nu se închidea cum trebuie. După ce m-am spălat şi m-am schimbat, prea istovită ca să mai fac şi duş, am adormit în câteva minute şi m-am trezit când Jax pregătea ouăle şi baconul pe care le cumpărasem de la magazin. Seara de sâmbătă a fost o repetiţie a celei de vineri, cu excepţia faptului că l-am văzut pentru prima oară pe Nick. Dată fiind teoria mea recentă, cum că tipii trăsnet se adună cârd, nu m-am mirat când am remarcat că barmanul înalt, brunet şi cu ochi verzi putea să figureze în Calendarul barmanilor apetisanţi pe care aveam mare nevoie să-l creez. Ce bani aş putea să scot dacă i-aş introduce fie şi numai pe Jax şi pe el... Nick era diferit de Jax, mult mai tăcut, mai rezervat. Când am făcut cunoştinţă, el m-a fixat îndelung cu privirea, până 166 când am simţit că mi se înfierbântă obrajii. Era o atracţie neobişnuită în expresia lui, o recunoaştere pe care n-o înţelegeam în privire, şi m-am întrebat dacă o fi din regiune. Dar pe urmă el m-a salutat şi a plecat. Poate să fi schimbat vreo două cuvinte în toată tura asta. Nu că s-ar fi dovedit bădăran. Mai degrabă, genul de bărbat care nu vorbeşte decât dacă are ceva de spus. Genul de gânditor. Ca şi în seara precedentă, am închis barul, iar Jax m-a urmat până acasă. Mi se părea un pic sinistru gândul că el, sau cineva, simţea nevoia să fie acolo, din cauza a ce s-ar fi putut întâmpla, aşa că m-am străduit să nu mă concentrez în direcţia asta. În seara asta, după ce am pregătit ceaiul, n-am mai zbughito direct în dormitor. Am mai zăbovit prin living şi, în cele din urmă, m-am aşezat pe braţul fotoliului. Avea iar cartea în poală. — Ce citeşti? l-am întrebat ce nu-l întrebasem cu o seară înainte. — Unicul supravieţuitor17. Sprâncenele mi s-au ridicat de la sine. — Ăăă...? Mi-a zâmbit cu un colţ al gurii. — E o poveste adevărată despre Marcus Luttrell, fostul membru al Navy SEAL, şi misiunea lui eşuată. Nu e o lectură prea fericită înainte de culcare, dar e o carte bună. — Aşadar, tu citeşti numai nonficţiune? 17 Lone Survivor: The Eyewitness Account of Operation Redwing and the Lost Heroes of the SEAL Team 10 (Unicul supravieţuitor: Relatarea unui martor ocular despre Operaţiunea Redwing şi despre eroii pierduţi ai detaşamentului SEAL 10) este o carte-documentar scrisă de Marcus Luttrell, cu ajutorul romancierului Patrick Robinson. A fost pulicată în 2007, iar în 2013 a fost ecranizată, cu Marl Wahlberg în rolul lui Luttrell. 167 Curiozitatea avea să mă omoare într-o zi, însă n-am fost capabilă să mă stăpânesc. — Noo... îmi plac David Baldacci, John Grisham, ba chiar şi ceva Dean Koontz şi Stephen King. Şi-a întors privirea în altă parte şi şi-a rezemat capul de spătarul canapelei, când începusem să zăresc ceva în ochii lui. — N-am citit prea mult în liceu, dar cât am fost dincolo de ocean, au existat perioade în care n-aveam mare lucru de făcut. M-am apucat de citit, ceea ce m-a împiedicat să ajung nebun de legat din cauza plictiselii şi... — Şi? l-am întrebat, văzând că nu-şi termină fraza. Jax nu mi-a răspuns şi n-am avut nevoie de prea multă imaginaţie ca să deduc cu ce l-a ajutat cititul, în afara plictiselii. M-am gândit la trecutul lui: un tip din armată. Asta explica de ce avea stilul ăsta atât de protector; şi totuşi, sigur existau lucruri mai bune pe care le-ar fi putut face într-o seară de sâmbătă, pentru că nu avea să mă facă pe mine. Vreau să ţi-o trag. O căldură aproape sufocantă mi-a impregnat pielea, în timp ce cuvintele lui mi se derulau încă o dată printre gânduri. Privirea mi-a ţopăit prin livingul sumar decorat, înainte de a ateriza pe Jax. Mă urmărea, având pe chip o expresie pe care n-o puteam descifra. A urmat imediat un clocot de teamă, la gândul că el se va referi la ce se petrecuse între noi în dimineaţa aia. N-am mai ezitat. M-am ridicat în picioare. — Ştii ce, nu e nevoie să rămâi... — Nu mai începe, a replicat, deschizându-şi cartea. Şi cu asta, a terminat cu mine. M-am dus la culcare la puţin timp după aia. Am stat cu capul pe pernă şi cu ochii spre uşa dormitorului. Am adormit 168 repede, iar dimineaţa am constatat că Jax nu pregătise micul dejun şi plecase destul de devreme. Având duminica liberă, am putut să stau la taclale cu Teresa şi m-am simţit grozav. Mi-era dor de ea şi de Jase şi de felul în care se purtau unul cu celălalt. Mai aveau câteva zile până să plece pe litoral şi ştiam că Teresa era pe cât de entuziasmată, pe atât de emoţionată. Era prima lor vacanţă împreună, ca un cuplu. Eu nu trecusem niciodată prin aşa ceva, însă puteam înţelege de ce ideea asta îi măcina nervii. — Şi, chiar o să stai acolo toată vara? s-a interesat Teresa, cu o voce ascuţită de mirare. Am făcut semn din cap că da, ca o tâmpită, fiindcă ea nu putea să mă vadă. — Mda, i-am răspuns. — Tu n-ai vorbit niciodată despre familia ta... Teresa nu şi-a continuat fraza, însă era evident ce anume rămăsese nespus. Eu nu vorbisem niciodată despre familia mea dintr-o grămadă de motive, aşa că era normal ca ea să fie derutată de brusca mea disponibilitate de a-mi petrece timpul cu numita familie, care în realitate era inexistentă. — M-am gândit să fac altceva în vara asta, am încercat să-i explic. — Dar în mod obişnuit tu urmai cursurile de vară, a remarcat ea şi am auzit în telefon o uşă închizându-se, urmată de o voce profundă, bărbătească. Jase. Drăguţul de Jase. — Mda, ştiu, dar acum lucrez într-un bar ca să strâng bani... — Într-un bar? N-am ştiut că eşti pricepută ca barmaniţă. Am tresărit. — Păi... 169 S-a auzit mişcare în telefon, iar apoi: — Stai un pic, Jase. Ce Dumnezeu, buzele mele tot aici or să fie şi peste cinci secunde, ca şi tot restul corpului meu. Of, Doamne... — Ăăă... hai că te las, am zis. — Nu, a răspuns ea imediat. Jase poate să aştepte. Am urmat un hohot răguşit şi buzele mi s-au arcuit la colţuri. Apoi, Teresa a zis: — Simt că întreaga mea viaţă a fost o minciună. — Ce? am întrebat, clipind mirată, în timp ce mă zgâiam afară pe fereastra din faţă. — Cu tine. Cu noi. Cu toată viaţa noastră împreună. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiu despre tine. — Nu sunt prea multe de ştiut, am replicat, râzând. — Eşti barmaniţă. Asta n-am ştiut-o. A urmat o scurtă pauză. — Când o să ne întoarcem de pe litoral, poate c-o să-ţi facem o vizită, eu cu Jase. Am făcut ochii mari. Nu fusese o întrebare, ci mai degrabă o afirmaţie, şi sigur era o idee nepotrivită, dar n-aveam cum să spun nu. Ar fi fost o impoliteţe din partea mea, aşa că am murmurat un “bine”, după care am terminat convorbirea, fiindcă Jase, din câte se părea, avea nevoie de acces la gura ei sau la alte părţi ale corpului. Vreau să ţi-o trag. Of, mamă, chiar trebuia să nu mă mai gândesc la asta. Am avut la dispoziţie cinci minute în care să mă las cuprinsă de panică la ideea posibilei vizite a prietenilor mei, până când şi-a făcut apariţia, pe neaşteptate, unchiul Clyde. L-am întâlnit la uşă. 170 — Ce-avem azi pe listă, fetiţa tatii? m-a întrebat, intrând agale în casă, îmbrăcat într-un tricou cu Philadelphia Eagles18, care, până şi pentru statura lui enormă, părea mai mare cu două numere. — Ăăă... am bâiguit, privind în jur. Nu ştiam că ar exista vreo listă. Clyde mi-a adresat un zâmbet cu toată dantura. — Mai întâi, treburile mai importante, fetiţa tatii. Trebuie să scotocim casa asta, de la acoperiş până la temelie, ca să fim siguri că nu mai sunt droguri pe-aici. — Aha. A fost o idee incredibil de bună. M-am perindat împreună cu Clyde prin casă aproape toată duminica. Perindat, în sensul de căutat alte ascunzişuri în care să fie droguri. Era ciudat ceea ce făceam, dar îmi plăcea să-l am pe Clyde în preajmă şi, oarecum, era un moment în care să mai strângem legătura dintre noi. Ca şi cum am fi repetat istoria, fiind amândoi implicaţi atunci când venea vorba despre problemele mamei. Iar eu şi Clyde fuseserăm cei care se ocupaseră de problemele ei în majoritatea timpului de când am venit eu pe lume. Era, oarecum, tristă situaţia, însă era ceva familiar şi, în clipa de faţă, ceea ce era familiar îmi pica bine. N-am mai găsit alte droguri, slavă Bunului Dumnezeu, iar după ce am terminat, el a dat o fugă până la magazin, până să se întunece, întorcându-se cu ingrediente pentru tacos. Tacos. În timp ce Clyde aşeza carnea tocată pe blatul pentru lucru şi căuta o tigaie prin dulapuri, eu mă holbam la el din uşa bucătăriei, cu buzele tremurând şi mâinile apăsate pe piept. 18 Echipă de fotbal american. 171 Clyde fusese însurat odinioară. Cu greu mi-o mai aminteam pe Nettie, soţia lui, fiindcă murise pe neaşteptate din cauza unui anevrism cerebral pe când aveam şase ani, deci se întâmplase demult. Trecuseră cincisprezece ani, dar Clyde nu se mai recăsătorise vreodată. Nu ştiu nici măcar dacă ieşise cu vreo femeie. O iubise pe Nettie şi, în unele seri, pe vremea când locuiam eu aici, mai vorbea despre ea. Nu cred că a reuşit vreodată să treacă peste pierderea ei. Însă unul dintre lucrurile despre care-mi aminteam că a povestit era ritualul de duminică seara, al lui şi-al lui Nettie: să prepare tacos de la zero. Tacos ca lumea. Cu ardei graşi roşii şi verzi, sotaţi împreună cu ceapa şi înăbuşiţi în caşcaval topit şi salată verde tocată. Devenise un ritual şi pentru mine şi Clyde, iar câteodată, când era mama prin preajmă şi avea capul cât de cât limpede, participa şi ea. Am zâmbit în timp ce-l urmăream cum scoate produsele din sacoşe. Era ceva atât de familiar şi-mi lipsise mult. Îmi lipsise să am pe cineva cu care să mă simt ca în familie chiar dacă nu eram de acelaşi sânge. În momentul acela, ceva mi s-a dislocat în piept. N-am înţeles de ce, însă dintr-odată m-am simţit stingherită. Nu de ceea ce se întâmpla acum, ci de ceea ce se întâmplase în ultimii doi ani. Ochii au început să mă usture de lacrimi. Nu ştiam de ce. Era 0 prostie. Mă întorsesem la faza în care totul era prostesc. Clyde a scos din sacoşă o salată verde. — Ştii ce ai de făcut, fetiţa tatii, aşa că mişcă-ţi fundul încoace şi apucă-te de tocat. 172 M-am târât până la blatul pentru lucru, înghiţindu-mi lacrimile. N-o să plâng. N-o să-mi pierd stăpânirea. Totuşi, aveam obrajii uzi. — N-am mai luat amestecul ăla mexican de brânzeturi. O să facem din... Oof, fetiţa tatii... Clyde a lăsat jos bucata de caşcaval şi şi-a întors trupul uriaş spre mine. — Ce e cu lacrimile astea? m-a întrebat. Ridicând dintr-un umăr, mi-am şters obrajii şi am şoptit: — Nu știu. — E legat de mama ta? Mâinile lui mari mi-au mângâiat faţa cu blândeţe, căutândumi lacrimile cu degetele bătătorite de anii de muncă. — Sau de băieţi? De Kevin şi de Tommy? Am inspirat, tremurător. Nu mă mai gândisem la ei şi nici la noaptea aceea, în care întreaga lume ardea în nuanţe vii de portocaliu şi roşu. Nu din răceală, sau din nepăsare, ci fiindcă îmi era prea greu să mă gândesc la ei, pentru că abia îmi mai aminteam cum arătau, însă îmi aminteam sicriele, mai ales pe cel al lui Tommy. Aşa că refuzam să mă gândesc până şi la prenumele lor, însă ele îmi reapăreau mereu în minte. — Sau de toate la un loc? a mai încercat el, cu blândeţe. Dumnezeule, cât de bine mă cunoştea Clyde! Închizând strâns ochii, am încuviinţat din cap. — De toate la un loc. — Fetiţa tatii, a murmurat el, cu bărbia pe creştetul meu, după ce m-a strâns la pieptul lui, învăluindu-mă într-una dintre îmbrăţişările lui de urs enorm. Totul poate că ţi s-o părea că e prea mult, dar nu-i. Ai văzut şi-ai trăit altele mai rele, fetiţa tatii. 173 — Ştiu, l-am aprobat eu. Respiraţia mi s-a întretăiat de sughiţuri în timp ce mă străduiam să-mi înfrânez emoţiile. — Doar că... scena asta îmi e atât de familiară. Am repetat-o ani de-a rândul şi n-am crezut c-o s-o mai repetăm vreodată. Sau c-o să stau în casa asta şi să lucrez la Mona’s. Urma să devin asistentă medicală. Aveam totul programat. Şi nimic din toate astea nu implica un tip ca Jax sau prepararea unor porţii de tacos împreună cu unchiul Clyde, dar nu i-am mai împărtăşit şi gândul ăsta. — Acum nu mai am nimic programat, am zis în schimb. Clyde m-a bătut cu palma pe spate ca pe un bebeluş care trebuie ajutat să râgâie, însă mie îmi plăcea gestul. — Calla, fetiţă, tu ai o grămadă de calităţi, o grămadă de calităţi frumoase, împachetate într-una singură. Eşti puternică. Ai un cap zdravăn pe umeri. O să ajungi oricum asistentă medicală. Viaţa ta n-o să fie asta. Tu încă ai totul programat. Am încuviinţat, însă el înţelesese greşit. Isteria mea nu era datorată dezamăgirii faţă de modul în care viaţa mea se abătuse muuult de la cursul normal, nici acelei nopţi de coşmar. Nu că n-aş fi preferat ca anumite aspecte ale ei, anume heroina şi necazurile în care intrase mama, să fi fost altfel, dar nu plângeam din cauza asta. Nu ăsta era motivul lacrimilor. Plângeam din cauză că tot ce se întâmpla acum mă făcea să mă simt ca într-o familie şi asta mă făcea fericită. 174 UNSPREZECE Trecuse o săptămână de la seara în care apăruse drogatul în casa mamei, plecând apoi cu heroină valorând o avere. Nu mai fuseseră de-atunci astfel de vizite, posibil şi deoarece se nimerea mereu să fie câte un bărbat în casă. Bun. Bărbaţii nu veneau la nimereală. Era vorba, fie de Clyde, fie de Jax. În zilele mele libere, Clyde era responsabil cu paza mea, iar miercuri, când m-am întors de la muncă, a fost rândul lui Jax să mă urmeze până acasă, ceea ce m-a surprins un pic. Cât timp avusesem liber, nu primisem nicio veste de la el. Nici măcar una. Ştiam că îmi cunoştea numărul de telefon mobil, pentru că fusesem obligată să mi-l scriu pe o listă din birou, alături de numerele tuturor celorlalţi, pentru cazurile de urgenţă. Recunosc, nici eu nu încercasem să iau legătura cu el, fiindcă îmi spusesem că ar fi un gest inutil şi prostesc. Iar eu încercam să evit tot ceea ce era prostesc, însă, la drept vorbind, abia aşteptam să mă întorc la Mona’s în miercurea aia, ceea ce însemna, oarecum, o prostie. Aşa că am eşuat ca o balenă uriaşă în evitarea prostiei. În zilele mele libere, Jax nici nu existase, însă miercuri, când am ajuns în bar, el era deja acolo, în birou, examinând chitanţele. Am intrat ca să-mi las geanta, iar el şi-a ridicat privirea, mi-a zâmbit şi mi-a spus “scumpo”. După care s-a comportat la fel ca sâmbătă, când am lucrat ultima oară împreună: frivol, fermecător... şi pus pe pipăite. Dar încă se purta de parcă nu mi-ar fi spus că ar vrea să mă cunoască în nepotrivitul sens biblic. Poate că se răzgândise de atunci, poate că s-a trezit în ziua aia cu o clasică erecţie matinală şi a vrut să şi-o astâmpere. 175 Iar eu n-aveam nimic împotrivă ca el să se răzgândească. Nicidecum. Dar nu pentru asta depusesem eforturi azi cu coafura şi machiajul şi vestimentaţia. Ci pentru bacşişuri. Acum, Jax era aici, însă era în birou şi Dumnezeu ştie cu ce se ocupa, iar eu simţeam că trebuia să mă aflu acolo, deoarece era barul mamei mele, dar înainte să mă duc să văd ce face, Reece s-a apropiat de tejghea. Câteodată, când îl vedeam pe Reece, mă gândeam la fratele meu Kevin. El fusese fascinat de pompieri şi de poliţişti. Ar fi fost multe şanse ca, dacă i-ar fi fost dat să ajungă matur, dacă cerul n-ar fi avut nevoie de îngeri, el să fi devenit poliţist sau pompier. N-a trecut o secundă de când a ajuns Reece în dreptul tejghelei, că Roxy s-a şi răsucit pe călcâie şi s-a prefăcut că şterge sticlele de praf sau cine ştie ce alt rahat. Nu era prima oară când o vedeam procedând aşa. De fiecare dată când apărea Reece în bar, ceea ce părea să se întâmple ori de câte ori nu era de serviciu, ceea ce, de asemenea, părea să se întâmple frecvent, Roxy ţopăia ca o minge din cauciuc. Şi la modul evident. — Bună, mi-a zis Reece, însă cu ochii pe spatele lui Roxy. Îmi dai, te rog, două sticle de Bud? — Sigur, am răspuns, întorcând capul spre stânga şi înşfăcând sticlele reci. Le-am desfăcut şi i le-am întins. Le trec în cont? am întrebat. — Îmi convine aşa. Până la urmă, şi-a întors privirea spre mine. Avea ochi albaştri, frumoşi: vibranţi şi aproape uimitori prin profunzimea lor. — Aşadar, chiar o să mai rămâi pe-aici? 176 Din moment ce nu mă privea aşa cum o privise pe Roxy, care încă era cu spatele spre el, nu m-am intimidat. Era ca şi cum aş fi vorbit cu Cam, cu Jase sau cu Ollie. Cu alte cuvinte, tipii trăsnet care aveau ochi numai pentru o anume femeie şi cărora nu le păsa că arăt ca verişoara lui Joker19. Ceea ce-mi convenea. — Mda, cel puţin până la sfârşitul verii, i-am răspuns şi cuvintele mi-au sunat bizar în urechi, fără să ştiu prea bine de ce. — Fain. S-a rezemat de tejghea, cu capul înclinat într-o parte. Linia maxilarului şi structura osoasă arătau minunat. Iar atenţia mea era uşor de distras. — Barul ăsta s-a schimbat mult de când a pus Jax piciorul în prag, a zis el, iar eu n-aveam cum să nu-l aprob. — Pe vremea când locuiam eu aici, mama avea câteva... ăăă... personaje interesante care lucrau aici. — Sunt foarte convins că avem în biroul şerifului dosare despre jigodiile pe care le angajase ea aici. Buzele mi-au zvâcnit. — Probabil că așa e. A zâmbit şi în obrazul drept i-a apărut o gropiţă. — Ne vedem un pic mai târziu, mi-a zis. Roxy a aşteptat până când l-a văzut aşezându-se la masa lui, lângă locul în care se desfăşura o partidă de biliard destul de încrâncenată şi abia apoi şi-a făcut drum spre mine. I-am aruncat o privire în timp ce aruncam capacele la gunoi. — Pot să te întreb ceva? 19 Personaj negativ al unei serii de benzi desenate, purtând un machiaj pronunțat în stilul jokerilor din cărțile de joc. 177 — Sigur. — De ce te îndepărtezi de fiecare dată când vine Reece spre tejghea? Roxy şi-a scos ochelarii imenşi pentru, probabil, prima oară de când o cunoşteam, ştergându-le lentilele cu poalele maioului. Acum puteam să-i văd faţa foarte bine, fără ochelari. Fata asta era, literalmente, la fel de drăguţă ca un grup de pisicuţe dormind laolaltă. Chipul micuţ, nasul obraznic şi buzele de păpuşică, asortate cu ochii mari, căprui. Buzele astea în formă de inimă s-au făcut pungă. — Eu nu-l servesc, mi-a zis, punându-şi ochelarii la loc. Până să pot explora mai departe afirmaţia ei, din uşa barului s-au auzit, strigate, cuvintele: — Calla Fritz? Tu chiar lucrezi aici? Ce mama...? M-am întors spre locul din care venea vocea şi, la început, nam avut habar ce văd acolo. Era ca o păpuşă Barbie în mărime naturală. Oarecum. Adică, dacă Barbie ar fi avut ţâţe mai mici şi-ar fi fost îmbrăcată ca o stripteuză. Femeia care se apropia ţanţoşă de bar purta un soi de rochie mulată din Lycra, care o acoperea de la fese până la sâni, şi nimic mai mult. Rochia ei era orbitoare. Sclipea ca un glob de discotecă în noaptea Anului Nou. Părul blond îi stătea umflat şi se înfoia mai tare în timp ce se zorea spre mine cu pantofii incredibil de înalţi, cu tocuri transparente. Pe măsură ce se apropia, iar zâmbetul deja enorm i se întindea şi mai mult, începeam să zăresc dincolo de sclipiciul de pe pomeţi şi de pe pleoape. Deodată, am recunoscut-o. 178 — Katie? am strigat, sprijinindu-mă cu palmele de tejghea, uluită. — M-ai recunoscut! S-a oprit din mers şi a executat o mişcare, pe tocurile alea, care pe mine m-ar fi făcut să-mi rup gâtul. A sărit în sus, ţopăind şi bătând entuziasmată din palme. — Nimeni nu mă recunoaşte pe mine! Îmi dădeam seama de ce. Katie Barbara fusese printre fetele liniştite din liceu. Unii ar fi spus despre ea că era altfel. Mereu îşi aducea prânzul într-o cutie specială Hello Kitty, tocmai până în ultimul an. Mereu era cu nasul în carte şi mereu purta pălării cu boruri moi, pe care mereu, mai devreme sau mai târziu, câte un profesor o punea să le scoată. Îmi aminteam vag cum ţinuse un discurs explicativ-informativ într-o oră de Limbă şi comunicare. Pe parcursul anilor de liceu, părul ei avusese o sumedenie de culori: blond, şaten, negru, purpuriu şi roşu ca maşina de pompieri. Totuşi, rozul fusese preferatul şi era încă, pentru că-i vedeam acum vârfurile firelor vopsite în roz, asortate la rochie. — Chiar arăţi... altfel, i-am zis, neştiind ce altceva aş fi putut spune. — Sigur că da. M-am uniformizat cu corpul, a replicat ea, plimbându-şi mâinile în jos pe lateralele respectivului corp, legănându-se uşor. Am suferit o mică transformare. Am auzit-o pe Roxy chicotind, de undeva din spatele meu. — Arăţi grozav, i-am zis. Rochiile pentru discotecă nu erau pe gustul meu, însă Katie chiar arăta ispititoare. Ispititoare, în sensul că probabil îi determina pe bărbaţi să facă tot felul de prostii numai ca să se 179 apropie de ea. Arăta foarte diferit faţă de vremea liceului şi mă întrebam ce-or gândi despre ea acum foştii noştri colegi. — Tu arăţi la fel. Cicatricea s-a estompat mult. Abia dacă se mai vede, cu machiajul ăsta, a zis Katie, iar Roxy a inspirat precipitat în timp ce Katie se trântea pe scaunul liber din faţa mea. Aşa mi-am dat seama că ea nu se schimbase de tot. Încă era dureros de directă. Nu necioplită. Ce-i în guşă şi-n căpuşă. Am zâmbit, în loc să mă las atinsă de remarcă, deoarece ştiam că nu fusese spusă cu răutate. — Mda. Şi-a trântit coatele bronzate pe tejghea şi şi-a rezemat bărbia în palmă. — Nu-mi vine să cred că te-ai întors în oraş şi că lucrezi în barul mamei tale. Crezusem că ai lucruri mai importante şi mai bune de făcut. Ei bine, iată o situaţie jenantă. Eram ca un copil care s-a ţinut de petreceri într-atât, încât a picat admiterea la facultate şi s-a întors acasă cu coada între picioare. — Am venit pe perioada verii. — În vizită la Mama Anului? Roxy a inspirat din nou scurt şi a şoptit: — Fiiiiir-ar să fiiiiie... Încă o dată, Katie era la fel de necioplită ca unghiile mele. — Aşa avusesem de gând, dar n-am găsit-o prin zonă. — Ei, tot răul spre bine, fato, a replicat ea, dându-şi ochii peste cap. Din partea mea, e super că te-ai întors. — Mersi, i-am răspuns, muşcându-mi buza şi aruncând o privire spre Roxy, pe care am văzut-o că-i zâmbea lui Katie. Şi, ce-ai mai făcut? 180 Katie s-a lăsat pe spate şi şi-a fluturat mâinile prin jurul corpului. — Hm, ţie ce ţi se pare? Că lucrez într-un birou? Mie mi se părea că arată ca o stripteuză, numai că, dacă nu era aşa, chiar n-aş fi vrut să scap un astfel de porumbel. — Ea lucrează peste drum, mi-a explicat Roxy, rezemânduse de tejghea. În club. Aha. De două ori aha. Prin urmare, ea era stripteuză. Katie a chicotit, fâlfâindu-şi spre mine genele lungi şi dese. — Şi-mi place la nebunie! a adăugat. De trei ori aha. — Dă-mi voie să-ţi spun că la fel e cu majoritatea fetelor. Ştii povestea aia, că te dezbraci din cauză că ai probleme cu tăticul? a zis ea, zvâcnind din încheietură în semn de respingere. Eu mă dezbrac pentru că nătărăii plătesc ca să le arăt ceva cărniţă, când pot să aibă asta pe gratis acasă, şi câştig al naibii de bine făcând aşa ceva. Ei bine, dacă ea era fericită aşa, atunci, treaba ei. I-am zâmbit. — Sună bine, am zis. — Dar tu? Genele alea au fâlfâit din nou. — Tu, să lucrezi într-un bar? Am impresia că nu bei deloc, a declarat ea şi buzele roz, lucioase, s-au coborât la colţuri, în semn de nedumerire. Te-ai îmbătat vreodată? Nu, nu m-am îmbătat. Mă rog, asta din cauza mamei. Simţeam privirea lui Roxy fixându-mă. — Mai beau o bere, două, dar nu m-am îmbătat niciodată. — Ce? aproape că a strigat Roxy. 181 Reece şi ceilalţi băieţi de la mese şi-au ridicat privirile. Eu am coborât tonul, simţindu-mi obrajii în flăcări. — Păi, probabil e mai bine că nu beau, din moment ce lucrez într-un bar. Roxy a rămas cu gura căscată. — N-ai cunoscut niciodată minunea de a te face praf? — E distractiv să te ameţeşti... a zis Katie, dar s-a întrerupt văzând că un tip arătos, poate spre treizeci de ani, încalecă un scaun din faţa tejghelei. — Whisky. Sec, a comandat el, îndreptându-şi privirea mai întâi spre mine, apoi spre Roxy, care tocmai întindea mâna spre un pahar scund. Privirea lui Katie a pornit din vârfurile cizmelor negre ale tipului, urcând de-a lungul blugilor, pe cămaşa albastră, ajungând până sus, la părul ondulat, blond-cenuşiu. — Ce naiba, mi-ar plăcea să mă ameţesc cu aşa ceva! a exclamat. Omul i-a aruncat o privire lungă, insistentă: o figură pur masculină pe care o văzusem etalată foarte mult în scurtul timp petrecut de mine în bar, una care spunea că era cât se poate de dispus s-o vadă goală. Apoi, a zâmbit şi i-a întors spatele, pornind spre masa la care stătea Reece. — În orice caz, toată viaţa ta e pe cale să se schimbe, m-a anunţat Katie, ca din senin, trântindu-şi la loc bărbia în palmă. De-a binelea, a adăugat. Am clipit o dată şi apoi încă de două ori, reuşind să ignor cotul cu care m-a împuns discret în coaste Roxy. — Poftim? 182 — Îţi spun eu! Toată viaţa ta e pe cale să se schimbe, a repetat Katie, iar Roxy şi-a ciocnit şoldul de al meu. Vara asta o să fie memorabilă! Habar n-aveam încotro se îndrepta conversaţia asta. — Păi, viaţa mea deja s-a cam schimbat. — O, nu. Eu nu vorbesc despre ce s-a întâmplat deja. E vorba despre ce e pe cale să se întâmple. Katie s-a aplecat pe tejghea şi am avut impresia că sânul o să i se reverse din decolteul rochiei cu paiete şi să şteargă suprafaţa tejghelei în locul meu. Ar fi fost ca o lavetă cu sfârcuri. — Vezi tu, eu am un har. Harul de stripteuză? — Hm... Ce fel de har? — Of, mamă, a murmurat Roxy. Katie şi-a ciocănit tâmpla cu un deget lung, cu manichiură franţuzească. — Harul. Viziunea. Parapsihic. Sau cum i s-o mai zice acum. Am anumite sentimente despre anumite lucruri şi, pur şi simplu, le ştiu. Hm... N-aveam idee cum să reacţionez la asta şi nu eram sigură dacă vorbea serios. Totuşi, Katie fusese mereu ciudată, aşa că tindeam spre varianta afirmativă, iar Roxy nu-mi era absolut deloc de ajutor. Dincolo de lentilele ochelarilor, îi vedeam ochii mijiţi spre tavan, în timp ce buzele, pe care şi le strânsese într-o linie fermă, zvâcneau. — Aşa, şi... ăăă... harul ăsta, îl aveai şi în liceu? am întrebato. — Nu, a răspuns Katie, râzând. Am avut un accident. M-am trezit a doua zi cu harul. 183 — Ce... ce fel de accident? m-am interesat, întrebându-mă dacă ar fi cazul să aflu sau nu. — O, Dumnezeule mare, a bombănit Roxy. — Am căzut de pe bara aia afurisită. Au, Doamne! — De pe bară? Mi-a făcut semn din cap că da, trasându-şi cu vârful unui deget conturul buzei de jos. — Mhî. Curvele astea blestemate se ung cu ulei de parcă ar vrea să se scalde în pielea goală într-o tigaie pentru prăjit, aşa că uneori bara devine alunecoasă, dacă n-o şterge nimeni. Şi, crede-mă, după unele dintre fete, chiar îţi doreşti să ştergi bara aia. Am făcut ochii mari şi singura imagine care mi-a putut apărea în minte era cu o bară de striptease unsuroasă. Roxy a scăpat un hohot scurt de râs, care s-a transformat într-un acces de tuse forţată, prefăcută. Apoi a înşfăcat o sticlă şi trei ţoiuri. O, nu! — În orice caz, eram la bară, să-mi fac numărul. Mai era şi o seară aglomerată. Era sâmbătă şi făceam faza aia, când stăteam atârnată cu capul în jos. Katie s-a lăsat pe spate şi a ridicat braţele, dându-mi, pentru o secundă, impresia că se pregăteşte să reinterpreteze întreaga scenă şi aveam o presimţire că ne aştepta o apocalipsă a ţâţelor. — Şi cam aşa eram, a continuat, sucindu-şi braţele lipite între ele, şi o expresie destul de convingătoare i-a traversat chipul drăguţ. Exact cu capul în jos, da? — Exact, am mormăit, în timp ce Roxy turna un lichid maroniu în cele trei ţoiuri. 184 — În clipa următoare, picioarele mi-au alunecat în jos pe bară, iar eu eram la modul: “Om la apă!”. Sau, cel puţin, “Stripteuză la apa!”. Încă un acces ciudat de tuse a pus stăpânire pe Roxy, în timp ce trântea sticla pe tejghea, iar eu m-am forţat să inspir adânc de câteva ori şi să murmur: — O, nu se poate! — Mda, a confirmat ea. Mi-am spart capul fix de marginea estradei. Arătam ca un buric. Ca un buric? Ce mama...? — Iar restul e istorie ca-n Long Island Medium20, dar fără să vezi morţi, sau păr blond, umflat. — Pe bune? am icnit pe nerăsuflate. A făcut semn din cap că da. — Aşadar, viaţa ta o să se schimbe. N-o să fie uşor, dar o să se schimbe. M-am întors încet cu faţa spre Roxy. — Bea cineva? ne-a propus ea. — Să bem! Să bem! Să b-b-bem! a ţipat strident Katie, înhăţând unul dintre pahare şi bâţâindu-şi umerii înainte şinapoi. După doar o secundă afurisită, paharul ei era gol. — Impresionant, am zis, iar Katie a zâmbit. După ce Roxy i-a luat paharul din mână, amândouă şi-au întors privirile spre mine şi am scuturat din cap. — Nu prea cred. — Îţi zic eu, a insistat Katie. 20 Serial de tip reality-show difuzat de canalul TV american TLC, personajul principal fiind o femeie (Theresa Caputo) care pretinde că are calități de medium și poate să comunice cu morții. 185 Roxy s-a încruntat spre mine. — Vreau să te văd gustând pentru prima dată din alcool şi să ştii că ţi-am turnat din ăla bun. Stomacul mi s-a prefăcut într-un nod strâns. Ideea de a bea la modul serios, de a nu avea control şi... nici măcar nu puteam să concep aşa ceva. Oftând, Katie a întins mâna şi mi-a înhăţat paharul. — Ai gândit, ai pierdut! L-a dat pe gât, după care l-a trântit pe tejghea. — Mda, exact asta am zis. Şi, mda, trebuie să plec şi să fac băăă-nuţi! Pa-pa, cumetrelor! Am urmărit-o pe Katie cu privirea cum face o piruetă ca o balerină şi porneşte spre uşa care tocmai atunci se deschide, lăsând să intre alte două fete. Una dintre ele, o roşcată pieptoasă, şi-a răsfrânt buzele în direcţia lui Katie, după care a şoptit ceva spre prietena ei, făcând-o să chicotească. Mijind ochii, mi-am dat seama că nu mi-a plăcut chestia asta. Katie s-a oprit, a privit-o drept în ochi pe roşcată şi a zis: — Mi-e poftă să jumulesc o căţea. Roxy a rămas cu gura căscată, iar eu am pufnit. Mda, cu siguranţă. Roşcata s-a albit la faţă, iar cealaltă s-a înroşit. — Iar cumetrele de colo n-or să te servească, aşa că poţi să arzi gazul la Apple-Back, mai încolo, a continuat Katie, aruncându-ne o privire peste umăr. Corect? Şi, din moment ce-mi închipuiam că sunt un fel de proprietară a barului, am încuviinţat. — Corect. 186 — Hai, valea, panaramelor, le-a zis Katie, aproape împingându-le înapoi spre uşă, unde s-a oprit şi ne-a arătat ceva care semăna a semn conspirativ al unei bande. Pace vouă, drăguţelor! Eu şi Roxy am rămas tăcute timp de un minut în cap, după care mi-am întors privirea spre ea. — Katie a fost totdeauna un picuţ altfel, dar totdeauna mi-a plăcut. Roxy a clătinat din cap în semn de încuviinţare, în timp ce strângea ţoiurile, zâmbind. — Poate să ţi se pară oarecum ciudat, dar să ştii că a avut dreptate cu unele dintre predicţiile ei. Mi-a spus odată ceva... S-a întrerupt pentru o clipă, strâmbând din năsucul ei minuscul. — Un sfat de care chiar ar fi trebuit să ascult, a continuat apoi. Am rămas cu gura căscată. — Glumeşti, nu-i aşa? — Nu, m-a asigurat ea. Dar o iubesc pe fata asta. Mereu se întâmplă tot felul de tâmpenii când e ea aici. Şi-mi plac sentimentele ei. — Sentimente... — Seeen-tiii-meeen-teee21, a intonat Roxy, suficient de tare încât să se întoarcă din nou spre noi capetele celor de la masa lui Reece. În mod special, al lui Reece. 21 Feelings, cântec scris de compozitorul francez Louis “Loulou” Gasté (19081995) și devenit celebru în interpretarea solistului brazlian Morris Albert. Ulterior, a figurat în repertoriul multor artiști, printre ce mai cunoscuți fiind Andy Williams, Isaac Hayes, Dionne Warwick, The Offsprings, The O’Jays sau Perry Como. 187 Buzele i s-au arcuit la colţuri când a văzut-o pe Roxy învârtindu-se ca o dansatoare beată dintr-un bar de noapte, în timp ce punea ţoiurile în tava cu pahare pentru spălat. Apoi, s-a întors, îndreptându-şi degetul arătător spre mine. — Nimic altceva decât... — Seeen-tiii-meeen-teee, am cântat la rândul meu, la fel de tare şi de fals. Probabil, şi mai fals. Încerc să-mi uit propriile seeen-tiii-meeen-teee. .. — Deee draaa-gos-teee, a zbierat Roxy, desfăcându-şi larg braţele şi făcând o plecăciune teatrală. Un ropot de aplauze s-a înălţat de la masa lui Reece, iar noi am izbucnit în hohote isterice, exact când şi-a făcut apariţia Jax, de după tejghea. S-a oprit la câţiva paşi de noi, zâmbind spre mine. — Ce mama naibii se petrece aici? — Nimic, i-a răspuns Roxy, tot cântând, iar eu l-am fixat cu privirea cam prea îndelung, dar arăta bine, ca totdeauna, în blugii lui şi în tricoul ponosit; pe urmă, însă, ea s-a răsucit spre mine. Aşadar, tu nu te-ai îmbătat niciodată? — Iar ne întoarcem la povestea asta? am protestat, încrucişându-mi braţele. Aş fi preferat cântatul. Zâmbetul lui Jax s-a metamorfozat într-o expresie neîncrezătoare. — Ce? s-a mirat el. — Chiar e atât de mare scofală? am ripostat eu, dându-mi ochii peste cap. — Ea nu s-a îmbătat niciodată, a declarat Roxy, îndreptându-şi arătătorul spre Jax, care încă se holba la mine de parcă mi-aş fi scos bluza şi mi-aş fi fluturat sânii spre el. Dar niciodată! 188 — Dar tu bei vreodată? s-a interesat Jax, apropiindu-se agale şi izbutind cumva să se strecoare în spaţiul minuscul dintre mine şi Roxy, ceea ce însemna că întreaga parte stângă a corpului îi era lipită de mine. M-am străduit să-mi stăpânesc reacţia de înfiorare şi de descumpănire. — Mai beau, din când în când, câte o bere, două, am zis, deşi adevărul era că n-am băut o bere întreagă în viaţa mea. Proptindu-se cu o mână de suprafaţa tejghelei, şi-a aplecat corpul spre mine, ceea ce a făcut ca şoldurile să ne ajungă la acelaşi nivel, iar ochii să-mi cadă pe tricoul negru, strâmt, care i se mula pe piept. Of, mamă! Îi zăream pectoralii. Băiatul ăsta avea pectorali, nu glumă. — Ai băut vreodată tărie? Am scuturat din cap, tot cu ochii căscaţi spre pieptul lui. — Nici măcar o dată? — Nici, am răspuns în şoaptă. Să te holbezi la pieptul unui tip ca la o mousse de ciocolată era o prostie, însă o prostie din genul meu preferat. — N-a pus niciodată tărie pe limbă, a oftat Roxy. Nu s-a îmbătat niciodată. A ratat o grămadă de prosteli. — Va trebui să schimbăm situaţia asta, a declarat Jax şi, cu coada ochiului, i-am zărit mâna cealaltă mişcându-se. Mi-am smucit bărbia în sus când mi-a îndesat o şuviţă de păr după urechea stângă. Cât de curând, a adăugat. Dându-mi seama că mi-a lăsat obrazul stâng expus, m-am smucit înapoi, izbindu-mi posteriorul de lada cu gheaţă. Vedeam că Roxy ne priveşte, zâmbitoare, cu sprâncenele ridicate. Dumnezeule, barul ăsta ar fi trebuit să fie mai aglomerat în serile de joi, astfel încât lui Jax să-i rămână mai 189 puţin timp ca să mă tortureze. Iar Jax era cu adevărat dispus să mă tortureze cu farmecele şi cu cochetăria lui. L-am văzut lăsându-şi capul în jos, moment în care am ştiut că nu numai Roxy e cu ochii pe noi. — Şi ce altceva n-ai mai făcut? Mi se pare c-ai mai zis tu ceva de genul ăsta. Aerul mi s-a poticnit în gât, după care a scăpat afară. Faptul că el era atât de aproape de mine mă făcea să mă simt dezorientată. — N-am fost niciodată la plajă, am zis, iar Roxy a clătinat din cap. Şi... şi n-am fost în New York City, nici n-am zburat cu avionul. N-am fost niciodată într-un parc de distracţii, am turuit, cu stomacul făcându-mi tumbe. N-am făcut o mulţime de lucruri. Jax mi-a susţinut privirea timp de câteva clipe, după care a bătut în retragere şi a pornit spre cealaltă parte a barului. Eu am rămas pe loc şi m-am pomenit holbându-mă la Roxy. Şi-a arcuit o sprânceană şi a mimat din buze un ce e? Am scuturat din cap, simţind fierbinţeală în obraji când ea s-a întors din nou spre Jax, iar zâmbetul de pe buze i s-a întins şi mai mult. N-aveam idee despre ce-o fi fost în mintea ei, dar sigur includea şi ceva nesăbuinţă. Întorcându-mă spre stiva de pahare murdare, mi-am zis că ar fi momentul potrivit ca să dau pe la bucătărie. Uşa de la intrare s-a deschis şi am simţit schimbarea din atmosferă încă dinainte de a vedea cine a sosit. Tensiunea îmbiba aerul, făcându-l să trosnească de încordare și furie. Mușcându-mi buza, am remarcat cât de rigid devenise Jax, în timp ce mă întorceam spre uşă. O, nu! 190 Mack cel zevzec revenise, dar de data asta nu era singur. Îşi adusese cu el un amic, la fel de masiv şi la fel de tenebros la înfăţişare. Au aruncat o privire spre masa lui Reece, din cealaltă parte a barului, după care Mack şi-a întors faţa spre mine. A rânjit ca un porc. Stomacul mi-a mai făcut câteva tumbe. — Nu sunteţi bine-veniţi aici, s-a auzit dinspre Jax şi mi-am repezit privirea în direcţia lui, remarcând că linia maxilarului îi era într-atât de tăioasă, încât putea să taie gheaţă. — Of, mamă, a murmurat Roxy. Camaradul lui Mack a chicotit sumbru, provocându-mi un fior pe şira spinării. — N-am de gând să rămân, a ripostat Mack, fără să mă slăbească din priviri. Am doar de transmis un mesaj... un mesaj pe care sunt al naibii de entuziasmat să-l transmit. Jax s-a postat între mine şi restul barului. — Nu mă doare nici în cot, Mack. Ieşi dracului de-aici până nu te fac eu să ieşi. Hopa. Ochii întunecaţi ai lui Mack s-au prefăcut în două cremene din obsidian. — Ţi-am mai spus o dată şi-o să-ţi spun şi a doua oară: tu nu ştii cu cine dracu’ te pui. — Ba ştiu exact cu cine dracu’ mă pun, a replicat Jax, rezemându-se de tejgheaua barului, cu o voce joasă şi periculos de calmă, ca liniştea dinaintea unui uragan. Cu nimeni. Mack dădea impresia că ar vrea să spună ceva, însă amicul lui s-a mişcat, aşa că şi-a schimbat şi el poziţia, ca să poată vedea mai bine silueta încordată a lui Jax. 191 — Isaiah are nevoie să stea de vorbă cu maică-ta, mi-a zis. La fel ca săptămâna trecută. Cine naiba mai era şi Isaiah? — Asta nu e problema ei, a replicat Jax. — Din moment ce a fătat-o mă-sa, iar mă-sa nu e prin preajmă, e treaba ei să aibă grijă ca mă-sa să stea de vorbă cu Isaiah, a ripostat Mack. A fătat-o mă-sa? Ce mama... Cei de la masa poliţiştilor începeau să fie atenţi şi mă îndoiam că, dacă Isaiah ăla o căuta pe mama, s-ar fi numărat printre persoanele respectabile. Ceea ce însemna că Mack şi amicul lui erau destul de nătărăi dacă făceau una ca asta de faţă cu o gaşcă de poliţişti aflaţi în timpul liber. — Are o săptămână la dispoziţie, a anunţat Mack, retrăgându-se spre uşă. Înainte ca Isaiah să-şi piardă răbdarea. După care Mack şi amicul lui au dispărut afară pe uşă înainte ca eu să pot scoate o vorbă. Inima îmi bătea cu putere în piept când s-a întors Jax spre mine, cu un muşchi zvâcnindu-i de-a lungul maxilarului. — Cine e Isaiah? l-am întrebat. Vreun soi de mafiot Amish? Ceva din încordarea feţei i s-a mai risipit şi i-am văzut buzele zvâcnind uşor. Expresia ochilor căprui i s-a mai îndulcit un pic. — Nu tocmai. Dar pe-aproape. O, nu! Partea asta, cu pe-aproape, nu-mi plăcea. — Ce se-ntâmplă? Reece era deja lângă noi, fixându-l cu o privire hotărâtă pe Jax. — Isaiah o caută pe Mona, i-a răspuns Jax. 192 Am aruncat o privire spre Roxy, oarecum surprinsă de faptul că nu se repezise să mimeze că ar avea ceva de făcut. — Nu ştiu cine e Isaiah şi nu ştiu unde e mama, am zis, simţind nevoia să spun asta. — Ştiu, a zis Jax, pe un ton imperturbabil. Ştie şi Reece asta. Amicul lui poliţist şi-a întors faţa spre mine. — Eşti sigură că vrei să mai rămâi ceva vreme pe-aici? Am dat să deschid gura, dar... — Treaba e stabilită, a răspuns Jax în locul meu. O să rămână. Mi-am întors repede privirea spre el: mă miram că spusese aşa ceva. Ca aspect pozitiv, mă bucuram că nu mai eram nevoită să mă poticnesc în explicaţii cât mai puţin jenante cu privire la motivele rămânerii mele. Partea negativă era că... mă rog, nu ştiam sigur dacă era vreo parte negativă. Reece a expirat zgomotos şi şi-a îndreptat din nou atenţia asupra mea. — Dacă ai vreo problemă cu dobitocul ăla, sau cu oricare alt dobitoc din ăştia, să mă anunţi. Am clătinat din cap în semn că am înţeles. — Mai întâi mă anunţă pe mine, a intervenit Jax, privindumă; şi, din nou, aproape că am rămas cu gura căscată. După care o să te anunţăm şi pe tine. Reece şi-a arcuit o sprânceană. — Frate, eu nu ştiu ce învârteşti tu aici, a zis şi mi-a înţepenit şira spinării. Dar trebuie să te fereşti să intri în rahaturile lui Isaiah. 193 — Sunt deja intrat în rahaturile lui Isaiah, din cauza barului ăsta, şi tu o ştii, a replicat Jax, ridicându-şi bărbia. Şi nu pentru rahaturile mele îmi fac griji. Hopa. — Bun. Cine e Isaiah? am întrebat, ajungând la concluzia că ăsta era lucrul cel mai important. Şi de ce se asociază atât de des cuvântul rahat cu numele lui? Buzele lui Reece au alcătuit o jumătate de zâmbet. — Pentru că el cam reprezintă o mică problemă pe-aici. De obicei, se învârteşte prin Philly22, însă duhoarea lui se simte până hăt-departe. — Droguri, l-a completat Jax, cu voce scăzută. Mi-am amintit de heroină. Rahat! — O să-i trimit câţiva băieţi în vizită, a zis Reece, întorcându-şi privirea spre Jax. Doar ca să fiu sigur că înţelege că problemele Monei n-o privesc pe Calla. —Ţi-aş fi recunoscător, a răspuns Jax, destinzându-se cu câţiva milimetri. Ca şi mine, de altfel. — Mersi... am zis şi eu, iar Reece a chicotit uşor. Ridicându-şi un braţ, Jax şi-a trecut degetele prin părul răvăşit. — Roxy, te deranjează dacă închizi tu barul astă-seară? — Deloc, a răspuns ea, clătinând din cap a încuviinţare. — O să fiu şi eu aici, i-am aruncat printre dinţi, dar Jax a clătinat din cap. Ce? Mi-au mai rămas câteva ore din tură! — Nu ţi-a mai rămas nimic, a replicat el. M-a apucat de mână şi s-a pus în mişcare, nelăsându-mi altă opţiune decât să-l urmez. În drum, trecând pe lângă tejgheaua barului, a înhăţat o sticlă cu o băutură de culoare maronie. 22 Philadelphia. 194 — Astă-seară o să tăiem de pe listă unul dintre lucrurile alea “nefăcute până acum”. — Ce? am ţipat eu. Surâsul lui Roxy s-a întins, transformându-se într-un zâmbet larg. — Daţi-i bătaie! a exclamat. 195 DOISPREZECE S-ar putea crede că problema cea mai presantă la ordinea zilei ar fi aceea că Isaiah, fie el şef al unei reţele de traficanţi de droguri, fie nu, şi-ar trimite acoliţii la Mona’s, numai că eu, naivă din fire, nu o consideram astfel. Stăteam în bucătărie şi privirea mi se plimba de la sticla de José23 şi cele două ţoiuri pe care Jax le luase, de asemenea, din bar, spre actuala şi uriaşa pacoste din faţa ochilor mei. Buzele lui pline se arcuiseră la un colţ într-un zâmbet lenevos, potrivit cu expresia lenevoasă a ochilor căprui. Stătea rezemat de blatul de lucru, cu braţele lui bine conturate încrucişate pe piept. O pacoste atrăgătoare, e drept, dar pentru mine tot o pacoste era. — Nu, am zis, probabil pentru a zecea oară. Ajunseserăm acasă de vreo patruzeci de minute şi fiecare dintre aceste minute se scursese cu el îmbiindu-mă să iau o duşcă, iar eu enumerându-i diferite motive pentru care nu puteam să accept. Nici măcar pentru o clipă el nu-şi pierduse răbdarea. Nici măcar o dată nu se înfuriase. Nici măcar o dată nu încercase să se amuze pe seama faptului că eu nu voiam să beau. Şi de fiecare dată fusesem nevoită să mă împiedic să-i spun motivul adevărat pentru care nu beam. Începeam să rămân în pană de pretexte, iar privirea mi se tot îndrepta spre paharele pline. Am înghiţit în sec, frustrată şi... pur şi simplu, frustrată de-a binelea. Nu se putea spune că 23 José Cuervas, cea mai vândută marcă de tequila din întreaga lume. 196 n-aş fi vrut să beau niciodată. Ba voiam. Voiam să cunosc şi eu ceea ce părea să le facă plăcere tuturor, inclusiv mamei mele. Beţia însemna pentru mine o mare necunoscută. Multe lucruri erau pentru mine din categoria marilor necunoscute. Îmi venea să mă azvârl pe podea şi să mă tăvălesc ca un ţânc, aşa cum făcea odinioară fratele meu; mi-am alungat gândul acesta, scuturând din cap. — Scumpi, trebuie să încerci. Măcar o gură. Mi-am întors repede ochii spre el. Îmi făcea plăcere când îmi spunea scumpi, sau scumpo, ceea ce însemna cireaşa prostiei de pe tortul miresei neghiobilor. Privirile ni s-au întâlnit şi genele alea dese, ochii ăia, sprâncenele alea şi faţa aia... Ce naiba! Dacă faptul de a fi distrasă de un tip trăsnet, frumos la chip, mă făcea neputincioasă, atunci era bine măcar că recunoşteam asta despre mine. — E din cauza Monei? a vrut el să ştie. Hopa. Forţa cu care a trântit punctul pe i m-a împins să fac un pas înapoi. M-am lovit de scaunul de la masă, iar picioarele acestuia au scrâşnit pe podea. — Ce? am întrebat în şoaptă. El s-a desprins de blatul de lucru, lăsându-şi braţele pe lângă corp. — E din cauza mamei tale? Din cauza a cum a ajuns? Jur pe craterele Lunii că aveam picioarele înrădăcinate în podea când mi-am ridicat privirea spre Jax. Nu-l cunoşteam decât de o săptămână şi câteva zile, dar el mă ghicise la modul cel mai serios. Pur şi simplu. Poate să fi avut ceva de-a face cu faptul că o cunoştea pe mama încă din vremea în care nimeni 197 — nici Teresa, nici Avery — nu dăduse vreodată ochii cu ea, nici nu avusese şansa de a cunoaşte minunăţiile Monei. Era din cauza mamei mele. Ceea ce nu constituia o surpriză pentru mine, însă faptul că-l auzeam pe el spunând-o atât de direct mă izbea cu putere. O văzusem pe mama făcând lucruri îngrozitoare, prosteşti, atunci când era beată sau drogată. Văzusem cum i se făcuseră lucruri oribile şi umilitoare atunci când era beată sau drogată. Nu avea niciodată vreo fărâmă de control când era aşa. Ce naiba, nu avusese niciodată vreo urmă de control nici înainte, însă când bea sau înghiţea pastile era mai rău. Ea era motivul pentru care nu făceam o grămadă de lucruri şi-mi doream să deţin controlul pe deplin, din cauză că... Nu voisem niciodată să fiu ca ea. Nu eram ca ea. Niciodată n-aveam să fiu ca ea. Picioarele mi s-au pus în mişcare înainte ca propriul creier să se prindă de ceea ce fac. Îndreptându-mă spre blatul de lucru, mi-am făcut loc pe lângă Jax şi l-am simţit că se întoarce când am întins mâna după pahar. Degetele mi-au tremurat în timp ce se strângeau pe sticla rece. M-am întors spre locul în care se afla Jax, reuşind să-mi recapăt fermitatea mâinii. — Eu nu sunt mama. După care am dat paharul pe gât. Unul şi gata. Ha! Faimoasele ultime cuvinte. După patru ţoiuri, zăceam pe podea, într-o rână, strângând la piept sticla de alcool pe jumătate golită. Ţineam ochii închişi. În pântec mi se încolăcise o pătură electrică încălzită şi un zbârnâit plăcut îmi tremura prin vene. Îmi azvârlisem de mult 198 pantofii din picioare şi, în prezent, analizam dacă vreau sau nu să-mi scot bluza. Aveam un maiou pe dedesubt, dar să mă salt în şezut, să-mi ridic braţele, mi se părea că ar necesita eforturi prea mari. O mângâiere delicată, o atingere uşoară ca fulgul, mi-a trecut peste frunte, făcând să se încingă pătura electrică din pântecul meu, iar zbârnâitul din sânge să-mi zumzăie mai tare. — Tequila... Jax, tequila e... Dar am rămas fără cuvinte, din cauză că... în fine, cuvintele erau prea greu de gândit şi de înşirat laolaltă. — Minunată? m-a completat el, cu glasul tărăgănat, retrăgându-şi mâna. Am deschis ochii şi-am zâmbit. Stătea lângă mine, cu picioarele lungi întinse în faţa lui şi spatele lipit de canapea. Eram la doar câţiva centimetri distanţă unul de celălalt şi nu-mi aminteam cum de ajunsesem să stau întinsă pe podea, însă ştiu că el mi se alăturase imediat. — Calla? — Hmm? Ochii mi se închiseseră singuri, aşa că i-am deschis la loc. Şia întins mâna spre mine, mi-a ciocănit genunchiul cu degetele, iar eu am început să chicotesc. — Sunt boboacă, nu-i aşa? Zâmbetul i s-a întins pe buze. — Din moment ce e prima dată în viaţa ta când te îmbeţi, aş zice că patru pahare e o performanţă al naibii de bună. — Tequila e ca un prieten de mult uitat şi nu prea enervant, am zis, strângând sticla în mâini, lipind-o de piept. Chiar îmi place tequila. 199 — O să vedem noi mâine-dimineaţă cum o să te simţi. Ce-ar fi să-mi dai sticla? Mi-am însoţit încruntarea cu o coborâre a colţurilor gurii. — Dar mie îmi place. Nu se poate să mi-o iei! Jax s-a aplecat spre mine, chicotind. — N-o să-ţi maltratez sticla, Calla. — Poate că mai vreau o duşcă. — Nu cred că ar fi o idee bună. Am încercat să-mi compun o expresie iritată, dar cred că nam reuşit decât să privesc cruciş. Oftând sonor, mi-am descleştat degetele de pe sticlă. Jax mi-a extras cu blândeţe sticla din mână şi a aşezat-o pe măsuţă, imediat dincolo de raza mea de acţiune. Imediat am simţit lipsa sticlei aurii de fericire şi m-am gândit că aş putea să mă ridic în şezut şi s-o recuperez, dar, încă o dată, era nevoie de eforturi. Când şi-a oprit din nou privirea asupra mea, zâmbetul lui mi-a produs o reacţie stranie în piept şi în stomac. Şi în multe alte locuri care m-au făcut să chicotesc. — Aşadar, să revenim la lucrurile pe care nu le-ai făcut încă. S-a rezemat cu spatele de canapea şi mi-a fost clar că nu se simţea la fel de bine ca mine. Parcurseserăm cea mai mare parte a listei cu ceea ce nu făcusem încă în cei douăzeci şi unu de ani de viaţă, o cutremurătoare înşiruire de lucruri stânjenitoare, dar nu-mi păsa. Îmi plăcea cum zâmbea de fiecare dată când îi spuneam ce n-am făcut şi cum i se furişa expresia asta pe faţa lui remarcabilă, ca şi cum ar fi ticluit în minte ceva deştept. — N-ai simţit niciodată nisipul sub tălpi? m-a întrebat. Am scuturat din cap. Aşa cred, cel puţin. — Am planurile mele. Iar planurile mele nu includ chestiile astea. 200 — Şi care sunt planurile tale? — Planurile mele sunt Cei Trei F. — Cei trei F? a repetat el, ridicând din sprâncene. — Daaa! am strigat, continuând apoi pe un ton mult mai scăzut şi mult mai serios. Finalizarea studiilor de colegiu. Făurirea unei cariere de asistentă medicală. Şiiiii, în cele din urmă, fructificarea perseverenţei în urmărirea scopurilor. M-am întrerupt şi mi-am răsfrânt buza de sus. — Cu toate că nu sunt prea convinsă de partea cu perseverenţa. Sunt oarecum perseverentă în majoritatea privinţelor, dar nu există prea multe lucruri care să înceapă cu litera F şi să implice planificare, aşa că... A zâmbit larg. — Aşadar, asta era? Măreţele tale planuri sunt, în esenţă, terminarea colegiului şi găsirea unei slujbe? — Te-ai prins! — Scumpo, asta nu înseamnă prea mult, a apreciat el, clătinând din cap spre mine. Am dat să-i spun că asta înseamnă totul, dar am stat să mă mai gândesc şi probabil tequila o fi avut un cuvânt important de spus, fiindcă mi s-a părut că are dreptate. Aşa că am zis: — Tu ai fost primul cu care m-am sărutat. — Trebuie să ne... hopa. Zâmbetul acela lejer, lenevos, i-a pierit imediat de pe chip. — Ce? La început, nu mi-am dat seama ce-i spusesem, aşa că naveam idee de ce se holba la mine de parcă aş fi rostit cine ştie ce năstruşnicie. Abia apoi mi-am dat seama ce anume recunoscusem şi... mda, nu mi-a păsat că-mi scăpase flecuşteţul ăsta umilitor. 201 Tequila chiar era minunată. — Nu m-am mai sărutat până acum, i-am zis. — Deloc? a întrebat el, ridicând o sprânceană brună. Am scuturat din cap a negaţie. Sau, eventual, m-am fâţâit pe podea. Ochii lui căprui s-au făcut mari. — Ai douăzeci şi unu de ani şi încă nu te-ai... Expresia de pe faţa lui a devenit încă şi mai grozavă când privirea i-a zburat spre tavan, ca şi cum s-ar fi rugat la ceruri. Fiindcă mă simţeam acum cam ciudat stând întinsă pe jos, m-am forţat să mă ridic în şezut. Camera s-a învârtit în jurul meu pentru o clipă, iar stomacul mi s-a prăbuşit vertiginos. Nu mi-a plăcut senzaţia asta — învârtirea — însă m-am echilibrat repede şi mi-am îndreptat privirea spre Jax. Dumnezeule, cât putea să fie de... de arătos! Cu cât îl studiam mai mult, cu atât mai bine îmi dădeam seama că nu prea era sexy la modul convenţional. Unele ar fi putut crede că are buzele prea pline sau sprâncenele prea groase, însă pentru mine era numai bun. Mă făcea să-mi doresc să fiu... Chiar aveam nevoie să încetez cu gândurile privitoare la cât era de sexy, pentru că, în adâncul pântecului, muşchii mi se contractau şi, în plus, îmi simţeam sânii îngreunându-se. Jax şi-a aplecat capul spre mine, cu o expresie neobişnuită în ochi. — Fir-ar să fie, scumpo, ăla nici măcar n-a fost un sărut adevărat! — O, am şoptit. O! Lăsându-mi bărbia în jos, am aşteptat să mă pătrundă ideea şi, chiar dacă n-a reuşit să străbată o cale prea lungă prin ceaţa 202 lăsată de tequila, tot am simţit o ciupitură în adâncul pieptului, o senzaţie că lucrurile s-ar aşeza la locul lor potrivit. Normal. — Ce e? s-a interesat Jax. Vorbisem cu voce tare. Ridicându-mi privirea, mi-am concentrat-o pe umărul lui. M-am simţit un pic aiurea pentru că, în mintea mea, fusese un sărut adevărat. Cum să zic, el abia dacă mă cunoştea acum, darămite atunci, când abia mă ştia de câteva zile... Iar tipii ca el — cei care arată ca el şi vorbesc ca el şi merg ca el... şi respiră ca el — nu sărută fete ca mine. Nu sărută fete care arată ca mine şi care sunt nişte pierde-vară. — Calla? Te simţi bine? Îngrijorarea din vocea lui mi-a accentuat ciupitura din piept. — Mie... mie tot îmi place tequila, am zis. După câteva secunde de tăcere, Jax a izbucnit în râs. — Stai că încă n-ai încercat votca! — Mmm. Ruşii! — Şi n-ai cum să uiţi de whisky, a adăugat Jax, zâmbind. — Whisky? am rostit eu cu răsuflarea tăiată şi ochii mari, împreunându-mi mâinile sub bărbie. Începeam să-mi dau seama că eram un picuţ cam prea melodramatică atunci când mă îmbătăm sau când mă trezeam. Nu. Nu whisky, am exclamat. Mama obişnuia să bea whisky şi chestii din astea... mda, era absolut fericită sau absolut tristă. M-am ridicat în genunchi, împingându-mi părul pe după umeri. — E prea cald aici sau mi se pare? am întrebat. — E o temperatură plăcută, m-a asigurat el, încolăcindu-mi talia cu un braţ şi redându-mi stabilitatea. Monei chiar îi place să bea whisky, a adăugat. 203 Mda, ce să-ţi spun... Jax o cunoştea bine pe Mona. Privirile ni s-au ciocnit şi m-am gândit... că aş putea să-i spun asta. — Mi-am închipuit... că, dacă beau, o să fiu ca ea, înţelegi? Să fac tot felul de tâmpenii şi... am văzut ce-i făceau alţii când era beată. Imediat, Jax a devenit vigilent şi, poate ceva mai târziu, când n-avea să mai clipocească prea multă tequila în interiorul meu, urma să-mi dau seama că el nu era nici pe departe atât de făcut praf ca mine. — Ce-i făceau? Lăsându-mă pe spate, astfel încât să-mi lipesc fesele de pulpe, am fost conştientă de faptul că n-ar trebui să-i destăinuiesc lucrurile pe care le-am văzut. Nimeni n-ar vrea să audă aşa ceva. Erau mizerabile. Erau urâte. Nu urâte precum cicatricele de pe trupul meu, ci într-un sens mai profund şi mai dezgustător. Cu toate astea, tequila îmi dezlega limba. — Prima dată — şi spun prima, deoarece s-a întâmplat nu o dată — s-a întâmplat la o petrecere. Ea mereu dădea petreceri, însă în seara aia se făcuse târziu şi mie îmi era sete. Eram răcită sau gripată. Cam aşa ceva. Aveam nevoie să beau ceva. A trebuit să cobor la parter. Mama îmi spusese dinainte să nu cobor când dădea ea petreceri, dar n-am avut încotro. — Te înţeleg, a rostit el încet. Câţi ani aveai? Ridicând din umeri, m-am chinuit să-mi scormonesc prin amintiri. — Doisprezece, parcă? Nu ştiu. Nu trecuse mult de când... mă rog, în orice caz, am coborât la parter, am văzut lume zăcând pe podea şi am auzit-o pe mama. Scotea sunete din alea bizare... nu sunau deloc bine, iar uşa dormitorului ei era 204 deschisă. Am aruncat o privire înăuntru şi am văzut-o pe podea. Era un tip cu ea. Tipul... Am clătinat încet din cap, zărind în minte imaginile estompate, înceţoşate. — Mama m-a văzut. M-a văzut şi tipul. Ea s-a speriat, iar eu am fugit sus. Se îmbătase rău de tot în seara aia. Pieptul lui Jax s-a umflat brusc. — S-a întâmplat vreodată ca un tip din ăia să... să se ia de tine? L-am fixat pentru câteva clipe cu privirea, după care am râs. Nu era amuzant. Nu era nici pe departe amuzant, dar peatunci... arătam mai rău decât acum. — Nu, i-am răspuns. — Asta nu îmbunătăţeşte cu nimic situaţia. — Nu. Cred că nu. — Am văzut oameni vârându-se în situaţii tâmpite la băutură, iar pe alţii în unele de-a dreptul periculoase, mi-a zis, cu o expresie gravă în ochii lui căprui. Aici nu mai trebuie să-ţi faci griji pentru nimic din toate astea. Eşti liberă să te distrezi cum vrei. — Mulţumesc, am zis, considerând că asta trebuia să spun. — Numai că... fir-ar a naibii să fie, Calla... Degetele lui mi-au strâns cu blândeţe încheietura şi o nuanţă de duritate i-a pătruns în ochi. — Tu n-ar fi trebuit să vezi porcării ca alea. — Ştiu, dar le-am văzut, şi n-ai cum să dai viaţa înapoi, am replicat. Pe moment, mi-a pierit graiul sub puterea privirii lui. Mi-am dorit ca el să mă creadă frumoasă şi ca sărutul lui să fi fost unul adevărat. 205 — Dar nu e vorba despre asta, am reluat apoi. Tequila e mai bună decât whisky-ul. Expresia i s-a mai îndulcit. — O să scoatem whisky-ul de pe listă, scumpo. I-am zâmbit. — Bine. Asta... asta n-a fost ca în vremurile alea, cu mama. Oare de ce m-am temut atât? Nu i-am mai lăsat răgaz să răspundă, fiindcă am sărit în picioare şi încheietura mi-a alunecat din strânsoarea lui lejeră. Mişcarea bruscă m-a făcut să mă clatin, aşa că mi-am aruncat braţele în lateral ca să mă echilibrez. — Hooopa... am zis. Jax s-a ridicat cu uşurinţă, iar el nu s-a clătinat. — Calla, scumpo, poate c-ar fi mai bine să stai jos. Mi s-a părut o idee inteligentă, să stau jos. — Dar ce voiam să fac? — Nu ştiu precis, a răspuns, zâmbind din nou. Spuneai ceva despre teamă. Mi-am încreţit nasul şi, deodată, mi s-a aprins beculeţul. — A! Stai pe loc, am exclamat şi mi-am luat zborul înainte ca el să mă poată opri. — Calla... Ducându-mă în camera mea, am deschis şifonierul și mi-am luat lucrurile. Ţinându-le strâns la piept, m-am întors, împleticindu-mă, în living. L-am găsit pe Jax în picioare lângă canapea, cu ambele sprâncene ridicate. M-am dus spre el şi am aşezat pe măsuţă trofeul câştigat la concursul de Miss Raza-de-Soare a Balului, sau cine ştie ce alt nume tâmpit de genul ăsta. — E al meu, am declarat. 206 Jax s-a aşezat pe marginea canapelei, oprindu-şi privirea pe trofeu. Metalul şi plasticul sclipeau în lumina becurilor lustrei din tavanul livingului. — Obişnuiam să particip la baluri, i-am destăinuit. O parte din mine, acea fâşiuţă minusculă înfiptă în ceaţa din creierul meu, nu putea să conceapă ca eu să-i mărturisesc lui aşa ceva. Lucruri pe care nu le mai spusesem nimănui. — Asta de când eram, cum să-ţi spun, în scutece. Nu glumesc. Nici măcar nu puteam să stau în popou, că mama mă şi ducea la baluri. Aş fi putut să apar în showuri de televiziune... îl ştii pe-ăla, Toddlers & Tiaras24? Eu eram, şi asta, ani de-a rândul. În cele din urmă, privirea i-a plutit înapoi spre mine, spre fotografia pe care o ţineam aproape de piept. Din nou, era o expresie neobişnuită în ochii lui, aşa că am ridicat poza înrămată şi am întors-o cu faţa spre el. — Aşa arătam eu pe-atunci, i-am zis. Adică, mda, aveam opt, sau nouă ani, în fotografia asta, sau cam aşa ceva, însă aşa arătam pe-atunci. Genele lui Jax s-au lăsat în jos pentru, poate, o fracţiune de secundă. Mi-am reînceput trăncăneala. — Am tot câştigat, trofee, coroane, eşarfe şi bani. Au fost multe, sute de coroane şi de trofee, numai că, odată, m-am enervat. Aveam paisprezece ani, sau cincisprezece... în orice caz, eram în liceu şi le-am aruncat pe fereastră. S-au făcut praf. Mama a sărit de fund în sus. A plecat şi a ţinut-o zile întregi 24 Serial de tip reality-show difuzat de rețeaua de televiziune TLC, având ca subiect familiile participante la concursurile de frumusețe pentru copii. 207 într-o beţie. A fost urât. Nu era nici pic de mâncare prin casă, nici urmă de detergent ca să-mi spăl lucrurile. Fruntea i s-a încreţit şi sprâncenele i s-au împreunat privindu-mă pe mine, cea de acum, nu din imaginea mea de atunci. — Făcea des aşa? Mi-am coborât privirea spre imaginea mea din fotografie, toată numai cârlionţi blonzi şi un zâmbet imens, cu dinţi mari, albi, falşi — proteză dentară, aşa se numea — şi detestam să-i simt şi le detestam gustul. Dinţii falşi îmi răneau gura, dar când îi purtam, mama zicea că sunt frumoasă. Am câştigat destule premii datorită dinţilor ăia tâmpiţi. În timp ce tata... el nu ştia decât să clatine din cap. — Ce să facă? l-am întrebat. — Să te lase zile întregi fără mâncare şi fără porcăriile strict necesare pentru ca să te îngrijeşti. Am ridicat din umeri şi-am scuturat din cap. — De obicei, venea Clyde şi stătea cu mine. Sau mă duceam eu să stau la el. Nu era mare scofală. — Ba e mare scofală, scumpo, m-a contrazis el, încet. Mi-am înălţat ochii spre el şi iată-l din nou, acel ceva din privirea lui, pe care nu-l înţelegeam, dar îmi doream să-l înţeleg. Am ridicat iar fotografia, practic vârându-i-o în ochi. — Altădată eram de-a dreptul frumoasă, am şoptit, împărtăşindu-i secretul. Vezi? Asta a fost odată... — Nu-i adevărat, m-a întrerupt el, smulgându-mi din mână fotografia înrămată, şi am rămas cu gura căscată văzându-l c-o azvârle cât colo. Poza a şuierat prin aer, s-a ciocnit de o pernă şi a aterizat, inofensivă, pe canapea. 208 — Eşti de-a dreptul frumoasă acum, fir-ar să fie! a exclamat. Am căscat gura şi am râs de-a dreptul zgomotos. Poate chiar să fi şi pufnit. — Eşti atât de... — Cum? m-a întrebat şi colţurile buzelor i s-au lăsat în jos. — Eşti atât de... drăguţ, ce naiba, am încheiat, înălţându-mi braţele într-un gest grandios. Eşti drăguţ. Şi mincinos. — Cum? a repetat el. M-am trântit pe canapea, simţindu-mă dintr-odată istovită şi, poate, un pic ameţită. — Nu sunt de-a dreptul frumoasă, am zis, dar el m-a pironit cu privirea. — Eu am zis că eşti de-a dreptul frumoasă acum. Ceea ce înseamnă că eşti de-a dreptul frumoasă. Şi-am terminat discuţia. Am deschis gura ca să-i enumăr toate motivele pentru care afirmaţia lui nu putea fi adevărată, dar până la urmă doar am ridicat din umeri. Era drăguţ din partea lui, aşa că puteam să accept complimentul. — Eşti drăguţ, i-am declarat din nou. A fost drăguţ din partea ta. Îţi mulţumesc că faci asta pentru mine. Cum să zic, sunt convinsă că ai putea să te ocupi de grămezi de treburi cu mult mai interesante, decât să mă dădăceşti pe mine când mă îmbăt pentru prima oară în viaţă. Jax şi-a aplecat capul într-o parte. — Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, mi-a zis. — Îţi mulţumesc, am murmurat eu. Un colţ al gurii i-a zvâcnit în sus. — Ori de câte ori ai chef de băut, îţi stau la dispoziţie. 209 Ei bine, şi asta era o chestie drăguţă din partea lui. Ca din senin, un nod mi s-a format în piept. Îl simţeam umed şi vâscos. — Pe bune? A clătinat afirmativ din cap. — După cum ţi-am zis, eşti în siguranţă cu mine. Oricând. Serios. Orice ţi-ai dori să explorezi, mereu vei fi în siguranţă cu mine. Cuvintele astea... of, Doamne, cuvintele astea au dislocat ceva din mine. Nu că m-aş fi simţit în nesiguranţă. E drept, situaţia nu fusese călduroasă şi pufoasă cât timp trăisem împreună cu mama şi treaba se împuţise, nu o dată, ci de mai multe ori. — La drept vorbind, ştii ceva... cred că te-aş putea ajuta să mai elimini câteva dintre celelalte puncte de pe listă, a continuat el, iar surâsul acela pieziş s-a întins într-un zâmbet cu gura până la urechi, capabil să oprească inimile din bătaie. Nu prea auzeam ce spunea, din cauză că mă holbam la el, iar nodul din piept mi se urca în gât, ocazie cu care constatam fără urmă de îndoială că era umed şi vâscos. Jax era mai mult decât un tip trăsnet, mai ceva decât toţi tipii trăsnet. Era şi drăguţ: mai drăguţ decât Jase, probabil chiar şi decât Cam, sau chiar decât Brandon. Îmi spusese că sunt în siguranţă cu el. Şi mai spusese că sunt de-a dreptul frumoasă, fir-ar să fie. Am ţâşnit sus, apoi spre el. Nici măcar n-am stat să mă gândesc ce fac: am fost imediat în picioare şi, după mai puţin de o secundă, îmi azvârleam braţele pe după gâtul lui Jax. Mişcarea mea bruscă l-a prins pe picior greşit şi chiar a făcut un pas împleticit înapoi, după care s-a redresat. Au trecut 210 câteva clipe, iar apoi braţele lui m-au încercuit, împreunânduse la spatele meu. — Îţi mulţumesc, i-am zis, cu vocea înfundată de pieptul lui: de pieptul lui cu adevărat tare. Ştiu că ai zis să nu-ţi mulţumesc, dar îţi mulţumesc. Nu mi-a răspuns imediat. În schimb, un braţ i s-a relaxat şi a început să mi se urce pe şira spinării, ajungând să-şi încâlcească degetele printre vârfurile firelor mele de păr. Un val de fiori le-a urmat degetelor acestea, iar fiorii aceştia mi s-au răspândit prin braţe, până în buricele degetelor de la mâini, şi în jos, spre degetele de la picioare, şi pretutindeni între acestea, mai ales în partea cu între. Dumnezeule, dar pieptul lui era cu adevărat tare! Mi-am dezlipit faţa de numitul piept şi apoi mi-am ridicat genele. Jax mă privea de deasupra şi un zâmbet blând îi arcuia buzele. Cealaltă mână a lui a plecat de pe talia mea şi şi-a croit drum neted spre şold, unde — măiculiţă, Doamne — cât de bine am simţit-o... Atât de bine, încât nici măcar n-am mai luat în considerare ce-ar fi putut el să simtă prin bluza şi prin maioul de pe mine. Tequila e al naibii de minunată. Şi-a plimbat privirea ochilor calzi, ciocolatii, pe faţa mea, în timp ce mâna i se strângea pe şold, făcând ca o mulţime de muşchi parcă să cedeze. — Mă bucur că ai venit acasă, Calla. Inima mi s-a oprit în loc. Întreaga lume afurisită s-a oprit în loc. — Pe bune? m-am auzit întrebând. — Pe bune, a răspuns el. 211 Foarte bine. Nu-mi mai păsa dacă tequila era cea care-mi provoca iluzii auditive, şi nu-mi mai păsa de faptul că întregul piept mi se transforma într-un terci, sau că asta mă făcea să par proastă sau nu, şi nu-mi păsa că eram pe cale să fac ce nu mai făcusem în viaţa mea, şi nici că încăperea se învârtea lent, de parcă am fi fost într-un carusel. M-am ridicat pe vârfurile picioarelor şi m-am întins cât sămi pot lăsa mâinile pe umerii lui, după care i-am căutat gura. Aveam să-l sărut. Nu mai încercasem vreodată să sărut un băiat, dar aveam s-o fac chiar acum. Voiam să ajung drept la ţintă cu buzele mele pe minunatele lui buze, fiindcă el a zis că eram în siguranţă, şi că se bucură că am venit acasă, şi toate astea erau chiar al naibii de... Jax şi-a smucit capul înapoi. De fapt, întregul corp i s-a smucit înapoi, iar gura mea n-a aterizat pe a lui, ci i-a patinat, mai mult sau mai puţin, pe bărbie, apoi în jos, pe gât. Şi, din moment ce aveam gura deschisă, i-am simţit din plin gustul pielii. Şi, măiculiţă, ce gust bun mai avea pielea lui! Cine-ar fi ştiut? A ocolit măsuţa, aşternând o oarecare distanţă între noi. Întrucât nu l-am mai avut acolo, m-am prăbuşit în faţă. Degetele lui mi s-au încolăcit pe antebraţe, oprindu-mi căderea şi... şi ţinându-mă la o lungime de braţ distanţă. Dezorientată, l-am fixat cu privirea. Avea din nou ochii mari şi toată lenevia şi căldura dispăruseră din ei. Hm, hm. Asta nu mirosea a bine. — Calla, a rostit el, încetişor, cu prea multă blândeţe. Mai bine zis, cu mult prea multă blândeţe. Of, nu! Era de rău. 212 — Scumpo, asta e... Inima a început să mi se zbată cu violenţă, sugrumând cine ştie ce vorbe îmi adresa Jax. Era catastrofal de rău. Genul de catastrofă care nu lasă supravieţuitori. Am încercat să-l sărut pe Jax, frumosul şi fermecătorul şi atât de afurisit de drăguţul Jax. Chiar am încercat să-l sărut? Of, Doamne... tequila e naşpa în ultimul hal. — ... ţi-am zis că eşti în siguranţă cu mine, i-am auzit vocea, care mi-a sunat mai gravă, mai joasă, atunci când mi-am acordat auzul la ce naiba tot spunea el acolo. Şi n-am minţit, ma asigurat el. Ce naiba avea asta de-a face cu prefectura? Sau, cumva, era tequila, care se întorcea brusc împotriva mea, năpustindu-se ca un cocainoman cu o furculiţă ruginită? Eu am încercat să-l sărut, iar el s-a smucit înapoi de lângă mine, practic ferindu-se de gura mea. Rahat! Ghemul vâscos şi umed se simţea iar, de data asta în stomacul şi în pieptul meu, numai că se amesteca şi cu altceva, cu ceva dezgustător, care se înălţa degrabă. O, nu! M-am dat înapoi, clătinându-mă, smulgându-mă din mâinile lui. — O, Doamne, am icnit. Nu-mi vine să cred că am încercat... Mi-am înghiţit un sughiţ, unul destul de urât. — Of, Doamne! — Nu-i nimic. Ce-ar fi să stăm jos? mi-a propus, făcând un pas spre mine. Un nou sughiţ. 213 — Tequila e o pacoste afurisită. Jax s-a încruntat, sprâncenele coborându-i mult. — Calla... Răsucindu-mă pe călcâie, am ţâşnit spre dormitorul meu. O simţeam. Substanţa vâscoasă era aproape să iasă la lumină. Mam împleticit pe lângă pat, alunecând în dreptul uşii de la baie, pe care am deschis-o izbindu-mi palmele de ea. Uşa s-a trântit de perete, fără îndoială ciobind tencuiala. M-am prăbuşit cu genunchii pe gresie în faţa vasului de toaletă... o, Doamne, măcar o fi fost curat, vasul ăsta de toaletă? Prea târziu. L-am apucat de margini, iar stomacul mi-a săltat şi s-a întors pe dos, scoţând la suprafaţă totul şi nimic din el. Al naibii de naşpa mai era şi tequila asta. 214 TREISPREZECE Tequila e băutura diavolului şi n-o să mă mai dedau la ea vreodată. Treaba cea mai aiurea e următoarea: oamenii mereu pretind că nu-şi aduc aminte ce-au făcut la beţie. Asta mi se pare de rahat, pentru că eu mi-am amintit — o, Dumnezeule, tot mi-am amintit — în cele mai mărunte şi umilitoare amănunte. I-am destăinuit lui Jax toate lucrurile pe care nu le făcusem, iar câteva dintre porcăriile alea erau de-a dreptul ridicole. Adică, lucruri care, probabil, l-au făcut să creadă că am crescut într-un adăpost antiatomic, sau ceva asemănător. Pe urmă, am strâns la piept sticla. Am strâns-o la piept. Ca şi cum ar fi fost un căţeluş. Sau o pisicuţă. Mă rog. Ceva blănos, nu o afurisită de sticlă cu alcool. Îi arătasem şi un trofeu şi o fotografie cu mine, împopoţonată ca o păpuşă, spunându-i că fusesem frumoasă. Numai asta şi-mi ajungea ca să-mi doresc să-mi îndes capul în cuptor, însă, ohoho, mai fuseseră şi altele. Îi mai spusesem şi despre chestiile cu mama, care erau prea îngrozitoare şi ca să le repet măcar. În plus, încercasem să-l sărut. Şiii, pe urmă, îmi vărsasem maţele din mine, în timp ce Jax mă ţinea de păr şi mă mângâia pe spate. Da, chiar mă mângâiase — uau — pe spate şi cred că vorbise cu mine până când îmi trecuse. Nu ştiu ce-mi spusese, însă îmi aminteam vocea lui, joasă şi liniştitoare, în timp ce stomacul îmi zvâcnea şi mi se întorcea pe dos. Totuşi, e imposibil să nu fi simţit cicatricele. Pielea de pe spate nu-mi era tocmai netedă. Era 215 aspră şi reliefată pe anumite porţiuni şi ştiam că putea să simtă asta şi prin bluză. După ce-am terminat de vărsat din mine toată tequila şi ceea ce-mi mai rămăsese din mândrie, m-am întins pe gresia din baie, pentru că era rece, netedă şi perfectă. El mă lăsase să mă instalez acolo şi luase un prosop umed, după care — o, Doamne, şi mai jenant — îmi ştersese faţa. Colac peste pupăză, mă luase pe sus de îndată ce fusese sigur că n-o să vomit pe el şi mă cărase până în pat, unde îmi vârâse cu forţa pe gât două pastile de ibuprofen şi un pahar de apă. Mă furase somnul, întinsă într-o rână, cu Jax aşezat lângă mine, cu coapsa lipită de şoldul meu, iar când mă trezisem, la un moment dat, pe timpul dimineţii, simţindu-mă de parcă aş fi fost călcată de o maşină plină de pompieri sexy, musculoşi, Jax era tot acolo. Se întinsese în spatele meu, lipit cu pieptul de spinarea mea, iar braţul lui îmi apăsa greoi şoldul. Dacă nu mi-aş fi simţit capul de parcă ar fi fost pe cale să se despice în două, poate că mi-ar fi făcut plăcere să mă trezesc aşa. Acum, însă, m-am panicat de parcă aş fi fost prinsă în pat cu cine nu trebuia. Am sărit din pat, la propriu, şi aproape că am muşcat din podea. Habar n-am cum am reuşit să-mi adun câteva haine curate şi să răzbesc până la duş, unde m-am spălat de scârboşenia porcăriei de tequila care parcă îmi îmbibase pielea, fără să mă mai aşez în cadă şi să-mi plâng durerea care-mi ustura ochii şi toate tâmpeniile, tâmpeniile, făcute şi spuse în seara precedentă. Jax era treaz când am ieşit din baie, târşâindu-mi picioarele; era calm şi ciufulit. Imediat, şi-a luat periuţa de dinţi, pe care şi- 216 o adusese după cea de-a doua noapte petrecută în casa asta, şi s-a dus să se spele. Când a ieşit, cu părul ud, evident fiindcă se stropise cu apă pe faţă şi pe cap, eu eram pe canapea. Mi-am ferit degrabă privirea, fixând locul de pe podea pe care stătusem cu sticla de tequila în braţe. Sticla de tequila dispăruse în mod misterios. Nu-mi rămânea decât să sper că se târâse înapoi în cine ştie ce văgăună care îi dăduse naştere. Încercasem să-l sărut, iar el se smucise înapoi din faţa mea. Dumnezeule, să mă împuşte cineva, chiar acum! Nu mă simţeam capabilă să-l privesc. Nu eram în stare. Nici măcar atunci când mi-a rostit numele. — Cum te simţi? m-a întrebat, văzând că nu zic nimic. Ridicând dintr-un umăr, m-am apucat să-mi studiez oja purpurie de pe unghiile picioarelor. — Ca naiba. — Am eu leac pentru asta. Care? O armă semiautomată? — O să ne răsfăţăm cu micul dejun oficial al campionilor mahmurelii. Împreunându-mi sprâncenele, am ridicat capul. Îmi zâmbea cu gura până la urechi, ca şi cum nu m-aş fi făcut mangă aseară şi n-aş fi încercat să-l agresez. — Care? — Waffle House25. 25 Lanț de restaurante cu mai mult de 2 000 de unități deschise în 25 de state americane, mai ales în sudul S.U.A., pentru care reprezintă un veritabil simbol. Ca particularitate, localurile acestei rețele îmbină rapiditatea unui fast-food cu servirea la masă. 217 M-am holbat la el, clipind lent, după care mi-am abătut privirea, simţind cum mi se înfierbântă obrajii pe sub stratul de machiaj aplicat. — Nu vreau să mănânc. Nici măcar nu vreau să mă gândesc la mâncare. — Asta crezi tu acum, dar, ai încredere în ce-ţi spun, grăsimile fac minuni pentru un stomac ca al tău. Am mult antrenament în privinţa asta. Clătinând din cap, m-am ridicat şi am început să privesc pe fereastră. — Eu chiar cred că aş avea nevoie să mă întorc în pat şi să trag un somn de opt ore, înainte de a merge la bar diseară. Şi mai cred că tu ar fi cazul să pleci. Nu vreau să fiu nepoliticoasă... — Nu face asta, a zis el şi, deodată, era imediat în spatele meu, fără să-l aud măcar mişcându-se. Nu, Calla! Mi-am întors privirea spre pieptul lui. Cum de putea să arate bine îmbrăcat cu aceeaşi cămaşă afurisită în care dormise azinoapte? Îmi venea să urlu că nu e corect. — Ce să nu fac? — Să nu te mai simţi jenată, mi-a răspuns, cu blândeţe. Am închis ochii şi am strâmbat din nas. — Ţie îţi e uşor s-o spui. — Nu mi-e uşor să spun nimic. N-ai niciun motiv ca să te simţi jenată. Ai băut aseară. Te-ai distrat; sau, cel puţin, până când ţi s-a făcut rău... — Mersi că-mi aduci aminte de asta, am bombănit. — E ceva obişnuit. Ce naiba, dac-ai şti de câte ori m-am trezit făcut colac în jurul unui vas de toaletă, jurând că n-o să 218 mai beau în viaţa mea? Nici n-ai vrea să ştii ce poveşti de groază ţi-aş putea istorisi. Da, dar pun pariu că el n-a încercat niciodată să sărute o fată şi să fie respins. — Calla, uită-te la mine. Ba, pe naiba! — Cum ţi-am spus, mă simt foarte obosită şi chiar m-aş duce la culcare. Sau să-mi fac o lobotomie. — Aşa că, dacă s-ar putea să fac asta, ar fi foarte bine. — Scumpo, încetează! Două degete mi s-au încovrigat pe bărbie şi n-a existat vreo urmă de împotrivire când mi-a ridicat faţa spre a lui. Am inspirat precipitat, simţind din nou o uşoară ameţeală şi m-am întrebat dacă mi-o mai fi rămas ceva tequila în organism. — Tu nu vrei să mă asculţi, aşa că sunt necesare măsuri drastice. Am deschis gura, însă tocmai atunci, Jax a făcut un pas înapoi, luându-şi degetele de pe bărbia mea. După doar o secundă, s-a lăsat în jos. Până să mă pot mişca, sau să pot pricepe ce avea de gând să facă, şi-a strecurat un braţ pe după genunchii mei, iar cu celălalt mi-a cuprins talia, după care, deodată, m-am pomenit în aer, lipită de pieptul lui. — Ce naiba? am strigat, apucându-l de umeri, în timp ce se întorcea cu mine în braţe. Ce tot faci? Coborându-şi privirea spre mine, a tras adânc aer în piept. — Pe la paisprezece ani, am băut bere pentru prima oară. Am băut mult prea multă, acasă la un amic, şi mi-am petrecut toată noaptea cu vasul de toaletă în braţe. — Bine, am zis, rotindu-mi privirea prin dormitor. 219 — Am repetat figura de cam multe ori când eram puşti, deci ai putea crede că m-am învăţat minte, a continuat el, fără să mă slăbească din ochi. După care, atunci când m-am întors de dincolo de ocean, în unele nopţi, whisky-ul era singurul care mă putea face să închid ochii pentru câteva ore. Trupul mi-a înţepenit şi mai rău. Whisky. Dumnezeule, uram whisky-ul, dar de data asta chiar nu mă mai gândeam la mama. Nu eram capabilă să-mi imaginez ce fel de lucruri puteau să-l ţină treaz nopţile. — Chiar şi după ce am venit aici, tot whisky-ul era... mă rog, în orice caz, ideea e că mi-am petrecut multe zile şi nopţi regretând ce-am făcut. Însă ce-ai făcut tu aseară, chiar dacă te simţi acum rău, nu e nici pe departe un lucru pe care ar trebui să-l regreţi. În adâncul pieptului, inima mi s-a strâns când ni s-au întâlnit privirile. — Ce... ce altceva ai mai făcut? O umbră i-a traversat trăsăturile, după care a scuturat din cap. — Hai să mergem, a zis. M-am încruntat din cauza bruştei schimbări a subiectului. — Unde? — Ţi-am zis că mergem la Waffle House. — Dar nu trebuie să mă iei pe sus! — Iar tu nu trebuie să ţipi, a replicat el, zâmbindu-mi. — Lasă-mă jos! am strigat din nou, provocându-mi singură un zvâcnet dureros al tâmplelor. Neluându-mă în seamă, el a pornit spre uşă, dar apoi s-a oprit şi a început să meargă cu spatele spre bucătărie. 220 — Ia-ţi cheile şi ochelarii de soare, m-a îndemnat. O să ai nevoie de amândouă. L-am privit chiorâş, dar el mi-a zâmbit. — Jax, fii serios! Şi-a coborât capul spre al meu, vorbind cu un glas scăzut care mi-a încovrigat degetele de la picioare. — Scumpo, n-ai decât să protestezi şi să ţipi cât ai chef, dar eu tot o să-ţi plimb fundul până la camioneta aia, după care o să te urc în ea şi-o să mergem la Waffle House, unde o să mănânci ouă jumări, bacon şi o afurisită de vafă! Am mijit ochii spre el. Dumnezeule, al naibii de dominator mai era! În ochii lui de un maro închis a apărut o scânteie. — Şi poate chiar o felie de plăcintă cu mere, dacă eşti fată cuminte şi nu te mai cerţi cu mine. — N-am mâncat niciodată plăcintă cu mere, am mărturisit, fără voia mea. Cum stătea el aşa, în picioare, în mijlocul bucătăriei, ţinându-mă în braţe de parcă aş fi fost imponderabilă — şi în modul cel mai categoric nu era cazul — a rămas cu gura căscată. — N-ai mâncat niciodată plăcintă cu mere? — Nu. — De ce? a întrebat, înălţându-şi sprâncenele. — Nu ştiu. Pur şi simplu, n-am încercat niciodată. — E ceva atât de... atât de nefiresc, de ne-american, a zis el, iar eu mi-am dat ochii peste cap. Eşti cumva teroristă? — Doamne, sfinte, am bombănit şi am început să mă foiesc ca să mă eliberez, dar Jax m-a strâns şi mai tare cu braţele. 221 — Scumpo, tu mă omori cu zile. Pe bune că mă omori. Nu te-ai îmbătat niciodată. N-ai fost niciodată la plajă. N-ai mâncat niciodată plăcintă cu mere? Am tăiat deja de pe listă una dintre chestiile astea, aşa că urmează să mai bifam una. M-am gândit că nu era momentul oportun ca să-i mărturisesc că nici în vreun Waffle Shop n-am fost niciodată. Zâmbetul i-a revenit pe buze şi exista în el ceva absolut dezarmant. — Stai pe lângă mine şi-o să-ţi schimb eu viaţa. Cuvintele lui Katie mi-au năvălit în minte. Viaţa ta e pe cale să se schimbe. Am încetat să mă mai gândesc, cel puţin pentru o vreme, şi-am încetat să mă împotrivesc. Am întins mâna şi miam luat cheile casei şi ochelarii de soare, pe care mi i-am şi pus la ochi. Ceea ce nu ştia Jax era că el deja îmi schimbase viaţa, chiar dacă numai cu un pic. Însă ceea ce a făcut el cu bună ştiinţă a fost că m-a purtat pe braţe afară din casă, m-a urcat în camioneta lui şi mi-a plimbat fundul până la Waffle House. — Şi, ţi-a luat Jax caimacul? Cât pe ce să-mi scape din mână paharul cu margarita, în timp ce mă întorceam spre Roxy. În spatele ei, l-am văzut pe Nick holbându-se la noi. Era, probabil, pentru prima dată de când îl cunoşteam, că arăta cât de cât vreun interes faţă de Roxy sau de mine. Dar, la urma urmei, când vorbeşti despre lucruri de genul “luat caimacul”, rişti să atragi total atenţia oamenilor. — O, Doamne, uite asta numesc eu o conversaţie perfectă! Mi-am simţit obrajii înfierbântaţi când mi-am întors privirea spre locul în care stătea Katie. — Asta nu e conversaţia perfectă! Katie şi-a căscat larg ochii puternic conturaţi cu creion. 222 — Ai fost virgină? Adică, la timpul trecut? Tipul de lângă ea şi-a întors capul spre mine. Eram la câteva secunde distanţă de un acces de ţipete. — Roxy se referea la beţie. Eu nu mă mai îmbătasem niciodată. Aseară a fost prima oară. Iar Jax mi-a luat... — Ce ţi-am luat? Jax îşi făcuse apariţia ca din senin. O, Doamne! Katie s-a aplecat în faţă şi aproape că i-au sărit ţâţele din bluza fără bretele. — I-ai luat caimacul prietenei mele Calla? — Ce... să-i iau? a întrebat Jax, clipind mirat, după care m-a privit, înclinându-şi capul într-o parte. S-a întâmplat azi-noapte ceva despre care să nu-mi amintesc? Pentru că, scumpo, aş fi grav dezamăgit dacă s-ar fi întâmplat, iar eu să nu-mi amintesc. De exemplu, chiar să ne fi... — Nu! am ţipat eu, provocând întoarcerea bruscă a vreo câteva capete spre mine. Ea se referea la faptul că nu mai băusem niciodată. Nu că mi-ai fi luat... înţelegi tu... — Caimacul? a încercat Roxy să mă ajute, potrivindu-şi ochelarii pe nas. Of, Dumnezeule... Jax m-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, încordându-şi maxilarul, după care s-a întors spre Nick şi i-a spus cu voce joasă câteva cuvinte care m-am rugat să nu fi avut nicio legătură cu mine. Îmi fusese foarte greu să rezist pe toată durata micului dejun alături de el fără să mă simt ca o tâmpită pentru ce făcusem aseară, însă el n-a adus deloc vorba despre asta, iar felia de plăcintă cu mere pe care am mâncat-o a fost al naibii de delicioasă. 223 — Aha, a mormăit Katie, părând dezamăgită, ca, de altfel, şi tipul de lângă ea. Mă rog, ce naiba, n-are importanţă, a continuat ea. Pentru mine e timpul să mă întorc la bară. Am urmărit-o cu privirea cum a sărit de pe scaun, ne-a făcut cu ochiul, după care a plecat, ţopăind prin mulţime. — Dar n-a fost singurul caimac pe care i l-am luat, a declarat deodată Jax. Of, Dumnezeule, şi iar Dumnezeule... Capul lui Roxy s-a întors în mare viteză spre el, iar pe chipul drăgălaş s-a furişat o expresie nerăbdătoare. — Ia spune! Nick s-a întors şi el, din nou, spre noi. Un zâmbet sexy şi-a făcut apariţia, alene, pe buzele lui Jax. — Nu e ce credeţi. Ea nu mai mâncase niciodată plăcintă cu mere. Până azi-dimineaţă, când am schimbat eu situaţia asta. — N-ai mâncat niciodată plăcintă cu mere? s-a minunat ea. — Hai c-o luăm iar de la capăt, am bombănit eu. Însă Jax nu terminase. Nţ. Nicidecum. Privirile ni s-au întâlnit şi ceva din ochii lui mi-a produs un frison undeva jos, în pântec. — Am mai şi dus-o pentru prima oară în Waffle House. Am rămas cu gura căscată. — De unde ştii că n-am mai fost până acum? — Scumpo, ştiu şi eu câte ceva. Mi-a susţinut în continuare privirea şi, mhî, fiorul ăla s-a intensificat, pentru că ochii lui grăiau cu totul altceva, fără nicio legătură cu Waffle House, tequila sau plăcinte cu mere. Însă avea, categoric, legătură cu caimacul. — Aseară a fost prima dată când te-ai îmbătat? m-a întrebat Nick, surprinzându-mă ca naiba. 224 Roxy i-a răspuns afirmativ din cap şi a pornit spre o fată care-şi flutura mâna de parcă ar fi aşteptat acolo de zece minute, când fuseseră numai vreo zece secunde. — Ce-ai băut? a vrut el să ştie. — Tequila, a răspuns Jax în locul meu, făcându-mi cu ochiul. A savurat ceva tequila. — Asta-i o porcărie cam tare, a apreciat Nick, strângând din buze. — Ei bine, eu niciodată, în viaţa mea, n-o să mai beau, i-am declarat, ducându-mă să-mi iau şorţul. Întrucât toţi barmanii experimentaţi erau în spatele tejghelei, eu trebuia să mă duc în salon ca s-o ajut pe Pearl, din moment ce Gloria era dispărută fără urmă. — Bine, m-a aprobat Nick. — Adică niciodată, am întărit eu. I-am observat mişcarea aproape imperceptibilă a buzelor, de parcă ar fi fost cât pe ce să zâmbească. — M-am prins, mi-a zis. L-am fixat timp de câteva clipe cu privirea, ba chiar m-am oprit în mijlocul drumului, în spatele tejghelei, şi l-am pironit din ochi. — Tequila e o pacoste afurisită, i-am zis. Un hohot de râs gros, răguşit, i-a scăpat din gâtlej. — Am mai auzit chestia asta şi altă dată. Buzele mi s-au despărţit într-un zâmbet. Am simţit degetele lui Jax cuprinzându-mi mâna. — Tu mergi cu mine. Mi-am coborât privirea de la faţa lui la mâna care mi-o ţinea pe-a mea. — Unde? 225 Nu mi-a răspuns, ci m-a tras după el cu blândeţe, ducândumă pe lângă locul în care mă aştepta şorţul, către ieşirea din bar. Mai degrabă curioasă, decât iritată, l-am lăsat să mă conducă pe coridor până în birou. Acolo, m-a tras după el înăuntru, închizând uşa, şi mi-am adus aminte când făcuse asta ultima oară. Atunci când mă sărutase, însă nu fusese un sărut adevărat. Nu mi-a lăsat mâna din strânsoare nici când s-a rezemat de marginea biroului, fără să spună un cuvânt. Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe celălalt şi m-am străduit să-mi retrag mâna, însă el nu mi-a lăsat-o. — Ce e? — Vreau să te scot duminică în oraş. — Ce? am strigat, fiindcă nu mă aşteptasem la aşa ceva. Nţ. Un zâmbet i-a luminat faţa. — Să ieşim împreună. Noi doi. Duminică seara. Şi nu la Waffle House. Cred că mă înşela auzul. Nici gând ca el să fi putut spune ceea ce mi se păruse mie. — E un restaurant mai nou în oraş. S-a deschis doar de un an, sau doi, dar toată lumea îl adoră, a continuat el, urmărindumi reacţiile. Pot să vin să te iau la şase. — Tu... tu chiar vorbeşti serios că vrei să ieşim împreună? — Foarte serios. Două lucruri se petreceau în interiorul meu. Unul era valul de căldură care mă biciuia peste tot, luminându-mă pe dinăuntru. Celălalt consta într-o neîncredere glacială. Nu înţelegeam de ce mă invita el să ieşim împreună; să nu fi fost doar vreun soi de invitaţie bizară, din milă. Stomacul mi-a făcut o tumbă. 226 Of, Doamne, era o invitaţie bizară, din milă. — Nu, am zis, trăgându-mi braţul. El nu mi-a dat drumul, dar nici eu nu voiam să mă las jucată pe degete. — Nu ies cu tine! Mâna i-a alunecat spre încheietura mea. — Ba eu cred c-o s-o faci. — Ba nu. Nu voi ieşi cu tine. — O să-ţi placă, a continuat el, ca şi cum n-aş fi spus nimic. Pregătesc carnea grozav. — Nu-mi place carnea, am minţit eu. În realitate, mă dădeam în vânt după cea roşie, de toate felurile. Eram genul de carnivoră, carne şi iar carne. El şi-a arcuit o sprânceană, începând să-şi plimbe degetul mare pe partea interioară a încheieturii mele. — Te rog, spune-mi că-ţi place carnea. Nu ştiu dacă am mai putea să fim prieteni în cazul în care ai spune că nu-ţi place. Aproape că mi-a venit să râd, fiindcă era ridicol. — Îmi place, dar... — Perfect, a murmurat el, lăsându-şi capul pe spate. Ţi-ai luat vreo rochie la tine? Mi-ar plăcea să te văd într-o rochie. Într-adevăr, îmi luasem la mine rochii de vară şi bluze potrivite ca să-mi ascundă cicatricele, dar asta n-avea importanţă. — Dar de ce vrei să ieşi cu mine? — Pentru că-mi placi. Inima mi-a tresăltat în piept şi, dac-ar fi avut mâini, ar fi bătut din palme de bucurie. — Imposibil! 227 — Ţi-am spus deja că vreau să ţi-o trag. Nu se poate să fi uitat. Mama mă-sii! — Mi-am cam blocat amintirea asta! A râs copios, evident amuzat. — Nu se poate să te surprindă faptul că-mi placi. — Sexul şi plăcutul sunt două lucruri complet diferite. — Da. Şi nu, a zis el, ţintuindu-mă cu privirea. Tu spui nu din cauză că nu te consideri drăguţă? La naiba! — Ştiu că aşa e, a afirmat. De data asta, m-am străduit să mă eliberez, proptindu-mă zdravăn pe picioare, însă braţul lui s-a încordat, ţinându-mă pe loc. Panica şi-a înfipt ghearele în pielea mea. Pieptul mi s-a umflat într-o inspiraţie adâncă şi mi-am forţat ochii să se îngusteze, adresându-i cea mai afurisitastică privire de care eram capabilă, orice, numai să-i distrag atenţia de la cât de precis îmi descifrase refuzul. — Ştiu, a zis din nou, trăgându-mă spre el şi desfăcându-şi picioarele. Aşa m-am pomenit în V-ul alcătuit de coapsele lui. Aproape, prea aproape de el. N-am înţeles ce voia să zică, aşa că am continuat să-l fixez cu privirea aia afurisită. — Dă-mi drumul. Una dintre mâinile lui mi-a alunecat pe spinare, în timp ce degetul mare al celeilalte continua să se mişte pe interiorul braţului meu. Atingerea, apropierea lui, toate astea aveau un efect ciudat asupra corpului meu. Genunchii mi s-au înmuiat, în timp ce absolut toti muşchii mi s-au încordat. 228 — Ştiam deja despre concursurile de frumuseţe de la baluri, mi-a zis, rămânând cu privirea înlănţuită de a mea. Înainte sămi arăţi, aseară, fotografia şi trofeul, eu deja ştiam. Nu mai aveam cuvinte. — Mama ta vorbea foarte mult despre ele, ne tot spunea cât de frumoasă este fetiţa ei. Nu că a fost, ci că este. Îmi venea s-o omor pe mama. — Şi Clyde vorbea despre asta, a continuat el, neavând habar de faptul că tocmai îl adăugam pe unchiul Clyde în lista victimelor mele, pe care, de altfel, trebuia să mă includ şi pe mine, din cauză că aseară făcusem acelaşi lucru. El nu era un mare fan al concursurilor de frumuseţe, nici nu se dădea în vânt după felul în care te făcea mama ta să defilezi peste tot. Aceeaşi părere o avea şi tatăl tău, corect? Într-adevăr, Clyde detesta concursurile de frumuseţe, însă tata... — Nu ştiu, m-am auzit spunând. Tata nu i-a zis mamei niciodată ce părere avea. — Eu cred că a vorbit cu Clyde, a replicat Jax, zâmbind uşor. Şi mai ţii minte ce ţi-am zis aseară, despre faptul că eşti frumoasă? Nu era o glumă. De-asta te invit să ieşim împreună. Apoi, braţul lui m-a strâns şi mai mult, până am ajuns cu pieptul lipit de al lui. Atingerea mi-a provocat un vârtej de senzaţii pe dinăuntru. Şi-a aplecat capul spre mine, ajungând cu gura la câţiva centimetri de a mea. Mâna mea liberă a ajuns să se lipească de pieptul lui. Nu mai puteam să respir. Dar nu-mi păsa. — Nu m-ai sărutat aseară, i-am zis, după care mi-a venit sămi trag singură şuturi în părţile femeieşti. 229 Şi-a mijit uşor ochii. — Nu, ce naiba! Un junghi mi-a fulgerat pieptul. — Şi-atunci, de ce mai vrei să ieşim împreună? Jax m-a fixat cu privirea pentru un moment, după care trăsăturile lui şi-au recăpătat aspectul lenevos, relaxat, reuşind cumva să arate incredibil de sexy şi, în acelaşi timp, formidabil de enervant. — Scumpo, eu n-o să fac niciodată nimic cu o fată care s-a îmbătat, mai ales când e vorba despre tine. Nici mort. Când ţiam zis că eşti în siguranţă cu mine, am vorbit serios. Ba chiar ţiam repetat asta şi aseară. — Mi-ai repetat? Eu nu-mi mai aminteam decât că Jax s-a smucit înapoi, însă mai ştiu că vorbea când eu eram cufundată până-n gât în găleata panicii, pe cale să mă duc la fund. — Aha, am mormăit. — Aha, a murmurat şi el, după care mi-a cutremurat întregul univers. Şi-mi amintesc ce mi-ai spus tu, că am fost primul cu care te-ai sărutat. Prostia aia din birou nu se pune, dar eu chiar o să fiu primul cu care te săruți pe bune. După ce te scot în oraş, duminică. Din nou, am rămas cu gura căscată. Mă îndreptam spre încă un acces de panică, pentru că el ştiuse despre anii mei de regină a concursurilor de frumuseţe de la baluri şi că avusesem nevoie să evadez şi să devin femeie. Da, eram femeie. Poate să fi fost eu extrem de neexperimentată, din motive evidente, însă recunoşteam fenomenele cărora le era supus corpul meu. Ceea ce nu era bine, fiindcă în niciun caz nu era posibil să explorez orice din toate astea cu el şi nici n-aveam de gând să stau prin 230 zonă îndeajuns de mult încât să acord timpul necesar oricăruia dintre noi. — De fapt... a zis, aplecându-şi din nou capul şi atingândumi obrazul drept cu bărbia. De fapt, vreau să te sărut acum. M-am înfiorat toată. Jax m-a simţit. — Şi cred că tu vrei ca eu să te sărut. Rectific. Ştiu că tu vrei ca eu să te sărut. De data asta, m-am cutremurat de-a binelea, aproape copleşită de senzaţia de greutate din sâni şi de vârtejul tăios al furnicăturilor de undeva, jos de tot. Mi-am strâns degetele în pumn în cămaşa lui. Era cu neputinţă ca el să mă sărute. Era cu neputinţă ca eu să ies cu el. Nu pentru asta venisem aici. Dar, la urma urmei, pentru ce venisem? Nu mai avea importanţă. Probabil că motivul era unul tâmpit. Jax a scos un sunet grav din fundul gâtului, prefăcându-mi stomacul într-o serie de mici noduri delicioase, iar acum buzele lui îmi alunecau pe obraz, urmând curbura osului, îndreptânduse direct spre... — Jax, eşti... hopa! Nu m-am aşteptat la asta. M-am smucit auzind vocea unchiului Clyde şi am dat să mă desprind. Jax m-a lăsat să mă întorc, dar nu şi să mă eliberez. Braţul lui încă îmi încercuia mijlocul. Clyde a privit mai întâi spre mine, apoi peste umărul meu. Iam simţit fierbinţeala lui Jax în spatele meu, după care Clyde ma privit din nou. Şi a zâmbit, un zâmbet larg, cu toţi dinţii. A zâmbit! — Nu mă aşteptam la una ca asta, a zis, netezindu-şi şorţul cu palma. Absolut deloc. Trebuia să fac ceva, ca să limitez daunele. Urgent. 231 — Nu e ceea ce... — O să ieşim împreună duminică, a anunţat Jax, iar mie nu mi-a venit să cred. După care m-a tras înapoi la pieptul lui, în fierbinţeala lui, şi aproape că mi-a venit să mor acolo. După cum mi-a luat viteză inima, eram sigură că asta o să păţesc. — O s-o duc la Apollo, a adăugat el. La Apollo? — Bună alegere, băiete, foarte bună alegere! a exclamat Clyde, pecetluindu-şi comentariul cu o clătinare aprobatoare a capului. Mama mă-sii! Aveam nevoie să ies mai repede de-aici. De data asta, când am încercat să mă eliberez, Jax mi-a dat drumul şi m-am împleticit în faţă. I-am aruncat o privire tăioasă peste umăr. Iar el mi-a făcut cu ochiul. Jax mi-a făcut cu ochiul! Am pornit, tropăind, trecând pe lângă Clyde, sau încercând să trec pe lângă Clyde, numai că el şi-a coborât privirea spre mine şi, la rândul lui, mi-a făcut cu ochiul. — Bună alegere, fetiţa tatii, foarte bună alegere. Pur şi simplu, nu mai aveam cuvinte. Ajungând înapoi în local, am inspirat adânc de câteva ori. Cu mâinile tremurând, am ignorat privirile aruncate spre mine de Roxy şi de Nick în timp ce-mi înhăţam şorţul. L-am legat, apoi m-am grăbit să trec în salonul semi-aglomerat înainte ca Jax să ajungă şi el. A vrut să mă sărute! A vrut să mă ducă la Apollo. Iar unchiul Clyde l-a aprobat. 232 Of, Dumnezeule din ceruri, cum mama naibii s-a întâmplat de am ajuns aici? Totuşi, procedasem aşa cum trebuia ieşind din încăperea aia şi aveam să procedez cum trebuie refuzând să ies în oraş împreună cu Jax. Aveam nevoie de o inimă frântă exact la fel cum aveam nevoie ca mama să intre într-un bucluc mai mare decât cel în care se afla deja. Paşii mi-au şovăit când mi-a trecut prin minte gândul acesta şi a fost cât pe ce să scap coşuleţul cu cartofi prăjiţi luat de la ghişeu fix în capul tipului căruia i-l duceam. Inimă frântă? Tipul mai vârstnic şi-a ridicat privirea spre mine şi pielea i sa încreţit în jurul ochilor. — Te simţi bine, fetiţo? Am făcut semn din cap că da, recunoscându-l. Era un tip de aproape şaizeci de ani. Obişnuit de-al casei. Îl vedeam în bar în fiecare seară când lucram, chiar şi în serile mai aglomerate, când clientela era mai tânără, cum începea să fie şi în seara asta. — Sunt cu minţile împrăştiate, Melvin. — Cunosc senzaţia. Punând coşuleţul pe masă, i-am zâmbit. — Mai vrei ceva? Încă o bere? — Nu, drăguţă, îmi ajunge deocamdată. Totuşi, când am dat să plec, m-a oprit, punându-şi o mână pe braţul meu. — Îmi pare bine că te văd aici, făcând ceea ce ar fi trebuit să facă mămica ta. Am deschis gura, însă n-aveam habar ce să răspund la asta sau cum să mă simt cu privire la faptul că toată lumea ştia cine sunt. Dar, în definitiv, nu era un secret. Omul m-a bătut uşurel 233 cu palma pe braţ, după care s-a întors la cartofii lui prăjiţi, înăbuşiţi în Old Bay Seasoning26. Bun. Seara asta avea să fie ciudată. Viaţa mea era ciudată. Şi tâmpită... nu aveam cum să uit tâmpenia. Rotindu-mă pe călcâie, l-am zărit pe Jax umflându-se în pene dincolo de tejghea. Părea încântat de sine. Mulţumit. Pe deplin încrezător. Privirea i-a săgetat în direcţia mea. M-am răsucit, repezindu-mă spre partea din faţă a salonului, să văd dacă mai trebuie ceva la mese. La bar soseau tot mai multe comenzi, aşa că m-am dus să-l schimb pe Nick, după care mi-am luat prânzul, deşi era ciudat să-ţi iei prânzul seara târziu. Nu mi-era foame, încă mă simţeam plină după îndoparea cu grăsimi de la micul dejun şi n-aveam chef să zăbovesc prin bar sau prin bucătărie, dat fiind faptul că, probabil, Clyde întocmea deja planurile pentru măritişul meu. Fusese furtună mai devreme, dar se potolise când am ieşit eu. Aerul era încă foarte umed. Învârtindu-mă fără ţintă în jurul clădirii, mi-am ridicat părul la ceafă, dorindu-mi să-l fi putut prinde în coadă în serile ca asta. Îmi placi. Ţi-am zis că vreau să ţi-o trag. Genunchii mi s-au înmuiat un pic şi m-am întrebat cât de ciudat ar arăta dacă mi-aş trage, pur şi simplu, una în cap. Am mai făcut doi paşi până când am observat că umbrele strânse ciorchine în jurul containerelor pentru gunoi încep să se răsfire şi să capete contururi mai apăsate, mai dense. Inima mia palpitat şi am făcut un pas înapoi. Mişcarea neaşteptată a 26 Amestec de plante aromatice și condimente, alcătuit din muștar, ardei iute, sar cu țelină, foi de dafin, piper negru, fulgi de piper roșu, nucșoară, cuișoare, floare de muscat, ienibahar, cardamon și ghimbir. 234 stârnit fuioare de nelinişte. Răsucindu-mă pe călcâie, am pornit spre intrarea din faţă a clădirii. Probabil că fusese cineva care se ascunsese după containere ca să se uşureze sau cine ştie ce altă porcărie să facă; totuşi, am iuţit paşii. Un coşuleţ cu cartofi prăjiţi mi-ar fi prins tare bine în momentul de faţă. Ajunsesem aproape de colţul clădirii când, fără vreun avertisment, toate firicelele de păr de pe corp mi s-au zbârlit. Ropotul hotărât al paşilor din spatele meu se apropiase. Răsuflarea mi s-a oprit în gât. Toate instinctele mi-au intrat în alertă. În clipa imediat următoare, am fost înşfăcată din spate şi izbită de zidul din cărămidă, în timp ce o mână umedă şi caldă mi s-a înfăşurat în jurul gâtului. După care chipul lui Mack mi-a apărut drept în faţa ochilor. 235 PAISPREZECE — Un cuvânt dacă spui din cele pe care nu vreau să le aud, o să regreţi, m-a ameninţat şi, în lumina slabă, ceva sclipitor şi ascuţit mi-a fulgerat la coada ochiului drept. O să-ţi netezesc eu faţa asta a ta! Chiar dacă furia mi se urca la cap, în fundul stomacului mi se acumula gheaţa când priveam în ochii lui întunecaţi. Trăsăturile îndârjite ale feţei şi rânjetul buzelor lui mă informau că nu ameninţa în van. Aşa că tot ce-am putut să trag în piept a fost un firicel de aer. — Ai înţeles? Fă semn din cap dacă da. N-aş fi vrut să fac semn din cap, pentru că n-aş fi vrut să-mi pierd un ochi, însă am procedat aşa cum mi-a ordonat. Am clătinat afirmativ din cap. Rânjetul lui s-a lăţit într-un zâmbet crispat, rece. — Aşa. Ce fată cuminte. Uite, am încercat să-ţi transmit un mesaj în seara aia, dar dobitocul ăla a trebuit să se amestece şi eu n-o să-i spun lui Isaiah că e mâncat, m-ai înţeles? Eu chiar nu-l înţelesesem la ultima parte, dar am încuviinţat iar din cap, pentru că zău dacă-mi doream încă o cicatrice. Şi, în plus, mă gândisem că Reece, sau vreun altul dintre camarazii lui poliţişti, i-o fi făcut între timp o vizită lui Isaiah, ca să-i explice că eu n-am nimic de-a face cu pungăşiile mamei mele. Ori nu sa întâmplat aşa ceva, ori n-a contat deloc pentru Mack sau pentru Isaiah. — Mona mai are la dispoziţie ceva mai puţin de o săptămână până când o să înceapă Isaiah să devină foarte nerăbdător, a continuat el, iar cuţitul din mâna lui s-a mişcat, în 236 timp ce mie mi-a rămas aerul înţepenit în gât. Dacă nu se arată până joia viitoare, problema va fi a ta. Şi a dobitocului. Am dedus că dobitocul era Jax. — Eu... eu nu ştiu unde-o fi ea. — Asta nu e problema mea. Şi nu e nici problema lui Isaiah. Mack s-a mişcat, astfel încât pieptul i s-a lipit de al meu, şi aveam destule şanse ca să vomit din nou. — E problema ta, a repetat el. Şi nici prin cap să nu-ţi treacă să faci vreo şmecherie şi să părăseşti oraşul. Noi ştim unde să te găsim şi chiar nu vrem ca prietenii tăi de la şcoala aia să fie implicaţi în toată povestea. Ai înţeles? Inima îmi bubuia în piept în timp ce, pentru a treia oară, făceam semn din cap că da. — Nu ţi-ai dori să cunoşti latura întunecată a lui Isaiah. Nici pe-a mea. Noi nu ne încurcăm. De data asta, când şi-a schimbat poziţia, atingându-se de mine, mi-am reţinut în plămâni bruma de aer care-mi mai rămăsese. Nu exista nici pic de spaţiu între noi, dar senzaţia nu semăna câtuşi de puţin cu cea din clipele în care era Jax atât de aproape. Acum, se zbârlea pielea pe mine. — Dacă maică-ta n-o să apară, o să-i trimitem un mesaj. Şi nu ţi-ai dori să faci parte din mesajul ăla. Da, chiar nu-mi doream să fac parte din mesajul ăla. Ochii lui ca două mărgele mi s-au plimbat pe toată faţa, zăbovind pe obrazul stâng. — Ştii ceva, tu nu arăţi chiar atât de naşpa. Aş putea să te întorc şi să ţi-o trag pe la spate. Am făcut ochii mari, simţindu-mi pielea de parcă ar fi vrut să-mi sară de pe oase şi să fugă departe, cât mai departe. 237 Stomacul îmi era învolburat şi mă ustura, alimentat de panică şi de nu puţină teamă combinată cu furie. Mama îmi adusese pe cap năpasta, îmi târâse rahatul ăsta împuţit fix până pe prag. Rânjetul lui a devenit încă şi mai abject. — Mda, cred că mi-a venit o idee grozavă despre ce mesaj să trimit. Chiar şi mai abitir, o să însemne un mesaj şi pentru dobitocul care te-aşteaptă înăuntru. Of, Doamne, nu era bine deloc. M-am lipit strâns de perete, total îngrozită de ceea ce insinua el, prin ameninţările astea. Îmi dădeam seama ce anume ar fi implicat un astfel de mesaj. Stomacul mi s-a învolburat iar. — Şi ai face bine să-ţi ţii gura aia închisă, a adăugat el, retrăgându-se cu un pas. Cuţitul a dispărut pentru o clipă, după care i-am simţit vârful sub bărbie, ceea ce m-a făcut să-mi înfig degetele în peretele din spatele meu. — Ai înţeles? m-a întrebat încă o dată. — Da, am şoptit, deloc dispusă de data asta să clatin din cap pe verticală. Mack a hohotit sumbru, după care a plecat de lângă mine, traversând parcarea cu un aer total nepăsător, de parcă nu m-ar fi ameninţat doar cu câteva clipe în urmă cu tot felul de porcării şi nu mi-ar fi ţinut un cuţit la beregată. Apoi, s-a urcat într-un SUV şi a demarat. Abia atunci m-am mişcat şi eu. Cu genunchii slăbiţi, am reuşit să duc un picior în faţa celuilalt şi să ajung înapoi în bar, ca prin ceaţă. Am trecut pe lângă tejghea şi mi s-a părut că m-a strigat cineva pe nume, dar am mers mai departe. Am intrat în birou şi m-am aşezat pe 238 primul loc disponibil. Pielea a scos un sunet ciudat când m-am lăsat să cad pe canapea. Cu mâinile tremurând, mi-am cuprins fruntea rece şi umedă, forţându-mă să respir adânc de câteva ori. Nu era bine absolut deloc. — Calla? m-a strigat Roxy de la uşă. Ca tâmpită, n-o închisesem. — Te simţi bine? N-am ridicat capul, nici n-am scos vreo vorbă, fiind destul de convinsă că, dacă aş face orice din astea două, m-aş scăpa pe mine. La propriu. Tot ce-am făcut a fost să clatin din cap, dar nu ştiu precis dacă a fost în semn de da sau de nu. Roxy n-a mai zis nimic, aşa că am închis ochii cât mai strâns. Ce naiba îmi rămânea de făcut acum? Habar n-aveam unde putea să fie mama, nici măcar de unde puteam începe s-o caut, şi aveam senzaţia asta oribil de apăsătoare şi începeam sămi dau seama de faptul că nu fusesem niciodată în stare s-o găsesc pe mama în trecut, când mai dispăruse, aşa că nici acum nu putea să fie altfel. Poate că, într-adevăr, ar fi trebuit să plec, aşa cum mă îndemnaseră Jax şi Clyde, încă de la început. — Calla? De data asta, era vocea lui Jax şi se auzea mai de aproape decât fusese a lui Roxy. Puteam să-mi dau seama că era exact în faţa mea şi cu capul cam la acelaşi nivel cu al meu. Probabil că se lăsase în genunchi, fiindcă băiatul ăsta era cât Godzilla. — Ce s-a întâmplat? Văzând că nu-i răspund imediat, asta pentru că încercam sămi dau seama ce naiba aş putea să spun, mi-a încercuit încheieturile cu degetele şi mi-a depărtat, cu blândeţe, mâinile 239 de faţă. Îi ghicisem cât de cât poziţia. Stătea pe vine în faţa mea, iar chipul lui remarcabil era crispat de îngrijorare. Şi-a schimbat poziţia, aşezându-se pe genunchi, şi şi-a luat una dintre mâini de pe mine, cuprinzându-mi imediat obrazul cu ea. — Spune ceva, scumpo. Acum chiar începi să mă îngrijorezi. De asta puteam să-mi dau seama. Ochii îi erau mai întunecaţi decât în mod normal, iar maxilarul şi-l încordase puternic. Privirile ni s-au întâlnit şi am ştiut ce am de făcut. În niciun caz n-aveam să-mi ţin gura închisă. Ce mă-sa pe gheaţă! Să-mi ţin gura închisă ar fi însemnat, fără îndoială, cea mai mare tâmpenie, fiindcă n-aveam cum să ies din încurcătura asta de una singură. Ştiam prea bine. N-aveam nicio şansă. — Mack a fost pe-aici. Era afară când am ieşit. Bănuiesc că mă aştepta. Jax a inspirat adânc, privirea i-a devenit tăioasă, iar umerii i s-au lăsat. — Şi te-a abordat, a zis. — Mda, am confirmat, cu un hohot de râs sec. Trăsăturile i-au devenit dure, dându-mi de înţeles că râsul meu nu i se părea deloc amuzant. Şi nici nu era. — Mi-a zis că trebuie s-o găsesc pe mama. Că dispariţia ei e problema mea. Şi a mai zis că dacă mama nu apare până joi, atunci chiar c-o să fie problema mea. În timp ce vorbeam, chipul lui Jax se închidea, la propriu. Nu mai exista emoţie. Nimic. Expresia îi era neutră, dar la fel de rece ca un val de aer arctic. — Mi-a zis că eu voi deveni mesajul pe care-l vor trimite ei către mama. 240 I-am simţit un uşor tremur al mâinii, după care Jax mi-a dat drumul şi s-a ridicat repede. A făcut un pas înapoi. Un muşchi îi zvâcnea de-a lungul maxilarului. — Eu nu vreau să fiu un mesaj, am zis, cu o voce firavă. Chiar nu vreau să fiu genul de mesaj despre care vorbea el. M-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, după care parcă s-a luminat, conştient de ce avea de făcut, şi întreaga atmosferă din încăpere s-a schimbat. Tensiunea se revărsa la fel ca ploaia de mai devreme. — O să-l caut pe nemernicul ăla şi-o să-l omor, fir-ar să fie! M-am ridicat, aruncându-mi braţele în sus. — Bun. Mie nu mi se pare că ar fi reacţia potrivită. — Te-a ameninţat sau nu? a ripostat el. — Păi, mda, dar... — Te-a ameninţat cu ce dracu’ mi s-a părut mie că înţeleg? Cu toate că nu m-am grăbit să-i confirm părerea — şi m-am bucurat că nu i-am relatat ce mai spusese Mack, că ar fi fost un mesaj perfect de expediat pentru Jax, de asemenea — el tot s-a prins. — Şi te-a ameninţat pe terenul meu? Nu eram prea sigură dacă ăsta era terenul lui, dar, fie! — Jax... — Te-a atins? m-a întrerupt el, iar eu am inspirat icnit. Am scuturat din cap. — Nu. Nu tocmai. — Nu tocmai? Vocea îi era joasă, atingând un nivel situat dincolo de calm. Nick şi-a făcut apariţia dintr-odată în prag. — E totul în regulă? — Nu acum! 241 Jax a scuipat aceste două cuvinte într-un fel care pe mine mar fi făcut s-o rup la fugă în direcţia opusă, însă Nick a rămas pe loc, săgetându-ne cu privirea, când pe unul, când pe celălalt, deducând evident că se petrecuse ceva. — Calla! Poate că nu fusese o idee prea bună să-i spun lui Jax. Poate c-ar fi trebuit să mă duc direct la poliţie, fiindcă el părea dispus să facă singur dreptate. Am înghiţit cu greu. — Mack avea un cuţit. — Rahat, a bombănit Nick. Jax a devenit rigid, la modul că spatele părea să-i fi înţepenit brusc. — Te-a rănit? — Nu, i-am răspuns în şoaptă. N-a făcut decât să mă ameninţe. A zis că... Am aruncat o privire spre Nick, însă el era la fel ca Jax, vigilent şi pregătit. Am coborât tonul. — A zis c-o să-mi netezească el faţa dacă ţip. A urmat un moment de tăcere, după care Jax a explodat literalmente. Ca o petardă. — Nemernicul naibii! a strigat, făcându-mă să sar de pe podea cu vreo câţiva centimetri. O să-l omor pe nenorocitul ăsta! — Jax, o pedeapsă cu închisoarea nu intră în planul tău pe patru ani, i-a atras atenţia Nick, iar eu m-am întrebat, prosteşte, dacă Jax avea într-adevăr un plan pe patru ani, după care mi-am dat seama, la fel de prosteşte, că fusese fraza cea mai lungă auzită de mine din partea lui Nick. Ştiai că era inevitabil să se întâmple una ca asta, a continuat el. 242 Mi-am întors repede privirea spre Nick, înţelegând acum că ei ştiau. Clyde mă prevenise. Jax mă prevenise. Ei îmi spuseseră că mama se amestecase în nişte rahaturi foarte periculoase şi că rahaturile astea aveau să se reverse asupra mea. Nu glumiseră, dar nu crezusem că ar fi chiar atât de rău; chiar şi după povestea cu heroina, nu-mi dădusem seama că era aşa. Fusesem mai preocupată de cum aş putea să-mi recuperez banii şi de cât de supărată eram pe mama şi de cum să-mi mai plâng singură de milă. Trebuia să mă fi întors la Shepherd. Trebuia s-o fi sunat pe Teresa şi s-o fi întrebat dacă nu m-ar putea găzdui la ea acasă. Trebuia să fi plecat naibii din Dodge27. Trebuia să. Puteam să. Era bine să. Adevărul era, cu toate astea, că şi dac-aş fi cunoscut încă din start gravitatea situaţiei, nu eram convinsă c-aş fi plecat, ştiind în ce încurcătură intrase mama. Probabil că aş fi încercat s-o găsesc încă din prima zi petrecută aici, dac-aş fi ştiut că e atât de rău. S-o găsesc, să iau ceva bani şi s-o trimit cu bilet numai dus oriunde, numai aici să nu rămână. Jax s-a întors, înfigându-şi degetele în păr. — Una e să fii conştient, alta e să şi vezi ce se întâmplă, mama dracului, Nick. — Ştiu, i-a răspuns celălalt, pe un ton liniştit, foarte liniştit. Mi-am împreunat palmele în poală, cutremurându-mă din nou. În general, aveam impresia că suport situaţia asta destul de bine. Îmi venea chiar să mă bat cu palma pe spate pentru asta, dar când am vorbit, mi-am auzit tremurul din propria voce. 27 Expresie populară avându-și originea în localitatea Dodge City, din statul Kansas, devenită celebră prin încăierările însoțite de focuri de armă de la sfârșitul secolului al XIX-la. Se referă la situațiile primejdioase de care trebuie să te depărtezi în cea mai mare grabă posibilă. 243 — Şi ce-o să mă fac? N-am idee unde ar putea să fie mama, iar el mi-a zis că, dacă încerc să plec, ei vor şti unde să mă găsească. Mă vor distruge! Jax a apărut dintr-odată drept în faţa mea, cuprinzându-mi ambii obraji în palme. Degetul lui mare îmi atingea cicatricea, însă expresia feţei lui era mai înfricoşătoare decât orice văzusem în cei douăzeci şi unu de ani ai vieţii mele, timp în care fusesem martora multor lucruri înfricoşătoare. — Tu n-o să fii un mesaj. Tu n-o să fii nimic pentru oricare dintre ei. Mă înţelegi? Niciunul nu se atinge de tine, şi mi-a zis asta chiar de faţă cu Nick. M-a atins chiar de faţă cu Nick, mi-a atins cicatricea. — O să ne ocupăm noi şi nimic din toate rahaturile astea no să te atingă pe tine. Bine? L-am crezut. Chiar l-am crezut. — Bine, am zis în şoaptă. Jax şi-a lăsat capul în jos, atingându-mi uşor fruntea cu buzele, şi a făcut şi asta chiar de faţă cu Nick. Ceea ce mi-a stârnit ceva în piept, chiar mi-a stârnit ceva acolo. Pe urmă, s-a întors spre Nick şi, din mişcarea asta, şi-a strecurat un braţ pe după umerii mei, trăgându-mă spre el. Am ezitat pentru o clipă, după care m-am lăsat în voia lui. M-am sprijinit de el, pentru că, în clipa asta, chiar simţeam nevoia să mă sprijin de cineva. — Trebuie să anunţăm poliţia, a zis Nick. Am deschis gura să spun ceva, însă el a continuat. — Va trebui să aşteptăm şi să n-o facem aici. — Trebuie s-o facem într-un loc care să nu fie public, a încuviinţat Jax, arcuindu-şi mâna pe mijlocul meu. O să-l sun 244 pe Reece, să-l anunţ despre ce se petrece. Ai tu grijă de bar în seara asta? Nick şi-a înălţat bărbia, în acel limbaj universal al băieţilor. — Am avut şi înainte să vii tu. A urmat o clipă de tăcere, după care Jax a zis: — Corect. 245 CINCISPREZECE Clyde era mai mult decât nervos, chiar făcuse o criză când îi povestise Jax întâmplarea. Eu n-aş fi vrut să-i spun, dar, gândindu-mă mai bine, nici să-l las în neştiinţă nu mi se părea corect. — Am să-l omor, aproape că a urlat Clyde. Cam multă lume avea să-l omoare pe Mack. Apoi, Clyde m-a cuprins într-una dintre îmbrăţişările lui de urs, care-mi făceau atât de bine, şi mi-a promis că problema asta va fi rezolvată. Şi a făcut asta cu o spatulă în mână. Îl ador pe omul ăsta. Am mai aşteptat timp de o oră şi, chiar dacă nu eram în apele mele, m-am ocupat de bar în tot acest timp, păstrând aparenţele. Jax mă avertizase, la fel ca şi Clyde, şi Nick, că era posibil ca barul să fi fost supravegheat: că ar putea să fie chiar înăuntru persoane puse să stea cu ochii pe noi. Nu dintre oamenii lui Mack, pentru că toată lumea susţinea că el e încă un aspirant de mâna a paişpea la titlul de gangster, ci dintr-ai lui Isaiah, iar Isaiah era oricum, numai de mâna a paişpea nu, ceea ce aveam să aflu ceva mai târziu, în aceeaşi seară. Era aproape de miezul nopţii când am plecat de la Mona’s, împreună cu Jax, şi nu-mi făcea deloc plăcere să plec atât de devreme într-o vineri, una dintre cele mai bune seri pentru bacşişuri, însă banii — incredibil — reprezentau acum cea mai neînsemnată dintre problemele mele. Am mers până acasă la mine, fiecare cu maşina lui, Jax urmându-mă îndeaproape. N-a fost prea vorbăreţ. M-am schimbat repede într-o pereche curată de jeans şi un tricou care să nu miroasă a bar. 246 — O să mergem să ne întâlnim cu Reece. Asta a fost tot ce mi-a zis înainte să intru în camera mea. Mi-am împrospătat machiajul, din obişnuinţă, după care neam suit în camioneta lui Jax şi am pornit înapoi spre oraş. Stomacul mi s-a prefăcut în noduri când am recunoscut drumul pe care se afla casa lui. — Mergem la tine? l-am întrebat. A făcut semn din cap că da, rămânând cu ochii pe drum. — Reece o să treacă pe-aici. În cazul în care eşti urmărită, sper ca ei să-şi închipuie că vine doar să mă vadă pe mine. Toată lumea ştie că suntem prieteni. — Tu crezi că sunt urmărită? l-am întrebat, încovrigândumi mâinile la piept. — E posibil, mi-a răspuns, încordându-şi mâinile pe volan. — Dumnezeule, am exclamat, oftând şi clătinând încet din cap. Toate astea... mi se păreau ireale. N-am mai vorbit unul cu altul cât timp a parcat maşina, a sărit jos şi a ocolit în pas alergător până pe partea mea, ajungând înainte să deschid eu portiera. M-a luat de mână şi ma ţinut cu fermitate, conducându-mă spre uşa inscripţionată cu cifre argintii alcătuind numărul 474. Nu ştiam precis la ce să mă aştept când am intrat în casa lui Jax. Nu prea fusesem în case de băieţi, cel puţin în ale celor care n-aveau o parteneră, aşa că mă aşteptam să întâlnesc o totală harababură, un vălmăşag de cutii de pizza şi doze de bere. Dar n-am văzut aşa ceva. Imediat după uşă, erau două perechi de pantofi de sport, aranjaţi ordonat lângă perete. Una dintre ele îmi reamintea de o pereche de bascheţi şi imaginea unui băieţel cu părul blond, 247 gonind printr-o casă cu o minge de baschet la piept, mi-a pus stăpânire pe gânduri. Kevin. Alungându-mi gândurile acestea din minte, mi-am azvârlit sandalele din picioare, însă Jax a rămas încălţat. Drept în faţă era o scară care ducea în sus, la etaj, şi în jos, spre ceea ce presupuneam că ar fi subsolul. L-am urmat într-un living cu aspect extrem de masculin: o canapea cu tapiţeria de un maro închis şi un fotoliu extensibil plasat în faţa unui televizor cât un automobil mai mic. În faţa ferestrei erau două plante în ghivece. Transperantele erau coborâte. În sufragerie avea o masă mică, dintr-un lemn de culoare închisă, iar de-acolo se trecea într-o bucătărie care părea să fi fost recent dereticată. Fiind proiectat ca un spaţiu deschis, avea un aspect plăcut şi aerisit. — Îmi place la tine, i-am zis, după care m-am înroşit, fiindcă eram destul de convinsă că vorbisem ca o gâsculiţă. Mi-a zâmbit, privindu-mă peste umăr, în timp ce-şi lăsa cheile să cadă pe o măsuţă. — Deocamdată, merge, dar până la urmă aş vrea să am o casă cu curte şi fără vecini pe capul meu. Din când în când, vecinii mei se cam pun pe treabă. Se aude tot. Uneori e distractiv. Alteori, nu prea. Dintr-un anume motiv, mi-am simţit stomacul întorcânduse pe dos. El era cu doar câţiva ani mai mare ca mine, dar avea deja tot ce-şi dorea pe moment şi ştia ce-şi doreşte pe viitor. Eu nu ştiam dacă mi-ar plăcea să locuiesc într-un apartament, întro casă de oraş, sau într-o casă cu curte. Niciodată nu gândisem atât de departe în perspectivă, fără să ştiu de ce. Era o problemă 248 de care-mi dădeam seama pentru prima oară în momentul acesta. Cei Trei F ai mei chiar că nu reprezentau cine ştie ce plan. — Te simţi bine? Am clipit încetişor, remarcând că Jax mă urmărea cu o privire plină de curiozitate dinspre bucătărie. — Mda, doar că am cam multe pe cap. — Te înţeleg, a zis Jax, deplasându-se spre locul în care mă aflam, intrată puţin în sufragerie. Mă rog, de fapt nu s-a deplasat. A înaintat, parcă plutind, cu graţia unui dansator. S-a oprit exact la limită, cât să nu se urce de-a binelea pe mine, mi-a cuprins gâtul între ambele palme şi mi-a împins capul pe spate, plasându-mi degetele mari sub bărbie. — Totul o să fie bine, m-a asigurat apoi. Inima mi-a fâlfâit un pic, dar n-am putut s-o împiedic, pentru nimic în lume. Aş fi vrut să-l întreb de ce se implica întratât, însă cuvinte ca “îmi placi” şi altele pe care mi le zisese miau răsărit imediat în minte. Şi faptul că mă sărutase pe frunte de faţă cu Nick. Şi-a aplecat capul şi mi-a atins în treacăt fruntea cu buzele. — Vrei ceva de băut? Am apă minerală. Apă. Suc de mere. Nu mi-am dat seama că aveam ochii închişi decât când i-am auzit chicotitul gros şi am ridicat pleoapele. — Apă, am răspuns, dregându-mi glasul. — Foarte bine. Un colţ al gurii i s-a arcuit în sus. — Mda. Chiar că abia aştept să ieşim împreună duminică. Ce mama...? Dacă-mi aminteam corect, nu-i spusesem că aş fi de acord cu ieşirea de duminică. 249 Şi-a luat mâinile de pe mine, după ce le-a făcut să-mi alunece în jos pe gât, lăsând în urma lor o dâră de fiori. Dumnezeule, tocmai m-a sărutat din nou pe frunte! Nu ştiam ce să fac la faza asta, sau cum să reacţionez. Mâinile începuseră iar să-mi tremure, însă din motive extrem de diferite. M-am grăbit să trec în living şi să mă aşez pe canapea. În clipa de faţă, nu mă mai simţeam de douăzeci şi unu de ani. Paisprezece ar fi însemnat deja o exagerare. — Mai bine, am strigat, întorcându-mă spre el, fiindcă nu vedeam unde anume dispăruse prin bucătărie, ai putea să-mi dai un suc de mere? Încă un chicotit gros, sexy, a plutit prin aer spre locul în care mă aflam. — Sigur că da. Mi-am muşcat buza şi m-am întors spre el. Şi-a făcut apariţia, ţinând în mâini o cutie din carton cu suc şi un pai înfipt în partea de sus. Mi-am mutat privirea de la faţa lui spre cutie, revenind apoi la faţă. Nu m-am putut împiedica. Un hohot de râs mi s-a furişat în sus pe gât şi a izbucnit în voie. Iată-l pe băiatul superb cu o latură sexy, aspră, care avea cutii de suc în casă. Îmi plăcea la nebunie. Am zâmbit când am luaţ cutia cu suc din mâinile lui. — Mulţumesc, i-am zis. Jax m-a fixat cu privirea. De data asta, n-a mai fost un zâmbet cu un colţ al gurii. Mi-a zâmbit de-a binelea şi, măiculiţă, grozav zâmbet mai avea! Îi atingea şi ochii, prefăcându-i în ciocolată topită. 250 — Ai un râs grozav, mi-a zis. Şi un zâmbet superb. Ar trebui să se întâmple mai des. Amândouă. Zâmbetul şi râsul. Cutia cu suc aproape că mi-a alunecat printre degete. Încă o dată, mă lăsa fără cuvinte. N-aveam idee ce să mai spun, singurul lucru care mi-a putut trece prin minte fiind un nou “Mulţumesc”. Mi s-a părut, sau chiar i-am mulţumit pentru ce a spus? Mhî. Nu mi s-a părut. Gura mea a continuat să trăncănească, pentru că trecuse repede în stadiul divagaţiilor. — Tu, însă, chiar ai un zâmbet frumos. Adică, la drept vorbind, e oarecum captivant, iar râsul? E... uau! Cred că datorită buzelor... ai buze grozave... Pe bune? Chiar am spus asta cu voce tare? Am spus că are buze grozave? Zâmbetul lui Jax părea să se fi întins şi, ce naiba, parcă ar fi fost steaua cea mai strălucitoare de pe cer. Mhî, chiar o spusesem cu voce tare. Of, Doamne, idioată mai sunt. Din fericire, s-a auzit soneria de la intrare, salvându-mă de la rostirea altor neghiobii. El şi-a întins mâna şi şi-a trecut degetul mare pe sub buza mea de jos, năucindu-mă de-a binelea. După care s-a întors şi a pornit spre uşă. Am dat pe gât o cantitate enormă de suc de mere şi abia dacă am reuşit să-mi revin până când a intrat Reece în casă, iar Jax a închis uşa după el. Reece era în uniformă, iar eu, fiind atât de obişnuită să-l văd în blugi, am rămas cu gura căscată şi cu paiul din cutia de suc lipit de buza de jos. Umerii îi păreau, cumva, mai laţi în uniforma de un albastru închis, care fusese 251 strâmtată la maximum, scoţându-i în evidenţă abdomenul plat, şoldurile înguste şi picioarele puternice. — Bună, Calla, mi-a zis el, zâmbind. Am închis brusc gura. — Bună, am murmurat, sorbind încă un pic de suc. Zâmbetul lui Reece s-a mai întins un pic când şi-a întors privirea spre Jax. — Scuze pentru că a durat atât de mult. Mi-am lăsat maşina de patrulare la secţie şi am venit cu a mea încoace, pentru eventualitatea că ar fi ceva ochi pe drum. M-am cutremurat la gândul că ar putea fi oameni care să ţină sub observaţie barul, drumurile, ba chiar şi casa lui Jax. — Bine gândit, l-a aprobat Jax, aşezându-se lângă mine pe canapea. Şi chiar s-a aşezat lângă mine. Toată coapsa îi era lipită de-a mea. — Dar ceea ce vreau eu să ştiu, a început Jax, e cum se face că unul dintre afurisiţii de trepăduşi ai lui Isaiah a putut s-o ameninţe după pofta lui pe Calla, când crezusem că i-ai trimis la plimbare pe nemernici. Uau. Reece şi-a mijit ochii spre Jax şi acum nu mai era un oarecare tip sexy care-şi pierdea vremea prin bar, sau un oarecare poliţist ispititor. Întreaga atitudine i se schimbase. Umerii scoşi în afară, privirea ascuţită, picioarele depărtate: aşa stătea, în faţa fotoliului extensibil. — N-am reuşit să-i dăm de urmă nemernicului. Nu e prea uşor de găsit, dar o s-ajungem noi la el. — Fă să fie uşor, a replicat Jax, cu voce joasă. — Jax, l-a prevenit Reece. 252 Of. Ce porcărie. — Datoria ta e să aperi şi să previi, corect? a ripostat Jax, strângând din fălci. Aşa că, apără şi previno, fir-ar să fie! Au urmat câteva clipe de încordare, în care am avut impresia că or să se ia la chelfaneală chiar acolo, în living, dar apoi Reece a tras adânc aer în piept. — Norocul tău e că mi-ai salvat pielea în deşert, altfel ţi-o tăbăceam eu pe-a ta. Jax i-a salvat pielea? Uite un lucru despre care voiam să aflu mai multe. L-am văzut adresându-i un zâmbet superior prietenului său. — Hai să te văd! Reece nu i-a luat în seamă remarca şi s-a aşezat pe braţul fotoliului extensibil, cu ochii spre mine, şi mi-am dat seama că nu era momentul să aflu mai multe despre piei salvate. — Am nevoie să-mi spui totul, Calla. Am aruncat o privire spre Jax, din cine ştie ce motiv prostesc, iar când am văzut că-mi face un semn de încuviinţare, am mai sorbit puţin suc de mere, am constatat că am golit cutia şi am suspinat. După care i-am povestit totul lui Reece: începând cu banii pe care mi-i furase mama, motivul real al sosirii mele aici, şi pentru care munceam în bar. În timp ce-i spuneam toate astea, Reece i-a aruncat lui Jax o privire ciudată, pe care n-am putut s-o descifrez, însă atenţia lui s-a concentrat din nou asupra mea când i-am povestit despre drogatul care a dat buzna peste mine în casă, despre heroină şi, apoi, despre ce-mi zisese Mack afară, în faţa barului. — Ce porcărie, a mormăit Reece după ce am terminat şi miam zis că vorbele astea două rezumă destul de bine întreaga situaţie. E clar că ai intrat într-un rahat, cu amândouă 253 picioarele. Nu e nevoie de prea multă perspicacitate ca să-ţi dai seama că heroina din casă nu-i aparţinea mamei tale. E foarte probabil ca ea să fi păstrat-o pentru cineva, iar dacă te uiţi la cantitate, deduci că, aproape sigur, era a lui Isaiah. Şi Dumnezeu ştie cu ce rahat o are el la mână pe mama ta, dacă ea e dispusă la a-i păstra de bunăvoie astfel de droguri. E o răspundere al naibii de enormă. După cum îmi bătea inima, era clar că nu-mi face plăcere nimic din ceea ce spunea el. — Cine e Isaiah ăsta? — Unul care, printre alte activităţi ilegale, e şi traficant de droguri, cantităţi foarte mari de droguri. Chestia e că, atunci când îl vezi pe Isaiah, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată, nu ţi se pare că arată ca un blestemat de traficant. Dă impresia de businessman, mi-a explicat Jax, răsfrângându-şi buza, dezgustat. Cred că ultima dată când l-am văzut era îmbrăcat în Armani, naibii. — Are şi afaceri legale şi e destul de puternic, a adăugat Reece şi mie chiar nu-mi plăcea ceea ce auzeam. Are ochi şi urechi peste tot şi al naibii de multe persoane la degetul mic, inclusiv poliţişti, chiar. E un exemplu clar de individ cu care nai vrea să te-ncurci. Mama ta şi imbecilii cu care tot umblă nu se numără printre persoanele de care se ocupă el. Cum de-o fi ajuns să se amestece cu el, mă depăşeşte. — Nu că ar mai avea importanţă acum, a intervenit Jax. Important e că Mona e amestecată cu Isaiah şi-i datorează bani sau, după cum ne-o fi norocul, o grămadă de heroină. S-a rezemat de spătarul canapelei, întinzându-şi braţul pe el. Mâna i-a aterizat pe umărul meu din partea cealaltă, făcândumă să sar ca arsă. 254 — Iar asta are repercusiuni pentru Calla, a adăugat. — M-am prins, i-a retezat-o Reece. Cum stăteam eu acolo şi-i ascultam pe cei doi băieţi, mi-am amintit de ultima seară petrecută cu prietenii mei la Shepherd: cu Cam şi Avery, cu Jase şi Teresa, cu Brit şi Ollie, chiar şi cu Brandon şi... cum o mai chema şi pe-aia. Am discutat despre şcoală, despre mers la plajă şi despre călătorii prin lume. Nu despre heroină şi despre un baron al drogurilor care, probabil, avea foarte multă experienţă în a face oamenii să se scalde în ciment. — Dacă ştiţi că trafichează droguri, cum de nu l-aţi băgat la puşcărie? m-am interesat eu. M-au fixat amândoi cu privirile, după care Jax a murmurat: — E simpatică. Tare simpatică. L-am săgetat cu o privire care-i transmitea să se arunce de pe un pod. — Când am zis că Isaiah e puternic, n-am glumit. Poliţiştii pe care nu-i are la degetul mic au încercat să-l umfle. Până şi federalii îi vânează pielea, dar probele... în fine, pur şi simplu, nu par să reziste, mi-a explicat, precaut, Reece şi mi-am dat seama că mai sunt multe lucruri pe care nu mi le spune. Există o întreagă lume, a continuat el, care nu funcţionează după principiul binelui şi al răului şi tot ce putem să facem e să încercăm să reducem la minimum pagubele colaterale. Pagube colaterale. Uau. Abia atunci, în clipa aia, în care mă holbam la propriile degete, mi-am dat seama că eu intram în categoria pagubelor colaterale. Iar lumea aceea largă, acea părticică din ea căreia i-am simţit gustul când m-am maturizat, era mult mai mare şi mult mai rea decât mi-aş fi închipuit vreodată. 255 — Trebuie s-o găsim pe mama, am zis, ridicându-mi privirea. N-am idee unde ar putea să fie, dar poate c-o şti Clyde. Sau, poate, dac-aş încerca să vorbesc cu Isaiah, să-i explic în ce... — Tu nici să nu te apropii de Isaiah, m-a întrerupt Jax, strângându-mă de umăr. Şi există anumite locuri în care am putea s-o căutăm pe mama ta, numai că şi alea sunt văgăuni împuţite de care tu n-o să te apropii. — Poftim? am strigat, răsucindu-mă spre el şi smucindu-mă în faţă; totuşi, mâna i-a rămas pe loc. Ultima dată când am verificat, ştiu că tu nu erai şeful meu, amice. Mda, nu era o reacţie prea inteligentă, dar, mă rog. — Asta e problema mea, am ţinut să-i precizez. — E problema mea, a replicat, privindu-mă drept în ochi. Un fior rece mi-a coborât pe şira spinării. — Ba nu e problema ta. — Nu e, pe naiba. Am strâns în pumn cutia de suc, strivind cartonul. — Mona poate c-o fi patroana ta, însă e mama mea. Aşa că e problema mea. — Patroana? a bombănit Reece. Jax s-a aplecat în faţă, ajungând aproape ochi în ochi cu mine. — E problema mea, din cauză că e problema ta. — Asta n-are nicio noimă! am strigat, simţind cum frustrarea îmi zbârleşte pielea, amestecându-se cu dezorientarea. Tu de-abia m-ai cunoscut, Jax. N-ai niciun motiv să te implici în povestea asta. — Of, uite cum o luăm iar de la început, cu rahaturile astea ale tale, cu “abia m-ai cunoscut”. N-am nevoie să-ţi fiu cel mai 256 bun prieten din toate timpurile, scumpo, ca să mă implic, a ripostat el, cu ochii de cel mai întunecat maro din câte am văzut vreodată. Adevărul e că te cunosc deja de ceva vreme. Doar tu nu mă cunoşti încă. Am clipit, oarecum uluită de afirmaţia lui, însă mi-am revenit repede. — Doar pentru că-i cunoşti pe Clyde şi pe mama nu înseamnă că mă cunoşti şi pe mine sau că-mi poţi spune ce pot să fac şi ce nu. — Copii... a intervenit Reece,oftând. Dar n-a fost luat în seamă. Nici de data asta. — A, dar nu e numai atât. M-am culcat cu tine. Asta o face să fie problema mea. — Hopa, a murmurat Reece, în timp ce eu mă holbam la Jax, cu gura căscată. — Tu nu te-ai culcat cu mine! — A, ba da, am dormit împreună, a precizat el, arcuindu-şi un colţ al buzelor. Şi ştiu al naibii de bine că n-ai uitat asta. Of, Doamne! — Şi nici că te-ai trezit împreună cu mine, a adăugat şi ochii i s-au mai încălzit. Mda, aşa! Of, Doamne, Dumnezeule! M-am răsucit brusc spre Reece. — Nu se referă la ceea ce crezi, i-am zis, dar Reece a ridicat braţele, în semn de pe mine să nu mă amestecaţi în asta. M-am răsucit înapoi spre Jax, care zâmbea mulţumit de sine, dar până să pot spune ceva — şi, oricum, habar n-aveam ce-aş fi putut să spun după toate astea — m-a apucat cu o mână de ceafă, împletindu-şi degetele în părul meu. 257 — E problema noastră, a zis el, cu glasul scăzut. Bine? Dacă vrei să-ţi găseşti mama, eu o să te ajut şi-o să fiu mereu lângă tine, dar trebuie să ştii că n-o să faci nimic singură. Am deschis gura, vrând să-i spun că n-aveam nevoie de ajutorul lui. Îmi petrecusem cea mai mare parte din viaţă neavând nevoie de ajutor. Totuşi, Reece m-a întrerupt înainte de a putea articula ceva. — Ai procedat bine, Calla, spunându-i lui Jax despre ce e vorba. Mulţi oameni au impresia că se pot descurca singuri cu rahaturi din astea, când, în realitate, până şi un copil de clasantâi îşi dă seama că ei au nevoie de ajutor. Continuă să procedezi cu inteligenţă în privinţa asta. Deşi unii dintre oamenii de-aici sunt, în esenţă, inofensivi, toată situaţia asta pătrunde pe un teritoriu primejdios. Fii inteligentă. Ai grijă să fii în siguranţă. Cuvintele lui au reuşit, cumva, să răzbească prin ceaţa iritării din mintea mea. Fii inteligentă. Ai grijă să fii în siguranţă. Cu alte cuvinte, nu fi proastă. Şi una era să fiu proastă când venea vorba despre Jax, dar cu totul alta când se putea să mă pomenesc rănită sau mai rău. Aşa că am încuviinţat. Jax m-a strâns uşor de ceafă, apoi şi-a lăsat mâna în jos. — Asta numesc eu o fată cuminte. Mi-am dat ochii peste cap. — O să trimit câţiva băieţi ca s-o caute pe Mona şi-o să încercăm stabilirea unei legături cu Isaiah. Între timp, ţi-aş propune să stai cât mai aproape de Jax sau de Clyde, mi-a zis Reece. A inspirat adânc, apoi: Şi mai vreau să stau de vorbă cu Mack. Am înţepenit dintr-odată. 258 — Nu se poate! — N-am zis c-o să stau de vorbă cu Mack despre tine. Nu-mi face plăcere faptul că te-a ameninţat, dar şi eu o să procedez cu inteligenţă în privinţa asta. — Ai grijă să nu se întoarcă asupra ei, l-a avertizat Jax. — N-o să se întoarcă, l-a asigurat Reece, zâmbind încordat. Crede-mă, Mack va face în următoarele douăzeci şi patru de ore un lucru care ar justifica o vizită din partea mea. Pot să-i îndrept atenţia spre altceva, cel puţin pentru moment. — Pare să fie un plan bun, a apreciat Jax. Mie nimic din toate astea nu-mi suna ca un plan grozav, dar ce ştiam eu? Reece s-a ridicat să plece, spunându-ne c-o să ţinem legătura, iar Jax l-a condus până afară. Eu m-am trântit pe spătarul canapelei şi tocmai eram în toiul unui căscat insuportabil când s-a întors Jax. — E totul în regulă? m-am interesat. Adică, a fost vreo problemă, când ai ieşit cu Reece? — Mda. Chiar am vorbit despre ceva fără legătură cu povestea asta. Unul dintre amicii noştri se însoară. Iar eu o să fiu printre cavalerii de onoare. — Ooo, ce drăguţ! E vreunul dintre băieţii care mai vin prin bar? — Da, e Dennis. A vrut să se asigure că pot să vin la petrecerea burlacilor, din moment ce-o să fie într-o zi lucrătoare. S-a oprit să mă examineze un pic cu privirea. — Obosită? m-a întrebat. Chiar eram. Tequila din seara precedentă şi evenimentele de azi mă cam ajunseseră. Îmi doream să închid ochii şi să uit de toate pentru puţin timp. I-am făcut semn din cap că da şi m-am 259 ridicat în picioare, închipuindu-mi că a sosit momentul ca Jax să mă conducă înapoi acasă. — Şi eu, a zis. Numai că, în loc să-şi ia cheile pe care le lăsase pe măsuţă, a început să-şi dezlege şireturile. N-am înţeles ce făcea, fiindcă nu mi se părea probabil ca el să conducă desculţ. — Nu mă duci acasă? Au urmat ciorapii, care au aterizat alături de bocanci. — Eu am tot stat cu tine. Iar, alteori, a stat Clyde. Fără îndoială că asta n-o să se schimbe acum. De data asta, mă cam bucuram că unul dintre ei stătea cu mine. — E târziu. N-are rost să mai batem drumul cu maşina până acolo, a continuat el. Poţi să rămâi aici. Inima mea a descris o tumbă. Până acum, nu mai rămăsesem peste noapte în casa vreunui băiat. — Nu cred că e bine să rămân aici, am zis. — Poţi să mai bei o cutie de suc. Am aruncat o privire spre uşa de la intrare, simţind că măruntaiele încep să mi se înnoade şi mâinile să-mi devină un picuţ cam cleioase. — Nu mai vreau suc de mere. — Am şi punci din fructe. Nu din ăla banal. Am Capri Sun. Avea mai multe feluri de sucuri la cutie? Totuşi, am scuturat din cap. Asta n-avea importanţă. Categoric, era drăguţ, dar nu important. — N-am haine de schimb. Jax mi-a zâmbit, ocolind canapeaua şi apropiindu-se de mine. Toţi muşchii din corp mi s-au încordat. 260 — Sunt convins că am eu ceva cu care să te poţi îmbrăca. Şi mai am şi periuţe de dinţi nefolosite. Ai tot ce-ţi trebuie. Fir-ar să fie. — Calla, nu e nicio diferenţă faţă de când rămâneam eu peste noapte la tine. Ba da, era. Pulsul mi s-a accelerat în timp ce căutam un argument logic care să nu implice prostia mea, dar zău că nu exista niciunul viabil pe care să-l pot arunca în joc. — Bine, am răspuns, oftând. Zâmbetul ăla afurisit a reapărut, iar acum stomacul meu făcea roata. — O să... o să dorm pe canapea. — Nici vorbă. — Atunci, o să dormi tu pe canapea? am întrebat, plină de speranţă. Numai că el a râs. — Pe naiba, nu, chestia aia nu e deloc confortabilă. Nimeni dintre cei pe care-i agreez oricât de puţin nu doarme pe canapeaua aia. Of, Doamne... — Mai ai şi alt pat? — Am numai unul, dar e mare, a răspuns, apucându-mă de mână, ceea ce m-a făcut să mă crispez, fiindcă speram să nu-mi fie prea transpirată. Pat dublu, mi-a explicat el. Încăpem amândoi, ba chiar şi-un Saint Bernard. — Ai un Saint Bernard? — Nu, mi-a răspuns, râzând. Mda, fusese o întrebare tâmpită. — Nu cred că ar fi bine să dormim împreună. Adică, e chiar... Nu ştiu, dar, pur şi simplu, nu e o idee bună. 261 Una dintre sprâncene i s-a ridicat. — Cele mai bune lucruri în viaţă sunt rareori rezultatul unor idei bune! Buzele mi-au zvâcnit, tentate să zâmbească, dar le-am strâns, împiedicându-le. Cum să reacţionez la aşa ceva? Jax m-a tras uşor de mână şi s-a întors spre scară, iar eu l-am urmat în tăcere, cu inima gonindu-mi prin piept. N-am prea încercat să protestez în timp ce urcam împreună scările, fiind prea ocupată cu panica de care fusesem cuprinsă. La etaj era un culoar cu o baie şi două dormitoare. Ambele aveau uşile deschise. Unul dintre dormitoare fusese transformat în cameră de lucru/ sală de sport. Mai multe gantere erau înşirate pe lângă un perete, aranjate cu îngrijire în apropierea unei bănci. Numai că noi n-am intrat acolo. M-a dus direct în cealaltă cameră şi a aprins lumina. Aveam serioase probleme cu respiraţia. Jax n-a părut să observe asta. Ocolind patul imens, a început să scotocească printr-un şifonier din lemn de stejar, de culoare închisă. Eu am rămas perfect nemişcată. Mă aflam în camera lui Jax. În toiul nopţii. Musculatura i s-a destins şi s-a unduit pe sub cămaşă când şi-a îndreptat spinarea, iar eu mi-am dorit să fi fost normală. Nu c-ar fi fost prima dată când îmi doream asta, şi mi-o doream din nenumărate motive, dar dac-aş fi fost normală, acum m-aş fi simţit excitată, nu înfricoşată şi plină de disperare. Aş fi fost nerăbdătoare, n-aş fi simţit gustul amar şi înţepător al groazei. M-aş fi preocupat de ce pereche de chiloţi să pun pe mine dimineaţa, decât de gândurile privitoare la urmele de pe trupul meu. Aş fi fost doar o fată oarecare, aflată în dormitorul 262 băiatului care-i place. Şi, Doamne sfinte, chiar îmi plăcea Jax. Mda, e drept, nu-l cunoşteam de prea multă vreme, dar ceea ce ştiam despre el îmi plăcea. — Tricoul ăsta probabil o să-ţi vină ca o cămaşă de noapte, mi-a zis, venind spre mine şi întinzându-mi-l. Uşa de colo dă spre baie. Găseşti periuţe de dinţi noi în dulapul de sub chiuvetă. Eu continuam să mă holbez la el. — Mă duc să mă asigur că e încuiat peste tot, bine? Ţinând la piept veşmântul de împrumut, n-am scos o vorbă, nici nu m-am mişcat, când Jax a dat să treacă pe lângă mine. S-a oprit, mi-a pus o mână pe talie şi s-a aplecat să-mi şoptească la ureche. Mi-a făcut plăcere să-i simt răsuflarea caldă acolo. — Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus? Îmi spusese o mulţime de lucruri. — Bănuiesc că nu ţi-ai petrecut nopţile în casele prea multor băieţi, a mai zis el. Am strâmbat din nas. Să fi fost chiar atât de evident? Aoleu! — Îmi place asta la tine, a continuat Jax, iar eu m-am gândit că e ciudat să-ţi placă un astfel de lucru. E drăguţ, a afirmat apoi. Da, el chiar era ciudat. Cu toate astea, am simţit cum mi se înmoaie ceva în piept. — Ţi-am spus că eşti în siguranţă cu mine, a zis şi o mână de-a lui mi-a alunecat până la şold, pe care l-a strâns uşor. Şi asta nu s-a schimbat, Calla. Am expirat lent. Ştiam că mi-o spusese şi aveam încredere în el. Era vremea să-mi îmbrac haina de fată matură. Aveam să rămân peste noapte în casa lui, să dorm în acelaşi pat cu el, dar fără să am relaţii sexuale cu el. 263 — Deci, rămâi, a zis. — Rămân, am răspuns, oftând. — Şi nu dormi pe canapea. Şi nici eu. Inima mea a executat de data asta o voltă şi am oftat încă o dată, încuviinţând din nou. 264 ŞAISPREZECE După ce a ieşit Jax din dormitor, aproape că am dat buzna în baie şi am închis uşa după mine. Ca tot restul casei, baia era curată şi ordonată. Covoraşele albastre de baie de pe jos se asortau cu perdeaua albastră a cabinei de duş. Nu existau alte decoraţiuni. Fără să mă privesc în oglinda lată şi lungă, m-am dezbrăcat în grabă. A trebuit să-mi scot sutienul. Nu puteam să dorm cu el pe mine şi nu ştiam sigur dacă are de-a face cu cicatricele sau doar din cauză că e al naibii de incomod. Însă Jax avusese dreptate: tricoul era atât de larg şi de lung, încât îmi ajungea până la jumătatea coapselor şi nu mă strângea. Plus cămi îmbrăcasem la loc maieul pe sub tricoul împrumutat, ceea ce-mi oferea un strat suplimentar de protecţie. Chiloţeii mei erau drăguţi — bikini de un roz aprins cu o fundiţă minusculă în centru — dar asta n-avea importanţă, întrucât în niciun caz el n-avea să mi-i vadă, aşa că era o tâmpenie să mă gândesc la ei şi la fundiţa minusculă. M-am spălat pe faţă şi am luat o periuţă, străduindu-mă să nu mă gândesc de ce avea el atâtea periuţe de dinţi noi în baie. Imediat cum m-am întors în dormitor, am traversat în goană încăperea, am stins lumina, apoi am ridicat pătura de pe partea aflată mai departe de uşă şi m-am urcat în pat. Întorcându-mă pe o parte, am fixat cu privirea uşile închise ale şifonierului timp de douăzeci de minute în cap, sau mai multe, uitând dintr-odată de oboseală. Patul mirosea frumos. Mirosea a el, de fapt, un amestec între apa lui de colonie şi un soi de săpun. Am inspirat şi am fost cât pe ce să mă înec. 265 Pe bune, chiar îi adulmecam patul? Asta mi se părea o cu totul nouă treaptă pe care coboram. Deodată, l-am auzit urcând pe scară. Mi-am întrebuinţat întreaga putere de stăpânire ca să rămân nemişcată, să nu mă zvârcolesc, bâţâindu-mă şi comportândumă ca o regină a idioatelor. Până la urmă, mi-am strâns cu putere mâinile în clipa în care paşii lui s-au auzit înăuntrul camerei. L-am auzit ducându-se spre şifonier, iar următoarele sunete m-au făcut să regret că nu inspirasem adânc înainte de a-mi opri respiraţia. Un fermoar a fost tras în jos, sunetul metalic întinzându-mi nervii la maximum. Foşnet de haine. Zgomotul pantalonilor căzând pe podea. Mi-am lăsat bărbia în piept şi, chiar dacă în cameră era întuneric şi nu-i puteam vedea silueta decât ca pe o umbră, mam încordat să disting mai mult. Poate o să ziceţi că sunt perversă, dar... asta e. Îşi trăgea ceva pe el: pantaloni de pijama, însă nu părea să aibă vreo bluză, când s-a întors spre pat. Mi-aş fi dat un ovar ca să-i văd muşchii ăia abdominali întro lumină ca lumea. Patul s-a lăsat sub greutatea lui şi am simţit o uşoară smucitură când şi-a tras pătura pe el. Şi-a schimbat apoi poziţia şi, cu toate că nu era prea aproape de mine, puteam să-i simt căldura. N-a zis nimic, aşa că m-am gândit la ce spusese mai devreme, că el mă cunoaşte de mai multă vreme decât îl cunosc eu. Nu părea logic, fiindcă se arătase surprins când îşi dăduse seama că Mona era mama mea. Nu voiam să mă mai gândesc la asta, sau la altceva, însă mintea mea punea întrebări şi gândurile se succedau în mare 266 viteză, refuzând să se potolească. Şi chiar dacă, în mod normal, mă simţeam confortabil stând pe o parte, dintr-odată am simţit nevoia să stau pe spate, însă nu voiam să mă mişc, fiindcă trebuia să adorm mai repede. Mi-am răsucit un pic bazinul, sperând să găsesc o poziţie mai comodă şi, în acelaşi timp, sperând ca el să adoarmă imediat. În prima noapte, când se culcase în celălalt pat, adormise destul de repede. — Calla? Am strâns din pleoape cu putere şi mi-am ţinut respiraţia. — Ştiu că eşti trează. Fir-ar să fie! — Dorm. Jax a chicotit din gât. — E formidabil cum de reuşeşti să răspunzi în timp ce dormi. — Eu vorbesc în somn. A urmat un nou hohot de râs care mi-a încovrigat degetele de la picioare. — Acum nu mai eşti obosită, nu-i aşa? — Ba da, i-am răspuns printr-o minciună. Sunt epuizată. — Ăsta e motivul pentru care te tot foieşti de când am venit eu în pat? Am deschis ochii, scoţând un oftat enorm, teatral. — Tu nu eşti obosit? — Nu mai sunt, a răspuns şi, uau, vocea lui avea acea profunzime care-mi făcea gura să se întredeschidă. Eşti ok? Of, fir-ar să fie, iată că moliciunea din piept îmi revenea acum. Era drăguţ din partea lui că mă întreba. Dumnezeule, el 267 era atât de drăguţ, iar acum nici măcar nu mai băusem tequila, şi voiam să-i spun asta. — Da. Şi nu. Adică, se putea şi mai rău. — Mda, aşa cred, a zis. Patul s-a zgâlţâit uşor şi mi-am dat seama că el s-a mai apropiat. Îi simţeam căldura sub pătură. — Ştiu vreo câteva locuri unde s-ar putea s-o găsim pe mama ta, m-a informat apoi. Am putea s-o căutăm mâine, înainte de a merge la bar. — Ar... ar fi bine, am încuviinţat eu. — Iar Reece o să aibă grijă ca Mack să nu mai fie prin preajmă peste o săptămână. Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza lui. — Dar din cauza lui Isaiah ar trebui să-mi fac? l-am întrebat, cu o voce scăzută. Patul s-a mişcat din nou, fiindcă Jax s-a ridicat într-un cot. Era aproape, fără să mă atingă — şi cu bustul gol — şi-i simţeam privirea îndreptată spre mine, chiar şi prin întuneric. — Ar fi cazul s-o găsim pe mama ta. Aşadar, mi-am primit răspunsul fără să mi se răspundă măcar la întrebare. Am strâns încă o dată din buze, iar în fundul gâtului mi s-a pus un nod. Mama... în ce s-o fi vârât? Din nevoia de a mă concentra la alt subiect, mi-am amintit de Reece. — Tu i-ai salvat viaţa lui Reece? Au trecut mai multe secunde, după care Jax s-a întins în spatele meu, încă şi mai aproape acum. Cât pe ce să-i simt picioarele lângă ale mele. — Nu e tocmai o poveste de spus înainte de culcare. Asta mi-o închipuisem şi eu. 268 — Vreau să ştiu, am insistat. — Sigur vrei? Punându-mi şi eu aceeaşi întrebare, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, voiam să ştiu: să ştiu mai multe despre el. — Da. A urmat un nou moment de tăcere. — Eram în Afganistan împreună, făceam parte dintr-o grupă de recunoaştere. Eram cel puţin douăzeci şi fuseserăm în atâtea misiuni, încât devenise un fel de obişnuinţă. Toţi eram sătui până peste cap, dar nu ne făceam probleme, fiindcă aşa se întâmplă când devine obişnuinţă. Şi asta poate să te dărâme. Mi-am muşcat buza de jos, incapabilă să-mi imaginez ce soi de lume o fi văzut el acolo. — Eram la marginea unui sătuc: unul care semăna cu atâtea altele cercetate de noi în trecut. Și totuşi, ăsta era altfel. Aveam să aflăm că sătenii erau înarmaţi până-n dinţi şi nu toţi aderaseră la cauză. Şi mai era pe-acolo un dispozitiv exploziv artizanal. Am tresărit. Of, Doamne, o bombă? N-aveai cum să fi trăit în America ultimului deceniu fără să devii familiarizat cu distrugerile provocate de bombele artizanale, chiar şi cele mai mici provocând pagube importante. — A fost o ambuscadă, a adăugat el încet, aproape de parcă şi-ar fi amintit abia atunci. Chestii din astea se întâmplă frecvent. Acum ai impresia că totul merge ca pe roate, după care, într-o clipă, întreaga lume sare în aer. Grupa noastră a fost împrăştiată. Reece a primit un glonţ în burtă. Eu l-am scos de acolo. Următoarea gură de aer pe care am luat-o mi s-a părut că are un gust ciudat. 269 — Tu l-ai scos de acolo? — Mda. Şi asta a fost tot ce mi-a povestit, însă eu ştiam că sigur fusese mai mult. Nu era atât de simplu să scoţi pe cineva dintrun loc în care detonează bombe şi oamenii trag în tine. — Asta... asta a fost ceea ce nu te lăsa să dormi nopţile? A trecut un timp îndelungat până când mi-a răspuns. — În unele nopţi... visam că nu ajung la Reece în timp util. Pe urmă, în altele, vedeam toate lucrurile care nu ne merseseră bine în ziua aia. E incredibil cum poate creierul să se cramponeze de imagini ca astea. Pieptul începea să mă doară. — Şi whisky-ul te ajuta să scapi de ele? — Uneori, a murmurat el. Cumva, înceţoşa totul... înceţoşa detaliile. Aş fi vrut să-l mai întreb şi altceva, dar tocmai atunci mi-a pus el o întrebare care m-a prins pe picior greşit. — Ţie ţi-a plăcut să tot participi la concursurile alea de frumuseţe? Am făcut ochii mari. — Eu... N-aş fi vrut să-i răspund la întrebare, din cauză că nu-mi făcea plăcere nici măcar să mă gândesc la asta, însă mă îndoiam că lui Jax îi făcea plăcere să vorbească despre oameni care trăgeau în el şi despre bombe, aşa că îi eram datoare. — Uneori îmi plăcea, am mărturisit. Bun. Nu era prea mult, dar tot era ceva. — Uneori? m-a îmboldit el, cu blândeţe. Mi-am prins buza de jos între dinţi, după care am închis ochii. 270 — Uneori era distractiv. Eram mică şi-mi plăcea să mă îmbrac frumos. Mă simţeam ca o prinţesă din basme, am zis, hohotind sec. Aşa că mă jucam de-a îmbrăcatul în fiecare săptămână şi asta făcea... o făcea pe mama fericită să mă vadă coafată şi cu tot machiajul ăla... şi defilând pe scenă. Şi o făcea de-a dreptul fericită atunci când câştigam, mai ales la trofeele importante. — Ce fel de trofee? m-a întrebat el, prin întuneric. — Titlul Suprem e unul dintre ele, i-am răspuns. Şi am fost nevoită să deschid ochii, fiindcă altfel mă puteam vedea pe scenă, făcând piruete şi trimiţând bezele şi împreunându-mi palmele sub bărbie. — Când era mama fericită, era ca şi cum m-ar fi iubit. Ştiu că mă iubea, dar în cazurile alea era ca şi cum m-ar fi iubit cu adevărat. Mi-am răsucit din nou şoldurile, căutând să găsesc o poziţie fără să mă trântesc pe spate. — Dar au fost momente când îmi doream să fiu... nu ştiu, să fiu copil, şi-atât. Îmi doream să mă joc, numai că trebuia să exersez mersul; sau voiam să stau cu tata, însă lui nu-i plăcea să meargă la chestiile alea, iar uneori voiam să-mi petrec timpul cu... M-am întrerupt şi n-am mai continuat. — Să ţi-l petreci cum? Uneori îmi doream să stau acasă şi să-mi petrec timpul umblând după Kevin. El era mai mare ca mine — fratele cel mare —, iar atunci când eram acasă îl urmam ca o umbră. Şi-mi mai plăcea să stau cu Tommy, fiindcă era atât de micuţ şi de drăguţ, ca o păpuşă însufleţită cu care mă jucam. 271 Dar nu i-am mai spus şi asta, fiindcă trecuseră ani de când nu le mai pronunţasem numele cu voce tare şi trecuseră ani de când oricine altcineva nu le mai pronunţase numele, asta până la Clyde, în weekendul trecut. — Era bine, am zis, grăbindu-mă să sar peste întrebare. E un lucru pe care nu cred că l-aş face vreodată, dac-aş avea un copil. — Nici eu. Cred că asta le face pe fetiţe să se concentreze pe ceva nepotrivit: ca totul să se învârtească în jurul înfăţişării. Aşadar, e un punct asupra căruia suntem de acord. — Mda, am şoptit, simţind o încordare în abdomen. Era altceva, să stau în acelaşi pat cu Jax şi să discutăm despre punctele asupra cărora eram de acord când venea vorba despre creşterea copiilor. — Îţi mai plăcea să faci ceva, în copilărie, care să nu implice porcăriile astea cu regina frumuseţii? s-a interesat el. Am simţit că mi se strânge inima, din cauză că nu puteam să-i răspund cu sinceritate. Preocuparea mea preferată era să stau cu Kevin. Aşa că am trecut la următoarea de pe listă. — Să joc baschet. — Baschet? a repetat el, cu o evidentă mirare în glas. — Mda. Dar tu? N-a avut nicio ezitare. Absolut niciuna. — Să mă prefac că sora mea mai mică mă calcă pe toţi nervii, când în realitate adoram s-o văd urmându-mă peste tot, pentru că, atunci când era şi ea, totdeauna ne vâram în câte ceva. Răsuflarea mi s-a oprit în gât şi nu mai ştiam de ce anume să mă simt mai afectată: de aflarea informaţiei că el avea o soră, sau de faptul că relaţia cu sora lui semăna foarte mult cu cea dintre mine şi Kevin, sau cu ceea ce ar fi putut să fie. 272 — Ai o soră? l-am întrebat, după câteva clipe. — Am avut. O greutate mi s-a lăsat pe piept, şi nu dintre cele plăcute. — Ai avut? — Am avut, a repetat el. O, nu! Am închis ochii. — Ea nu mai e... cu noi? — Nu. M-am rostogolit pe spate. Nici măcar n-am mai stat să mă gândesc la asta, dar când am întors capul, faţa lui Jax era la doar câţiva centimetri de a mea. — Ce s-a întâmplat? Mi-a căutat privirea. — La şaisprezece ani, a avut un accident de maşină, împreună cu iubitul ei. El exagerase cu viteza, iar camioneta pe care o conducea s-a răsturnat. Băiatul a murit în accident, iar surioara mea... mă rog, şi-a fracturat un picior şi clavicula. Aşa că a suferit mult în urma accidentului şi nu numai din punct de vedere fizic. Of, aveam o presimţire urâtă despre urmare. Un zâmbet mic, trist, i-a apărut pe buzele pline. — Jena... era o fată tare grozavă, avea mai mult curaj decât majoritatea băieţilor pe care-i cunoşteam. Schia, făcea BASE jumping şi paraşutism şi le provoca permanent bătăi de inimă părinţilor noştri. Totuşi, după accident, s-a schimbat. — Cum? am întrebat în şoaptă, însă gustul amar din cerul gurii îmi spunea că n-aş prea fi vrut să aflu. Pentru că eram cu ochii pe faţa lui, nu i-am văzut mâna mişcându-se în micul şi întunecatul spaţiu dintre noi, însă i-am 273 simţit atingerea degetului mare pe buza mea de jos, am simţit-o până în vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare. — Îi fuseseră prescrise grămezi de medicamente contra durerii. La început, le-a luat în mod justificat, dar a ajuns să fie dependentă. Cred că euforia dată de ele o ajuta să evite înfruntarea necazurilor, înţelegi? Of, Doamne, ce mai înţelegeam... L-am fixat cu privirea, fără să clipesc, şi am şoptit: — Da. — Până la urmă, medicii i-au oprit tratamentul, însă ea era deja dependentă. Nu voia să suporte suferinţa, aşa că a trecut la altele... la heroină şi la OxyContin. Degetul mare i-a lunecat din nou peste buza mea inferioară, provocându-mi frisoane. — Părinţii mei au încercat s-o ajute, dar n-aveau cum să mai împiedice ceea ce a urmat. Eu eram în centrul de instrucţie când a găsit-o mama în camera ei. Luase o supradoză. A murit la un moment dat, pe timpul nopţii. A inspirat adânc, apoi a continuat. — Pentru mult timp, m-am considerat vinovat. — De ce? m-am mirat, împreunându-mi sprâncenele. — M-am gândit că poate, dac-aş fi fost acasă, aş fi reuşit s-o opresc, a răspuns el. Ce naiba, o parte din mine crede asta şiacum. — Nu poţi să-i ajuţi pe oameni decât dacă ei vor să fie ajutaţi, i-am zis. Crede-mă. O ştiu. — Ştiu că ştii, a venit răspunsul lui, pe un ton scăzut. Numai că e o vinovăţie pe care, probabil, o s-o duc cu mine o vreme, dacă nu totdeauna. Ea a fost... a fost sora mea mai mică. Obligaţia mea era s-o ajut să fie în siguranţă. 274 — Of, Jax, am şoptit, simţind cum nodul din gât îmi creşte tot mai mult. Îmi pare foarte rău, am zis, ştiind că sună penibil, însă nu ştiam ce altceva să spun. Degetul lui mare a mai dat o tură, după care mâna s-a îndepărtat. — N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze, mi-a zis. — Ştiu. Au mai trecut câteva clipe, timp în care am tras adânc aer în piept, iar apoi m-am întors în partea cealaltă, ajungând din nou cu faţa spre şifonier. Mă durea inima pentru el, pentru familia lui, pentru o soră care n-a mai avut nicio şansă de a deveni ceva. Noi nu aveam acelaşi trecut. Nici gând. Numai că exista o asemănare aici. Mama a ajuns ceea ce a ajuns din cauză că n-a putut trece peste suferinţe şi necazuri, iar asta mă făcea să mă întreb: dacă Jax ştia despre concursurile de frumuseţe, oare ştia şi despre incendiu şi despre Kevin şi Tommy? — Îmi pare rău pentru că ţi-ai pierdut sora şi pentru ce ai trăit pe front. Probabil... probabil că eşti foarte curajos. — Eu cred că mai degrabă n-am vrut să mor sau să-mi văd prietenii murind, decât că aş fi fost curajos. Asta a fost o afirmaţie foarte modestă din partea lui. Din moment ce-mi împărtăşea atâtea, am simţit nevoia să-i împărtăşesc ceva cu adevărat neştiut despre mine, numai că miera greu. Şi a durat ceva până mi-am convins limba să articuleze cuvintele. — Sunt o mincinoasă. Au urmat câteva clipe de tăcere, după care: — De ce? Chiar dacă era întuneric, obrajii mi s-au înroşit. 275 — Sunt o mincinoasă. Prietenii mei de-acasă... Teresa şi iubitul ei, Jase, şi Avery şi Cam. Cam e fratele mai mare al Teresei, iar el şi Avery sunt cam cel mai drăguţ cuplu din lume, am trăncănit, agitată. Cam are o broască ţestoasă şi i-a luat una şi lui Avery. Trupul lui Jax s-a zgâlţâit într-un hohot de râs înfundat. — Ţestoasele lor sunt îndrăgostite? — Mhî. N-ai cum să nu simţi iubirea când eşti în preajma lor; nici măcar ţestoasele nu sunt imune la asta, am zis şi am turuit mai departe. Teresa şi Jase sunt cel mai sexy cuplu din lume. Pe bune. Şi mai e şi Brandon. Încă un moment de tăcere. — Brandon? Probabil că n-ar fi trebuit să aduc vorba despre el. — Un alt prieten. Are o iubită, am adăugat în grabă, după care am trecut mai departe. În orice caz, sunt grozavi. Pe bune că sunt, şi eu îi iubesc, dar i-am minţit. Ei nu ştiu nimic despre mine, iar eu le-am spus o mulţime de minciuni. — Scumpo... — Nu. Serios. Le-am spus că mama a murit. Când s-a aşternut tăcerea, m-am strâmbat la mine însămi prin întuneric. — Vezi? E o minciună oribilă. Dar niciodată n-a existat vreo ocazie ca ei s-o întâlnească şi, într-un fel, ea e oarecum moartă, ştii? Băutura şi drogurile mi-au omorât mama de atâţia ani. — Înţeleg, a murmurat el, însă eu nu eram prea sigură că a înţeles. — Iar acum ei îşi închipuie că-mi vizitez familia şi celelalte rude. — Asta nu e o minciună. Clyde îţi e ca o rudă. 276 Am deschis gura cu gândul să-l corectez, însă mi-am dat seama că avea dreptate. Hm. — Semestrul trecut, i-am zis Teresei că o să-mi petrec vacanţa acasă... şi ştii ce-am făcut, Jax? — Ce? a fost replica lui înceată. — Am stat într-o cameră de hotel şi am mâncat de la roomservice. Când am văzut că nu spune nimic, am adăugat: — Mâncarea de la room-service a fost foarte bună, totuşi. — Tu nu eşti mincinoasă, a zis, după câteva clipe. — Hm, care parte din ce ţi-am spus ţi-a scăpat? I-am minţit. Intenţionat. Iar acum, că vorbeam în gura mare despre asta, mă simţeam în ultimul hal. — Ai avut motivele tale, Calla. N-ai minţit de afurisită, sau mai ştiu eu de ce. Tu n-ai avut o copilărie grozavă, iar relaţia cu mama ta e, în cel mai bun caz, inexistentă. Sunt convins că prietenii tăi te-ar înţelege dacă ar şti adevărul. A ezitat puţin, după care a continuat. — Și secrete are toată lumea. Niciun om nu e totdeauna sută la sută cinstit în absolut oricare situaţie. Şi e valabil chiar şi pentru prietenii tăi. Am închis ochii, lăsând cuvintele să-mi pătrundă în minte, şi n-am cum să tăgăduiesc faptul că ele m-au ajutat să mă simt un pic mai bine cu privire la toate lucrurile pe care le ascunsesem de prietenii mei. — Mulţumesc. Din nou a tăcut pentru un timp, după care s-a mişcat din nou. Acum, picioarele lui le atingeau, indiscutabil, pe-ale mele. — Calla? 277 Respiraţia mi s-a oprit încă o dată. — Da? După o clipă de tăcere, m-a întrebat: — Aşadar, tu eşti de părere că am buze grozave? — Of, Doamne, am gemut, fiindcă uitasem ce spusesem mai devreme. Râsetele lui Jax mi-au dănţuit peste piele şi, uite-aşa, totul a părut să fie în regulă. — Te urăsc, am exclamat, iar el a chicotit iar. — Ba nu, nu mă urăşti. În cameră era întuneric, aşa că am zâmbit, ştiind că el nu mă vede, dar aveam senzaţia că el ştia că zâmbesc şi că a avut dreptate. Nu-l uram. — Calla? — Jax? N-aveam idee ce-ar fi putut el să spună mai departe. Mi-a atins părul sau aşa mi s-a părut. Mişcarea a fost atât de uşoară şi de scurtă, încât nu eram sigură. Pe urmă, a zis: — Şi tu eşti foarte curajoasă. Am inspirat încetişor. — De ce? Jax nu mi-a răspuns, iar eu n-am insistat, temându-mă că el îşi va dezvolta această afirmaţie, şi nici măcar nu ştiam precis de ce mă temeam. După o vreme, i-am auzit respiraţia devenind mai profundă şi am ştiut că a adormit, aşa că m-am întins mai bine lângă el, simţind acum nodul în piept. A trecut mult timp până când gândurile mi s-au mai potolit după ce-mi spusese el, după ce-i împărtăşisem şi-i spusesem eu. Şi după toate celelalte lucruri pe care nu i le spusesem. 278 ȘAPTESPREZECE Trezirea, pentru a doua oară, alături de Jax James, a fost la fel ca trezirea de prima oară. Era, cât se poate de clar, un lipicios atunci când dormea. Azi-noapte, când, în sfârşit, am reuşit să adorm, coapsele lui erau aproape lipite de partea din spate a coapselor mele. Acum, toată partea lui din faţă era de-a dreptul lipită de spatele meu şi nu numai atât, unul dintre picioare şi-l înfipsese între ale mele, iar un braţ şi-l încolăcise pe mijlocul meu. Capetele noastre probabil că împărţeau aceeaşi pernă, fiindcă răsuflarea lui caldă îmi spulbera părul de la tâmplă şi-mi dănţuia pe obraz. Eram, din nou, în braţele lui. Şi aveam aceeaşi senzaţie de bine, dar şi de prostie, ca data trecută, dar prostie în sensul bun. O prostie în care-mi doream să mă complac, deoarece căldura trupului lui îmi crea acel cocon confortabil pe care nu voiam să-l împart cu nimeni; totuşi, mi-am amintit ce se-ntâmplase data trecută. Trăgând adânc aer în piept, am dat să mă smulg, practic, din îmbrăţişarea lui Jax şi din pat, însă n-am avut şanse. În clipa în care am început să mă mişc, braţul de pe mijlocul meu şi-a înteţit strânsoarea şi, dintr-odată, m-am pomenit rostogolită pe spate. Jax şi-a aruncat piciorul peste ale mele şi s-a vârât... ba nu, sa cuibărit între ele. Iar când a vorbit, buzele lui mi-au atins gâtul pe o parte, făcându-mi pielea de găină peste roşeaţa deja instalată. — Unde crezi tu că pleci? Uau. Vocea lui, profundă şi răguşită de somn, combinată cu faptul că buzele lui îmi atingeau pielea atunci când vorbea, 279 alcătuia un amestec teribil de ispititor. Inima mi s-a poticnit, accelerându-mi pulsul. — Păi... încercam să mă ridic din pat. — Mmm, a murmurat el, lunecând cu mâna peste abdomenul meu, în sus, şi oprind-o imediat sub sâni. Mi-am muşcat buza când o senzaţie acută mi-a invadat măruntaiele. Mâna lui era prea aproape şi, dacă şi-ar fi răsfirat degetele, cel mare în mod categoric ar fi avut parte de ceva acţiune. — Tu nu înţelegi conceptul de vreme pentru somn, mi-a zis. Aveam deja ochii mari şi privirea fixând tavanul. Eram conştientă de faptul că ar fi trebuit să-i dau mâna la o parte de acolo. Nu cred că putea să simtă mare lucru prin tricoul de împrumut şi maieul meu, însă o energie anxioasă mi se acumula în stomac, amestecându-se cu o senzaţie deja cunoscută. Nu mă culcasem niciodată cu cineva, nu făcusem sex, sau cum vreţi săi spuneţi. Asta era clar. Însă eram la fel de curioasă ca oricare fată trecută de pubertate şi de tot tacâmul, aşa că ajunsesem să mă familiarizez cu trupul meu, şi nu o dată, şi ştiam ce anume însemna nervozitatea asta care-mi zbârnâia prin vene. — Înţelegi? m-a întrebat el. — Păi... am început să răspund, însă limba mi s-a oprit din mişcare, pentru că exact acela a fost momentul în care mâna lui s-a deplasat aproape imperceptibil şi degetele i s-au răsfirat. Degetul mare mi-a atins curbura de sub sânul stâng şi am zvâcnit din reflex. Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu cicatricele, sau nu, însă sânul meu stâng era foaaarte sensibil. După asta, mâna i-a rămas nemişcată. În aşteptare. Instinctul îmi spunea că Jax ştia exact ce anume atinsese 280 degetul lui mare, iar acum aştepta să-mi vadă reacţia. Sau poate că mă pipăise, încă somnoros, fără să-şi dea seama. Buzele lui Jax mi-au atins un punct surprinzător de înfierbântat situat imediat sub ureche şi tot aerul mi-a ieşit imediat din plămâni. Uau. Bun. Probabil că nu fusese vorba despre un pipăit prin somn şi că el ştia exact ce face. În consecinţă, era cazul să-i dau mâna la o parte de acolo. Şi să mă ridic naibii din patul ăsta. Şi totuşi, nu m-am clintit. Iar răspunsul aşteptat de el, care o mai fi fost, probabil că şil primise. Degetul lui mare şi-a reluat plimbarea pe curbura sânului meu, iar gâtul mi s-a uscat brusc. Sfântă fierbinţeală, ce naiba făceam? — Să lăsăm vremea pentru somn, mi-a zis, mişcându-şi din nou buzele pe pielea gâtului meu. Pare să-mi placă faptul că nu înţelegi. — Chiar? Degetul a mai urcat cu un centimetru şi ceva şi mi-am muşcat buza de jos. — Mda. Îmi place să te văd cum te trezeşti. Habar n-aveam ce să-i răspund la asta, iar genele mi se coborau încet, dar sigur, exact în timp ce inima îşi accelera bătăile şi fierbinţeala îmi invada trupul, atenuând treptat încordarea muşchilor, dar, în acelaşi timp, începând să acumuleze un cu totul alt tip de tensiune. — Tu ştii ce se întâmplă acolo. Afirmaţia lui m-a făcut să casc ochii încă o dată. A urmat o secundă de pauză. — Te rog, spune-mi că înţelegi ce se întâmplă acolo, jos. 281 — Da, am şoptit, după care am zis: Nu. — Da şi nu? Vocea lui devenise şi mai profundă, mai răguşită. Furnicăturile îmi coborau acum din vârfurile sânilor până la pântec şi chiar mai jos, mult mai jos. — Eşti amabilă să-mi explici? — De ce? a fost tot ce-am reuşit să articulez. Buzele alea pline mi-au patinat pe la baza gâtului. — De ce, ce? Îmi venea foarte greu să-mi structurez gândurile. Nu mai fusesem niciodată atinsă aşa şi, chiar dacă era doar o atingere uşoară, îmi stârnise toate simţurile. — De ce se întâmplă? — Pentru că vreau eu, mi-a zis şi degetul şi-a reluat mişcarea. Dar ăsta nu era un răspuns. — Dar de ce? — Ţi-am spus deja. Şi-a apăsat buzele pe gâtul meu, provocându-mi un icnet, după care a ridicat capul, proptindu-şi greutatea pe braţul de lângă corpul meu. M-a privit de acolo, de sus, cu ardoare în ochi. — Din acelaşi motiv pentru care o să te scot la cină, mâineseară. Privirea îmi era înlănţuită de a lui şi inima îmi bubuia de parcă ar fi fost captivă într-o tobă metalică. Afurisitul ăla de deget mare îşi reluase mişcarea, stârnind un nou val de furnicături. — Îmi placi, Calla, mi-a zis, cu o voce de-abia peste nivelul unei şoapte. 282 Ceea ce mi-a modificat următoarea întrebare. — Dar cum? Jax a clipit, mirat. Acel singur cuvânt schimbat în întrebarea mea a sunat jalnic chiar şi pentru auzul meu, dar pe bune că nu înţelegeam. Jumătate din faţa mea arăta bine. Cealaltă jumătate nu. Iar el nici măcar nu-mi văzuse restul corpului şi era genul de tip despre care să scrii acasă, mamei tale, tatălui tău şi absolut tuturor persoanelor pe care le cunoşti. Şi nu eram convinsă că el mă cunoştea de suficient timp încât să judece măcar ce gen de personalitate aveam, sau — Dumnezeule, nu-mi venea să cred că mă gândeam măcar la aşa ceva — dacă dispuneam, sau nu, de vreo frumuseţe interioară. — Ce? a întrebat el, îngustându-şi privirea. Un cu totul alt soi de fierbinţeală mi s-a furişat în obraji. — Eu sunt o persoană realistă, da? Sunt aşa de mult timp. Am nevoie să fiu aşa, iar faptul că ţie îţi plac... că vrei să mă scoţi în oraş şi să faci... — Tot felul de lucruri distractive şi interesante cu tine, m-a completat el. — Mda, aşa, am confirmat, îmbujorându-mă. — Lucruri indecente care te vor face să te simţi atât de bine, a continuat Jax, iar cuvintele lui, ca şi felul în care vorbea, m-au incitat cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Asta e ceea ce vreau eu să-ţi fac, a încheiat el. — Bine, am zis, suspinând. Am înţeles asta. Un colţ al gurii i-a pornit în sus. — Excelent. — Dar nu are sens, am insistat, strângând pătura în pumni. Tu eşti un tip foarte sexy şi... 283 — A, mulţumesc! I-am ignorat replica, străduindu-mă cu disperare să ignor şi felul în care mâna lui îmi cuprindea aproape în întregime sânul stâng. Nu voiam să mă gândesc la asta, fiindcă aşa aş fi fost nevoită să mă gândesc că, dacă n-aş fi fost îmbrăcată, el n-ar fi făcut ceea ce făcea acum. Am tras adânc aer în piept. — Eu nu sunt sexy. Eu nu... Vocea mi-a pierit, din cauză că el şi-a aplecat capul, şi buzele lui le-au atins pe-ale mele. — Am mai avut discuţia asta şi altă dată, mi-a zis, mişcându-şi gura peste a mea. Şi eu ţi-am spus că n-aş săruta o fată pe care n-o găsesc atrăgătoare. — Dar ai mai spus şi că n-a fost un sărut adevărat. — Ala n-a fost. Ăsta e. Şi atunci, Jax m-a sărutat. Adică, m-a sărutat de-a binelea. Şi-a apăsat buzele pe ale mele, mişcându-le de parcă ar fi vrut să se familiarizeze cu alcătuirea lor. Mi-am descleştat degetele de pe pătură şi i le-am lipit de piept, imediat sub gât, vrând să-l împing. I-am simţit pielea fierbinte şi tare şi aspră. O simţeam altfel, dar până să pot investiga cum se cuvine problema, el mi-a prins buza inferioară între dinţi şi-a început s-o ronţăie. Am icnit la muşcătura neaşteptată şi un torent de senzaţii a erupt prin mine. El a profitat şi a dat profunzime sărutului, lunecând înăuntrul meu, şi nu m-am mai gândit să-l împing. Sărutul... era umed şi profund şi nu era nici bun, nici plăcut. Era nemaipomenit şi în toate felurile în care pretindeau romanele de dragoste că ar fi. Jax gusta din mine. Nu existau alte cuvinte care să poată descrie genul acesta de sărut. Mai ales când îşi înclina el capul într-o parte şi-şi atingea limba de a mea. Sau când îşi mişca 284 limba pe cerul gurii mele, extrăgând din adâncurile mele un geamăt gutural. Jax s-a tras un pic înapoi ca să poată spune: — Îmi place sunetul ăsta. Mama mă-sii. Ador sunetul ăsta. Ochii mi-au rămas închişi, iar buzele mă furnicau. — Eu... nu mi-am imaginat că se poate săruta aşa. — Pe naiba, a gemut el. M-a sărutat iar şi a fost la fel de grozav ca săratul dinainte, însă acum... acum s-a transformat în ceva mai mult. Mâna caremi mângâiase sânul, acum mi-l cuprindea de-a binelea şi trupul mi se mişca din propria voinţă. Mi-am arcuit spinarea şi am scos din nou sunetul acela, iar lui se pare că i-a plăcut şi de data asta, fiindcă am auzit o mormăială groasă, vibrantă, rezonând prin el. Apoi, mâna a început să i se mişte pe sânul meu, iar afurisitul şi îndemânaticul lui deget mare mi-a găsit sfârcul cu o precizie dezarmantă. Mi-am repezit capul înapoi pe pernă, dar gura lui m-a urmărit, ronţăind şi sărutând, în timp ce degetul mare dezmierda vârful întărit al sânului. Partea inferioară a trupului i s-a mişcat pe sub pături, instalându-se peste mine. Cu ajutorul coapsei, mi-a depărtat picioarele şi s-a strecurat între ele. Am icnit, cu gura lipită de a lui, când o săgeată ascuţită de plăcere m-a străpuns, înfigându-se într-un anume loc. Creierul mi s-a deconectat de la realitate. Nu mă mai gândeam la nimic, aşa că am făcut-o. I-am răspuns la sărut. Miam lăsat o mână să lunece pe pieptul lui, până spre ceafă. Miam încurcat degetele prin părul lui. M-am dus după el, dorindumi să-i simt gustul, şi l-am simţit. Iar el m-a lăsat să iau atât cât îmi doream, m-a lăsat să-i învăţ conformaţia buzelor, a gurii. 285 Bazinul a început să mi se mişte de la sine, frecându-se de coapsa lui, dintr-un instinct primar. — Doamne, ce dulce eşti, a exclamat, mişcându-se uşor, ridicându-se doar cât să-şi poată lăsa mâna să-mi alunece lent în jos spre abdomen. Ştii ce vreau? Vreau să te văd cum devii şi mai dulce! Şi mai dulce? Respiram cu greu, gâfâiam de-a dreptul. Îmi simţeam buzele umflate, la fel şi sânii. Tensiunea dintre picioare mă făcea să mă simt că înot. — Ţi-ai mai dat drumul până acum? m-a întrebat, în timp ce întindea mâna spre tivul tricoului care mi se răsucise pe şolduri. Am deschis brusc ochii. Ce făcea el acolo? Nu puteam să-l las să-şi vâre mâna pe sub maieu. Panica mi-a ştirbit plăcerea; mi-am repezit mâna cealaltă şi l-am apucat de încheietură. Era cu ochii deschişi şi aveau culoarea ciocolatei amărui. Mau făcut să mă înfior şi să-mi doresc lucrurile acelea indecente despre care vorbise el. — Ţi-ai mai dat drumul până acum? m-a întrebat din nou. Fierbinţeala mi-a invadat faţa în timp ce bâlbâiam un răspuns. — D-da. Oarecum. — Oarecum? Şi-a tras de braţ şi, fiind cu mult mai puternic ca mine, n-am putut să-l împiedic. Avea acum degetele dedesubtul tivului, însă nu sub el. — Adică nu te-a mai făcut nimeni să-ţi dai drumul? Nimeni, în afara ta? O, Doamne, nu-mi venea să cred că putea să mă întrebe aşa ceva... că discuţia asta chiar era reală. Inima îmi bătea prea tare şi prea repede şi mă durea; trupul mă durea, la propriu. 286 Genele i s-au coborât, până când m-a privit printre ele. — Eu o să fiu primul care o să-ţi dăruiască un orgasm. Sfântă fierbinţeală înfiorată, nu se poate să fi spus el una ca asta! — Jax... În clipa următoare, gura îi era din nou lipită de a mea, iar mâna înainta mult mai departe, mult dincolo de tivul tricoului meu. Mi-a mângâiat coapsele pe interior cu articulaţiile degetelor şi spinarea mea aproape că a decolat de pe pat. Mâna continua să urce, şocându-mă până şi cu cea mai uşoară atingere a interiorului coapsei. Am încercat să-mi strâng picioarele, dar n-am reuşit decât să i le strâng pe-ale lui între ale mele. — O să te ating, a rostit el, cu gura lipită de a mea, şi stomacul mi s-a prefăcut într-un nod strâns. Şi alte părţi din trupul meu s-au prefăcut în noduri strânse, ceea ce m-a determinat să mă întreb dacă era posibil ca un bărbat să-ţi provoace orgasmul doar prin intermediul cuvintelor. — Asta e tot ce-o să-ţi fac, bine? mi-a zis. Asta e tot? Dar, până să-i pot pune întrebarea asta, m-a sărutat din nou, iar dosul palmei lui m-a atins... drept în centrul meu. De data asta, spinarea chiar mi-a decolat de pe pat, iar el a scos un sunet adânc, de aprobare. Degetele mi s-au încordat în părul lui, iar cealaltă mână mi s-a încleştat pe încheietura lui. Apoi, buricele degetelor lui mi sau plimbat peste chiloţi şi am avut impresia c-o să fac un infarct. — Calla, scumpo... mi-a zis, sărutându-mi colţul gurii. Lasămă să te ating. 287 Nu puteam să-l las. Nici pomeneală. Ar fi fost o prostie să-l las să mă atingă. — Lasă-mă, a repetat el şi i-am simţit vocea ca o mătase fluturând peste pielea mea. Inima mi s-a poticnit, iar mâna care-i încleştase încheietura s-a desfăcut, alunecându-i apoi pe antebraţ, până pe bicepsul încordat. Tare proastă mai eram. — Asta-i fata mea! a exclamat. Fata lui? Mai multe părţi din mine au vibrat auzind asta, după care sângele chiar a început să-mi cânte, fiindcă degetele lui au mai efectuat vreo câteva treceri, descriind alene pe chiloţii mei cercuri din ce în ce mai strânse, până când am început să-mi mişc şoldurile, iar el să mă atingă chiar acolo, apăsând cu două degete. Frecând. Apăsând. Frecând. — O, Doamne, am icnit, cu gura lipită de a lui. I-am simţit buzele arcuindu-se într-un zâmbet, iar sărutul ia devenit mai violent când mi-a simţit şoldurile mişcându-se în mâna lui. — Aşa, m-a îndemnat el, creând ceva magic cu degetele. Lasă-mă să văd cum devii şi mai dulce. Mi-am repezit capul pe spate, iar gura lui mi-a alunecat pe obraz în timp ce ţipam din răsputeri. Poate chiar i-am pronunţat numele. Nu mai ştiam sigur. Eram prea concentrată asupra ghemului din adâncul fiinţei mele, care se dezlănţuia, biciuindu-mi întregul trup pe dinăuntru cu şocuri puternice, intense. Simţeam că el mă priveşte, urmăreşte cum se succed valurile de plăcere, vede cum îmi îndrept gâtul. Ceva din mine îmi spunea că ar trebui să mă simt jenată. 288 Era pentru prima dată când trăiam o senzaţie ca asta cu cineva. După ce pâcla plăcută a uşurării mi-a transformat muşchii în peltea, n-am mai ştiut ce să fac, altceva decât să zac, pur şi simplu, acolo. Mi-am desprins degetele din părul lui, lăsându-le să-i lunece pe ceafă. — Mai dulce decât mi-am imaginat, a murmurat el, sărutându-mi gâtul pe o parte. Pe urmă, s-a răsucit într-o rână şi şi-a scos, încet, mâna dintre picioarele mele, poposind cu ea pe pelvis. — Mai trăieşti? m-a întrebat. — Nu sunt sigură. Nu-mi mai simt picioarele. A chicotit uşor. — Gândeşte-te numai. Asta n-a fost nimic, în comparaţie cu ce-o să simţi când o să fiu în tine. Pleoapele mi-au săgetat în sus şi m-am pomenit holbândumă la tavan. Cuvintele lui mă şocaseră, dar apoi mi-a venit în minte faptul că eu, fără doar şi poate, mă descărcasem, însă el nu, aşa că mi-am întors privirea spre el, pregătindu-mă să-i spun asta, prin ceea ce, probabil, ar fi fost cea mai jenantă frază rostită vreodată; cu toate acestea, n-am reuşit să fac altceva, decât să mă zgâiesc la el. Jax stătea rezemat pe o parte, cu capul sprijinit în palmă. Pătura îi căzuse de pe şolduri, iar pantalonii îi atârnau destul de jos, lăsându-i la iveală adânciturile al naibii de sexy dintr-o parte şi din cealaltă a bazinului, precum şi musculatura pronunţat reliefată a abdomenului. Mda, avea un abdomen cu pătrăţele pe cinste şi, mda, în timp ce-mi târâm privirea spre pectorali, probabil că am şi salivat un pic. Sau un pic mai mult. Gura îmi era evident căscată, numai că din cu totul alte motive. 289 Trupul îi era dăltuit şi sculptat şi pur şi simplu uau, însă pielea... cu pielea era altă poveste. Avea semne, cu zecile, peste tot pe piept şi pe abdomen şi abia acum înţelegeam de ce pielea lui mi se păruse aspră. Ridicându-mă în capul oaselor, i-am privit faţa — zâmbetul lui lenevos, cu jumătate de gură, şi sprâncenele ridicate — după care m-am întors la trup. Semnele erau, în anumite locuri, precum craterele, ca şi cum bucăţi de carne ar fi fost fie înlăturate, fie înfundate. Iar alte semne erau zbârcite, cicatrizate. Pe negândite, am întins mâna spre el, însă mâna lui liberă a ţâşnit ca fulgerul, apucându-mă de încheietură. Am înghiţit cu greu, ridicându-mi genele. — Ce s-a întâmplat? m-am auzit întrebând, după care am înjurat în sinea mea, lăsându-mi bărbia în jos. Părul mi-a alunecat peste umăr, căzând între noi. — Iartă-mă, am zis. A fost o întrebare al naibii de grosolană. Trebuia să-mi fi dat seama. — Nu-i nimic, mi-a răspuns, apropiindu-mi mâna de el şi făcându-mă să ating o cicatrice cu vârfurile degetelor. Bombele artizanale, mi-a amintit apoi. Şrapnelele sunt o mare porcărie. Vai de... Ştiusem eu că nu-mi spusese totul aseară. Mi-am ridicat privirea. — Aşadar, l-ai scos pe Reece de acolo, dar au intrat şrapnele şi în tine? — Mda, mi-a răspuns, pe un ton de parcă n-ar fi fost cine ştie ce scofală. Şi totuşi, trebuia să fi fost, deoarece foarte multe dintre semnele acelea erau în dreptul inimii şi al multor altor organe 290 vitale. Unele erau adânci. Sigur l-au durut şi l-au făcut să sângereze abundent. Şi, cu toate astea, a reuşit să-l scoată pe Reece de acolo? Dumnezeule, înseamnă că el nu era doar curajos. Avea un curaj nebunesc! Privirile ni s-au întâlnit şi nu ştiu ce mi-o fi pus în mişcare buzele. — Geamul, când a explodat, a fost cel care mi-a tăiat faţa. Jax n-a spus nimic, dar şi-a mutat mâna mai jos, apăsându-şi degetele peste ale mele, pe pielea lui. — A... a fost o explozie, am zis. Focul arsese mocnit şi se acumulase presiune în cameră. Mi-am desprins privirea dintr-a lui, coborând-o spre corp, spre reţeaua de cicatrice semănând cu un joc de “uneşte punctele”. Niciodată nu mai vorbisem cu altcineva despre asta. Niciodată. — Când am deschis uşa, oxigenul a pătruns înăuntru, sau cam aşa ceva, şi geamul a explodat. — Ai avut noroc, a replicat el, ridicându-se în şezut şi ciocnindu-şi genunchii de ai mei. Şi-a lăsat capul în jos, astfel încât să ajungem cu feţele la acelaşi nivel. — Puteai să-ţi fi pierdut vreun ochi, a zis apoi. Sau vreun sfârc, dar nu era să i-o zic şi pe-asta. — Dar şi tu ai avut noroc. — Al naibii de corect. Niciunul dintre noi n-a mai vorbit timp îndelungat, după care el s-a ridicat din pat în ceea ce mi s-a părut cât o nanosecundă. 291 — Hai să luăm micul dejun. Poate să mergem la IHOP28 azi, a anunţat el, în timp ce eu mă holbam. După care mergem s-o căutăm pe mama ta. De acord cu planul? Am clipit o dată, apoi şi a doua oară. — De acord. Zâmbetul acela din colţul gurii i-a reapărut. — Pentru asta, trebuie să te dai jos din pat. Mda, avea dreptate, dar... — Stai, am exclamat, împleticindu-mă jos din pat şi simţindu-mi obrajii înfierbântându-se în timp ce mi se rostogoleau cuvintele de pe vârful limbii. Dar tu? S-a oprit la picioarele patului, cu capul înclinat într-o parte şi pantalonii de pijama atârnând atât de jos, încât chiar puteam să-i văd dâra de păr coborând de la buric spre zona pubiană. — Ce e cu mine? — Ştii tu... eii, în fine, mi-am dat drumul, iar tu... — Eu nu? m-a completat şi zâmbetul a început să i se întindă. — Mda. Aşa. Şi-a lăsat capul pe spate şi a izbucnit în râs. Buzele mi s-au pleoştit pe la colţuri. — Ce e atât de amuzant? — Tu. Tu eşti amuzantă. Eşti simpatică, mi-a răspuns, înaintând până în faţa mea. Şi eşti al naibii de dulce atunci când îţi dai drumul. Aha. Uau. 28 Abreviere pentru International House of Pancakes, lanț american de restaurante specializate pentru micul dejun, meniul punând accent pe clătite (pancakes), omlete și friganele. Majoritatea acestor restaurante oferă și meniuri pentru prânz și pentru cină. 292 — Ştiu că eu nu mi-am dat drumul, dar, scumpo, până acum n-au mai fost alte mâini între picioarele astea frumoase, decât ale tale. Privirea i-a coborât spre sus-numitele picioare, provocândumi un frison. — E prima dată când ai avut parte de aşa ceva, aşa că trebuia să fie totul pentru tine. Nu pentru mine. Aha. Uau şi iar uau. Am căscat gura la el în timp ce se întorcea şi pornea spre baie. Măruntaiele începeau să mi se topească, să se prefacă în ceva vâscos. Deodată, s-a oprit şi s-a răsucit spre mine, cu buzele arcuite într-un zâmbet oarecum viclean. — O să mă ocup şi de mine, sub duş, mi-a zis. Şi mi-am simţit falca izbindu-se de podea. Jax şi-a supt buza de jos între dinţii lui albi, drepţi. — Și-o să mă gândesc la tine când o s-o fac. 293 OPTSPREZECE Lucrurile se schimbă după ce un bărbat îţi dăruieşte un orgasm. Nu e ceva la care să mă fi gândit până acum, din moment ce niciun bărbat nu mi-a mai făcut aşa ceva, însă recuperam terenul destul de repede. Eu mă vârâsem la loc în pat, fiindcă îmi dădusem seama că ne treziserăm chiar foarte devreme. Nu era nici măcar opt dimineaţa. M-am străduit să nu mi-l imaginez sub duş, satisfăcându-se singur, însă gândurile mele se întorceau mereu tot într-acolo şi spre cum ar trebui să arate, iar asta, mă rog, mă cam stârnea, ceea ce era destul de şocant, dat fiind faptul că încă nu eram sigură dacă-mi recăpătasem deplina folosinţă a picioarelor. Zău că aveam nevoie să nu mă mai gândesc la toate astea. Aşa că mi-am folosit timpul ca să-mi inventariez viaţa. În sfârşit, avusesem un orgasm cu inducţie non-Calla, ceea ce era de-a dreptul colosal. O parte din mine se mândrea cu faptul că, în fine, sărisem pârleazul ăsta, chiar dacă se întâmplase la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Totuşi, nu ştiam sigur ce era de făcut cu asta. Altfel spus, ce însemnătate avea pentru mine? Pentru Jax? Pentru noi? Of, Dumnezeule, oare exista acum un “noi”? Pulsul mi-a trecut într-o treaptă superioară de viteză când m-am ridicat în capul oaselor pe pat, cu spinarea dreaptă şi cu pătura ridicată până la bărbie. Am auzit apa curgând în baie, după care... l-am auzit pe el. Nu gemând, nici altceva de genul ăsta, ci fredonând ceva, sau poate cântând, însă suna a fredonat din cauza apei. Dintr-odată, totul mi se părea într-atât de intim, 294 încât îmi venea să sar din pat şi s-o rup la fugă, ţipând şi agitându-mi braţele prin toată casa şi, apoi, pe străzi. Ce căutam eu aici? N-avea cum să existe un “noi” care să implice orgasm şi duş şi cântat şi mic dejun. N-aveam în plan să rămân aici pentru totdeauna, ci să mă întorc la colegiu, în august, de îndată ce obţineam aprobarea ajutorului financiar, iar eu exact asta îmi doream, corect? Nu exista un viitor pentru noi doi. Am clipit, lent. Şi trebuia să mă concentrez la cum s-o găsesc pe mama, ca să nu ajung tăiată cu cuţitul de vreun gangster de mâna a paişpea sau, şi mai rău, să dau nas în nas cu Isaiah. Iar cel mai important era că o persoană ca Jax n-avea cum să facă parte din viaţa mea. Pielea de pe spatele meu avea consistenţa unei... Atât eram de captivată de gândurile mele, încât nu auzisem că s-a oprit apa, aşa că, atunci când s-a deschis uşa camerei de baie şi Jax a revenit în dormitor, nu m-am aşteptat. Îşi legase un prosop în jurul şoldurilor zvelte şi avea părul ud leoarcă, pieptănat spre spate de pe frunte, şi întregul trup la vedere. Delicatesă pentru ochi, ce mai! Fir-ar să fie, că bine mai arăta! Cum să zic, atât de bine, încât se prea poate să-mi fi lăsat iarăşi gura apă. — Vrei să faci un duş înainte să ieşim? m-a întrebat, apropiindu-se nonşalant de pat, ca şi cum n-ar fi avut pe el doar un prosop. — Ha? Jumătatea de zâmbet şi-a făcut apariţia. — Un duş? Vrei să faci un duş? 295 Imbecilă mai eram! — Da, am chiţăit, sărind din pat. Foarte bună idee, un duş, am trăncănit, în timp ce-mi înşfăcam hainele de pe măsuţa de toaletă, străduindu-mă să nu mă uit spre el. Eşti foarte deştept. Jax s-a răsucit într-o parte în timp ce treceam peste el şi m-a plesnit peste fund. Am sărit în sus şi am mai scos un chiţăit şocat, iar el a chicotit. Abia când am vrut să-i arunc o privire fioroasă peste umăr, mi-am dat seama că nu mă plesnise cu palma. Ci cu prosopul pe care-l avusese în jurul şoldurilor. Iar acum nu mă mai holbam doar la spatele lui musculos, care, uau, arăta superb, ci şi la posteriorul lui musculos. — Aoleu, Doamne! am ţipat strident. Eşti despuiat! Chicotitul s-a prefăcut într-un râs în hohote, iar eu m-am răsucit în mare viteză, aproape azvârlindu-mă spre baie, însă era prea târziu. Emisferele alea ferme îmi fuseseră deja pirogravate în memorie. Îl văzusem gol! Complet gol, naibii, şi fără să-i pese! O totală lipsă de decenţă la faza asta, care cimenta şi mai mult concluzia că n-ar putea exista niciodată un “noi”. Eu dispuneam de mai multă decenţă decât o mănăstire plină de călugăriţe bătrâne. Am profitat de săpunul care mirosea a el şi de şamponul cu balsam doi-în-unu. Abia după ce mi-am terminat duşul, m-am schimbat în veşmintele mele şi mi-am răsucit părul ud şi pieptănat într-un coc pe creştetul capului, abia atunci mi-am dat seama că nu mai aveam nici pic de machiaj pe faţă. Nici urmă. Ceea ce-mi mai rămăsese pe faţă în dimineaţa asta se mai ştersese puţin, lăsând să se vadă şi mai limpede cicatricea. 296 Dermablend-ul era o marfa de calitate, însă în clipa de faţă nu se mai afla câtuşi de puţin pe faţa mea. — Of, Doamne! Ochii mei căscaţi mă priveau din oglindă, cu albastrul atât de strălucitor în soarele dimineţii timpurii care pătrundea prin mica fereastră pătrată. Tenul meu, fără Dermablend, era crempiersiciu şi neted: un colorit pe care niciun fond de ten din lume nu l-ar fi putut imita. Dacă era să-mi privesc numai jumătatea dreaptă a feţei, ştiam că arătam mai bine fără machiaj, însă nu puteam să ies în lume doar cu o jumătate de faţă. Fără machiaj, cicatricea încă avea o nuanţă pronunţată de trandafiriu, ieşind izbitor în evidenţă pe tenul meu, brăzdându-mi obrazul de sub ochiul stâng până aproape de colţul gurii. Era unicul lucru pe care puteam să-l mai văd acum. — Calla? Am înţepenit auzindu-i vocea lui Jax şi m-am apucat cu mâinile de chiuvetă. Nu puteam să ies de-aici. Poate că părea ridicol, dar nu-l puteam lăsa să mă vadă astfel. — Te simţi bine? a strigat el. Ţinându-mi respiraţia, m-am întors spre uşă. N-ar fi prea evident dacă aş ieşi cu un prosop acoperindu-mi capul? Eram o tâmpită. Ştiam asta, însă Jax tocmai mă sărutase, pusese mâinile pe mine şi mă atinsese într-un loc intim, făcându-mă să simt ceva atât de frumos, în timp ce asta... asta era atât de urâtă. Nu voiam ca el să mă... Un fuior de aer rece mi-a trecut prin tot corpul şi am închis ochii, respirând profund de mai multe ori. Jax ştia de cicatricea de pe faţa mea. Fusese extrem de aproape şi în contact intim cu faţa mea. Chiar mă sărutase... 297 Uşa de la baie s-a deschis brusc, trântindu-se de perete, şi ochii mi s-au deschis larg în timp ce Jax năvălea înăuntru. Nu încuiasem usa. Of. A efectuat o cercetare corporală din ochi, parcă vrând să vadă dacă eram rănită, sau mai ştiu eu ce. — Dumnezeule, a mormăit apoi. Am crezut că ai căzut peaici şi ţi-ai pierdut cunoştinţa. Mă rog, asta era o chestie oarecum stânjenitoare, dar nu reprezenta problema cea mai presantă. Mi-am orientat corpul spre stânga, astfel încât el să-mi vadă profilul din dreapta. — Nu pot să merg la micul dejun, i-am zis. — Ce? — Nu pot să merg la micul dejun. Trebuie să ajung acasă, am insistat, conştientă de faptul că doleanţa mea suna iraţional şi prostesc. Ai putea să mă duci acasă? Jax s-a apropiat şi un picior înveşmântat în denim mi-a apărut în câmpul vizual. Era desculţ, tălpile goale iţindu-se de sub tivul destrămat al blugilor. — De ce? — Pur şi simplu, am nevoie să ajung acasă. Dacă tu vrei să te duci înainte la IHOP, aş putea să-mi iau maşina şi să vin după tine acolo. Asta probabil... — Pe naiba, nu! Bărbia mi-a ţâşnit în sus, dar apoi a coborât spre stânga. — Poftim? Ochii îi aruncau fulgere mânioase. — N-o să mergem în maşini separate după ce tocmai ţi-am băgat mâna între picioare şi tu ţi-ai dat drumul strigându-mi numele. 298 Am deschis gura ca să-i răspund, numai că, serios vorbind, ce poţi să mai spui la faza asta? — O să plecăm de-aici împreună, o să înfulecăm ceva bunătăţi pline de grăsimi, după care o să cercetăm în locul ăla, poate-o găsim pe mama ta, a continuat el. Iar după ce terminăm, dacă ne mai rămâne timp până când începe tura noastră, o să ne permitem şi un pui de somn. — Un pui de somn? Pe bune, din tot ce-a spus el, tocmai la asta puteam să mă opresc? — Împreună. — Un pui de somn împreună? — Mda, a confirmat el, după care a coborât tonul. Şi, dac-o să avem timp, poate c-o să te fac din nou să-ţi dai drumul strigându-mi numele. Sfinte Sisoe, nu se poate ca el să fi spus una ca asta! Pe urmă, a intrat şi mai mult în camera de baie, venind spre mine, iar eu am bătut în retragere, până când m-am lovit de chiuvetă. El m-a înghesuit şi, când am încercat să întorc capul spre stânga, mi-a cuprins cu o mână obrazul drept, iar cu cealaltă mi-a încercuit partea stângă a gâtului. Şi mi-a întors faţa drept spre a lui. Nu era prima oară când făcea aşa ceva, miam dat seama atunci. — Nu sunt tâmpit, mi-a zis, plimbându-şi degetul mare pe pielea gâtului meu. În plus, sunt al naibii de perspicace atunci când am nevoie. — Da? am şoptit. Hm, mersi pentru informaţia asta. Buzele i-au zvâcnit când mi-a dat capul pe spate, astfel încât să ni se întâlnească privirile. — Ştiu de ce te ascunzi tu aici, în baie. 299 Of, Doamne... — De teamă c-o să mă pui să încerc vreo altă plăcintă din care n-am mai mâncat până acum? — Ha. Nu, a răspuns, lăsându-şi capul în jos şi făcându-mă să înghit în sec. Eu n-o observ. Inima mea a făcut o tumbă, dar am continuat să fac pe proasta. — Ce să observi? — Calla, scumpo, tu ştii despre ce vorbesc. Despre asta. După care şi-a înclinat capul într-o parte şi i-am simţit buzele la coada ochiului meu stâng, imediat sub el. Am inspirat brusc, dureros. El mai făcuse şi aşa ceva, şi stârnise acelaşi maelstrom de emoţii în mine, însă de data asta nu s-a oprit aici. Buzele lui au urmărit cicatricea pe toată lungimea ei, în jos, pe obraz, tocmai până la colţul stâng al gurii, după care m-a sărutat. A fost un sărut delicat şi dulce şi a persistat. Mi-am pus mâinile pe pieptul lui şi m-am lăsat pe el. Când şi-a desprins gura de buzele mele şi şi-a lipit fruntea de a mea, lacrimile deja mi se adunaseră în fundul gâtului. — Nu-mi pasă de ea, Calla. Nici măcar nu mă gândesc la ea, mi-a zis. Nici măcar n-o văd. Mi-am strâns cu putere pleoapele, în timp ce inima mi se chircea. În prima clipă, nu l-am crezut, pentru că, hai să fim serioşi, naibii. Şi totuşi, am încetat: pur şi simplu, am încetat. Am încetat să-mi spun că ştiu ce se petrece în mintea lui Jax şi că ştiu ce vrea el şi ce nu. Am încetat. Fiindcă nu ştiam: nimeni n-ar fi putut să ştie vreodată, fie purtător de cicatrice, fie nu. Am încetat să-mi tot spun mie însămi că n-are rost, fiindcă aveam de gând să plec. Şi tot ce aveam acum era ceea ce-mi spunea Jax şi ceea ce-mi demonstra. Aşa că am încetat să 300 gândesc toate celelalte tâmpenii şi mi-am alungat toate porcăriile din minte şi a fost de parcă mi-aş fi şters Dermablend-ul de pe faţă seara, când, în fine, mă simţeam eu. Toate astea poate că însemnau o prostie. Poate că aveau să mă muşte de fund mai târziu, dar preferam să fiu proastă. Aveam să fiu cea mai deşteaptă proastă cu putinţă. Hooo! M-am clătinat un pic, dar am expirat pe nări şi, când am vorbit, vocea mi-a sunat nesigură, iar ochii m-au usturat, dar am mers mai departe. — Bine. Hai s-o facem şi pe-asta. Şi să terminăm mai repede, fiindcă eu chiar îmi doresc puiul ăla de somn. Buzele alea s-au arcuit peste ale mele. — Asta-i fata mea! După ce a ieşit din casă, Jax şi-a tras de poalele cămăşii, la spate, coborând cele câteva trepte ale verandei din faţă. Purta o pereche de ochelari de soare heliomaţi, de aviator, ca ai lui Jase, şi-i stăteau la fel de bine. N-am prea vorbit pe drumul cu maşina spre IHOP, ceea ce a fost bine, deoarece mintea mi se fixase pe ceea ce s-ar putea întâmpla înainte sau după posibilul pui de somn. Alte orgasme ne-autoinduse? Să mă treceţi pe listă! Eram atât de dispusă la perseverarea în proaspăt dorita mea prostie, fără să-mi bat capul cu altceva în timp ce-o exploram. La fel ca orice femelă normală cu sânge cald, mă gândeam la sex într-o măsură cuviincioasă, dar nici pe departe atât cât mi se întâmplase de aproximativ o oră încoace. Creierul meu se bălăcea fericit în mocirlă, imediat până la platoul cu bacon, pesmeţi şi ceva despre care Jax spusese că ar fi crupe şi că trebuie să încerc neapărat. 301 Îmi venea greu să nu mă gândesc la faptul că mă aflam în public fără machiaj, dar de fiecare dată când gândurile îmi rătăceau spre asta, sau îmi închipuiam că mă priveşte cineva, ca atunci când un băieţel se zgâise peste peretele separeului, sau când îmi zâmbise chelneriţa, mi le alungam cu forţa din minte. Apoi, gândurile mele s-au îndreptat spre asta: spre acel ceva dintre mine şi Jax. Exista ceva. Aşa cum spusese el mai devreme, îşi vârâse mâna între coapsele mele, iar eu îi strigasem numele, aşa că era ceva. Un ceva pentru care eu aveam prea puţină experienţă şi nu ştiam precis cât de departe putea să ajungă în realitate acest ceva, deoarece, dacă mi se aproba ajutorul financiar, aveam să fiu la o distanţă de trei ore de condus pe şosea. Ce soi de viitor ar mai fi existat pentru acel ceva dintre noi, când eu aş fi la colegiu, iar el ar fi cel mai sexy barman? Dar de ce mă mai gândeam, măcar, la aşa ceva? Pentru că eram proastă şi mă hotărâsem deja că aveam să perseverez în direcţia acelui ceva, oricare ar fi fost, şi orice ar fi însemnat perseverarea în acel ceva. Am împuns cu furculiţa în porcăria aia albă şi zgrunţuroasă. — Astea sunt crupele? — Gustă. — Arată a ceva dintr-un film de groază, am zis, împungându-le din nou. Mi-e frică să nu sară din farfurie şi să mă umple pe faţă. Jax a chicotit, în timp ce înmuia câteva clătite într-o baltă de sirop. — Nu e deloc amuzant. O să ajung să dau naştere unui copil extraterestru din crupe, sau ceva asemănător, am bombănit. Şiatunci, ce-o să ne facem? 302 M-a privit printre gene, cu un zâmbet mic, amuzant, jucându-i pe buze. — Gustă, şi gata. — Dar ce gust are? am întrebat, continuând să mă împotrivesc. — De crupe. Mi-am lăsat furculiţa în jos şi i-am adresat o privire binevoitoare. — Vreau detalii. A râs, în timp ce muşca din ceea ce păreau să fie zece clătite una peste alta. — Crupele, pur şi simplu, nu pot fi descrise. Ele, pur şi simplu, trebuie savurate. Mi-am dat ochii peste cap, dar tot am luat un pic din ele, mam asigurat să aibă şi ceva caşcaval şi am gustat cu precauţie. În tot acest timp, Jax m-a urmărit cu privirea, aşteptând. Am înghiţit, nefiind sigură de ce părere să am. Aşa că am mai încercat un pic. — Ei? m-a întrebat. — Nu ştiu, am zis, umplându-mi gura. Încă nu m-am hotărât. Mi se pare că au un gust bun, dar li se spune crupe; de aceea, nu sunt sigură că aş putea să recunosc de bunăvoie că mi-ar plăcea să mănânc ceva numit crupe. Trebuie să mă gândesc mai bine la asta. — Drăguţ, a apreciat Jax, izbucnind în râs. Am zâmbit la rându-mi şi m-am întins după o felie de bacon. — Aşadar, unde o să mergem după asta? 303 — Prin Philly, mi-a răspuns el, cu gura plină. E acolo o casă în care obişnuia să stea foarte des. Poate avem noroc s-o găsim sau să dăm de cineva care s-o fi văzut de curând. — Pare să... — Calla! Şi Jax! a ţipat strident o voce cunoscută. M-am întors şi am văzut-o pe Katie. Venea la trap spre noi. Literalmente, la trap, şi am clipit, întrebându-ne dacă nu cumva ne-am întors în timp, tocmai în anii optzeci, fără ca eu să-mi fi dat seama. Katie purta o pereche de colanţi de un roz aprins, din spandex, jambiere purpurii lăsate, tenişi şi un tricou negru carei lăsa un umăr gol. Şi o eşarfa — una cu picăţele roşii şi albastre — cu toate că eram în iunie. — Bună, i-am zis, fluturând spre ea o felie de bacon. — Fetiţo, a exclamat Katie, oprindu-se în dreptul separeului nostru, ţinând în mâini o cutie cu mâncare. Uită-te la tine. Ţiam zis că viaţa o să ţi se schimbe. Hm. Jax şi-a îndesat în gură o felie uriaşă de clătite şi mi-am dat seama că se străduia să-şi înfrâneze zâmbetul. — Ce-i cu voi, treji, atât de devreme? ne-a întrebat, dar a continuat să vorbească înainte să putem răspunde. Eu fac exerciţii de yoga. În fiecare dimineaţă. Şi tot în fiecare dimineaţă îmi iau mâncare de la IHOP, de la Waffle House sau de la Denny’s. E ca un fel de contrabalansare universală sau cine ştie ce alt rahat din ăsta. Dar şi-aşa, tot e cam prea devreme pentru barmanii foarte sexy şi ocupaţi să-şi ia micul dejun. Împreună. Privirea mi s-a abătut spre Jax. — Ne-am trezit împreună, a zis el şi asta a fost tot ce-a zis. 304 Ochii lui Katie s-au prefăcut în două farfurii zburătoare şi am fost la un pas să strig că nu era ceea ce credea ea, dar apoi mi-am dat seama că era ceea ce credea ea, aşa că m-am forţat să nu mai spun nimic. Un zâmbet larg i-a răsărit pe chipul drăguţ. — Minunat. Serios vorbesc. Dacă voi doi o să rămâneţi împreună şi-o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi copii, cred că ar fi cazul să vă botezaţi fetiţa Katie. O senzaţie de fierbinţeală mi s-a strecurat în obraji. — Ceee? — Adică, aţi putea să botezaţi şi un băieţel cu numele Katie, dar probabil că s-ar distra pe seama lui la şcoală şi nu cred că voi doi v-aţi dori aşa ceva. A... astea sunt crupe? a întrebat ea, schimbând subiectul, fără să respire măcar. Ţi-ar mai trebui puţin caşcaval peste ele. Într-o dimineaţă, ar fi cazul să-mi faci o vizită acasă. Ştiu să fac nişte crupe al naibii de bune. — Sună bine, a răspuns Jax, calm, cu ochii sclipind în lumină. Şi o să luăm în considerare chestia cu numele. Mi-am întors spre el privirea de “ce naiba?”. — Super, a chicotit Katie. Bun, hai că trebuie să ajung acasă cu brioşele şi vafele mele. Pe mai târziu, copii! Urmărind-o cu privirea cum se răsuceşte pe călcâie şi iese în graba mare din restaurant, am constatat că n-aveam nimic cât de cât interesant de spus, aşa că am ales următorul punct de pe listă, în ordinea importanţei. — Ştiai că a căzut de la bară, s-a lovit la cap şi acum are talente parapsihice? — Aşa am auzit şi eu. Mi-am muşcat buza de jos. — Roxy zicea că până acum a cam nimerit-o la fix. 305 — Katie, a rostit Jax, pe un ton tărăgănat, determinându-mă să-mi ridic privirea, peste masă, spre el. Zâmbea. Eu n-aş avea nimic împotrivă ca fetiţa să fie numită Katie. — O, Doamne, am exclamat. Jax şi-a lăsat capul pe spate şi a izbucnit în râsul acela profund şi sexy, iar eu nu m-am putut împiedica să zâmbesc. Nu mai zâmbeam, după alte patruzeci de minute, când am pătruns în acea parte a oraşului în care nu se hazarda nimeni de bunăvoie. Pe stradă nu se vedea prea multă activitate, din moment ce încă nu era nici măcar amiaza. Jax a găsit un loc de parcare în faţa unor clădiri ponosite din cărămidă, vizavi de un parc care arăta ca într-un film cu subiect post-apocaliptic. Am săgetat cu privirea ferestrele şi uşile acoperite cu scânduri ale unora dintre apartamente. — Nu sunt prea sigură că aş vrea să văd ce e aici, am zis. — Asta e cea din urmă văgăună în care-aş fi vrut să te aduc, dar ultima dată când a venit vorba, m-ai servit cu o porţie de papară, cum că asta ar fi problema ta şi alte rahaturi, a ripostat el, oprind motorul şi întorcând spre mine ceea ce, probabil, reprezenta o expresie foarte mulţumită de sine. Aşa că, de-asta suntem aici. Avea destulă dreptate, dar nu era să recunosc eu asta. — Cum vrei, am zis, fără să scap din vedere felul în care i-au zvâcnit buzele. — Ţine-te aproape de mine. Ai înţeles? Şi lasă-mă pe mine să vorbesc... nu, nu te mai uita la mine de parcă tocmai ai mâncat o lămâie. Mă laşi pe mine să vorbesc. Dacă nu eşti de acord cu asta, atunci o să plecăm imediat, pe tine o să te încui undeva, împreună cu Clyde, sau cu Reece, după care o să mă întorc singur aici. 306 — Nu e nevoie să fii atât de autoritar, i-am zis, îngustândumi privirea spre el. — Ba da, e, a răspuns, aplecându-se şi sărutându-mă pe vârful nasului. A fost ceva rapid, dar tot m-a lăsat mască. Iar când s-a retras, zâmbea cu gura până la urechi. — Suntem de acord? m-a întrebat. Am ezitat un pic, apoi am oftat. Doar nu eram Rambo ca să dau buzna în clădirile alea din gresie de una singură, cerându-le ălora de acolo să mi-o dea pe mama, că altfel... — Of, bine. Da. De acord. Jax a clătinat aprobator din cap, după care a coborât din maşină. Eu am mai zăbovit pentru câteva secunde, am rostit o mică rugăciune, apoi am coborât. Într-adevăr, m-am ţinut aproape de el, în timp ce mergeam de-a lungul cvartalului, apoi urcam treptele fărâmiţate ale unei case din cărămidă, cu două ferestre astupate de scânduri la etaj. — Mama obişnuia să vină aici? am întrebat, înfăşurându-mi mijlocul cu braţele. — Mda, mi-a răspuns, coborându-şi privirea spre mine. Strângând din buze, mi-am dat seama că nu trebuia să fiu surprinsă. Doar nu era ceva nou; totuşi, văzând locul acesta şi închipuindu-mi-o pe mama stând într-un astfel de loc, pur şi simplu nu-mi pica bine, indiferent din câte rulote aş fi scos-o în vremea adolescenţei mele. Jax a ciocănit în uşă cu degetele îndoite. Au trecut câteva secunde şi, văzând că nu răspunde nimeni, mi-am închipuit că am venit degeaba, însă Jax a început să bată cu pumnul în uşă. — Hei, am murmurat, privind în jur. Tu crezi că e bine aşa? Nu m-a luat în seamă şi s-a aplecat mai mult spre uşă. 307 — Deschide, Ritchey. Ştiu că eşti acolo. Ţi-am văzut rabla afară. Am făcut ochii mari şi am simţit o greutate în stomac. A urmat o clipă de tăcere, după care uşa s-a deschis cu câţiva centimetri. N-am putut să văd cine era, dar am auzit o voce scârţâită. — Ce dracu’ vrei, Jackson? Hm. Jax şi-a proptit palma de mijlocul uşii vopsite într-un roşu decolorat. — Trebuie să vorbim. — Vorbeşte, a venit replica. — Nu în uşa casei tale afurisite, Ritchey. Lasă-ne să intrăm. O scurtă ezitare. — “Ne”? Apoi, uşa s-a deschis cam de treizeci de centimetri şi un cap de bărbat şi-a făcut apariţia. Am făcut, involuntar, un pas înapoi la vederea chipului nebărbierit, a ochilor injectaţi şi a nasului bulbos, plin de vase de sânge sparte. — Tu cine dracu’ eşti? L-am recunoscut pe individ, chiar dacă el se holba la mine de parcă nu m-ar fi văzut în viaţa lui. Ce mama naibii, n-aveam cum să uit ochii ăştia apoşi, nici nasul. El tot venea să petreacă în casa mamei. — Chiar nu te priveşte pe tine, Ritchey, iar eu n-am venit aici ca să fac prezentări, i-a tăiat-o Jax, iar tonul lui... uau, era cât se poate de dur. În clipa de faţă, chiar mă holbam la el, oarecum şocată. Deschide uşa, i-a cerut din nou. Ritchey n-a deschis uşa. 308 Jax a trântit o înjurătură cu glas scăzut, apoi s-a pus în mişcare. Proptindu-şi talpa în uşă, a împins cu bocancul şi cu mâna. Uşa s-a deschis, iar Ritchey s-a dus de-a berbeleacul înapoi. — Hm... Jax m-a luat de mână şi m-a tras înăuntru, iar mirosul... Dumnezeule, mirosul a fost primul lucru pe care l-am remarcat, după ce el a închis uşa în urma noastră. Camera, mobilată cu un televizor care urla şi două canapele care cunoscuseră şi zile mai bune, mirosea a pipi de pisică amestecat cu iz de alcool. Te rog, fă ca mama să nu fie aici! Ştiu că greşeam gândind astfel. Găsirea ei ar fi însemnat terminarea grijilor mele; totuşi, nu voiam să mă gândesc că ea ar putea sta într-un astfel de loc. — Nu-i frumos, omule, a protestat Ritchey, dându-se înapoi şi scărpinându-şi gâtul cu unghiile lui murdare. Pielea gâtului îi era roşie. Nu-i frumos să intri cu forţa de parcă ai fi un blestemat de poliţai, sau alte alea! — Tu n-ai deschis uşa, a ripostat Jax. M-am văzut nevoită să mă întreb cam cât antrenament avea el în materie de dat buzna în casele cu... hm... rezidenţi dubioşi, fiindcă părea complet în largul lui. Am făcut un pas în lateral, deoarece am zărit o gaură în podea, chiar în faţa mea, şi astfel am reuşit să văd dincolo de spătarul uneia dintre canapele. Şi mi s-a strâns inima. Pe canapea era un copil mic, poate să fi avut cinci sau şase ani, ghemuit sub o pătură subţire. În poala lui se cuibărise o pisică. M-am holbat la copil, îngreţoşată. — Care-i treaba? a întrebat Ritchey. 309 — O căutăm pe Mona, a zis Jax, ţinându-şi braţele într-o poziţie lejeră, de-o parte şi cealaltă a corpului. — Mona Fritz? — De parcă ar mai exista vreo altă Mona pe care s-o caut eu! Şi nu e prima dată când vin aici după Mona, a replicat Jax, spre surprinderea mea. Însă mi-am amintit ce-mi zisese, că el şi Clyde mai făcuseră astfel de expediţii. — Termină cu porcăriile, a zis apoi. Tu ştii cum merge treaba. Ce, mergea într-un anume fel? Ritchey continua să-şi râcâie pielea gâtului, însă un soi de licăr i s-a furişat în ochi. — Io n-am niciun amestec în rahaturile Monei, a afirmat. Jax a făcut un pas înainte, coborându-şi bărbia. — Te mai întreb o singură dată, Ritchey. — Omule, io n-am... — O singură dată, l-a avertizat Jax. Ritchey nu i-a răspuns şi atunci Jax a ţâşnit înainte, apucându-l pe Ritchey de piepţii cămăşii şi ridicându-l pe vârfurile picioarelor goale. Fir-ar să fie, avea să se lase cu bătaie! În prima clipă, am rămas cu gura căscată, dar imediat am început să înaintez şi, când am ajuns lângă ei, am dat să vorbesc cu o voce scăzută. — E un copil care doarme pe canapea, Jax. — Rahat, a bombănit Jax, dar fără să-şi ia mâinile de pe individ. L-ai adus pe Shia aici, în văgăuna asta? — Afurisita de mă-sa a şters-o. Fac şi eu tot ce pot. Jax şi-a încordat bicepşii. 310 — Hai să continuăm discuţia în bucătărie şi tu o să joci cu cărţile pe faţă. Pentru Shia, bine? Ne-am mutat în bucătărie sau în ceea ce ar fi putut constitui bucătăria. N-avea chiuvetă, ci doar o gaură căscată acolo unde trebuia să se afle. Mi s-a părut că zăresc, cu coada ochiului, ceva maro şi dezgustător de mare mişunând pe lângă perete în apropierea frigiderului. — Mona nu-i aici, a zis Ritchey, în cele din urmă. — Te deranjează dacă verific? — N-ai decât, a zis Ritchey, dându-se la o parte şi rezemându-se de hiatul de lucru. Dar îţi spun io. Ea nu-i acilea, iar tu nu eşti primu’ care-a venit după ea. Am încremenit. — Nu? am întrebat. — Cine a mai venit s-o caute? s-a interesat Jax, fără să se mişte din loc. Ochii apoşi ai lui Ritchey s-au mijit spre mine. — E ceva la... — Ochii la mine, Ritchey! a ordonat Jax. Şi, cu toate că individul s-a supus, Jax nu mi s-a părut câtuşi de puţin mai relaxat. O senzaţie de nelinişte mi-a tulburat pântecul. — Cine a mai venit s-o caute pe Mona? a întrebat el din nou. — Câţiva tipi. Câţiva tipi naşpa rău, a răspuns Ritchey, încrucişându-şi braţele costelive pe pieptul plăpând. După mine, probabil că nu era o discuţie potrivită de purtat într-o încăpere în care dormea un copil mic, însă el a continuat. — Tipi care lucrează pentru Isaiah. Aha. Veşti proaste. 311 — Asta o ştim deja, a replicat Jax, calm. — Umblă nişte vorbe, a mai zis Ritchey, după câteva clipe. Mona e băgată adânc. — Încă un lucru pe care-l ştim deja. Ritchey s-a strâmbat. — Mda, dar ştii şi că ea a fost intermediarul pentru o cantitate de heroină de aproape trei milioane, pentru Isaiah? Şi că trebuia să-i predea marfa asta de peste o săptămână? Cât pe ce să scap un geamăt. Cele mai sumbre presupuneri ale mele se adevereau. Drogurile îi aparţineau temutului baron al drogurilor şi nu jegosului care a dat buzna în casa mea. — Umblă vorba că altcineva a pus laba pe marfa şi Isaiah vrea să audă din gura păcătoasei că n-o mai are, a continuat Ritchey, cu un hohot sec. Frate, dac-aş fi ştiut că ţinea marfa aia în casă şi că ea nu era acolo, m-aş fi dus io personal s-o caut peste tot. Drăguţ. Şi Ritchey a vorbit mai departe. — Ea e ca şi moartă. Tu ştii asta, Jax. Bine măcar c-a dat... — Ajunge, l-a întrerupt Jax cu brutalitate, în timp ce stomacul meu se prăbuşea undeva pe podeaua aia al naibii de scârboasă. Ai idee despre unde ar putea să fie ea acum? Sau Rooster? — Rooster? a repetat Ritchey, izbucnind iar în râs. Omule, ăla ori se piteşte oriunde-o fi şi Mona, ori, dacă e deştept, a luat distanţă de ea. Frate, Jax, tu o ştii pe Mona. Se face varză şi se apucă să vorbească şi să se poarte de parcă ar fi mare sculă, doar pentru c-a făcut cărăuşie pentru Isaiah, şi aşa s-a aflat totul. Mona n-are minte. Trebuia să predea drogurile alea, nu să stea cu fundu’ pe ele. 312 — Şi de ce nu le-a predat? am întrebat eu, simţind cum Jax îşi întoarce privirea spre mine. Ai auzit ceva despre asta? Ritchey a făcut semn din cap că da. — Dobitocul de Rooster a trăncănit ceva, cum că ar fi încercat un fel de joc cu Isaiah. În loc să-şi ia partea stabilită pentru că s-au dus şi au luat drogurile, el a vrut mai mulţi bani ca să i le predea. Aşa că au stat cu fundu’ pe ele. Ceea ce l-a pus pe javra de Mack într-o poziţie proastă, pen’ că el trebuia să ia marfa de la ei şi să i-o ducă lui Isaiah. Fi’n’că, ştii, Isaiah nu vrea să-şi mânjească mâinile. Of, Doamne, era mai rău din vreo cinci sute de puncte de vedere diferite. Nici nu ştiam ce să mai zic. — Şi, după cum îi cunosc pe Mona şi pe Rooster, probabil că au gustat şi ei un pic, s-au făcut varză şi pe urmă s-au panicat, ştiind că l-au scos din pepeni pe Isaiah. Nu miroase deloc a bine pentru ei, a declarat Ritchey, desfăcându-şi larg braţele. Aşa că, iată-ne, cu tot rahatul ăsta care a luat-o la vale, cu tot cu Mack, Rooster şi Mona. Am văzut cum lui Jax începe să-i zvâcnească un muşchi de-a lungul maxilarului. — Fir-ar a naibii de treabă, a exclamat. — Mda. Şi ştii cine-ar putea să aibă vreo idee despre unde sunt ei acum? a întrebat Ritchey, lăsându-şi capul într-o parte. Bărbia lui Jax s-a ridicat cu câţiva centimetri. — Îl ştii pe Ike? — Ne-am intersectat o dată sau de două ori. Ritchey a clătinat aprobator din cap. — Dă-i de urmă: locuieşte la nord de Plymouth, în tabăra numită Happy Trails. N-ai cum să nu-l nimereşti. Are o camionetă din aia tunată. 313 Şi-a întors din nou privirea spre mine. — Noi ne-am mai întâlnit, nu-i aşa? Frate, zău că-mi pari cunoscută. Da’ nu’ș’ de un’ să te iau. Ia stai... Deodată, ochii lui decoloraţi s-au făcut cât cepele. — Maica mă-sii, deci e adevărat! — Ritchey, l-a prevenit Jax, cu o voce scăzută, în timp ce-şi vâra mâna în buzunar. Nu mă enerva! — Ho, frate. Nici nu mă gândesc. Mie-mi place de tine. Totdeauna mi-a plăcut, din moment ce amândoi am văzut ce-i războiul, a replicat Ritchey, ridicându-şi mâinile, şi aşa le-am văzut, urmele alea roşii, nenorocite, de pe braţele lui. Dar trebuie să ştii, mai umblă şi altă vorbă pe străzi, că cică fata Monei ar fi pe-aici. Eu n-am crezut. Dar să sperăm că faza asta n-o să ajungă şi la urechile lui Isaiah. Mă rog, era un pic cam târziu ca să mai sperăm la asta. — Nu te mai uita la ea, a poruncit Jax, iar Ritchey nu s-a mai uitat la mine. Jax a scos din buzunar un teanc de bancnote şi l-a lăsat să cadă pe masă. — Ia banii ăştia şi cumpără-i băiatului tău ceva de mâncare, a zis apoi. Dacă dă naiba să aflu că i-ai cheltuit pe droguri, o săţi mai fac o vizită şi n-o să-ţi placă deloc. Mi s-a tăiat respiraţia când am văzut banii. Nu era o sumă impresionantă, dar oricum teancul avea o dimensiune respectabilă. Apoi, l-am fixat cu privirea pe Jax. El îi dădea bani lui Ritchey pentru băiat. Cred că, în momentul acela, am trecut graniţa de la a-mi plăcea Jax direct pe teritoriul unei pasiuni totale. După ce i-a lăsat banii pe masă, Jax i-a mai zis lui Ritchey ceva de genul că nici nu ne-a văzut pe-acolo, apoi m-a luat de 314 mână şi m-a scos din casa aia. Aş fi vrut să iau copilul şi s-o rup la fugă cu el, dar gândindu-mă la cum îmi mergeau mie treburile, m-am îndoit că i-ar putea fi mai bine cu mine. — N-ar fi trebuit să verificăm şi la etaj? mi-am dat cu părerea, după ce s-a închis uşa în urma noastră. Jax a scuturat din cap. — Ritchey n-a minţit. Mona nu era acolo. O să-l căutăm pe Ike şi-o să vedem dac-o avea el vreo idee. Am coborât treptele verandei, cu mintea încâlcită de toate evenimentele. Venisem acasă crezând c-o să-mi pot recupera banii de la mama sau măcar să discut pe faţă cu ea; pe urmă, dându-mi seama că niciuna dintre variantele astea două nu era posibilă, am încercat să câştig ceva bani, atât de necesari, însă, până la urmă, m-am pomenit în mijlocul unui conflict pentru droguri în valoare de milioane de dolari. Mama. Ooofff... — Te simţi bine? m-a întrebat Jax încetişor, strângându-mă de mână, în momentul în care am ajuns pe trotuar. Ridicându-mi privirea spre el, mi-am mai dat seama şi de altceva, de ceea ce reprezenta, probabil, partea cea mai neaşteptată din întreaga poveste: că îl găsisem pe Jax. I-am făcut semn din cap că da, după care am zis: — Nu. Adică, a trecut cam mult de când n-am mai dat ochii cu chestii din astea. Am şi uitat cum e. Jax m-a tras mai aproape de el, până când am ajuns să mergem cu trupurile lipite între ele; apoi, lăsându-mi mâna liberă, mi-a cuprins umerii cu braţul. Drăguţ gest. Şi Brandon îl mai făcea uneori, dar niciodată nu mă simţisem aşa. 315 — Îmi pare rău că eşti nevoită să-ţi aduci aminte cum e, a zis el. — Aşa ceva n-ai cum să uiţi. N-am vrut să... Zgomotul cauciucurilor scrâşnind, ţipând, ca şi mirosul de gumă arsă, au umplut atmosfera. Sunetul mi-a zbârlit toate firişoarele de păr de pe corp. Jax m-a strâns mai tare cu braţul de umeri. S-a întors iute, ţinându-mă foarte aproape de el, exact la timp cât să vadă un SUV negru tăind-o printre două automobile parcate, izbindu-se de unul dintre ele. Metalul caroseriei a scrâşnit strident, cedând şi lăsând SUV-ul să sară pe trotuar. Bătăile inimii mi s-au oprit, după care s-au reluat, accelerate. SUV-ul venea drept spre noi. 316 NOUĂSPREZECE Naiba s-o ia de viaţă, eram pe cale să fim călcaţi de o maşină în mijlocul celui mai împuţit cartier din Philly, unde ajunseserăm în căutarea ticăloasei mele mame. SUV-ul ajunsese atât de aproape, încât puteam să-i disting emblema blestemată şi să-i simt mirosul motorului. Răsuflarea mi se oprise în gât, iar inima mi se izbea de coaste. În schimb, Jax a ţâşnit ca un resort. Braţul care, acum o secundă, îmi cuprinsese umerii, acum îmi încolăcea talia, iar picioarele îmi fuseseră desprinse de sol. Zburam, sau cel puţin aşa mi se părea, fiindcă eram în aer şi ne mişcăm cu mare viteză. Ne-am prăbuşit într-un tufiş uscat. Crenguţele mărunte şi ţepoase mi-au zgâriat braţele şi mi s-au agăţat de părul pe care mi-l prinsesem într-un coc la ceafă. Jax s-a răsucit în ultima clipă şi, când ne-am izbit de sol, am căzut peste el. Zguduitura a fost cumplită şi tot aerul mi-a ieşit din plămâni, iar ochii mi sau căscat cât cepele. Jax s-a rostogolit încă o dată şi m-a împins înapoi, după care şi-a dus mâna la spate. S-a ridicat în şezut, făcându-mi scut din trupul lui şi întinzându-şi braţul drept. În mână avea un obiect negru şi subţire. SUV-ul a pivotat pe trotuar, sărind înapoi pe şosea şi demarând, în scârţâit de cauciucuri şi norişori de fum alb. Jax sa ridicat, dintr-o mişcare cursivă, ţinându-şi în continuare braţul îndreptat spre SUV-ul care se depărta în mare viteză. Eu am rămas întinsă acolo, jumătate peste tufiş şi jumătate pe un petic de iarbă galbenă, arsă. Eram total năucită. Dacă nu cumva abilităţile conducătorilor auto rezidenţi în Philadelphia 317 se diminuaseră în mod semnificativ, puteam spune că tocmai încercase cineva să ne calce cu maşina. Iar Jax avea o armă în mână. Şi nu numai că avea o armă în mână acum, însă era clar că avusese arma la el tot timpul şi abia acum îmi aminteam cum ieşise din casă, trăgându-şi de poalele cămăşii la spate. Şi nu numai atât, de parcă n-ar fi fost de ajuns ca să-mi spulbere de-a binelea creierii: se aruncase şi se rostogolise ca un profesionist şi mânuise arma ca unul care ştie bine ce face. Jax s-a întors cu faţa spre mine şi, dintr-odată, a îngenuncheat în faţa mea, punându-mi mâinile pe umeri. Îi tremurau. — Eşti bine? — Da. Chipul îi era palid, încordat. — Sigur? I-am făcut semn că da, iar inima a început să-mi bată cu putere, dar dintr-un cu totul alt motiv. Pe chipul lui citeam panică: o frică nedisimulată. — Zău că sunt bine, i-am confirmat. Pentru o clipă, a închis ochii, strâns. — Când am văzut maşina aia, am crezut... S-a oprit şi a scuturat din cap. — Bomba aia... n-am văzut-o. — O, Doamne, am şoptit. Când şi-a deschis din nou ochii, erau înneguraţi. — Nu-i nimic, doar mi-a întunecat mintea pentru o clipă. — E de înţeles. Te simţi bine acum? A făcut semn din cap că da, şi culoarea i-a revenit în obraji. Deodată, s-a răsucit brusc, înjurând în barbă, când una dintre uşile caselor de pe stradă s-a deschis şi cineva a strigat ceva. 318 După voce, părea să fie Ritchey şi părea să fi urlat ceva despre adus piaza rea în pragul lui, însă atenţia mea era concentrată asupra lui Jax. El şi-a coborât privirea spre mine. — Eu te cunosc, măcar? l-am întrebat. O sprânceană i s-a înălţat în timp ce-şi ducea mâinile la spate, iar când a revenit cu ele la vedere, nu mai ţinea arma. — Mă cunoşti. L-am privit, clipind şi ridicându-mă în şezut. — A... a fost de-a dreptul impresionantă. Adică, toată faza. — Am avut destul antrenament în trecut pentru evitarea a tot felul de rahaturi, scumpo. Corect. Instrucţia militară. Aha. — Dar arma? — De când lucrez la Mona’s, am ajuns faţă în faţă cu unele persoane cu care mă simt un pic mai în largul meu să vorbesc când am o armă asupra mea. S-a aplecat, m-a prins de mâini şi m-a săltat în picioare. — Plus că să deţin o armă şi să trag cu ea nu înseamnă ceva străin pentru mine. Aha şi iar aha. Instrucţia militară. — Ce... ce crezi c-a fost cu toată chestia asta? O uşă — cel mai probabil, a lui Ritchey — s-a închis, trântindu-se. — Probabil că nimic bun, a răspuns el, apucându-mă de ambii obraji şi înclinându-mi capul pe spate. Tu sigur te simţi bine? m-a întrebat încă o dată. Răsuflând cu greutate, am încuviinţat. În afara unor mici dureri şi a unei sperieturi soră cu moartea, mă simţeam bine. — Cineva a încercat să ne calce, am zis. 319 — A încercat şi n-a reuşit, a precizat el. — Dar a încercat, am insistat eu. Li abia atunci mi s-a făcut cu adevărat lumină. Că întradevăr a încercat cineva să ne calce şi că Jax purta o armă din cauză că lucra la Mona’s, sau, mai probabil, din cauză că lucra pentru Mona, şi cineva chiar a încercat să ne calce. Genunchii au început să mi se lovească între ei. Asta mă făcea să mă simt slabă, dar în toată viaţa mea, indiferent cât de nebunească sau cât de mizerabilă ar fi fost, niciodată nu mi s-a întâmplat să-mi ţină cineva un cuţit la gât şi să încerce cineva să mă calce cu maşina, la distanţă de mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Cam înfricoşător. — Fir-ar a naibii de treabă, a exclamat Jax şi m-a tras la pieptul lui, iar eu m-am lăsat, sprijinindu-mă de el. Scumpo... Am închis ochii, lăsându-mă pătrunsă de căldura şi de forţa lui, şi m-am ţinut bine. Nu mai putea fi vorba despre vreun pui de somn sau despre vreun orgasm de după-amiaza după ce am fost cât pe ce să fim călcaţi de o maşină. Ceea ce era naşpa, din diverse motive. Pe lângă faptul că orgasmul e, pur şi simplu, ceva grozav, mi-ar fi prins foarte bine un somn după ce dimineaţă şi după-amiază avusesem. Jax l-a sunat pe Reece imediat după ce ne-am urcat în camioneta lui şi am plecat naibii de-acolo. Până la urmă, am ajuns să completăm o declaraţie în faţa unui poliţist pe care eu nu-l mai văzusem, un domn mai în vârstă cu pielea de culoare închisă şi ochi obosiţi, dar cu un zâmbet cald. S-a prezentat ca fiind detectivul Dornell Jackson şi părea să ştie despre ce era vorba, fiindcă a pus o grămadă de întrebări legate de mama şi de Mack, ba chiar şi de Isaiah. 320 Pe urmă, ne-am întâlnit cu Reece, iar Jax l-a pus la curent cu toate amănuntele. Reece n-a părut prea bucuros, mai ales după ce am ajuns acasă la Jax şi ambii băieţi au observat câteva micuţe — şi, prin micuţe, înţeleg inofensive — zgârieturi pe antebraţul meu. Descoperirea a avut ca rezultat ducerea mea cu forţa în săliţa de baie de la parter, în turnarea de apă oxigenată şi tamponarea cu vată a braţului meu, de parcă ar fi existat riscul ca braţul să se infecteze şi să-mi cadă. S-a ajuns la concluzia că fusese cineva care supraveghea casa lui Ritchey, cel mai probabil pândind-o pe Mona, şi aşa s-a întâmplat că am fost cât pe ce să fim călcaţi de o maşină, însă asta nu explica şi motivul. Dacă eu eram considerată ca având o importanţă vitală în aducerea mamei mele, sau măcar în ademenirea ei din ascunzătoare, atunci de ce s-ar mai fi încercat transformarea mea şi a lui Jax în victime ale unui accident rutier? Nimeni nu avea răspuns pentru asta. Înainte să vină ora pentru plecarea la muncă, Jax m-a condus acasă, astfel încât să mă pot pregăti. Numai că, în loc să plece, a zăbovit până când s-a făcut vremea. La un moment dat, a enunţat hotărârea definitivă conform căreia aveam să merg cu el şi la plecare şi la venire. — Nu cred că e necesar, i-am zis. Jax s-a lăsat să cadă pe canapea, ridicând din sprâncene. — Vreau să fii în siguranţă, Calla. Şi e evident că se petrec tot felul de porcării. Aşa că va trebui să rămâi în siguranţă. Pe lângă asta, noi practic lucrăm în aceeaşi tură, ce naiba! Poţi să economiseşti banii de benzină. Aici chiar nu puteam să-l contrazic. 321 — Ia-ţi şi ceva haine de schimb, că o să rămâi la mine peste noapte, a continuat el şi am deschis gura ca să protestez. Calla, totul ţine de rămânerea ta în siguranţă! La mine acasă e mai bine. Nu te supăra, dar am ceva mai mult decât mărunţişuri prin cămară şi mai am şi cablu TV. Bun. Mâncarea adevărată şi cablul TV reprezentau un bonus. — E prea mult, Jax. Adică, să stau la tine e... — Bine, m-a completat el, zâmbind. Drăguţ. Preferabil decât în casa asta. Am strâns din buze şi am mijit ochii. El s-a aplecat în faţă, sprijinindu-se cu palmele de coapse, şi a oftat. — Calla, eu nu vreau decât să fii în siguranţă cât timp avem de-a face cu porcăriile astea şi, scumpo, tu ştii că în casa asta nu eşti în siguranţă. La mine n-o să dea nimeni buzna. În schimb, aici? Orice e posibil. Oprindu-mă puţin în pragul dormitorului, m-am văzut nevoită să accept faptul că avea şi logică, şi dreptate. Casa asta nu era una cumsecade. Aş fi fost mai în siguranţă în casa lui, însă era casa lui şi să stau în casa lui ar fi însemnat ceva şi... Fir-ar să fie! Chiar însemna ceva. Şi era cel de-al treilea “aha” pe ziua de azi. Jax voia să mă ştie în casa lui din cauză că asta chiar însemna ceva pentru el, pentru noi... pentru acel ceva al nostru. — Văd că începi să înţelegi, a remarcat el, plin de sine. — Gura! l-am repezit, răsucindu-mă furioasă spre el. A râs tot timpul cât am defilat eu prin cameră. După ce mam schimbat într-o pereche de jeans de culoare închisă, skinny, am încălţat o pereche drăguţă de papuci cu talpa plată şi am 322 îmbrăcat un maieu negru, clasic, peste care mi-am pus o cămaşă subţire şi largă, care avea tendinţa de a-mi aluneca de pe un umăr, dar fără să mi se vadă spatele. Când mi-am desfăcut părul, s-a lăsat în valuri, după cum se uscase prins fiind în coc, apoi mi-am luat trusa purpurie de machiaj. Privirea mi-a zburat spre oglindă. Îmi spălasem faţa înainte de a mă schimba şi era acum cât se poate de proaspătă şi de curată. Mă simţeam uşoară, ca de fiecare dată când nu eram mânjită de machiaj. Strângând din buze, mi-am lăsat privirea spre tubul cu fond de ten. Îmi petrecusem toată dimineaţa şi o mare parte a dupăamiezii fără pic de machiaj pe faţă şi nimeni, nici măcar un copil mic, dintre cei care se sperie uşor, n-o rupsese la fugă ţipând de groază. Nimeni nu se zgâise la mine. Şi, sinceră să fiu, nici nu mă mai gândisem la asta. Întâlnirea cu Ritchey şi faptul că aproape fusesem călcată de o maşină e posibil să fi avut vreo influenţă în acest sens, dar, chiar şi-aşa... Stomacul mi-a tresăltat un pic. Majoritatea oamenilor n-ar înţelege asta, însă pentru mine a însemnat ceva extraordinar să pun tubul înapoi în trusă fără sămi aplic fond de ten pe faţă. Până acum, îmi fusese ca o pavăză şi, la propriu, ca o mască. Am simţit un nod în gât şi degetele mi-au tremurat uşor când am luat celălalt tub cu fond de ten folosit de obicei: un soi de cremă hidratantă care-i dădea feţei un aspect de proaspăt, dar fără să exceleze câtuşi de puţin în acoperirea semnelor. Miam întins-o încet peste cicatricea uşor reliefată. Am fost nevoită să clipesc de vreo câteva ori înainte să-mi fac şi ochii, cărora leam compus un fundal fumuriu, potrivit pentru munca într-un 323 bar. Mi-am mai aplicat şi puţin luciu de buze şi, cu asta, am terminat. M-am retras lent, mergând cu spatele, din faţa oglinzii şi, inspirând adânc, am ieşit din baie, ducându-mă să-mi iau geanta de pe pat. Când am intrat în living, Jax şi-a ridicat privirea, după care s-a aplecat în faţă şi şi-a înclinat capul într-o parte. Privirea lui, strecurată printre gene, mi-a plutit, parcă somnoroasă, peste faţă. Deodată, Jax a zâmbit. Şi inima mi-a tresărit, nu puţin, ci mult de tot. Vestea despre SUV-ul ucigaş pe câmpul de luptă şi despre Mack s-a propagat cu viteza unei rachete. Clyde m-a înhăţat în clipa în care am intrat în bucătărie ca să-l salut şi m-a cuprins într-una dintre îmbrăţişările lui de urs uriaş. — Fetiţa tatii, Jax mi-a zis c-o să vă duceţi s-o căutaţi pe maică-ta, dar nu-mi place chestia asta. Nici mie nu-mi plăcea, însă ziua de joi nu era prea departe şi aveam nevoie s-o găsim pe mama. — Poate c-o fi fost o coincidenţă, am zis, cu gura strivită de pieptul lui masiv. — Coincidenţele nu există, a declarat el, strângându-mă din nou. Dac-aş fi fost o jucărie, aş fi chiţăit. — Nu vreau să fii în pericol, mi-a mai zis Clyde. Chestia era că eu mă simţeam în pericol chiar şi fără să plec în căutarea mamei, dar nu i-am mai spus şi asta. — N-o să păţesc nimic. Îţi promit. Clyde s-a tras înapoi şi şi-a frecat ţeasta cu palma. 324 — Fetiţa tatii, mă bucur să te ştiu pe-aici şi să te văd iar zâmbind... Ce, zâmbeam iar? Dar când încetasem să zâmbesc? A, mă rog, înainte, când stăteam aici, n-aveam prea multe motive ca să zâmbesc. — Dar dacă, pentru tine, siguranţa înseamnă să te duci înapoi la şcoală, atunci să ştii că aş prefera să te ştiu în siguranţă. — Nu mă pot întoarce acum, i-am zis, zâmbindu-i. Ştii asta, am adăugat, dar fără să-i mai aduc la cunoştinţă şi ameninţarea lui Mack, cum că ei or să mă găsească dacă plec. O să fie bine, lam asigurat. Faţa i s-a încreţit de îngrijorare şi am ştiut că nu mă crede. S-a întors, şi-a luat spatula cu o mână şi s-a scărpinat pe piept cu cealaltă. Eu am mai zăbovit puţin în dreptul uşilor duble, dorindu-mi să fi putut face cumva ca să-i mai domolesc neliniştea. Cu toate acestea singurul lucru care-mi stătea în puteri era să rămân în siguranţă. Întoarcerea în salon a însemnat numai o mică amânare a sporadicelor accese de nelinişte. De îndată ce a sosit Nick, ca să-şi înceapă tura, s-a şi oferit să facă pe şoferul pentru mine, ceea ce m-a surprins ca naiba, însă oferta lui a fost degrabă respinsă printr-o singură privire din partea lui Jax. Şi totuşi, am observat că, atunci când Jax nu se afla prin salon în timp ce lucram, Nick nu era niciodată prea departe. Nu ştiam ce să cred despre asta. Pe Nick de-abia dacă-l cunoşteam, însă mi se părea drăguţ şi un pic deconcertant. Roxy era şi ea îngrijorată şi m-a invitat să mă aciuez în apartamentul ei, însă şi oferta asta a fost anihilată când a 325 declarat Jax că mă voi “aciui” acasă la el, după care a dispărut în magazie. — Tu stai cu Jax? m-a întrebat ea, în timp ce se oprise pe coridorul strâmt. Adică, la el acasă? — Aşa cred... pentru noaptea asta, am zis, încreţindu-mi fruntea. Şi noaptea trecută, am adăugat. A făcut ochii mari pe după lentilele ei. — Ai rămas noaptea trecută la el? Şi cu o noapte înainte ţi-a luat caimacul, cu băutura? — Păi, mda... Un zâmbet i s-a întins pe chip. — Voi doi sunteţi împreună? Nu i-am răspuns, pentru că Jax tocmai ieşise din magazia cu băuturile alcoolice, ducând mai multe sticle cu el. Şi-a mijit ochii spre noi în trecere, însă pe buzele lui pline flutura un mic zâmbet. Şi mi-a făcut cu ochiul. Stomăcelul mi-a fâlfâit, din cauză că stomăcelul meu e cam prostănac. — Să ştii că el chiar e un tip grozav, m-a asigurat Roxy, de parcă eu nu mi-aş fi dat seama deja. Unul pe care poţi cu adevărat să te bazezi. Anul trecut, Reece... S-a oprit puţin, ceea ce m-a determinat să-mi înalţ sprâncenele. — Reece a fost implicat într-un incident cu focuri de armă. El a tras complet legitim, dar, ştii cum e, când împuşti pe cineva, cred că asta te cam zăpăceşte de cap. Numai că Jax l-a sprijinit întru lotul. Acum, ambele mele sprâncene îmi ajunseseră până la rădăcina parului. Fir-ar să fie. Nu ştiam ce să mai zic la faza asta. 326 Roxy m-a luat de mână şi m-a tras după ea în birou. — Aşadar, voi doi sunteţi împreună! — Nu. Adică, nu ştiu, am bâiguit, după care am închis ochii strâns şi am inspirat adânc. Cred că suntem, am zis apoi. Oarecum. — Oarecum? a repetat ea şi sprâncenele i s-au înălţat în viteză deasupra ramelor negre ale ochelarilor. Adică sunteţi împreună, în sensul de parteneriat cu reguli? — Cu reguli? — Mda, adică doar să vă vedeţi şi-atât. Aha. Iată şi cel de-al patrulea aha pe ziua de azi. — N-am discutat despre asta. — Atunci, sunteţi parteneri de sex? m-a întrebat, îngustându-şi privirea. Am simţit că mi se înfierbântă obrajii. — Nu cred că am fi nici aşa ceva, am răspuns. Sau să fi fost? Cum să spun, deocamdată nu se putea spune că am fi definit ceva, sau am discutat, sau orice. — Bine, a zis Roxy, bătându-mă uşurel cu palma pe braţ, în timp ce clipeam mărunt, străduindu-mă să-mi alung gândurile despre parteneriatul sexual. Îmi dau seama foarte clar, a continuat ea, că să fiţi parteneri de sex nu v-ar conveni. În consecinţă, nu mai rămâne decât varianta că voi doi ieşiţi împreună, ca să vedeţi dacă merge, nu? — Cam aşa ceva pare să fie. O să ieşim mâine seară, la Apollo’s. Roxy a bătut din palme, bucuroasă. — O, dar e un loc al naibii de bun. Carnea e grozavă acolo. — Aşa am auzit şi eu, am murmurat. 327 — Partenerii de sex nu se invită să meargă la Apollo’s, a cugetat ea cu voce tare, în timp ce colţurile buzelor i se lăsau în jos. Ei se invită în locuri ca Mona’s. Crede-mă, că ştiu. Nu mi-a scăpat încruntarea asta a ei, dar am lăsat-o să vorbească mai departe. — Apollo’s e pentru cei care iau relaţiile în serios. Cum ar fi, când el ştie ce fel de cafea îţi place să bei dimineaţa şi cum anume îţi place s-o bei. Apollo’s e impresionant. Şi am uitat cumva să-ţi spun despre ce cotlete grozave au? Dintr-odată, mi-a venit cheful să vorbesc cu Teresa. Voiam să-i povestesc ce se petrece, fiindcă aveam senzaţia că, de fapt, nici nu ştiam ce se petrece. Numai că se făcuse târziu, iar Teresa era pe litoral cu Jase. Mi-am îndreptat privirea spre Roxy şi miam muşcat buza. Nu ştiam dacă să... a, ce naiba, dă-o încolo de treabă! — Eu n-am mai avut niciodată o relaţie, i-am mărturisit. Roxy a clipit încetişor, după care a făcut un pas înapoi. A ridicat un deget, s-a dus până la uşă, a închis-o, apoi s-a întors la loc spre mine. — Nici măcar una? m-a întrebat. Am scuturat din cap. — Dar vreun partener de sex ai avut? Acelaşi răspuns. — Aşadar, a zis ea, rezemându-se de uşă, să presupun că discuţia noastră anterioară despre caimac a nimerit aproape de ţintă? — Pff. Mda, am răspuns, aşezându-mă pe marginea biroului şi încrucişându-mi gleznele. Caimacul e neatins. — Uau, a murmurat ea. — Ce e? am întrebat, încruntându-mă. 328 — Nu ştiu. Virginele de douăzeci şi unu de ani sunt un fel de Yeti. — O! Mersi, am zis, pleoştită. — Ştii ce vreau să zic, a replicat ea, ridicându-şi ochelarii pe creştetul capului. Toată lumea a auzit de Yeti, dar nimeni nu l-a văzut în realitate. La fel e şi cu virginele de douăzeci şi unu de ani. Începeam să cred că nu fusesem prea inspirată începând cu destăinuirile. — De ce? m-a întrebat deodată, făcându-mă să-mi ridic iar sprâncenele. De ce n-ai avut nicio relaţie? Aplecându-mi capul într-o parte, am fixat-o cu privirea. — Tu vorbeşti serios? — Serios vorbesc. Mi-am încrucişat braţele pe piept. — Vezi bine cu ochelarii, nu? Şi-a mijit ochii spre mine, încreţindu-şi nasul. — Mda, văd bine. Şi văd că eşti foarte drăguţă. Şi simpatică. Şi, ca să fi fost acceptată la un colegiu pentru asistente medicale, trebuie să fii şi deşteaptă, deci... care-i faza? — Drăguţă? am murmurat. Roxy a clipit din nou, apoi s-a desprins de uşă şi s-a apropiat de mine. — Înţeleg. La cicatricea de pe faţă te referi, nu? Asta nu distrage atenţia de la frumuseţea ta. Trebuie să ştii asta. Şi am cam vrut să-ţi spun ceva mai devreme, dar m-am gândit că ar fi mult prea aiurea din partea mea să aduc vorba despre asta. Dar să ştii că arăţi foarte bine astă-seară. Se vede că nu te-ai mai machiat chiar atât de tare şi dacă înainte arătai grozav, acum, fără atât machiaj, arăţi minunat. 329 Cu Dermablend-ul nu era de glumit: era un fond de ten pentru acoperire maximă şi mereu am ştiut că se observă. Am avut doar impresia că arăt mai bine cu el. — Aş da orice să am gura ta, a continuat Roxy, atrăgândumi atenţia spre a ei. Avea buze drăguţe. În formă de inimă. Şi aş fi capabilă de crimă ca să am sâni ca ai tăi. Ţi-i acoperi tu, dar tot se văd, şi-ţi spun că arată bine. — Dar nu sunt... am apucat să zic, până să mă gândesc mai bine. I-am zărit clar nedumerirea pe chip. — Ce vrei să spui? Că ai, ca să zic aşa, cel mai formidabil sutien din istoria sutienelor? Dacă e aşa, poţi să-mi spui şi mie de unde l-ai luat? Pentru că astea mici, a continuat ea, cuprinzându-şi sânii în palme, ar cam avea nevoie să fie ajutate. Am zâmbit uşor. — Nu. Nu e asta. Scuze. — Fir-ar să fie, a exclamat ea, făcând bot. Atunci, ce? Nu mai vorbisem niciodată cu cineva despre cum arătam în pielea goală şi găsirea cuvintelor nimerite era mai mult decât dificilă. — Cicatricea de pe faţa mea nu e nimic în comparaţie cu ce e pe restul corpului. E destul de urât. Pe bune. Roxy a deschis gura ca să spună ceva, însă era evident că nu ştia ce anume, aşa că m-am grăbit să vorbesc mai departe. — Nu am prea multă experienţă cu băieţii, aşa că doar cred că suntem împreună şi mai cred că... îmi place. — Adică îţi place el, m-a corectat, cu blândeţe. Oftând, am încuviinţat. — Aşa e. Îmi place. Şi ştiu că e o prostie. 330 — Nu e deloc o prostie, m-a contrat ea, dar am continuat ca şi cum n-aş fi auzit-o. — Cum să spun, el e sexy, adică foarte sexy şi foarte drăguţ, e combinaţia perfectă... dar, cu toate întâmplările astea legate de mama, probabil că nu e momentul cel mai potrivit să mă implic într-o relaţie, cu oricine ar fi. — Mda, chestia cu mama ta e naşpa, într-adevăr, m-a aprobat Roxy, mutându-şi mica greutate de pe un picior pe celălalt. E naşpa rău de tot, dar, în acelaşi timp, asta chiar nu are nimic de-a face cu Jax, înţelegi? Sunt două lucruri complet distincte. Asta ştiam şi eu. — Da, dar eu vreau să mă întorc la şcoală, în august. — Şi? a replicat ea. Shepherd e la vreo trei ore distanţă deaici. Mare şmecherie. Voi tot puteţi să vă vedeţi. Nu numai că poţi să te repezi cu maşina încoace, dar mai există şi chestiile alea drăguţe numite trenuri. Am izbucnit în râs. — Parcă am auzit de chestiile alea, o dată, sau de două ori. — Să ştii că-i placi, mi-a zis Roxy, clătinând cu insistenţă din cap ca să-şi întărească afirmaţia. Îi placi lui Jax, Calla. Crede-mă, că ştiu. — Da, ştii? Şi-a smucit bărbia în sus şi, apoi, la loc în jos, dar înainte să poată continua de vorbit, s-a deschis uşa şi Nick şi-a vârât capul înăuntru. — Dacă aţi terminat treaba pentru care v-aţi ascuns aici, să ştiţi că ajutorul vostru ne-ar cam fi necesar. Am aruncat o privire spre Roxy, care şi-a dat ochii peste cap. 331 — Băieţii ăştia, a comentat, răsucindu-se pe călcâie. Ce s-ar face ei fără noi? N-am zis nimic, dar mi-a venit să râd văzând privirea cu care a săgetat-o Nick. Ne-am dus înapoi în bar şi am constatat că se aglomerase. Jax m-a oprit, mi-a legat şorţul, mi-a tras o palmă nu foarte discretă la fund şi m-a trimis în salon. — Nu ştiu ce s-o întâmpla în seara asta, dar e balamuc, mi-a zis Pearl, în timp ce luam carneţelul ca să notez comenzile. Aşa şi era. Clientela era un amestec de tineri şi bătrâni. În clipa în care m-a zărit, Melvin mi-a făcut semn, cu un deget încovrigat, să vin spre masa lui. Nu era singur. În seara asta, i se alăturase un tip la fel de bătrân, după înfăţişare. — Ce-am auzit, că azi a fost cât pe ce să vă calce o maşină, pe tine şi pe Jackson?! m-a luat în primire Melvin, amintindumi astfel, încă o dată, că veştile circulau extrem de repede. Am aruncat o privire spre amicul lui, neştiind sigur ce să răspund. — El e Arthur, m-a informat Melvin, făcând un semn cu capul către prietenul lui. Ea e fata Monei. Chipul puternic ridat al lui Arthur s-a zbârcit şi mai tare atunci când ochii lui negri s-au concentrat pe mine. — ’Pare bine de cunoştinţă, drăguţă. Făcându-i un mic şi oarecum stângaci semn de salut cu mâna, am relatat pe scurt întâmplarea cu maşina care aproape că ne călcase, însă am minimalizat-o până la nivelul unui incident cu un şofer foarte nepriceput, întrucât nu voiam să-i îngrijorez pe niciunul dintre bătrâni. Melvin n-a părut prea convins; m-a bătut uşurel pe braţ cu palma şi m-a sfătuit să fiu prudentă. 332 Mulţimea nu s-a rărit nici pe măsură ce înaintam spre noapte, iar când i-am luat locul lui Nick, ca să facă o pauză, mam bucurat că pot să stau dincolo de tejghea şi să nu mai alerg ca nebuna prin salon. Tocmai preparam două submarine29 când mi-am ridicat privirea şi i-am zărit. Mă rog, mai întâi l-am văzut pe el şi cât pe ce să scap paharul mai mic într-un fel total nepotrivit atunci când prepari un submarin. Era imens: mai masiv şi mai lat în umeri decât Jax, chiar şi mai înalt. Purta o cămaşă neagră care i se întindea, încordată, pe pieptul şi braţele cu musculatura bine definită. Părul şaten era tuns cu maşina în părţi, un pic mai mare în creştet, unde îi stătea drept în sus, spre deosebire de al lui Jax, care dădea impresia că ar fi fost ondulat, dacă l-ar fi lăsat să crească. Avea faţa colţuroasă, cu o vădită descendenţă hispanică. Tenul neted, maroniu, pomeţii proeminenţi şi gene brune, dese, deasupra ochilor închişi la culoare. Sub ochiul drept avea o cicatrice în formă de semilună şi o alta sub buză, crestând-o pe mijloc. Arăta rău... adică, rău în sensul cel mai bun. Fata care îl urma putea să fi fost, fără glumă, Britney Spears în carne şi oase: o Britney elevă la şcoala catolică. Părul blond îi era ondulat şi tuns astfel încât să încadreze perfect o faţă în formă de inimă. Avea buzele pline, ochi mari, căprui, şi un corp drăguţ. De unde ştiam că are un corp drăguţ? Păi, pentru că în 29 Denumire pentru cocteil (cel mai adesea i se spune Jägerbomb) în care o doză (30 ml) de Jägerbomb (băutură alcoolică digestivă germană, distilată până la 35% alcool din 56 de plante aromatice și mirodenii) se combină cu 200 ml de bere sau, după cum se obișnuiește în ultima vreme, de bătură energizantă. 333 cea mai mare parte era expus privirilor. Purta un maieu cu breteluţe subţiri, lăsându-i la vedere talia suplă, şi o fustă scurtă din jeans care-i dezvăluia o minunată pereche de picioare bronzate. Mai avea şi sânii de murea lumea, aşa că era, în totalitate, o tipă trăsnet. Şi nu-i acorda atenţie uriaşului şi chipeşului tip de lângă ea, ci privea drept spre tejgheaua barului. Nu spre mine. Nici spre Roxy. Privirea ochilor ei căprui era fixată spre capătul tejghelei aflat de cealaltă parte faţă de mine şi de Roxy. Spre Jax. Şiii... nu numai că-l privea. — Ştii cine e? m-a întrebat Roxy, luând cu scafa o porţie zdravănă de gheaţă. Tipul de colo, al naibii de sexy? Mi-am mutat privirea de la fată la tipul respectiv. — Cum aş fi putut să nu-l observ? Le-am întins clienţilor cele două submarine, însoţindu-le cu un zâmbet, şi le-am luat banii. — Cine e? am întrebat-o, deşi în realitate îmi doream să ştiu cine era ea şi de ce se holba la Jax de parcă l-ar fi avut în meniu pentru cină. — Brock, mi-a răspuns Roxy, începând să-şi facă vânt. Acel Brock. — Hm? Cine? m-am mirat, în timp ce mă întorceam spre un băiat de vârsta studenţiei. Cu ce pot să vă servesc? — E Brock “Fiara” Mitchell, m-a informat băiatul, în loc sămi răspundă la întrebare, şi am clipit mirată. Nu ştii cine e? Am aruncat o privire spre “Fiară” şi am scuturat din cap. — Ar trebui să ştiu? Băiatul a pufnit, clătinând din cap. 334 — E luptător de AMM; unul destul de tare. Sau, pe cale să devină foarte tare. Şi-a întors privirea spre Brock şi o expresie de veneraţie i s-a strecurat pe chip. — Frate, uite un tip pe care n-aş vrea să-l calc pe bătături. N-am ştiut că e prin oraş. În fine... vreau o Bud. În timp ce luam sticla de bere, am aruncat o privire spre Brock. Ştiam ce era AMM — arte marţiale mixte — şi presupuneam că “destul de tare” însemna că lupta ca profesionist în unul dintre circuitele acelea de care erau atât de obsedaţi Cam şi Jase. Ştiam clar că tipul nu era localnic. Mi-aş fi amintit de chipul lui chiar şi dacă ar fi fost cu mult mai mic, în anii noştri de liceu. — Super, am murmurat, întinzându-i berea. Băiatul a luat-o şi, imediat, a şi uitat de existenţa mea, pornind spre Brock ca şi cum ar fi fost tras de un fir nevăzut. — O, pe naiba, a exclamat Roxy, îndreptându-şi spinarea, şi am remarcat că o privea acum pe fată. S-a răsucit şi a dat cu ochii de Jax. — O, pe naiba, a zis încă o dată. — Ce e? m-am interesat, în timp ce inima îmi făcea un salt prin piept. Roxy s-a întors ca un vârtej spre mine, strâmbându-şi buzele de parcă tocmai ar fi gustat din ceva foarte acru. — Asta-i Aimee: Aimee cu doi de e şi un i. — Bun, am zis. De acum, era clar: eram în ceaţă. — Habar n-am ce caută cu Brock. Sau, mă rog, am eu o idee, acolo, dar n-am habar ce-o căuta aici cu Brock. 335 Iar eu începeam să am o presimţire foarte rea în privinţa asta, mai ales deoarece Brock fusese înconjurat de mai mulţi tipi, iar Aimee cu doi de e nu-i mai acorda nici cea mai mică atenţie. Tocmai se pregătea să ocolească grămada. Roxy arăta de parcă tocmai ar fi fost prinsă într-o pânză de păianjen şi se pregătea să dea din mâini şi din picioare. Aveam clienţi pe care trebuia să-i servim, numai că privirea mea o urmărea pe Aimee, iar după ce ea a trecut de jumătatea lungimii tejghelei, mi-am îndreptat-o spre Jax. El stătea rezemat de tejghea şi tocmai le întindea două cocteiluri unor fete care chicoteau de zor; când s-a ridicat şi a întors capul, privirea i-a trecut pe lângă Aimee cu un singur i, dar pe urmă i-a revenit brusc. A clipit, şi-a îndreptat spinarea de parcă l-ar fi apucat cineva de popou, iar mie mi s-a pus o mică greutate în stomac. O, nu! — O, nu, a exclamat Roxy, ca un ecou al gândurilor mele. Aimee cu doi de e s-a strecurat printre cele două fete hlizite şi un tip mai vârstnic, şi-a proptit palmele de suprafaţa tejghelei şi s-a întins, făcând ca maieul să i se încordeze pe pieptul ei ţanţoş. După care a rostit, cu o voce profundă, guturală: — Jax, puiule, mi-a fost dor de tine! 336 Zouăzeci Jax puiule s-a holbat pentru o clipă la Aimee, după care i-a adresat o jumătate de zâmbet: nu acel zâmbet cu o jumătate de gură specific lui, ci un surâs pieziş, care mi-a făcut măruntaiele să se contorsioneze. A zis ceva, iar ea şi-a azvârlit capul pe spate şi a râs în hohote răguşite. Am întors capul, concentrându-mă asupra clienţilor care-şi aşteptau băuturile. Nu ştiu câte minute au trecut aşa şi nici măcar n-am încercat să-mi stăpânesc pornirile de a arunca din când în când priviri spre ei, dar ştiu că sporovăiau întruna. Nu cine ştie ce. Când l-am căutat cu privirea pe Brock, tipul cu care venise ea, nu l-am zărit pe nicăieri, însă era un grup extrem de numeros îngrămădit în jurul meselor de biliard, ceea ce m-a făcut să-mi închipui că era acolo. Având o senzaţie ciudată, de parcă aş fi înghiţit un pumn de pastile energizante, am fost exagerat de zâmbitoare şi de bucuroasă cât timp am servit clienţii până la întoarcerea lui Nick. Atunci, am trecut din nou în salon, făcându-mi loc pe lângă Roxy, care m-a săgetat cu o privire semnificând “trebuie să stăm de vorbă”, eu expediindu-i ca răspuns o căutătură cu înţelesul “ba nu trebuie”. Tocmai mă grăbeam să ies de după tejghea, cu ochii pe Pearl, al cărei păr blond i se desprinsese din coc, când am fost înşfăcată de mijloc şi trasă într-o parte. Înghiţindu-mi ţipătul, m-am pomenit între Jax şi capătul tejghelei, cu faţa spre Aimee. Hm. 337 Aimee părea tot atât de nedumerită pe cât eram şi eu, plimbându-şi privirea de la mine la Jax şi înapoi, până când şi-a coborât-o spre braţul care-mi încolăcea talia. — Aimee, nu cred că ai avut ocazia s-o cunoşti pe Calla, a zis el şi i-am simţit braţul din jurul mijlocului meu ca pe un marcaj făcut cu fierul roşu. E de aici, dar a fost plecată la colegiu. S-a întors pentru... — Ştiu cine e, a replicat ea, pe un ton care nu era nici rece, nici înţepat; de fapt, nu era nicicum. Sprâncenele mi s-au înălţat imediat. Eu n-aveam habar cine era ea şi aveam o senzaţie că aş fi recunoscut-o dac-aş fi întâlnit-o vreodată. Aimee a zâmbit, azvârlindu-şi părul peste un umăr. — E clar că nu-ţi aminteşti de mine. Au trecut secole de când ne-am cunoscut. Jax s-a mişcat puţin, astfel încât a ajuns să fie lipit de mine cu întreaga parte laterală a trupului. — Cum de o cunoşti? Doar tu ai copilărit în districtul vecin! Mă interesa pe mine prea puţin faptul că Aimee cu doi de e îşi petrecuse copilăria în districtul vecin, iar el ştia asta. — A fost demult, a răspuns ea, ridicând tonul când s-a declanşat un val sonor de aclamaţii dinspre mesele de biliard. Am participat împreună la vreo câteva concursuri de frumuseţe. Ce naiba...? Am înţepenit, în timp ce-o studiam din ochi. Aimee...? Aimee...? — Aimee Grant? Zâmbetul i s-a întins pe faţă şi, ce naiba, chiar era unul careţi tăia respiraţia. Dantura afurisit de perfectă, de parcă ar fi purtat şi acum dinţi falşi. 338 — Da! Uite că-ţi aduci aminte! O, Doamne, Jax... Şi-a abătut privirea spre el şi s-a aplecat peste tejgheaua barului, punându-şi mâna peste celălalt braţ al lui cu un gest de parcă ar fi făcut asta de un milion de ori. — Calla şi cu mine am copilărit, practic, împreună, i-a zis. Hm, eu n-aş fi mers chiar atât de departe. Probabil că ne intersectam o dată la două luni pe la concursurile de frumuseţe, dar fără să fim prietene. Dacă-mi aminteam corect, mamele noastre se urau una pe cealaltă cu patima tuturor mamelor de concurente. Mama era considerată ca fiind de condiţie inferioară din cauză că era proprietară de bar, în timp ce mama lui Aimee era casnică, măritată cu un medic; probabil, dacă e să ne luăm după cum arăta dantura asta perfectă, cu un dentist. — Chiar aşa? s-a mirat Jax, lăsându-şi mâna să-i lunece mai jos pe spatele meu şi făcându-mă să strâng din buze. Îşi înclinase corpul spre al meu, retrăgându-se astfel încât mâna ei să nu-i mai stea pe braţ, şi chiar dacă nu aveam experienţă în privinţa unor astfel de relaţii, îi înţelegeam limbajul trupului. Îl văzusem pe Jase procedând aşa. Îl văzusem pe Cam procedând aşa. O senzaţie de fericire m-a umplut pe dinăuntru. Aimee, în schimb, ori ignora mesajul, ori nu-l înţelesese. — Mda, lumea e atât de mică! Nu te-am mai văzut de mulţi ani, a zis ea, privindu-mă. Nu te-am mai văzut de când ai încetat să participi la concursuri. Un ghem mi s-a format în fundul stomacului, greu ca plumbul, şi din reflex am vrut să fac un pas înapoi, însă cu Jax atât de aproape, n-aveam unde să mă duc. — Mereu mă întrecea, a continuat Aimee, iar ghemul din stomacul meu a început să se umple de ţurţuri. La absolut 339 fiecare concurs. Orice premiu aş fi luat eu, Calla pleca de fiecare dată acasă cu cel mai mare. Buzele lui Jax s-au arcuit într-un surâs degajat în timp ce mă privea, însă eu nu-mi mai încăpeam în piele de dorinţa de a mă îndepărta de el, de bar, de Aimee. Aimee şi-a lăsat capul într-o parte şi s-a rezemat de tejghea. — Nu te-am mai văzut de când cu incendiul. Respiraţia mi s-a oprit în gât şi toate firicelele de păr de pe spinare mi s-au zbârlit. — S-au organizat grămezi de acţiuni caritabile, asta mi-o amintesc, a continuat ea, cu voioşie. Toate fetele care au câştigat premii în bani la concursurile de frumuseţe şi le-au donat pentru tine, timp de, să zic, vreo jumătate de an. O, Doamne! Şi eu îmi aminteam de asta: îmi aminteam că tata pomenise despre aşa ceva când eram eu în spital, iar mama fusese prea dărâmată de necaz ca să mă viziteze măcar în salonul meu. — A fost îngrozitor, a zis Aimee, clipind din ochii ei mari. Tot ce s-a întâmplat cu tine, cu familia ta... Cât timp ai stat în spital? Cum să pui o întrebare ca asta? Dar cunoşteam specimenul. De-a lungul vieţii mele, tot felul de persoane complet străine îşi vârâseră nasurile în problemele mele şi-mi puseseră întrebări pe care oricine le-ar considera deplasate sau, cel puţin, nepotrivite. Dar ei nu gândeau astfel sau, pur şi simplu, nu le păsa. — Luni de zile, m-am auzit răspunzându-i. Palma lui Jax mi s-a răsfirat pe spinare şi i-am simţit muşchii încordându-se. Firişoarele mele de păr îmi dădeau acum mâncărimi. 340 — Mă scuzaţi, am zis, cu o voce răguşită, desprinzându-mă de Jax şi de tejghea. Trebuie să mă întorc la lucru. Şi am şters-o, fără să mai aud ce-o mai fi zis Aimee, în timp ce-mi luam tava rotundă şi porneam cu ea prin salon, ca să strâng paharele şi sticlele goale. Prin minte mi se învârtejeau atâtea gânduri, încât îmi era imposibil să aleg vreunul asupra căruia să mă concentrez. Am avut cu Aimee un soi de flashback neaşteptat şi nedorit. Era parte din amintirile acelea cu care, nici după atâţia ani, nu reuşisem să mă împac cu adevărat şi nu eram sigură că aş reuşi vreodată. Nu doar atât, dar ea mai şi reprezenta tot ce-ar fi trebuit eu să devin. Nodul din gât mi-a revenit în timp ce strângeam sticlele goale, neluând în seamă uşorul iz de bere care-mi plutea spre nări când le puneam pe tavă. Mai târziu, probabil că n-aş mai fi dat o para chioară pe ceea ce însemna Aimee, însă în clipa de faţă, când mă gândeam la ea, îmi aminteam de tot ceea ce fusesem înaintea incendiului. Mă gândeam la cum ar fi arătat viaţa pentru familia mea: pentru mama, pentru Kevin şi pentru Tommy, pentru tata şi pentru mine, dacă incendiul nu s-ar mai fi produs. Probabil că eu tot aici aş fi fost. M-am oprit, răsuflând greu, încolăcindu-mi degetele pe gâtul unei alte sticle. Am privit drept în faţă, spre spinările celor îngrămădiţi în jurul meselor de biliard. Atunci m-a lovit gândul, chiar în clipa şi în locul acesta, cu atâta putere, încât atât degetele de la mâini, cât şi cele de la picioare, au început să mă furnice. Dacă incendiul nu s-ar mai fi produs, probabil că eu tot în locul acesta m-aş fi aflat. Aş fi fost crescută ca să preiau administrarea barului, pentru că ar fi 341 devenit o afacere de succes, una clădită de părinţii noştri ca să ne-o lase moştenire. Kevin ar fi fost patronul localului. Şi Tommy ar fi fost aici. La fel şi mama, şi tata. Eu aş fi fost tot aici şi habar n-aveam cum să interpretez revelaţia asta. Absolut deloc. Îmi simţeam gândurile ascuţite ca lama de brici, iar pielea sfărâmicioasă. — Calla. O gheară mi s-a înfipt în piept, iar şira spinării mi-a înţepenit. Nu m-am întors. — Trebuie să curăţ mesele, i-am zis. Multe mese. Mâna lui Jax mi-a aterizat pe umăr şi m-a făcut să mă întorc spre el. Privirile ni s-au întâlnit, iar când el a început să vorbească, am ştiut — pur şi simplu, am ştiut — ce vrea să spună, iar asta m-a zdruncinat. S-a apropiat de mine, coborându-şi buzele până la urechea mea, şi a zis: — Ştiu. N-am scos o vorbă pe durata drumului spre casa lui Jax, stând să privesc pe geam faţadele întunecate ale caselor şi prăvăliilor. Eram obosită, atât fizic, cât şi psihic, şi nu-mi doream altceva decât să mă sui în pat, să-mi trag o pătură peste cap şi să spun noapte bună. Aimee rămăsese până la ora închiderii, fără să se ducă nici măcar o dată la Brock, care până la urmă plecase înaintea ei. Roxy mi-a spus că plecase cu altă fată, aşa că n-aveam habar ce era între el şi Aimee; cu toate astea, ea nu părea afectată. Şi-mi dădeam seama de ce zăbovea. Ea voia să plece acasă cu Jax. Ceea ce nu s-a întâmplat. După ce s-a dat ultima comandă, iar Aimee stătea cu ochii pe Jax, aşa cum mi-a povestit Roxy, el a întrebat-o, cu 342 amabilitate şi cu blândeţe, dacă are cu ce să ajungă acasă, dar înainte ca ea să-i răspundă, i-a spus că poate să-i cheme el un taxi. Abilă mişcare. Roxy mi-a zis că Aimee arătase ca şi cum tocmai ar fi văzut o fantomă trecându-i prin faţa ochilor şi chiar dacă mi s-ar fi părut distractiv s-o fi văzut în clipa aia, tot m-am întrebat dacă, în cazul în care n-aş fi fost eu acolo, Jax n-ar fi luat-o, cumva, cu el. Asta n-ar fi trebuit să aibă importanţă, dar avea, din cauză că sunt fată şi, în clipele acelea, simţeam că deţin un supliment excepţional de prostie. Ştiu. Mi s-a tăiat respiraţia, exact în timp ce Jax cotea pe drumul ducând spre casa lui. Ştiam că se referise la incendiu. Din moment ce lucrase cu mama şi ea îi povestise despre măreţele vremuri ale concursurilor de frumuseţe, nu era nevoie de un prea mare efort de logică pentru a-mi închipui că-i spusese şi despre incendiu. Şi totuşi, până unde mersese? Cât de multe ştiuse el despre mine, când mă văzuse pentru prima dată, intrând în barul mamei mele? Ajungând în casa lui, m-am dus sus, ca să-mi las geanta, iar Jax a intrat în bucătărie, unde, aşa cum făcea de obicei, şi-a aruncat pantofii din picioare şi şi-a lăsat cheile pe blatul de lucru. M-am dezbrăcat, de data asta având grijă să-mi păstrez un maieu pe sub tricoul subţire, cu mâneci lungi. Mi-am pus pantalonii scurţi pentru dormit şi, după ce m-am spălat pe faţă, mi-am scos telefonul mobil din geantă şi am aprins veioza de pe 343 noptieră. O lumină delicată s-a răspândit prin camera lunguiaţă. Aveam un mesaj necitit de la Teresa. Îmi trimisese o fotografie cu ea şi Jase pe plajă. Era în braţele lui, punându-i coarne cu degetele, iar el zâmbea larg, cu ochii superbi, de un cenuşiu de-a dreptul unic, ascunşi în spatele unor ochelari de soare identici celor purtaţi de Jax. Un zgomot de paşi mi-a atras atenţia. Mi-am pus la loc telefonul în geantă şi iată-l pe Jax intrând în dormitor. Îşi pierduse bluza de pe el, undeva pe drumul de la parter până la etaj, dar nu mă plângeam de asta, pentru că era destul de al naibii de plăcut să privesc suprafaţa aspră şi ciuruită de piele, mai ales că blugii îi atârnau destul de jos pe şoldurile suple. Ţinea o bere într-o mână şi o cutie cu suc de fructe în cealaltă. Zâmbetul meu a urcat pe o treaptă superioară. — Pentru mine? — M-am gândit că ţi-ar prinde bine să bei ceva de genul unui punci din fructe. — Mersi, i-am zis, luând cutia cu suc şi aşezându-mă apoi turceşte pe pat. Paiul fusese deja înfipt la locul potrivit. Perfect. Ridicându-mi pleoapele, l-am zărit luând o gură de bere. Pe urmă, şi-a lăsat sticla în jos şi şi-a înfipt degetele celeilalte mâini în păr. Am simţit o undă de nelinişte în pântec în timp ce-i priveam pieptul ridicându-se şi coborând, într-o respiraţie adâncă. — E totul în regulă? m-am interesat. Până şi mie mi-a sunat ca o întrebare prostească. Şi-a întors lent privirea spre mine în timp ce-şi ducea din nou sticla la gură. N-a zis nimic, lăsându-şi gâtul să-şi facă 344 treaba şi, fir-ar să fie, a golit sticla, când eu abia dacă sorbisem o gură mică din cutia mea cu suc. Neliniştea a crescut ca o buruiană care năpădeşte o grădină. Oare se răzgândise în privinţa rămânerii mele în casa lui? Nu părea prea bucuros. Poate că-şi dorea s-o fi luat acasă pe Aimee cu doi de e. Luând în considerare pielea ei fără cusur şi zâmbetul ireproşabil, plus o mamă care în prezent nu fusese dată dispărută şi nu se înhăitase cu traficanţii de droguri, puteam să înţeleg pe deplin de ce el, probabil, regândea foarte multe lucruri. În definitiv, fusese la un pas să fie călcat de o maşină azi, fără să fi fost din vina lui. Eu n-ar trebui să fiu în casa lui, darămite să stau în patul lui, pentru că nu e locul meu aici. Dintr-odată, îmi doream să fi fost înapoi la Shepherd, unde să fi stat împreună cu Teresa, privindu-i de la o distanţă prudentă pe membrii Brigăzii tipilor trăsnet. Acolo eram în siguranţă, pentru că nimeni nu ştia nimic despre mine, şi-i aveam pe Cei trei F ai mei şi asta era tot ce ştiam şi ce mă forţam să accept. Strângând cutia cu suc până aproape de punctul în care ar fi putut exploda ca un vulcan, am început să lunec jos din pat, în timp ce pântecul meu executa mişcările alea groaznice de contorsionism. — Aş putea să dorm pe canapeaua de jos în noaptea asta, după care mâine... — Ce? Aproape că atingeam cu tălpile podeaua din lemn de esenţă tare. — Am zis că aş putea să dorm pe canapeaua de jos în noaptea asta, după care mâine... 345 — Te-am auzit, m-a întrerupt el, punându-şi sticla de bere goală pe măsuţa pentru toaletă şi întorcându-se cu faţa spre mine. Eu mi-am rotit privirea prin cameră. — Nu mai înţeleg nimic. Dac-ai auzit ce-am zis, atunci de ce-ai mai zis “ce”? — Bun. Poate c-ar fi trebuit să-mi dezvolt propoziţia asta, sa corectat el şi, făcând ochii mari, l-am privit cum se apleacă şi mă apucă de şolduri, făcându-mă să icnesc scurt. O trepidaţie acută mi-a radiat în jos prin coapse, pentru că, offf, omul ăsta chiar se pricepea să apuce de şolduri. — De ce naiba să dormi pe canapeaua de jos? m-a întrebat. Mi-am ridicat încet cutia cu punci din fructe şi am luat o înghiţitură enormă. — M-am gândit doar că, după... ăăă... toate astea... M-am întrerupt când el m-a ridicat, desprinzându-mă de tot de podea. — Ce te-ai gândit? Că nu te vreau aici, sus, cu mine? a replicat, purtându-mă spre pat ca pe o pradă; alte cuvinte n-aş fi putut să găsesc pentru felul în care a făcut-o. Avea un picior de-o parte a mea, iar pe celălalt de cealaltă parte. Mâinile şi le ţinea încă pe şoldurile mele. — Că n-am remarcat cât de grozav ai arătat azi? Şi că nici măcar o dată nu ţi-ai întors obrazul spre stânga, ca să ţi-l ascunzi? Of, Doamne... Punciul din fructe: uitat. — Te-ai gândit că n-o să mai vreau să dorm lângă tine? N-ai nimerit-o, dacă aşa te-ai gândit, a continuat el, înfigându-şi degetele în şoldurile mele şi trimiţându-mi torente de căldură 346 prin vene. Chiar mi-a plăcut al naibii de mult să dorm lângă tine şi să mă trezesc lângă tine. Ceea ce, pentru mine, e o noutate. Nu sunt mare fan al chestiilor de genul ăsta, însă tu... mda, cu tine e altfel. Niciodată, în viaţa mea, nu mi-am dorit mai mult să fiu altfel. Mâinile lui mi-au urcat pe trup, de-o parte şi de cealaltă. — Sau ai crezut că nu observ cât de bine te-ai ţinut toată ziua, în ciuda rahaturilor cu care am avut de-a face dimineaţa? Am fost într-o văgăună împuţită şi la un pas să ne calce o maşină, dar tu tot ai ştiut să zâmbeşti după aia. Ai trecut peste, ai mers la muncă. După care a apărut Aimee. Jax şi-a lăsat capul în jos şi şi-a atins uşor buzele de ale mele. — Eu şi Aimee n-am fost niciodată împreună, mi-a zis. Toţi muşchii mi s-au crispat, iar creierul ţipa la mine că e vrăjeală. — Nu cred că e treaba mea, am zis, dar el a scos un sunet gros de dezaprobare. — Tu eşti în patul meu acum, aşa-i? — Păi, mda. — Şi gura mea era adineauri pe a ta, corect? Am încuviinţat. — Mâna mea a fost între picioarele astea frumoase, nu? Au... uau! Căldura de adineauri s-a prefăcut într-o lavă lichidă concentrată între sus-numitele picioare. Şi-a lipit fruntea de a mea. — Şi mai târziu o să te scot în oraş, pentru cină. Prin urmare, spune-mi, cum naiba se face că, dacă apare o gagică în seara asta, se dă la mine şi insinuează că am fi avut un trecut, asta nu e treaba ta? 347 — Bine, am şoptit. Dacă pui aşa problema, presupun că e. — Presupui? a repetat el, trăgându-se înapoi şi clătinând din cap. După care s-a lăsat pe spate, cu picioarele de-o parte şi de cealaltă a mea, şi cu mâinile ţinându-mă de mijloc. — Înţeleg că n-ai mai făcut asta până acum, mi-a zis. Mi-am ridicat cutia cu punci din fructe şi am mai luat o gură, între timp simţind ceva fluturi prin stomac. — Dar trebuie să înţelegi încotro se îndreaptă povestea asta. Ţi-am spus deja că-mi placi. Cred că am fost al naibii de clar. Şi, după ce-o să terminăm cu conversaţia asta, o să-ţi arăt şi mai clar. N-o să mint, unor părţi importante din mine le cam plăcea cum sună perspectiva asta. — Cu Aimee am fost de vreo două ori, a continuat el şi o senzaţie neplăcută mi-a aprins pieptul, cu toate că deja îmi dădusem seama. În mod normal, ea stă în Philly şi cred că se duce încă la colegiu, undeva, prin nord. Nu ştiu şi, sincer să fiu, nu-mi pasă. Relaţia dintre noi era una superficială. Ea a fost acasă la mine, dar n-a rămas niciodată peste noapte. Nici măcar o dată. Şi sunt al naibii de sigur că n-a ajuns niciodată să bea punci din fructe în patul meu. — Mă bucur să aud partea asta, ultima, am mărturisit şi un zâmbet i-a luminat chipul. — Aimee e o fată frumoasă. Ştie să se distreze, dar nu e fata potrivită pentru mine. Niciodată n-a fost. Inima mi-a pâlpâit din nou. Jax şi-a aplecat capul într-o parte şi şi-a mutat mâinile. 348 — Şi ştiu că în capul tău nu e doar gândul că o gagică oarecare, cu care m-am culcat în trecut, s-a nimerit să apară. E vorba despre ceea ce a spus ea astă-seară. M-am încordat toată, din nou. — Jax... Şi-a pus degetul arătător pe buzele mele, reducându-mă la tăcere. În mod normal, dacă mi-ar fi făcut altcineva treaba asta, aş fi fost tentată să-i muşc degetul, însă acum subiectul discuţiei era mult prea important ca să procedez aşa. — Ştiu, a zis el, încetişor. Ştiu totul despre incendiu. Respiraţia mi s-a oprit în gât. M-am proptit cu o mână de pat şi am încercat să mă depărtez de el, însă mâinile lui mi-au strâns mijlocul cu şi mai multă putere. N-am ajuns prea departe. Nu eram în stare să mai continui aşa. Simţeam cum firavul meu autocontrol începe să-mi cedeze. — Mona vorbea despre asta din când în când, iar Clyde o completa cu amănuntele pe care ea le lăsa deoparte, a continuat Jax, pe tonul acela scăzut, răbdător. Deci, ştiu ce s-a întâmplat. Inima a început să-mi bată cu putere, iar când am vorbit, vocea mi-a sunat răguşită. — Nu vreau să vorbesc despre asta. — Ştiu, mi-a zis Jax, strecurându-se cumva mai aproape, cu pelvisul deasupra celui al meu, dar lăsându-şi greutatea pe propriile picioare. Era aproape, prea aproape pentru ceea ce se întâmpla. — Barul avea mare succes în oraş, a continuat el. Mereu plin. Producea o grămadă de bani. Atunci, părinţii tăi s-au hotărât să-şi ridice casa visurilor. Mi-am ferit privirea de ochii lui căprui, înfigându-mi mâna liberă în cuvertură. 349 — Nu vreau să vorbesc despre asta, am repetat în şoaptă. Jax şi-a lăsat capul în jos şi m-a sărutat în fugă pe mijlocul obrazului stâng, iar respiraţia mea s-a prefăcut în sughiţuri. — Era genul de casă în care visau părinţii tăi să-şi ducă viaţa de familie, o casă cu spaţiu suficient ca să creşteţi voi toţi, mai ales Kevin şi Tommy. Of, Doamne... Un şuvoi de aer rece mi-a spintecat pieptul. — Nu pot să vorbesc despre asta, am zis, dar Jax nu s-a lăsat. — Ceea ce n-au ştiut părinţii tăi a fost că şi-au angajat un electrician care nu era tocmai de prima mână. Care a dat rasol în punctele cheie ca să poată băga mai mulţi bani în buzunar. Autorizaţia lui era subiectul unei investigaţii din cauza unei lucrări necorespunzătoare pentru casa în care lucrase înainte. Ceea ce n-au ştiut părinţii tăi, când v-aţi mutat cu toţii în casa nouă şi sărbătoreaţi fericiţi, a fost că electricianul n-a respectat normele de instalare pentru regulatorul de faze de pe holul de la etaj: acolo unde erau camerele tuturor copiilor. Lăsându-mi bărbia în piept, am închis ochii strâns. N-a fost o idee bună, fiindcă aşa puteam să văd limpede noaptea aia. Până în ziua când va fi să mor, voi putea să văd noaptea aia, să văd cum m-am trezit în camera mea nou-nouţă, cu pereţii ei roz şi numele meu scris cu litere mari prinse de perete, plină de fum. N-o să uit niciodată cum mi-a pârjolit gâtul şi pieptul pe dinăuntru prima gură mare de aer pe care am luat-o. M-a inundat panica în timp ce coboram la repezeală din pat, văzând cum se cojeşte vopseaua roz de pe pereţi, m-a cuprins groaza când am deschis uşa de la baie şi întreaga lume a explodat. Fumul devenise galben şi maroniu — asta îmi amintesc — cu o clipă înainte să se-ntâmple. Cioburi de sticlă au fost aruncate 350 prin aer, crestându-mi pielea. Flăcările erau pretutindeni, dând impresia că se târăsc pe podea şi se preling pe lavan şi pe pereţi. Era ca un blitz gigantic. Şi se auzeau urlete. Urlete înfricoşătoare, pe care niciun film de groază nu le-ar putea imita măcar, iar unele dintre urletele alea îmi aparţineau. Iar altele erau ale lui Kevin. — Era o căldură îngrozitoare. Vopseaua de pe pereţi se umflase. Nu era aer şi... Am tras aer în piept, tremurat, fără să-mi dau seama că vorbisem cu voce tare decât când el şi-a apăsat iarăşi buzele pe tâmpla mea. — Ştiu, ai avut mare noroc că ai scăpat cu viaţă, mi-a zis, plimbându-şi degetele mari de-o parte şi de cealaltă a mijlocului meu.Tatăl tău a ajuns primul la tine şi te-a scos afară. Iar pe urmă și el, şi mama ta, au încercat să intre din nou, să urce din nou la etaj, însă casa fusese deja înghiţită de flăcări. Nau mai reuşit să ajungă la scară... era prea târziu pentru fraţii tăi. M-am răsucit iar, însă Jax m-a ţinut pe loc. Gheaţa din pieptul meu se răspândea, prefăcându-se într-o durere palpabilă, reală. — Tommy nu s-a mai trezit, am zis, amintindu-mi de ce-mi spusese mama odată că, după ce i s-a făcut autopsia, s-a constatat că murise din cauza inhalării fumului. Măcar el nu a murit ars de viu, pentru că, după ce s-a stins focul, în cameră nu mai era altceva în afară de cenuşă şi de lemn carbonizat. În schimb, Kevin... a ars de viu, am adăugat. — Ştiu, a repetat el, cu aceeaşi voce scăzută. Am deschis încet ochii şi mi-am simţit genele umede. 351 — Sicriele lor, am şoptit, strângând încă o dată pleoapele şi văzându-le, erau atât de mici... Ştii, mai mici decât ţi-ai închipui că se fac sicriele. Şi totuşi, ştiu că se fac unele chiar şi mai mici, însă, Doamne... cât de mici erau... Buzele lui m-au atins uşor sub colţul ochiului drept şi am ştiut — of, Doamne, ce mă mai durea pieptul! — am ştiut că-mi şterseseră o lacrimă, iar gheaţa din piept, care începuse să-mi invadeze stomacul şi sufletul, s-a mai topit un picuţ. — N-au avut nici cea mai mică şansă, am zis, trăgând din nou, cu greu, aer în piept, adânc. Focul s-a pornit exact în faţa camerelor lor, în tavan şi în pereţi. S-a întins mult prea repede. Jax a rămas tăcut şi au mai trecut câteva clipe până ca eu să vorbesc din nou. — Familia noastră a fost despăgubită cu o sumă mare de bani, de îndată ce s-a descoperit că incendiul... a fost provocat de instalaţia electrică necorespunzător executată. Tata a depus o parte din bani într-un cont de economii pentru colegiu. Ala... ăla e contul pe care mi l-a golit mama. Şi ea a avut o grămadă de bani... sute de mii, bani pe care, probabil, i-a făcut praf, am zis, desprinzându-mi degetele de pătură. Tata a plecat după nici măcar un an. N-a reuşit să suporte situaţia. — Nemernicul, a bombănit Jax. Am deschis larg ochii şi am vrut să-mi apăr tatăl, dar m-am oprit. Mda, cam era un nemernic. Acceptasem gândul ăsta de multă vreme. Următoarea respiraţie mi-a fost ceva mai uşoară. — N-am vorbit niciodată, cu nimeni, despre asta. Nici măcar cu prietenii mei de la colegiu. Nu e vorba că n-aş fi... trecut peste asta, fiindcă am trecut. Eram mică atunci când s-au întâmplat toate astea şi încă mi-e dor de frăţiorii mei. Doar că e atât de al naibii de trist... 352 — Este. Ni s-au întâlnit privirile şi mi-am simţit inima grea în piept. Ştiam că el nu terminase. — Ştiu că nu e singurul lucru, a zis, plimbându-şi un deget de-a lungul cicatricei de pe obrazul meu. Ştiu că mai ai şi alte cicatrice. N-am putut să-mi desprind privirea. Naiba să mă ia dacă naş fi vrut, însă ochii lui mă ţineau captivă şi erau calzi, erau concentraţi. — Şi ştiu că ai suferit arsuri, Calla... Auzind asta, mi s-a strâns inima, într-un amestec de ruşine şi de uşurare. — Mama... ea... — Ea s-a împotmolit în porcăriile ei. A uitat sau n-a putut să indure, mi-a confirmat el. N-a spus niciodată care a fost motivul adevărat şi ştiu că asta nu schimbă cu nimic situaţia în bine, dar ea s-a simţit al naibii de vinovată pentru asta. Măcar atât ştiu sigur. Mda, asta nu schimba nimic. Şi nu va schimba niciodată. Nu ştiu dacă mă transformasem într-o scorpie cu sânge rece, însă unele lucruri nu puteau fi uitate cu uşurinţă. Nu erau menite să fie uitate aşa. — Eu, niciodată... nimeni nu mi-a văzut vreodată cicatricele, am zis, cu o voce abia mai sonoră decât o şoaptă. Nu sunt deloc plăcute. — Dar sunt parte din tine. Am clătinat din cap, lent, în semn de încuviinţare. Gândurile mi s-au învolburat iarăşi, în timp ce-i căutam privirea. Ştiuse încă din prima clipă că ascundeam o mulţime de cicatrice. A, ce naiba, ştiuse chiar dinainte să dea ochii cu mine pentru prima 353 dată, din cauza mamei şi a lui Clyde. Nu prea ştiam ce să gândesc despre faptul că-i destăinuiseră aşa ceva unui om care, practic, îmi era total străin, dar nici n-am putut să mă înfurii din cauza asta. Nu mai eram capabilă să-mi canalizez şi alte sentimente, în timp ce-l priveam. — Îţi plac, am zis şi buzele i-au zvâcnit uşor. — Nu e o veste nouă, scumpo. Îmi placi şi ştiu că din tine fac parte şi cicatricele. — Dar cum se poate? Nu era prima oară când îi puneam întrebarea asta. — Ţi-am spus deja cum, a replicat el, punându-şi din nou mâinile pe mijlocul meu şi tăindu-mi respiraţia. Cred că a venit momentul să-ţi şi arăt. — Să-mi arăţi? am repetat, ridicând din sprâncene. — Mda, să-ţi arăt. Şi-a strecurat mâinile sub braţele mele şi m-a ridicat, iar eu am strâns mai tare cutia cu suc. M-a mutat ceva mai aproape de tăblia patului, fix pe mijloc. Mi-a luat cutia cu suc din mâini şi a aşezat-o pe noptieră. După care a trecut la treabă, arătându-mi cât mai clar cu putinţă că-i plac. 354 DOUĂZECI ȘI UNU Soarele dimineţii se revărsa prin fereastra mare, pătrată, când am deschis ochii, clipind, şi m-am trezit cu o gură lipită de gâtul meu, înşirându-mi mici sărutări fierbinţi de-a lungul lui. Uau! Buzele mi s-au arcuit pe la colţuri şi am icnit când limba lui mi-a atins punctul sensibil situat imediat sub ureche. Spatele mi s-a arcuit cu de la sine putere când mâna lui s-a mutat din locul în care se aflase până acum, pe abdomenul meu, pe deasupra tricoului, pe curbura şoldului. Grozav mod de a te trezi! Noaptea trecută fusese... în fine, fusese literalmente orgasmică; și, cu toate că nu dormisem prea mult, mă trezisem cu senzaţia că aş fi dormit timp de un an întreg. Deşi mă îndoiam că orgasmul pe care mi-l dăruise cu ajutorul mâinii lui îndemânatice avea ceva de-a face cu asta. Chestia era că, noaptea trecută, se întâmplase ceva. O mică parte din greutatea care-mi apăsa pieptul s-a mai ridicat. Nu mai exista zidul acela dintre noi. Dar o fi existat vreodată? Ciudat era faptul că zidul poate să nu fi existat niciodată, cel piuțin nu din partea lui. El ştiuse despre incendiu, despre fraţii mei și despre bani, despre cicatrice şi despre cât de oribil fusese totul. Știuse chiar dinainte să ne vedem faţă în faţă. Şi nu-i păsase. Nu reuşeam să înţeleg pe deplin. Probabil că n-aveam să înţeleg niciodată cu adevărat, dar când se apucase aseară să-mi arate cât de mult îi plac, cu toate săruturile şi atingerile, aşa cum mă hotărâsem în prealabil, am încetat cu încercările de a-i descifra motivele. 355 Pantalonii mei scurţi zburaseră, zăcând acum uitaţi pe undeva, pe podeaua camerei lui Jax, iar când mâna lui mi-a alunecat pe sub bentiţa subţire a chiloţilor, peste pielea mea goală, mi-am muşcat buza de jos. Cealaltă mână şi-a făcut drum pe coapsa mea, coborând până când mi-a cuprins din spate genunchiul. Mi-a ridicat piciorul, forţându-mă să ajung cu posteriorul în spaţiul dintre picioarele lui. Categoric au existat destui fiori între picioarele mele atunci când l-am simţit apăsându-se în mine din spate. Sânii mi s-au îngreunat din nou şi a fost suficientă o sărutare umedă, senzuală, pe gâtul meu, acolo unde mi se simţea pulsul, ca să fiu deja udă şi am avut nevoie de întreaga putere de stăpânire ca să nu încep imediat să mă foiesc, excitată. Azi-noapte, Jax nu... nu terminase. După ce-mi făcuse ceea ce-mi făcuse, mă lipise de el, cu spatele de pieptul lui, şi asta fusese tot. M-am mirat cum de putea să ofere atât fără să obţină nimic în schimb, însă eram prea marcată de toate întâmplările ca să mă concentrez la întrebarea asta — şi un pic cam prea extatică pentru orice mişcare în plus — şi nu avusesem nici curajul de a schimba situaţia. În principal, din cauză că, deşi aveam o vagă idee despre ce puteam face ca să rectific problema asta, mi-ar fi trebuit, probabil, o programă de învăţământ. Astăzi, însă, era o altă zi şi aveam de gând să capăt ceva curaj în plus, începând chiar de acum. M-am întors cu faţa în sus, iar Jax a ajuns deasupra mea, somnoros şi sexy. Până să pot face sau spune ceva, buzele lui erau deja pe mine, începând cu un sărut uşor şi gingaş. Micii lui ţepi din barbă mi-au gâdilat palma când mi-am plimbat-o pe faţa lui. S-a mişcat, strecurându-şi un picior între ale mele, apăsându-şi coapsa de 356 cea mai delicată parte a mea, şi i-am simţit membrul întărit sub abdomen. Iar asta mi-a tăiat respiraţia. — ’Neaţa, a mormăit, printre buzele mele întredeschise. — Bună. Un colţ al gurii i s-a arcuit în sus. Bătăile inimii au început să mi se accelereze, din diverse motive. În primul rând, pentru că gura lui îmi apăsa din nou buzele, iar de data asta sărutul era mult mai profund. Limba i se mişca peste a mea. După care venea şi mâna lui dreaptă. Se pusese în mişcare şi aveam o presimţire că se îndrepta spre acelaşi loc de azi-noapte. Spre sânii mei. M-am încordat, la fel ca data trecută, şi m-am forţat să nu-l apuc de mână, uşa cum făcusem data trecută. N-am mai făcut-o de data asta, fiindcă ştiam că n-are rost. Când voia el să mă atingă, mă atingea. Şi m-a atins din nou. Mâna lui mare s-a strâns peste sânul meu stâng şi ştiam că putea să-mi simtă cicatricele de acolo, însă mângâierile lui nu sau poticnit în drum spre ţinta reprezentată de sfârcul care mă durea deja. Jax era priceput... atât de priceput, încât până şi prin tricou şi maiou reuşise să-mi excite sfârcul prin mişcările degetului mare şi ale arătătorului, trimiţându-mi furnicături ascuţite dinspre sâni în jos. Am gâfâit sub fierbinţeala sărutului, ridicându-mi spinarea, şi n-am fost deloc dezamăgită când a trecut la sânul celălalt. — Ce naiba, ador sunetele astea pe care le scoţi, aproape că a mârâit el, cu gura lipită de a mea, sărutându-mă din nou. Vreau să le mai aud. Aşa că m-a făcut să scot din nou sunetele alea şi n-am mai încercat să mă stăpânesc; în schimb, îmi doream acum să-l ating. Ştiam că trebuia să trec imediat la acţiune, pentru că, 357 dacă n-o făceam, mâna lui ajungea iar între picioarele mele şi, ce naiba, jocurile erau făcute. Plimbându-mi mâna pe ceafa lui, am lăsat-o să alunece peste pielea aspră a pieptului şi aproape că am uitat ce fac când mi-am imaginat cum ne-am simţi unul celuilalt epiderma, dacă n-ar mai exista nimic între noi. Dar asta nu era să se întâmple vreodată, aşa că m-am concentrat din nou la drumul meu, târându-mi degetele peste coastele lui, apoi peste suprafaţa vastă de deasupra stomacului. — Ce ai de gând? m-a întrebat, cu o voce răguşită. — Nimic. Jax s-a ridicat, astfel încât să lase un pic de spaţiu între trupurile noastre, şi mi-a plăcut la nebunie felul în care i s-au încordat muşchii abdomenului odată cu mişcarea. Şi-a arcuit o sprânceană. — Nimic? Clătinând din cap, mi-am muşcat buza, în timp ce-i ocoleam buricul cu degetele, ajungând la elasticul boxerilor lui negri. Trăgând aer în piept, mi-am strecurat mâna pe sub elastic. Jax m-a apucat de încheietură. — Tu vrei să mă atingi? O senzaţie de căldură mi-a inundat obrajii şi un cu totul alt soi de fierbinţeală mi-a invadat venele. — Da, i-am răspuns, forţându-mă să-mi ridic capul, să-i întâlnesc privirea. Vreau să-ţi dau... ceea ce mi-ai dat tu mie. Privirea lui flămândă mi-a provocat un fior pe şira spinării. — Vreau. Îmi place, a zis, apoi, coborându-şi capul, mi-a prins buza de jos într-un sărut rapid. Dar să facem un târg. — Un târg? — Da. Un târg. Poţi să mă atingi, mi-a zis, plimbându-şi buzele de-a lungul bărbiei mele şi mişcându-mi mâna doar cu 358 câţiva centimetri, cât să-i ating firele scurte şi aspre de păr. Dar trebuie să-ţi scoţi tricoul, a adăugat. — Să-mi scot tricoul? — Da, a răspuns, sărutându-mi tâmpla. Tricoul. Trebuie scos. M-am crispat şi inima a început să-mi bată cu şi mai mare putere. Dacă-mi scoteam tricoul nu însemna c-o să rămân goală. Aveam un maiou pe dedesubt; totuşi, aveau să mi se vadă cicatricele de pe partea de sus a pieptului şi ceva din spinare. Dar, cum stăteam cu faţa în sus, era puţin probabil să le vadă pe cele de pe spate. — Vreau să mă atingi, mi-a zis Jax şi m-am cutremurat din nou. Foarte mult. Şi tu vrei, a adăugat, prinzându-mi lobul urechii între dinţi. Numai tricoul. Nu ştiam dacă sunt în stare, dar am făcut semn din cap că sunt de acord, după care am şoptit: — Bine. Jax s-a mişcat repede. Mi-a tras mâna de sub el şi mi-a prins într-un singur pumn marginea de jos a tricoului. Cealaltă mână mi-a alunecat pe spate, până la mijloc, ridicându-mă suficient încât să-mi poată trage tricoul în sus şi, după numai o secundă, peste cap. M-am lăsat din nou pe spate, cu ochii mari şi inima bătând la repezeală. Privirile ni s-au întâlnit în timp ce el lăsa tricoul să cadă pe podea, apoi a lui mi-a coborât uşor, de pe faţă, pe gât şi mai departe. A zăbovit puţin pe piept şi frica mi-a străpuns pântecul. Am vrut să-mi acopăr pieptul cu braţele. — Să nu îndrăzneşti, mi-a ordonat el, dar cu blândeţe. N-ai nimic care să trebuiască ascuns. 359 Mi s-a strâns inima când a început să-şi plimbe degetele pe pieptul meu. Şi abia atunci mi-am dat seama ce anume privea atât de atent. Nu era micul petic de piele vizibil dintre sânii mei, nici laietura de deasupra sânului stâng. Era altceva. Sfârcurile mi se întăriseră şi mă dureau, împungând materialul subţire al maieului, şi respiraţia mi s-a poticnit întrun hohot, jumătate de râs, jumătate de plâns. A ridicat imediat ochii, susţinându-mi privirea, şi şi-a lăsat capul în jos. Buzele lui au poposit mai întâi pe făşia de piele dintre sâni, sărutându-mă acolo, după care s-au mutat pe unul dintre sfârcuri, sărutându-mă şi acolo, prin maieu, apoi sugând cu putere şi determinându-mi spatele să se arcuiască, ridicându-se cu mult de pe pat, în timp ce un vălmăşag de senzaţii mă străbătea în mare viteză. Dumnezeule, aşa ceva nu mai simţisem niciodată! — Îţi place? m-a întrebat. — Da, am reuşit eu să gâfâi. A trecut la celălalt sân şi a fost minunat. Abia dacă mai puteam să respir când şi-a implicat şi mâna, aproape uitând de sensul ascuns al scoaterii tricoului, pentru că n-avusesem habar cât de sensibilă puteam să fiu acolo. Deodată, însă, el şi-a ridicat capul. Trecea la îndeplinirea părţii lui din înţelegere şi nu zăbovea în privinţa asta. Şi-a strecurat degetele pe sub elasticul boxerilor şi i-a făcut să cadă de pe şolduri. Aşa am avut prima imagine completă a lui. Uau. Era formidabil. Jax era... m-am holbat la el, evaluându-i grosimea şi lungimea, şi, mda, chiar nu aveam cuvinte. 360 — Nu mă deranjează să mă priveşti, dar dac-o ţii tot aşa, o să se termine înainte ca măcar să mă atingi, mi-a atras el atenţia. — Serios? am întrebat, ridicându-mi privirea spre faţa lui. — Serios, a răspuns, zâmbind. — Îmi cam place asta, am recunoscut. Au urmat câteva clipe de tăcere, după care el şi-a azvârlit capul pe spate şi a izbucnit în hohote puternice. — Sunt convins! Am întins mâna, grăbindu-mă ca să nu-mi pierd curajul, şi lam cuprins cu degetele. Râsul i s-a stins într-un geamăt bărbătesc, apoi şoldurile i-au zvâcnit când mi-am lăsat mâna săi lunece pe toată lungimea. N-a fost nevoie să bâjbâi ca să deduc ce anume îi place, fiindcă şi-a pus mâna peste a mea, stabilind ritmul şi apăsarea. A făcut la fel până şi cu degetul meu mare, pe care l-a pus să se mişte peste vârful lui, iar după felul în care m-a sărutat apoi, profund, mi-am dat seama că-i place. Aşa că, după ce am mai efectuat o trecere de la rădăcină până la vârf, am repetat mişcarea. — Fir-ar să fie, a mormăit el, îngropându-şi faţa în gâtul meu. De cât îl sărutasem şi-l linsesem şi-l mângâiasem, trupul meu, şi-aşa stârnit, se ambalase la viteza maximă. Când şi-a sţrecurat o mână între noi, atent la reacţiile mele, mi-am desfăcut picioarele pentru el. — Dumnezeule! a exclamat. Mi-a pătruns cu un deget pe sub chiloţi, chiar pe mijloc, după care a intrat cu toate. La primul contact dintre pielea lui şi a mea, am ţipat, iar când i-am rostit numele, a gemut încă un “fir-ar a naibii”. 361 Şi-a mişcat mâna şi apoi mi-a ridicat bazinul, trăgându-mi chiloţii în jos. Deja începeam să rămân de-a binelea fără suflare. L-am strâns mai tare cu mâna, am deschis ochii şi tensiunea mi s-a adunat ca un ghem în adâncul pântecului. Ceea ce am văzut a fost ca o explozie pentru hormoni. Aveam degetele încolăcite pe el şi era umflat, trandafiriu şi tare. Dar, mai mult decât atât, eu aveam chiloţii undeva aproape de genunchi, picioarele desfăcute şi mâna lui între ele. Deodată, mi-a vârât un deget înăuntru şi trupul meu a reacționat. Şoldurile mi-au zvâcnit în sus şi capul mi s-a repezit pe spate. — Calla, scumpo, cât eşti de strâmtă, a murmurat el şi, după tonul lui apăsat, mi-am închipuit că e de bine. Şi-a mişcat încet degetul — cu mult mai încet şi mai lin decât mişcările mele — şi atunci am încetat să mai fac ceva, deoarece el şi-a accelerat ritmul. — Am impresia că-ţi place, mi-a zis. Nu ştiam ce să-i răspund la asta, dar ceea ce ştiam era că mai voiam. Îl voiam pe el. Era grozav cu degetul, dar voiam mai mult. N-am mai stat să mă gândesc spre ce îndrept lucrurile. — Te vreau, i-am zis. — Ştiu. L-am privit îngustându-mi ochii, iar el a chicotit când miam strâns degetele pe membrul lui. Îi simţeam pulsul în palmă. — O vreau, i-am zis, cu un firicel de voce. O vreau în mine. Şi-a oprit zvâcnetul şoldurilor la jumătate auzindu-mă şi a scos sunetul acela care-mi încovriga degetele de la picioare. Şi-a lăsat fruntea pe a mea şi următorul lui sărut a fost gingaş şi plin de suflet, un cu totul alt fel de sărut. Iar când sărutul s-a 362 transformat în ceva cu mult mai senzual, mi-a mai vârât un deget înăuntru. — O, Doamne, am icnit, cu gura pe a lui. — Nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu în tine. Dumnezeule, îmi vine să-mi dau drumul numai când mă gândesc la asta! Mişcările lui au devenit lente, prelungind senzaţia. — Numai că asta de pe tine trebuie să dispară, a adăugat. Cuvintele lui mi-au risipit ceaţa. — Maioul meu? — Da, scumpo, trebuie să dispară, a confirmat, plimbânduşi limba peste buzele mele. Eşti pregătită pentru asta? Bun. Azi era o zi cu totul diferită, însă nu era chiar atât de diferită, iar unele lucruri nu se puteau schimba vreodată. Era posibil ca tricoul meu să dispară, însă maioul, niciodată, dar niciodată nu putea lipsi. — Nu, am şoptit. — Aşa am crezut şi eu, a zis, sărutându-mi vârful nasului. Dar trebuie să înţelegi ceva: n-o să mă ai în tine până când n-o să fim piele pe piele. Pulsul mi s-a accelerat nebuneşte la auzul cuvintelor lui, însă privirea pe care i-am aruncat-o spunea mai vedem noi asta, iar el mi-a răspuns cu un chicotit amuzat şi încă un sărut umed, pârjolitor de fierbinte. Mâna dintre picioarele mele şi-a schimbat poziţia, plasându-şi degetul mare fix peste partea cea mai sensibilă din mine. N-a trecut mult până când am început să-mi mişc şoldurile odată cu ale lui, urmând ritmul stabilit de el, apoi impunându-l pe-al meu. Iar el mi-a dăruit tot ce se putea cu degetele alea două intrând şi ieşind, în timp ce degetul mare freca punctul atât de sensibil. 363 — Asta e, a zis, coborându-şi gura spre a mea, întorcându-şi mâna pe cant şi sărutându-mă apăsat. Călăreşte-mi mâna. În oricare alt moment, probabil că aş fi murit de ruşine auzind cuvintele astea şi poate că ulterior le-aş fi resimţit, însă acum? Am făcut exact ce mi-a zis. I-am călărit mâna, mişcând-o în acelaşi timp pe-a mea peste bărbăţia lui. N-a fost decât un avertisment discret — o furnicătură profundă — după care nodul simţurilor a explodat, desfăcându-se în mine, şi am urlat din răsputeri în timp ce-mi dădeam drumul. El nu s-a oprit, prelungind senzaţia până când mi s-au înmuiat picioarele de tot. Pe urmă, şi-a scos încet degetele din mine şi le-a încolăcit peste mâna mea. L-am privit — ne-am privit pe amândoi... pe sub pleoapele grele. Era ceva total intim în asta, ceva care mi se cuibărea în piept şi îşi găsea sălaş acolo. Trupul lui se mişca într-un fel superb, plin de graţie masculină. Muşchii bazinului i se încordau şi se destindeau, pe măsură ce zvâcnea în mâna mea. Când şi-a dat drumul, gura îi era lipită de a mea şi acesta probabil a fost cel mai minunat lucru dintre toate. Să-i simt vibraţiile trupului, geamătul de eliberare pe care l-am prins pe limbă şi felul în care şoldurile lui şi-au încetinit mişcarea. Dar partea cea mai uimitoare a fost în minutele care au urmat imediat după. Jax a mai rămas cu mine pe moment, lăsându-şi jumătate din greutate pe mine, şi săruturile au revenit la acea delicateţe, la acea tandreţe care însemna mai multe, înrădăcinându-mi şi mai mult acea senzaţie în piept. Iar când s-a ridicat, a pornit semeţ spre baie, în toată splendoarea goliciunii lui, şi s-a întors 364 repede cu o cârpă udă. A şters ce mai rămăsese în urma noastră, după care mi-a tras chiloţii înapoi, însă nu terminase cu mine. Cuprinzându-mi încheieturile cu mâinile, m-a forţat să mă ridic în şezut şi a fost prea târziu când mi-am dat seama că aşa îmi lăsa spatele expus şi putea să vadă tot ceea ce nu acoperea maioul. Panica mi-a explodat în măruntaie şi am dat să mă arunc sub pături, însă Jax era iute, dar şi isteţ, nemernicul. S-a strecurat în spatele meu, sprijinindu-se de tăblia patului, după care mi-a încolăcit mijlocul cu braţele. Apoi m-a tras între picioarele lui desfăcute, lipindu-mă de pieptul lui: spinarea mea, complet lipită de pieptul lui. Ştiam că poate să-mi simtă asprimea cicatricelor de pe omoplaţi, din cauză că maieul avea modelul ăla afurisit, cu doar câteva benzi subţiri la spate. Şi mai ştiam că le văzuse înainte să mă tragă la pieptul lui. Poate că nu apucase să le studieze temeinic, dar sigur le văzuse. Cu toţi muşchii încordaţi, mi-am concentrat atenţia spre fereastra din cealaltă parte a camerei, în timp ce el îmi cuprindea mijlocul cu braţele şi-şi lăsa bărbia pe umărul meu. — Ţi-am povestit despre prima dată când l-am întâlnit pe Clyde? m-a întrebat. — Nu, i-am răspuns în şoaptă, scuturând din cap. — Era într-o duminică. L-am întâlnit în bar. Până la urmă, a ajuns să-mi gătească tacos. S-a oprit pentru câteva clipe, chicotindu-mi încet la ureche. — Mi-a zis că asta va fi o tradiţie, dacă aveam să fac parte din familia lui. 365 Următoarea mea respiraţie a fost una icnită, fiindcă mi s-a mai ridicat de pe inimă încă un pic din greutatea aia înăbuşitoare. Mai târziu, în aceeaşi zi, Jax tocmai îşi termina duşul, înainte să mă ducă la casa mamei mele, ca să mă pot pregăti pentru ieşirea noastră. Ieşirea noastră. Uau. Mi se părea ciudat să ies împreună cu un tip, după toate cele întâmplate, însă mentalitatea lui Jax era de tipul viaţa-e-scurtă, aşa că nu m-a surprins prea tare. Şi, în ciuda întregii nebunii şi a complicaţiilor mele, aveam o senzaţie plăcută când mă gândeam la ieşirea asta... la ce-a fost azi-dimineaţă şi la noi. El fiind ocupat, am încercat s-o sun pe Teresa şi am fost entuziasmată când mi-a răspuns la cel de-al treilea sunet de apel. — Salutare, a ciripit ea în telefon. Tocmai mă gândeam la tine. — Chiar? am întrebat-o, aşezându-mă pe marginea canapelei lui Jax. — Mhî. Mă întrebam dacă mai faci şi acum pe barmaniţa şi dacă da, ziceam să devii preparatoarea noastră oficială de cocteiluri, când o să te întorci în Shepherdstown. Am izbucnit în râs. — Nu ştiu dacă ţi-ai dori aşa ceva. Majoritatea clienţilor de pe-aici comandă băuturi care se servesc ori la halbă, ori la sticlă, ori iau câte-o duşcă de tărie, ceea ce e foarte bine, pentru că nu mă pricep grozav să prepar cocteiluri. — Mie tot nu-mi vine să cred că lucrezi ca barmaniţă. 366 În schimb, eu eram sigură că mai existau foarte multe lucruri legate de mine pe care Teresei, probabil, nu i-ar fi venit să le creadă. — Cum e la plajă? m-am interesat eu. Suspinul Teresei a fost uşor de perceput. — E grozav. M-am ales cu un bronz minunat, iar lui Jack chiar îi place la nebunie aici. E pentru prima dată când vine pe litoral. Jack era fratele mai mic al lui Jase, de care acesta era foarte apropiat. — Şi ar trebui să-i vezi pe amândoi împreună, pe plajă. Nimic nu-ţi face ovarele mai fericite decât vederea unui tip trăsnet împreună cu un puşti, mi-a explicat ea şi am zâmbit, după care mi l-am imaginat pe Jax cu un băieţel şi am simţit un fior undeva, jos. În orice caz, a continuat Teresa, o să plecăm peste vreo două zile, dar îţi jur, cred că aş putea trăi toată viaţa pe litoral. Iar eu chiar ar fi cazul să-mi mişc fundul până pe litoral, la un moment dat. — Şi, spune-mi, cum merg treburile prin măreţul stat Pennsylvania? E totul cum trebuie? — Păi, mda, totul a fost... a fost grozav, i-am zis, aruncând o privire spre scară. Am... ăăă... am cunoscut un tip. Tăcere. Şi iar tăcere. — Mai eşti acolo? am întrebat, încruntându-mă. — Da. Da! Doar că m-ai luat prin surprindere. Ai trecut de la faza că lucrurile stau bine la aia că a apărut un tip, iar eu aşteptam, știi tu, mai multe detalii, a zis ea, aproape strigând ultimul cuvânt. Ca să mă exprim mai clar, o grămadă de detalii! 367 După ce am aruncat încă o privire spre casa scării, i-am povestit despre Jax şi despre ieşirea noastră împreună din seara asta. Şi mi-am încheiat spovedania ad-hoc cu... — Aşa că, mda, sunt destul de convinsă că-i plac. — Păi, na! Normal că-i placi. Aşadar, localul ăla se numeşte Apollo? Ia stai o clipă, mi-a zis, după care vocea i s-a auzit mai îndepărtată. Hei, Jase, ia caută tu Apollo’s, pe lângă Philly. Ce? Caută, şi gata! Of, Doamne... — Să ne întoarcem la chestia cu plăcutul. De ce te-ar mira că-i placi? Şi lui Brandon îi plăceai mult, dar... — Dar ce? am întrerupt-o. Ba nu-i plăceam. — O, ba da, îi plăceai. A fost drăguţ. Tu tăceai ca melcul când a început el să vină şi mereu se uita la tine, dar pe atunci tu nu prea îi acordai vreo atenţie. Am crezut că poate am înţeles eu greşit şi ţie nu-ţi plăcea. Te pomeneşti că Teresa s-o fi apucat să fumeze crack. — Dar ţie îţi place? m-a întrebat dintr-odată. Pentru că Jase tocmai a căutat să vadă cum e Apollo’s, şi... apropo, Jase te salută. — Îl salut şi eu, am bâiguit, ca răspuns. — Te salută şi ea! a urlat Teresa, după care: El zice că localul arată destul de select. Ţie îţi place tipul, Calla? Am închis ochii şi am clătinat afirmativ din cap. — Da, îmi place. Chiar îmi place. — Bun. Abia aştept să-l cunosc. Şi să te văd pe tine. Dar vreau neapărat să-l cunosc. Am început să râd, iar ea, auzindu-mă, a chicotit. — Sunt fericită pentru tine. Serios. 368 Oftând, am recunoscut atunci ceva oarecum înspăimântător. — Şi eu sunt fericită. Am închis telefonul, după ce i-am promis c-o să-i dau detaliile, şi abia atunci când mi-am îndesat părul după ureche, am simţit-o: conştiinţa faptului de a nu fi singură. O, nu! Muşcându-mi buza de jos, m-am întors şi l-am văzut pe Jax, oprit la picioarele scării, deja îmbrăcat pentru ieşirea noastră. Jeans negri şi cămaşă albă, încheiată până la gât. Al naibii de bine arăta. În plus, afişa şi un mic zâmbet infatuat. — Aşadar, îţi plac? Chiar îţi plac? Am scos un geamăt, simţind cum mi se înfierbântă obrajii. — Tacă-ţi gura! l-am apostrofat. Şi-a lăsat capul pe spate şi a râs. Norocul lui că are un râs atât de grozav. Luciul de buze reprezenta tuşa finală şi mă bucuram că terminam cu pregătirile. Stomacul îmi chiorăia şi speram cu toată sinceritatea ca lui Jax să-i placă fetele cu un apetit considerabil, deoarece aveam o presimţire că mă voi îndopa cu mâncare. Îmi aranjasem părul în bucle lejere şi-mi făcusem cărare peo parte. Sărisem din nou peste Dermablend, optând pentru un machiaj natural, cu ochii adumbriţi. Rochia pe care o îmbrăcasem, pentru că fusesem nevoită să-mi iau toate hainele cu mine, era drăguţă şi ispititoare. Era o rochie de vară cu breteluţe, de un albastru închis, mulată pe piept şi pe talie. Poate un pic prea strâmtă pe şolduri, dar mai departe era 369 vaporoasă, fusta fâşneaţă ajungând imediat sub jumătatea coapsei. Am asortat-o cu o pereche de sandale cu toc jos. Peste rochie aveam cardiganul cu mâneci scurte, bleu-pal, ajungându-mi până imediat sub sâni, de asemenea mulat. Privindu-mă în oglindă, am fost nevoită să recunosc că arătam al naibii de bine. Am clătinat din cap aprobator spre imaginea mea reflectată, ca o gâsculiţă, după care am intrat în living, parcă defilând. Cât timp mă pregătisem eu, Jax tăiase frunză la câini prin casă, apoi se stabilise pe canapea, unde se apucase să citească din cartea lui. Examinându-l din profil, cu bărbia lăsată în jos şi chipul marcat de concentrare, am fost nevoită să declar în sinea mea că arată trăsnet. Dar când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a fost şi mai şi. — Sunt pregătită, am anunţat, adăugând apoi: ca să ieşim în oraş şi să mâncăm. Mda. E clar. Sunt o super-gâsculiţă. Privirea i s-a tulburat şi s-a înfierbântat. Într-o clipă, a fost în picioare, iar în două, a ajuns în faţa mea. O mână mi-a cuprins ceafa, iar cealaltă mi-a aterizat pe obraz. Mi-a trecut cu degetul mare peste marginea de jos a buzelor şi mi-a determinat stomacul să se apuce de tumbe. — Eşti frumoasă, mi-a zis. Iar eu m-am simţit frumoasă auzindu-l. — Mulţumesc. Şi tu eşti frumos. O sprânceană brună s-a ridicat imediat. Uff. 370 — Eşti frumos, în sensul bărbătesc, am rectificat, însă a sunat şi mai aiurea. Bun, am zis. A fost o prostie. Arăţi trăsnet. A chicotit, apropiindu-se şi mai mult, atingându-mi în treacăt cu buzele proeminenţa pometului. Mi-a sărutat din nou cicatricea şi m-am crispat, numai că din motive diferite faţă de cele obişnuite, deoarece buzele îi patinaseră spre spaţiul de sub urechea mea. — Arăt trăsnet şi-ţi plac, a murmurat. E ziua mea norocoasă. — Tacă-ţi gura! Încă un chicotit gros, după care gura lui a pus stăpânire pe a mea. Îmi plăcea — nu, adoram — felul în care săruta Jax. Pornea domol, după care se transforma în cu totul altceva, categoric nu domol, foarte apăsat şi înfierbântat. Până să-mi dau seama, eram cu mâinile pe pieptul lui, urcând spre umeri. — Cina, mi-a atras el atenţia, sărutându-mă încă o dată, zăbovind cu buzele în cel mai plăcut mod. O să întârziem. Mi-am înfipt degetele în cămaşa lui, aproape agăţându-mă de el. N-am mai avut cum să-i răspund, pentru că m-a sărutat iar, într-un fel care m-a făcut să mă simt devorată. — Cina, a repetat, atingându-mi uşor buzele cu ale lui. Am făcut rezervare. Coborându-mi mâinile pe pieptul lui, mi-am lăsat capul pe spate şi am deschis ochii. — Mda. Mâncare. — Carne, a completat el, strângându-mă mai tare în braţe. Carne gătită foarte bine. Tocmai atunci stomacul mi s-a apucat să chiorăie şi m-am desprins când el a izbucnit în râs. — Tacă-ţi gura, l-am repezit din nou. 371 — A fost drăguţ, s-a justificat el, lăsându-şi mâinile pe şoldurile mele, aşa că n-am mai ajuns prea departe. Mi-am dat ochii peste cap. — Mai bine zis, stomacul meu protestează de foame. Nu e nimic drăguţ în asta. Aşa că, dacă nu ne... M-a întrerupt zgomotul a ceva greu izbit de faţada casei. Înghiţindu-mi un ţipăt speriat, am sărit şi m-am întors spre uşă. — Ce naiba? Jax pornise deja spre uşă, când s-au auzit cauciucuri scrâşnind pe aleea din faţa casei. Inima mi s-a oprit în gât în timp ce-l urmam pe Jax. — Rămâi pe loc, mi-a ordonat, întinzând mâna spre uşă. Nu l-am ascultat. Muşchii umerilor i s-au încordat când a descuiat uşa de la intrare şi a smucit-o. Acoperindu-mi gura cu palmele, am făcut un pas înapoi, de oroare. Jax a scăpat o înjurătură şi s-a întors, încercând să ascundă de privirea mea ceea ce ne aştepta pe veranda din faţă, însă era prea târziu. N-aveam cum să-mi şterg din minte imaginea deja zărită a corpului inert, sinistru de palid, şi nici a micii găuri stacojii perforate fix în mijlocul frunţii. 372 DOUĂZECI ȘI DOI Cina la Apollo’s a fost contramandată. Un cadavru aruncat — la propriu — în faţa casei constituie un motiv temeinic pentru asta. Iar cadavrul se afla încă afară, exact în locul aterizării, iar poliţiştii îşi desfăşurau investigaţiile criminalistice pe care le socoteau potrivite. Cadavrul avea şi un nume, după cum aveam să aflu: un nume care mi-a trimis un junghi de frică şi de groază drept în adâncul inimii. Cadavrul îi aparţinea unui anume Ronald R. Miller, cunoscut şi sub numele de stradă Rooster, şi, din câte se zvonea, amantul mamei mele. Nu era bine deloc. Rooster primise un glonţ în mijlocul frunţii, iar din ce-l auzisem pe Reece vorbind afară cu un alt poliţist, blugii lui erau pătaţi de iarbă în genunchi, aşa că nu era nevoie de un efort de logică prea mare ca să-mi imaginez că fusese în genunchi atunci când se apăsase trăgaciul. Stilul clasic de execuţie. Dar unde o fi mama? Întrebarea asta îmi apărea în minte iar şi iar, fiindcă toată lumea spusese că ea fugise împreună cu Rooster. Care avea acum un glonţ în cap. M-am cutremurat şi mi-am îndreptat privirea spre Jax. Stătea lângă fereastră, cu spatele încordat şi maxilarele încleştate. Nu prea vorbise de când se întâmplase toată treaba asta. Ne dăduserăm deja declaraţiile, în care n-avuseserăm prea mare lucru de spus. Clyde s-a apropiat de mine şi m-a strâns de mână. 373 — Te simţi bine, fetiţa tatii? I-am făcut semn din cap că da. Ajunsese cam la o oră după sosirea poliţiştilor. De unde aflase despre întâmplare, habar naveam, însă apăruse în bătrâna lui camionetă hodorogită, strigând şi zbierând că vrea să fie lăsat înăuntru, ca s-o vadă pe “fata lui” care trecea printr-o experienţă “traumatizantă” şi “nemeritată” şi o grămadă de alte lucruri care includeau blesteme şi înjurături. Nu voiau să-l lase să urce pe veranda din faţă, din motive evidente, cu atât mai puţin să intre în casă, însă el urlase până când i se făcuse voia şi intrase pe uşa din spate, care dădea în bucătărie. — Curând, a rostit el, ţâfnos. Tre’ să fie curând. Mi-am întors privirea spre el şi am remarcat un strat fin de transpiraţie sclipindu-i pe ţeasta cheală. Jax s-a întors de la fereastră şi a venit spre locul în care ne aflam eu şi Clyde. N-a zis nimic, doar s-a aşezat pe braţul canapelei. În clipa imediat următoare, am auzit uşa deschizându-se şi i-am văzut intrând pe Reece şi pe un detectiv îmbrăcat cu pantaloni cafenii, de costum, şi o cămaşă albă exact ca a lui Jax, dar strânsă cu o cravată asortată cu pantalonii. Din cine ştie ce motiv, mi-am amintit de ce-mi povestise Roxy, cum că Reece fusese implicat într-un incident cu focuri de armă. Era ultimul lucru la care aveam nevoie să mă gândesc, dar m-am întrebat dacă nu cumva îl tulbura vederea lui Rooster... aşa cum era. Dar, dacă mă gândeam mai bine, probabil că văzuse el destule. Nu reuşeam să-mi amintesc numele... pe cel al detectivului. Nu era cu mult mai în vârstă ca noi, poate să fi fost aproape de treizeci de ani, sau cu puţin peste. Era chipeş, chiar foarte, cu părul șaten îngrijit tuns şi ochi albaştri limpezi. 374 — Am terminat acum, a zis, îndreptându-şi privirea spre noi trei. În clipa de faţă, avem câţiva suspecţi şi-o să aflăm cine a făcut asta. Am clătinat din cap în semn de încuviinţare. — Bine. Ăăă... mulţumesc. Buzele i-au zvâcnit uşor. — Aşa, a zis. Ofiţerul Anders mi-a spus că voi doi aţi fost s-o căutaţi pe doamna Fritz. Ofiţerul Anders? Am clipit mărunt, după care mi-am dat seama că se referea la Reece. Mi-am plimbat privirea de la Reece la detectivul Anders şi înapoi. Ia stai... — Voi doi sunteţi rude? — Fraţi, mi-a răspuns Jax. — Eu fiind cel frumos, a completat Reece, zâmbind. Detectivul Anders şi-a înclinat capul spre cel despre care aflam acum că era fratele lui mai mic. — Dar nu şi cel mai deştept, fără îndoială. Doi fraţi, poliţişti. Tentant. Of. Aveam nevoie de o consultaţie la cap. — În orice caz, a reluat detectivul, el mi-a zis că voi doi aţi încercat s-o găsiţi pe mama ta şi că aţi avut anumite probleme ieri, când aţi fost în oraş. Eu ştiu ce se petrece. Jax şi-a mijit ochii spre Reece, iar mie mi s-a lăsat o greutate în stomac. Indiferent ce-ar fi, dacă poliţia chiar ştia ce se petrece, înseamnă că ea avea probleme. Mari de tot. Reece i-a susţinut privirea cu o expresie care spunea îmi pare rău, dar trebuia. — El ştie despre Mack. Şi nemernicul ăla e primul pe lista noastră de suspecţi. 375 — Ăsta a fost, cât se poate de clar, un avertisment pentru Calla, a intervenit Jax, pe un ton tăios. Dar nu mi se pare logic. Dacă Mack l-a găsit pe Rooster, atunci cum de n-a găsit-o pe Mona? — Poate că Rooster s-o fi hotărât să iasă din încurcătura asta, a răspuns detectivul Anders, încrucişându-şi braţele pe piept. E posibil ca el să se fi întors şi dacă e adevărat ceea ce susţine... sursa voastră, dacă s-a întors fără droguri sau fără banii echivalenţi cu cantitatea deţinută, să fi avut parte de o primire caldă. Mda, de un glonţ în cap. Mama nu avea drogurile. Şi eram al naibii de sigură că nu avea nici banii. Mack trebuie să fi fost, pentru că, aşa cum se exprimase Ritchey, rahatul o luase la vale, iar avalanşa asta de rahat îl înghiţise şi pe Mack. — Îl mai căutăm şi pe tipul care a intrat în casă şi a luat drogurile. O să-i găsim, a afirmat detectivul Anders. Dar avem nevoie ca voi toţi să staţi deoparte. Lăsaţi-ne să ne facem meseria. Nu vrem să fiţi în preajma unor astfel de oameni. Nici eu nu voiam să fiu în preajma unor astfel de oameni, dar îmi mai rămăseseră câteva zile la dispoziţie ca s-o scot la iveală pe mama. N-am răspuns, deoarece chiar nu voiam să-i mai ascult încercând să mă convingă să nu fac ceea ce trebuia să fac. Noi aveam o pistă. Pe Ike. Iar Jax nu pomenise despre Ike în faţa poliţiştilor şi nici măcar lui Reece nu-i spusese, din câte ştiam eu. Un alt poliţist şi-a vârât capul în cameră, ca să ne anunţe că veranda din faţă a fost eliberată, veste care mi-a smuls un 376 suspin de uşurare. Iar după ce ne-am încheiat convorbirea, Jax s-a dus să-i conducă afară pe Reece şi pe fratele lui mai mare. — Încurcată treabă, a mormăit Clyde, frecându-şi pieptul cu palma. — Ştiu, am răspuns, oftând. Dar mama... crezi că ea are idee în ce încurcătură s-a vârât? Clyde a clătinat afirmativ din cap. — Cred că da şi mai cred că, dacă e isteaţă, la ora asta îşi duce veacul prin Mexic. Dumnezeule, asta ar fi naşpa: ea să trăiască undeva, departe, iar eu să n-o mai văd niciodată, dar dacă mama ar da dovadă de isteţime, aşa ar trebui să procedeze. — Dacă nu s-o mai întoarce... cu barul ce-o să se-ntâmple? am întrebat, concentrându-mă pe problema cel mai puţin importantă, pentru că era de preferat, decât toate nebuniile mult mai importante. Ştiam că barul mi-ar rămâne mie dacă ea... dacă ea ar deceda, însă n-aveam idee ce formalităţi ar fi fost necesare în cazul în care ea ar dispărea, pur şi simplu. — Fetiţa tatii, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, m-a liniştit Clyde, ridicându-se anevoie, respirând greu, adânc. Barul o să fie în regulă. — Te simţi bine? m-am interesat, încreţindu-mi fruntea de îngrijorare. — Mda, mă descurc. Nu tre’ să-ţi faci griji pentru mine. Nu eram prea convinsă de asta, însă tocmai atunci s-a întors Jax, fără fraţii poliţişti. A venit direct spre mine, m-a luat de mână şi m-a ajutat să mă ridic. — Vrei să ieşi de-aici? m-a întrebat. I-am făcut semn din cap că da. Nimic nu-mi doream mai mult decât să ies de-acolo. 377 Clyde s-a apropiat de mine şi, fără ca Jax să-mi dea drumul la mână, m-a cuprins în îmbrăţişarea lui de urs. — Îmi place că nu stai aici, mi-a zis. Asta e bine. E foarte bine. Când s-a desprins, nu-mi mai venea să-l las să plece. — Totul o să fie bine, i-am zis, pentru că simţeam nevoia să spun asta cu voce tare. El mi-a zâmbit cu toată dantura, aruncând o privire spre Jax. — Da, fetiţa tatii, o să fie. După ce a plecat Clyde, mi-am mai împachetat ceva haine şi obiecte personale, după care am pornit amândoi spre camioneta lui Jax. Mi-a fost greu să traversez veranda aia fără să văd imaginea cadavrului aruncat acolo. Imediat după ce ne-am urcat în camionetă, Jax şi-a întors privirea spre mine. — Eşti bine? m-a întrebat. Am stat să mă gândesc puţin la răspuns. — Atât de bine cât se mai poate, am zis. Un mic zâmbet i-a apărut pe chip, în timp ce întindea mâna spre mine ca să-mi mângâie buza de jos cu degetul mare. — Rahatul ăsta cu Rooster şi cu Mack — şi cu mama ta — nu e normal. E ceva grav. Şi nu-i o problemă dacă nu te simţi bine din cauza asta. — Ştiu, am şoptit. Zâmbetul i s-a întins pe o jumătate de gură. — După cum am zis: eşti vitează. Am simţit cum mi se încălzeşte pieptul şi, în loc să-l contrazic, am zâmbit uşor. — Putem să ne oprim undeva, în drum spre casa ta, şi să luăm ceva de mâncare? 378 — Pentru tine, orice vrei, puiule. Era prea târziu ca să mai cinăm undeva, aşa că singura variantă rămânea un fast-food. La cât îmi era de foame, probabil c-aş fi putut mânca şi carne de cal, aşa că nu m-am plâns când am oprit la un local cu hamburgeri. N-or fi avut ei cei mai buni hamburgeri din stat, dar, în lipsă de altceva... Niciunul dintre noi n-a prea avut chef de vorbă pe drumul spre casa lui şi nici în timp ce ne-am înfulecat mâncarea. Abia după ce am strâns şi am aruncat resturile la gunoi mi-am dat seama că trebuie să vorbim despre povestea asta. Sau că eu trebuie să vorbesc despre povestea asta. — Tu crezi că mama e teafară? l-am întrebat. Jax stătea la masa de lângă uşa care dădea în spatele casei, spre 0 mică terasă şi o curte cât un timbru poştal. S-a întors spre mine, cu capul în jos. — Nu ştiu, mi-a răspuns. Am închis ochii, încercând să-mi zăgăzuiesc valul de emoţii. — Urăsc să spun asta, dar trebuie să fiu sincer cu tine. — Apreciez. — Ştiu că apreciezi, mi-a zis şi deodată l-am simţit mai aproape, aşa că am deschis ochii. Era chiar în faţa mea. Dacă Rooster a ieşit din ascunzătoare, a continuat el, înseamnă că, probabil, a simţit că se încinge treaba. Asta înseamnă că mama ta e încă pe undeva. Pentru că nu mă pomenisem cu ea zăcând pe verandă alături de Rooster. — Dar asta nu e bine, a adăugat el. Exact ce zisese şi Clyde. — Ea n-are cum să dreagă busuiocul. Chiar dacă l-or sălta pe Mack pentru ce-a păţit Rooster, mai rămâne Isaiah. E vorba 379 despre o grămadă de droguri şi o grămadă de bani. Ea n-are cum să treacă peste asta. — Nu. N-are cum, am confirmat eu, simţind cum mi se pune un nod mare în gât. Chiar a făcut-o, de data asta, am zis. Chiar a făcut-o, Jax. N-are cum s-o dreagă. N-are cum s-o îndrepte. Şi m-a târât şi pe mine în asta, târându-te şi pe tine, în consecinţă. Şi îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Tu nu aveai nevoie de problema asta. Tu nu erai obligat să-l vezi pe Rooster azi. — Scumpo, mi-a zis el, cu blândeţe, cuprinzându-mi obrajii între palme şi dându-mi capul pe spate. Nimic din toate astea n-a fost din vina ta. O ştiu. Nu e nevoie să-ţi ceri iertare pentru nimic din toate astea. Nu ţi le-ai ales tu, nici nu le-ai provocat tu. Era adevărat ce spunea el, dar nu mă puteam împiedica să mă simt, cumva, răspunzătoare, pentru că, la urma urmei, era vorba despre mama mea. L-am prins cu amândouă mâinile de câte o parte a corpului şi am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem până acum: m-am rezemat pe el, lipindu-mi obrazul de pieptul lui. — Ce-o să facem? l-am întrebat. Şi întrebarea asta era importantă şi greu de pus, pentru că întrebam despre “noi”, dând de înţeles că nu mă aşteptam să rezolv de una singură. Era un pas uriaş, înspăimântător. Jax m-a cuprins cu braţele. — Mai avem încă de vorbit cu Ike. Dac-am putea s-o găsim pe mama ta... — Să ce? am zis. Nu putem să le-o predăm ălora. Doar am văzut ce s-a ales de Rooster. 380 — Eu nu ziceam s-o predăm, scumpo. Mai întâi, să dăm de ea, să fim siguri că înţelege în ce fel de rahat s-a amestecat şi pe urmă... în fine, pe urmă vedem ce e de făcut. “Vedem ce e de făcut” însemna c-o să ne asigurăm că ea înţelege că probabilitatea de a reveni în Pennsylvania şi de a nu fi împuşcată ar fi extrem de mică, tinzând spre zero. — Dar cu Mack, cum rămâne? — El n-o să se apropie de tine, a răspuns Jax, lăsându-se puţin în spate şi căutându-mi privirea. Poţi să fii sigură de asta. Şi nici Isaiah. Aş fi vrut să-l cred. Aproape că l-am şi crezut, pentru că o spusese într-un asemenea fel, încât ieşise ca şi cum el ar putea avea control asupra unor astfel de lucruri. Şi-a lăsat fruntea în jos, lipind-o de a mea. — Naşpa că am ratat cina, mi-a zis. Imediat, mi-au zvâcnit buzele şi am replicat, cu o voce răguşită: — Mda, chiar că de-abia aşteptam să mâncăm acolo. — N-au intrat zilele în sac. Avem atât de multe alte duminici la dispoziţie. Am închis ochii, plăcându-mi cum suna o planificare pentru un viitor atât de îndepărtat. Era doar o săptămână, însă o săptămână însemna foarte mult timp. Următoarea replică a ţâşnit, pur şi simplu. — Asta e a doua oară când am văzut un cadavru. — Scumpo... — Nu pe fraţii mei. Sicriele lor erau închise, iar eu n-am... nu i-am văzut când i-au scos din casă. Dar am mai văzut un cadavru şi altădată. M-am oprit puţin şi am tras aer în piept, tremurat. 381 — Era o întreagă gaşcă venită să petreacă la mama. Şi un tip, bănuiesc că a luat o supradoză, sau ceva, şi toţi ceilalţi erau prea praf ca să-şi dea seama. Am intrat în living şi el zăcea cu faţa în jos, nu mişca, nu respira. Am simţit pieptul lui Jax umflându-se lângă al meu. — Doamne, ce porcărie... nu ştiu ce să zic. Tu n-ar fi trebuit să vezi niciodată aşa ceva. — Nu vreau să mai văd si alte cadavre. O tăcere prelungită s-a aşternut între noi. — Nu e un lucru cu care să te poţi obişnui vreodată, a admis el, în cele din urmă. Am văzut o grămadă în... în deşert. Uneori, erau insurgenţi; alteori, civili nevinovaţi, prinşi în schimburile de focuri... — Iar uneori mai erau şi prieteni de-ai tăi? am întrebat, cu voce scăzută. — Da, mi-a răspuns. Niciodată n-o să uit vreuna din feţele lor. Mi-am muşcat buza cu putere. Înţelegeam pe deplin ce spunea el. Există anumite lucruri pe care n-ai putea niciodată să le uiţi. Prea multe mi se învălmăşeau în minte. Mack. Mama. Cadavre cu găuri de glonţ în frunte. Clyde, frecându-şi pieptul, evident îngrijorat şi stresat de tot şi de toate. Cine care nu se mai petreceau. Întoarcerea aici. Plecarea de-aici. Felul în care mă ţinuse Jax de dimineaţă, cu spinarea lipită de pieptul lui. Nu mai voiam să mă gândesc. Ridicându-mi privirea, i-am întâlnit-o pe-a lui. — Nu vreau să mă gândesc. Jax n-a comentat, nici nu m-a contrazis. În ochi i-a apărut o flacără, ceva fierbinte şi îmbătător, după care şi-a aplecat gura 382 spre a mea şi m-a sărutat cu duioşie: un sărut de genul celor care trec dincolo de săruturile apăsate şi senzuale. Un sărut care însemna ceva, iar eu păream să mă deschid spre el, să-l simt cu adevărat, să cred în el. Şi a fost al naibii de spectaculos. Când sărutul chiar a devenit şi mai înfierbântat, mi-am deschis gura pentru a lui şi în momentul în care limbile ni s-au atins, el şi-a lăsat mâinile pe şoldurile mele. M-a tras spre el şi lam simţit apăsându-mi pântecul. Mi-am amintit de azidimineaţă, de mâna mea pe el, de trupul lui puternic zguduit de descărcare. Amintirile astea îmi pârjoleau pielea, însă nu se comparau cu săruturile pe care mi le înşira pe bărbie, pe ureche şi mai jos, pe gât. Mi-am lăsat capul pe spate şi mi-am strecurat degetele în părul lui moale. — N-o să te gândeşti, mi-a zis, printre două săruturi senzuale. Nici măcar pentru o afurisită de secundă. — Bun, am zis. A chicotit, cu buzele pe gâtul meu, în timp ce mâinile lui îmi alunecau de pe şolduri şi-şi găseau repede drumul pe sub rochia mea. Chiar îmi făcea plăcere continuarea, mai ales când şi-a strecurat degetele pe sub elasticul chiloţilor mei. Aceştia au atins podeaua într-o nanosecundă. — Eşti pregătită pentru asta? m-a întrebat. Am încuviinţat şi am deschis ochii. El a zâmbit, m-a sărutat la repezeală, după care m-a apucat de şolduri. M-a ridicat de pe podea şi m-a aşezat pe blatul de lucru din bucătărie. Mhî. Eram cu fundul gol pe blatul de lucru din bucătărie. Ceea ce era cât se poate de necuviincios de ispititor. 383 Jax şi-a plimbat mâinile pe interiorul gambelor mele. Când a ajuns la genunchi, mi le-a desfăcut. Respiraţia mi s-a oprit în gât, iar instinctul mi-a cerut să-mi strâng picioarele, însă genele lui dese s-au ridicat şi privirea înfierbântată s-a oprit drept în ochii mei. — Nu le strânge, scumpo, mi-a zis, cu o voce profundă, care mi-a vibrat prin tot corpul. Nu le-am strâns. Când a mai înaintat puţin, am simţit un val de aer rece năvălind peste mine. Fierbinţeala mi s-a strecurat în obraji, transformându-se într-o roşeaţă care mi s-a răspândit în jos pe gât şi pe piept. Inima mi-a bătut mai tare când şi-a lăsat capul în jos, sărutându-mă încetişor, în timp ce mâinile continuau sămi urce pe coapse. Pe măsură ce urcau, îmi ridicau şi tivul rochiei. Mi-am muşcat buza când acesta mi-a ajuns în jurul taliei. Mi-am strâns mâinile pe marginea blatului. — Superb, a murmurat el. Of, Doamne! Habar n-aveam ce să spun sau să fac. Eram complet expusă. La modul că eram larg desfăcută, iar privirea lui îmi fixa cât se poate de concentrată părţile feminine. Chiar dacă ştiam că ceea ce se pregătea el să facă — ceea ce ne pregăteam noi să facem — nu era absolut deloc anormal, pentru mine era total nou şi uluitor. Pe urmă, mâinile lui şi-au reluat mişcarea, pe partea interioară a coapselor mele, pornind de la genunchi şi, încet, chinuitor, urcând mai departe. — Tu chiar eşti frumoasă, Calla. Să nu te îndoieşti niciodată de asta. Ce naiba, nici gând să te poţi îndoi vreodată de asta. 384 Inima mi-a crescut cam de cinci ori mai mare decât pieptul. Pielea mă furnica de câte simţuri îmi stârnise, când, deodată, el s-a depărtat puţin. — Ai încredere în mine? m-a întrebat. Of, Dumnezeule, acum inima îmi era cam de zece ori mai mare. — Da. Zâmbetul pieziş şi-a făcut apariţia, iar mâinile lui mi-au poposit pe şolduri. M-a târât mai departe pe blatul de lucru — un blat de lucru pe care n-o să-l mai privesc niciodată cu aceiaşi ochi — până când am simţit c-o să cad de pe el. Nu m-a atins, nici nu şi-a pierdut timpul. Cu o secundă în urmă îl văzusem zâmbindu-mi, după care, deodată, s-a îndoit de mijloc şi şi-a lipit gura de mine. Am tresărit violent la contactul cu sărutul acesta atât de intim şi venele mi-au fost potopite de fierbinţeală. Sărutul lui era umed şi fierbinte şi zdrobitor, luându-mi minţile. Jax ştia ce face. Felul în care-şi mişca gura, felul în care mă stârnea eu limba, gustându-mă, înfierbântându-mă, până când am ajuns să mă lovesc cu spatele de dulap şi să-mi ridic bazinul de pe blatul de lucru, în întâmpinarea mişcărilor limbii lui. Senzaţiile care mă zguduiau erau brute şi primitive şi superbe. Făcea tocmai ce-mi dorisem. Acum nu mă mai gândeam la toate lucrurile alea îngrozitoare. Nu. Creierul mi se deconectase şi trupul intrase în acţiune. Gâfâiam şi din mine ieşeau mici zgomote de care nici măcar nu mă crezusem capabilă. Atunci, el a început să pătrundă mai adânc, cu mai multă forţă şi mai multă iuţeală. Am crezut c-o să-mi frâng degetele, de cât de tare strângeam marginea blatului de lucru. 385 — Jax, am rostit, gâfâind. Trupul mi se încorda tot mai mult. Am deschis ochii. Nu mai puteam să-i ţin închişi. Îmi doream să văd fiecare clipă din ceea ce se întâmpla. Lăsându-mi capul în jos, tot ce-am putut să văd a fost creştetul lui brun între coapsele mele. Am luat o gură de aer. Aproape că n-am simţit-o. Vederea lui mă scotea din minţi. Am urlat din răsputeri, iar el a gemut cu gura pe mine. Orgasmul m-a inundat toată şi m-am pierdut, cu toate oasele lichefiate şi un vârtej de senzaţii pulsând şi zvâcnind prin întregul meu trup. Jax a rămas pe loc până când spinarea mi s-a arcuit şi respiraţia mi-a încetinit, abia atunci ridicându-se şi apăsându-şi buzele pe gâtul meu. — Ador sunetele pe care le scoţi, scumpo. Mai mult decât atât, când mi-ai rostit numele, aşa cum ai făcut-o...? Daaa, chiar mi-a plăcut la nebunie! Mi-am lăsat faţa în jos, lipindu-mi obrazul de al lui. — A fost... a fost incredibil. — Tu eşti incredibilă. Aceste trei cuvinte au fost atât de simple şi de drăgălaşe, încât au răzbit prin ceva adânc şi mocirlos din mine. Era ca şi cum ar fi ieşit soarele după o lună în care n-a fost altceva decât o ploaie mohorâtă. Numai că a fost ceva mai mult decât aceste trei cuvinte. Ridicând capul, mi-am desprins mâinile de marginea blatului şi i le-am pus pe umeri. L-am împins înapoi, iar el s-a lăsat, dar numai din cauză că a părut prins pe picior greşit. Mam lăsat să alunec jos, simţind cum şi rochia îmi coboară în jurul coapselor. 386 A fost ceva mai mult decât aceste trei cuvinte. Au fost săptămânile în care am ajuns să-l cunosc. Au fost lucrurile pe care i le-am împărtăşit şi lucrurile pe care mi le-a împărtăşit el mie. A fost faptul că m-a văzut, toată, dar şi dincolo de exterior, şi a ajuns să ştie tot ce există la suprafaţa mea şi în interiorul meu, nu doar sub aspect fizic. — Calla? Şi-a înclinat capul într-o parte când mi-a pronunţat, pe un ton delicat, numele. Dumnezeule, buzele îi sclipeau de mine, ceea ce era ca şi cum mi-ar fi expediat un proiectil drept în piept, dar în cel mai plăcut sens posibil. Să mă implic într-o relaţie cu cineva, în clipa de faţă, când totul era atât de imponderabil şi, pur şi simplu, nebunesc, nu era o dovadă de inteligenţă din partea mea. Ci de prostie. Însă o prostie în sensul bun. Privind fix în ochii căprui care mă făceau să mă topesc din interior, mi-am aruncat pe fereastră cei trei F şi mi-am apucat mărginile cardiganului, făcându-l să-mi alunece de pe umeri şi apoi în jos, pe braţe. L-am lăsat să cadă pe podea. Privirea lui i-a urmărit căderea, apoi a zburat din nou spre faţa mea. Mi-am aruncat deoparte şi ruşinea, ducându-mi mâna într-o parte a corpului şi trăgând în jos fermoarul rochiei, fără s-o opresc când a început să mi se prelingă pe corp. Pe chipul lui remarcabil a apărut o expresie aparte, o încordare care mi-a strâns inima. — Calla... Şi felul în care-mi pronunţa numele era altul, acum. 387 Şi mi-am permis să recunosc, de faţă cu mine însămi, că el nu doar îmi plăcea, în timp ce prindeam cu degetele bretelele subţiri și le făceam să-mi alunece în jos pe braţe. Am recunoscut, faţă de mine însămi, în timp ce rochia mi se aduna în jurul şoldurilor şi, apoi, tremurând uşor, îşi continua căderea spre podea, că mă îndrăgostisem de el. Şi iată-mă stând în faţa lui, în bucătărie, în lumina strălucitoare, neavând altceva pe mine decât pantofii cu toc şi, dragă Doamne, simţindu-mă înfricoşată. Al naibii de înfricoşată, scoasă din minţi şi aproape paralizată când mi-am dat seama că reacţia asta nu se datora faptului că eram, practic, pentru prima oară în viaţă, goală în faţa cuiva, ci faptului că eram îndrăgostită de el. Eram îndrăgostită de Jax. 388 DOUĂZECI ȘI TREI Tremuram când stăteam în faţa lui Jax. Până şi când îmi ţineam mâinile pe lângă corp, degetele îmi zvâcneau. Îl iubeam. Eram îndrăgostită de el. Habar n-aveam când se întâmplase asta, dar ştiu că se întâmplase, şi era o senzaţie formidabilă şi înfricoșătoare, numai că, fir-ar să fie, era şi una plină de speranţă, deoarece chiar dacă îmi mai plăcuseră şi alţi băieţi în trecut, ba chiar poftisem după câţiva, nu fusesem niciodată îndrăgostită de vreunul şi chiar nu mă gândisem c-o să ajung să cunosc vreodată un băiat într-atât de bine, încât să mă îndrăgostesc de el. Şi totuşi, ajunsesem. Jax îşi fixase privirea pe faţa mea şi părea să-mi fi descifrat ceva anume din expresia ei, pentru că a scos un sunet din fundul gâtului care m-a făcut să vibrez până în adâncul fiinţei mele. După care a sărit pe mine. Mi-a cuprins obrajii între palme şi mi-a înclinat capul pe spate, iar gura i-a aterizat pe buzele mele. Sărutul a fost apăsat şi dinamic. Îi simţeam gustul, dar şi altceva, sărat, care ştiam cămi aparţine şi care-mi stârnea simţurile. Limba i se mişca odată cu a mea; din când în când, mi se abătea pe cerul gurii, după care plonja adânc. Tot ceea ce aveam nevoie să simt se afla în sărutul acela. — Eşti sigură? m-a întrebat. Am tras aer în piept, dar nu mi-am umflat plămânii. — Sunt aici, goală, în faţa ta. Aşa că sunt sigură. Jax a chicotit încet şi sunetul mi-a jucat pe piele. 389 — Aşa sper, dar, scumpo, n-ai mai făcut asta până acum şi vreau să fiu sigur că eşti sută la sută cu mine. Presiunea acumulată mi-a dat senzaţia că mă strânge ceva de piept. Totuşi, am clătinat afirmativ din cap. — Sunt sigură, Jax. A scos din nou sunetul acela, după care m-a sărutat. — Mă bucur al naibii de mult să aud asta, nici n-ai idee cât, mi-a zis, luându-mi mâna şi lipind-o de pieptul lui, deasupra inimii. Poţi să ai încredere în mine, m-a asigurat. Şi chiar aveam încredere în el. Ţinându-mă de mână în continuare, m-a tras afară din bucătărie, din spaţiul viu luminat, ducându-mă în cel al livingului, mai întunecat, apoi spre scară. Bătăile inimii mi s-au accelerat când am început să urcăm treptele, dar mai ales când ne-am oprit în camera lui, în faţa patului. Mi-a dat drumul şi l-am privit cum se duce spre noptieră. A deschis un sertar şi a scos de-acolo un pumn de obiecte ambalate în folie. Sprâncenele mi-au săgetat în sus. Ăăă... dar câte i-or trebui? A zâmbit când mi-a prins privirea şi a aruncat câteva pe pat. După care s-a întors cu faţa spre mine. Privindu-mă în ochi, şi-a lăsat mâinile în jos şi şi-a scos tricoul, apoi a trecut la curea. A descheiat-o, şi-a desfăcut nasturele de la pantaloni, apoi fermoarul. Şi-a lepădat blugii, iar boxerii negri au urmat în câteva clipe. Şi iată-l, la fel de gol ca mine. Era superb. Fiecare centimetru din el. Din vârful părului răvăşit, de nuanţa bronzului, trecând peste pomeţii proeminenţi şi buzele pline, peste gât, peste pectoralii frumos 390 dăltuiţi şi abdomenul bine lucrat. Mai departe, în jos, era chiar şi mai magnific. Muşchii de pe ambele şolduri mi-au atras atenţia pentru o clipă, după care privirea mi s-a mutat, dincolo de bruma fină de păr, spre locul unde era el mai tare. Dumnezeule mare! Mi-am supt buza de jos şi am simţit o vibraţie plăcută în vene. Jax chiar că nu ducea lipsă la capitolul ăsta. Un colţ al gurii i s-a arcuit în sus. — Vino încoace. Cu pulsul zvâcnindu-mi în fiecare punct din corp, m-am dus spre locul în care se oprise el, de-o parte a patului. Şi-a pus mâinile pe umerii mei şi m-a împins uşor în jos, făcându-mă să mă aşez pe pat. Apoi, s-a lăsat în genunchi, plimbându-şi degetele pe faţa exterioară a picioarelor mele, de la coapse până la glezne. Când a ajuns la cureluşele sandalelor, le-a descheiat îndemânatic. — Data viitoare, vreau să porţi pantofii ăia, mi-a zis, privindu-mă printre genele lui dese. Ai înţeles? Of, vai de... Am făcut semn din cap că da. — Aşa te vreau, a murmurat, trecând la sandaua cealaltă. După ce mi-a scos-o şi pe asta, mâinile lui şi-au reluat călătoria pe gambele mele, în sus, în timp ce se ridica. Nu le-a oprit. Mi-au alunecat peste abdomen, peste curburile exterioare ale sânilor, ajungând până la urmă la obraji, unde au poposit. Şi-a lipit iar gura de a mea, mişcând-o încet, gustând şi ispitind, până când a început să-şi treacă limba printre buzele mele. Leam deschis pentru el şi a urmat din nou acel val de plăcere, căldura aceea îmbătătoare. În timp ce mă săruta, şi-a coborât mâinile pe braţele mele şi, apoi, sub ele. M-a ridicat, 391 împingându-mă mai departe pe pat, după care s-a suit şi el, cu picioarele de-o parte şi de cealaltă a mea. Respiraţia mi s-a poticnit când m-a întins pe spate şi, dintrodată, m-am pomenit uitându-mă în sus la el. Nervozitatea mia explodat în fundul stomacului. Dacă nu mă descurc? Dacă lui n-o să-i placă? Nu toate femeile se simt grozav în timpul unei partide de sex. Ştiam asta. Dacă... — Putem să ne oprim oricând vrei. Bine? mi-a zis, cu o voce murmurată într-un fel care m-a făcut să-mi încovrig degetele de la picioare. Dacă te doare, să-mi spui. Dacă nu-ţi place, îmi spui. Bine? — Bine, am şoptit, silindu-mă să mă relaxez. A zâmbit cu buzele strânse, după care şi le-a coborât spre mine. Sărutul a fost diferit, mai profund, mai zguduitor. M-a sărutat până când am început să gâfâi după aer, până când mâinile mi-au aterizat pe umerii lui. Nervozitatea mi s-a mai atenuat când şi-a desprins buzele de pe gura mea, mutându-le pe gât şi pe linia dreaptă a claviculelor, cu o serie de sărutări fierbinţi şi de mişcări iuţi ale limbii. Dumnezeule, dar bine mai ştia să-şi folosească gura aia! Am închis ochii când şi-a coborât buzele spre sânii mei, peste crestăturile cicatricelor, oprindu-le în jurul unuia dintre sfârcuri. Spatele mi s-a arcuit, desprinzându-se de pat, când el la supt cu putere, iar sunetul ascuţit care a izbucnit brusc din mine probabil că avea să-mi pârjolească timpanele multă vreme. A continuat să-mi necăjească vârful îndurerat, cuprinzându-mi în acelaşi timp celălalt sân cu degetele. De fiecare dată când sorbea cu gura, de fiecare dată când ciupea cu degetele, îmi expedia un fulger de plăcere prin tot trupul, drept 392 până în miezul lui, acolo unde ghemul acela de încordare începea iarăşi să crească. Şi-a mutat gura pe sânul celălalt şi şi-a repetat gesturile seducătoare, făcându-mi pulsul să zvâcnească în mai multe locuri foarte interesante. Şoldurile mi se ciocneau neobosite de ale lui, împungându-i lungimea întărită, şi am icnit când o mică explozie a simţurilor m-a străbătut cu viteza unei rachete. Gura lui a continuat să lingă, să scalde, să ciupească şi să ispitească, în timp ce trupul şi-a schimbat poziţia şi o mână s-a strecurat printre coapsele mele. L-am simţit acolo, apucândumă, iar şoldurile mi-au reacţionat instinctiv, apăsându-se de el. Şi-a ridicat capul de pe pieptul meu şi mi-a vârât un deget înăuntru. M-am arcuit din nou, sorbind adânc aerul, când a mai vârât încă unul. — E bine aşa? m-a întrebat. — Da, am şoptit, după care am încuviinţat şi din cap, pentru eventualitatea că n-ar fi recepţionat mesajul. Zâmbetul i s-a prefăcut într-unul diavolesc; şi-a lăsat capul în jos şi a început să-mi sugă clitorisul, în acelaşi ritm în care împungea cu degetele. Senzaţiile combinate erau ca şi cum ai deschide o sticlă cu fulgere în ea. Sângele mi-a fost cuprins de vâlvătăi şi mi-am înfipt degetele în umerii lui. Şi-a sucit mâna, apăsându-şi palma peste zona plină de nervi, şi mi-am legănat fără ruşine şoldurile în ton cu mişcările lui. Eliberarea s-a apropiat cu iuţeală şi, când s-a dezlănţuit, mi-am smucit capul pe spate şi am lăsat să-mi scape un ţipăt răguşit, orgasmul zguduindu-mă pentru a doua oară în seara aia. Jax s-a mişcat repede, întinzând mâna spre unul dintre pachețelele de pe pat. Mici şocuri de plăcere încă-mi săgetau 393 prin terminaţiile nervoase când el s-a înălţat deasupra mea, aliniindu-şi șoldurile cu ale mele. L-am simţit acolo, peste carnea mea umezită, şi am deschis ochii brusc. Abia dacă mai respiram când l-am privit în ochi. — Eşti sigură? m-a întrebat încă o dată, cu mâinile tremurându-i de cât le încordase ca să se sprijine pe ele, de-o parte şi de cealaltă a capului meu. Spune-mi că eşti sigură, scumpo. — Sunt. A închis ochii pentru câteva clipe, după care i-a redeschis, fixându-mă cu privirea. — Naiba să mă ia, slavă Domnului! Te vreau atât de mult, încât simt că-mi pierd minţile, naibii! Aş fi râs, dacă el nu şi-ar fi lăsat tocmai atunci greutatea pe un singur braţ, iar cu celălalt, strecurându-l între noi, s-a călăuzit înăuntrul meu. Primul moment de plăcere mi-a tăiat respiraţia, făcându-mă să mă smucesc. N-avusese cum să pătrundă nici măcar cu doi centimetri, însă mă simţeam desfăcută toată. Era şi o uşoară senzaţie de usturime, despre care nu ştiam precis dacă-mi face sau nu plăcere. Mi-am muşcat buza de jos. Privindu-mă în continuare în ochi, mi-a pus o mână pe obraz. — Mai eşti cu mine? Am făcut semn din cap că da, nefiind convinsă că pot să vorbesc. Şi-a plimbat degetul mare peste buza mea de jos, făcând-o să-mi iasă dintre dinţi. Şi-a mişcat şoldurile, o uşoară legănare cu care s-a împins mai adânc. L-am strâns între coapse, simţind cum usturimea se răspândeşte şi sporeşte în 394 intensitate, nuanţată de ceva nu tocmai dureros, ci mai degrabă apăsător. Braţul de lângă capul meu îi tremura de câtă stăpânire de sine își exercita. — Eşti foarte strâmtă... Fir-ar să fie, Calla, mă omori, nu alta! Mi-au venit pe vârful limbii câteva cuvinte de scuze, însă tocmai atunci şi-a mişcat din nou bazinul, iar vorbele mi s-au transformat într-un gâfâit. El s-a oprit şi mi-a cuprins bărbia cu o mână. — Am nevoie să te aud că eşti pregătită, scumpo. Am nevoie să te aud spunând-o. Aveam gura uscată, dar mi-am scos cuvintele cu forţa. — Sunt pregătită. Jax mi-a susţinut privirea timp de câteva clipe, după care ma sărutat. În momentul acela, buzele îmi erau strâns lipite, dar a tot trudit la ele până când i le-am desfăcut, iar pe măsură ce sărutul căpăta profunzime, se înfigea tot mai mult, până la capăt. Sărutul mi-a înecat ţipătul când o explozie de durere mi s-a declanşat între picioare, urmată de o intensă usturime. El era în mine, nu se mai mişca, iar eu am ştiut cu precizie din ce secundă n-am mai fost virgină. Mda. Chiar aşa. — Te simţi bine? m-a întrebat, cu o voce guturală. — Mda, i-am răspuns, înghiţind în sec. Şi era adevărat. Durerea se estompase. Usturimea era încă prezentă, dar nu prea puteam să spun că mă simţeam rău din cauza ei. Pur şi simplu, era acolo. 395 — Ei, află că mă pregătesc să transform acest bine în ceva nemaipomenit, mi-a zis, cu buzele lipite de ale mele, dar fără sa mă convingă pe deplin de asta. Şi totuşi, când a reînceput să mă sărute, şi-a reluat şi mişcarea, scoţând-o până la jumătate şi apoi împingând-o la loc. Deplinătatea lungimii lui, care mă desfăcea, îmi dădea o senzaţie neobişnuită. Încă o dată, nu era dureroasă, ci altcumva; de fiecare dată când se retrăgea şi se înfigea la loc, cu o legănare a şoldurilor, îl simţeam în tot corpul. Jax şi-a menţinut ritmul lent şi constant, până când usturimea a ajuns să nu mai fie câtuşi de puţin dureroasă, o senzaţie cu totul diferită. Din usturime, s-a transformat într-un clocot scăzut de plăcere, care se amplifica odată cu fiecare retragere şi înfigere. Simţindu-mă din ce în ce mai confortabil, mi-am ridicat mâinile pe lângă corpul lui, oprindu-le pe şolduri, ca să le pot mişca mai bine pe ale mele odată cu zvâcnirile lui. — Fir-ar a naibii, a gemut el şi am descoperit repede că mişcările în tandem cu el fuseseră o idee bună, o idee foarte, foarte bună, aşa că le-am repetat, iar şi iar, şi următoarea lui răsuflare i-am simţit-o aspră pe buzele mele, însoţită de un „firar a naibii”. Am continuat să-mi mişc bazinul, legănându-l într-un ritm pe care m-a lăsat să-l dictez eu, şi ghemul acela de senzaţii a reapărut, crescând şi iar crescând. Mi-am încolăcit picioarele pe după șoldurile lui şi, cumva, a ajuns înfipt mai adânc. Săruturile i-au devenit mai violente, limba înfigându-se în ritm cu mişcările şoldurilor, iar unghiile mele au început să-i râcâie pielea de pe şolduri. 396 — Mai vreau, m-am auzit şoptind, fără să am idee de unde mi-or fi venit cuvintele, însă el mi-a răspuns. Şi mi-a mai dat. Pe săturate. Şi-a accelerat mişcările, în acelaşi timp sărutându-mă în zona dintre gât şi umăr. Presiunea din miezul meu a devenit atotcuprinzătoare. Orice rămăşiţă de durere a dispărut, de parcă nici n-ar fi existat. Mişcările noastre au devenit frenetice şi orice brumă de ritm s-a dus. Mi-am arcuit spinarea, trăgându-l în jos cu mâinile, iar el mi-a gemut la ureche. — Dumnezeule, Calla, îmi place la nebunie cum te simt, a șoptit el. Te simt cum te strâmtezi. Superb! Mi s-a tăiat respiraţia. Eram în pragul a ceva mai important, a ceva frumos şi plin de energie, care urma să se petreacă în organismul meu, iar el părea s-o ştie, întrucât zvâcnetele şoldurilor i s-au prefăcut în izbituri puternice. Frecarea era intensă, mistuitoare. I-am şoptit numele, strângându-l şi mai tare. Tensiunea s-a acumulat, din ce în ce mai apăsătoare, după care a erupt afară, într-o puternică explozie de plăcere, cu totul diferită de ceea ce fusese înainte. Mai profundă, mai concentrată. Şi-a izbit şoldurile de ale mele, orice impresie de stăpânire disparând când şi-a îngropat faţa în adâncitura dintre umărul şi gâtul meu. S-a împins, pătrunzând adânc, apoi a rămas nemişcat pentru o clipă, înainte ca şoldurile să-i zvâcnească iar. Mi-am simţit numele ca pe un proiectil răguşit lovindu-mi pielea, când şi-a găsit și Jax, la rândul lui, eliberarea. M-am agăţat de el, m-am mişcat mai aprig decât aş fi crezut vreodată c-o s-o fac pentru sex şi am închis ochii strâns când l-am auzit răsuflând adânc. 397 A trecut parcă o veşnicie până când s-a mişcat iar, ridicându-şi capul suficient cât să-mi depună o sărutare apăsată pe o parte a gâtului, imediat sub locul în care abia mi se mai simţea pulsul lenevos. — Eşti bine? m-a întrebat. — Da, i-am răspuns, în şoaptă. A fost... Dar nu aveam cuvinte pentru ceea ce simţisem. Absolut deloc. S-a ridicat pe coate şi şi-a aplecat capul spre mine. Încă aflându-se înăuntrul meu, m-a sărutat încetişor. — A fost... perfect. — A fost, am încuviinţat eu, deschizând ochii. N-am ştiut... — Ce? m-a îmboldit, văzând că nu-mi sfârşesc fraza. — N-am ştiut că poate să fie aşa, am mărturisit, simţindumă un pic caraghioasă. Pur şi simplu, nu mi-am închipuit că poate sa fie aşa. Un zâmbet oarecum infatuat i-a apărut pe buze; m-a sărutat încă o dată, înainte de a ieşi din mine. Am avut o tresărire de disconfort şi o senzaţie bizară în clipa în care am rămas fără plenitudinea lui. Parcă nu mai aveam niciun os în corp, în momentul în care el s-a rostogolit jos din pat şi s-a dus la baie. Când s-a întors, am observat că se descotorosise de prezervativ şi că avea în mână un prosop umed. S-a aşezat lângă mine pe pat şi a început să şteargă, cu mişcări blânde, dovezile celor de-abia petrecute, iar eu am rămas şocată de cât de intim resimţeam momentul. Întrun fel, mi se părea mai intim decât ceea ce tocmai făcuserăm. Aveam deja gâtul uscat când a plecat să ducă prosopul la baie. N-am zis nimic când s-a urcat la loc în pat şi a tras păturile peste noi. M-a întors cu faţa spre el şi mi-a cuprins talia cu un 398 braţ. Genunchii, îndoiţi, ni se atingeau. A început să se joace cu şuviţe din părul meu, răsucindu-le pe deget. Tăcerea s-a prelungit într-atât, încât am început să-mi fac griji la gândul că lui nu i-o fi plăcut la fel de mult ca mie, că n-a fost atât de zguduit ca mine. — Îţi mulţumesc, mi-a zis. — Ce? am întrebat, clipind mirată. Un mic zâmbet nostim i-a jucat pe buze. — Îţi mulţumesc pentru că ai avut încredere în mine. Am rămas cu gura căscată. — E mare lucru, a zis, ridicându-şi pleoapele şi căutându-mi plivirea. E mare lucru ceea ce am făcut noi. A fost prima oară pentru tine. Sunt onorat. Oare se întâmpla cu adevărat? — Aşa că... îţi mulţumesc. Jax a anulat distanţa dintre noi, mulându-şi buzele de ale mele, în ceea ce sigur a fost cel mai dulce sărut cu putinţă, şi aşa mi-am dat seama că se întâmpla cu adevărat. Nu era doar o halucinaţie provocată de orgasm şi chiar nu era de mirare că mă îndrăgostisem de el. *** Mi-am înfipt degetele în pieptul lui şi mi-am aruncat capul pe spate, ţipând din răsputeri în timp ce-mi dădeam drumul. Mi-a cuprins sânii cu palmele, iar şoldurile i s-au mişcat mai energic când aproape că m-am prăbuşit pe pieptul lui. M-a încolăcit cu braţele când şi-a dat drumul, la rândul lui, iar eu mam concentrat să respir, fiindcă devenise o corvoadă, în timp ce-i simţeam trupul cutremurându-se sub mine. 399 Eram satisfăcută şi mă simţeam alcătuită din nimic altceva decât aer, când una dintre mâinile lui m-a prins de ceafă şi mi-a lipit obrazul de pieptul lui. I-am simţit inima bătând la fel de repede ca a mea. Zâmbind, am închis ochii. Cum de m-o fi convins s-o facem aşa — cu mine deasupra — n-am idee. Probabil, totul a început când m-am trezit, luni dimineaţă, cu gura lui pe sânul meu, ciupind şi lingând. De-aici, s-a ajuns ca el să se mişte înăuntrul meu, mai lent decât în seara trecută, dacă aşa ceva mai era posibil. Şi poate să fi avut vreo legătură cu felul în care mă despuiase el de la mijloc în jos, luni seara, în bucătăria lui, după care ne-am apucat să reinterpretăm scena din scara precedentă, dar cu el folosindu-şi penisul, nu limba, de data asta. Niciodată, dar niciodată de-acum încolo, n-o să mai văd blatul din din bucătărie cu aceeaşi ochi. Sau poate să fi fost marţi seara, după ce ne-am dus în campingul prin care se zicea că şi-ar duce veacul Ike, dar unde am luat o mare plasă. Tipul nu era acolo. Nimeni nu-l mai văzuse de zile întregi. Dispăruse, precum cenuşa pe furtună. Asta însemnase o dezamăgire, fiindcă sperasem ca el să reprezinte o pistă bună, numai că dezamăgirea se topise pe drumul de întoarcere cu camioneta spre casa lui Jax. Jax se pricepea al naibii de bine să facă mai multe treburi deodată: cu o mână manevra volanul, iar cu cealaltă în pantalonii mei. Şi l-am răsplătit pentru asta când am ajuns înapoi acasă la el, cu mare bucurie, în genunchi, în living. A fost ceva incredibil de indecent. Poate că noaptea de marţi l-o fi ajutat să mă convingă să stau eu deasupra în după-amiaza asta, fiindcă sunt destul de convinsă că, după noaptea trecută, am aflat direct de la sursă ce 400 înseamnă şi cum te simţi dacă “ţi-o tragi până-ţi ies ochii din cap”. Şi m-am simţit bine. Putea să fi fost şi dimineaţa asta, fiindcă el era, fără doar şi poate, amator de sex matinal. Atunci ne trebuia amândurora mai mult timp, ceea ce făcea să fie o sexcapadă epocală. Însă atunci când m-a întrerupt el din pregătirea pentru duş a fost momentul în care m-am pomenit în patul lui, cu el întins pe spate şi eu călare. Cu toate astea, avusesem emoţii. Când era el deasupra, nu mă prea gândeam la starea trupului meu. Acum, putea să-mi vadă în întregime partea din faţă, dar a mers. Chiar foarte bine. La modul că, probabil, asta ar fi devenit poziţia mea preferată din toate timpurile. — Trebuie să ne pregătim pentru muncă, a zis. — Nu vreau să mă mişc. — Nici eu n-aş vrea să te mişti, dar... a replicat el, chicotind. Am oftat. — Nu s-ar putea să rămân aici, aşa, pentru totdeauna? Asta a atras un nou hohot de râs din partea lui, după care m-a plesnit cu palma peste fund. Mormăind ceva în barbă, m-am dat jos de pe el şi am aterizat ca un morman de oase şi terci pe pat, lângă el. — Poţi să faci tu duş primul. Eu trag un pui de somn. El s-a întors pe o parte, plimbându-şi degetele pe curbura şoldului meu. — Putem să facem duş împreună. Am pufnit. — Aşa n-am mai face duş. — De ce nu? a întrebat el în glumă, sărutându-mă pe umăr. 401 — Am ajunge să ne-o tragem şi nu sunt sigură că aş mai putea suporta încă un orgasm fără să-mi pierd câţiva neuroni preţioşi. A râs, cu buzele lipite de pielea mea. — Ai dreptate, a recunoscut, în timp ce-şi ridica gura spre buzele mele, pentru un nou sărut. N-o să stau mult. — Mm-hm. Jax stătea sub duş mai mult decât oricare fată din câte am cunoscut vreodată. Mereu mă minunam că mai rămânea vreun strop de apă caldă după ce-şi scotea el fundul de acolo. Dar, asta era. Un duş rece putea să prindă bine, la ritmul în care evoluam noi. Aşa că am stat întinsă acolo, aţipind şi trezindu-mă în reprize, lăsându-mă purtată spre acel tărâm călduros şi pufos, unde recunoşteam în totalitate că eram nebuneşte, copilăreşte şi, poate, prosteşte îndrăgostită de el. Dar, fie ce-o fi. Nu-mi păsa de posibilul infarct distrugător, catastrofal, aferent extazului post-sexual. Când Jax a ieşit în fine de la duş, mi-a luat ceva mai mult timp ca să mă pregătesc. Mă mişcăm cu viteza unei broaşte ţestoase. În timp ce-mi uscam părul, pieptănându-l plictisitor de drept, fiindcă eram mai presus de ideea depunerii vreunui efort, oricât de mic, pentru vreo altă variantă, m-am întrebat cum o să fie acum la muncă, după ce-am făcut-o ca lumea. Adică, de nenumărate ori. Prin toată casa. La modul explozii de sex la fiecare pas. Eram un pic neliniştită în privinţa asta în timp ce ne duceam, cu maşina lui, spre Mona’s. Tocmai făceam tot posibilul ca să-mi alung neliniştea asta, când mi-am auzit telefonul piuind în geantă. Bucuroasă pentru diversiunea ivită, 402 am vârât mâna şi am scos aparatul, descoperind că primisem un e-mail din partea consilierului financiar de la Shepherd. Au şi început palpitaţiile. — Of, Doamne, am exclamat. — Ce e? s-a interesat Jax, aruncându-mi o privire, exact când pătrundeam pe şoseaua principală. — Am primit un e-mail de la consilierul meu financiar. Trebuie să fie legat de împrumutul pentru plata şcolarizării, dacă am reuşit să-mi trimit cererea la timp, i-am răspuns. Şi-a întors privirea la loc spre drum. — Şi? — Mi-e frică să-l citesc. — Vrei să ţi-l citesc eu? s-a oferit el. În clipa aia, îmi venea să-l iau în braţe şi să-l pup. — Da, dar tu conduci, şi, indiferent dacă sunt veşti bune sau rele, nu vreau să mor într-o coliziune în lanţ de vreo cincizeci de maşini. A pufnit în râs. Inspirând adânc, am deschis e-mailul şi am aşteptat să se descarce afurisitul ăla de mesaj. Normal că a durat al naibii de mult şi tocmai îmi venea să mă pocnesc cu capul de bord de atâta aşteptare, când a apărut, în sfârşit, mesajul. L-am cercetat în grabă, căutând cuvintele cheie. Când am descoperit cuvântul felicitări printre alţi termeni ca valoarea totală a creditului, am scăpat un chiţăit de entuziasm şi m-am răsucit spre Jax atât de repede, încât aproape că m-am strangulat cu centura de siguranţă. Buzele lui pline s-au arcuit într-un zâmbet larg. — Presupun că sunt veşti bune. 403 — Absolut! Am primit aprobarea. Bani sunt destui. Creditul o să mă ajute să-mi continui toate materiile, l-am informat, practic ţopăind pe scaunul meu. Şi-a lăsat mâna pe genunchiul meu şi l-a strâns uşurel. — Asta-i o veste grozavă, scumpo! Şi chiar era. — Mi s-a luat o piatră uriaşă de pe inimă. Cel puţin, ştiu acum c-o să pot termina şcoala. E ceva formidabil. — Chiar e. Sunt entuziasmat pentru tine. După ton şi după zâmbetul de pe faţă, îmi puteam da seama că se bucura sincer pentru mine şi asta îmi provoca iarăşi senzaţia aia călduroasă şi pufoasă; asta, însă, numai până când am conştientizat faptul că în mod sigur aveam să plec în august, ca să mă întorc la şcoală, în timp ce Jax urma să rămână aici. Ce porcărie. Cum de-am putut să uit una ca asta? O parte din fericirea mea a cunoscut atunci un picaj; nu una prea mare, dar suficientă cât să mă enervez pe mine însămi pentru asta şi să-mi dea o anume frustrare, fiindcă simţeam dintr-odată nevoia să definesc cât mai exact relaţia dintre noi şi ce anume ar însemna momentul reînceperii şcolii. După ce am ajuns la Mona’s şi am trecut în spatele tejghelei, unde am început să tai lămâi verzi şi ceva frunze proaspete de mentă, am reuşit să descopăr o fericită cale de mijloc între cele două. Adică, să mă bucur de ceea ce aveam acum şi să nu-mi fac griji pentru ce-mi rezerva viitorul, pentru că existau încă numeroase enigme legate de viitorul meu. Cum era, de exemplu, faptul că trebuia să-mi scot mama din pământ, din iarbă verde, până maine-seară. Ceea ce nu părea deloc probabil să se întâmple. 404 Faptul că Jax mă sărutase înainte de a dispărea în birou, de faţă cu Nick şi cu Clyde, poate să fi avut ceva de-a face cu lipsa mea de stres în multe privinţe asupra cărora nu aveam deloc control. — Aşa te vreau, băiete! a fost unicul comentariu al lui Clyde, înainte de a porni agale spre bucătărie. Zâmbind, am clătinat din cap şi am dat deoparte planşa pentru tocat. Una peste alta, presupun că lucrurile stăteau bine. Acum nu mai eram virgină. Eram îndrăgostită de tipul care-mi luase respectiva virginitate şi puteam fi destul de sigură de faptul că-i plac. Foarte mult. Iar ajutorul financiar îmi fusese aprobat. Şi ajunsesem până în seara zilei de miercuri fără să mă calce vreo maşină, fără să mi se mai arunce vreun cadavru pe peluza din fața casei şi fără să-mi dau cu Dermablend. Fuseseră trei zile grozave, am tras concluzia. În bar era acalmie, numai eu şi Nick fiind în spatele tejghelei, când a intrat un cuplu tânăr. Dacă tot eram aici de atât timp, îmi dădeam seama că nu sunt clienţi stabili. I-am privit cum îşi ocupă două scaune libere. Alcătuiau o pereche adorabilă: ea era micuţă, cam ca o ipostază adolescentină a lui Roxy, iar el extrem de înalt, cu părul şaten vâlvoi. Fata avea cei mai frumoşi ochi albaştri, întrun contrast izbitor cu părul de culoare închisă. — Cu ce pot să vă servesc? i-am întrebat. Fata şi-a netezit cu palma tricoul purtând efigia Universităţii din Maryland. — Eu vreau doar o Coca-cola, vă rog. — Şi un meniu, a adăugat băiatul, proptindu-şi coatele de suprafaţa tejghelei. Şi încă o Coca-cola. 405 — Imediat, am zis. Şi, după ce le-am scos sticlele cu răcoritoare, le-am întins şi un meniu plastifiat, pe care să-l consulte împreună. — Cartofii prăjiţi sunt grozavi, i-am anunţat. La fel şi aripioarele de pui, dacă sunteţi amatori de Old Bay Seasoning. Ochii fetei s-au luminat. — Mă dau în vânt după Old Bay. Cred că e o cerinţă eliminatorie dacă vrei să faci şcoala în Maryland. Universitatea din Maryland nu era prea departe de Shepherd. — Sunteţi în excursie? m-am interesat eu, iar el mi-a făcut un semn de încuviinţare. — Azi am zis să facem o vizită prin Philly. Syd n-a fost niciodată. — V-aţi distrat? A fost rândul lui Syd să încuviinţeze. — El m-a dus să văd pentru prima oară un meci cu Phillies30, dar n-am comandat nimic de mâncare, aşa că sunt moartă de foame acum. Băiatul, între timp, a examinat meniul. — Cred că o să comandăm cartofi prăjiţi şi aripioare. Cu os. Şaisprezece. Am rupt-o la fugă ca să dau comanda şi, când m-am întors, bătrânul Melvin era în faţa tejghelei, aşteptându-mă. Of, nu! I-am zâmbit, chiar dacă părea gata să-şi deşerte sacul, însă zâmbetul mi-a pierit când s-a deschis uşa din nou şi Aimee cu 30 Este vorba despre Philadelphia Phillies, echipă profesionistă de baseball, cea mai veche grupare sportivă cu activitate neîntreruptă din America, fiind înființată în anul 1883. 406 doi de e a dat buzna înăuntru. A măturat incinta cu privirea şi, nevăzându-l pe Jax, s-a dus până în capătul cel mai îndepărtat de mine, în faţa unui Nick vizibil sâcâit. I-am aşezat lui Melvin o bere în faţă, pe un şerveţel, fără ca el să-mi ceară, în speranţa că aşa aş reuşi, cumva, să-l evit. Nu mi-a mers. — Ce-i cu povestea aia pe care am auzit-o, că ţi-ar fi aruncat cineva cadavrul lui Rooster în faţa uşii? m-a luat el în primire, punând mâna pe sticlă. Băiatul a încremenit, iar fata a făcut ochii mari. — Mare păcat, naibii, îţi fac drogaţii ăştia cu oraşul nostru, a continuat Melvin, neluând în seamă ochii aţintiţi asupra lui şi luând o gură zdravănă de bere. Altădată, era un oraş bun, un loc cumsecade. Acum, ne pomenim cu ei morţi în pragul casei, cu găuri de glonţ în capete. Al naibii de mare păcat. — Kyler, a şoptit fata, spre partenerul ei. Ăăă...? El n-a zis nimic, dar şi-a îndreptat privirea spre mine. Dar, până să pot deschide gura, Melvin a ajuns la concluzia că nu terminase. — Totuşi, n-aş zice că ar fi păcat de Rooster. Cine nu s-ar fi aşteptat s-o sfârşească aşa? Toată viaţa n-a fost decât un tip de condiţie inferioară si... — Azi ce vrei să mănânci, aripioare sau cartofi prăjiţi? l-am întrebat, sperând c-o să-i distrag atenţia până nu-mi face ca bietul cuplu s-o rupă la fugă pe străzi urlând “asasinii”. Într-adevăr, distras de întreruperea mea, a mormăit până la urmă că vrea aripioare. Când m-am dus să dau comanda, am fost anunţată că aripioarele şi cartofii tânărului cuplu erau gata. Întorcându-mă cu mâncarea, i-am mulţumit Cerului că, între 407 timp, sosise amicul lui Melvin, şi se mutaseră amândoi la o masă aflată ceva mai departe. — Îmi cer scuze, am zis, punând coşuleţele pe tejghea. De obicei, nu avem probleme de genul acesta. Tipul s-a aplecat spre mine. — Dar e adevărat că ţi-au aruncat un cadavru pe verandă? Am tresărit. — Mda. Poveste lungă. — Hopa, a murmurat el, lăsându-se la loc pe spate. Uşa de la intrare s-a deschis din nou larg, dezvăluind-o pe Katie, care şi-a făcut apariţia triumfătoare. Mi-am dat seama de momentul exact în care a văzut-o fata, pentru că ochii ei s-au făcut şi mai mari. Poate şi din cauza rochiei de tip plasă, de un roz aprins, pe care o purta Katie peste ceea ce părea să fie un set bikini. Sau petice de pânză lipite cu bandă adezivă. N-am vrut să privesc mai îndeaproape, ca să-mi dau seama. Zâmbind cu gura până la urechi, s-a apropiat în salturi de mine. — Bine mai arăţi azi! Chiar dacă-ţi plouă în cap cu cadavre. Of. Doamne. Dumnezeule. — La drept vorbind, arăţi ca una care şi-a tras-o de curând, a continuat ea, lăsându-mă cu gura căscată. Da, aşa arăţi. Chiar aşa. Începeam să mă întreb la modul cel mai serios dacă ea chiar o avea mari abilităţi de stripteuză sau de altceva. Dar nu era să discut asta cu doi străini aflaţi în imediata noastă vecinătate. — Eşti în pauză, Katie? — Nţ. Mă duc la muncă. Am zis să trec pe-aici şi să mă asigur că nu te legeni printr-un colţişor, şoptindu-ţi singură cuvinte cu care să-ţi alini trauma, sau alte rahaturi din astea. 408 — Sunt în perfectă stare, am informat-o. Dar mersi pentru că ai venit să mă vezi. Şi chiar îi eram recunoscătoare. A vrut să spună ceva, dar tocmai atunci a apărut Jax din capătul coridorului, venind din ascunzişul biroului. Mi-a aruncat o privire şi mi-a făcut cu ochiul, iar eu am simţit cum un zâmbet caraghios îmi arcuieşte buzele. — Ţi-a intrat de tot pe sub chiloţi, a comentat Katie, într-o şoaptă teatrală, iar băiatul străin mi-a dat impresia c-o să se înece cu o aripioară de pui. Jax şi-a luat valea şi, până să-mi pot da seama măcar cum să reacţionez la afirmaţia asta, Aimee s-a întors spre noi, cu o elegantă răsucire a gâtului. — E foarte sexy, nu-i aşa? a întrebat, fluturându-şi genele deasupra ochilor ei mari. Jax, adică, a precizat apoi. Dându-şi ochii peste cap, Nick i-a întors spatele şi s-a dus să-şi facă de lucru cu ceva sticle prin fundul barului. Am deschis gura ca să-i răspund, însă Katie mi-a luat-o înainte. — Păsărică, ai tras ceva pe nas? Pentru că, mai mult ca sigur, băiatul ăla foarte sexy pe numele lui Jax tocmai i-a făcut cu ochiul prietenei mele Calla, aici prezentă, iar pe tine nici măcar nu te-a văzut că stai acolo. Asta, doar pentru cultura ta generală. Am strâns din buze cu atâta putere, încât am crezut c-or să mi se despice, în timp ce Aimee s-a înroşit toată. S-a holbat pe moment la Katie, după care a făcut stânga-mprejur, zbughind-o spre salon, unde Jax aduna paharele şi coşuleţele goale de pe mese. Am oftat, iar Katie s-a întors spre mine. 409 — O să ţi-o yippie-ki-yay31 de-aici pe căţeaua asta, într-o bună zi. Ţine minte ce-ţi spun, cu mâna pe inimă, şi tot tacâmul. Oare de ce mi-a apărut brusc în minte imaginea lui Bruce Willis? După care a zbughit-o şi ea, dar în direcţia opusă, spre ieşire. Am întors încet capul spre tânărul cuplu. Mă priveau amândoi cu ochii căscaţi şi gurile uşor căscate. — Bine aţi venit la Mona’s, le-am zis, pe un ton sec. 31 Interjecție folosită de Bruce Willis în filmele din seria Die hard. 410 DOUĂZECI ȘI PATRU Sâmbătă seara, Roxy stătea dincolo de tejghea, cu braţele ei subţiri încrucişate pe piept şi picioarele larg desfăcute. Ochelarii cu ramă neagră i se odihneau pe creştet, imediat sub cocul răvăşit artistic. Ochii îi erau îngustaţi până la nivelul a două fante subţiri, iar bărbia împinsă sfidător în faţă îi stătea foarte bine. Îi spusesem asta acum câteva minute, când venisem să iau câteva beri pentru un grup de clienţi din fundul salonului, şi ei nu i se păruse drăguţă remarca mea, ceea ce o făcuse să aibă o înfăţişare şi mai sfidătoare. Şi mai drăguţă. Victima privirii ei ucigătoare era Aimee cu doi de e. Pentru a patra seară la rând, Aimee era aici, stând în faţa tejghelei cu un prieten care arăta cam portocaliu. Roxy îl poreclise pe respectivul prieten Oompa Unu32. M-am văzut nevoită să zâmbesc, deoarece privirile ucigătoare erau în folosul meu. De fapt, Aimee era destul de drăguţă cu Roxy, ba chiar şi cu mine, dar arăta cât se poate de evident motivul pentru care se afla aici, iar Roxy nu se împăca absolut deloc cu ideea asta. Ori de câte ori apărea Jax îndărătul tejghelei, Aimee încerca să-i monopolizeze atenţia, când era posibil. Şi, la fel ca în toate serile precedente, probabil că el spunea tot felul de lucruri caraghios de amuzante, pentru că nu trecea un minut fără ca Aimee să râdă cu zgomot. Sau fără să-şi azvârle părul dincolo de umeri. Sau să se aplece peste tejghea, oferindu-i lui Jax şi, uneori, lui Roxy, o imagine clară a ţâţoşeniei ei. 32 Oompas era numele unor drajeuri alcătuite pe jumătate din unt de arahide și pe jumătate din ciocolată, sub o glazură de zahăr, produse din compania Willy Wonka. Numele provine de la piticii Oompa-Loompas, din Charlie și fabrica de ciocolată. 411 Şi, din când în când, la fel ca în ultimele patru zile, Jax îmi prindea privirea, îmi făcea cu ochiul, iar mie nu-mi mai păsa că Aimee tot stătea acolo, făcând tot posibilul ca să obţină vreo replică la cochetăriile ei. Dar, în definitiv, mă aşteptasem ca Jax să pună capăt tentativelor lui Aimee, spunându-i că nu e liber. Cum să zic, e drept că nu ne puseserăm unul celuilalt etichete, dar eram împreună din toate punctele de vedere din care poţi fi împreună. Şi... şi eu îl iubeam, aşa că, asta era. Eram împreună. Nu-mi spusese cuvintele magice, dar nici eu nu i le spusesem. Şi doar nu era să mă gândesc la asta în clipa de faţă, sau să fac din ţânţar armăsar. În ciuda tuturor întâmplărilor, eram, de fapt, oarecum bucuroasă că se făcuse sâmbătă şi încă nu aveam niciun semn de la Mack. Şi n-aveam de gând să-mi stric dispoziţia asta. Ducând comanda de aripioare cu Old Bay la masa lui Melvin, le-am zâmbit celor doi bătrâni în timp ce aşezam coşuleţul între ei. — Poftiţi. Altceva? — E bine aşa, mi-a răspuns Melvin şi pielea din jurul ochilor i s-a încreţit în cute adânci când mi-a zâmbit. E bine, cât timp ne mai dăruieşti un surâs de-al tău. Am izbucnit în râs. — Crai bătrân, l-am apostrofat în glumă. A chicotit şi el, înşfăcând o aripioară de pui. — Dac-aş fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr, noi doi am fi rupt ringul de dans în două. 412 Am ridicat o sprânceană. Douăzeci de ani? Aş fi zis mai degrabă dublu, însă cuvintele lui m-au făcut să zâmbesc şi, de asemenea, să-i răspund: — Oricând vrei să dansezi, să mă anunţi. Aproape nu-mi venea să cred că spusesem una ca asta, însă în ochii lui înceţoşaţi mi s-a părut că apare un licăr. — Aşa o să fac, m-a asigurat el. Trimiţându-i un alt “surâs de-al meu”, m-am întors şi am pornit spre o altă masă, unde am văzut că paharele sunt goale, dar până să-mi dau seama, am aruncat o ocheadă spre tejghea. Roxy era barmaniţa-dragon în plină desfăşurare, zgâlţâind un shaker cu atâta putere, încât mă aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, conţinutul să se împrăştie prin tot barul. Mi-am mutat privirea spre locul în care stătea Aimee şi am făcut ochii mari. Ce mama...? Aimee stătea, practic, pe tejghea, cu mâinile pe obrajii lui Jax, pe obrajii lui. Îi ţinea obrajii în palme. Pielea a început să mă furnice de furie, însă ceva mărunt şi îngheţat şi dezagreabil mi s-a format în fundul stomacului, iar acel ceva mărunt şi îngheţat şi dezagreabil mi-a făcut pieptul să se strângă într-un mod nu tocmai plăcut. Pentru că, de ce — de ce naiba — îl atingea ea aşa, şi de ce — de ce mama naibii — îi permitea Jax să-l atingă aşa? Până să-mi dau seama ce fac, am pornit spre tejghea. Habar n-aveam ce-aş fi făcut când aş fi ajuns acolo, dar eram sigură că n-avea să fie plăcut şi că poate aveam să regret mai târziu, dar ce dra... — Salut, fetiţă! M-am oprit brusc la auzul vocii familiare. Nu-mi venea să cred în ruptul capului. Imposibil. Prinsă pe picior greşit în 413 asemenea hal, mi-am smuls privirea de pe Aimee şi Jax şi m-am răsucit pe călcâie. Şi mi-a picat falca până pe podea. Jase Winstead mi-a făcut cu ochiul. Jase Winstead era acolo. Jase — membru al Brigăzii tipilor trăsnet — era acolo, în bar. — Surpriză! a strigat Teresa, apărând din spatele lui, bronzată toată şi superbă. Privirea mi s-a plimbat de la Teresa la Jase, apoi în spatele lor şi cât pe ce să cad lată. Nu erau singuri. Cameron Hamilton — preşedintele Brigăzii tipilor trăsnet — era cu ei. La fel şi Avery. Cam o ţinea cu braţul de umeri, făcând-o să se cuibărească în el, în acel caraghios de adorabil fel al lor. Jase a chicotit uşor. — Cred că am redus-o la tăcere din cauza şocului. — O, Dumnezeule, am exclamat, clipind de câteva ori. Păi chiar că asta aţi făcut! Habar n-am avut... — Altfel n-ar mai fi fost surpriză, a replicat Teresa, privind peste umăr spre fratele ei mai mare şi spre iubita lui. Ne-am hotărât să venim într-un impuls de moment. Ne-a fost dor de tine! După care s-a repezit să mă îmbrăţişeze. Şi mie îmi fusese dor de ea şi mă bucuram să-i văd, dar când m-am desprins din îmbrăţişare, iar Teresa a început să-i spună lui Jase că ea habar nu avusese că eu sunt capabilă să umblu cu o cană, darămite să prepar un cocteil, mi-am dat seama că, în realitate, ei chiar nu ştiau nimic despre mine. Sau, cel puţin, nimic adevărat. Mama mă-sii, castelul meu din cărţi de joc mincinoase era pe punctul de a mă plesni peste faţă. Singurul lucru care-mi era 414 favorabil consta în faptul că Jax ştia despre minciunile mele. Probabil va avea să fie suficient de conştient încât să nu mă dea de gol. Şi totuşi, eram o mare mincinoasă: mincinosul roade osul. Pulsul mi s-a accelerat. În afara faptului că ei o credeau moartă pe mama, situaţia putea să devină dezastruoasă dacă se întâmpla ca şi alte cadavre să zboare în direcţia mea sau dacă spunea cineva ceva de faţă cu ei. Gândul mi-a zburat la adorabilul cuplu de miercuri, martor fără voie la poveştile despre decesul lui Rooster. Dintr-odată, mi-a venit s-o iau la fugă prin bar ţipând cât mă ţineau plămânii. — Şi, e adevărat ce ne-a spus Teresa, că ai un tip cu care ieşi? a vrut să ştie Avery. — Ce? am întrebat. Mintea îmi era oriunde altundeva, încă blocată la vizualizarea cadavrelor căzute din tavan, împreună cu pungi de heroină. Ca o ploaie cu morţi şi droguri. — Un tip, a repetat Teresa, încolăcindu-i mijlocul lui Jase cu braaţul. Mi-ai zis că numele lui e Jax. Aţi fost să luaţi cina în oraş? Lucrează aici? Îţi sună cunoscut, cumva? — A. Da, am bâiguit, dându-mi seama că păream idioată. Mi-am repezit mâna spre păr, îndesându-l după ureche. Am observat că Teresa a clipit, văzând mişcarea. E aici, am zis. E... Ăăă... M-am întors spre tejghea. O, nu! Roxy evoluase de la femeia-dragon la armă de distrugere în masă aruncătoare de flăcări, iar Jax era încă dincolo de tejghea. Iar Aimee cu un i şi doi de e nu mai era de partea cealaltă a 415 tejghelei, ci cu mâinile pe pieptul lui, împingându-le în pieptul lui de parcă ar fi vrut să-i pipăie pectoralii. — Tipul căruia i se face o mamografie? s-a interesat Jase. Am înghiţit, însă gâtul îmi era la fel de uscat precum deşertul la ora amiezii. Cam a făcut un pas înainte, luând-o şi pe Avery după el. — Nu e el, nu? Of, Doamne, prietenii mei erau aici şi voiau să-l cunoască pe Jax, iar micuţa Miss Poconos33 Aimee Grant tocmai îl mângâia. Teresa şi-a rotit privirile prin salon, căutând un alt tip, însă nu mai era decât Roxy pe-acolo, iar ea nu arăta a bărbat, aşa că... Cum stăteam toţi cu privirile spre bar, Jax a făcut un pas înapoi, cât să nu-l mai poată ajunge Aimee, şi a spus ceva, făcând-o să râdă de parcă ar fi fost a doua venire a lui Tyler Perry34. — El e Jax, am zis, cu o voce neobişnuită. Jase m-a privit atent, şi-a aplecat capul într-o parte, după care s-a întors spre locul în care se afla Jax. — Pe bune? a întrebat. O, nu! Tonul lui dădea de înţeles că avea să schimbe, cumva, faptul că tipul de colo era Jax. M-am întrebat, ca prin ceaţă, cât de bizar ar părea dacă m-aş vârî sub o masă şi aş începe să mă leagăn. 33 Munții Pocono, sau Poconos, cum li se mai spune, delimitează o regiune din nord-estul statului american Pennsylvania. 34 Actor, regizor și scenarist american (n. 1969, pe numele adevărat Emmitt Perry Jr.), desemnat în anul 2011 de revista Forbes drept cel mai bine plătit artist din domeniul divertismentului. 416 Jax şi-a întors capul spre noi şi buzele i s-au destins într-un zâmbet când ni s-au întâlnit privirile. Totuşi, zâmbetul lui n-a avut viaţă prea lungă, fiindcă Jase mi-a pus o mână pe umăr, iar când am privit în spate, am remarcat că Teresa nu mai era înfăşurată în jurul lui ca o caracatiţă sexy. A mijit ochii spre noi. Totul era pe punctul de a se duce la vale. Jax a pornit să ocolească tejgheaua, ceea ce le-a făcut pe Aimee și pe prietena ei să se răsucească de parcă ar fi fost pe o platformă rotativă, însă el a trecut, păşind apăsat, pe lângă ele, ca şi cum nici n-ar fi existat. Ceea ce mi s-ar fi părut, în oricare altă zi, o ironie extrem de reuşită. S-a oprit în faţa mea, dar cu ochii tot pe Jase. — E vreo problemă pe-aici, Calla? Nu puteam să-l văd pe Jase, dar mi-am închipuit că are pe faţă rânjetul ăla insuportabil. — Nu. El e Jase, am zis, apoi m-am întors un pic. Iar ea e Teresa. Ei sunt Cam şi Avery. Sunt... — Prietenii tăi de la colegiu, m-a completat el, dovedindumi că fusese atent când bătusem eu câmpii. S-a relaxat dintr-odată şi i-a întins o mână lui Jase. — Îmi pare bine de cunoştinţă. — Şi mie, a zis Jase, strângându-i mâna. Mda, tonul nu i-a sunat deloc sincer. Şi situaţia era stânjenitoare. — Hm. Ei au venit ca să-mi facă o surpriză. — Foarte frumos, a replicat Jax, înclinându-şi capul într-o parte și întorcându-se spre Teresa. Calla mereu îmi spune cât de dor îi e de voi. 417 — Asta pentru că suntem minunaţi, i-a răspuns Teresa. Şi o iubim pe Calla. Adică, o iubim cu adevărat. Noi toţi. Foarte mult. Şi ne dorim foarte mult s-o protejăm. Jax a privit-o lung. În clipa asta, nu m-ar fi deranjat dacă mi-ar fi aterizat un cadavru pe cap şi, ciudat lucru, m-am întrebat cine o avea grijă de Raphael şi de Michelangelo, broaştele lor ţestoase, dacă Avery şi Cam erau aici. Deodată, Cam a încremenit. — Ce mama...? Mi-am dat seama pe cine descoperise, când i-am văzut pe Cam şi pe Jase transformându-se parcă în două adolescente. — Mama mă-sii, a murmurat Jase. — Poţi s-o mai spui o dată. Brock era la câţiva paşi în spatele lui Jax, ţinând în mână un tac de biliard. Era evident că Jase şi Cam căscau gura făţiş la el, dar a fost un tip salon şi le-a adresat celor doi băieţi un salut printr-o ridicare a bărbiei. — Cine-i ăla? a întrebat Teresa, în şoaptă. — Cine-i ăla? a repetat Jase, întorcându-se spre ea, cu ochii mari. Nu cred c-o să mai pot fi cu tine, în cazul ăsta. Teresa şi-a dat ochii peste cap şi l-a plesnit peste braţ. — Treaba ta, i-a zis. — Vreţi să vă fac cunoştinţă cu el? s-a oferit Jax, făcându-mi cu ochiul, iar inima mea s-a apucat să dănţuiască un pic, pentru că, pe bune, tipul chiar făcea cu ochiul ca la carte. 418 Jase şi Cam au uitat, efectiv, de existenţa iubitelor lor şi l-au urmat pe Jax ca şi cum ar fi fost fluieraşul din Hamelin al luptătorilor din UFC35. — Pe bune? s-a mirat Teresa, încrucişându-şi braţele. Cine-i ăsta? — Un fel de ninja al artelor marţiale mixte. Se luptă la televizor, i-am explicat eu. Şi se antrenează în Philly. — Aha, a exclamat Avery, clătinând aprobator din cap. Cam se dă în vânt după chestiile astea. Teresa, în schimb, tot nu prea părea impresionată. — Vreţi să vă aduc ceva? le-am întrebat. — Un suc n-ar strica, mi-a răspuns Avery şi acela a fost momentul în care mi-am amintit că Teresa încă nu avea vârsta legală ca să poată intra într-un bar, dar, dacă tot am ajuns aici, ce mama naibii...? Le-am condus până la tejghea, după care am trecut de partea cealaltă, ca să iau două sucuri carbogazoase. — Prietene? s-a interesat Nick. I-am răspuns din cap că da. — Ia-ţi o pauză, mi-a zis el. Ne ocupăm noi de bar. — Dar nu e... — Ia-ţi o pauză, Calla, a repetat el, pe un ton solemn. Nu-i problemă. Eu şi Roxy o să ne ocupăm de bar. — Bine, am acceptat eu, zâmbindu-i. Mersi. Am luat sucurile cu mine şi m-am dus spre fete. Roxy servea clienţii cu băuturi şi mi-am notat în minte că trebuie s-o prezint și pe ea. 35 Abreviere pentru Ultimate Fight Championship, nume purtat de cea mai importantă companie organizatoare a evenimentelor sportive de AMM (arte marțiale mixte). 419 După ce le-am înmânat băuturile, m-am rezemat de perete, lângă o fotografie înrămată cu un tip care arăta de parcă ar fi făcut parte din Hell’s Angels. Avery mă privea ciudat şi, când mam uitat la ea, mi-a zâmbit ezitantă. — Arăţi foarte bine, Calla. — Mersi. E... ăăă... e machiajul, am zis, simţind cum mi se înfierbântă obrajii şi considerându-mă o gâsculiţă pentru că am spus aşa ceva. Adică, mă rog, nu mi-am mai dat atât de mult, am zis apoi. — Îmi place, mi-a mărturisit ea, scuturându-şi mâna ca să-şi potrivească la loc brăţara din argint. — Chiar îţi stă grozav, a susţinut-o şi Teresa, care şi-a muşcat buza şi a trecut direct la subiect. Cine e fata? Îmi venea să plâng. Îmi venea să mă izbesc cu fruntea de tejghea şi să plâng. — E o fată cu care a fost cuplat acum ceva timp. — Acum ceva timp? a repetat Teresa, studiindu-l din ochi pe Jax, care stătea cu băieţii, cu faţa spre noi. Tonul ei mustea de neîncredere, iar mie îmi venea să mă arunc în faţa unui camion aflat în mişcare. — Mda, am şoptit, inspirând adânc când Jax a privit spre mine. Zâmbetul de pe faţă i s-a şters. Am întors capul, concentrându-mă la prietenele mele, şi chiar am zâmbit, fiindcă eram entuziasmată de prezenţa lor. — În orice caz, le-am zis, mă bucur că aţi venit. Cât timp vaţi propus să staţi? — Ne-am cazat într-un hotel, nu departe de-aici, mi-a răspuns Avery, dându-şi părul pe după un umăr. 420 Era al naibii de drăguţă, cu părul ei roşu şi pistruii abia vizibili. — Şi mâine o să facem turul oraşului. — Mâine eşti liberă, nu? s-a interesat Teresa. — Mda, pot să vin cu voi. Ar trebui să fie distractiv, am zis. Speram, cel puţin, să pot merge cu ei, date fiind toate întâmplările. — Minunat. Avery n-a mai fost niciodată în Philly, mi-a destăinuit Teresa. — De fapt, n-am prea fost pe nicăieri, a completat-o Avery, râzând. Avery şi cu mine... mda, eram cumva suflete înrudite, chiat dacă pe ea n-o cunoşteam la fel de bine ca pe Teresa. I-am zâmbii larg. — Eu n-am fost nici pe jumătate din nicăieri, aşa că nu-i problemă! Zâmbetul i s-a întins, atingându-i şi ochii, şi privirea i s-a îndreptat spre băieţi exact în clipa în care Cam a întors capul spre noi. Buzele i s-au arcuit în sus. Fir-ar să fie, erau drăguţi ca un roman de dragoste! Am vrut să spun ceva, dar tocmai atunci s-a deschis uşa şi Katie a intrat, mergând tacticoasă şi sclipind ca o zână din poveşti. Gagica sclipea din creştetul ei blond şi până la unghiile roz-bombon ale picioarelor, iţite prin pantofii cu talpă groasă. Rochia îi era mai degrabă ca un tricou sau ca un maieu prea lung. Îi stătea mulată pe sâni şi pe şolduri, dar largă în talie şi lungă până la jumătatea coapsei. Ba mai avea chiar şi aripi. Aripi roz, transparente; nu aripi de înger, ci aripi de zână, prinse cu cureluşe de spate, şi le mai şi mişca. 421 Teresa a deschis gura, dar a închis-o la loc, iar eu mi-am stăpânit cu greu hohotul de râs care-mi bolborosea în gât văzându-le cum şi-au încrucişat privirile. Katie şi-a rotit privirea prin bar, îngustându-şi ochii când lea descoperit pe Aimee şi pe prietena ei, dar apoi şi-a întors faţa în direcţia noastră. Un zâmbet larg i-a luminat chipul drăguţ. A pornit în grabă spre noi. — Drăguţă, eu sunt în pauză. Tu eşti în pauză. E clar! a ciripit ea. Pauzele noastre aşa au fost menite să pice! — Absolut, am aprobat-o, zâmbind. Katie, vreau să-ţi prezint... — Prietenele tale de la colegiu? mi-a luat ea vorba din gură, împreunându-şi cu seriozitate mâinile în faţă. N-aveam idee cum de ghicise că sunt prietenele mele de la colegiu, dar n-am vrut s-o întreb, presimţind răspunsul, anume că se datora căderii ei de pe bară. În consecinţă, am trecut peste. — Mhî. Ele sunt Teresa şi Avery. — Bună, a zis Avery, fluturându-şi degetele într-un gest oarecare timid. — P-onoarea mea, ce păr superb ai! a exclamat Katie, întinzând mâna şi apucându-i o şuviţă de păr roşu. Eu am încercat o dată să-mi vopsesc părul roşu şi am ajuns să arăt ca un morcov! “P-onoarea mea”? O, Doamne! Am inspirat scurt, dar s-a transformat într-un pufnet drăguţ. — Şi, în domeniul meu, dacă arăţi ca un morcov, facturile nu ţi se plătesc singure, a continuat Katie, încetând să se joace cu părul lui Avery şi întorcându-se spre Teresa. Şi, ’ai de capu’ 422 meu, tu arăţi năucitor! La modul că m-aş putea gândi să mă reprofilez. Ha! — O s-o iau ca pe un compliment, a răspuns Teresa, zâmbind. Katie şi-a aplecat capul într-o parte, studiind-o. — Ai câştiga grămezi de bani dansând. — A, păi eu chiar am dansat, să ştii. La fel şi Avery. O, nu... Privirea lui Katie a plutit spre Avery, după care s-a întors la loc spre Teresa, care tocmai sorbea din răcoritoare. — Mi-am paradit genunchiul, i-a explicat Teresa. Dar am dansat ani de zile. — Mă îndoiesc că aţi practicat genul meu de dans. Oricare dintre voi, a replicat Katie, fără vreun dram de stânjeneală, şi pot să spun c-o iubeam pentru asta. Eu lucrez vizavi, a precizat ea. Avery şi-a încreţit fruntea şi mi-am dat seama că încerca să vizualizeze în minte exteriorul, iar în clipa în care informaţia corectă s-a prelins în cadru, am văzut-o făcând ochii mari. — Tu... — Dacă-mi dau jos hainele? a completat-o Katie, râzând. Îmi mai arăt eu bunătăţile din când în când, dar e o chestie mai stilată decât să-ţi arăţi păsărică în faţa unor persoane nepregătite pentru asta. Nu m-am mai putut abţine. Am explodat în hohote de râs, însă Teresa şi-a păstrat seriozitatea pe faţă. — Cred că deteşti momentele când ţi se-ntâmplă, a comentat ea. — Sau când mi se-mplântă, a replicat Katie. 423 Mă durea maxilarul de cât mă forţam să nu râd, însă Avery a început să chicotească pe după paharul ei. — Ştii, eu mereu mi-am dorit să fac asta — adică striptease — măcar o dată, a declarat Teresa, gânditoare, iar mie aproape că mi-au ieşit ochii din cap. Am impresia că e foarte distractiv. Entuziasmul i-a inundat faţa lui Katie. — Dacă vrei, pot să te-ajut din plin cu asta! Hm. Aveam eu o presimţire că Jase n-ar fi prea încântat de ideea asta şi nici fratele ei. La drept vorbind, mi-ar plăcea să fiu de faţă când va anunţa Teresa că vrea să bifeze striptease-ul de pe lista ei cu dorinţele de-o viaţă. Pearl începuse să alerge de colo-colo ca nebuna şi mă simţeam aiurea fiindcă stăteam la taclale. — Fetelor, trebuie să mă duc la muncă. Îmi pare rău, dar... — Nu e absolut nicio problemă, m-a asigurat Teresa, fluturându-şi mâna şi zâmbindu-i lui Katie. Nu-ţi face griji. Noi probabil c-o să mai stăm un pic pe-aici. — Bine, am zis, repezindu-mă s-o sărut pe obraz, după care am pupat-o şi pe Avery. Să fiţi cuminţi! Teresa a râs, iar eu am îmbrăţişat-o pe Katie şi apoi am plecat în grabă, sperând că, atunci când o să revin, Teresa n-o să fie vizavi, încălzind o bară. Am dat ocol grupului de băieţi, dar n-am reuşit să fac decât trei paşi, când m-am pomenit deodată cu Jax lângă mine. Şi-a lăsat un braţ pe umerii mei şi m-a dirijat spre culoar, în direcţia biroului şi a magaziei, înainte ca eu să pot clipi măcar. Ajungând acolo, s-a oprit în faţa uşii şi s-a întors cu faţa spre mine. Aplecându-şi capul, mi s-a adresat pe un ton scăzut. — Ce-ai păţit? — Nimic. 424 — Sigur e ceva în neregulă cu tine, a insistat, mijindu-şi ochii spre mine. Erau mai multe în neregulă cu mine la ora asta, dar chiar naveam chef să intru în amănunte cu Jax. — N-am nimic. Probabil că mâine o să stau cu cei din gaşcă, dacă tot vor să viziteze oraşul. I-am văzut un muşchi tresărind de-a lungul maxilarului. — Tu ai ceva. Şi e clar că-mi vinzi gogoşi. — Cum aşa? l-am întrebat, încrucişându-şi braţele pe piept. — Te-am văzut acolo, cum stăteai şi vorbeai cu prietenele tale, arătând de parcă ţi-ar fi aruncat cineva căţeluşul preferat drept în faţa maşinilor. — Dar nu arătam de parcă mi-ar fi aruncat... Mi-am umflat pieptul într-o inspiraţie adâncă, după care am zis ce mama naibii şi m-am pregătit să-mi deşert sacul, pentru că, în definitiv, ce rost avea să mint şi să clocotesc mai departe în mine? I-am căutat privirea. — Ştii ceva? Nu mă simt bine. Şi poate din cauză că i-am povestit Teresei despre tine. — I-ai spus? s-a mirat el şi iritarea de pe faţă i-a dispărut, lăsând locul unui zâmbet. Ce drăguţ, a exclamat. Îmi venea să-l pocnesc. — Nu e deloc drăguţ. Fiindcă ea i-a spus lui Jase, care, la rândul lui, i-a spus lui Cam, care i-a spus şi lui Avery, ei doi, apropo, formând cuplul cel mai minunat şi adorabil dintre toate cuplurile, şi s-au hotărât cu toţii să vină aici ca să-mi facă o surpriză, dar mai știu şi că aveau cu toţii un scop ascuns, anume să te vadă pe tine, numai din cauză că nu mi-am ţinut eu gura asta mare şi le-am povestit despre tine. Zâmbetul i s-a întins şi mai mult. 425 — Bravo lor. Îmi plac prietenii tăi. Mie, în schimb, îmi venea să-l strâng de gât. — Ei bine, mă bucur că-ţi plac, numai că prima dată când te-au văzut ei erai cu o altă fată care umbla cu mâinile ei peste tot pe tine. Jax s-a dat cu un pas înapoi, îndreptându-şi spinarea. — Mda. Asta era, am continuat eu. Că, dacă tot nu-i mai vindeam gogoşi, mă pornisem şi nu mă mai puteam opri. — Ei te-au văzut cu Aimee înainte să am vreo şansă de a face măcar prezentările, ceea ce... mă rog, a fost naşpa rău. — Scumpo... — Nu mă lua acum cu “scumpo”, m-am răstit, făcând un pas înapoi. Ştiu că nu e nimic oficial între noi şi că nu ne cunoaştem de prea mult timp şi poate că e ceva pasager pentru tine, însă chiar mi-aş fi dorit ca prietenii mei să nu te fi văzut pentru prima data tocmai când îţi administra Aimee o palpare a sânului! — Ceva pasager? a repetat el şi m-am întrebat dac-o fi auzit ceva din tot ceea ce spusesem. Pentru tine e ceva pasager? m-a întrebat. Am dat să spun da, pentru că... în fine, pentru că voiam să fac pe afurisita, iar senzaţia aia urâtă de gheaţă îmi revenise în stomac. Eram rănită în orgoliu şi stânjenită şi-mi doream să duc jocul mai departe, însă n-am mai zis aşa ceva, din cauză că naveam habar cum să-l joc. — Nu. Pentru mine nu e ceva pasager. Nici pe departe. Expresia i s-a îndulcit; a făcut un pas în faţă. — Scumpo, nici pentru mine nu e ceva pasager şi faptul că tu ai putea crede că e aşa mă scoate din minţi. 426 — Chiar aşa? — Cu siguranţă. Fiecare semnal, fiecare gest şi fiecare cuvânt pe care l-am expediat în direcţia ta încă din prima zi arată că nu e ceva pasager pentru mine, mi-a zis, rezemându-se cu şoldul de perete. Ştiu că nu ai prea multă experienţă în materie de relaţii intime, ceea ce e super, dar zău că nu ştiu cum altfel să-ţi demonstrez asta. Şi toată porcăria aia cu oficializarea? a continuat, cuprinzându-mi bărbia cu degetele. Cred că ştii foarte bine ce anume suntem. Chestia era că nu ştiam. Poate să fi avut vreun indiciu duminică noaptea, când mă dezbrăcasem până la chiloţi, iar el îmi onorase trupul de parcă aş fi fost vreun soi de zeiţă, şi la fel a procedat de fiecare dată de atunci, dar... să-l văd cu Aimee? Mda, eram neexperimentată când venea vorba despre relaţii intime, dar nu eram nici proastă, nici tâmpită. Şi doar nu se putea spune că ar fi fost prins giugiulindu-se cu ea sau că ar fi ştiut măcar că-şi vor face apariţia prietenii mei; oricum, însă, rămânea în picioare faptul că, în fiecare seară în care lucra Jax, era prezentă şi Aimee. Şi că, în fiecare seară în care lucra Jax, Aimee era călare pe el. Şi că, în fiecare seară în care lucra Jax, din câte puteam eu să-mi dau seama, şi dacă era să fiu cinstită faţă de mine însămi, şi exceptând cazul în care ea ar fi fost cea mai grea de cap gâsculiţă existentă, el chiar nu făcea nimic ca să-i oprească avansurile. Şi se lăsa atins de ea. În repetate rânduri. Ceea ce nu mi se părea plăcut. Mă usturau ochii, fiindcă ăsta era adevărul. Ceea ce se întâmpla nu era chiar de maximă importanţă, dar tot era ceva nepotrivit. Ce mama naibii, şi eu lucram tot aici! Şi chiar nu-mi 427 dădeam seama ce să zic în clipa asta, pentru că nu-mi convenea deloc situaţia. Am tras aer adânc în piept. — Uite ce e, trebuie să mă întorc în salon. E aglomeraţie. — Dar n-am terminat de discutat. — Ba da, am terminat. Pentru moment, bine? Putem să continuăm mai târziu sau când o fi. — Nu mi-am închipuit niciodată că ai fi genul de geloasă. M-am oprit brusc din mişcare, m-am întors spre el şi l-am fixat cu privirea. Of, Doamne, asta era replica total greşită. — Nu sunt geloasă. Jax şi-a arcuit o sprânceană. Eu mi-am mijit ochii spre el. — Foarte bine. Poate că sunt. E chiar atât de surprinzător? Adică, tocmai ţi-am zis că asta — mi-am fluturat mâna între noi ca şi cum aş fi fost pradă unui atac de apoplexie — nu e ceva pasager, aşa că, mda, n-o să-mi facă plăcere când văd o tipă stând călare pe tine seară de seară. Mai ales pe una cu care ai fost cuplat. Jax s-a încordat vizibil şi şi-a înclinat capul. — N-ai niciun motiv de gelozie, Calla. Am izbucnit într-un râs sec. — Pe bune? — Da, pe bune. E foarte important ca tu să ai încredere în mine. Nu în ea. În mine. Şi, dacă ai avea încredere în mine, n-ai mai fi geloasă. Am căscat gura la el. O parte din ceea ce spunea mi se părea că are logică. E nevoie de doi pentru un tango şi aşa mai departe, numai că... pe bune? — Şi dacă e să funcţioneze relaţia asta dintre noi, va trebui să ai încredere în mine, a continuat el, iar partea asta — cu dacă 428 e să funcţioneze relaţia asta dintre noi — mi-a făcut stomacul să-mi cadă până pe podea. Pentru că ţie ţi s-a aprobat ajutorul financiar, aşa că o să te întorci la şcoală în august, şi-or să fie destui kilometri între noi, ceea ce înseamnă că n-o să ne mai rămână altceva decât încrederea. Înţelegi ce-ţi spun? Să-mi trag palme dacă nu înţelegeam. O jumătate din inima mea a făcut un mic salt şi a ţipat de bucurie, fiindcă el făcea deja planuri pentru când urma să mă întorc eu la şcoală, ceea ce era grozav, însă cealaltă jumătate de inimă îmi ajunsese undeva, prin stomac. Să am încredere în el era una, dar chestia asta nu era în regulă. Puteam să am eu toată încrederea din lume, dar asta nu însemna să nu-mi pese când îl văd că se lasă pipăit de o gagică, după care mă încondeiază pe mine ca fiind geloasă. Aveam nevoie de timp ca să mă mai gândesc la asta. El a oftat. — Calla... Scuturând din cap, am bătut în retragere. — Chiar trebuie să mă întorc în salon. Şi, de data asta, când m-am întors să plec, Jax nu m-a mai oprit. M-am dus în salon şi am avut nevoie de toată puterea mea de stăpânire ca să nu sar pe capul blond strălucitor al lui Aimee ca o maimuţă-păianjen turbată. Mda, eram geloasă. Dar, pe de altă parte, eram şi om. Jase şi Cam erau mai încolo, cu fetele, iar Brock stătea cu ei. Katie nu era de văzut pe nicăieri şi m-am întrebat dacă Teresa îşi va căuta oare o nouă profesie. Aş fi vrut să mai stau de vorbă cu ei, dai am zărit-o pe Pearl şi ea chiar arăta ca o maimuţăpăianjen turbată. 429 Expediindu-i o privire de scuze, am început să alerg pe la mese şi să aduc comenzile de la bucătărie în salon. N-a trecut mult până când mi s-a golit creierul de orice altceva în afara comenzilor de mâncare şi băutură, ceea ce era perfect. Chiar dacă aveam nevoie de timp ca să mă gândesc la cele întâmplate, nu voiam să mă gândesc tocmai acum. Abia dusesem o porţie de cartofi prăjiţi scăldaţi în caşcaval şi carne de crab — exact cu ce aveam în plan să mă îndop şi eu în pauză — la o masă de lângă peretele din apropierea uşii, întorcându-mă cu gândul să mă îndrept spre un ciorchine de măsuţe rotunde din jurul meselor de biliard, când am simţit o mână cuprinzându-mi braţul, imediat deasupra cotului, după care am auzit în ureche o voce necunoscută mie. — Ţipă şi-o să sară în aer toată şandramaua asta. Toate moleculele din corp mi s-au prefăcut în gheaţă. Singurul lucru rămas în mişcare era inima, care-mi bubuia cu putere. — Ce fată cuminte, a zis tipul, strângându-mă mai tare de braţ. Acum o să ieşim împreună din barul ăsta. Dacă te porţi frumos, n-o să fie nimeni rănit. M-ai înţeles? Gura îmi era uscată şi am tresărit când am simţit ceva apăsându-mă pe centrul taliei. Un revolver? Unda de şoc mi-a invadat organismul, blocându-mi orice putere de înţelegere a ceea ce se petrecea. Tipul din spatele meu a început să mă îndrume spre ieşire şi mi-am imaginat că, pentru toţi cei din jurul nostru, dădeam impresia că ne-am cunoaşte. Mă rog, dacă nu ţineau cont de expresia feţei mele, care probabil era una îngrozită. Şi totuşi, n-au trecut decât vreo câteva secunde până când am ajuns la uşă. 430 Era înghesuială mare în faţa tejghelei. Roxy, Nick şi Jax erau ocupaţi să servească băuturi şi, la câtă lume era, n-am putut s-o văd nici măcar pe Aimee sau pe prietenii mei, până când şi-a întins tipul mâna pe lângă mine şi a deschis uşa. Nimeni nu şi-a întors privirea spre noi. Nimeni n-a încercat să ne oprească. 431 DOUĂZECI ȘI CINCI Răpită! Fusesem răpită, ce naiba! Aşa ceva nu se întâmplă în viaţa reală. Poate în cărţi, sau în filme, dar nu și oamenilor adevăraţi. Şi totuşi, asta mi se întâmpla, în afară de cazul în care aş fi avut o halucinaţie în toată regula. Inima îmi trecuse deja pe teritoriul afecţiunilor cardiace în timp ce eram mânată pe lângă o latură a clădirii, spre parcarea mărginită de copaci, de magazii goale şi, probabil, de locuri unde se duceau oamenii ca să moară. Mâna care mă ţinea de braţ era aspră şi mă ustura pielea unde mă strângea, dar nu mai simţeam apăsarea în spate a ceea ce bănuisem că ar fi o armă de foc. Picioarele îmi tremurau atât de rău, încât mă miram că mai eram în stare să merg sau chiar să mă menţin pe verticală. Deodată, însă, am văzut SUV-ul negru, parcat în apropierea containerelor pentru gunoi, cu motorul în mers. Geamul din dreptul şoferului s-a lăsat în jos şi, din adâncul întunecatei ascunzători, s-a auzit o voce tunătoare. — Grăbeşte-te, naibii, Mo! Of, Doamne, erau doi bărbaţi şi aveam destule şanse să sfârşesc la fel ca Rooster. Orice femeie de pe lumea asta e învăţată să nu-i permită unui răpitor s-o ia din locul în care se găseşte. Că riscul de a se împotrivi şi de a se alege cu o gaură în plus e cu mult mai mic decât cel de a se lăsa dusă cine ştie unde. Revelaţia asta, despre ceva învăţat demult, m-a trezit brusc din şoc. 432 M-am smucit în faţă, iar mişcarea l-a prins nepregătit pe răpitorul meu. S-a împleticit, însă şi-a înteţit strânsoarea, până când m-a făcut să ţip. M-am răsucit spre el şi am zărit în treacăt un chip necunoscut. Am deschis gura ca să urlu mai tare decât am urlat în toată viaţa mea. Am apucat să scot un mic ţipăt înainte ca tipul să trântească o înjurătură şi să mă smucească, fioros, de braţ. M-am pomenit dintr-odată cu spatele lipit de pieptul lui; şi-a trântit palma peste gura mea. Am simţit miros de ţigări şi de un soi de dezinfectant antibacterian pentru mâini şi imediat m-a cuprins panica, în timp ce încercam să respir pe nări, însă mi-am şi dat seama de un lucru important. Dacă tipul îmi astupa gura cu o mână şi cu cealaltă mă ţinea de mijloc, asta însemna că nu mai putea fi vorba despre vreo armă, de orice fel, în afara cazului în care ar fi avut trei mâini. Aşa că l-am muşcat de mână, până când am simţit pielea cedând. Mi s-a întors stomacul pe dos, dar am continuat să muşc. — Fir-ar să fie! a explodat Mo, smucindu-şi mâna. Am rămas liberă pentru o secundă, timp în care m-am depărtat cam la un pas şi m-am răsucit cu faţa spre el. L-am văzut ridicând mâna şi ăsta a fost singurul avertisment de care am avut parte. O explozie de durere mi-a cuprins maxilarul şi gura şi m-am împleticit înapoi. Mici stele verzi mi-au explodat în câmpul vizual, în timp ce durerea mi se prelingea în jos pe gât. — Ce naiba? a strigat tipul din SUV, dând apoi drumul unui torent de înjurături. — Căţeaua asta m-a muşcat! i-a răspuns Mo, îmi curge sânge, ce dracu’! 433 — Fătălăul naibii! Dumnezeule! Urc-o în maşină şi hai să... N-am mai auzit şi restul, pentru că tensiunea mea trecuse mult peste normal, înecând orice sunet, aşa că m-am răsucit pe călcâie şi am rupt-o la fugă. Balerinii pe care-i purtam în picioare nu erau tocmai favorabili unui record de alergare, dar am ignorat pietricelele care-mi pătrundeau prin tălpile subţiri. Am alergat spre faţada clădirii, scoțând un ţipăt asurzitor, care a devenit şi mai strident când am fost izbită din spate. M-am răsturnat cu faţa înainte, aterizând cu genunchii pe sol. Un braţ mi-a încolăcit mijlocul, săltându-mă în sus, ceea ce nu era bine. Era rău. Foarte rău. Mo s-a răsucit pe călcâie şi aproape că m-a dus pe sus spre SUV, care acum avea deschisă portiera din dreptul şoferului. M-am zbătut ca o pisică pe cale să fie trântită într-o cadă plină cu apă. Îmi trăgeam genunchii în sus şi-mi agitam braţele ca pe două mori de vânt, iar Mo se lupta cu mine, însă acţiunile mele îi încetineau înaintarea. Şi, în tot acest timp, ţipam. — Ce naiba? a strigat o voce din spatele nostru. Speranţele mi-au crescut considerabil la auzul vocii. — Clyde! am urlat, adunându-mi toate puterile şi împingându-mă cu picioarele de asfalt, ca să-mi pot repezi întreaga greutate într-o parte. Clyde! Portiera din dreptul şoferului s-a închis cu zgomot, iar tipul care mă ţinea mi-a urlat o înjurătură în ureche, după care mi-a dai drumul, m-a lăsat să cad, naibii. Nu că m-aş fi plâns de asta, dar am aterizat pe genunchi şi pe palme. — Mama mă-sii, am icnit, încercând să-mi recapăt controlul asupra respiraţiei, în timp ce mă ridicam, împingându-mă în 434 mâini, şi-mi întorceam privirea ca să văd trupul greoi al lui Clyde apropiindu-se în pas alergător de mine. Mama mă-siil Am constatat că-mi tremură mâinile când le-am ridicat şi mi-am îndepărtat părul căzut peste faţă. Acum vedeam că mai erau şi alţi oameni afară, aproape de colţul clădirii, pe latura cu ieşirea din Mona’s. În timp ce Clyde ajungea lângă mine, SUV-ul demara, cu cauciucurile scrâşnind şi împrăştiind pietrişul, bombardându-i pe cei adunaţi în faţa barului. S-au auzit strigăte. Cineva a aruncat cu ceva în SUV. S-a auzit un zgomot de sticlă spartă. — Calla, a zis Clyde, gâfâind, eşti teafară? Eram destul de sigură că-mi mai lipsiseră câteva secunde până la un atac de panică în toată regula, dar în afară de durerea din maxilar şi juliturile provocate de impactul cu solul, eram teafară. — Sunt bine, i-am răspuns. — Sigur? a insistat el, cu o voce şuierată, un sunet care m-a făcut să uit de ceea ce tocmai se petrecuse. Era un sunet nepotrivit: un sunet pe care n-ar trebui să-l scoată o fiinţă umană. M-am lăsat înapoi pe pulpe, pregătindu-mă să mă ridic în picioare. — Tu te simţi bine, Clyde? Şi-a mişcat capul, dar cam smucit, aşa că n-am prea fost convinsă de răspunsul lui afirmativ. — Te-am văzut ieşind... din bar. Nu l-am... recunoscut pe tip. N-am... ştiut sigur. Cu tot ce se petrece... Am simţit deodată două mâini pe umerii mei. Jax sosise şi îngenunchease lângă mine. Avea chipul palid, tensionat, ca în ziua în care fusesem la un pas de a fi călcaţi de SUV. 435 — Ce naiba se întâmplă aici? Mi-au zis oamenii că a încercat cineva să te înhaţe. — Da, chiar a încercat cineva, i-am răspuns, dar vocea mi-a sunat bizar. Între timp, nu-l scăpăm din ochi pe Clyde. Mâinile lui Jax m-au strâns mai tare de umeri. — Ce naiba căutai afară? — N-am ieşit pentru că aş fi vrut. Tipul fusese înăuntru. Mia zis că, dacă ţip, aruncă în aer toată şandramaua, i-am explicat, dar privirea mi s-a abătut din nou spre Clyde. Arăta ceva mai bine. Un pic cam palid, dar măcar nu mai avea respiraţia şuierată. — Cred că avea o armă de foc, i-am mai zis. — Dumnezeule... Fir-ar să fie, a bombănit Jax. O mână de-a lui mi s-a strecurat pe după gât şi mi-a aplecat capul pe spate. Mi-am ridicat, în sfârşit, privirea spre el şi am icnit scurt. Pe chipul lui erau întipărite furia şi îngrijorarea; până la urmă, mânia a avut câştig de cauză. — Te-a lovit, a exclamat el. Nu fusese o întrebare şi nici n-aveam cum să tăgăduiesc. — L-am muşcat, i-am zis. — Şi el te-a lovit? Of, scumpo, fir-ar să fie... Jax şi-a lăsat capul în jos, apăsându-şi buzele pe fruntea mea, după care s-a dat înapoi, privindu-mă în ochi. — Trebuie să sunăm la poliţie, a mormăit Clyde. Jax şi-a încleştat fălcile, dar fără să mă slăbească din ochi. În privirea lui era un licăr care mi se părea înfricoşător, o furie incandescentă, explozivă, clocotind aproape de suprafaţă. 436 — Băiete, ştiu la ce te gândeşti, i-a zis Clyde. Dar acum e cazul să-l suni pe amicul tău Reece. Asta nu-i o treabă de care să te ocupi tu. Ce? Jax avea de gând să se ocupe el de treaba asta? Dar abia atunci m-am luminat. Eu mereu uitam că el nu era la fel ca Jase şi Cam. Nu că ar fi fost ceva în neregulă cu ei, însă Jax era altfel. Era mai călit şi văzuse lucruri pe care Cam şi Jase nu le-ar fi putut pricepe nici măcar pe departe. El nu era ca ei; în consecinţă, era capabil, eventual, să se ocupe de treburi. Mâna de după gâtul meu s-a încordat în timp ce el mă ajuta sa mă ridic în picioare, apoi m-a tras spre pieptul lui şi m-am simţit scuturată de un fior din cap până-n picioare. — O să-l sun pe Reece, a promis el. Peste umărul lui Jax, am văzut că erau mulţi oameni afară. Poate chiar jumătate din cei aflaţi în bar, printre care, cei mai importanţi, prietenii mei. Teresa stătea cu gura căscată. Jase şi Cam arătau iritaţi, iar biata Avery avea pe chip o expresie care spunea că n-are habar de ce se întâmplă. Până şi Brock era acum afară şi, după expresia feţei, părea gata să-şi pună câte ceva din cunoştinţele lui în domeniul artelor marţiale mixte în serviciul meu. Deodată, Teresa s-a repezit înainte, oprindu-se lângă mine cu mâinile în şolduri. — Ce naiba se petrece aici, Calla? Am închis ochii, strâns. De-acum, nu mai puteam să-mi ascund de ei trecutul sau necazurile. Se făcuse târziu când am ajuns în dormitorul casei lui Jax. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce căutam acolo. Nici vorbă să mă fi pregătit de culcare, din moment ce jos era casa plină şi aşa fusese încă de când sosiseră la Mona’s detectivul Anders şi cei 437 din echipa lui de poliţişti; îmi luaseră declaraţia şi continuaseră cu tot tacâmul care începea să-mi devină înfricoşător de familiar. Mai rău era că numele de Mo nu se număra printre cele cunoscute de detectivul Anders. Era evident că avea legătură cu mama, aşa că nu putea fi considerat ca reprezentând o pistă, însă Mack se afla în vreo ascunzătoare, pe undeva, şi nimic — nici măcar o dovadă, acolo — nu ducea spre misteriosul Isaiah. Teresa şi Jase, ca şi Cam şi Avery, erau jos, împreună cu Brock. Prietenii mei fuseseră puşi cu toţii la curent cu drama prin care treceam, parţial din povestirile mele şi parţial din faptul că fuseseră prin preajmă când apăruseră Reece şi, ulterior, fratele lui mai mare. Ceea ce mă aducea la motivul real pentru care mă aflam aici, sus. Acum ştiam ce căutam în dormitorul lui Jax, când toţi ceilalţi erau la parter. Castelul din cărţi de joc se prăbuşise mai repede decât aş fi crezut că e posibil. Din ceea ce aflaseră de la Reece şi fratele lui şi din ceea ce a trebuit să le spun eu apoi, ei ştiau acum că mama, cel mai probabil, umbla brambura şi era vârâtă într-un morman de rahat periculos care se revărsase şi peste viaţa mea. Singurul lucru care nu fusese pus în discuţie era incendiul, însă acesta era cel mai puţin important lucru de aflat despre mine în momentul de faţă. Aşa că, mda, ştiam acum de ce stăteam pe marginea patului lui Jax, incapabilă să mă duc jos şi să dau ochii cu prietenii mei. Aveam să stau aici, înconjurată de mirosul apei de colonie a lui Jax și de imaginile tuturor lucrurilor indecente făcute de noi aici, pe pat, pe podea... în baie. 438 Mda, aveam să rămân aici pentru totdeauna. Mi se părea un plan mulţumitor, justificat. Poate reuşeam să-l conving pe Jax să-mi aducă mâncare măcar de două ori pe zi. Dacă-mi ieşea, planul acesta avea să devină categoric unul foarte bun. — Calla? Ridicând capul, m-am întors spre uşa deschisă. Imediat, mia înţepenit spinarea. În prag era Teresa. Şi nu era singură. Avery venise cu ea. — Jax ne-a zis că putem să urcăm, mi-a explicat Avery, în timp ce Teresa deschidea ceva mai mult uşa, împingând-o cu şoldul. Aşa că n-am ajuns aici din întâmplare. Puteam să-mi închipui că Jax ar fi făcut aşa ceva. Dumnezeu mi-e martor că stăteam aici de ceva vreme. — Scuze, le-am zis, concentrându-mi atenţia asupra degetelor de la picioare. Timpul mi s-a scurs printre degete. — E de înţeles, mi-a zis Avery, cu delicateţe. Ai avut o seară de-a dreptul nebună. Teresa a intrat în cameră şi s-a trântit pe pat, alături de mine. — Din câte se pare, ai avut o viaţă de-a dreptul nebună. Am tresărit. Avery şi-a îndreptat spre Teresa o privire care, în mare măsură, a trecut fix pe lângă ea. — Tu ai venit aici ca să te ascunzi, mi-a zis Teresa. Buzele mi-au zvâcnit, iar mişcarea m-a cam durut. Mai devreme, când mă examinasem în oglindă, observasem că îmi apărea o mică vânătaie pe maxilar, iar buza de jos îmi fusese spartă aproape de colţul din dreapta. — E chiar atât de evident? — Cam aşa ceva, a răspuns ea, ridicând din umeri. 439 Am tras aer adânc în piept. Din moment ce nu puteam să mă ascund aici, era momentul să mă îmbărbătez. Ceea ce era naşpa. — Îmi pare rău, fetelor. Ştiu că v-am minţit, pe voi toţi, şi chiar nu am un motiv întemeiat pentru asta. Teresa şi-a aplecat capul într-o parte, în timp ce Avery se tot învârtea pe lângă marginea patului, iar degetele ei subţiri se jucau cu brăţara de la încheietura mâinii drepte. — Aşadar... tu nu eşti din apropiere de Shepherdstown, nu-i aşa? Am scuturat din cap, umilită. Nu mă mai simţisem aşa de când avusesem şase ani şi aruncasem cu gumă de mestecat în părul unei fete care urma să iasă pe scenă înaintea mea. Nu avusesem intenţia să i-o arunc în mormanul de cârlionţi şaten, însă mama era în faţa scenei şi, când îşi dăduse seama că mai aveam guma în gură, arborase o expresie înnebunită, iar eu intrasem în panică. — Am ajuns la Shepherd când aveam optsprezece ani şi, sinceră să fiu, consider că e singura mea casă, am zis, aruncând o privire spre Teresa. Mă urmărea cu atenţie. Ştiu că asta nu-mi justifică minciunile, dar eu... Niciodată n-am considerat că aici aş fi acasă, cel puţin asta s-a întâmplat de multă vreme încoace. Teresa a clătinat lent din cap, în semn de încuviinţare. — Dar când ziceai că te duci să-ţi vizitezi familia pe timpul vacanţei? Din câte am aflat mai devreme, tu n-ai mai călcat peaici de ceva ani. — Nu mă duceam acasă, am recunoscut, cu obrajii încinşi. Stăteam la un hotel în perioada aia. Fruntea Teresei s-a încreţit, iar ochii lui Avery s-au făcut mari, de compasiune. 440 — Of, Calla... — Ştiu că pare o prostie. Sincer, am procedat aşa, fiindcă-mi doream să mă îndepărtez pentru puţin timp, şi asta chiar era unica opțiune. Dar a fost destul de ca lumea, pe bune. Şi ştiu că tot ce-am zis despre mama mea, că ar fi moartă, e o minciună îngrozitoare şi voi probabil că mă consideraţi o persoană oribilă. — La drept vorbind, nu, nu credem asta, mi-a zis Teresa, întorcându-se spre mine şi îndreptându-şi piciorul al cărui genunchi fusese vătămat mai întâi când dansa şi apoi, încă o dată, când o îmbrâncise iubitul colegei ei de cameră, punând capăt, practic, visurilor Teresei de a deveni dansatoare profesionistă într-o şcoală de balet de elită. — Te înţelegem în totalitate, a aprobat-o Avery şi am simţit un minuscul licăr de speranţă aprinzându-se în piept. Teresa şi-a ciocnit uşor genunchiul de al meu. — Dar tu ştii, sper, că indiferent care ţi-ar fi trecutul, sau orice, noi n-o să te judecăm. Poţi să vorbeşti cât mai deschis cu noi. — Vrem să ai încredere în noi, în privinţa asta, a adăugat Avery. Noi suntem ultimele persoane care să te judece. M-am tot uitat când la una, când la cealaltă, şi am văzut că schimbau între ele o privire pe care nu reuşeam s-o descifrez în totalitate. Apoi, Avery a venit să se aşeze de cealaltă parte a mea. Emoţionată, şi-a îndesat o şuviţă de păr roşu după ureche. Pe urmă, a inspirat adânc şi sonor, a mai privit-o o dată pe Teresa, după care şi-a întors faţa spre mine. Mi-am simţit muşchii stomacului strângându-se şi mi-am dat seama că ea se pregăteşte să-mi spună ceva foarte important. Era scris cu litere mari pe faţa ei cam palidă. 441 — Când eram mai mică, am fost la o petrecere acasă la un băiat mai mare, de la şcoală. Era drăguţ şi am flirtat cu el, însă lucrurile au luat-o razna. A ieşit foarte rău. Of, Dumnezeule, nu! O parte din mine ştia deja spre ce se îndrepta povestea, aşa că mi-am întins mâna, am pus-o peste a ei şi am strâns-o uşor. Avery a strâns din buze şi mi-am dat seama că-i venea foarte greu să spună ceea ce avea să urmeze: mai greu decât pentru orice aş fi fost nevoită vreodată să mărturisesc. — M-a violat, a zis ea, încet, atât de şoptit, încât abia putea fi auzită. Însă eu am auzit-o şi, în consecinţă, am simţit o gheară în piept. — Am făcut ceea ce trebuia, a continuat Avery. La început. Le-am spus părinţilor mei, le-am spus şi poliţiştilor, numai că părinţii mei şi ai lui erau amici la clubul privat şi ai lui le-au oferit părinţilor mei o grămadă de bani, cu condiţia ca eu să tac. Plus ca exista şi o fotografie cu mine, din seara aia, stând în poala lui. Şi băusem. Părinţii mei erau mai îngrijoraţi de ce ar putea să spună lumea despre mine, decât de ceea ce mi se făcuse, aşa că am fost nevoită să fiu de acord. Am luat banii şi asta m-a măcinat, Calla. M-am simţit ca un rahat din cauza asta. Ochii mă usturau deja de lacrimi în clipa în care ea şi-a desprins mâna dintr-a mea şi şi-a scos, cu o mişcare lentă, brăţara. Şi-a sucit încheietura cu partea interioară în sus şi am tras brusc aer în piept, dar imediat mi-am dorit să nu fi făcut asta. Am văzut cicatricea. Şi ştiam ce semnificaţie are. Avery m-a privit, cu un zâmbet stins pe faţă. 442 — Dar nu asta a fost partea cea mai rea. Pentru că n-am mai depus plângere, tipul mi-a făcut în continuare aceleaşi lucruri. — O, Doamne, am oftat, venindu-mi s-o strâng în braţe. Draga mea, nu eşti tu de vină. Nu tu l-ai determinat să facă lucrurile alea cu tine sau cu oricine altcineva. — Ştiu, mi-a răspuns şi zâmbetul i-a devenit un pic mai sigur. Ştiu, dar tot port o parte de răspundere pentru asta. Şi motivul pentru care ţi-am povestit tot este acela că am trăit atâţia ani fără să spun nimănui ce-am păţit, iar când l-am cunoscut pe Cam, mi-a trebuit foarte mult până să mă deschid şi să-i spun adevărul. Era cât pe ce să-l pierd din cauză că nu i-l spuneam. S-a oprit şi a mai tras o dată aer în piept. — Concluzia? Mi-e ruşine pentru că am încercat să-mi iau viața şi pentru că am cedat în faţa părinţilor mei, dar am reuşit să ajung — cu ajutorul terapiei — într-un punct în care am înţeles de ce am făcut toate lucrurile astea şi că ele nu mă fac să fiu o persoană rea, sau mai puţin prietenă pentru cineva, decât dacă nu-mi deschid sufletul, şi aşa mai departe. — Nu, am şoptit, clipind ca să-mi stăpânesc lacrimile. Tu nu eşti o persoană rea. Teresa şi-a dres glasul, dar când a început să vorbească, îi suna îngroşat, iar când am privit-o, m-am crispat din nou. — Când eram în liceu, iubitul meu din vremea aia m-a lovit. Nu numai o dată. De foarte multe ori, de fapt. Of, Doamne... Nu-mi venea să cred. Teresa nu dăduse niciodată impresia unei persoane dispusă să suporte o relaţie abuzivă. Numai că, de îndată ce am terminat de formulat gândul acesta, mi-am dat seama că, de fapt, încercam s-o judec prin asta. 443 — Eram prea tânără, dar asta chiar nu e cea mai grozavă scuză să stai cu un tip care dă în tine, a zis ea, urmându-mi firul gândirii. Am ţinut totul în mine, ascuns. Am inventat poveşti ori de câte ori vânătăile erau vizibile, numai că într-un an, imediat înainte de Ziua Recunoştinţei, m-a văzut mama şi n-am mai avut cum să ascund ceea ce se întâmpla. Partea cea mai rea, însă, n-a fost că m-am complăcut în relaţia asta abuzivă, ci efectul pe care l-a avut vestea asupra fratelui meu. El s-a pierdut cu firea, Calla. S-a dus cu maşina acasă la iubitul meu de-atunci. L-a înfruntat şi... s-au înfierbântat. Cam l-a bătut atât de rău, încât l-a băgat în spital, iar fratele meu a fost arestat. — Ce porcărie, am gâfâit eu, cu ochii mari. Teresa a clătinat din cap în semn de încuviinţare. — Cam a avut o grămadă de necazuri, iar eu am trăit mult timp cu atâţia de “dacă”. Dacă n-aş fi stat cu el? Dacă i-aş fi mărmrisit cuiva? Oare Cam ar mai fi ajuns să piardă aproape totul? Şi să ştii că a pierdut foarte multe. Un semestru de şcoală. A fost dat afară din echipa de fotbal şi, în plus, a trebuit să suporte consecinţele rahaturilor întâmplate. Duc cu mine o grămadă de remuşcări din cauza asta. Până şi-n ziua de azi, mai am regrete. — Sunt convinsă că fratele tău nu-ţi poartă pică, am zis. — Sigur că nu, a răspuns Avery, în locul ei. Cam niciodată nu i-a purtat pică. Zâmbetul Teresei era tremurat. — Asta pentru că fratele meu e al naibii de formidabil, a zis. M-am întins spre ea şi i-am strâns mâna, simţind cum lacrimile chiar încep să-mi izvorască din ochi. Avery s-a lipit de mine, din cealaltă parte. — La fel e şi Jase. Şi el e destul de formidabil. 444 Un hohot firav de râs mi s-a urcat spre gât. — Şi el a avut secrete. Unele foarte mari şi cu adevărat importante... secrete despre care nu pot să spun mai multe, pentru că îl privesc pe el, dar să ştiţi că şi eu am fost în beznă multă vreme, iar când m-a lăsat să le pătrund, am înţeles de ce a ţinut anumite lucruri numai pentru el, a continuat Teresa şi emoţia îi inunda tot mai mult chipul frumos. Concluzia pentru toate astea, Calla, e că toţi avem unele lucruri despre care am minţit, şi unele lucruri de care ne ruşinăm, şi lucruri despre care am fi vrut să discutăm cu cineva cu mult înainte s-o fi făcut. — Dar când îi spui cuiva, când îi mărturiseşti cam totul... a intervenit Avery, zâmbind din nou când mi-am întors privirea spre ea. Mi-a strâns la rândul ei mâna şi mi-am dat seama că, prin mine, eram toate trei legate în acest moment. — Nu vreau să sune ca un efişeu răsuflat, a reluat ea, şi nici siropos ca naiba, dar se schimbă totul. — Mai ales când le spui prietenilor, a adăugat Teresa, încetişor. Strângând din buze, am clătinat din cap de câteva ori în semn de încuviinţare, deşi nu eram prea convinsă că ştiam ce anume aprob. Probabil că totul, şi a trecut, poate, o jumătate de minut până să-mi dau seama ce anume îmi dăduse capacitatea de a-i destăinui secretele mele lui Jax, fără să fie implicată tequila. Le-am povestit fetelor despre mama: de data asta, povestea adevărată. Despre cum era înainte şi cum ajunsese să fie acum, spunându-le şi ce anume provocase schimbarea. Incendiul. Leam pus despre Kevin şi Tommy şi despre tata, care ne-a lăsat 445 baltă pe toţi. Şi le-am mai spus despre cicatrice, despre toate, şi am făcut-o plângând ca un copil mic care tocmai şi-a azvârlit suzeta pe podea și nu se găsea nimeni care să i-o dea de acolo. De fapt, am desfăşurat toate trei un mare festival de bocete, însă era ceva purificator în deschiderea sufletului şi împărtăşirea secretelor faţă de celelalte, după ce şi ele îmi împărtăşiseră mie poveşti intime şi zguduitoare. De asemenea, mai era ceva purificator şi în lacrimi. Când am terminat de povestit, ne ţineam toate trei în braţe, iar eu simţeam, în sfârşit, ceea ce credea Jax: că sunt curajoasă, pentru că avusesem nevoie de foarte mult curaj ca să le mărturisesc toate astea. Nu conta că Jax ştia şi că fetele astea înţelegeau, însă n-are importanţă de câte ori te destăinui: poate că devine un pic mai uşor, dar tot greu rămâne. Şi, ţinându-ne aşa în braţe, am mai înţeles un lucru foarte important. Era oarecum întristător faptul că avusesem nevoie de douăzeci şi unu de ani până să înţeleg cu adevărat asta, dar familia nu ţinea doar de sânge şi de ADN. Familia era ceva mai presus de astea. Exact cum era cu Clyde: chiar dacă nu mă înrudeam cu Teresa sau cu Avery, ele însemnau familia mea. Şi, la fel de important, chiar cu ochii umflaţi şi lacrimile şiroindu-mi pe faţă, am simţit ceea ce spusese Jax despre mine, ceea ce simţisem când mă dezbrăcasem pentru el. M-am simţit curajoasă. Smiorcăindu-se, Teresa s-a desprins şi şi-a şters ochii cu marginile degetelor ei arătătoare. — Şi-acum, după ce am rezolvat toate problemele astea, pe cine trebuie să rupem cu bătaia ca să te ţinem departe de încurcătura mamei tale? 446 DOUĂZECI ȘI ȘASE Mai rămăsese cam o oră până în zori când a plecat toată lumea din casa lui Jax. Teresa şi ceilalţi încă aveau de gând să facă un tur prin Philly în ziua respectivă, dar oricât de mult miaş fi dorit să-mi petrec timpul cu ei, n-ar fi fost o mişcare inteligentă din partea mea, iar detectivul Anders îmi dăduse impresia că şi-ar ieşi din minţi dacă m-ar şti că umblu creanga prin oraş. Ceea ce era chiar naşpa, fiindcă îmi fusese dor de prietenii mei şi nu numai o dată m-am întrebat dacă nu cumva asta va fi viaţa mea de-acum înainte, să nu fac anumite lucruri din cauza ameninţării care îmi plana, cu-adevărat, deasupra capului. Ceva trebuia să se-ntâmple. Nu ştiam ce, dar nu eram convinsă că mai pot continua mult timp aşa, fără să-mi pierd eu minţile. Cu toate astea, Jax venise cu o idee grozavă: un mic dejun sau un prânz, la el acasă, cu toată lumea, înainte ca gaşca să pornească spre oraş şi, apoi, cel mai probabil, înapoi spre Virginia de Vest. Aşa că aveam să-i văd... între patru pereţi. Tot era mai bine decât deloc. Tocmai mă schimbasem în obişnuitul meu echipament pentru somn şi eram, în sfârşit, după atâtea ore, singură cu Jax. El se oprise cu doar un pas în interiorul camerei şi expresia îi era de nepătruns, cu maxilarul încordat şi buzele strânse într-o linie hotărâtă. M-am simţit cuprinsă de o bruscă nervozitate, amestecată cu fuioare de nelinişte. După toate cele care se întâmplaseră, uitasem că noi cam avusesem un soi de controversă rămasă încă nerezolvată, numai că asta nu-mi ocupase prim-planul gândurilor. Ei bine, acum dădea buzna, 447 dând parcă la o parte tot restul lucrurilor. Nu mai conta că povestea cu Aimee nu era nici pe departe la fel de importantă ca oricare altele. Încordarea săpată pe chipul remarcabil al lui Jax m-a făcut să rămân nemişcată până când el aproape că s-a repezit înainte, oprindu-se drept în faţa mea. Privirile ni s-au întâlnit, iar eu am înghiţit cu greu când l-am văzut ridicând o mână. Numai că, în loc să-mi atingă obrazul stâng, gest cu care ajunsesem să mă obişnuiesc, încetul cu încetul, vârfurile degetelor lui mi-au atins uşor partea din dreapta a maxilarului inferior, apoi colţul buzei sparte. — Doare? m-a întrebat. Am scuturat uşor din cap. — Nu. Nu tocmai. Ochii lui au căpătat o nuanţă mai închisă în timp ce-şi lăsa mâna în jos. — N-ar fi trebuit să se întâmple, a zis. Mă rog, n-aveam cum să-l contrazic la faza asta. Şi-a trecut o mână prin păr. — Nici măcar n-am observat că ai ieşit. Ai avut o armă de foc în spate, iar eu eram chiar acolo, nu prea departe, şi nici măcar n-am observat. Trebuia să fi ştiut. — Hei! Stai o clipă. Asta — nimic din toate astea — nu e din vina ta, Jax. Tu erai ocupat să serveşti şi mă bucur că n-ai văzut când s-a întâmplat. Puteai să fii rănit. Mirarea i-a înnegurat faţa. — Puteam să fiu rănit? Tu ai fost rănită, Calla. Nemernicul ăla te-a lovit şi tu îţi faci griji pentru mine? — Păi, mda... pentru tine şi pentru toţi oamenii din bar, pe care ameninţase c-o să-i arunce în aer, am zis. 448 Dar, imediat cum am rostit cuvintele astea, am putut să-mi dau seama că n-au avut niciun efect. Cel mult, l-am stârnit şi mai şi. Aşa că, îndepărtându-mă, m-am trântit pe pat. — N-am nimic, Jax, l-am asigurat. Serios. — A trebuit să muşti pe cineva. Ai pus gura pe mâna unui nemernic şi ai muşcat din ea ca să te aperi. Cum dracului se face că n-ai nimic? — Dac-o iei aşa... nu sunt sigură. Maxilarul i se zbătea în timp ce se apropia, îngenunchind în faţa mea. — Ţi-am promis că n-o să păţeşti nimic. — Jax... — Dar uite ce-ai păţit. Şi-a încolăcit degetele pe partea din spate a genunchilor mei, pe care i-a depărtat, ca să se poată apleca între ei. Era concentrat la braţul meu, aşa că i-am urmărit privirea. Aveam o vânătaie şi acolo. — Nu pot să mă împac cu asta. Numai gândul... şi-mi plesneşte capul. Am mai fost pe strada asta şi altă dată. La început, n-am înţeles ce-a vrut să zică, dar când m-am dumirit, am scuturat din cap. — Nu e acelaşi lucru care a fost cu sora ta. Jax n-a răspuns nimic. — Tu ştii asta, da? Eu nu sunt în răspunderea ta. Nu aşa, am insistat. Şi nici Jena, nici ea n-a fost. Şi-a abătut privirea, cu maxilarele încleştate. — Chiar dac-ai fi fost... — Calla, m-a întrerupt, pe un ton de avertisment, dar eu nu l-am luat în seamă. — Chiar dac-ai fi fost acasă, Jax, n-ar fi existat niciun “dacă”. 449 — Las-o... te rog, las-o baltă. — Nu, m-am împotrivit eu, fiindcă n-aveam de gând să mai dau înapoi. Ea tot ar fi luat o supradoză chiar şi dacă tu ai fi fost în camera alăturată. Prezenţa ta acolo n-ar fi schimbat deznodământul. Într-un fel sau în altul, tot ar fi găsit ea o cale. Şi-a întors brusc privirea spre mine. — Tu de unde ştii asta? — Pentru că am trăit şi eu aşa ceva, i-am răspuns, susţinându-i privirea. N-am avut absolut nicio şansă de a-i schimba drumul mamei mele, deşi am încercat. Am încercat de un milion de ori. Şi tu ştii, în adâncul sufletului, că la fel s-ar fi întâmplat şi cu sora ta, Au trecut câteva clipe, după care Jax s-a cutremurat de un oftat adânc. — Nu ştiu, Calla. E... mda, e foarte greu să accepţi întradevăr una ca asta. — Ştiu. Şi, o, Doamne, cât de bine ştiam! Dar mai ştiam şi că nu prea aveam ce să spun ca să alung cu adevărat remuşcările lui. Pentru asta era nevoie de foarte mult timp, iar el trebuia să-şi găsească răspunsul în el însuşi. — Cred că ar trebui să stai aici pentru vreo câteva zile, a zis el, după puţin timp. — Dar stau deja aici, nu? am întrebat, încreţindu-mi fruntea. — Nu la asta mă refeream, scumpo, mi-a zis, trecându-şi degetele peste vânătăile de deasupra cotului meu. Să stai departe de bar până când... în fine, până când se liniştesc apele. — Ce? am strigat, smulgându-mi mâna, iar el şi-a ridicat capul, privindu-mă în ochi. Nu mă ascund în casa asta, nici 450 altundeva. Şi nu din cauză că nu mi-aş da seama ce se-ntâmplă, ci pentru că am nevoie de bani. Mâinile lui mi-au cuprins din nou genunchii din spate. — Calla... — Serios că am nevoie de bani. Sunt datoare cu peste o sută de mii, Jax. Nu câştig eu tone de bani, dar tot scot ceva. Nu-mi pot permite să stau liniştită în cadrul Programului Jax de Relocare a Persoanelor. Buzele i-au zvâcnit uşor. — Programul Jax de Relocare a Persoanelor? Am mijit ochii spre el. A chicotit şi o parte din furia întipărită pe faţă, nu toată, i s-a mai domolit. — Îmi place cum sună numele programului, a zis. — Sunt convinsă, am ripostat, pe un ton sec. Doar că... trebuie să fiu mai precaută, mai atentă la ceea ce am în jur, şi aşa mai departe. Cum să zic... sunt sigură că Mo nu părea să fie prea periculos când era înăuntru, în bar. Am nevoie să fiu mai atentă. — Şi eu, m-a susţinut el, ferm. Am dat să protestez, dar mi-am închipuit că n-ar avea rost. Pe chip avea încă întipărită o oarecare duritate şi-mi aminteam de furia aproape asasină din ochii lui, de atunci, din bar. În timp ce-l priveam, ceva din ochii lui s-a schimbat. Erau încă întunecaţi la culoare, dar se mai încălziseră, se înfierbântaseră chiar. Era târziu. Sau devreme. Depinde din ce punct de vedere priveai. Şi mai aveam o grămadă de lucruri de discutat, anume despre Aimee cu un i şi doi de e şi soluţia lui de tip “tu trebuie sa ai încredere în mine”pentru cazurile în care ea îl pipăia de parcă ai fi fost o bucată de carne frăgezită. Mda, despre asta chiar aveam nevoie să discutăm. 451 Dar, când şi-a ridicat privirea spre mine, am putut să-mi dau seama la ce se gândea: am putut să simt la ce se gândea. Şi, după ce aproape că fusesem răpită şi după ce, în sfârşit, îmi deschisesem sufletul faţă de Teresa şi de Avery, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit să-l fac la patru dimineaţa era să vorbesc despre Aimee, despre mâinile ei rătăcitoare şi despre cum mă făcea să mă vreau transformată într-un cangur turbat şi să-i zbor capul de pe umeri cu piciorul. Într-adevăr, aveam nevoie să vorbesc cu el. Era ceva serios, iar el pusese degetul pe rană: la toamnă vor fi ceva kilometri între noi, aşa că era nevoie să am încredere în el. Și aveam. Oarecum. Creierul meu a oftat, literalmente a oftat. Numai că imediat mi-a oftat şi corpul, de fericire, când mâinile lui Jax mi-au urcat pe coapse, ajungând până la tivul pantalonilor scurţi. Un colţ al gurii i s-a arcuit în sus, în acel surâs sexy, cu jumătate de gură. Bun. Putem să vorbim și altă dată. Nevrând să-i ofer creierului meu şansa de a demonstra că e o idee nefericită şi că azvârleam deoparte puterea feminină sau cine ştie ce alt rahat, pentru ceva frichi-frichi, l-am apucat de marginile tricoului şi am tras în sus. Fără să scoată o vorbă, Jax s-a dat puţin înapoi şi a ridicat braţele. Cât ai clipi, era cu bustul gol, mâinile mele îi pipăiau pieptul tare, aspru, şi încă o dată m-am mirat cum de am stat atât de mult timp fără să ştiu cum e să simţi pieptul unui bărbat — pieptul lui Jax — sub degete. 452 Mi-am lăsat capul în jos, iar Jax şi l-a ridicat, întâlnindu-mă înainte ca eu să ajung măcar la jumătatea drumului, şi sărutul a fost unul dulce, a fost grijuliu şi blând. Atingerea tandră a buzelor lui mi-a ajuns tocmai până în piept, strângându-mi inima. Dumnezeule, tare pierdută eram după el! Mâinile lui mi-au lunecat în sus pe marginile corpului, prinzându-mi tricoul şi scoţându-l de pe mine. Am rămas goală de la mijloc în sus şi aerul rece mi s-a revărsat peste pielea încinsă în timp ce Jax se ridica şi-şi punea mâinile pe umerii mei. Mi-a sărutat cu delicateţe colţul gurii, după care şi-a plimbat buzele peste pielea învineţită a maxilarului, împingându-mă în acelaşi timp pe spate. Părul aspru de pe pieptul lui mi-a gâdilat pieptul, în timp ce gura îi aluneca în jos pe gâtul meu. Mi-am pus mâinile pe braţele lui, simţindu-i bicepşii cum se încordează, susţinându-i greutatea. Apoi, buzele lui mi-au cuprins sfârcul şi întregul meu trup a prins viaţă. Spinarea mi s-a arcuit, iar gura s-a deschis, lăsând să iasă un uşor scâncet. — Eşti atât de sensibilă, a zis el, cu gura pe sânul meu. Asta te face să fii foarte uşor excitată şi pregătită. Avea dreptate. — Scuze... Jax a chicotit uşor. — Numai tu ai fi în stare să te scuzi pentru aşa ceva, mi-a zis. După care şi-a mişcat limba peste sfârcul întărit, iar unghiile mele i-au pătruns în piele. Şi-a mutat greutatea pe un singur braţ, iar mâna liberă a început să se ocupe de celălalt sân şi iată 453 apărând tărâmul fericirii pentru Calla, mai ales când l-am simţit întărit, apăsându-mi coapsa. Mii de senzaţii mi-au vibrat prin vene când mâna lui mi-a părăsit sânul şi mi-a lunecat în jos, până pe abdomen. Şi-a desfăcut palma imediat dedesubtul buricului şi apoi a lăsat-o să alunece pe sub elasticul pantalonilor mei scurţi. Am ţipat din răsputeri când mi-a supt sfârcul, tare şi prelung, ca şi cum ar fi putut să mă fiarbă afară din trupul meu. Şi chiar îl credeam în stare. Mi-a mai ciugulit puţin din carnea sensibilă, după care s-a ridicat, rostogolindu-se de tot de pe mine. Stând în şezut, mi-a apucat pantalonii scurţi şi chiloţii. I-a scos de pe mine, după care şi-a scos şi ce mai avea pe el. A dispărut pentru o clipă, iar când a reapărut, avea un prezervativ în mână. După ce s-a ocupat şi de problema asta şi s-a urcat din nou pe mine, a luat-o de la capăt, sărutându-mi cu blândeţe colţul gurii, plimbându-şi buzele pe maxilarul meu învineţit şi apoi coborând, spre sânul meu stâng şi, pe urmă, spre cel drept. Mi -am arcuit spinarea şi am scăpat un geamăt. — Jax... — Fir-ar să fie, a exclamat, cu o voce aspră, profundă, în timp ce-şi mişca şoldurile peste ale mele, iar eu îmi desfăceam coapsele, primindu-l, dorindu-l. Când a dat să se retragă, am ştiut că vrea să încetinească ritmul, s-o scoată din mine, iar pe mine să mă scoată din minţi, însă n-aveam de gând să accept aşa ceva. — Nici gând, am şoptit, am gâfâit, mai degrabă. Te vreau. Acum. A ridicat o sprânceană. 454 — Răbdarea e mereu răsplătită, scumpo. — Dă-o naibii de răbdare. A chicotit uşor, însă râsul lui s-a transformat într-un geamăt când mi-am vârât mâna între noi, încolăcindu-mi degetele la rădăcina membrului lui. — Ce naiba, scumpo, tu chiar eşti nerăbdătoare în seara asta! Mi-am strâns degetele în jurul lui în timp ce şoldurile îi zvâcneau din nou, oferindu-mi o imagine panoramică a acelor mușchi sexy aflaţi de-o parte şi de cealaltă a bazinului. — Poate, un pic, i-am zis. Şi-a trecut o mână peste şoldul meu, apoi peste coapsă şi, când mi-a ridicat şoldul, l-am călăuzit direct acolo unde îl voiam. Vârful i s-a strecurat înăuntru, după care totul s-a concentrat în miezul meu. Mi-am luat mâna de acolo şi i-am încolăcit gâtul cu braţul. Mai puternic decât mine, Jax s-a reţinut. Zâmbetul lui a devenit unul infatuat. — Jax, am şoptit eu. Postat exact acolo, s-a lăsat să alunece înăuntru cu un centimetru, poate doi, şi şi-a coborât gura foarte aproape de a mea. — Vrei? m-a întrebat. — Ce întrebare tâmpită! — Da? Aşa să fie? Mi-a sâcâit sânul cu degetul mare, mi-a prins sfârcul între degete, iar eu am ţipat, încântată de senzaţie. — Nu e corect, am icnit apoi. — Nu mai ştiu ce să cred, după ce-ai zis că e o întrebare tâmpită. 455 Lăsându-şi capul mai jos, a început să-mi înşire sărutări pe panta umărului, continuând să mă ciupească de sfârc, până când mi-am simţit sânii grei şi umflaţi. — Tot mai e o întrebare tâmpită? m-a întrebat, ciupindu-mă iar. — Da, m-am forţat să răspund, zbătându-mă să-mi eliberez celălalt picior. I-am încercuit şoldul cu el şi, cu ambele picioare, l-am împins înăuntru, în timp ce-mi împingeam bazinul în sus. A şuierat printre dinţi şi s-a înfipt, tocmai până la rădăcină, împunsătura asta, umplându-mă, mi-a dat o senzaţie pe care naş putea s-o uit vreodată. — Scumpo, a gemut el. Cred că eşti flămândă de mine. Aşa şi eram. Şi nu se mişca. Nu. El chiar avea un autocontrol ieşit din comun. Rămăsese complet nemişcat, adânc înfipt, iar eu eram complet lipsită de răbdare. Mi-am legănat şoldurile şi am gemut amândoi, la unison. — Dumnezeule, tu chiar o vrei imediat, a gâfâit el, sărutându-mă în locul în care-mi zvâcnea pulsul mai tare. Eşti pregătită! — Sunt, am confirmat, simţind cum mi se înfierbântă obrajii. Jax şi-a lăsat capul în jos şi şi-a plimbat limba printre buzele mele, până când i le-am deschis. M-a sărutat adânc, cumva încă atent la tăietura din buza mea, după care şi-a ridicat capul. — Eşti cu mine? Amintindu-mi că m-a mai întrebat asta, am încuviinţat din cap şi am spus şi un “da”. El m-a sărutat iar. — Atunci, rămâi cu mine. 456 Până să-i pot răspunde la asta, şi-a luat mâinile de pe picioarele mele şi a ieşit din mine. Scâncetul meu de protest a pierit când m-a apucat de şolduri şi m-a întors pe burtă. Am încremenit. Părul mi se dusese peste umăr, în faţă, aşa că aveam acum spatele complet expus privirii lui, tocmai partea care arăta mai rău, şi el o mai văzuse, dar atunci fusese altceva, cu totul altceva. Am dat să mă salt, să mă întorc la loc, însă el m-a ţinut bine de şolduri și m-a ridicat în genunchi. Era cu faţa spre spatele meu şi panica mi s-a amestecat cu miile de alte emoţii resimţite în clipa aia. — Rămâi cu mine, scumpo, mi-a zis, cu buzele pe ceafa mea. — Jax... Dar mi-am pierdut darul vorbirii când s-a înfipt în mine pe la spate. Îl simţeam cu totul altfel, era o senzaţie mai deplină, mai viguroasă. Mă sprijineam în palme şi-n genunchi, iar el era adânc în fipt în mine. Nu mai puteam să respir. Senzaţia era intensă, copleşitoare, puternică. — Mai eşti cu mine? m-a întrebat. Eram. Nu-mi venea să cred. Dar eram. Eram în totalitate cu el. — Calla? a insistat, mângâindu-mi umărul cu o mână. — Da, am gâfâit eu. Sunt cu tine. — Bun, a murmurat el. Şi atunci, m-a luat în primire cu toată forţa. A început să se mişte în mine, adânc şi repede, încetinind ritmul la fiecare câteva zvâcnete, ca să se înfigă mai tare, şi în poziţin asta, pe la spate, era cu totul altfel decât în dăţile 457 trecute. O cu totul altă dezlănţuire de senzaţii mă cuprindea. Mi-am înfipt degetele în cuvertură, în timp ce şoldurile, din instinct, îmi zvâcneau spre el. — Of, Doamne, am şoptit. Nu ştiam eu prea multe despre sex şi, de fiecare dată când o făceam cu el, aveam surprize, însă niciodată nu mi-am închipuit că aş putea să simt aşa. Mormăitul lui aprobator m-a pătruns toată, iar când mi-a încolăcit mijlocul cu un braţ, şi-a unit trupul de al meu. Apoi, şi-a strecurat o mână printre picioarele mele, apăsându-mi centrul fiinţei cu degetul mare, şi era prea mult, şi era totul. Trupul mi se zguduia, plăcerile intense succedându-se atât de repede, încât mă simţeam ameţită, şi mă ţineam tare când se izbea în mine, dar deveneam frenetică atunci când mă izbeam eu de el. I-am auzit mormăitul, deşi avea buzele apăsate pe gâtul meu. — Niciodată n-a fost aşa. Cu nimeni. Numai cu tine. Mi s-a tăiat respiraţia şi m-am simţit pierdută în cuvintele astea, în felul în care-şi mişca trupul în spatele meu, rapid şi frumos în sălbăticia lui, şi foarte curând camera s-a umplut de zgomotele trupurilor noastre izbindu-se unul de celălalt, de gâfâielile și de gemetele noastre. Orice ritm se dusese, eu fiind magnetul lui, iar tensiunea se acumula galopant şi simţeam că şi el era aproape, după cum zvâcnea şi se smucea în mine. — N-a fost niciodată aşa, mi-a mârâit în ureche. În clipa aia, am ajuns fix pe culme. Mi-am lipit strâns trupul de al lui, agăţându-mă cu braţele, cu picioarele, cu fiecare părticică din mine, mi-am azvârlit capul pe spate şi am urlat din răsputeri. Presiunea din mine a erupt, şuierându-mi prin tot 458 trupul, în timp ce el gemea tot mai tare odată cu fiecare înfigere violentă. Braţele mi-au cedat. M-am prăbuşit cu faţa pe pat, iar el m-a urmat, lăsându-şi peste mine greutatea incredibilă, şi a continuat să mă posede, încolăcindu-şi un braţ de piciorul meu, ridicându-l şi izbindu-mă în fiecare părticică din mine. Senzaţia asta, sunetele scoase de el, de trupurile noastre, mau pus din nou pe jar şi de data asta i-am urlat numele, iar el s-a înfipt mai adânc ca oricând şi i-am auzit gemetele greoaie şi senzuale în ureche în timp ce-şi dădea drumul. Abia atunci şi-a încetinit mişcările, trupul lui dând impresia că pluteşte prin propria voie, căutându-şi eliberarea, iar micile şocuri ulterioare orgasmului meu încă reuşeau să mă surprindă, cu fiecare sublimă zguduitură. Nu ştiu cât timp au mai durat mişcările lui legănate în interiorul meu, înainte ca el să iasă, apoi să se rostogolească de pe mine şi să se descotorosească de prezervativ. Eu nu m-am mişcat. Mişcarea devenise ceva mai presus de puterile mele. Muşchii îmi erau terci. Când s-a întors în pat, m-a găsit exact aşa cum mă lăsase şi nu i-am putut fi de niciun ajutor când m-a învelit sau când m-a întors pe o parte, lipindu-şi trupul de al meu. — Te simţi bine? s-a interesat. — Mm-hm, am murmurat, somnoroasă. Au urmat câteva clipe de tăcere. — Nu te-a durut? — Nu. A fost minunat. Mi-a sărutat partea din spate a umărului. — Ţi-a plăcut aşa. N-a fost o întrebare, cel puţin, aşa cum o rostise el, dar am murmurat din nou: 459 — Mm-hm. Râsul lui Jax mi-a gâdilat ceafa când m-a lipit şi mai strâns de el, astfel încât spaţiul dintre noi a dispărut cu desăvârşire. — Mai eşti cu mine? — Mai sunt cu tine. 460 DOUĂZECI ŞI ŞAPTE Întinsă pe burtă, împrăştiată pe pat, cu o mână îndesată sub perna pe care-mi ţineam capul şi cu cealaltă îndoită pe lângă corp, m-am trezit încetul cu încetul, simţind o atingere uşoară ca fulgul pe şold, apoi pe curbura posteriorului. M-am foit, neastâmpărată, am deschis ochii, clipind, şi am fost imediat orbită de lumina strălucitoare care se revărsa în dormitor. Gemând, i-am închis la loc şi am încercat să mă cuibăresc iar. Îmi simţeam oasele de parcă n-ar mai fi fost prinse de carne, dar era, într-un fel, o senzaţie plăcută. La fel şi părerea de apăsare care-mi desena alene pe piele. Nu mai dormisem până acum cu faţa în jos şi, sinceră să fiu, nici nu-mi aminteam când adormisem. Probabil, la un moment dat, după ce-şi încolăcise Jax braţele în jurul meu, iar eu mai respirasem o dată. Trupul mi-l simţeam agresat până şi acum, dar în cel mai bun sens posibil. Într-atât, încât... Deodată, pleoapele mi s-au ridicat brusc. Tot ceea ce am văzut, de îndată ce mi s-au adaptat ochii la lumină, au fost uşile şifonierului din dormitorul lui Jax şi mi-am închipuit că el era răspunzător de desenarea a ceea ce părea să fie cifra opt pe fesa mea dreaptă, asta dacă nu cumva s-o fi urcat în pat lângă mine cine ştie ce artist plastic. Spatele îmi era dezgolit. Ce naiba, cearşafurile şi păturile ajunseseră undeva, încurcate, printre coapsele mele şi eram sigură că Jax putea sămi vadă dezastrul de pe piele, exact ca atunci când mă întorsese şi mă luase pe la spate. Faptul că spinarea îmi fusese vizibilă azi-noapte fusese... oarecum acceptabil, deoarece mă îndoiesc că el îi acordase cu adevărat atenţie. 461 M-am încordat şi am expirat tremurător, pregătindu-mă să mă rostogolesc mai departe de el, astfel încât să-i ocup câmpul vizual cu ţâţele. Şi totuşi, chiar dacă nu mă ruşinam chiar atât de mult de partea mea din faţă, decât de cea din spate, în mod cert aveam întipărite în piele dungi de la aşternuturile lui boţite, ceea ce, capac peste toate, n-ar fi arătat deloc sexy. Cu alte cuvinte, eram destul de convinsă că mă situam acum pe teritoriul opus senzualităţii. — Nu, i-am auzit vocea. Am fixat cu privirea şifonierul, gândindu-mă dacă să mă prefac încă adormită, după care am respins ideea, fiindcă era prostească, aşa că am continuat să fac pe proasta. — Nu, ce? Degetele lui Jax s-au strâns pe şoldul meu dezgolit. — Nu te mai ascunde. Ştiu că te pregăteai să te întorci. Nu te ascunde. Pleoapele mi-am căzut peste ochi şi m-am forţat să rămân nemişcată. După câteva secunde, el a reînceput să-mi deseneze pe fese chipuri zâmbăreţe, sau naiba ştie ce. Simţeam de parcă ochii lui mi-ar fi sfredelit găuri în epiderma decolorată şi aspră, ca şi cum mi-ar fi înlăturat straturile de piele cu ajutorul razelor X. — Chiar că ai un popou drăgălaş. Hm. — Adică, pe bune. Popoul tău e al naibii de drăgălaş, scumpo, a continuat el, determinându-mă să-mi ridic pleoapele şi să-mi încreţesc fruntea. Tu eşti una dintre femeile alea care, pur şi simplu, se nasc având un popou drăgălaş. Nu există exerciţii fizice capabile să creeze un posterior ca ăsta. 462 — Corect, am zis, după câteva secunde. Cred că popoul ăsta a fost creat cu o mulţime de Big Mac şi de tacos. Hohotul gros de râs al lui Jax m-a făcut să-mi arcuiesc colţurile buzelor, după care i-am simţit piciorul mişcându-se peste al meu, apoi lungimea lui fierbinte şi tare apăsându-mi respectivul popou drăgălaş. — Atunci, să nu te abţii niciodată de la a mânca o mulţime de Big Mac şi de tacos. Imediat, am fost udă. De-a binelea. Nu ştiu dacă a fost de vină faptul că l-am simţit atât de aproape de cea mai moale parte a mea sau cel că mi-a zis să nu mă abţin niciodată de la a mânca Big Mac şi tacos. Indiferent ce-ar fi fost, eram pregătită. — Asta pot s-o fac, am zis, cu o voce guturală. Să mănânc Big Mac si tacos. Mi-a depus o sărutare pe umăr şi, cu genunchiul, mi-a desfăcut coapsele, în timp ce-şi strecura mâna între trupul lui şi-al meu. — Foarte curând ar trebui să ne ridicăm din pat, mi-a zis. E posibil ca eu să fi mormăit ceva în sens de negaţie. Chicotelile lui mi-au gâdilat umărul. — E aproape zece. Habar n-am când ar putea să apară prietenii tăi. — Avem timp, l-am asigurat eu, cu toate că nu ştiam dacă aveam sau nu. Mâna lui Jax şi-a făcut loc printre picioarele mele şi am zvâcnit din şolduri când degetele lui mi-au atins zona umedă. — Fir-ar să fie, scumpo, eşti de-a dreptul nesătulă. Ador asta! O, inima a început să-mi ţopăie de fericire la auzul cuvântului ador, chiar dacă, probabil, nu însemna mai nimic. 463 Mâna i-a dispărut şi m-am aşteptat să-l simt îndepărtânduse ca să ia un prezervativ, însă el nu s-a mişcat şi, după câteva secunde, am reînceput să simt vârtejurile alea. Împingându-mă în coate, m-am ridicat ca să-l privesc peste umăr. Dumnezeule, numai el putea să arate atât de înnebunitor, caraghios de sexy, după numai câteva ore de somn, cu părul ridicat în toate direcţiile şi o mirişte aspră în barbă. Pentru moment, am rămas pierdută cu privirea spre el, după care miam dat seama că el îmi privea spinarea. Pe bune. O senzaţie de încordare mi-a cuprins umerii şi, după un răstimp care mi s-a părut lung cât o viaţă de om, ne-am întâlnit privirile. Şi am zis ceea ce simţeam nevoia să zic. — Nu-mi place chestia asta. Imediat, s-a crispat la faţă. — Ce anume, scumpo? Mi-am dat seama, după felul în care o rostise, că întrebarea era sinceră şi, dintr-un oarecare motiv, asta mi-a readus blestematul ăla de nod în gât. Mi-am lăsat braţele în jos şi miam pus din nou obrazul pe pernă. — E urât, am zis în şoaptă. Jax n-a spus nimic pe moment, mărginindu-se să-mi dea deoparte de pe spinare câteva şuviţe de păr. — Tu ştii ce văd eu atunci când îţi privesc spatele? m-a întrebat apoi. — Că arată cam ca munţii Apalaşi pe hartă? am glumit, însă am nimerit ca nuca-n perete. — Nu, scumpo, a răspuns el, inspirând adânc. O să fiu sincer, da? N-o să mă apuc să-ţi spun că ceea ce văd în clipa asta e uşor de privit. 464 Of, Doamne... Inima mi s-a făcut cât un purice şi am fost tentată să mă arunc jos din pat. — Dar nu e din motivele care crezi tu că ar fi, a continuat el şi atunci am simţit-o, mâna lui peste partea cea mai urâtă a spatelui meu, şi întregul corp a vrut să mi se chircească, dintrun reflex, însă nu s-a putut întâmpla una ca asta, din cauză că el, practic, stătea întins pe mine. Când îţi văd spatele, mă gândesc la durerile prin care ai trecut. Personal, nu ştiu cum ar putea să fie, dar am avut pielea sfârtecată de şrapnele încinse şi sunt convins că a fost nimica toată faţă de ce-ai simţit tu. În schimb, atunci când s-a declanşat bomba aia, în deşert, am văzut soldaţi — prieteni de-ai mei — cuprinşi de flăcări. Am strâns cu putere din pleoape, însă cuvintele lui mi-au declanşat apariţia unor imagini pe care nu voiam să le văd, dar trebuia. — Şi mai ştiu că nu există calmante, în orice cantitate, capabile să atenueze cu adevărat durerile provocate de arsuri ca astea şi că tu le-ai supravieţuit. Asta e ceea ce gândesc eu, când le văd. Şi mă mai gândesc la cum ţi-au afectat viaţa cicatricele astea blestemate. Cum te-au doborât, cu toate că încă eşti una dintre cele mai frumoase fete din câte am văzut vreodată, fiindcă toate cicatricele astea nici măcar nu ţi-au atins frumuseţea. Ele nu înseamnă nimic, în comparaţie cu zâmbetul tău, sau cu frumoşii tăi ochi albaştri, sau cu popoul ăsta drăgălaş. Of, Dumnezeule... Numai că el nu terminase. — Şi ştii ce altceva mai văd? O dovadă fizică a cât de puternică eşti tu, Calla, a cât de curajoasă eşti. Asta e ceea ce 465 văd eu când îţi privesc spatele. O hartă înfăţişând cât eşti de vitează, arătându-ţi tăria şi curajul. Of, Dumnezeule... Mă usturau ochii de lacrimi. Nodul acela, provocat de emoţii, mi se pusese din nou în gât, pregătit să se reverse şi să inunde tot pământul. — Şi chestia asta nu e urâtă, a continuat el, cu o voce scăzută până la nivel de şoaptă. M-am întors, împingându-mă în coate, şi l-am privit din nou peste umăr. Imaginea lui s-a înceţoşat. — Jax... — Chestia asta e frumoasă, în felul ei, propriu, dar tot e al naibii de frumoasă. Unele dintre lacrimi au început să se scurgă şi am ştiut că o să încep într-adevăr să plâng în hohote, fiindcă era cea mai formidabilă frază din câte auzisem vreodată, şi tot ce am fost în stare să spun în replică a fost un stângaci “mulţumesc”. Unul dintre colţurile gurii i s-a avântat în sus. Aş fi vrut să spun mai multe şi aş fi plâns mai mult, dar noroc că telefonul lui a început să sune, fiindcă eram la câteva secunde de a-i spune că-l iubesc şi că vreau să fiu mama copiilor lui. Bine, nu chiar imediat, ci mai târziu, şi mi-am închipuit că poate ar fi fost prea devreme ca să-i spun una ca asta, dar, o, Doamne, ce-l mai iubeam! Jax n-a luat în seamă telefonul şi m-a întors cu faţa în sus. — Am impresia că ai înţeles, mi-a zis. În sfârşit. Rezemându-se într-un braţ, cel înfipt în pernă, mi-a şters lacrimile cu mâna cealaltă. Un mic sâmbure de “am înţeles” era prezent, chiar dacă mic şi fragil, era acolo, cuibărit în fundul stomacului meu ca o 466 sămânţă micuţă care tocmai începea să încolţească. Aveam nevoie de iubire şi de atenţie, dar începeam să înţeleg. — Mda, a rostit el, zâmbind, după care şi-a lăsat capul în jos, sărutându-mi obrazul stâng exact când telefonul începea să sune iar. S-a retras, aruncând o privire fioroasă în direcţia noptierei. — Ar trebui să răspunzi, i-am zis, cu o voce care a sunat îngroşată. Jax nu prea părea dispus să răspundă, dar, după ce a tras o înjurătură, s-a dat jos de pe mine şi a înşfăcat telefonul. A răspuns cu un “Ce e?”. Tocmai mă lăsasem la loc pe pernă, pregătindu-mă să-mi derulez în minte iar şi iar întregul lui discurs, într-un fel uşor obsesiv, când Jax s-a ridicat deodată în capul oaselor. — Ceee? Tonul lui mi-a provocat un val de nelinişte, la care am reacţionat, ridicându-mă în şezut, apucând cearşaful şi acoperindu-mi sânii cu el. — Mda, sunt Jackson James. Care-i problema? A urmat o tăcere prelungită, după care a sărit jos din pat, iar eu m-am holbat la fesele lui ferme. Mi-a aruncat o privire peste umăr, cu maxilarele încleştate. — Da. Mulţumesc. Mhî. — Ce s-a întâmplat? l-am întrebat, de îndată ce a lăsat jos telefonul. Jax şi-a adunat blugii şi chiloţii de pe podea. — Trebuie să te ridici din pat şi să te îmbraci, scumpo. Tonul lui nu lăsa loc pentru împotrivire şi mi-am dat seama că se întâmplase ceva, aşa că am făcut ceea ce mi-a spus. Am aruncat cearşaful de pe mine şi m-am ridicat din pat. Jax îşi 467 îmbrăcase deja blugii când m-am pomenit deodată cu el în faţa mea. Tot aerul mi-a ieşit din plămâni când i-am văzut expresia din ochi. O, nu... Pulsul mi s-a accelerat dintr-odată. — E vorba despre mama, nu-i aşa? I-au găsit cada... — Nu, scumpo, nu e vorba despre mama ta, mi-a răspuns, cuprinzându-mi obrajii între palme şi căutându-mi privirea. E despre Clyde. Şi e grav. A făcut un infarct. Unul dintre motivele pentru care am vrut să mă fac asistentă medicală a fost acela că urăsc spitalele. Mie, spitalul mi se pare o hazna de amintiri nedorite ale durerii, suferinţei şi disperării, aşa că, într-un fel, faptul de a deveni asistentă era o modalitate de a-mi înfrânge ura şi temerea asta. Numai că, din motive încă şi mai evidente, azi nu mă gândeam la viitoarea mea carieră şi uram spitalele mai mult decât le urâsem de multă vreme, din cauză că eram pe punctul de a mă alege cu încă o amintire îngrozitoare legată de un spital. Eram în sala de aşteptare din faţa secţiei de terapie intensivă şi stăteam acolo de cel puţin o jumătate de oră. Ne prezentasem, ni se spusese că medicul lui Clyde va veni curând să stea de vorbă cu noi, însă nu venise nimeni. Ceea ce n-avea cum să fie bine. În sală nu era nimeni, cu excepţia mea şi a lui Jax, lucru de care eram foarte mulţumită, deoarece abia îmi mai ţineam firea. Când sunase Teresa, ca să-mi spună că erau la cinci minute de casa lui Jax, îmi dădusem seama că uitasem complet de ei. După ce-i explicasem ce se întâmplase, ea îmi spusese imediat că or să vină şi ei la spitalul Montgomery, dar i-am zis că nu e cazul şi co să-i ţin eu la curent. Mai întâi de toate, pentru că voiam ca ei 468 să se bucure de planificata vizită în Philly, iar pe urmă, fiindcă n-aş fi rezistat dac-ar fi fost şi ei aici. La drept vorbind, oricum n-aveam să rezist. Deocamdată, patrulam pe toată lungimea sălii vopsite întrun alb aseptic, cu scaune şi bănci tapiţate în cenuşiu. Tot ce ştiam e că suferise un infarct şi că era grav. Clyde era în sala de operaţii. Atât. — Scumpo, cred că ar trebui să stai jos, mi-a propus Jax. — Nu pot, i-am zis, trecând pe lângă şirul de scaune. Cât crezi c-o să mai dureze? S-a aplecat în faţă, rezemându-se cu coatele pe genunchi. — Nu ştiu. Chestiile de genul ăsta pot să ia destul de mult timp. Încuviinţând absentă, mi-am încrucişat braţele pe piept şi mi-am continuat plimbările. — Am ştiut că e ceva în neregulă cu el, mai ales aseară. Se freca întruna pe piept, era când roşu la faţă, când pafid de-a binelea. Şi transpira... — Calla, tu n-ai ştiut. Niciunul dintre noi n-a ştiut. Nu poţi să te învinuieşti pentru asta. Avea dreptate, însă eu îl văzusem pe Clyde cum arăta, aseară, când apăruse şi-i pusese pe fugă pe răpitori. Am scuturat din cap şi furia m-a luat în stăpânire. — Naiba s-o ia, am şuierat, clocotind. Jax şi-a îndreptat spinarea. L-am fixat cu privirea pentru câteva clipe, după care am întors capul. — Ştiu că, în mare măsură, stresul i-a fost provocat de bar şi de dispariţia ei. Ce naiba, dar şi tu ai parte de o grămadă de stres! Tu administrezi barul în locul ei şi pentru ce? Pentru bacşişuri şi pentru salariul minim? 469 O expresie ciudată i-a încreţit faţa; şi-a frecat bărbia ţepoasă cu o palmă. — Cât pe ce să fiu răpită aseară din cauza ei, iar Clyde a fost acolo. N-avea nevoie de stresul ăsta. Uite ce-a păţit! M-am oprit, desfăcându-mi braţele şi strângând pumnii. Furia mi-a turnat venin în sânge, făcându-mă să spun: — O urăsc! — Scumpo... a încercat Jax, clipind. — Ştiu că n-ar trebui să simt asta, dar n-am cum să mă stăpânesc, am continuat, cu sufletul la gură. Uite ce ne-a făcut tuturor! Şi pentru ce? Ştiu că a avut o viaţă grea, pentru că am trăit-o şi eu! Am fost chiar acolo, lângă ea, Jax! Am trăit-o şi eu, însă eu... — Noi probabil că n-am mai fi fost aşa cum suntem azi. Ştii asta, nu? mi-a zis el, încet. Ea ne-a dat ocazia asta. Ea ne-a dat ocazia asta. Am închis gura brusc, încordându-mi umerii. L-am privit în ochi, apoi am întors capul. Usturimea din piept era dureroasă. Dar, după câteva clipe, la fel de repede pe cât îmi pătrunsese în vene, otrava s-a scurs afară şi am şoptit: — Mda, ea ne-a dat ocazia asta. — Iar tu n-o urăşti. Am închis din nou ochii, stăvilindu-mi torentul de lacrimi ale frustrării. — Ştiu. Adevărul era că, uneori, îmi doream s-o pot urî, fiindcă astfel nu mi-ar mai fi păsat de ceea ce i se întâmpla şi de ceea ce făcuse din viaţa ei. Nu mi-aş mai fi făcut griji în legătură cu efectele drogurilor asupra ei. Nu m-ar mai fi interesat dacă are 470 un acoperiş deasupra capului sau veşminte curate pe ea. N-aş mai fi avut grijă şi, fir-ar să fie, grija durea. Când am simţit că emoţiile astea crude, care existaseră în mine nu de astăzi, nu de săptămâna asta, nici măcar de anul ăsta, ci de mult mai mult timp, încep să crească înăuntrul meu, mi-am reluat patrularea prin sală ca să mi le înăbuş. Am încercat să mă concentrez pe altele. — De ce te-au sunat pe tine? l-am întrebat pe Jax. — Probabil, m-o fi indicat ca persoană de legătură, pentru cazuri de urgenţă, aşa cred. Ceea ce însemna că pe mine nu mă indicase. Eu nu eram persoană de legătură pentru omul care, practic, contribuise la creşterea mea. Era o prostie să mă simt vinovată pentru faptul că nu eram persoana de legătură desemnată de Clyde pentru cazurile de urgenţă, dar ştiam că, dac-aş fi fost mai mult timp prin preajmă, treburile ar fi stat altfel. Totuşi, mă îngrozea gândul că s-ar fi putut întâmpla una ca asta, fără ca nimeni să mă fi anunţat. Şi atunci, gândul m-a izbit cu forţa unei semiremorci în plină viteză. Eu făcusem totul greşit. Toată viaţa. Complet greşit, fiindcă alegerea mea fusese cea care mă mânase să părăsesc oraşul ăsta, şi tot alegerea mea dusese, practic, la terminarea relaţiei cu omul care-mi fusese unicul model pozitiv în întreaga mea viaţă afurisită. Dar, şi aşa, aş fi putut să ţin legătura cu el. Chiar şi-aşa, aş fi putut să mai vin în vizită. La naiba! Poate că, dac-aş fi mai trecut pe-aici, mamei i-ar fi venit mai greu să mă cureţe de bani. Cine ştie? Eu, însă, dădusem bir cu fugiţii la prima ocazie ivită şi ştiu că, de fapt, Clyde nu mi-o lua în nume de rău, dar, oricum... îmi spusesem mie însămi că 471 uram barul, însă cele mai frumoase amintiri ale mele erau de acolo. Mă minţisem singură. De foarte multe ori. Dacă pe spinare aveam o hartă a curajului, a vitejiei şi a tăriei, eram al naibii de sigură că nu mă comportasem ca atare de mult timp. Nu şi de când aflasem că mama îmi luase banii şi de când îl cunoscusem pe Jax. Mi s-au înmuiat genunchii şi habar n-am cum de nu m-am dat cu fundul de podea. — Of, Doamne... Jax şi-a ridicat privirea spre mine. — Scumpo, el o să-şi revină. — Dacă nu m-aş fi întors aici în vara asta, presupunând că el tot ar fi făcut infarct, n-aş fi ştiut, i-am zis, oprindu-mă în faţa lui Jax, eu n-aş fi aflat niciodată... şi dacă moare? Dacă asta ar fi fost ultima mea şansă ca să-l văd? Jax s-a crispat la faţă şi, deodată, m-a apucat cu un braţ de mijloc şi m-a tras pe genunchii lui. Cu cealaltă mână mi-a cuprins obrazul. — Scumpo, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu Clyde, aş fi luat eu legătura cu tine. Un şuvoi proaspăt de lacrimi s-a înălţat, gata să se reverse. — Dar cum? Tu nu mă cunoşteai, nici nu ştiai cum să mă găseşti. Ştiai de mine, dar asta-i altceva. Expresia aia ciudată i-a traversat din nou faţa, însă şi-a lăsat mâna să-i alunece până la ceafa mea, călăuzindu-mi faţa spre pieptul lui. — Te-aş fi găsit eu, scumpo, dar acum eşti aici şi asta-i tot ceea ce contează. Cuibărindu-mă strâns la pieptul lui, l-am cuprins nu prea strâns cu braţele şi am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem 472 de ani de zile. M-am rugat, m-am rugat cu toată seriozitatea să se facă bine Clyde. Şi m-am cam simţit ipocrită rugându-mă, dar tot am făcut-o. Am rămas aşa până când s-a deschis uşa. Atunci, m-am desprins de pieptul lui Jax, aşteptându-mă să fie medicul, însă cel care a intrat în sală a fost Reece, îmbrăcat în uniformă. Era de serviciu. M-am crispat imediat, iar el probabil că mi-a văzut expresia şi a ţinut să mă liniştească imediat. — Am auzit despre Clyde. Am vrut doar să aflu cum se simte. — E în operaţie, i-am zis. Altceva nu mai ştiu. — Îl cunosc pe Clyde de ceva timp, mi-a zis Reece, după ce s-a aşezat pe scaunul de lângă noi. E un bărbat puternic. O să treacă el de asta. Am tras aer în piept, tremurat, iar Jax şi-a plimbat mâna pe spinarea mea. — Mulţumesc, i-am răspuns lui Reece. El n-a mai zis nimic, dar a dat de înţeles că are de gând să mai stea pe-acolo, ceea ce mi-a dat o stare de cald şi bine. După vreo zece minute, când s-a deschis iar uşa, am văzut-o intrând pe Teresa, urmată de ceilalţi prieteni ai mei, şi am simţit că mi se strânge inima. I-am fixat cu privirea, în timp ce se apropiau de noi. — Ce-i cu voi aici? i-am întrebat. — Trebuia să venim, mi-a răspuns Teresa, aşezându-se de cealaltă parte a noastră şi strângându-mă de braţ. Am vrut să ne asigurăm că eşti bine. Cam şi Avery au ocupat aceeaşi poziţie vizavi de noi, ea stându-i pe genunchi şi cu capul pe piept. 473 — Niciunul dintre noi nu s-a simţit bine ştiind că eşti aici, mi-a zis Avery. — Am vrut să fim cu tine, a adăugat şi Jase, aşezându-se pe scaunul de lângă Teresa. Am deschis gura, bolborosind un soi de mulţumesc, după care am întors capul şi mi-am îngropat faţa între gâtul şi umărul lui Jax. El m-a strâns mai tare cu braţul şi m-am îndemnat în sinea mea să nu plâng, pentru că era o prostie, însă emoţiile se acumulaseră peste măsură; am stat aşa până când mi-am simţit ochii cât de cât uscaţi şi atunci le-am mulţumit din nou. M-am adunat şi am reuşit să susţin şi să urmăresc conversaţia din jurul meu. Pe parcursul următoarelor două ore, Roxy şi Nick şi-au făcut apariţia în momente diferite, rămânând până când au fost nevoiţi să se întoarcă la bar. Roxy s-a ţinut cât mai la distanţă de Reece, însă când a plecat ea, s-a ridicat şi el şi a ieşit, în chip misterios. Chiar m-am mirat de asta. Toţi cei care lucrau la bar au venit, mai devreme sau mai târziu, şi sufletul meu s-a simţit alinat văzând că atâtor oameni le pasă de Clyde. Când i-am spus asta în şoaptă lui Jax, mi-a răspuns, tot şoptit: — Să ştii că lor le pasă şi de tine. Şi avea dreptate. Ca de obicei. Obicei care devenea oarecum enervant. Uşa s-a deschis din nou după puţin timp şi am simţit o greutate în stomac când am văzut că era o doctoriţă. Am vrut să mă ridic, însă Jax m-a strâns şi mai tare, aşa că tot ce am putut să fac a fost să-mi întorc faţa spre doctoriţă. — Cum se simte? am întrebat-o, cu inima bătând într-un ritm galopant. 474 Îmbrăcată într-un halat bleu şi arătând de-a dreptul epuizată, femeia şi-a netezit părul cărunt cu o mână mică, delicată. — Sunteţi din familie? — Da, am răspuns imediat. Rudă de sânge sau nu, Clyde era familia mea. Ochii ei căprui au cercetat sala de aşteptare. — Toată lumea e din familie? — Mda, toţi suntem din familie, a răspuns atunci Jax, mângâindu-mă pe abdomen. Cum se simte? Doctoriţa s-a dus să se aşeze pe un fotoliu dublu, situat pe diagonală faţă de scaunele noastre, şi şi-a împreunat palmele între genunchi. — A trecut cu bine de operaţie, ne-a informat. — Of, slavă Domnului, am şoptit, lăsându-mă moale peste Jax. — Dar încă n-am trecut pârleazul, a continuat femeia şi am ştiut, din ce învăţasem la şcoală, că următoarele ei cuvinte trebuiau luate foarte în serios. A suferit o criză cardiacă severă, provocată de mai multe blocaje. I-am pus stenturi, deoarece noi, de obicei... Ei, de obicei, constată că refacerea decurge mai rapid la cei cu stent faţă de cei cu bypass. Pe măsură ce vorbea doctoriţa, două părţi din creierul meu funcţionau în mod independent una de cealaltă: componenta medicală şi componenta personală. Dar, în definitiv, esenţial era că operaţia lui Clyde se încheiase cu bine şi, cu toate că fusese o operaţie foarte grea, iar eu ştiam cu situaţia putea să evolueze îngrozitor de nefavorabil din punctul acesta, el trecuse cu bine de operaţie, ceea ce era 475 formidabil. Lacrimi de uşurare începeau să mi se acumuleze în ochi. — Acum doarme şi, cel mai probabil, o să doarmă în tot restul zilei, iar în clipa de faţă, chiar trebuie să-l lăsăm să se odihnească, ne-a zis doctoriţa, cu un zâmbet şters pe faţă, ridicându-se. Dacă mâine totul va fi bine şi el va vrea, cel puţin unul dintre dumneavoastră va putea să-l viziteze. Atunci, m-am ridicat în picioare, iar Jax nu m-a mai împiedicat. — Vă mulţumesc... vă mulţumesc foarte mult. — Acum, a reluat ea, ar trebui să vă duceţi acasă cu toţii şi să vă odihniţi. Dacă se produc cumva modificări până mâine, vă dăm de ştire. Bine? După plecarea doctoriţei, m-am întors şi m-am pomenit cu Teresa în faţa mea. M-a cuprins în braţe, iar eu i-am întors îmbrăţişarea. — E bine, mi-a zis ea. E foarte bine. Clipind ca să-mi stăvilesc lacrimile, am clătinat din cap în semn de încuviinţare. — Ştiu, am zis. Clyde e puternic. O să treacă el şi de asta. Smiorcăindu-mă, m-am tras puţin înapoi şi i-am zâmbit. Jax a venit lângă mine şi m-a luat de mână, împletindu-şi degetele printre ale mele. Apoi, m-a strâns uşor. — Mulţumesc, am zis încă o dată, complet sufocată, întorcându-mă spre prietenii mei. Vă mulţumesc. Avery mi-a zâmbit în replică şi mi-am coborât privirea, dintr-un anume motiv, spre mijlocul ei. Chiar nu ştiu de ce, dar am văzut din nou în ei doi cel mai adorabil cuplu din istoria cuplurilor: mâna ei, mai micuţă, era în mâna lui Cam, palmele fiind strâns lipite şi degetele lui încolăcite peste ale ei. 476 Exact la fel cum mă ţinea Jax de mână. 477 DOUĂZECI ŞI OPT Abia luni s-a simţit Clyde suficient de bine încât să poată primi o vizită scurtă. Jax a fost nevoit să rămână în sala de aşteptare după ce a venit o asistentă tânără, care m-a condus în rezerva lui. Imaginea lui, zăcând pe patul acela îngust, cu statura altădată masivă, mătăhăloasă, dar acum părând atât de fragilă, plin de tuburi şi de fire, m-a zguduit. M-a privit, clipind lent, şi am simţit că-mi tremură genunchii; mi-am înghiţit nodul emoţiilor care-mi creştea în gât şi m-am aşezat pe scăunelul de lângă pat. Am întins mâna şi mi-am pus-o peste a lui. — Salutare, i-am zis. Un zâmbet stins, istovit, i-a apărut pe buze. Era îngrozitor de palid la faţă. — Fetiţa tatii... — Cum te simţi? am reuşit să-l întreb, deşi mi se tăiase respiraţia. — Pregătit să... alerg la maraton. Am râs, însă zâmbetul mi-a tremurat pe buze. Au mai trecut câteva secunde, în care ne-am privit reciproc, iar eu am fost nevoită să înghit din nou, cu greutate. — Vreau să te faci bine. — Se rezolvă, mi-a răspuns, cu acelaşi zâmbet slab. — Vreau să te faci bine, ca atunci când o să vin acasă în weekend, după ce-o să înceapă şcoala, să-mi faci tacos, i-am zis. Bine? Sprâncenele i s-au ridicat cu câţiva milimetri şi a murmurat: — Acasă? 478 Îngrijorată de gândul că poate infarctul i-a afectat şi altceva, nu numai inima, am încuviinţat. — Mda, când o să vin acasă, vreau ca tu... Vocea mi s-a stins în clipa în care, conştientizând ceea ce spusesem, m-am simţit străbătută de o lamă ascuţită. Acasă. Spusesem că vin acasă, referindu-mă la aici. Şi nu mai vorbisem despre aici ca fiind acasă de ani de zile, deoarece nu mai simţisem că ar fi aşa de când mama o luase razna, iar tata plecase. Am deschis gura, dar fără să scot un sunet, din cauză că nu ştiam ce să spun. Cel mai ciudat era că nu eram deloc înclinată să corectez ceea ce spusesem, fiindcă aici... aici însemna, din nou, acasă. Uau. Habar n-aveam cum să interpretez asta. Zâmbetul lui istovit s-a întins până la urechi, însă a dispărut foarte repede. — Fetiţa tatii, niciodată... n-am crezut... c-o să mai aud asta. — Eu... nici eu n-am crezut c-o s-o mai spun vreodată, am recunoscut. Fir-ar să fie! Lacrimile şi-au găsit drumul spre ochii mei şi m-am întrebat dacă asta va fi vara în care voi trece pe Prozac36. Dar e... am încercat să adaug, nereuşind să-mi termin afirmaţia. — E adevărat, m-a completat el, inspirând adânc şi tresărind de durere. E bine, fetiţa tatii. E... foarte bine. I-am strâns uşurel mâna şi m-am aplecat în faţă, şoptind: — Este. 36 Numele comercial al unui antidepresiv extrem de popular în Statele Unite, devenit celebru și datorită romanului autobiografic Prozac Nation, de Elizabeth Wurtzel, publicat în 1994, devenit bestseller și ecranizat în 2001, cu Christina Ricci în rolul principal. 479 Şi nu minţeam. Chiar aşa era. Inima mi se zbătea în piept în timp ce-mi ştergeam obrazul cu dosul celeilalte palme. — O simţi? m-a întrebat, încet. — Ce? am întrebat, la rândul meu, cu glasul răguşit. — Povara, ridicându-se un pic... de pe tine, a zis el. O simţi? Mi-au tremurat buzele când am încuviinţat. — Da, unchiule Clyde, o simt. A inspirat adânc încă o dată şi a avut nevoie de un mare efort ca să-şi răsucească mâna. Mi-a strâns degetele cu puterea unui ţânc şi mi-a venit greu să-l privesc aşa. — Mama ta... te-a iubit, fetita tatii. Și te iubeşte și acum. Tu... ştii asta, da? Strângând cu putere din buze, am făcut semn că da. Ştiam asta. În ciuda tuturor lucrurilor îngrozitoare pe care mi le-a făcut, ştiam că ea mă iubeşte şi acum. Doar că simţea mai mult nevoia să fie euforică, decât de mine, sau de dragostea mea. Nu era altceva decât tristul adevăr despre o persoană dependentă de droguri. Clyde a slăbit strânsoarea şi a închis ochii. Am mai rămas lângă el pe moment. — Ai nevoie să te odihneşti. O să mai vin, mai târziu, i-am zis apoi. A clătinat încet din cap în semn de încuviinţare, dar când am vrut să mă ridic, a deschis ochii şi şi-a încordat din nou mâna pe a mea. — Băiatul ăsta... ţine la tine de ceva... S-a întrerupt, iar eu am încremenit, pe jumătate aşezată, pe jumătate ridicată. După câteva clipe, a vorbit din nou. — E băiat bun, fetiţa tatii. Jackson a fost totdeauna perfect pentru tine. 480 — A fost totdeauna? am repetat, mirată. Însă n-am mai primit răspuns. Unchiul Clyde a adormit, iar cuvintele lui m-au lăsat nedumerită. După felul în care vorbise, parcă voia să spună că Jax făcuse parte din viaţa mea de mult timp, iar el nu. Dar, dacă mă gândeam mai bine, Clyde înghiţise al naibii de multe calmante. Am mai rămas acolo timp de câteva minute, privindu-i pieptul cum se ridică şi coboară, repetândumi în sinea mea, ca să mă liniştesc, că el e cât se poate de viu şi că o să se facă bine. L-am sărutat apăsat pe obraz, după care am ieşit din încăpere. Am ieşit pe hol, am trecut de aglomeratul cabinet al asistentelor şi m-am îndreptat spre sala de aşteptare. Detectivul Anders era la intrare, sprijinit de perete, aşteptându-mă. Nu mi-am putut stăpâni crisparea care m-a cuprins la vederea lui. — Bună, am zis, încetinindu-mi paşii. Am aruncat o privire prin geam, în sala de aşteptare. Era goală. — Jax a dat o fugă până cu un etaj mai jos, ca să ia ceva de băut de la un automat, mi-a explicat detectivul Anders. O să vină în câteva minute. I-am zis c-o să stau eu să te-aştept. Team sunat pe telefonul mobil şi, dac-am văzut că nu răspunzi, lam sunat pe el. — Aha, am zis, încrucişându-mi braţele şi privindu-l, bucuroasă că nu mă mai gândeam la cât de chipeş mi se păruse data trecută. Rahat. Uite că mă gândeam. Omul ăsta chiar ştia să poarte un costum. Abătându-mi privirea, m-am certat aspru în sinea mea. 481 — Mi-am lăsat telefonul în camioneta lui, i-am explicat. — Cum se simte? s-a interesat el. Inspirând adânc, am încercat să-mi revin în fire. — S-a trezit pentru puţin timp, aşa că am reuşit să stau de vorbă cu el, l-am informat, gândindu-mă cu neplăcere la ceea ce aveam să spun mai departe. E foarte slăbit, totuşi, şi ştiu că are dureri, dar o să... o să treacă peste asta. — E un tip zdravăn. Şi eu cred c-o să treacă peste asta. Am încuviinţat, înfăşurându-mă cu braţele ca apărare contra frigului din spital. — Domnule detectiv Anders... — Spune-mi Colton. Colton? Prenumele lui era Colton? În viaţa mea n-auzisem de cineva care să se numească astfel, dar m-am gândit că i se potriveşte: un prenume aspru, dar sexy. — Colton, ai venit doar să vezi ce face Clyde sau... — Un pic şi pentru asta, dar am vrut să văd ce mai faci şi tu şi să-ţi dau de ştire că lucrăm încă intens la toată povestea. — Aşadar, nu sunt veşti rele? O expresie de compătimire i-a traversat chipul. — Nu, Calla, în momentul de faţă chiar nu sunt veşti de niciun fel. N-am reuşit să identificăm în baza noastră de date pe nimeni care să corespundă cu descrierea furnizată de tine, iar Mack stă în continuare la cutie, dar asta e de bine. Ultima parte, adică. — Cum adică? am întrebat, încruntându-mă. Colton şi-a rotit privirea prin jur, după care şi-a smucit bărbia spre sala de aşteptare. — Hai să vorbim mai departe înăuntru. Hoo-paa... 482 Am intrat pe uşa ţinută deschisă de el şi m-am aşezat pe primul scaun întâlnit în cale. El şi-a descheiat haina de la costum şi s-a aşezat faţă-n faţă cu mine. — I-am făcut o mulţime de vizite lui Isaiah. N-avem nimic care să ne conducă până la el, ceea ce nu e de mirare; şi, chiar dacă el îşi păstrează mâinile curate, noi ştim că mâinile astea acopră tot rahatul, înţelegi ce vreau să spun? Misteriosul Isaiah se întoarce. — Da. — Lui nu-i plac rateurile sau treburile neterminate. În clipa asta, Mack e vinovat de ambele şi trimite năpasta pe capul lui Isaiah, plus că Isaiah n-are cum să fie prea bucuros de dispariţia drogurilor, mi-a explicat el, cu ochii pe mine. Mack poate să șio ia din ambele părţi de la Isaiah. E în aceeaşi barcă... — Cu mama? — Da, mi-a răspuns el, fără să-şi desprindă privirea de a mea. Detest să-ţi spun una ca asta, însă, da. Ştergându-mi palmele de blugi, am oftat. Nu mai aveam nimic de spus la faza asta. Absolut nimic. — Dacă ai vreo veste de la mama ta, să ne anunţi neapărat, a continuat el. Ştiu c-o să-ţi fie greu, dar ea nu e în siguranţă. Practic, noi suntem răul cel mai mic din cele două. Înţelegi ce spun? Nefiind sigură c-aş putea să fac una ca asta, să-mi dau mama pe mâna poliţiei, mi-am abătut privirea. Ştiam că aşa ar trebui să procedez dacă s-ar întâmpla ca mama să-şi facă reapariţia şi, oricât de mult aş fi vrut să spun că pot să fac asta, n-aveam de unde să ştiu dacă n-aş simţi altfel în cazul în care s-ar ivi ocazia. 483 Detectivul Anders s-a ridicat, iar eu mi-am închipuit că discuţia s-a sfârşit. Numai că el s-a oprit în dreptul uşii, cu capul înclinat într-o parte. — Îţi merge bine pe-aici, nu? Gândindu-mă că ar fi ciudat să fac o astfel de afirmaţie, doar am clătinat afirmativ din cap. — Atunci, gândeşte-te bine la ceea ce ţi-am zis în legătură cu mama ta, Calla. Ştiu că aveţi acelaşi sânge. Ştiu că o iubeşti. Şi ştiu că astfel de lucruri sunt greu de făcut, dar n-o lăsa să-ţi răpească tot ce ai. Cuvintele detectivului Anders mi-au zăbovit în minte tot restul după-amiezii, până seara. Am încercat să nu mă mai gândesc ele de când am plecat, împreună cu Jax, să luăm un prânz întârziat într-un mic birt din oraş sau cât timp ne-am petrecut seara relaxându-ne în livingul lui. Aveam prea multe pe cap şi devenea epuizant, atât din punct de vedere mental, cât şi emoţional. Era aproape opt seara, iar eu tocmai mă îndopasem cu un pachet de Twizzlers. După ce-am aruncat ambalajul la gunoi, întorcânndu-mă, mi-am netezit părul cu palma, chiar dacă probabil arăta tot ca o harababură, şi m-am îndreptat spre canapea. Din locul în care stătea, Jax s-a aplecat în faţă şi m-a prins cu mâinile de şolduri în timp ce încercam să trec pe lângă el, ca să mă aşez alături. După toate aparenţele, n-aveam şanse. — Cred c-o să-i zic pas lui Dennis pentru petrecerea burlacilor. Dumnezeule, uitasem complet că trebuia să fie mâine-seară! — De ce? 484 A ridicat dintr-un umăr, frecându-şi palmele de şoldurile mele. — La câte se-ntâmplă, cu Clyde şi cu tine, cred că ultimul lucru nu care mi-ar trebui ar fi să-mi pierd vremea într-un club de striptease. — Eu sunt destul de convinsă că, la câte se-ntâmplă, ţi-ar prinde bine o pauză. Numai să nu te duci în vreo cameră din alea, particulare, am dat-o eu pe glumă. — Serile de joi sunt cam aglomerate, scumpi, şi nu-mi vine... — Ne descurcăm noi cu barul şi cu bucătăria. Şi-ţi promit că n- o să mă las răpită, sau să se-ntâmple vreo altă nebunie. — Promiţi? m-a întrebat, arcuindu-şi o sprânceană. — P-onoarea mea! Mi-a adresat un zâmbet cunoscător. — Nu cred că e tocmai un lucru asupra căruia să ai controlul. — Dac-o să stau după tejghea, cred că n-o să am probleme. Plus c-o să fie şi Nick pe-acolo. Şi deja l-ai programat să vină joi ca să-ţi ţină locul. O să ne descurcăm perfect. — Eşti sigură? Am oftat. — Jax... Cu un zâmbet viclean pe buze, m-a tras în poala lui, iar eu m-am lăsat, încălecându-l. Îmi plăcea poziţia asta. Foarte mult. Dar n-aveam de gând să mă las distrasă de el. — Du-te. Liniştit. Eu o să fiu în bar, după tejghea, iar tu o să vii să mă iei înainte să închidem. O să fiu bine. Jax s-a lăsat pe spătarul canapelei. — Dar dac-o să vreau să iau o fată cu mine, acasă? 485 — Asta nu mai ştiu. Din ce spune Katie, fetele alea se ung cu ulei. S-ar putea să-ţi fie cam greu s-o apuci pe vreuna. Jax şi-a răsturnat capul pe spate şi a râs. — Bună asta! Deodată, mi-a trecut ceva prin minte. — Dar dac-o să danseze Katie? A scuturat din cap. — Atunci, o să fie pauză de mers la baie pentru mine. — Ea e foarte sexy. Încolăcindu-mi şoldurile cu braţele, şi-a depărtat picioarele, astfel încât să alunec ceva mai încolo. — Nu e vorba despre asta. E vorba că e Katie şi nu vreau s-o văd aşa. Am zâmbit, sperând în sinea mea că ea o să fie costumată iar în zână. — Aşadar, te duci? Una dintre mâini i-a pornit în sus, pe şira spinării, mi s-a încurcat în păr şi apoi mi-a tras capul spre buzele lui. — Mă duc. — Bine. Mi-a prins buza de jos între dinţi. — Tu eşti, probabil, singura fată din toată lumea care zice că e bine ca bărbatul ei să se ducă într-un club de striptease. Bărbatul meu? Fraza asta m-a cam prins un pic, aşa că n-am mai precizat că, după părerea mea, multor fete nu le pasă de cluburile de striptease, pentru că imediat a început să mă sărute, uşor şi gingaş. Când şi-a dezlipit buzele de gura mea, mi le-a plimbat puţin pe curbura bărbiei. Vânătaia din urma tentativei eşuate de 486 răpire începuse deja să se estompeze, dar el tot mi-a plasat un sărut acolo, iar inima mea s-a apucat să ţopăie fericită. M-am cuibărit în braţele lui, iar el a început să schimbe, alene, canalele TV şi n-a trecut mult până când mi s-au închis ochii. M-a legănat neîntrerupta mişcare a mâinii lui pe coloana mea. Era ciudat. N-aş fi crezut niciodată c-o să-i permit cuiva să mă atingă acolo, chiar şi îmbrăcată fiind, dar iată-mă, alinată de o mângâiere care m-ar fi făcut, până nu demult, să mă crispez. Foarte multe se schimbaseră. După ce s-a oprit la un meci de baseball, a lăsat jos telecomanda şi şi-a strecurat mâna în părul meu. — A sunat Reece mai devreme, când erai la computer ca săţi rezolvi problemele cu şcoala. Am deschis ochii, dar nu m-am mişcat. Mi-era mult prea lene pentru un efort atât de mare. — Ce-a vrut? — Doar să ne ţină la curent în legătură cu Mack. Reece şi Colton chiar cred că el s-a dat la fund, mai ales de când îl tot călăresc pe Isaiah cu vizitele, ceea ce nu miroase a bine nici pentru Mack, mi-a zis, răsucindu-mi o şuviţă de păr pe degete. — Mda, detectivul Anders mi-a zis ceva de genul ăsta ieri, când a stat de vorbă cu mine, i-am răspuns şi, fiindcă eram cu mâna pe pieptul lui, am început să-i desenez cercuri cu degetul. E o nebunie totală. Ei toţi ştiu despre Isaiah ăsta că e mânjit, dar nu i-ar face nimic. — N-au cum, scumpo. Isaiah e deştept. Îşi şterge mereu urmele și nimic nu poate să ducă până la el. De-asta n-o să fie prea mulţumit de Mack. Şi-a făcut de cap cu mama ta şi cu Rooster, e evident că el l-a dat gata pe Rooster... — Dar nu s-ar putea să fi fost Isaiah? l-am întrerupt eu. 487 Jax mi-a aruncat claia de păr dincolo de umăr. — Nu cred. El procedează mult mai curat. Şi e deştept. Nu e omul care să-ţi arunce un cadavru pe veranda din faţa casei, la lumina zilei. E mai degrabă genul care să-ţi propună o baie în ciment. M-am cutremurat auzindu-l. — Cât de bine îl cunoşti pe Isaiah? — Atât cât vreau să-l cunosc şi nimic mai mult, mi-a răspuns, desfăcându-şi palma pe fundul meu şi lăsând-o acolo. A intrat de câteva ori la Mona’s. Cred că a vrut să verifice localul. — E cam înfricoşător. — Asta e Isaiah, mi-a zis, bătându-mi uşor fesele cu palma. În orice caz, dacă Mack s-a dat la fund, sunt şanse destul de mari ca tu să fi scăpat de porcăria asta. Era exact ceea ce-mi zisese şi detectivul Anders, dar tot nu mă făcea să mă simt ca şi cum aş putea să mă plimb în voie pe strada principală, sau ceva de genul ăsta. — L-au găsit cumva pe Ike? — Nţ. — Crezi că... i s-o fi întâmplat ceva şi lui? — Nu ştiu. La ce viaţă duc oamenii ăştia, nu-i nimic neobişnuit ca ei să dispară. Şi ar putea să nu aibă nimic de-a face cu povestea noastră. Aşa speram şi eu. Mă rog, speram ca, indiferent cine-o fi fost Ike ăsta, să nu fi dispărut în sensul rău. Nu l-am cunoscut, nici măcar nu l-am văzut vreodată, dar, oricum, o viaţă de om era o viaţă de om. 488 — Mă gândeam, a zis el, descurcându-şi cu blândeţe degetele din părul meu. Când o să te întorci la Shepherd, o să stai întrun cămin, nu? Am încuviinţat. — O să fiu în clădirea de apartamente Printz, anul ăsta. Sau, cel puţin, pentru aşa ceva aveam aprobare. Cred că încă o am, dar Printz e un cămin cu apartamente de două sau trei camere. — Deci, intimitate? — Da. Exact ca un bloc normal cu apartamente, dar mai drăguţ, am glumit eu. — Asta e bine, pentru că o să avem nevoie de intimitate. Mi-am muşcat buza de jos, dar tot nu mi-am putut împiedica zâmbetul să se întindă. — O să avem? — Scumpo, n-aş vrea să fiu gol în pat cu tine în timp ce o altă gagică să fie în alt pat, la câţiva paşi de noi, ce naiba! — Corect, l-am aprobat, chicotind. Mai bine zis, chicotind, ce naiba! Tare proastă mai eram... — Dacă-mi menţin programul aşa cum e acum, aş putea să vin duminica şi să stau câteva zile cu tine, a zis el, apucându-mi din nou o şuviţă de păr, dar aranjând-o la loc. Şi poate că, atunci când n-o să ai prea mult de învăţat, o să vii şi tu încoace în weekenduri. Ridicându-mi faţa, i-am întâlnit privirea. — Normal, ca să munceşti, adică, a precizat. Am râs, iar el a surâs. — Aş putea să fac asta, am zis. Surâsul lui s-a prefăcut întrun zâmbet larg, aşa că i-am adăugat: Am impresia că-ţi plac, Jackson James. 489 — Uau, a exclamat el, ridicând o sprânceană. În sfârşit, ţi-ai dat seama? I-am pus o mână în piept şi l-am împins uşor, făcându-l să râdă. — Nu. Am impresia că-ţi plac cu adevărat. — Cum spuneam, ţi-ai dat seama, în sfârşit? — Mă rog. Mi-a sărutat un colţ al gurii. — E bine că ai un popou atât de drăgălaş. L-am pocnit peste piept pentru asta, dar el m-a prins de încheietură şi mi-a dus mâna la buzele lui, sărutându-mă în mijlocul palmei. — Mda, îmi placi cu adevărat. — Şi tu îmi placi cu adevărat, i-am mărturisit, privindu-l în ochi. — Ştiu, a murmurat, alene. — Eşti un încrezut! — Încrezător, mai bine zis. — Arogant, am şoptit, după care l-am sărutat la repezeală şi m-am cuibărit iar la pieptul lui, nevrând să vadă cum “îmi placi cu adevărat” migrează pe teritoriul lui “te iubesc cu adevărat”. Conversaţia s-a stins, el întorcându-şi atenţia spre meciul de baseball, iar eu relaxându-mă complet, ghemuită în braţele lui. N-aş fi crezut vreodată c-o să stau aşa cu cineva, cu atât mai puţin cu un tip atât de minunat ca Jax. Şi, într-un fel bizar, mamei mele trebuia să-i mulţumesc pentru asta. N-a trecut mult până când am adormit aşa, iar când i s-a făcut şi lui somn, doar a stins televizorul, m-a cules în braţe şi sa ridicat 490 — Pot să merg şi singură, am mormăit. — Te duc eu, mi-a răspuns, strângându-mă şi mai tare. Mi-a plăcut cum suna şi era foarte drăguţ din partea lui că făcea asta. Mi-am încolăcit braţul de gâtul lui şi am închis ochii, permiţându-mi să fiu ca o gogoaşă, în timp ce măruntaiele mi se topeau, prefăcându-se într-un jeleu ca umplutură pentru gogoaşă. În ciuda tuturor celor întâmplate, eram norocoasă. Al naibii de norocoasă. M-a dus pe braţe până sus, după care mi-a plăcut la fel de mult când m-a ajutat să mă dezbrac, urmarea fiind că am ajuns să nu mai am nimic pe mine, cu excepţia unui tricou de-al lui. M-a pus în pat şi m-a învelit, apoi s-a dus jos ca să încuie peste tot. N-a trecut mult până când s-a urcat în pat lângă mine, lipindu-şi pieptul de spatele meu, strecurându-şi un picior între ale mele şi încolăcindu-mi mijlocul cu un braţ. Buzele lui Jax mi-au atins ceafa şi, înainte să alunec la loc pe tărâmul somnului, l-am auzit spunând, aşa, fără niciun motiv: — Eşti frumoasă. Când m-am trezit, mi-am dat seama că e ceva schimbat. Jax nu mai era în spatele meu, îndesat cât mai strâns posibil. M-am rostogolit pe partea lui, adulmecându-i uşorul miros de parfum, şi am clipit până când mi s-au obişnuit ochii cu întunericul. Ledurile verzui ale ceasului de pe noptieră susţineau că era ori trei dimineaţa. Ridicându-mă în capul oaselor, mi-am rotit privirea prin cameră. Nu se zărea lumină pe sub uşa închisă a băii, însă uşa dormitorului era deschisă. E drept că nu împărţeam patul de chiar atât de mult timp. 491 Am rămas pe loc pentru moment, aşteptând ca mintea să-mi revină pe făgaşul normal. Ştiam că mulţi oameni care văzusem războiul aveau probleme cu somnul, iar Jax chiar îmi spusese că a trecut prin aşa ceva după ce s-a întors. Neliniştea m-a împuns, trezindu-mă. Oare să fi avut un coşmar? Din moment ce nu dormeam împreună de prea mult timp, era posibil ca el să fi avut coşmaruri şi acum, iar eu să nu ştiu. Aruncând pătura de pe mine, am coborât din pat. Tricoul lui mi s-a lăsat peste coapse în timp ce mă îndreptam spre uşa lăsată întredeschisă. Şi acela a fost momentul în care i-am auzit vocea. — Nu acum! Încreţindu-mi fruntea, am deschis uşa şi am parcurs scurta distanţă până în capătul scării. Din punctul acesta de observaţie, puteam să văd întreaga scară, dar şi uşa de la intrarea casei. Era deschisă, însă nu se vedea nimeni acolo. Şi abia atunci am auzit cea de-a doua voce. — Ştiu c-ar fi trebuit să te sun. Inima mi s-a oprit din bătaie: s-a oprit brusc, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid din cărămidă. Era, fără doar şi poate, o voce de femeie. În casă. La ora trei dimineaţa. Dacă Jax i-o fi răspuns ceva, eu nu l-am auzit. În schimb, am auzit-o din nou pe tipă. — Eram prin oraş şi mi s-a făcut dor de tine, dragule. Mi-a fost tare dor de tine. Vai. De. Capul. Meu. Am întins mâna şi m-am prins de bila din lemn sculptată în vârful balustradei, ca să-mi păstrez echilibrul. Sigur visam. Nu era posibil să fie trei dimineaţa şi o fată a cărei voce îmi suna 492 vag familiară să se găsească în casa lui Jax, să-i spună cât de dor i-a fost de el şi să-i zică dragule. Nici gând. L-am auzit apoi şi pe Jax, dar n-am desluşit decât frânturi din ce spunea. — ... acum nu e momentul potrivit... nu e timp... suni mai întâi, dar... Tot sângele mi-a îngheţat în vene. Din ce putusem să aud, era destul de clar. Sună înainte să vii, pentru că ar putea să fie altcineva pe-aici. În secunda următoare, teoria mi-a fost confirmată. — E cineva aici? Vocea era acum mai ridicată. O, Dumnezeule... După care l-am auzit pe Jax, clar şi răspicat. — Lasă tonul mai jos, Aimee. Nu era de mirare că vocea mi se păruse cunoscută. Aimee? Frumoasa fostă regină a concursurilor de frumusețe, cu dantura perfectă, Aimee, cea cu care el avea un trecut comun și care-i oferise o examinare gratuită a pieptului în bar? Un trecut, poate, nu chiar atât de îndepărtat? Am simţit nevoia să mă aşez. — Asta e o geantă? am auzit-o pe Aimee, luându-l la rost. Ce naiba, Jax? Chiar ai pe cineva aici. Unde e? Şi ea ştie că, ultima dată când am fost în oraş, noi doi eram împreună? Ceea ce, apropo, n-a fost cam acum o lună? Stomacul mi s-a prăbuşit până pe podea. Acum o lună? Am efectuat un calcul rapid al timpului de când m-am întors acasă și până acum, iar rezultatul, pe bune, n-a ieşit unul de natură ami nu readuce stomacul la locul lui firesc. 493 — Ce naiba, Aimee, a fost acum mai mult de o lună, a replicat Jax, ridicând şi el tonul. Uite, tu ştii că ţin la tine... — Aşa să fie? a ripostat ea. Tu ştii că ţin la tine. Am strâns cu putere din pleoape. Acum câteva ore, eram în pat, iar el mă ţinea în braţe şi-mi spunea că sunt frumoasă, şi cu câteva ore înainte de asta îmi mărturisea că îi plac cu adevărat, şi ne făceam planuri pentru când aveam să mă întorc la Shepherd, însă acum Aimee cu doi de e era în casa lui şi ei fuseseră împreună acum o lună, iar el ţinea la ea. Am deschis ochii. Nu i-am simțit uscaţi. Ușa de la intrare era încă deschisă. Nu era un vis. Se întâmpla în realitate. M-a săgetat o durere prin piept, una fizică, şi mi-am luat mâna de pe balustradă, apăsându-mă cu podul palmei între sâni. Deodată, Aimee a apărut la picioarele scării. — Ce dracu’... a exclamat, dar s-a întrerupt şi a făcut ochii mari. Nu! Aşa ceva nu se poate! Ei bine, eu şi Aimee eram, măcar o dată în viaţă, pe aceeaşi lungime de undă, fiindcă şi eu gândeam exact acelaşi lucru. — Eşti cu ea? Vocea i-a devenit piţigăiată, iar capul s-a sucit brusc în cealaltă parte, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva putea să se rotească la o sută optzeci de grade, ca al tipei din Exorcistul. — Pe bune? Cu Calla Fritz? Am tresărit. Fir-ar a naibii de treabă, chiar am tresărit. Pentru că puteam să înţeleg pe deplin expresia de ce mama naibii de pe faţa ei, ca şi surprinderea din voce. Le înţelegeam. 494 Jax era superb, într-un fel aproape ireal. Putea să dea fetele pe spate doar printr-un zâmbet cu o jumătate de gură şi un deget îndoit. Eu aveam o cicatrice uriaşă pe faţă şi alte câteva în rest. Iar mama mea era o binecunoscută consumatoare de droguri. Nu eram tocmai o persoană cu care şi-ar imagina covârşitoarea majoritate a lumii că ar putea fi Jax. Înţelegeam prea bine asta, pentru că ţinea de firea omenească tendinţa de a împerechea oamenii fără cusur cu oameni fără cusur. Jax şi-a făcut, la rândul lui, apariţia în câmpul meu vizual. Cu bustul gol. Cu toţi muşchii la vedere. Dintr-un motiv oarecare, imaginea asta m-a izbit şi mai tare. Prin faptul că era pe jumătate dezbrăcat, cu Aimee, în casa lui, că era un anumit grad de intimitate între ei. Ceea ce nu era deloc de mirare, naibii, din moment ce ei doi şi-o trăseseră precum chiorii la un anumit moment dat care nu fusese prea îndepărtat. — Trebuie să pleci, i-a zis Jax, fără să-şi ridice privirea spre mine. Imediat! Aimee nu l-a luat în seamă. Şi-a ridicat un braţ suplu, auriu, arătând spre mine. — Probabil că glumeşti, nu-i aşa? Cu ea? Cum să zic, ştiu că bărbaţilor le place să se bălăcească în noroi din când în când, dar chiar aşa? Încă o lovitură care m-a nimerit direct în piept, însă, frate, mica ei remarcă răutăcioasă a fost ca o scânteie într-o baltă de benzină, aşa că s-a întâmplat ce era de aşteptat. Am explodat. 495 DOUĂZECI ȘI NOUĂ — Ce mama dracului? Cuvintele au erupt din mine ca o rachetă, şi am fost la picioarele scării, în faţa lui Aimee, înainte să-mi dau seama până şi eu. — Mai întâi de toate, nu cred să mai fi folosit cineva în ultimii zece ani expresia bălăcit în noroi, dar probabil că tu ai fi ştiut asta dacă nu ţi-ai fi prăjit creierul de atât bronzat artificial, sau decolorat excesiv, ca să obţii culoarea asta de păr, am zis, trăgându-i de o şuviţă, şi ea a făcut un pas înapoi, iar eu am înaintat, mai mult decât furioasă. Mda, al meu e natural, am continuat. Şi, în al doilea rând, sunt peste tine. S-a albit puţin pe sub bronzul ei, după care o roşeaţă i s-a întins pe chip şi în jos, pe gât. — Scuză-mă. Gunoi e un termen care să-ţi convină mai mult? Jax probabil că se trezise între timp din stupoarea lui, fiindcă l-am zărit, cu coada ochiului, înaintând. — Ajunge, Aimee, acum... — Gunoi? l-am întrerupt, strângând pumnii. Jax nu avea dreptate. Nu era nicidecum de ajuns. — Pe cine dracului numeşti tu gunoi? m-am stropşit la Aimee. M-a măsurat cu privirea din creştetul capului ciufulit şi până la tălpile mele goale. Apoi a rânjit cu dispreţ. — Nu cumva curvei care stă în faţa mea îmbrăcată doar întrun tricou? 496 Jax a ţâşnit atunci, încolăcindu-mi mijlocul cu un braţ, şi ma luat din drum, împingându-mă ceva mai departe de ea, după care s-a oprit drept în faţa lui Aimee. — Acum tu o să-ţi ceri scuze, fir-ar să fie! Imediat. — Să-mi cer scuze, pentru ce? a ţipat ea. I-am văzut maxilarele lui Jax crispându-se, în timp ce muşchii spinării i s-au încordat. — Cere-ţi scuze, Aimee. Vorbesc cât se poate de serios. Aimee probabil că-i simţise gustul furiei, pentru că am văzut-o făcându-se ceva mai mică, precum o buruiană înghiţită de o tufă de trandafiri. — Jax, a şoptit ea. Faptul că am auzit-o şoptindu-i numele aşa, de parcă nu i-ar veni să creadă că el îmi ia apărarea în faţa ei, m-a trimis tocmai în stratosferă. N-aveam de gând să mă las dată deoparte. M-am năpustit înainte, repezindu-mă la Aimee din cealaltă parte. — Ştii ce? Nu e nevoie să-ţi ceri scuze. Eu n-am nevoie de scuzele tale blestemate. Realitatea e că ai fi vrut să fii tu fata îmbrăcată în tricoul lui şi care doarme în patul lui. Mori de gelozie! Aimee şi-a întors spre mine o privire învăpăiată de ură, însă eram imună la aşa ceva. — Eu am fost fata, scumpo, şi pentru al naibii de mai mult timp decât tine. Au! Bun. A durut. M-a atins, la faza asta. Aşa că furia mea s-a învolburat, amestecându-se cu suferinţa pură care-mi sfârteca adânc pieptul. 497 — Ştii ceva, Aimee? N-ai decât să-mi spui că sunt un gunoi. N-ai decât. Eu nu sunt fata care vine în fiecare seară în bar ca să se arunce de gâtul tipului cuplat cu o alta. Şi nu sunt fata a cărei idee despre cum să-şi câştige existenţa se limitează la a fi “fata de pe podium”. Eu sunt la colegiu. O să devin asistentă medicală. Înţelegi, o să fac ceva cu viaţa mea. Aşa că, da, dacă asta înseamnă că sunt un gunoi şi o curvă... atunci mă mândresc cu asta, ce dracu’! Ea mi-a răspuns printr-un hohot de râs aspru. — Ce? Tu chiar crezi că eşti o persoană specială pentru el? Şi, până să-i pot răspunde, a continuat. — Că eşti unica pentru el? — Aimee, a intervenit Jax, cu o voce joasă. — Pentru că nu eşti, s-a răstit ea. Patul lui e ca peronul unei gări din Philly, mai ales acum! Un junghi mi-a străpuns pieptul. Eu nu ştiusem asta, iar când mi-am îndreptat privirea spre Jax, n-am văzut pe faţa lui nimic care s-o contrazică. Am scos aerul afară din plămâni, cu un şuierat aspru. — Atunci, presupun că şi tu eşti una dintre multele, i-am replicat. A aruncat fulgere din ochi şi nu mi-am dat seama dacă am rănit-o sau dacă i-am închis gura. — Cel puţin, nu am faţa ta, căţea ce eşti! Mhî. Nu i-am închis gura. Picioarele mi s-au pus în mişcare şi, sinceră să fiu, nu-mi dădeam seama ce aveam să fac, dacă urma să-i fac cunoştinţă cu o palmă epocală, sau să-mi reped genunchiul între picioarele lui Jax, însă tocmai atunci el s-a întors spre mine. Strecurându-şi un braţ pe după mijlocul meu, m-a ridicat de pe podea şi s-a 498 răsucit astfel încât eu să fiu cu faţa spre perete, iar el spre Aimee. Mi-am lungit gâtul ca s-o văd. El îşi îndreptase un deget spre faţa ei. — Ieşi de-aici! Paloarea de sub bronzul ei a devenit mai pronunţată. — Dar... — Ieşi fir-ar să fie de-aici, Aimee. Ea a tras aer adânc în piept, iar ochii i s-au făcut sticloşi. Apoi, întreaga faţă i s-a boţit şi, poate c-o să fiu considerată cea mai mare tâmpită din lume, însă o mică, minusculă parte din mine, chiar se simţea cuprinsă de milă pentru ea, fiindcă recunoşteam suferinţa care-i schimonosea chipul. O simţisem doar cu câteva minute mai devreme. Pe urmă, Aimee a clipit, şi-a înghiţit lacrimile, apoi şi nodul din gât. — Am înţeles. Indiferent ce-o fi. Am înţeles. Iar eu m-am întrebat ce naiba o fi înţeles. A zâmbit, de parcă el nu i-ar fi zis să iasă din casa lui. — Mai vorbim noi, dragule. După care a ieşit în graba mare din casă. Ce drăcia dracului? Jax aproape c-a spart uşa trântind-o cu piciorul în urma ei, apoi s-a întors şi m-a lăsat jos. M-am zbătut să mă eliberez, dar strânsoarea lui s-a înteţit şi braţul care-mi încolăcea mijlocul ma tras înapoi la pieptul lui. — Dă-mi drumul, i-am zis, apucându-l de braţ. — Bine, mi-a murmurat la ureche. Recunosc, felul în care ai sărit pe ea a fost foarte sexy. Furia mi s-a învăpăiat, vibrând în jurul locului în care mi se aciuise durerea adâncă, bubuitoare. 499 — Dă-mi drumul, Jax. — Cu atât mai mult cu cât te văd aşa, înflăcărată toată, în tricoul meu... Da! Al naibii de sexy, a continuat el şi acum furia mi-a copleşit durerea. Una dintre mâinile lui mi s-a desprins de pe mijloc, lipinduse de partea de jos a pântecului meu. M-a apăsat uşor şi posteriorul mi-a zvâcnit înapoi spre el şi, da, am înţeles pe deplin că lui chiar i se părea ceva sexy. Dovada era acolo, fiindcă trupul meu, îmbătat prosteşte, a reacţionat. Stomacul a început să-mi palpite, iar zona aceea idioată dintre picioare, să zvâcnească. Iar asta n-a făcut decât să mă enerveze şi mai tare. — Dacă nu-mi dai drumul, Jax, îţi jur pe Dumnezeu că... lam ameninţat, strângându-l cu putere de braţe. El, însă, şi-a lăsat bărbia pe umărul meu. — E, oare, ceva greşit în faptul că şi asta mi se pare sexy? Pentru că, zău, cam aşa mi se pare! Aici, mi-am pierdut cumpătul şi am strigat, suficient de tare încât să-i trezesc vecinii: — Dă-mi, naibii, drumul! Jax şi-a lăsat brusc braţele în jos, ca şi cum aş fi fost un cartof fierbinte, iar eu m-am răsucit spre el, respirând anevoie. Privirile ni s-au întâlnit şi am remarcat că amuzamentul care i se auzise în voce îi dispăruse complet de pe faţă. M-a fixat cu privirea. L-am fixat şi eu. În momentele acelea, am auzit din nou ceea ce auzisem când eram sus, în capul scării. Am simţit ceea ce simţisem atunci când îi văzusem faţa lui Aimee, care mă văzuse stând sus, în capul scării. I-am zărit buzele începând să se crispeze. — Calla... 500 Am făcut câţiva paşi înapoi. Aveam nevoie de spaţiu. Aveam nevoie de timp ca să mă gândesc la tot ceea ce tocmai se întâmplase. A făcut un pas înainte, iar eu am continuat să mă retrag, până când m-am lovit cu piciorul de braţul canapelei. S-a oprit la câţiva paşi de mine. — Nu ştiu ce-o fi în mintea ta în clipa asta, dar dacă e să risc, aş zice că tot ce s-a întâmplat nu e ceea ce crezi tu. Inima mi s-a izbit cu putere de coaste. — Nu e? — Habar n-am avut c-o să apară în seara asta. N-a mai fost la mine acasă de... — O lună? am terminat eu propoziţia, în locul lui. De o lună întreagă? Crisparea din jurul buzelor lui s-a accentuat. — E mai mult decât o lună, Calla. Nu ştiu exact de cât timp, dar n-a mai fost de când ai venit tu aici. Trebuie să mă crezi. De când eşti aici, mi-am petrecut, practic, toate nopţile cu tine. — Nu chiar toate nopţile. — Toate nopţile de când s-a întors ea în oraş, a rectificat Jax, şi am fost nevoită să recunosc că aşa era. Noi doi n-am fost împreună chiar în fiecare minut, dar e cazul să ai încredere în mine acum. Doar nu am tot timpul din lume ca să fiu cuplat şi cu ea. Încă o remarcă adevărată. — Da, dar ai fost cuplat cu ea acum ceva mai mult de o lună. — Înainte să fii tu aici, Calla. Mai avea importanţă? Ştiam că n-ar fi trebuit să reacţionez aşa. Eu nici măcar nu eram în oraş şi n-aveam de ce să mă enervez pe el pentru că a fost cu altcineva înainte să ne 501 cunoaştem, însă, fir-ar să fie, chiar mă enervam. Eram cât se poate de furioasă şi turbată de gelozie. Eram femeie în suficientă măsură încât să-mi recunosc furia iraţională în privinţa asta, dar era numai atât. — Pentru o persoană cu care nu te mai vezi, ea a fost îngrozitor de furioasă din cauză că era altă fată aici, Jax. Şi-a făcut apariţia în toiul nopţii, ca şi cum ar fi avut tot dreptul să fie aici. — Calla... — Şi a venit în bar seară de seară, a stat numai călare pe tine, iar tu ai lăsat-o, am continuat, strângând iarăşi din pumni. Prima dată când te-au văzut prietenii mei, ea tocmai te pipăia. Un fulger de iritare i-a traversat chipul. — Iar începem cu asta? — Da! am strigat eu. Iar începem cu asta, dragule! Ştii, toată povestea cu “tu trebuie să ai încredere în mine” şi, în esenţă, să accept ideea că o gagică stă călare pe tine sub ochii mei şi ai prietenilor mei. — N-am zis niciodată că trebuie să accepţi ideea asta, Calla. — Nu? am replicat, hohotind aspru. Nu aşa îmi amintesc că s-ar fi încheiat discuţia. Jax a inspirat adânc şi un muşchi i-a zvâcnit în maxilar. — De fapt, discuţia s-a încheiat cu plecarea ta bruscă. Nu mi-ai dat posibilitatea să mai spun ceva, nici măcar să-ţi explic. — Ce mai era de explicat? Ea era călare pe tine şi te lua cu asalt în repetate rânduri, iar tu nu făceai altceva decât să-i zâmbeşti! am zis, simţind că-mi explodează capul. Iar eu se presupune că ar trebui să am încredere în tine şi să fiu de acord cu asta? Chiar şi când îşi face apariţia în casa ta la ora trei 502 dimineaţa, ca şi cum aici ar fi locul ei şi n-ar avea habar că eşti cu altcineva? — Corecţie, a rostit el printre dinţi. Ei nu-i pasă că sunt cu altcineva. Total pradă furiei mele, am continuat. — Şi a plecat de-aici ca şi cum voi doi încă aţi urma să vă cuplaţi iar! — Calla... — I-ai zis că ţii la ea! Încă din clipa în care mi-au ieşit de pe buze cuvintele astea, mi-am dat seama cât de ridicol sunau. I-am întors spatele, trecând în sufragerie. Am ştiut că mă urmează, chiar şi fără să-l aud. — Tu i-ai zis că ţii la ea. Te-am auzit. Te-am mai auzit și când i-ai spus că nu e momentul potrivit şi că trebuia să sune înainte de a veni. — Stai puţin, m-a oprit el, pe un ton devenit scăzut, mult prea calm. Nu ştiu ce crezi tu că ai auzit, sau ce tâmpenii îţi închipui că deduci, dar, pe bune, Calla... E clar că ea trebuia să sune înainte de a-şi face apariţia în casa mea, iar ora trei dimineaţa nu poate fi un moment potrivit. M-am răsucit spre el, cu inima bătându-mi într-o viteză nebună. — Prin urmare, dac-ar fi sunat înainte, iar eu n-aş fi aici, atunci ar fi fost un moment potrivit, nu, Jax? A tresărit şi umerii i s-au încordat. — Ce naiba, tu chiar vorbeşti serios? — Dar tu? am ripostat, cu pumnii tremurându-mi. Nu știu dacă-ţi dai seama, sau nu, dar nu mie îmi apar bărbaţii acasă la orice oră din noapte şi nici nu-mi palpează pieptul pe gratis. Şi 503 nu m-ai auzit pe mine spunându-i altuia că ţin la el, când se vede clar că încearcă să obţină o partidă de sex! Jax şi-a abătut privirea, înfigându-şi o mână în părul vâlvoi. — Mda, până acum o consideram pe Aimee o tipă de treabă, înţelegi? Niciodată n-am privit relaţia cu ea ca pe una serioasă şi, sincer să fiu, niciodată n-am avut impresia că ea ar considera-o serioasă. Aşa că, mda, ţin la ea. N-aş vrea să văd că i s-ar întâmpla ceva rău. Şi n-aş vrea în continuare, dar după ce sa întâmplat în noaptea asta încep să reconsider partea cu tipa de treabă. Şi-a lăsat mâna în jos şi şi-a întors iar privirea spre mine. — Faptul că ţin la ea nu înseamnă acelaşi lucru, Calla. Şi îmi pare rău că... — De-asta ai atâtea periuţe de dinţi? l-am întrerupt deodată. — Ce? — Periuţe de dinţi, am repetat, gesticulând spre el, spre scară. Ai atâtea periuţe de dinţi nedesfăcute în baia ta. Le ţii pentru fetele cu care ieşi? Una pentru mine, una pentru Aimee, şi pentru cine ştie câte altele? Au urmat câteva clipe de tăcere desăvârşită, cât timp a stat el cu gura căscată. O tăcere atât de deplină, încât puteai auzi un greier cântând. — Tu chiar vorbeşti serios, a zis, iar vorbele lui chiar n-au avut câtuși de puţin darul de a mă calma. Mai întâi de toate, află că am atâtea periuţe de dinţi afurisite din cauză că mama îmi cumpără câte o cutie la fiecare afurisită de aniversare şi de sărbătoare. Mereu mi-a cumpărat. E o tradiţie afurisită, iar eu le-am păstrat. Aha. Ei bine, asta suna oarecum credibil. 504 — În al doilea rând, nicio fată — nici măcar o afurisită de fată, cu xcepţia ta — n-a folosit vreodată vreuna dintre periuţele alea. Nici măcar Aimee. Cât timp am fost cu ea, cât timp am fost cu alte fete, le-am tras-o, ele mi-au tras-o, unele poate c-au rămas şi peste noapte, însă toate au plecat dimineaţa, sau chiar mai devreme, și sunt al naibii de sigur că niciuna n-a folosit nimic din rahaturile mele. Nici măcar afurisitul de duş. Chiar nu mai aveam chef să-l aud despre cum şi-a tras-o cu oricine altcineva. — Nu vreau să par un nemernic şi îmi dau seama că aşa îţi dau ție impresia, dar îmi pare rău... chiar îmi pare rău, pentru că e ultimul lucru de care ai avea nevoie, să-i suporţi ei prezenţa aici. Şi înţeleg că nu ai prea multă experienţă cu chestiile astea, a continuat el, iar eu mi-am simţit obrajii colorându-se de fierbinţeală, pentru că era adevărat ceea ce spunea. Aveam douăzeci şi unu de ani şi absolut nicio experienţă cu băieţii. — Aşa că te înţeleg şi încerc să nu iau în seamă faptul că tu nu percepi diferenţa între tine şi fetele cu care mi-am tras-o. — Chiar nu vreau să mai aud nimic despre fetele cu care ţiai tras-o, i-am zis, exprimându-mi cu voce tare gândul de adineauri. Dar, dacă tot ai adus vorba, cum e cu patul tău ca peronul gării? O umbră i-a traversat chipul în timp ce făcea un pas înapoi şi nu mi-am dat seama de ce părea să semene a suferinţă, fiindcă el era ultima persoană care ar fi trebuit să se simtă lezată. — Mda, bine, află că nu mă mândresc în mod special cu unele dintre porcăriile pe care le-am făcut în trecut: nici cu băutura, nici c11 faptul că m-am culcat cu atâtea. Au fost decizii 505 greşite, însă porcăriile astea... porcăriile astea ţin numai şi numai de trecut. Of, Doamne, Dumnezeule... Atunci m-a izbit gândul: acel lucru despre care el nu mi-a spus niciodată că l-ar fi făcut după ce s-a întors în Statele Unite, și cât timp a fost aici, şi nu reuşea să-şi alunge imaginile alea din minte. Alcoolul şi sexul merg mână în mână. Un strop de vinovăţie se zbătea să iasă la suprafaţă. — Nu vreau să mai aud aşa ceva. — Ba o să auzi, Calla, din moment ce e o chestie atât de al naibii de importantă, încât să ne certăm din cauza ei în mijlocul nopţii, a replicat. Tonul îi era încă măsurat, însă ochii i se întunecaseră întratât, încât păreau aproape negri. — O să-ţi spun asta o singură dată. Am fost cu destule persoane, încât să-mi dau seama de diferenţa dintre ce era cu ele și ce e cu tine. Tu nu eşti una dintre ele. Tu nu eşti Aimee. Tu nici măcar nu eşti din categoria lor. Am tresărit, încremenind apoi. — A, nu, să nu cumva s-o iei ca pe o insultă! Tu nu ești din categoria lor, pentru că nu mă ţin de jocuri tâmpite cu tine. Mă înţelegi? Ce-am avut cu ele nu are nicio legătură cu ceea ce am cu tine. Bine? Nu mi-a mai dat răgaz să spun ceva. A continuat. — Şi am vrut să discut cu tine despre ceea ce s-a petrecut în bar când au apărut prietenii tăi, dar tocmai atunci ai fost la un pas de a fi răpită, iar Clyde a făcut infarct, aşa că, pe bune, chiar n-a existat un moment potrivit ca să discutăm despre porcăria aia. 506 Încă o dată, ceea ce spunea avea destulă logică şi detestam asta. La modul cel mai serios. — Dar o să vorbim acum: o să terminăm discuţia pe care ar fi trebuit să mă laşi s-o termin, nu să-mi întorci spatele şi să pleci, a zis el, înaintând spre mine şi, frate, nervos mai era! M-am silit să nu mă clintesc. — Ai avut dreptate, mi-a zis, iar eu am clipit, nedumerită. Trebuia să fac mai multe eforturi ca să înţeleagă Aimee că nu sunt interesat de o relaţie cu ea. Ori de câte ori mă atingea, sau se dădea la mine, eu făceam pasul înapoi. Nu stăteam de lemn, n-o lăsam să-şi facă de cap. Dar, într-adevăr, e clar că n-am făcut destul. Şi nici măcar nu mi-am dat seama că n-am făcut destul, pentru că nici prin cap nu mi-a trecut că ea ar putea să apară aici. Şi nu numai atât, dar când mi-am dat seama cât te-a durut şi cât de jenată ai fost din cauza asta, chiar m-am simţit ca un rahat. Încă mă simt ca un rahat din cauza asta. N-am prea avut cine ştie ce timp ca să ţi-o spun, sau măcar să-ţi arăt, dar aşa a fost. S-a întrerupt pentru câteva clipe, privindu-mă cu ochii lui întunecaţi şi înfocaţi. — N-am vrut să te simţi niciodată jenată din cauza mea, sau a orice aş fi făcut, dar ai fost, şi-mi pare al naibii de rău. Zău cămi pare rău. Şi porcăria asta n-o să se mai întâmple vreodată. O parte din furie începea să mi se risipească, dar m-am agăţat de ea, încercând s-o menţin intactă, deoarece furia mă ajutase să trec peste multe; şi totuşi, el spusese ceea ce trebuia să spună. Şi avusese dreptate. Multe porcării se întâmplaseră, de sâmbătă şi până acum. Atât de multe, încât nici măcar nu stătusem să mă gândesc de-a binelea la cum se comportase 507 Aimee atunci, în bar, până când n-o văzusem apărând în noaptea asta. — Ai ceva de zis? m-a întrebat. Aveam. Şi chiar foarte multe aş fi avut de zis. Acesta era momentul în care el îmi oferea ocazia de a muta toată furtuna asta nenorocită pe teritoriul raţiunii; şi totuşi, n-am zis nimic, pentru că o parte din mine încă era furioasă şi încă se simţea lezată şi jenată de toată întâmplarea, şi nu numai atât. Pe deasupra, voiam să fac pe afurisita. Aşa că l-am fixat cu privirea în tăcere. — Drăguţ, a ripostat el. Imediat, am simţit cum mi se face pielea de găină la ceafă. Trebuia neapărat să-mi descleştez gura. Trebuia neapărat să spun ceva. Pe urmă, el a mai făcut un pas, ajungând drept în faţa mea. — O să-ţi spun eu ceva, atunci, Calla. Ca, de exemplu, că viaţa ta n-a fost una normală. Că nici n-a prea fost viaţă. Şi acela a fost momentul în care mi-am redobândit darul vorbirii. — Eu am o viaţă! — Chiar ai? Pe bune? m-a contrat el. Fiindcă sunt destul de convins că ai realizat un îngrozitor de mare nimic dacă ne referim la viaţa în adevăratul sens al cuvântului. Tot ce ai tu sunt Cei Trei F ai tăi. Ce mama naibii înseamnă asta? În realitate? M-am simţit zguduită de şoc. — De unde ştii tu despre Cei Trei F? — Tequila, puiule. Ai fost destul de vorbăreaţă. Fir-ar să fie! Normal că-şi aducea aminte de asta. Iar acum stânjeneala mea nu mai cunoştea limite. Îi destăinuisem despre 508 Cei Trei F ai mei, şi ei nu erau altceva decât o chestie demnă de milă. Şi, fir-ar să fie, el avea dreptate spunând că nu trăiam cu adevărat. Numai că asta nu-i făcea cuvintele să fie mai uşor de suportat. — Eu sunt primul cu care te-ai sărutat, sau cu care ai fost, a continuat el. — O, mersi, am replicat, ofensată, fiindcă aveam acum de ce mă agăţ în furia mea. Jax a scuturat din cap. — Tu nu înţelegi ce spun eu. Chestia asta nu e ceva de care să te ruşinezi. Tot ceea ce spun e că n-ai lăsat pe nimeni să se apropie de tine şi pariez că au existat destui tipi care te-au vrut, dar tu n-ai observat asta niciodată. Aşa cum am spus, nu ai prea multă experienţă în privinţa asta. — Mda, asta cred c-am înţeles-o. Mi-ai repetat-o de suficiente ori. Fie că, din înţelepciune, el mi-a ignorat remarca asta, fie că a considerat, pur şi simplu, că terminase cu mine, l-am auzit spunând: — Numai că doar până aici o să mai înghit porcăria asta. Aerul a ieşit din mine într-o expiraţie lentă, fără zgomot, în timp ce toţi muşchii mi s-au crispat. — Ce tot spui? — Că tu, în mod evident, nu ai încredere în mine, dar nici măcar asta nu e partea cea mai aiurea din toată povestea, Calla. Tu, în mod evident, nu ai o părere prea grozavă despre mine, fir-ar să fie, dacă într-adevăr mă crezi în stare să-mi fac planuri de cuplat cu o gagică, în timp ce am o alta în casa mea, în patul meu, îmbrăcată cu tricoul meu, deci e la fel de evident că nu mă cunoşti absolut deloc. 509 De data asta, am tresărit dintr-un cu totul alt motiv. — Iar chestia asta să ştii că doare foarte rău, a mai zis el. A continuat să mă privească în ochi, în timp ce eu respiram întretăiat, dureros, după care mi-a întors spatele şi a plecat. Lam privit dând ocol scării şi l-am auzit urcând-o. Şi, pe urmă, am auzit o uşă trântindu-se. Nu ştiu cât timp am stat acolo aşa, înainte de a-mi înfăşură trupul cu braţele. Am închis ochii, nu atât supărată acum, cât dezorientată. Cum de se ajunsese ca, de unde eu aveam dreptate, iar el era în culpă, să fie el acum cel enervat, iar eu lăsată pe dinafară? Doar nu greşisem cu nimic! Sau da? Oare mă pripisem cu concluziile? Nu auzisem chiar tot ce-i spusese el lui Aimee. Nu prinsesem decât frânturi. Şi el îşi ceruse cuze pentru sâmbătă seara. Spusese că n-o să se mai întâmple, dar oare compensa asta ceea ce se întâmplase? Nu ştiam. Asta era problema. Că nu ştiam. Dumnezeu ştie cât timp am mai rămas acolo, până când miam adunat curajul şi m-am târât, încet, pe scară. Când am ajuns pe palierul de sus, m-am aşteptat să găsesc uşa dormitorului închisă, numai că era dată de perete. În schimb, uşa dormitorului pentru oaspeţi era închisă. Am dat să mă duc spre ea, să ciocănesc, dar m-am oprit brusc, încremenită de nehotărâre. Am rămas aşa, în faţa dormitorului, cu mâinile împreunate la piept, fără să ştiu ce-aş zice dacă aş bate în uşă, iar el mi-ar răspunde. Câteva scântei de furie incandescentă încă se învolburau în mine, amestecate cu stânjeneala şi cu nedumerirea. Mi-am ciulit urechile ca să aud vreo mişcare prin dormitorul pentru oaspeţim şi chiar mi s-a părut că aud zgomot de paşi 510 aproape de uşă, şi m-am încordat, aşteptându-mă să se deschidă, însă după câteva clipe, mi-am dat seama că n-o să sentâmple aşa ceva. Muşcându-mi buza, am închis ochii, am mai aşteptat vreo câteva secunde, după care m-am întors şi, din cauză că nu ştiam ce altceva aş putea să fac, m-am dus în dormitorul principal şi m-am suit în pat. M-am tras spre locul meu şi am aşteptat, cu ochii pe ceasul de pe noptieră. Minutele treceau cu greutate. În cele din urmă, m-am întins, cu faţa spre uşa deschisă. Toată situaţia asta mi se părea anapoda: să stau întinsă în patul lui, în timp ce el era furios pe mine, iar eu eram supărată pe el. Am înghiţit, însă nodul din gâtul meu n-a vrut să se clintească, iar când am clipit, mi-am simţit genele umede. La fel şi obrajii. Am înşfăcat perna pe care dormea el şi am strâns-o la piept, închizând ochii. Mă simţeam pustie pe dinăuntru cum stăteam acolo, străduindu-mă să înţeleg de ce totul evoluase atât de aiurea, şi cum aş fi putut să repar situaţia. La un moment dat, probabil că toate gândurile mele s-au strâns ghem, iar eu am adormit, prăbuşindu-mă într-un vis în care se făcea că eram în casa lui Jax, mergând după el şi strigându-l, dar fără să-l pot prinde din urmă şi nici să-i dobândesc atenţia. Iar atunci când visul acesta a început să se şteargă, am visat că mâna lui mă atingea, trecându-mi uşor peste creştetul capului şi îndesându-mi, grijulie, părul după urechi. Şi i-am simţit buzele atingându-mi obrazul. Totul păruse atât de real, încât atunci când m-am trezit, obosită şi cu ochii cârpiţi, aproape am avut impresia că el e în 511 pat, lângă mine. Că locul de lângă mine nu e rece... şi totuşi, aşa era. Eu încă strângeam la piept perna lui, iar Jax nu era acolo. Nu voiam să mă trezesc. Mă simţeam de parcă n-aş fi dormit mai mult de câteva minute şi mă dureau ochii; îmi simţeam gâtul şi gura mult prea uscate. Şi tâmplele mă dureau. Imediat, am început să mă gândesc la ceea ce se petrecuse între noi, şi cu Aimee. În lumina dimineţii, puteam să recunosc cu toată sinceritatea că Jax avusese dreptate. Eu nu aveam prea multă experienţă cu astfel de lucruri. Nu cunoşteam diferenţa dintre diferitele tipuri de relaţii, nu personal. Tot ce ştiam era ceea ce văzusem la prietenii mei. În prea multe privinţe avusese el dreptate. Pe drept cuvânt mă supărasem pe el sâmbătă, însă nu-l lăsasem să-mi explice, iar el îşi ceruse scuze. Şi n-avea absolut niciun fel de control asupra lui Aimee. Doar nu se putea spune c-ar fi invitat-o el personal. Am strâns perna la piept cu şi mai multă ardoare. Acum, că furia mi se stinsese, puteam să recunosc şi că nu auzisem tot ce spusese el azi-noapte, adică să recunosc asta cu toată seriozitatea, precum şi că, făcând abstracţie de faptul că nu se străduise suficient să respingă avansurile lui Aimee, Jax nu greşise cu nimic. De fapt, azi-noapte el îmi luase apărarea. Îşi ceruse scuze şi recunoscuse că se simte ca un rahat. Și-mi spusese totul, fără să ascundă nimic. Ar fi trebuit să discut cu el fără să urlu, fără să exagerez, şi ar fi trebuit să discut cu el învăţând să-l și ascult. Dând drumul pernei, m-am dat jos din pat şi am lipăit cu tălpile goale pe podea. Am ieşit pe hol. Uşa dormitorului pentru 512 oaspeţi era deschisă, iar el nu era înăuntru. Întorcându-mă spre scară, am coborât treptele până în livingul cufundat în tăcere, trecând apoi în bucătărie. Nu era nici acolo. Bătăile inimii mi s-au accelerat şi o senzaţie de greaţă mi s-a închegat în stomac în timp ce mă întorceam, cu încetineală. Unde să fi fost? Casa lui nu era chiar atât de mare, încât să nu-l pot găsi, ca să urlu din răsputeri după el. Mi-am oprit privirea spre ferestrele din faţă. M-am repezit spre ele, am tras deoparte draperiile prăpădite, odinioară albe, şi m-am zgâit afară, prin transperante. Aerul mi s-a poticnit în piept după ce am cercetat parcarea cu privirea, o dată, şi încă o dată. Camioneta lui nu era acolo. Nu era acolo. Jax plecase. 513 TREIZECI Nu ştiam ce să fac sau să cred. Jax plecase şi nu spusese nimic. Nu lăsase nici bileţel, nici SMS sau mesaj vocal pe telefonul meu mobil. Plecase pur şi simplu de acasă, fără să mă trezească; şi, chiar dacă nu păruse să fi fost mare lucru, el se supărase destul de tare. M-am aşezat pe marginea canapelei şi i-am auzit din nou cuvintele. Că nu-i venea să creadă că gândeam aşa ceva despre el și că nu-l cunoşteam. Mi-am înfipt unghiile în palme. Fusese foarte supărat, aşa se dusese la culcare, sau ce-o fi făcut el în celălalt dormitor al lui, și spusese unele lucruri de-a dreptul tâmpite. Ştiam că anumite cuvinte rostite nu mai pot fi luate înapoi. Să se fi ajuns până într-acolo? Oare aşa era felul lui de a pune punct? Of, Doamne, Dumnezeule... Dar dacă plecase şi voia să-mi iau tălpăşiţa înainte să sentoarcă? Iar eu, iată-mă, stăteam pe canapea, încă îmbrăcată în tricoul lui, ca o toantă? Era pe deplin posibil. Se enervase, fiindcă insinuasem că ar fi cuplat cu Aimee. Am sărit în picioare şi am observat că-mi tremură mâinile când am încercat să-mi îndepărtez părul care-mi căzuse peste faţă. Jax era un tip drăguţ. Cu adevărat. El n-ar fi vrut să se producă o scenă. Ce naiba, fusese drăguţ şi cu Aimee, până când ea mă insultase. Probabil că nu voia decât să plec. Dumnezeule, el chiar îmi luase apărarea, iar eu fusesem atât de... proastă. 514 M-am repezit la etaj, mi-am scos tricoul lui şi i l-am lăsat pe pat. Mi l-am îmbrăcat pe-al meu, mi-am prins părul într-un coc răvăşit, nepieptănat, după care mi-am îndesat toate rahaturile în geanta mea supradimensionată. În timp ce trăgeam fermoarul genţii umflate, m-am oprit pentru o clipă şi micuţa voce din capul meu m-a prevenit că ar fi cazul să pun frână, naibii, să mă gândesc, pentru că era posibil să reacţionez exagerat, însă teama de a fi aici când se va întoarce el şi că el nu va vrea să mă mai găsească aici, era mult prea puternică. Am dat să plec, dar deodată m-am răsucit pe călcâie şi am înhăţat tricoul ăla al lui, pe care-l purtasem în pat. Nu ştiu de ce-am făcut-o, dar l-am înhăţat şi l-am luat cu mine, apoi miam pus geanta pe umăr şi am ieşit din casa lui. Prea multe gânduri mi se învolburau prin minte în timp ce conduceam, la început neştiind sigur încotro mă duc, până când am recunoscut direcţia în care mă ducea subconştientul. Spre casa mamei. Nici măcar n-am ştiut cum am ajuns, fiindcă nu-mi aminteam drumul. Casa era tăcută, mai călduroasă decât în mod normal, din cauză că nu fusesem acolo, ca să pornesc aerul condiţionat. Mi-am lăsat geanta pe canapea şi apoi mi-am scos telefonul mobil. Nu aveam apeluri, nici mesaje, şi nici nu ştiu de ce mi-am închipuit că ar fi. Inima îmi gonea cu prea mare viteză, măruntaiele mi se răscoleau şi am fost tentată s-o sun pe Teresa, pentru că simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, însă ea nu-l cunoştea pe Jax. 515 Am dat vreo două ture în jurul canapelei înainte de a apăsa pe numele lui Roxy din lista mea de contacte. A răspuns la cel de-al treilea sunet de apel. — Bună, a zis ea, cu o voce răguşită de somn. M-am crispat. — Scuză-mă. E devreme, nu? Te sun mai târziu. — Nu-i nimic, a zis ea, dregându-şi glasul. E totul în regulă? Cât pe ce să spun da. — Nu. — S-a întâmplat ceva cu mama ta sau cu Clyde? m-a întrebat şi vocea nu-i mai era câtuşi de puţin somnoroasă. — Nu. Nu e asta. E că... Mi-am umezit buzele. — Cred că între mine şi Jax s-a terminat. Au urmat câteva secunde de tăcere, după care am auzit un țipăt strident. — Ceee? M-am trântit pe canapea. — Cum să-ţi spun... eram împreună, aşa cred. Nu ne spuneam unul celuilalt iubitule sau iubito. Adică, n-am discutat despre asta. — Hei, nu cred că oamenii discută despre asta. Pur şi simplu, se întâmplă şi gata. Voi doi sunteţi împreună, fără discuţie. — El a zis, într-adevăr, că e bărbatul meu, aşa că, mda, dar azi-noapte... M-am întrerupt, simţind că mi se face iarăşi rău. — Nu ştiu. S-a dus. — Cum adică s-a dus? Senzaţia aia de greaţă mi s-a urcat spre piept. 516 — Când m-am trezit, el era plecat şi nici n-a dormit cu mine azi-noapte. — Unde eşti? m-a întrebat deodată. — Acasă. — La Jax? — Nu. La mama. Pur şi simplu, n-am mai putut să stau în casa lui. Nici măcar nu știu dacă mai vrea să mă vadă acolo și nam vrut să mă mai găsească atunci când s-o întoarce, dac-o fi aşa, am bălmăjit, strângând mai tare telefonul în mână. Aşa că sunt... în casa mamei. — Crezi că e o idee bună? m-a întrebat şi vocea i s-a auzit altfel, de parcă s-ar fi mişcat la repezeală. Cu tot ce se-ntâmplă? Imediat, mi-am simţit inima grea. Ce porcărie! — Sunt o idioată. Sunt mai mult decât o idioată ordinară. Sunt o super-idioată. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Porcăria naibii, nici măcar nu mă gândisem la asta! Am sărit în picioare şi am dat fuga spre uşa din faţă, ca să mă asigur că e încuiată. — Serios, sunt prea proastă ca să mai trăiesc, am zis. — Nu-i nimic. Eşti stresată. Nu gândeşti limpede. Nu c-ai fi prea proastă. Sau poate că eşti, doar un pic, a replicat ea, după care vocea i-a sunat mult mai îndepărtată. Vezi că te-am pus pe difuzor. Mă îmbrac. Stai pe loc. Vin la tine. Trimite-mi mesaj cu adresa. Am făcut ochii mari. — Dar nu trebuie să faci asta! — Ba da, trebuie. Sunt prietena ta. Ai probleme în amor şi ai fost la un pas să fii răpită acum câteva zile. Fără discuţie că e datoria mea de prietenă, aşa că vin la tine. Deci nu te mişca deacolo, încuie uşile şi ascunde copiii, că vin. 517 Am pufnit în râs. — Mi s-a părut mie, sau tocmai l-ai citat pe Antoine Dodson37? — Posibil, a rostit Roxy printre dinţi. Ajung într-un sfert de oră, maxmum. Bine? Doar să mă spăl pe dinţi şi, poate, să-mi perii părul. — Foarte bine. Mă găseşti aici. Nu cred să fi trecut nici douăzeci de minute, ceea ce m-a făcut să mă întreb unde anume o fi locuind ea, fiindcă nu ştiam, şi cât de repede conducea, însă mi-a dat buzna în casă îmbrăcată cu o pereche de jeans tăiaţi la nivelul genunchilor şi un maieu mult prea larg, care abia dacă-i acoperea sutienul de sport, şi cu părul prins într-un coc chiar mai răvăşit şi decât al meu. Totuşi, arăta incredibil de drăguţă, într-un fel în care n-aş fi sperat să arăt dacă m-aş fi îmbrăcat aşa. Adusese şi o cutie albă, pe care a trântit-o pe măsuţa pentru cafea. — Am adus gogoşi. Avem nevoie de ceva dulce pentru o conversație ca asta. Nu mă credeam în stare să mănânc ceva fără să dau afară, însă era foarte drăguţ din partea ei. S-a aşezat pe canapea şi s-a aplecat în faţă, desfăcând capacul şi dezvăluind o varietate de bunătăți. M-am dus să iau câteva şerveţele rămase de la fast37 Kevin Antoine Dodson (n. 1986), cântăreţ şi actor american, ajuns celebru pe internet în anul 2010, după ce a fost intervievat de reportera unui post de televiziune. Tânărul a povestit că un individ a pătruns în casa lor şi a încercat să-i violeze sora, atrăgând atenţia publicului prin stilul pasionat şi flamboiant al relatării lui, ca şi prin jargonul de stradă. Ulterior, a încercat să-şi construiască o carieră artistică, scoţând trei discuri single, în calitate de solist hip-hop, având şi aspariţii episodice în câteva filme. 518 food de pe masa din bucătărie, după care m-am întors să mă aşez pe canapea, lângă ea. Devorase deja o jumătate de gogoaşă glazurată cu ciocolată. — Povesteşte-mi tot. Expirând reţinut, m-am instalat mai bine pe canapea şi i-am povestit tot, începând cu Aimee, subiect despre care avea cunoştinţă în foarte mare măsură, şi terminând cu dimineaţa asta. I-am povestit până şi despre planurile pentru când aveam să mă întorc la şcoală. Când am încheiat, spre surprinderea mea, am cules o gogoaşă glazurată din cutie. — Bun, a zis ea, extrăgând cea de-a patra gogoaşă, ceea ce m-a făcut să mă întreb unde le-o fi vârât pe celelalte trei. Hai să începem cu Aimee. Fata nu-şi închipuie că ar fi posibil ca un bărbat s-o refuze şi ştie, sunt destul de convinsă de asta, că el e amorezat de tine, pentru că toată lumea ştie. Ce naiba! Se vede. — Se vede? Roxy mi-a zâmbit, cu gura plină. — Din clipa în care ai apărut, Jax a pus ochii pe tine, şi la propriu, şi la figurat. E destul de evident. O senzaţie de căldură a zbârnâit prin mine în timp ce rumegam informaţia asta. Îmi făcea plăcere să aflu că aşa credea lumea. După care m-am simţit oarecum neghioabă, deoarece, probabil, celorlalţi nu li se părea o chestie atât de minunată pe cât o consideram eu. — Ştii că am observat cum se agăţa Aimee de Jax, a continuat Roxy. Mi-am tot perfecţionat privirile ucigătoare pe ea încă de când a intrat pentru prima oară în bar. Din nefericire, n-au avut efect. 519 Am schiţat un zâmbet, în timp ce-mi vâram o îmbucătura mică în gură. Privirile ei ucigătoare nu avuseseră efect nici împotriva lui Reece. — Jax nu pune botul la aşa ceva. E drept, putea să facă mai mult ca să se asigure că ea a recepţionat mesajul, însă oricum nu i-a răspuns la avansuri. Nici măcar o dată. Totuşi, e băiat drăguţ, a adăugat, luând un şerveţel şi ştergându-şi degetele. E destul de greu să-i intri pe sub piele. Ai văzut asta. Dar e mult prea drăguţ cu noi, femeile. Pur şi simplu, e vorba despre o educaţie cumsecade. — Aşa e, am şoptit. — Dar şi tu ai dreptul să fii enervată pentru ce s-a întâmplat. — Am? Am dreptul? A clătinat din cap că da. Slavă Domnului, însemna că nu eram complet nebună şi nici total deplasată. — Eu i-aş tăia gâtul căţelei dacă mi-ar apărea în toiul nopţii în casa bărbatului meu, asta presupunând c-aş avea un bărbat, dar, în fine. Probabil c-aş fi tentată să-i tai şi lui gâtul şi aş avea nevoie de ceva timp până să-mi treacă, dar... M-am lăsat pe spate şi mi-am tras genunchii la piept. — Aici vine partea cu “ai dat-o în bară”? — Da. Şi nu, mi-a răspuns Roxy, zâmbind şi întorcându-se spre mine. Asta e prima ta relaţie şi prima ta ceartă. Sper să fie şi sigura ta relaţie, dar în mod sigur n-o să fie şi ultima ta ceartă. Probabil că aşa ceva o să se întâmple de multe ori. Asta o ştiam. Doar că uitasem, din cauză că eram o idioată. — Iar tu, în esenţă, l-ai acuzat pe Jax că nu ţi-ar fi fost fidel în timp ce era cu tine, aşa că e normal să fie enervat, dar asta nu 520 înseamnă că n-o să-i mai placi. Şi dac-ar fi să nu-i mai placi, ar însemna că nu merită să-ţi pierzi timpul cu el. Dar Jax nu e aşa. O să se calmeze şi totul o să fie bine pentru voi doi. Ronţăindu-mi buza de jos, i-am lăsat cuvintele să se ciocnească de ceea ce mai aveam eu prin cap. Tot ceea ce zisese era rezonabil. Aşa că mi-a apărut o scânteie de speranţă. — Crezi că ar fi bine să-l sun? — Cred că ar fi bine să-i laşi un pic de timp, mi-a propus ea. Nu greşeşti niciodată dacă-l laşi pe bărbat să vină el spre tine. Înţelegi? Amândoi aţi greşit şi tu trebuie să ţii minte că n-ai fost singura care a dat-o în bară. — Ai dreptate, am zis, oftând şi răsturnându-mi capul pe spătarul canapelei. Crezi c-a fost bine că am plecat azidimineaţă? — Hm... a mormăit Roxy, potrivindu-şi ochelarii. Adică, dacă n-ar fi fost toată nebunia asta pe-aici? Probabil că n-ar fi avut importanţă. Probabil că Jax n-o să se bucure, dar o să vă vedeţi diseară. — Ba nu. El o să se ducă la petrecere. Tu şi Nick sunteţi de serviciu diseară, ai uitat? — Pe naiba, a gemut ea, prăbuşindu-se peste braţul canapelei. Am uitat complet. — Ţi-ai planificat ceva? Fiindcă sunt sigură c-o să ne descurcăm diseară. Roxy a izbucnit în râs. — Ca să-mi planific ceva, ar trebui să am o viaţă personală; totuşi, aveam planificat să zac, să citesc şi să mă îndop cu porcării până la ore mici din noapte, ca o fată sexy şi singură, în vârsta de douăzeci şi unu de ani. 521 Am râs şi eu. Zâmbetul ei s-a întins şi mai mult şi privirile ni s-au întâlnit, iar ea a întins mâna şi m-a mângâiat pe braţ. — Totul o să fie bine, m-a asigurat ea. I-am zâmbit la rândul meu şi, chiar dacă de dimineaţă fusesem în pragul unei totale prăbuşiri nervoase, acum mă simţeam mult mai bine, ca şi cum aş fi fost şi eu convinsă că, într-adevăr, totul o să fie bine. — Mulţumesc, i-am zis. — Dacă nu, sunt convinsă că mama ta are pe-aici, pe undeva, un carneţel negru şi probabil cunoaşte vreun tip pe care să-l angajăm ca să-l ia la şuturi. — O, Doamne, am exclamat, râzând. Roxy a chicotit uşor, ghemuindu-se cu capul pe braţul canapelei. Era atât de micuţă, încât abia dacă ocupa o jumătate dintr-o pernă. — O să-l numim Planul B. — Şi Planul A care ar fi? — Să-ţi faci apariţia acasă la el îmbrăcată cu nimic altceva decât un trenci negru lucios, iar când o să deschidă uşa, să sari pe el. Râzând din nou, am clătinat din cap. — Îmi cam place Planul A. — Pun pariu că şi lui o să-i placă. Joi seara eram un pachet de nervi. Stomacul mă durea şi abia putea să mai reţină în el prânzul târziu pe care l-am luat împreună cu Roxy, după ce l-am vizitat pe Clyde, cu toate că nu fusese mai mult decât o jumătate de sandviş cu pui şi salată. Dintr-o sumedenie de motive femeieşti, zăbovisem o grămadă când mă pregătisem pentru serviciu, în timp ce Roxy mă aşteptase. Îmi făcusem părul în valuri, îmi aplicasem un 522 machiaj excelent la ochi, iar pentru buze alesesem o nuanţă uşor mai deschisă decât stacojiul. Ştiam că băieţii de la petrecerea burlacilor vor da şi pe la bar la un anumit moment dat, ceea ce însemna că şi Jax avea să fie cu ei. N-am încercat să iau legătura cu Jax până când am ajuns în maşina mea, iar Roxy în a ei. I-am expediat repede un mesaj, scriindu-i că speram să-l văd diseară. Apoi, din cauză că mă speriasem ca o fetiţă care crede că are un monstru în şifonier, mi-am aruncat telefonul în geantă şi am dat drumul la muzică. N-am verificat să văd dac-a răspuns până când am ajuns la bar. Şi nu răspunsese. — Nu e mare scofală, mi-am zis, coborând din maşină şi pornind spre intrarea în bar; cu toate astea, inima îmi bătea cu putere. Niciun răspuns la ora şase. Niciun răspuns la ora nouă. Şi, ca totul să fie şi mai aiurea, Aimee lipsea, în chip suspect, din bar. E drept, exista posibilitatea ca ea să fi înţeles, în sfârşit, mesajul, însă bătăile inimii tot nu mi-au încetinit şi începeam să cred că, poate, Roxy se înşelase cu ce-mi spusese de dimineaţă. Poate că el se răzgândise. — Te simţi bine? m-a întrebat Roxy, după ce i-am înmânat un Appletini pe care nu eram sigură că-l preparasem corect. Mă simţeam total paranoică. — Mda, i-am răspuns. Ea m-a privit cu atenţie. — N-ai primit veşti de la el, nu? Mi-am ţinut gura închisă şi doar am scuturat din cap. — Calla, eu n-am... 523 Uşa de la intrare s-a deschis, iar eu am întors capul brusc într-acolo şi inima mi-a sărit la fel ca de fiecare dată, în seara asta, când mai intrase cineva. Nici de data asta nu era Jax. Katie a intrat, mergând tacticoasă pe pantofii cu tocuri care puteau juca şi rolul de catalige. Dar nu se clătina deloc pe ele. Sa apropiat nonşalantă de tejghea şi a bătut pe umăr o femeie. — Vezi că stai pe locul meu, i-a zis. Am oftat, iar Roxy a râs încetişor. Femeia probabil că era obişnuită cu Katie, fiindcă a mormăit ceva în barbă şi i-a eliberat scaunul. Katie s-a trântit pe el şi şi-a smucit în sus, peste sâni, rochia cilindrică, sclipitoare. — Whisky. Sec, a comandat apoi. Am ridicat din sprâncene. — Ai o seară proastă? m-am interesat, dar ea şi-a dat ochii peste cap. — June — una dintre fete — exersează un nou număr. Un dans din buric. Fata asta nu poate nici măcar să se apropie de hip-hop fără să-i facă pe bărbaţi să dea fuga spre ieşire de parcă tocmai le-ar fi apărut nevestele în club. — Şi-atunci, cum poate să facă striptease? s-a mirat Roxy. Până şi Nick părea să asculte, din locul lui, de la câţiva paşi mai încolo, de după recipientul cu gheaţă. — Cine ştie? Are ţâţe grozave şi un fund drăguţ. În orice caz, eu nu pot s-o suport. I-am zâmbit în timp ce-i turnam băutura; apoi, am împins paharul spre ea, iar acesta a lunecat fără să se verse o picătură. — Ooo, ia uite, ai fost ca o barmaniţă veritabilă acum, a remarcat Roxy, dar Nick a pufnit. I-am săgetat cu privirea pe amândoi, însă deodată s-a deschis iar uşa de la intrare. Am întors capul spre ea atât de 524 repede, încât m-am mirat că nu mi-a sărit de pe umeri. Mi s-a oprit respiraţia şi aproape că am scăpat din mână sticla de whisky. Reece a intrat primul, arătând foarte bine într-o pereche de blugi uzaţi şi o cămaşă încheiată până la gât. — Fir-ar să fie, a gemut Roxy. Pe bune, eram convinsă că măcar astă-seară n-o să mai fiu nevoită să-l suport. I-am aruncat o privire. Katie a pufnit şi şi-a ridicat paharul. — Eu aş accepta să petrec câteva seri prelungite cu el, a zis, după care a dat paharul pe gât dintr-o singură înghiţitură. Sfinte Sisoe, a gâfâit apoi. Fir-ar să fie... Au mai intrat doi tipi. Unul era fratele mai mare al lui Reece. M-am mirat să-l văd pe Colton printre petrecăreţi, dar era normal. Viitorul mire era poliţist. Inima îmi dănţuia acum de-a binelea, pentru că Jax trebuia să fie cu ei. Katie i-a privit peste umăr. — Vedeţi? Până şi pe ei i-a pus June pe fugă, a exclamat, azvârlindu-şi braţele în sus. Uşa s-a închis şi veselul grup de bărbaţi s-a aşezat la o masă liberă de lângă mesele de biliard. Inima mi-a căzut în stomac. Jax nu era printre ei. — Au fost în club, nu? m-am auzit întrebând. — Mhî. Nu i-am pierdut din vedere, mi-a răspuns Katie, examinându-şi manichiura pentru o clipă şi apoi ridicându-şi privirea, cu ochii ei albaştri plini de compasiune. O, nu! Am făcut un pas înapoi, ciocnindu-mă de Sherwood, care, ca o stafie afurisită, ajunsese în spatele tejghelei şi-şi găsise ceva de lucru cu paharele. 525 Roxy m-a privit, împreunându-şi sprâncenele. — Calla... Mă îndoiam la modul cel mai serios de faptul că prietena mea Katie ar fi căzut de pe bară şi şi-ar fi dezvoltat în consecinţă abilităţi de super-stripteuză, dar mă privea ca şi cum ar fi ştiut exact de ce mă agitam atât. — Jax a fost cu ei, mi-a zis ea. Nicio surpriză. Ştiam că avea să fie. Roxy s-a apropiat de noi, examinând din mers barul. I-a aruncat o privire lui Nick, iar el s-a dus să servească un client. — Bine, am şoptit, nefiind sigură că putea să mă audă prin tot zgomotul. Katie şi-a muşcat o buză de un roz lucios. — Băieţii se distrau de minune, însă Jax nu părea prea bucuros, iar la... poate, cu o jumătate de oră înainte să vin eu încoace, şi-a făcut apariţia şi Aimee. O senzaţie dintre cele mai rele mi-a izbucnit în piept. — A fost chiar o surpriză, fiindcă Aimee n-a mai pus niciodată piciorul în club. Sigur că nu: Aimee a fost acolo pentru că Jax a fost acolo. — Cam la zece minute după ce a apărut ea, Jax a plecat, a continuat Katie, căutându-mi privirea. Şi Aimee a plecat, imediat după el. Nu zic că ar fi plecat împreună. Dar ea s-a dus practic imediat după el. Of, Dumnezeule! — Calla, mi-a zis Roxy, prinzându-mă de braţ. Aimee e, cum să zic, mai ceva ca râia. Tu ştii bine că n-a chemat-o Jax acolo. Am privit-o, dar nu sunt convinsă că am şi văzut-o. Pustietatea de mai devreme revenise. 526 — Nu mi-a răspuns la mesajul pe care i l-am trimis înainte să venim la muncă. I-am trimis un mesaj. Nu mi-a răspuns. — Bun. Asta nu înseamnă nimic, s-a grăbit Roxy să zică. Serios? Aimee a apărut azi-noapte la el acasă. El i-a făcut vânt, însă discuţia lor a fost dubioasă. Apoi, am avut o ceartă zdravănă. El n-a dormit cu mine, a plecat înainte să mă trezesc, n-a încercat să ia legătura cu mine toată ziua şi nu mi-a răspuns la mesaj. Nimic din toate astea nu mirosea a bine. Şi mă ustura gâtul. Ceva parcă sângera cu putere din mine, aşa cum stăteam acolo, ca şi cum ar fi sângerat o rană făcută cu dibăcie, astfel încât să te omoare încet. — Voi doi sunteţi mai mult decât prieteni. Tu nu mi-ai spus-o, dar eu ştiu, a declarat Katie, ciocănindu-şi tâmpla cu un deget. Ştiu. — Katie, a atenţionat-o Roxy, oftând. — Eu ţi-am spus că viaţa o să ţi se schimbe, a continuat Katie. Ţi-aduci aminte? Ţi-am spus. Dar nu ţi-am spus c-o să-ţi fie uşor. N-am zis nimic, doar am privit-o. Din fericire, o întreagă gaşcă a dat buzna în bar, aşa că n-am mai avut ocazia să-i răspund lui Katie, fiindcă m-am repezit să iau comenzi cu o frenezie care friza obsesivul. Nici măcar n-am observat-o când a plecat. Roxy a încercat de câteva ori să discute cu mine, însă am evitat-o, ştiind că vrea să discutăm despre Jax, ceea ce nu-mi stătea în puteri. Nu puteam. Am pregătit trei ceaiuri reci Long Island şi am zâmbit. Am râs. Am încasat bani. Am primit bacşişuri. Şi apoi am preparat o 527 sumedenie de submarine pentru masa lui Reece, fiindcă Roxy sa trezit dintr-odată că trebuie s-o ajute pe Gloria. El n-a pomenit nimic despre Jax. Şi nici eu. Când a plecat, împreună cu ceilalţi băieţi, mai aveam aproape o oră până la închidere, iar eu nu-mi doream altceva decât să ajung acasă şi să mă vâr în pat. Probabil că nu era cea mai inteligentă variantă. La un moment dat, pe parcursul serii, Roxy mi-a pomenit ceva despre dormitul la ea, însă eu simţeam nevoia să fiu singură. Eram dispusă să-mi asum riscul, doar ca să fiu singură, din cauză că ceea ce începuse să sângereze din mine mai devreme nu se oprise încă. Am aruncat încă o privire pe seara asta spre uşa de la intrare, cu buzele tremurând, şi acele de gheaţă din pieptul meu au umplut pustietatea care-mi zvârcolea măruntaiele. Chiar le simţeam adunându-se în mine. Aveam să cedez nervos, iar asta urma să fie cireaşa de pe tortul dezastrului. Întorcându-mă brusc spre Roxy şi Nick, am inspirat adânc. — Ar fi vreo problemă dac-aş pleca mai devreme? Roxy a scuturat din cap. — Nu. Ne descurcăm noi aici, dar... — Bine. Mulţumesc, am întrerupt-o, repezindu-mă spre ea, îmbrăţişând-o din fugă şi apoi ocolindu-i. M-am dus să-mi iau geanta din birou, iar când m-am întors, îndreptându-mă spre ieşire, Nick tocmai ieşea de după tejghea. — Pot să te duc eu, mi-a propus. — Nu, am zis repede, sucindu-mi uşor capul spre stânga. Sunt cu maşina mea. N-am nevoie. Nick a aruncat o privire spre Roxy, gest pe care l-am interpretat ca fiind momentul optim pentru plecarea mea, 528 înainte de a ajunge să merg acasă însoţită de unul dintre ei şi, de asemenea, de a ajunge să bocesc pe umărul unuia dintre ei. M-am grăbit să ies din bar, în aerul nopţii care mirosea puternic a ploaie. M-am oprit, mi-am scos telefonul din geantă şi am apăsat pe butonul pentru deblocare. Ecranul mi s-a luminat îndată. Naveum apeluri pierdute. Nici mesaje. Am scos un hohot de râs sec, aspru, după care am ridicat fruntea şi mi-am vârât telefonul la loc în geantă. Mă mâncau degetele să-l sun, în timp ce priveam ţintă parcarea plină a clubului de vizavi. Evident, camioneta lui Jax nu era acolo, deoarece el plecase cu doar câteva secunde înaintea lui Aimee, iar pe la Mona’s nu apăruse toată seara. Nu încercase să ia legătura cu mine şi nici nu-mi răspunsese la mesaj. N-ar fi trebuit să-l las pe Jax să ajungă la mine. N-ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de el. Nu. Nu era adevărat. Ştergându-mi ochii, am pornit prin parcarea barului. Mai încolo, la Wal-Mart, era deschis. Aveam de gând să-mi investesc o parte din banii economisiţi într-un coş din acelea, plin cu gustări nesănătoase şi îngheţate. După care să ajung acasă şi să înfulec până când n-o să-mi mai pese. Pe urmă, mâine... ei bine, asta încă n-o ştiam. Mai aveam câţiva paşi până la maşină, când m-am auzit strigată pe nume. — Calla? Am făcut ochii mari şi degetele mi-au tresărit cu violenţă pe cureaua genţii în timp ce mă răsuceam pe călcâie, cu spatele spre şosea, vibrând de incredulitate şi smucindu-mi nebuneşte privirea spre sursa sunetului. 529 Stătea sub panoul care lumina cu intermitenţă parcarea. Chiar şi în lumina asta slabă, puteam să-i zăresc părul spălăcit, blond oxigenat, cu rădăcinile mult, mult mai închise la culoare, faţa şi silueta scofâlcite. Hainele de pe ea erau boţite. Un tricou vechi îi atârna pe umerii slabi. Blugii erau mulaţi pe corp, dar de la genunchi în jos deveneau evazaţi. A făcut un pas spre mine, iar eu am făcut un pas înapoi. Zâmbetul îi era crispat şi fragil. — Fetiţa mea... Nu-mi venea să cred. Mama stătea chiar în faţa mea, părând drogată şi spunândumi “fetiţa mea”. Literalmente, eram încremenită pe loc, total năucită. Nici măcar nu ştiam ce să-i zic, pentru că aveam o mie de lucruri pe care să i le strig în faţă, dar niciunul dintre lucrurile acestea nu-mi venea pe buze. — Eşti bine? a fost tot ce-am putut să articulez. A deschis gura, dar indiferent ce-o fi zis, nu s-a mai auzit, fiindcă a acoperit-o un zgomot asurzitor, ca de motor ambalat. Mi-am smucit capul şi am privit în spatele meu. O maşină cu patru uşi şi geamuri fumurii s-a năpustit în parcare, oprindu-se chiar sub firmă. Geamul din dreptul şoferului s-a lăsat în jos. Mici scântei au săgetat prin noapte. S-au auzit pocnete. Mama a ţipat şi mi s-a părut că mi-a strigat numele, dar s-au auzit şi alte pocnete, ca o duzină de dopuri scoase simultan, şi s-au mai văzut scântei. Mi-am dat seama, ca prin ceaţă, că erau focuri de armă, abia când au început să explodeze geamuri pretutindeni în jurul meu. Ceva metalic a vâjâit aproape de mine, prea aproape, şi geanta mi-a scăpat dintre degete, în timp ce un ţipăt îmi urca prin gât. 530 Sunetul nu mi-a mai ajuns până la buze, fiindcă tot aerul a fost smuls din mine când o ciudată arsură mi-a învăpăiat stomacul, ascuţită şi bruscă, intensă şi răpitoare de respiraţie. Mi-am coborât privirea şi m-am împleticit înapoi, ciocnindu-mă de un jeep. Mi s-a părut că aud strigăte, dar capul mi se învârtea într-un mod straniu. Mâinile mi-au tremurat când am încercat să mă apăs într-o parte. Am simţit ceva cald şi umed. — Mamă, am rostit, răguşită, în timp ce picioarele îmi rămâneau fără oase. Nu-mi amintesc să fi căzut, dar ştiu că mă durea ceafa, chiar dacă nu atât de rău ca abdomenul. Priveam în sus, spre cer, însă stelele se mişcau, ca şi cum ar fi plouat. — Mamă? am încercat din nou. Niciun răspuns. 531 TREIZECI ȘI UNU Când am deschis ochii din nou, n-am mai văzut stele şi nici măcar o lumină strălucitoare. Am văzut doar un tavan, un tavan alb fals, cu un corp de iluminat care răspândea o lumină delicată, slabă. Tot restul era învăluit de umbre şi, când mi-am întors privirea spre peretele din partea opusă, am văzut o draperie bleu-pal. Gândurile îmi erau înceţoşate şi mă simţeam ciudat, de parcă pluteam; cu toate astea, ştiam că sunt într-un spital. Am avut o vagă senzaţie, ca o durere surdă în mâna mea dreaptă şi, când mi-am plimbat încet privirea spre locul în care mi se odihnea pe pat, am văzut o instalaţie pentru perfuzii. Clar că eram într-un spital. A, mda, aşa e, fusesem împuşcată. Împuşcată de-a binelea, cu o urmă de foc. Pe bune. Dumnezeule, naşpa mai stăteam cu norocul. Am vrut să mă ridic în capul oaselor, însă durerea surdă a devenit acută, înjunghiindu-mi pântecul, şi tot aerul mi-a ţâşnit afară din plămâni de bruscheţea ei. Pereţii se învârteau în jurul meu, ca într-o experienţă nereuşită cu LSD. O mişcare de la stânga patului în care mă aflam a agitat aerul în jurul meu şi o mână mi-a aterizat cu blândeţe pe umăr. Am clipit ca să-mi readuc camera în imagine, în timp ce capul îmi era călăuzit înapoi spre surprinzător de voluminoasa stivă de perne. — Abia de câteva secunde te-ai trezit şi deja încerci să te ridici. 532 Aparatura de monitorizare a ritmului cardiac mi-a sesizat subita creştere a pulsului din clipa în care am întors capul spre stânga. Inima a început să-mi bată în hopuri. Jax stătea pe un scaun lângă patul meu şi arăta... arăta ca naiba. Pete întunecate i se întindeau sub ochii care, în mod normal, aveau culoarea caldă a whisky-ului. Umbra ţepoasă a bărbii părea mai deasă decât de obicei. Cu toate astea, a zâmbit când mi-a întâlnit privirea, şi a rostit, pe un ton morocănos, îngroşat: — Bine ai revenit! — Ţi-am luat tricoul, am zis. — Ce? s-a mirat el, împreunându-şi sprâncenele. Nu ştiu de ce spusesem aşa ceva. Îmi dădeam seama că prin organismul meu bântuiau acum ceva droguri de-a dreptul drăgălaşe. Prin urmare, aveam să dau vina pe ele. — Ţi-am luat tricoul când am plecat din casa ta, fiindcă voiam să am ceva din tine, pentru eventualitatea în care te-ai hotărî că nu vrei să mă mai vezi niciodată. Şi-a îndreptat spinarea pe scaunul lui şi s-a holbat la mine, cu buzele întredeschise. — Mă simt ciudat, am recunoscut. Cred că am fost împuşcată. Expresia feţei i-a devenit încordată. — Ai fost împuşcată, scumpo. În abdomen. Mi-am umezit buzele uscate. — Sună cam rău, am zis. Ştiam că putea să fie destul de rău, dacă stăteam să mă gândesc. Doar am avut, cât să zic, cam o săptămână rezervată plăgilor împuşcate, la unul dintre cursurile mele. 533 — La drept vorbind, ai avut noroc. Medicul a zis că glonţul a trecut pe lângă toate principalele organe vitale. A intrat şi-a ieşit fără să atingă ceva, mi-a explicat el, cu vocea scăzută. A existat o oarecare hemoragie internă. — O! Asta chiar e de rău. Jax şi-a întors faţa într-o parte şi a închis ochii. — Mda, scumpo, e de rău. Tonul îi era atât de îngrijorat, atât de... nu ştiu, de nepotrivit, încât am simțit nevoia să-l liniştesc. — Nu mă prea doare, i-am zis. — Ştiu, a murmurat el. Au zis că ţi-au administrat analgezice. Eu... fir-ar să fie, Calla! S-a aplecat spre mine, ajungând atât de aproape de faţa mea, încât i-am simţit mirosul discret de parfum. — Of, scumpo... A clătinat din cap şi negura din ochii lui a devenit aproape de 0 intensitate chinuitoare. Mi-a pus mâna pe obrazul stâng şi i-am simţit tremurul care o străbătea. — Ştiu că, probabil, ai întrebări de pus, dar trebuie să spun eu ceva mai întâi, bine? — Bine. — Ieri, când te-ai trezit şi eu eram plecat, n-a fost ceea ce ai crezut. Întâmplările ultimelor douăzeci şi patru de ore au început să mi se deruleze din nou în minte, adunându-se într-o mişcare lentă, ca într-un album de fotografii. Ziua de ieri fusese naşpa rău. — Trebuia să mă duc în oraş la o probă pentru costumul de nuntă şi am fost nevoit să plec devreme. Trebuia să-ţi fi lăsat un bilet, dar eram încă enervat după ce se întâmplase în noaptea 534 aia. Am plecat, gândindu-mă c-o să te găsesc la întoarcere şi-o să vorbim atunci, dar între timp m-a sunat Roxy. M-am încruntat la el. — Te-a... te-a sunat Roxy? — Mda. Privirea i-a urcat spre faţa mea, după care a coborât iar, şi-aş fi putut să jur că-mi urmărea mişcările pieptului, vrând parcă să se asigure că respir. — M-a sunat să-mi spună că e în drum spre casa ta, fiindcă era îngrijorată că n-ai fi în siguranţă acolo. Aşa am ştiut că ai plecat şi, mda, m-am supărat din cauza asta. Crezusem că suntem pe aceeaşi lungime de undă. A hohotit sec, aspru, ca un acces de tuse. — L-am sunat pe Reece, ca să-l anunţ că eşti acasă la tine, Au trimis o maşină să te supravegheze. Nici măcar n-o observasem. E drept, nu eram, după toate aparențele, cea mai perspicace persoană din lume; prin urmare, poate că era cazul să-mi reconsider planurile referitoare la carieră de asistentă medicală. Şi-a plimbat degetul mare pe bărbia mea, căutându-mi din nou privirea. — Toată ziua de ieri am fost supărat pe tine, pe noi, pe mine însumi. Ei bine, astea erau lucruri pe care chiar n-aş fi vrut să le aud în clipele de faţă, însă am simţit că el avea nevoie să se elibereze de ceea ce avea de spus, aşa că am rămas tăcută, privindu-l. Un muşchi i-a zvâcnit la coada ochiului. — Toată ziua... a zis, clătinând iarăşi din cap. O întreagă zi afurisită irosită pe porcării tâmpite, când aş fi putut să-mi dau seama mai bine. Am mai simţit eu gustul regretelor de soiul 535 ăsta, ştii tu, cu sora mea. Mi-am pierdut atât de mult timp fiind supărat pe Jena, încât, atunci când ea n-a mai fost, nici măcar pe departe n-am putut să număr câte ore aş fi putut să-mi petrec fiind alături de ea, în loc să le risipesc degeaba. — Jax, am şoptit, simţind că mi se strânge inima. Şi-a lăsat greutatea pe celălalt braţ, cu grijă să nu deranjeze patul, sau pe mine, cu toate că nu prea ştiam ce aş mai fi putut să simt în momentul acesta. — Ideea e că am fost supărat, dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt pentru tine sau ceea ce vreau de la tine. Nu sunt perfect. Departe de aşa ceva, iar atunci am fost chiar un nesimţit. Puteam să te fi sunat şi să te fi făcut să înţelegi toate astea. Puteam să-ţi fi răspuns la mesaj. N-am făcut-o. M-am gândit că, poate, avem amândoi nevoie de ceva timp ca să ne calmăm, astfel încât, atunci când aveam să vorbim, să putem vorbi cu calm. Iar aseară, când m-am dus în club, a apărut şi Aimee. Acum îmi aminteam şi eu de asta şi senzaţia de greaţă revenea, ridicându-se, dar mai estompată ca înainte, lucru pentru care eram recunoscătoare. — Asta m-a enervat chiar şi mai rău. Am plecat. Ea a venit afară după mine. Am avut o discuţie în mijlocul unei parcări blestemate. Şi-ţi jur, până şi cea mai complicată ruptură, dintre toate relaţiile adevărate pe care le-am avut, a fost floare la ureche pe lângă discuţia cu ea. De-acum încolo, ea n-o să mai constituie o problemă, numai că, fir-ar a naibii de treabă, a însemnat timp pierdut în plus. După asta, m-am întors acasă. Aveam de gând să vin la bar, înainte de închidere, ca să te iau. Nu mi-a trecut prin minte c-o să pleci mai devreme, dar să ştii că veneam după tine. Doar că n-am mai reuşit să ajung la timp. 536 Cuvintele lui următoare, răguşeala glasului, suferinţa extrem de reală din ele m-au dat gata. — Tocmai mă pregăteam de plecare. Aveam cheile alea afurisite în mână, Calla. Aproape că eram ieşit pe uşă. Tocmai mă gândeam să-ţi scriu un mesaj, când mi-a sunat telefonul. Era Colton. A fost cât pe ce să nu-i răspund, ştiind că, probabil, ei încă petreceau, iar eu n-aveam chef de rahaturile alea; şi totuşi, i-am răspuns. Iar el mi-a zis că tocmai îl sunase unul dintre adjuncţii lui, informându-l că se trăseseră focuri de armă lângă bar şi că fusese cineva rănit. Asta era tot ce ştia, dar, ce naiba, scumpo, inima mea... era ca atunci când m-au sunat părinţii mei. O senzaţie de rău al naibii de puternică, de parcă n-aş fi stat în picioare, cu toate că stăteam. Am încercat să te sun şi, când n-ai răspuns, am ştiut... pur şi simplu, am ştiut, fiindcă dacă fuseseră împuşcături lângă bar, tu mi-ai fi răspuns la telefon, dac-ai fi putut. — Sunt bine, am şoptit, cu înflăcărare, deoarece mă gândeam că are nevoie să audă asta, dar replica mea a trecut, în mare măsură, neluată în seamă. — Când am ajuns la bar, ţi-am văzut maşina făcută praf, naibii, în timp ce tu nu erai acolo. Şi nici Roxy... S-a oprit, părând să-şi adune puterile, deşi mâna de pe obrazul meu îi tremura. — Era doar Nick, care mi-a spus că tu ai fost... Fusese şi el afară. M-a anunţat înaintea poliţiştilor. Tot ce ştia era că ai fost împuşcată şi nu erai trează când a sosit ambulanţa. Calla, am... Nici măcar nu pot să exprim în cuvinte ce-am simţit în momentul ăla sau ce-am simţit în timp ce mă îndreptam spre spital. Tot ce ştiam era c-o dădusem în bară iar. Pieptul i s-a ridicat într-o inspiraţie adâncă. 537 — Puteam să te pierd. Ce naiba, chiar puteam să te pierd. Şi dacă n-aș mai fi avut șansa asta, de a sta de vorbă cu tine, așa cum fac în chiar clipa asta, dacă mi-ai fi fost luată şi-aş fi pierdut ocazia să-mi petrec zilele cu tine, să fiu cu tine, să te iubesc, nu mi-aş fi iertat-o niciodată. Aşa că, ştii ce, Calla, o să las deoparte toate vrăjelile acum. Şi sper că eşti de aceeaşi părere cu mine în problema asta, dar chiar şi dacă n-ai fi, eu tot trebuie să spun ce am de spus şi n-o să regret că ţi le-am spus. Începeam să respir cu greutate, nu în sensul împovărător, ci deoarece îmi dădeam seama că urmează ceva important, şi mă ustura gâtul, dar nu din cauză că mi-ar fi fost uscat. La fel şi ochii. Mi-i simţeam umezi, pentru că două cuvinte ieşeau clar în relief dintre toate celelalte, foarte importante, rostite de el. Te iubesc. — Trebuie să-ţi spun că te iubesc, Calla, a zis el şi m-am mirat că aparatura de monitorizare cardiacă n-a captat momentul în care inima mi s-a oprit din bătaie. Vorbesc serios, a continuat Jax. Pe bune. Iubesc felul în care gândeşti, chiar dacă e al naibii dc enervant uneori, dar chiar şi-atunci, tot e drăguţ. Iubesc faptul că sunt al naibii de multe lucruri pe care tu nu le-ai cunoscut încă şi pe care ai să le cunoşti împreună cu mine. Îţi iubesc forţa de a fi supravieţuit atâtor greutăţi. Îţi iubesc curajul şi iubesc faptul că faci nişte cocteiluri de rahat, dar nimănui nu-i pasă, fiindcă eşti atât de drăguţă. Un hohot încet de surprindere mi-a izbucnit din gât şi vocea poate că mi-o fi tremurat când am spus: — E drept că mai fac şi cocteiluri de rahat. — Aşa e. E adevărat. Sunt destul de convins că, de exemplu, ceaiurile tale reci Long Island ar putea să omoare oamenii, dar nu-i nimic, a declarat el, arcuindu-şi un colţ al buzelor şi 538 privindu-mă fără încetare în ochi. Îţi iubesc simţul umorului şi faptul că n-ai mai mâncat crupe până de curând. Sunt atât de multe lucrurile pe care le iubesc la tine, încât ştiu că te iubesc pe tine. Aşa că, scumpo, poţi să iei orice tricou vrei din ale mele. Mi s-a tăiat din nou respiraţia şi am deschis gura, dar la început n-am avut cuvinte, pentru că aş fi vrut să-i spun atât de multe. Aş fi vrut să-i înşir toate lucrurile pe care le iubeam la el, însă tot ce-am putut să spun, până la urmă, a fost: — Şi eu te iubesc. Jax a icnit scurt şi a făcut ochii mari şi mi-am dat seama că nu credea c-o să spun asta. În cazul acesta, însemna că era un idiot, însă era idiotul pe care-l iubeam, aşa că i-am mai zis-o o dată, după care el s-a mişcat, coborându-şi gura spre a mea, iar sărutul... o, Doamne, am recunoscut sărutul acela, pentru că el mă mai sărutase aşa, şi era tot atât de plin de dragoste pe cât fusese de fiecare dată când mă sărutase aşa. Şi atunci, poate din cauză că Jax mă iubea — mă iubea pe mine —, iar eu îl iubeam pe el, sau poate doar din cauză că fusesem împuşcată şi eram acum sub influenţa unor calmante de-a dreptul grozave, am început să plâng. Jax a murmurat ceva, cu buzele lipite de ale mele, după care mi-a prins lacrimile cu degetele mari. Din cauză că n-ar fi avut cum să fie în patul acela cu mine, a făcut ceea ce era mai bun în situaţia dată. Şi-a tras scaunul cât a putut de aproape şi şi-a întins partea superioară a corpului spre mine, cuprinzându-mi umerii cu un braţ şi lăsându-şi obrazul pe pernă, lângă al meu. A trecut ceva timp până când am încetat cu bocitul şi m-am pomenit zâmbindu-i. Am reuşit să-mi pun în funcţiune braţul drept şi i-am cuprins ceafa cu mâna, strecurându-mi încet degetele prin părul 539 lui, în timp ce el îmi explica, făcând risipă de amănunte, cum avea el de gând să-mi demonstreze, când o să mă fac mai bine, cât de mult mă iubeşte, atât de amănunţit, încât eram convinsă că faţa îmi devenise la fel de roşie ca o tomată, însă, frate, acum chiar aveam ce să aştept cu nerăbdare. A mai trecut ceva timp, suficient cât să mă întreb cum de a reuşit el să convingă personalul medical ca să-l lase în rezerva mea, dar nu mă prea interesa răspunsul. El era aici şi asta era tot ce mă interesa. Eram amândoi obosiţi când a zis: — Mai sunt anumite lucruri pe care ar trebui să le discutăm, însă ele mai pot aştepta până când o să ieşi tu de-aici. Bine? În momentul acela, spusese tot ce aveam o atât de disperată nevoie să-l aud spunând, aşa că puteam aştepta să aud orice altceva ar mai fi vrut să-mi spună. Am încuviinţat din cap şi am simţit că mi se îngreunează pleoapele, dar abia atunci, după ce stătusem trează Dumnezeu ştie de când, m-a lovit gândul. — O, Doamne! am exclamat, încercând din nou să mă ridic în capul oaselor, însă Jax era acolo şi mi-a împins, cu blândeţe, umerii în jos. — Ce e? s-a interesat, cu o voce mustind de îngrijorare. S-a întâmplat ceva? L-am apucat de încheietură cu mâna dreaptă. — Mama! Mama a fost acolo, Jax. A fost şi ea în parcare. A fost rănită? M-a privit fix pentru câteva clipe, după care a scuturat din cap şi sprâncenele i-au coborât la locurile lor. — A fost Mona acolo? — Da! Era afară, mă aştepta, însă a apărut o maşină şi cineva a început să tragă. A nimerit-o? 540 — Bun. Trebuie să te calmezi, mi-a zis, cuprinzându-mi din nou obrazul în palmă. E prima dată când pomeneşte cineva despre mama ta, scumpo. Nimeni nu ştie că a fost acolo. M-am holbat la el, derutată. — Stai puţin. Ea a fost acolo. Am vorbit cu ea. Mi-a spus “fetiţa mea”. Ea a fost acolo, Jax. El n-a răspuns nimic şi gândurile au început să mi se învârtejească prin minte. — Ea a fost acolo când au început să tragă şi am auzit maşina plecând... — Poliţiştii au găsit maşina care cred ei că a fost folosită pentru asta, abandonată, la câţiva kilometri distanţă de bar, m-a informat Jax. Nu ştiu pe numele cui o fi înmatriculată, însă ei cred că a fost, probabil, furată. Sunt sigur c-o să aflăm mai multe ceva mai târziu. — Dar... dar asta n-are niciun sens. Privirile ni s-au întâlnit, apoi el m-a sărutat pe obraz. — Scumpo, eu... îmi pare rău. Am vrut să-l întreb pentru ce-şi cere scuze, dar dintr-odată am ştiut, am înţeles. El îşi cerea scuze pentru faptul că mama mea apăruse la bar, mă văzuse şi o văzusem, oamenii care îi purtau sâmbetele deschiseseră focul şi mă nimeriseră pe mine, iar... iar mama sigur ştia asta. Clipind lent, am clătinat din cap. — Ea sigur ştie că am fost rănită, am zis cu voce tare. El şi-a trecut degetul mare pe sub buza mea şi am simţit cum îndoielile încep să mi se acumuleze. Mi-am amintit că o strigasem, dar nu primisem niciun răspuns. 541 — Ea m-a lăsat acolo, Jax, într-o parcare, sângerând din cauza unei împuşcături care o avusese pe ea ca ţintă. Ea m-a părăsit. — Scumpo, a rostit el, încetişor, nu ştiu ce să zic. Da, păi ce naiba să zici într-o astfel de situaţie? Mama, propria mea mamă, m-a lăsat să sângerez într-o parcare. Doamne sfinte, i-o fi păsat măcar un pic? Buza de jos îmi tremura şi Jax s-a apropiat din nou de mine, răsfirându-şi degetele pe obrazul meu şi întorcându-mi faţa spre a lui. Buzele ni s-au întâlnit, după care el a zis: — Te iubesc. Am închis ochii şi am clătinat uşor din cap, în semn de încuviinţare. El şi-a lipit fruntea de a mea, ţinându-mă în singurul fel în care era posibil, până când epuizarea m-a biruit, în fine, spălându-mi mintea de toate cele foarte bune şi foarte rele, deopotrivă. Pe parcursul următoarelor două zile, cât am mai fost ţinută sub observaţie în spital, rezerva mea a devenit un loc extrem de însufleţit. Detectivul Anders a intrat şi-a ieşit nu o dată; la fel şi Reece. Roxy şi Nick au apărut şi ei, cea dintâi strecurându-mi câteva gogoşi, pe care încă nu aveam voie să le mănânc, dar nu m-a lăsat inima să i-o spun, iar cel de-al doilea fiind mai gânditor ca de obicei. Mă simţeam răspunzătoare de starea asta a lui. El se oferise să mă ducă până acasă cu maşina lui şi, dacă i-aş fi acceptat oferta, atunci mama n-ar mai fi încercat să mă abordeze, iar eu n-aş mai fi zăcut acum pe un pat de spital, ieşindu-mi din minţi din cauza claustrofobiei. Împuşcarea mea ajunsese şi la ştiri, aşa că era posibil să fi auzit, cumva, şi Cam despre asta, sau Teresa m-o fi tot sunat pe telefonul mobil şi Jax i-o fi răspuns, până la urmă... nu ştiu care 542 variantă să fi fost cea exactă, sau poate amândouă la un loc, însă prietenii mei — Dumnezeu să-i binecuvânteze — se întorseseră în oraş, pornind încoace încă din clipa în care auziseră că am fost împuşcată. Se cazaseră la un hotel aflat la doar câteva cvartale depărtare de spital şi se comportau foarte relaxat. Jase chiar glumise, spunând că reuşeam să le fac tuturor vacanţa de vară mai interesantă, însă puteam să-mi dau seama că erau extrem de îngrijoraţi, mai ales după ce Teresa mi-a zis că abia aşteaptă să mă vadă acasă, adică întoarsă la Shepherd, cât mai curând posibil. Nici ei n-am avut inima să-i spun că asta n-ar rezolva nimic. Am aflat, până la urmă, că eram în acelaşi spital cu Clyde. El se înzdrăvenise suficient ca să se poată ridica din pat pentru scurte plimbări, ceea ce însemna că mă tot trezeam cu el în rezerva mea, stârnind furtuni de înjurături şi, de obicei, fiind dus înapoi în rezerva lui, înainte de a face un nou infarct. În toată această perioadă, Jax a lipsit rareori de lângă mine. Şi-a luat liber de la bar, iar Roxy şi Nick chiar s-au dat peste cap ca să-l suplinească. Probabil că avea un fel de influenţă mentală asupra angajaţilor spitalului, ceva de tip Jedi în varianta extrem de sexy, fiindcă stătea în rezerva mea şi pe toată durata nopţii, ceea ce ştiam că e strict interzis, dar nu l-am întrebat cum a procedat. În orele alea atât de lungi din mijlocul nopţii, când nu puteam să dorm şi nu voiam altceva decât să plec naibii de-aici, el era prezent. Discutam despre probleme importante, cum ar fi cea din cauza căreia ne-am certat, după care treceam la tâmpenii de genul unde să ne adăpostim în eventualitatea unei apocalipse zombi, sau despre reality show-ul preferat de fiecare. Am recunoscut că încă urmăream Toddlers & Tiaras, poate să fi 543 avut o mică slăbiciune pentru Property Brothers38, în timp ce el era fan al emisiunilor Kitchen Nightmares39 şi Bar Rescue40, având o nu tocmai mică slăbiciune pentru Robbie Welsh, din Shipping Wars41. Dar când a început să-mi povestească despre echipa lui favorită de fotbal american, am aţipit, iar când m-am trezit, la un moment dat, am remarcat că el adormise în ceea ce trebuie să fi fost cea mai incomodă poziţie cunoscută vreodată de un bărbat. Adormise pe scaunul lui, însă cu capul pe braţele împreunate pe pat, lângă mine. Era cu faţa spre mine şi probabil că am devenit sinistră la cel mai înalt nivel, fiindcă nu ştiu cât de mult timp am stat aşa, doar să urmăresc cum îi flutură genele prin somn sau doar să-i privesc chipul. Asta s-a întâmplat în două nopţi la rând, iar în dimineaţa celei de-a treia zile, am fost externată şi sfătuită să merg direct acasă şi să mă menajez. Asistentele îmi permiseseră dimineaţa să-mi spăl părul, în timp ce Jax dăduse o fugă până acasă după ceva veşminte cu care să mă schimb. Nu se punea problema unei băi în toată legea, iar mica şi dureroasa cicatrice care le 38 Reality-show produs de o reţea de televiziune canadiană, în care fraţii gemeni Jonathan şi Drew Scott îi ajută pe oameni să cumpere şi să renoveze diverse proprietăţi imobiliare. 39 Show american de televiziune având ca subiect restaurante aflate în declin, pe care celebrul chef Gordon Ramsey încearcă să le revitalizeze în decurs de o săptămână. 40 Reality-show american în care Jon Taffer, cunoscut specialist în baruri şi cluburi de noapte, îşi pune la bătaie experienţa pentru salvarea unor localuri aflate în pragul falimentului. 41 Show de televiziune bazat pe înfățișarea unor transportatori independenți care se impun pe piață asigurând livrarea unor lucruri de care transportatorii tradiționali preferă să nu se ocupe. Robbie Welsh a apărut, alături de partenerul său, Christopher Hanna, în mai multe episoade din sezoanele 2-5 ale seriei. 544 punea moţ celorlalte, acum mai şterse, ca şi junghiurile de durere din clipele în care mă suceam prea repede sau inspiram prea adânc, îmi spuneau că e cazul să fiu prudentă. Nici acum nu-mi venea să cred că am fost împuşcată. Prietenii mei erau încă în oraş şi n-aveam idee cât de mult aveau să mai rămână, dar ştiam că urmau să-mi facă o vizită mâine, fiindcă mi se ordonase să nu fac vreo porcărie pe ziua de azi, așa că, din ce presupuneam, ei îşi transformaseră cea de-a doua expediţie într-o mini-vacanţă. În timp ce mă consulta medicul, iar Jax, care se întorsese, mă aştepta la uşă, gândurile pe care le evitasem încă din prima noapte petrecută în spital mi s-au furişat din nou în minte. Mama. Am închis ochii, exact când doctoriţa îmi lua tensiunea. Propria mea mamă, sânge din sângele meu, mă lăsase să zac în propriul sânge. Asta mă durea ca un piron ruginit înfipt în inimă. În repetate rânduri. Indiferent ce scuze şi-ar fi găsit sau cât de speriată ai fi fost, nu avea nicio justificare pentru ce făcuse, iar pentru mine însemna o foarte grea trezire la realitate, întrucât nu înţelesesem, până în momentul în care-mi dădusem seama că ea mă părăsise, faptul că nutream încă un dram de speranţă că ea va redeveni aşa cum fusese înainte de incendiu, de moartea fraţilor mei, de droguri. Acum, însă, nu mai era nicio speranţă. Făcusem ceea ce trebuia atunci când vorbisem cu detectivul Anders. Îi spusesem c-o văzusem pe mama, iar el nu fusese prea bucuros auzind asta şi nici eu nu fusesem prea entuziasmată să vorbesc despre asta. În clipa de faţă, nici măcar să mă gândesc la ea nu-mi permiteam, deoarece, chiar dacă era naşpa că 545 fusesem împuşcată — şi nici faptul că eram înglodată în datorii nu era prea grozav —, totuşi eram vie şi aveam multe pentru care să fiu recunoscătoare sorţii. L-am privit peste umăr pe Jax, în timp ce doctoriţa îmi desfăcea banda tensiometrului. El mi-a făcut cu ochiul, iar eu iam zâmbit. Faptul că fusesem la un pas de moarte chiar îmi schimba perspectiva asupra vieţii. Mi s-a dat voie să plec, dar am mai făcut un popas în rezerva lui Clyde, înainte de a porni spre casa lui Jax. Din ce-am aflat, Clyde urma să fie externat cam pe la sfârşitul săptămânii, poate chiar mâine, dacă rezultatele testelor ieşeau bine. Când am ajuns acasă la Jax, m-am dus spre canapea şi m-am trântit acolo, simţindu-mă al naibii de obosită după drumul cu maşina. — Eşti bine? m-a întrebat Jax, lăsându-se în genunchi în faţa mea. — Mda, sunt doar obosită. Nu mi-e somn. N-a părut convins. — Nu te doare abdomenul? Am zâmbit. — Numai dacă fac vreo prostie. Mi-a căutat privirea, după care s-a ridicat, punând o mână pe braţul canapelei. Şi-a atins uşor buzele de ale mele. — Crezi că poţi să înghiţi ceva? Au zis că ai voie mâncăruri uşoare, nu? De exemplu, supă de pui cu tăieţei? — Ar fi bună. S-a dat puţin înapoi, privindu-mă cu ochii încă înneguraţi de îngrijorare. A luat una dintre păturile alea ultraconfortabile de pe spătarul canapelei şi m-a învelit cu ea. 546 — Stai aici, mi-a zis. Când a vrut să plece, mi-am scos în grabă mâna de sub pătură şi l-am apucat de braţ. — Mulţumesc, i-am zis. O sprânceană i s-a ridicat imediat. — Pentru ce? — Pentru tot şi pentru nimic. Buzele i-au zvâcnit şi, brusc, s-a repezit spre mine, sărutându-mă încă o dată. — N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, scumpo. În definitiv, mai degrabă ar trebui invers. Derutată, mi-am încreţit fruntea. — Cum vine asta? Înainte să răspundă, mi-a şters încruntarea de pe frunte prin intermediul buzelor şi mi-a creat o serie de frisoane jos de tot, în pântec. — Tu stai aici, pe canapeaua mea, şi nimic din ce-aş putea face n-ar avea cum să întreacă asta. Uau. Tot pieptul mi s-a prefăcut în terci — un alt motiv pentru care să-i fiu recunoscătoare. Când a plecat să pregătească supa, m-am înfofolit cât mai strâns cu pătura. Pe urmă, am mâncat amândoi supă, urmărind la televizor un maraton cu Property Brothers, care mi-a trezit dorinţa de a cumpăra o casă veche şi de a o renova într-o minunăţie de locuinţă. Iar faptul că gemenii arătau trăsnet poate să fi avut o cât de mică influenţă, de asemenea. Era seară, devreme, când s-a auzit o bătaie în uşa casei lui Jax. Eu eram întinsă pe canapea, cu spatele spre Jax, şi aproape că aţipisem. Am întors capul şi i-am zărit fruntea încruntată şi crisparea de pe buzele lui pline. 547 — Nu aşteptai pe nimeni? m-am interesat eu. A scuturat din cap şi şi-a retras cu mare grijă braţul de sub umerii mei. — Tu stai aici, bine? Făcându-i semn din cap că da, m-am ridicat, cu prudenţă, după ce el, practic, a sărit peste mine. A ocolit canapeaua, îndreptându-se spre uşă, unde s-a oprit să privească prin vizor. — Ce naiba? l-am auzit. Neliniştea mi-a explodat în măruntaie şi am sărit în picioare, întinzându-mi pielea fragilă din zona rănită. — Ce e? am întrebat. Şi-a înclinat capul într-o parte în timp ce s-a auzit o voce înfundată de dincolo de uşă. Habar n-aveam ce-o fi zis, însă după ce au trecut câteva clipe, Jax s-a răsucit pe călcâie. Mi-a picat fața când l-am văzut ducându-se în sufragerie, deschizând un dulăpior şi scoţând din el un revolver. Neliniştea mea a crescut cu încă o treaptă. Chiar dacă ştiam că are o armă, pe care chiar o mai văzusem şi altă dată, tot a fost un şoc când l-am văzut scoţând-o la iveală. — Jax... — Stai liniştită, mi-a zis, oprindu-se lângă mine. M-a prins de ceafă cu mâna liberă şi mi-a dat capul pe spate, sărutându-mă la repezeală. — E doar o măsură de precauţie, mi-a explicat. După manualul meu, nu aveai cum să stai liniştit când o armă de foc devenea o măsură de precauţie şi pulsul mi s-a accelerat în timp ce el se întorcea spre uşă şi, apoi, o descuia. Toţi muşchii mi s-au încordat când a deschis-o, ţinând arma la vedere. 548 — Nu mă interesează cine dracu’ eşti; dacă faci un singur gest care nu-mi place, nu mai ieşi pe picioare din casa asta, l-am auzit pe Jax avertizându-şi vizitatorul, cu glas scăzut, făcându-i loc să intre. A urmat o secundă de tăcere, după care o replică rostită de o voce bărbătească. — Îmi place să cred că sunt îndeajuns de inteligent ca să nu te provoc să-ţi foloseşti arma din mână. — Iar eu sunt îndeajuns de inteligent ca să ştiu că, probabil, oamenii tăi mi-au înconjurat casa şi dacă nu te-aş fi lăsat să intri, probabil că ai fi găsit cum să pătrunzi. Ce mama naibii se întâmpla aici? A răsunat un chicotit gros, masculin. — Ar putea fi adevărat ce spui, dar n-am venit aici ca să provoc vreun necaz, Jackson. Dimpotrivă, am venit ca să le pun capăt. Cuvintele astea le-am simţit ca nişte ace de gheaţă sfredelindu-mi şira spinării. Jax a rămas nemişcat pentru o clipă, după care a făcut un semn scurt de încuviinţare. După alte câteva secunde, un bărbat a intrat în casă. Sau, ce naiba, a plutit înăuntru. Îmbrăcat cu un costum gri închis care fusese evident croit astfel încât să i se potrivească pe şoldurile înguste şi pe umerii laţi, cu un păr negru, lucios, pieptănat pe spate, ca să scoată în evidenţă fruntea înaltă şi pomeţii proeminenţi, duhnea a bani şi putere. Bărbatul s-a oprit după doar câţiva paşi, îndreptându-și spre mine privirea ochilor de un cafeniu închis, şi nu mi-am putut reprima frisonul provocat de căutătura lui ageră, tăioasă. 549 Înjurând în barbă, Jax a închis uşa şi s-a întors spre noi. Îndesându-şi pistolul la spate, în blugi, a oftat. Eu am rămas înţepenită pe locul meu, respirând superficial, iar bărbatul a aşteptat până când Jax s-a întors lângă mine şi mi-a cuprins mijlocul cu un braț grijuliu, protector. Bărbatul s-a apropiat pe nesimţite şi s-a oprit la un pas de noi, după care a întins mâna dreaptă. — Calla Fritz, e o plăcere să te cunosc, în sfârşit. Mi-am coborât privirea de pe chipul lui elegant spre mâna din faţa mea. I-am strâns-o uşor şi i-am dat imediat drumul. — Bună. Ăăă... și dumneavoastră sunteți...? A zâmbit atunci, etalându-şi dantura perfect de dreaptă şi albă. — Unii îmi spun domnul Vakhrov. Domnul cum naiba? N-aveam idee cum se scrie, nici măcar cum se pronunţă un astfel de nume. — Însă restul lumii mă cunoaşte ca Isaiah. 550 TREIZECI ȘI DOI Am căscat ochii până când am avut impresia c-or să-mi sară din orbite. Mama mă-sii! Asta era Isaiah? Şi stătea în faţa mea, în casa lui Jax? Care Jax l-a lăsat să intre în respectiva casă? Panica şi-a înfipt ghearele de gheaţă în coastele mele, în timp ce-mi întorceam scurt capul spre Jax. — Nu-i nimic, m-a liniştit el, strângându-mă mai tare cu braţul. Isaiah nu-şi rezolvă niciodată treburile murdare cu mâinile lui. Mi-am întors iar privirea spre Isaiah. Zâmbetul lui s-a întins, ceea ce chiar m-a înfricoşat ca naiba. — Sunt momente în care mai fac şi excepţii, a zis. Rare, dar se mai întâmplă. Hm, cu asta chiar că nu mă liniştea câtuşi de puţin. — Se poate? a întrebat Isaiah, smucindu-şi bărbia spre fotoliul uzat, iar după ce Jax i-a răspuns cu un semn de încuviinţare, s-a aşezat. Aproape că mi-a venit să râd, pentru că arăta total anacronic aşezat pe un fotoliu care clar cunoscuse vremuri mult mai bune, îmbrăcat cu un costum care probabil costa mai mult decât oricare dintre piesele de mobilier din living. Dar dac-aş fi râs probabil c-aş fi părut nebună, iar eu mă simţeam destul de înnebunită. Bărbatul căruia mama probabil că-i datora chiar milioane, şi cel care poate că avea vreo legătură cu noua gaură din corpul meu, stătea chiar în faţa mea. Jax m-a împins uşor să mă întind pe canapea, fără să-și ia braţul de pe mijlocul meu. Apoi, a trecut la subiect. — Care-i treaba, Isaiah? 551 Celălalt şi-a înclinat capul într-o parte, iar zâmbetul i-a rămas pe loc, dar fără să-i atingă, fie şi numai pentru o clipă, ochii. Legendarul Isaiah era mai tânăr decât îmi închipuisem că ar fi un baron al drogurilor şi al Dumnezeu ştie ce altceva. Să fi avut, poate, pe la vreo treizeci şi cinci de ani? — Mai întâi, a zis el, descheindu-şi haina, şi l-am simţit pe Jax încordându-se în spatele meu, însă Isaiah şi-a împreunat palmele, aş vrea să-mi cer scuze pentru Mo. Mo? Adică...? — Tipul care a încercat să mă răpească? — Nu sunt un fan al termenului de răpire, draga mea. Pe bune? Şi cum ar fi vrut să-i zic? — Era vorba ca asociatul meu să te aducă la mine şi fără constrângeri; aveam nevoie să discut cu dumneata. Din nefericire, a făcut un pic de exces de zel când a încercat să-şi îndeplinească misiunea. — Exces de zel? am repetat, ca amorţită. — A lovit-o, a intervenit Jax, cu o voce tăioasă. Eu n-aş numi asta doar exces de zel. Isaiah a clătinat aprobator din cap. — Şi s-au luat măsurile cuvenite. Îmi repugnă violenţa exercitată împotriva femeilor nevinovate. Sprâncenele mi s-au înălţat până la rădăcina părului. Femei nevinovate contra...? — Aveam nevoie să discut cu dumneata despre ceea ce s-a întâmplat. El trebuia doar să te aducă la mine. Asta era tot şi-mi cer sincer scuze pentru acţiunile lui din seara aceea, a continuat Isaiah. După cum am spus, s-au luat măsurile cuvenite. La fel cum o altă problemă de-a dumitale a fost... sau va fi, în scurt timp... înlăturată. 552 — Care problemă? am întrebat în şoaptă, simţind cum îmi înţepeneşte şira spinării. Isaiah m-a privit pentru câteva clipe, după care s-a lăsat pe spate, punându-şi un picior peste celălalt şi întinzându-şi un braţ pe spătarul fotoliului. — Am numeroase afaceri, domnişoară Fritz, unele despre care s-ar putea să nu ai cunoştinţă şi altele pe care poate le ştii doar la nivel de speculaţii, dar am încă şi mai multe responsabilităţi. În plus, am şi o imagine care trebuie întreţinută, iar atunci când imaginea mea e periclitată, ei bine, tratez astfel de situaţii cu toată seriozitatea posibilă. M-am pomenit încuviinţând din cap, chiar dacă nu prea eram sigură încotro va ajunge discuţia. Înţelegeam ce spunea el, fără să mai şi pronunţe cuvintele corespunzătoare. Altfel spus, el avea şi afaceri legale, dar şi nu prea legale, după cum ştiam deja. — Un anume asociat de-al meu a fost răspunzător pentru o tranzacţie extrem de consistentă. A delegat o parte din această răspundere unor persoane care, sincer vorbind, nu erau demne de încredere, mi-a explicat el, privindu-mă ţintă cu ochii lui întunecaţi. Îmi dădeam perfect seama despre cine vorbea — despre Mack, despre Rooster şi despre mama mea — şi mai ştiam şi ce era cu tranzacţia aia. — În cele din urmă, a continuat Isaiah, când această tranzacţie a căzut — încă o dată, cu alte cuvinte, s-a dus de râpă, prin intermediul drogatului care a furat heroina — asociatul meu a fost singurul răspunzător pentru acest eşec şi ştia foarte bine cât de mult detest rateurile. 553 M-am cutremurat, conştientă de faptul că n-aş vrea niciodată să fiu ţinta dezamăgirii domnului de faţă. — Nu numai că asociatul meu a eşuat în perfectarea tranzacţiei, ci mi-a şi periclitat imaginea. Nu trec nici patruzeci şi opt de ore fără ca vreun membru al stimatelor noastre forţe poliţieneşti să-mi sufle în ceafă. Zâmbetul acela lejer, chiar dacă rece, i-a pierit de pe faţă şi expresia i-a devenit glacială. — Şi, de îndată ce asociatul meu a înţeles acest lucru, a devenit destul de necomunicativ şi, din ceea ce am reuşit să aflu, şi-a închipuit că metoda cea mai bună de a-şi rectifica eroarea ar fi fost să te ameninţe pe dumneata, o persoană cu totul nevinovată în toată povestea, şi să ia situaţia în propriile mâini. După toate aparenţele, s-a gândit că eliminarea celor cărora le delegase propria responsabilitate mi-ar fi adus, cumva, vreo bucurie. S-a înşelat. Aha. Uau. — Prin urmare, susţii că nu ai nicio legătură cu faptul că Mack s-a luat de Calla sau cu cel că a fost împuşcată acum câteva zile? l-a întrebat Jax. — După cum am spus, Jackson, îmi repugnă violenţa de orice fel exercitată împotriva femeilor nevinovate. Asociatul meu era disperat. Încurcase borcanele. Şi a continuat să le încurce, îngreunându-mi foarte mult sarcina de a-mi continua tranzacţiile de afaceri fără interferenţe şi, desigur, producând un impact asupra dumitale, domnişoară Fritz. Mă bucur sincer că te văd astăzi în faţa mea. Ştiu că totul s-ar fi putut termina într-un mod mult mai trist. Încă o dată, m-am pomenit aprobându-l şi întrebându-mă dacă toate astea chiar se întâmplau în realitate. Nu-mi dădeam 554 seama precis de ce i-ar fi păsat lui Isaiah de ceea ce mi se întâmpla mie; cu toate astea, sincer vorbind, probabil că nici nu-i păsa, fiind vorba mai degrabă despre faptul că nu voia să fie târât în ceea ce făcea Mack. — Acestea fiind spuse, a continuat Isaiah, zâmbind în felul lui sinistru, asociatul meu nu va mai constitui o problemă. — Ce? am întrebat, clipind mirată. Braţul lui Jax mi-a alunecat de pe umeri şi mâna lui a ajuns pe mâna mea. — Spui ceea ce cred eu că înţeleg? Isaiah a clătinat afirmativ din cap. — Ceea ce spun este că el nu va mai însemna o problemă. Nu veţi mai avea motive să vă îngrijoraţi că ar putea să apară cineva la Mona’s, sau la casele voastre, sau că s-ar mai putea întâmpla cine ştie ce accidente auto. L-am privit, făcând ochii mari. Jax mi-a strâns mâna. Înţelegeam perfect ceea ce spunea el, încă o dată fără să rostească de fapt cuvintele. Mack nu avea să mai fie o problemă pentru mine şi, din moment ce Isaiah se pare că n-a fost niciodată o problemă, încă de la început, repercusiunile pentru faptele mamei mele s-ar îndepărta, în sfârşit, de mine, iar eu, în cea mai mare măsură, aş cădea în picioare. Şi totuşi, simţeam nevoia să ştiu. — Asta înseamnă că Mack... — Înţelegem, m-a întrerupt Jax, strângându-mi din nou mâna, şi l-am săgetat cu privirea, însă el era atent la Isaiah. Asta-i tot? l-a întrebat apoi. Isaiah şi-a întors privirea spre el şi a tăcut pentru o clipă. — Da. 555 — Atunci, nu vreau să fiu nepoliticos, dar... Buzele lui Isaiah s-au arcuit într-un surâs. — Totdeauna ţi-am admirat francheţea, Jackson. — Presupun că e de bine. Isaiah doar a zâmbit, ridicându-se şi încheindu-şi haina. — Vă doresc amândurora mult noroc pe viitor. Mă descurc să ies şi singur. A pornit cu paşi mari spre ieşire, dar s-a oprit în dreptul uşii şi s-a întors spre noi. — Un ultim lucru, domnişoară Fritz. Inima a început să mi se ciocnească violent de coaste. — Da? — Dac-o vezi pe mama dumitale sau iei cumva legătura cu ea, te rog să-i transmiţi că nu este bine-venită în districtul acesta şi nici în statul acesta, a zis el, pe un ton domol. După cum am mai spus, nu-mi plac treburile neterminate. După care a dispărut. — O, Doamne, Dumnezeule, am şoptit. Jax s-a ridicat iute şi m-a sărutat pe frunte, după care s-a dus repede spre uşă. A privit prin vizor, apoi a încuiat-o. Întorcându-se spre mine, s-a întins şi a oftat. — Bun, atunci. Am clătinat încet din cap. — Nu ştiu ce să spun. În esenţă, el tocmai mi-a spus că totul o să fie bine, după care a ameninţat-o pe mama, aşa e? Adică, asta e ceea ce tocmai s-a întâmplat? — Mda, asta e, a confirmat Jax, venind spre mine şi ghemuindu-se, astfel încât să fim cu ochii la acelaşi nivel. Nu m-am aşteptat la asta, mi-a mărturisit el. Am scăpat un hohot de râs, după care m-am crispat. 556 — Nici eu. Adică, uau! A fost ceva parcă scos direct dintr-un film cu mafioţi. Tu ce... Tocmai atunci, telefonul a început să-i sune în buzunar. Ridicându-se, l-a scos, a privit ecranul şi a scos o înjurătură înainte de a răspunde. — Da? L-am urmărit cu privirea întorcându-se şi ducându-se spre fereastra livingului. — Serios? a întrebat, înfigându-şi mâna liberă în păr, apoi lăsându-şi braţul să cadă pe lângă corp. Ei bine, n-o să spun că sunt prea dărâmat de vestea asta. Mi-am împreunat sprâncenele. Ce Dumnezeu se mai întâmplase iar? Am apucat pătura cu mâinile, am prefăcut-o într-un ghem uriaş şi am strâns-o la piept. — Bine. Mda, trebuie să vorbim. Mâine e bine. Mâine-seară trebuie să mă întorc la bar. Mda, a adăugat, întorcându-se spre mine, Calla se înzdrăveneşte. O să fie bine. Încă o pauză. — Foarte bine, frate, mai vorbim. După care a închis, iar eu am aşteptat, cu toată răbdarea omeneşte posibilă, până când a ajuns înapoi lângă mine. — Ei bine, repede s-a mai întâmplat. Adică, repede, nu glumă! — Ce anume? S-a aşezat, şi-a încolăcit braţele în jurul meu şi, cu multă grijă, m-a cuibărit la pieptul lui, cu tot cu pătura făcută ghem. Lăsându-şi bărbia în jos, mi-a căutat privirea. — Reece a fost. Probabil c-o să primeşti o vizită mâinedimineaţă, din partea fratelui lui. Acea familiară arsură de nelinişte mi-a şerpuit prin vene. 557 — Pentru ce? M-a cercetat pentru o clipă din ochi. — Tocmai i-au găsit cadavrul lui Mack, pe un drum de ţară. Un glonţ în cap. Stil clasic de execuţie. — Fir-ar... am gâfâit eu. Doamne, Dumnezeule! Jax n-a zis nimic, ci doar mi-a dat pe spate părul care-mi căzuse peste faţă, netezindu-l cu palma, şi am rămas tăcuţi timp îndelungat, până când am conştientizat cu adevărat vestea. Nu ştiam ce să simt. Mack trăsese în mine... mă împuşcase. Mă ameninţase. Şi probabil că nu-l interesa dacă trăiesc sau mor, dacă era să “repare” situaţia cu Isaiah... dar, în orice caz, el era mort acum şi nu cred că era cazul să mă simt bucuroasă pentru asta. În consecinţă, nu ştiam ce să simt. — Da, repede s-a întâmplat, am zis, prosteşte. — Mda. — Deci, Isaiah chiar l-a... — Nu mai spune mai departe, m-a oprit el, lipindu-şi un deget de buzele mele pentru o clipă. Noi nu vrem să ştim totul şi nu vrem să ducem totul după noi, Calla. E cât se poate de simplu. O negare plauzibilă... ce naiba, doar n-o să rămâi cu porcăria asta pe conştiinţă. Bine? Nu e treaba noastră. Mi-am lăsat ochii în jos. — Ştiu că nu e treaba noastră. Mack nu e din cauza mea acolo unde e. E din cauza a ceea ce a făcut. Doar că... nu ştiu ce să simt în legătură cu asta. Mi-a atins uşor fruntea cu buzele. — Scumpo, tu n-ai nevoie să simţi nimic. Poate, doar, o mică uşurare. Eşti în siguranţă. Şi, ce naiba, asta-i tot ce contează. 558 Am clătinat aprobator din cap şi abia atunci mi-am dat seama. — S-a terminat, am zis în şoaptă. Jax m-a strâns mai tare în braţe, plimbându-şi buzele pe obrazul meu. — Mda, scumpo, s-a terminat. M-am trezit având cea mai plăcută senzaţie din lume, atât de bună şi de dulce încât, în primul moment, am fost convinsă că visez. Dar nu visam. O, da, era un vis, dar unul dintre cele pe care le trăieşti cu ochii deschişi şi cu sufletul la gură. Clipind mărunt, mi-am muşcat buza de jos în timp ce-mi coboram privirea spre restul corpului meu. Doi ochi calzi, ciocolatii, plini de o imoralitate jucăuşă, mă priveau. — ’Neaţa, a mormăit el cu o voce răguşită, al cărei suflu mi-a adiat peste un loc foarte, foarte sensibil. Nu ştiu dacă eram în toiul nopţii, sau dimineaţa foarte devreme, însă afară vedeam, prin fereastră, că era încă întuneric. Veioza de pe noptieră era aprinsă, păturile de pe mine fuseseră date deoparte, iar tricoul lui, pe care-l purtam în pat — exact cel pe care-l şterpelisem acum câteva zile — îmi stătea ridicat mai sus de mijloc. Elasticul chiloţilor îmi ajunsese undeva în vine, suficient de jos, încât să nu mai fie niciun obstacol între mine şi gura lui. — ’Neaţa, am icnit şi, înainte să mai pot rosti vreun cuvânt, s-a repezit spre mine şi m-a sărutat cu atâta delicateţe, cu atâta gingăşie, încât mi s-a pus un nod în gât. Şi-a ridicat capul, m-a sărutat din nou, dar de data asta pe vârful nasului, după care a coborât la loc. 559 Petrecându-şi degetele pe sub elasticul chiloţilor mei, mi i-a tras în jos, până când n-au mai fost pe mine, ci s-au pierdut undeva, prin marele neant. Apoi m-a privit, printre genele lui dese şi dintre coapsele mele. — Promiţi c-o să fii cuminte? — Eu? Mă întrebi dacă promit c-o să fiu cuminte? Şi-a muşcat buza, apoi a zis: — Trebuie să stai nemişcată, puiule. Nu vreau să-ţi fac praf cusăturile! Şi-a coborât privirea spre partea mea cea mai intimă, după care s-a lins pe buze. Sfântă ciocolată cu cereale, cât pe ce să-mi dau drumul numai pentru asta! — Ar trebui să aştept până când o să fii sută la sută vindecată, dar mi-e foame de tine şi nu mai pot să rezist. O serie de frisoane m-a străbătut cu repeziciune. El şi-a ridicat din nou privirea. — O să stai nemişcată? m-a întrebat iar. Eu chiar nu aveam cum să fac vreo promisiune, dar am încuviinţat din cap. El mi-a mai susţinut privirea încă pentru câteva clipe, după care s-a întins şi mi-a plasat un sărut imediat deasupra buricului, pe pielea plină de cicatrice. De data asta, nici măcar nu m-am mai jenat. Gâfâind, l-am privit cum îşi târăşte buzele în jurul buricului meu, până când limba i-a ţâşnit afară, s-a rotit în cerc, apoi mi s-a strecurat în buric. Am icnit iar când a continuat tot aşa, sărutând şi lingând, ca şi cum ar fi vrut să guste din fiecare curbură şi protuberanţă. A zăbovit destul de mult pe abdomen şi, când a ajuns la zona dintre coapsele mele, capul mi-a căzut la loc pe pernă. 560 Mai întâi m-a atins, cu o trecere uşoară a degetului, şi miam silit trupul să rămână nemişcat, dar tot a existat o mică zvâcnire din şolduri, care însă nu mi-a afectat abdomenul. Degetul i s-a mişcat din nou, dând târcoale şi, deodată, strecurându-se înăuntru. Gemând, am strâns în pumni cearşaful de sub mine, însă el şi-a văzut de treabă, vârându-şi şi scoţându-şi limba cu mişcări lente. Respiraţia mi s-a accelerat când i-am simţit, pe interiorul coapsei, mai întâi buzele, apoi limba. Se mişca lent... al naibii de lent, fiecare mângâiere a buzelor şi fiecare smucitură a limbii revendicându-mă. Un sunet sugrumat mi-a scăpat din gât când limba i-a pătruns înăuntru, în locul degetului, şi şoldurile mi-au zvâcnit încă o dată. Până să-l cunosc pe Jax, n-aş fi crezut niciodată c-o să-mi placă aşa ceva. Pur şi simplu, mi se părea ceva foarte străin, atât de intim, însă, Dumnezeule mare, mă înşelasem. Era formidabil. Poate că era aşa datorită lui Jax. Poate că toţi bărbaţii aveau câte o limbă care se transforma, literalmente, într-o armă de seducţie sigură în masă. Oricum ar fi fost, ştiu că a scos din mine toate icnetele, toate gemetele guturale şi toate scâncetele întretăiate cu putinţă, pâna când am ajuns incapabilă să mai scot vreun sunet şi, în general, să mai respir. Atunci, şi-a schimbat poziţia, aruncându-şi un braţ peste şoldurile mele, ca să mă ţină pe loc. Părea să-şi dea seama că eram aproape. Tensiunea şi fierbinţeala mi se acumulau acolo, în adânc, explodând deodată ca un fulger, ca o erupţie de senzaţii nestăvilite care-mi măcinau toate terminaţiile nervoase cu torentul încins al plăcerii. Şocurile ulterioare, vibraţiile încordate, m-au zguduit mai departe, chiar şi când el şi-a încetinit ritmul şi apoi şi-a ridicat capul, sărutându-mi părţile 561 interioare ale coapselor şi zona aflată imediat dedesubtul buricului. Când s-a ridicat, am apucat de elasticul vechiului şort de pe el. A icnit scurt când i-am atins cu degetele protuberanţa tare, prin nailon. — Calla, a gâfâit el, pe un ton de avertisment. — Pot să-ţi întorc serviciul, i-am zis, umezindu-mi buzele. — Nu pentru asta am făcut-o! — Ştiu. M-am întors cu prudenţă pe partea teafară şi l-am găsit acolo, sprijinindu-şi greutatea pe un singur braţ. Gura îi era atât de aproape, încât i-am sărutat-o şi, foarte repede, m-a învăluit gustul de mine şi de el, contopite laolaltă. Jax era un specialist al sărutatului. Asta o aflasem încă din prima clipă. Îi plăcea să sărute, savura temeinic sărutul şi se pricepea al naibii de bine la asta. Şi, în timp ce el se înfierbânta, am întins iar mâna între trupurile noastre. Sexul poate că ieşea din discuţie pentru următoarele câteva zile, pentru mai multă siguranţă, dar asta nu însemna că nu mi-aş putea folosi mâna. Sau gura. I-am tras din nou de elasticul şortului, însă el m-a prins de încheietură şi a mormăit, cu gura lipită de buzele mele. — Calla, scumpo... — Nu sunt invalidă, Jax. Şi vreau s-o fac. El nu s-a clintit, parcă, pentru o veşnicie, după care mi-a luat mâna şi mi-a strecurat-o pe sub elasticul şortului. Ei bine, îmi făcea plăcere să-l văd dându-se, fără doar şi poate, pe brazdă. S-a cutremurat din tot trupul când mi-am înfăşurat degetele pe toată grosimea membrului lui şi mi-a eliberat încheietura, ducându-şi mâinile spre şort, pe care şi l-a coborât pe coapse în 562 timp ce eu îl sărutam pe gât. Ridicându-mă puţin, l-am împins în jos cu cealaltă mână, iar el, răsturnat pe spate, m-a privit de jos. Am început să-mi mişc încet mâna, fără să-l slăbesc din ochi. Dumnezeule, era superb! Cu fiecare petic de piele aspră, cu fiecare muşchi strâns încordat, cu fiecare imperfecţiune. A zvâcnit din şolduri când i-am trecut uşor degetul mare peste vârf, iar eu am zâmbit, amintindu-mi cum mi-a arătat el mişcarea asta şi cât de mult îi plăcea. — Dumnezeule, Calla, a gemut el, ridicându-şi mâna şi încurcându-şi degetele prin părul meu. Mă înnebuneşti! I-am zâmbit. — Şi încă nu ţi-am făcut nimic! — O, dar îmi faci destule. Eşti... Dar cuvintele i s-au pierdut într-un geamăt profund, pentru că mă lăsasem să lunec în jos şi-l cuprinsesem cu buzele. — Ce naiba, Calla... Am avut o uşoară senzaţie de disconfort în momentul lunecării, dar nu era nimic important şi, al naibii de sigur, nu mă împiedica să fac pentru el ceea ce voiam. Buzele mi-au alunecat în continuare pe el, iar mâna din părul meu m-a prins de ceafă. A început să-şi mişte degetul mare la baza craniului meu în timp ce eu îmi ridicam capul, lingând şi sugând, până când şoldurile au început să i se mişte în mici zvâcnete, cu greu stăpânite. Degetele lui m-au strâns mai tare de ceafă şi i-am simţit vibraţiile la bază, uşoarele pulsaţii. Respiraţia i-a devenit întretăiată, iar când am mers cât am putut de adânc — ceea ce, probabil, nu era prea mult — a scos un strigăt răguşit. În ultima clipă, m-a tras de pe el, în sus. Cusăturile mele au protestat, dar numai un pic. Aveam încă mâna pe el şi i-am simţit eliberarea, în timp ce spinarea i s-a arcuit, iar mâinile lui 563 mi-au strâns mai tare de braţe. I-am privit muşchii destinzându-se și încordându-se, venele gâtului ieşindu-i mai tare în relief, ca şi tensiunea care tremura pe chipul lui remarcabil, în timp ce mişcările şoldurilor încetineau, iar el se lăsa pe spate, răsuflând greu. — Fir-ar să fie, Calla... M-a ridicat şi şi-a lipit gura de-a mea, sărutându-mă atât de apăsat, încât am simţit cum acea căldură dintre coapse şi din vene sporeşte, în timp ce el mă întorcea pe spate. Sărutul s-a domolit treptat, iar el şi-a lăsat fruntea pe a mea. — Eşti perfectă, ştiai asta? — Ba nu, nu sunt, i-am răspuns, zâmbind, pentru că-mi făcea plăcere să-l ştiu gândind astfel. — Nu mă interesează. Dacă eu zic aşa, atunci aşa e! Am râs încetişor, în timp ce el se retrăgea. — Mă întorc imediat, mi-a zis şi a dispărut doar pentru câteva clipe, după care a revenit cu o cârpă udă. Ne-a şters pe amândoi şi, după ce a terminat, şi-a arcuit trupul pe lângă al meu. — E vremea pentru somn? l-am întrebat. — Mm-hm, a confirmat el, zguduindu-mă cu hohotul lui de râs. I-am zâmbit prin întuneric. — În definitiv, cam ce oră e? — Nu ştiu, mi-a răspuns, sărutându-mi umărul. Nu mă interesează. — Aşadar, m-ai trezit în toiul nopţii doar pentru că... — Eram în călduri. Râzând din nou, m-am cuibărit mai bine în căldura trupului său. 564 — Te iubesc, i-am şoptit. Pieptul i s-a ridicat brusc pe spinarea mea, după care a început să mă sărute, apăsat şi languros, pe gât şi pe obraz. — Şi eu te iubesc, mi-a zis. — Eşti sigură c-o să fii bine? m-a întrebat Teresa, desprinzându-se din îmbrăţişare. Putem să mai stăm pe-aici. Jase n-are nimic împotrivă. Am aruncat o privire spre Jase, care stătea rezemat de peretele de lângă uşa casei lui Jax. De o oră încoace, o mânca din ochi pe Teresa de parcă ar fi vrut-o ca desert. Prin urmare, mă îndoiam că n-ar avea nimic împotrivă să mai rămână. I-am zâmbit Teresei. — Sunt bine. O să stau liniştită şi o să mă uit la televizor pentru tot restul serii şi nu cred că Jax o să lucreze până la sfârşitul turei. Mi-a şi zis c-o să se întoarcă pe la miezul nopţii, parcă. — Noi nu ne culcăm devreme, m-a anunţat Jase. Aşa că, dacă ai nevoie de ceva, ne suni. — Sunt convinsă că nu vă culcaţi devreme, am replicat, pe un ton sec. Zâmbind, el s-a desprins de perete şi i-a încolăcit mijlocul Teresei din spate. Apoi, mi-a făcut cu ochiul, în timp ce-şi lăsa capul în jos ca s-o sărute pe tâmplă. — Hai, iubito, e momentul să ne luăm valea. Teresa şi-a lăsat mâinile peste braţele lui şi a început să meargă cu spatele, îndreptându-se spre ieşire. — Nu uita de mâine! Dacă aveţi chef, tu şi Jax, putem să ieşim cu toţii ca să mâncăm, înainte ca noi să plecăm spre casă. Bine? 565 — N-o să uit, am asigurat-o, conducându-l spre uşă pe un Jase cu înfăţişarea mai degrabă disperată. Stătuseră aici ore întregi, după ce plecaseră Cam şi Avery ca să facă şi ei tot ceea ce fac cuplurile adorabile în timpul lor liber. O să fie bine, am continuat. Distracţie plăcută! Zâmbetul lui Jase a devenit de-a dreptul indecent. — O să fie! Teresa şi-a dat ochii peste cap, în timp ce el aproape c-o trăgea afară pe uşă, dar s-a smuls brusc în ultima clipă, s-a repezit spre locul în care mă oprisem eu, lângă prag, şi m-a îmbrăţişat încă o dată. — Mă bucur că totul o să fie bine, mi-a spus în şoaptă, după care a făcut o piruetă pe piciorul ei teafăr. Apoi, Teresa a luat-o din loc, sărind din vârful scurtei scări cu trepte din beton. Jase, care o aştepta la poalele scării, a scăpat o înjurătură în timp ce-o prindea, dându-se înapoi cu un pas nesigur. — Dumnezeule, o să-mi provoci un infarct! Ea a chicotit, încolăcindu-şi picioarele de mijlocul lui, iar în timp ce Jase întorcea capul spre maşină, Teresa mi-a făcut semn cu mâna peste umărul lui. Mi-am fluturat degetele spre ea, ca răspuns, gândindu-mă că ei doi urmează să reprezinte o concurenţă cât se poate de serioasă pentru Cam şi Avery. Am închis uşa după ei şi m-am întors spre canapea. Simţindu-mă cam obosită după ce-mi petrecusem cea mai mare parte a zilei cu Jax şi cu prietenii mei, mi-am tras pătura pe mine şi m-am făcut colac la un capăt al canapelei. Nu mi-a trebuit mult până să aţipesc şi, oricât ar suna de siropos, să plutesc pe un norişor de gânduri fericite. 566 Ziua de azi fusese bună, grozavă chiar. Fusese normală — noua mea accepţiune a normalităţii — şi plină de râsete, de zâmbete, de conversaţii şi de săruturi, o mulţime de săruturi delicate şi, apoi, ceva mai puţin delicate. Puteam să mă obişnuiesc cu aşa ceva şi aveam să mă obişnuiesc. Urma să fie mai greu după întoarcerea mea la Shepherd, dar aveam să ne descurcăm noi. Norişorul acela de fericire avea să rămână, pe mai departe, pufos şi minunat. Nu ştiu cât timp am dormit, dar m-am trezit la atingerea delicată a unor degete reci pe obrazul meu. Clipind, m-am aşteptat să-l văd lângă mine pe Jax, închipuindu-mi că am dormit mai mult decât aş fi crezut. Însă nu Jax era persoana care stătea lângă mine. Cu inima în gât, m-am ridicat în capul oaselor atât de repede, încât mi-am întins prea mult pielea sensibilă din acea parte a abdomenului care fusese rănită, și am tresărit de durere. — Dumnezeule mare! am exclamat. Mama era lângă mine. 567 TREIZECI ȘI TREI M-am holbat la ea timp de, probabil, o oră, până să-mi regăsesc capacitatea de a vorbi. — Cum ai intrat aici? am întrebat-o, lungindu-mi gâtul ca să văd dacă Jax o fi pe undeva, dar se părea că noi eram singurele două persoane din toată casa. Poate că n-o fi fost cea mai bună întrebare cu care să deschid discuţia, însă fusesem prinsă pe nepregătite, absolut derutată. Mama s-a tras mai într-o parte şi s-a ridicat. Abia atunci am observat că era îmbrăcată cu aceleaşi haine ca ultima dată când o văzusem, iar când am inspirat adânc, inima... Dumnezeule, m-a durut de parcă şi-ar fi vârât cineva mâna în pieptul meu şi mi-ar fi strâns-o în pumn. Mirosea ca o persoană care n-a mai văzut cum arată un duş de zile întregi. Dumnezeule! Frecându-şi braţul drept cu mâna stângă, a privit în jur. — M-am descurcat, mi-a răspuns. — Cum? — Pe uşa din spate. Are o încuietoare din alea vechi. Fără zăvoare. Am forţat-o. — Ai... ai forţat încuietoarea? m-am mirat eu, iar când ea a încuviinţat, am făcut ochii mari. Tu ştii cum se forţează o încuietoare? A încuviinţat din nou şi, cu toate că a încetat să-şi mai frece braţul, mâna i-a rămas pe interiorul articulaţiei cotului. — Fetiţa mea, n-am... — M-ai părăsit, am întrerupt-o, smulgându-mă din prostația mea şi ridicându-mă în picioare. 568 Mama şi-a întors brusc privirea spre mine şi a clipit mărunt. — Trebuie să-ţi spun... — Nu mă interesează ce crezi tu că trebuie să-mi spui! am repezit-o. Şi era adevărat. Oricât de îngrozitor ar fi sunat, era total adevărat. — Am fost împuşcată. Îţi dai seama de asta? — Fetiţa mea... — Nu-mi mai spune aşa! am ţipat, strângând din pumni. Răspunde-mi la întrebare, mamă. Îţi dai seama că am fost împuşcată? Buzele ei crăpate s-au întredeschis, dar n-a spus nimic. În loc de asta, şi-a lăsat bărbia în piept şi s-a apucat să-şi scarpine braţul drept. Durerea mi s-a ridicat în gât, de parcă aş fi înghiţit o pastilă amară. Am privit-o cu atenţie, pe mama mea, şi era ca şi cum aş fi văzut o fantomă. — Tu ştii că am fost împuşcată, dar m-ai lăsat să sângerez acolo, în parcarea aia. Am stat timp de două zile în spital. Am avut hemoragie internă. Ţi-a păsat măcar de asta? Şi-a ridicat capul şi privirea ei apoasă mi-a întâlnit-o pe-a mea pentru o fracţiune de secundă, după care s-a abătut repede. — Sigur că-mi pasă de tine, Calla. Te iubesc. Eşti fata mea. Doar că... eu... — Preferi să fii drogată? i-am tăiat eu vorba, izbucnind în hohote întretăiate de râs. Asta-i povestea vieţii mele şi a vieţii tale. Drogurile au fost totdeauna mai importante. La început, ea n-a zis nimic, după care a spus tocmai ceea ce ştiam, în adâncul sufletului, c-o să spună. 569 — Copilaşii mei nu mai sunt, Calla. Kevin şi Tommy... — Sunt morţi! am strigat, în timp ce lacrimile începeau sămi usture ochii. Respiraţia îmi devenea şuierată în timp ce totul... totul ieşea la suprafaţă. — Ei sunt morţi, mamă. Şi morţi sunt de multă vreme. Şi mai ştii ceva? Şi tata s-a dus, de al naibii de multă vreme. Tu nu eşti singura persoană din lumea asta blestemată care i-a pierdut. Şi oricâte porcării ţi-ai băga în corp, tot n-ai avea cum să-i aduci înapoi. A făcut câţiva paşi înapoi, ca şi cum ar fi putut fugi de cuvintele mele, însă nu era prima oară când îi spuneam asta. În schimb, ştiam că avea să fie ultima. Şi nu mă mai puteam opri. Ani şi ani de frustrare, de dezamăgire şi de suferinţă, se adunau înăuntrul meu, erupând ca şampania dintr-o sticlă pe care o agitai înainte. — Tu m-ai furat, mamă. Îţi mai aduci aminte, măcar, de asta? Mi-ai golit contul, ai înhăţat un credit de peste o sută de mii de dolari în numele meu, iar acum sunt obligată să apelez la un ajutor financiar ca să-mi termin şcoala! Mama a tresărit. — Nu numai atât, dar a fost cât pe ce să mă omoare din cauza ta. Adică, să fiu moartă de-a binelea... moartă, adică al naibii de moartă, mamă! A avut din nou o reacţie de retragere, dar nu se putea să fi aflat acum pentru prima dată de asta. — Clyde a făcut un infarct, din cauza celor pe care i-ai supărat tu şi care au vrut să se ia de mine. Cât pe ce să moară! Şi-a mişcat buzele, dar n-am auzit să fi spus ceva. — Întreaga mea viaţă s-a întors cu fundul în sus. Din nou. 570 Clătinând din cap, şi-a rotit privirea prin livingul lui Jax şi şuviţele slinoase de păr i s-au ciocnit de obrajii scofâlciţi, pământii. — Am crezut... am crezut c-o să pun banii la loc. — Mda, furând heroină de la Isaiah. Ei bine, nu ţi-a mers, nu-i aşa? Respiram greu, iar inima îmi bătea tare, de furie şi de un soi de tristeţe amară. — Ştii, el a fost aici. Mi-a zis că nici măcar n-ai ce să cauţi în statul ăsta. Ai idee ce înseamnă asta, mamă? — O să plec, m-a asigurat ea, cu un glas hârâit şi ferindu-și privirea de mine, îndreptând-o spre pereţi. Se foia precum un şoarece încolţit. Am ceva prieteni prin New Mexico, cu care mam combinat, mi-a zis apoi. Am vrut doar să te mai văd înainte de plecare. Aşadar, pleca. Pleca, de-a binelea. Bun. Uau. Vestea asta mă afecta mai mult decât aş fi crezut, ceea ce era o prostie. Îmi închipuisem că aşa avea să se întâmple. Singura altă variantă pentru ea ar fi fost să rămână, ceea ce ar fi echivalat cu o moarte sigură, în stilul celei de care avusese parte Mack. Am urmărit-o cu privirea rotindu-se în cercuri lente, haotice, prin faţa mea, râcâindu-şi braţul cu unghiile murdare. Am strâns din buze, oprindu-mi un posibil hohot de plâns. — Şi acum eşti drogată, nu-i aşa? A început să-şi iuţească paşii, continuând să descrie cerculeţele ei. — Nu sunt drogată. Doar că aveam nevoie de ceva, fetiţa mea. Lucrurile nu merg bine. 571 Am închis ochii şi am inspirat adânc. Prea multă furie se ridica în mine, măcinându-mă ca un cancer. Şi mai era o otravă pe care o avusesem în mine, încă de când eram mică. Nu era nimic nou, dar când am deschis ochii şi am văzut-o cum îşi scarpină braţul şi sapă şanţuri în podea, m-am simţit dintrodată prea istovită ca să mai pot ţine în frâu tăişurile ca lamele de brici ale furiei. După seara asta, n-aveam să-mi mai văd mama niciodată. Ea avea să plece. De-a lungul ultimilor doi ani, ea fusese ca şi moartă pentru mine, însă acum senzaţia avea să devină încă şi mai veridică. Înainte, ştiam că ea era aici sau cel puţin în vecinătatea aproximativă a acestui aici, numai că, după seara asta, n-o să mai am habar unde va fi. Dac-ar păţi ceva, să fie vătămată sau mai rău, n-aş mai fi avut niciun Jax sau Clyde care să mă anunţe. N-aş afla niciodată. Ea va fi, la modul cel mai serios, dusă. M-am aşezat, oftând. — Îmi pare rău, mi-a zis. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o că se apropiase acum, încă umblând şi încă scărpinându-şi ceea ce, probabil, erau urme de seringă. M-am crispat. — Ştiu, i-am răspuns. S-a oprit, privindu-mă ca o căprioară prinsă în bătaia farurilor unei camionete în plină viteză, după care şi-a reluat mersul. Încruntându-mă, m-am întors şi am privit-o cum se duce spre masa din sufragerie pe care mă îndoiam că Jax ar fi folosit-o vreodată. Erau acolo vreo două coli de hârtie. Mama le-a luat cu mâinile tremurătoare, apoi s-a întors spre mine. S-a apropiat, oprindu-se la câţiva paşi în faţa canapelei. — Astea sunt... ale tale. 572 Încreţindu-mi fruntea, m-am ridicat şi m-am dus spre ea. — Ce e? Mama şi-a şters transpiraţia de pe frunte cu dosul unei mâini sleite. Temperatura din casa lui Jax era ca într-o gheţărie. — Viaţa ta, pe care ţi-o dau înapoi. M-am holbat la ea, neavând habar ce-o vrea să spună prin asta. Atunci, ea şi-a întins braţul, oferindu-mi hârtiile. Pregătindu-mă sufleteşte pentru orice, le-am luat şi le-am privit la repezeală. După care le-am mai privit o dată, cu adevărat temeinic. Până la urmă, erau doar trei coli, una dintre ele fiind mai lungă, împăturită, iar când am despăturit-o, mi s-a tăiat respiraţia. — Mamă... — E a ta. Casa, mi-a zis şi, când mi-am ridicat privirea, am văzut că-şi freca obrajii cu mâinile. N-a fost niciodată ipotecată. N-am pus niciodată ipotecă pe ea. Am... pur şi simplu, am lăsato neatinsă. Nu ştiusem asta. Presupusesem că ar fi existat o ipotecă, pentru care ea ar fi rămas în urmă cu ratele pe mai multe luni, iar casa avea să fie vândută dintr-un moment în altul, ca urmare a unei executări silite. Faptul că nu se folosise de casă ca sursă suplimentară de fonduri îmi depăşea puterea de gândire. Mi-am coborât privirea spre foile din mâinile mele, ca să mă asigur că nu s-a schimbat cumva textul din ele. Nu. Era acelaşi document. Aceeaşi semnătură a mamei şi a unui tip necunoscut mie după nume. — Tot ce trebuie să faci tu e să semnezi, dar e rezolvată, mia zis, îndepărtându-se de masă şi oprindu-se apoi. Casa e a ta. Vinde-o. O să scoţi cel puţin o sută de miare pe ea. 573 Mâinile au început să-mi tremure şi parcă simţeam podeaua tremurându-mi sub picioare. Nici măcar nu puteam să prelucrez informaţia. Casa era a mea... dacă actul era legal, casa era a mea. Puteam s-o vând, puteam să scot aproape toţi banii, dacă nu chiar pe toţi, ca să plătesc datoria. Viaţa mea putea să revină în punctul în care fusese, dar să fie mai bună, mai strălucitoare, fiindcă aveam mult mai multe lucruri în viaţa mea acum. Mi-am ridicat privirea spre ea, cu nodul emoţiilor revenit în piept, dar de data asta de dimensiunile unei mingi de baschet. — Mamă, nu ştiu ce să spun... — Nu-mi mulţumi. Orice-ai face, nu-mi mulţumi, m-a întrerupt ea, înghiţind cu greu. Ştim amândouă la fel de bine că n-aş merita. Buza de jos a început să-mi tremure. — Mamă... — Te iubesc, fetiţa mea, mi-a zis ea. A făcut un pas înainte, a ajuns la o lungime de braţ distanţă de mine, dar apoi s-a retras repede. — Ştiu că nu pare aşa, dar te iubesc. Totdeauna te-am iubit. Totdeauna o să te iubesc. Am închis ochii şi am tras aer în piept, tremurat. — Mă faci să fiu foarte mândră de tine, a şoptit. Am tresărit şi am deschis ochii. Ea era acolo, privindu-mă şi retrăgându-se încet, îndepărtându-se de mine, şi mi-am dat seama că aş putea s-o îmbrăţişez. Putea fi ultima oară când o vedeam, poate, pentru tot restul vieţii. Mi-am zis că trebuie s-o îmbrăţişez. Era mama mea şi, oricât aş fi urât-o uneori, o iubeam şi-aveam s-o iubesc totdeauna. Numai că ea nu mi-a lăsat vreo şansă. 574 Mama s-a îndepărtat şi a ieşit pe uşa din spate şi am ştiut că era felul ei de a-mi spune nu mă atinge. Ea pleca; şi, cu inima ferm înţepenită în gât, am privit-o deschizând uşa... uşa prin care intrase după ce-i forţase încuietoarea. Şi atunci mi-am adus aminte de Mona’s. — Stai, am strigat, ţinând hârtiile aproape de piept. Şi miam dat seama că nu atât grija pentru bar mă împinsese s-o strig, cât încercarea de a amâna inevitabilul. Cum rămâne cu Mona’s... cu barul? — Ce-i cu el, fetiţa mea? Bun. Mă îndoiam că ar fi putut să uite de el. — Barul, mamă. Ce faci cu el? Dacă mi-ai lăsat casa, ai semnat şi pentru bar, cumva? Pentru că barul mi-ar fi revenit numai în cazul morţii ei şi eram al naibii de sigură că n-aş fi vrut să spun, nici măcar să gândesc, aşa ceva. Mama a clătinat din cap. — Fetiţa mea, barul nu mai e al meu. Nu mai e de... un an, sau cam aşa ceva. Podeaua mi s-a mişcat din nou sub tălpi. — Ce? — L-am vândut pe... S-a întrerupt, scoţând un hohot de râs sec, slăbit. — Nu mai contează. L-am vândut şi e pe mâini bune. Părul de la ceafă mi s-a zbârlit şi pielea mi s-a făcut de găină ciudat de repede. Dintr-odată, am avut senzaţia că trebuie neapărat să stau jos. — Şi tu eşti pe mâini bune, aceleaşi mâini. Mereu am fost de părere că... tu şi Jackson aţi fi perfecţi unul pentru celălalt. El e un băiat bun. Mda, un bărbat chiar foarte bun. Iubeşte cu tărie 575 şi e grijuliu, foarte grijuliu, a continuat ea, în timp ce eu întindeam mâna spre spătarul unui scaun din sufragerie, ca să mă ţin de el. A fost omul potrivit pentru bar, a mai zis ea. O să aibă grijă de el, aşa cum a avut şi până acum. Am inspirat cu un icnet scurt. — Jax e proprietarul barului? Mama a încuviinţat şi a strâns mai tare în mână clanţa uşii. — Nu vreau pentru tine o viaţă ca a mea. Tu o să fii asistentă medicală, da? Tu o să însemni ceva pentru vieţile oamenilor. Ceva bun. Asta e... asta e calea ta. Am clipit, mirată. Ia stai! Ce? — De unde ştii tu asta? Ea a deschis gura, după care părul ei slinos i-a tresăltat din nou peste obraji. — Eu tre’ să plec. Ai grijă. Ştiu c-o să ai, dar ai grijă şi... şi să fii fericită. O meriţi. După care dusă a fost, strecurându-se afară pe uşă ca un spectru, iar eu am rămas pe loc, prinsă între mult prea multe emoţii ca să mă mai pot măcar clinti. Mama plecase. Era, acum, plecată cu adevărat, dar înainte de plecare, îmi dăruise lumea întreagă. Şi, de asemenea, îmi aşezase o parte foarte mare din ea exact pe temeliile ei, acum fisurate. M-am simţit ca o idioată. Adunând hârtiile pe care mi le dăduse mama, le-am luat cu mine pe canapea şi mi-am cules telefonul de pe măsuţă. Mi-ar fi plăcut să am maşina acolo. Din moment ce geamul din spate îmi fusese făcut ţăndări şi mai aveam vreo câteva găuri de prisos în caroserie, ca urmare a variantei pentru Pennsylvania a filmului Împuşcături la O.K. 576 Corral42, maşina mea era, pentru a doua oară, în service, pentru reparaţii, şi mă îndoiam că şi reparaţiile astea ar urma să fie tot moca. Totuşi, nimic din toate astea nu mai conta acum. Nu voiam decât să ies de-aici. Aveam nevoie să fac ceva, pentru că mi se învârtea capul şi mi se acumula presiunea în piept. Era aproape şapte seara. Jax trebuia să ajungă curând acasă, aşa că mi-am descleştat degetele de pe telefon şi m-am gândit să-i dau un mesaj sau să-l sun. Până la urmă, am lăsat telefonul pe măsuţă. M-am gândit că eram al naibii de neatentă şi de proastă. Totul avea logică de-acum şi trebuia să fi ştiut că mama nu mai avea nimic de-a face cu barul. La starea în care-l vedeam că este, la modul sigur în care mergea, şi cu toate documentele în regulă pe care le văzusem în birou, totul striga că altcineva deţinea controlul. Iar Clyde îmi spusese că nu trebuie să-mi fac griji pentru bar. Evident că nu trebuia. Mama i-l vânduse lui Jax, iar el nu-mi spusese niciodată asta. Nici Clyde, dar, la urma urmei, nu cu Clyde dormeam eu. Nu de Clyde eram îndrăgostită. Prin urmare, faptul că el nu-mi împărtăşise acest mic amănunt mi se părea acum cu mult mai important. Nu mai ştiam ce să cred. Nici măcar nu înţelegeam de ce numi spusese, mai ales după ce mă găsise atunci, prima dată, în birou, scotocind prin documente şi crezând că am tot dreptul să fac asta, când, din câte se părea, nu aveam absolut niciun drept. Frecându-mi faţa cu palmele, am fixat cu privirea actul de proprietate asupra casei mamei: acum, casa mea, biletul meu de ieşire din datoriile în care mă înglodase tot mama. Asta rezolva 42 Celebru western din 1957, regizat de John Sturges şi avându-i ca protagonişti pe Burt Lancaster, în rolul lui Wyatt Earp, şi pe Kirk Douglas, în rolul lui Doc Holiday. 577 problema cea mai importantă care-mi plana asupra capului, cea de care nu uitasem niciodată, dar încercasem să nu-i dau amploare, din cauză că m-ar fi înnebunit de tot, însă acum... acum o mai aveam şi pe asta. Jax mă minţise. Nu ştiam ce să cred despre toate astea şi mi se părea că e prea mult, pentru că mama fusese aici, după care plecase pentru totdeauna, iar Jax ascunsese de mine ceva atât de important. Încrederea mea fusese zdruncinată. Fusese spulberată, abia dacă se mai ţinea într-un fir. Dacă mă minţise referitor la asta, dacă ascunsese asta de mine, oare cu ce altceva m-o mai fi minţit, ce altceva o mai fi ascuns de mine? Mi se părea că ar fi o întrebare destul de rezonabilă. Din experienţele trecutului, ştiam că atunci când oamenii ascund anumite lucruri de alţii, există şi altele, şi mai ascunse, şi mai adânc. Ce naiba, eu reprezentam cel mai elocvent exemplu. Privirea mi s-a abătut spre telefon; mi-am lăsat mâinile în jos, apoi m-am aplecat în faţă, l-am luat de pe măsuţă şi am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată, în trecut. M-am simţit cam aiurea pentru faptul că am sunat-o pe Teresa, din cauză că era mult prea târziu şi eram sigură c-o întrerupeam într-un moment de intimitate cu Jase, cu veşmintele lui şifonate şi părul ei în devălmăşie. Totuşi, ca o adevărată prietenă, ea mi-a răspuns la telefon. Nu numai atât, dar ea şi Jase s-au repezit cu maşina până acasă la Jax şi m-au luat de acolo, ducându-mă în apartamentul pe care-l împărţeau cu Cam şi Avery. Era trecut de miezul nopţii, uşa dintre camere era deschisă, iar eu stăteam acolo, cu ei. Ghemuită într-unul din acele al 578 naibii de incomode fotolii florale, am încercat să le povestesc tot ce se întâmplase. Avery părea răvăşită. Cam, care stătea în spatele ei, pe podea, ţinând-o cu un braţ de mijloc şi înconjurându-i trupul cu picioarele lui lungi, nu părea deloc bucuros de ultimele dezvăluiri: mai ales de partea cu Jax, proprietar al barului despre care crezusem că, într-o zi, avea să fie al meu. Teresa avea o expresie gânditoare pe chip. Jase stătea rezemat de tăblia patului şi avea o faţă impenetrabilă, însă el a fost primul care a spus altceva decât “ce mama naibii” sau “fir-ar să fie”. — Oamenii au motivele lor pentru care păstrează unele lucruri în secret, a zis el. Nu spun că asta ar justifica atitudinea lui sau mai ştiu eu ce, dar trebuie să-i asculţi şi propria variantă. Cam şi-a daţ ochii peste cap. — Amigo, asta nu e o chestie pe care s-o ţii secretă. — Mda, ştiu foarte bine care lucruri n-ar trebui să fie ţinute secrete, a ripostat Jase, iar privirea pe care i-a aruncat-o lui Cam mi-a dat radarul peste cap, fiindcă era ceva anume în schimbul acesta de priviri. Numai că oamenii au motivele lor. El pare să fie un tip destul de ca lumea şi nu cred că a păstrat secretul faţă de ea doar de al naibii. — Jase are dreptate, a intervenit Teresa, înainte ca fratele ei să poată răspunde. Adică, nu e bine că a ascuns asta faţă de tine, a continuat ea. E un lucru important, dar sigur a avut un motiv. Am clătinat din cap a încuviinţare şi mi-am lăsat privirea spre telefonul care mi se odihnea în poală. Acum vreo douăzeci de minute, Jax mă sunase. Nu-i răspunsesem, dar îi trimisesem un mesaj, în care nu-i spusesem 579 decât că eram cu Teresa. El îmi scrisese din nou, dar nu-mi permisesem să-i citesc mesajul. Atunci, sunase iar, dar eu oprisem soneria. Nu era cea mai matură reacţie posibilă, dar încă n-aveam idee ce să-i spun, nici măcar ce să cred. Totuşi, Teresa şi Jase aveau dreptate. Cu toţii aveam secrete şi cu toţii spuseserăm destule minciuni. Eram îndeajuns de femeie ca să recunosc că le spusesem unele minciuni importante prietenilor mei, dar ei mă ascultaseră și mă iertaseră. Aveam nevoie doar să-mi limpezesc mintea. Prea multe se întâmplaseră, într-un interval de timp mult prea scurt. Acum, mă îndoiam de orice. — El chiar ţine la tine, mi-a zis Avery, determinându-mă sămi îndrept privirea spre ea şi să mă întreb dacă, în căpşorul ei superb de roşcată, exista şi darul de a citi gândurile. Cât timp ai fost rănită, el nu s-a mişcat de lângă patul tău. — Ştiu, am răspuns, în şoaptă. — Nu ştii, a insistat ea. Cum să-ţi spun, când erai fără cunoştinţă, am auzit de la prietena ta, Roxy, cum s-a comportat. A făcut o criză de nervi când cei de la spital n-au vrut să-i spună în ce stare eşti, din cauză că nu-ţi era rudă. Inima mi s-a dat peste cap. — Ce? Ea a clătinat din cap în semn afirmativ. — Cât pe ce să fie dat afară. Unul dintre prietenii lui poliţişti a reuşit, în fine, să-l calmeze şi a discutat cu medicii. El chiar ţine la tine, Calla, aşa că trebuie să existe un motiv pentru... O bătaie în uşa apartamentului de hotel a întrerupt-o, iar pe mine m-a făcut să-mi îndrept spinarea. Era o oră mult prea târzie, aşa că o bătaie în uşă însemna ceva neobişnuit. 580 — Voi aşteptaţi pe cineva? i-am întrebat. Cam şi-a descurcat picioarele din jurul lui Avery şi s-a ridicat. — Nu, dar sunt în stare să pariez pe un sărut că ştiu cine ar fi. Teresa a făcut ochii mari, privindu-mă, iar mie mi s-a accelerat pulsul. Mi-am descrucişat picioarele şi m-am apucat zdravăn de braţul fotoliului. Cam s-a zgâit prin vizor. — Mhî. Am avut dreptate. O! Uau! Am dat să mă ridic, gândindu-mă că ar fi trebuit, probabil, să răspund la telefon, pentru că şi eu aveam acum o bănuială clară despre cine era. Cam a deschis uşa şi s-a dat deoparte, lăsând la iveală persoana care aştepta în prag şi faptul că bănuielile mele fuseseră întru totul întemeiate. Jax era acolo şi, după expresia de pe faţa lui, după încordarea care-i subţia buzele şi-i întuneca ochii, mi-am dat seama că ştia că ştiu. Că ştiu tot. A intrat în cameră, păşind apăsat, în timp ce Cam închidea uşa, bombănind un “Intră”. Jax nu l-a luat în seamă. — Trebuie să stăm de vorbă, mi-a zis, ţintuindu-mă cu privirea. Inima îmi bătea cu putere când m-am ridicat, strângând în mână telefonul mobil. — Mda, trebuie să stăm de vorbă. 581 — Sunt oare singurul care se întreabă de unde a ştiut el că ea e aici, în hotelul ăsta? s-a mirat cu voce tare Cam, în timp ce se întorcea spre locul în care-l aştepta Avery. — Nu sunt prea multe hoteluri în jurul spitalului, a răspuns Jax, fără să-şi dezlipească privirea de mine. Şi am prieteni care pot să afle foarte repede orice le-aş cere. — Ei bine, mi se pare un pic cam înfricoşător, a murmurat Cam în barbă, întinzând un braţ ca s-o ajute pe Avery să se ridice. — Ştiu, a încuviinţat Jax, ai cărui umeri erau încordaţi, traşi spre spate. — Poate c-ar trebui... am zis eu, clipind. — Sunt sigur că şi ei ştiu deja despre ce e vorba, pentru că la ei te-ai dus, în loc să vii la mine, aşa că or să audă şi ei toată povestea. Uau. De două ori uau. Cam şi Avery s-au oprit în faţa camerei lor, surprinşi în momentul în care încercau să dispară pe furiş. O privire rapidă aruncată spre Jase şi Teresa mi-a dat de înţeles că ei şi-ar fi dorit să aibă acum un cornet cu popcorn, de ronţăit în timpul spectacolului. — Jax, am putea să vorbim afară, am încercat din nou. — Am ajuns acasă şi nu erai acolo, a zis el. Dat fiind tot ceea ce se întâmplase, asta chiar m-a dat peste cap. Mda, ştiu că nu ne formalizăm, dar, oricum, un SMS, sau ceva care să-mi dea de ştire, n-ar fi stricat. — Hei. Ia stai, am protestat. Doar ţi-am scris că sunt cu prietenii mei. — După ce am ajuns acasă şi am găsit actele alea pe măsuţă, m-a corectat el, cu ochii scânteind şi aproape negri. 582 Fir-ar să fie, aici avea dreptate, aşa că mi-am ţinut gura, iar el a continuat să vorbească. — Te-ai întâlnit cu mama ta, a zis. Aşa că, din prima, mi-am dat seama că întâlnirea asta ţi-a tulburat mintea şi am mai văzut şi că ai ieşit din casă. Foarte bine. Mă bucur să văd asta. Mi-am rotit privirea prin cameră, simţind cum mi se înfierbântă obrajii când am constatat că toţi prietenii mei, inclusiv Cam şi Avery, urmăresc scena cu un interes nesăţios. — Dar ştiu că nu ăsta e motivul pentru care eşti acum în camera asta de hotel, în loc să fii în patul meu. Maica. Ta. Doamne. M-am înroşit de-a binelea la faţă. Teresa a strâns din buze şi ochii au început să-i sclipească. Era momentul să înăbuş din faşă tendinţele de a orienta discuţia în direcţia asta. Dacă el voia s-o purtăm de faţă cu prietenii mei, atunci aşa avea să fie. — Tu eşti proprietarul barului. Mona’s e în proprietatea ta de peste un an şi nu ţi-a trecut niciodată prin cap să-mi spui şi mie asta? Pieptul i s-a umflat vizibil. — Aveam de gând să-ţi spun. Am vrut să... — La asta te-ai referit atunci, la spital fiind, când ai zis că trebuie să-mi spui ceva? Ai avut timp să-mi spui. O grămadă de timp înainte, ca de exemplu prima dată când m-ai găsit scotocind prin birou! Capul lui Jase s-a răsucit imediat spre Jax, ca la tenis, fiindcă mingea era acum în terenul lui. Jax n-a răspuns imediat, ceea ce nu m-a deranjat, pentru că tocmai schimbam viteza, pregătind un întreg arsenal de cuvinte şi de întrebări şi, poate, vreo câteva mici înjurături, dar când a 583 reînceput să vorbească, pentru a doua oară într-o singură seară, întregul meu univers a fost zdruncinat. — Eu te cunosc de peste un an, a zis şi toată încordarea i s-a scurs din umeri, ca şi cum i s-ar fi ridicat vreun soi de povară de pe ei. Nu mă refer la ceea ce cunoşteam din povestirile lui Clyde sau ale mamei tale. Te-am cunoscut. Te-am văzut înainte chiar ca tu să ai habar de existenţa mea. Nedumerirea s-a revărsat asupra mea, lăsându-mă cu gura căscată. — Ce? — Prima dată când te-am văzut a fost în primăvara trecută, acum mai mult de un an. Erai în faţa căminului tău şi te duceai la ore, a început el, iar eu am simţit dintr-odată nevoia să mă aşez. Tot restul camerei se estompase acum în fundal. Nu mai eram decât eu şi el. — Eram acolo cu mama ta, a continuat Jax să povestească. Şi n-a fost ultima oară atunci. Cam o dată la două luni, când se întâmpla ca Mona să fie trează pentru o zi, două, îşi dorea să te vadă. Aşa că o duceam eu cu maşina ca să te vadă, fiindcă ştiam... ştiu ce înseamnă să nu mai primeşti o a doua şansă. Şi tu ştii asta. Aşa că o duceam. Odată erai în faţa altei clădiri, stând de vorbă cu ea — şi-a smucit bărbia spre Teresa — şi cu un alt tip. Aţi stat toţi trei până când a apărut şi Jase. Of, Doamne, simţeam că mi se înmoaie genunchii. Gândurile mi s-au întors în trecut, ajungând la concluzia că, după toate probabilităţile, era vorba despre Brandon. — Ultima dată a fost în primăvara asta. Stăteai singură pe o bancă, în faţa bibliotecii, cred. Citeai. De fiecare dată când o aduceam acolo pe mama ta, ea nu mergea până la capăt. N-avea 584 curajul să încerce măcar să-şi repare vreuna dintre porcăriile pe care le făcuse, cu toate că ar fi vrut. Doar că nu i-a ieşit niciodată, pentru că tu mereu arătai cât se poate de fericită, a zis el, expirând cu încetineală. Mereu arătai al naibii de fericită. Zâmbeai. Râdeai. Iar mama ta nu voia să-ţi strice starea asta. Am făcut un pas înapoi, descoperind că mi-e prea greu ca să mai stau nemişcată. — De fiecare dată, pe drum, ea vorbea despre tine şi era pe bune, ştii? Nu era nici drogată, nici beată. Aşa am ajuns să ştiu totul. Nu de la Clyde şi nici de la ea când era beată, chiar dacă uneori mai vorbea şi atunci despre tine. Dar cele mai multe leam aflat despre tine atunci când era trează. A aflat că ţi-ai ales specializarea de asistentă medicală şi nu s-a mirat deloc de asta. Mi-a zis odată că ai crescut, practic, lângă asistente, cât timp ai fost în spital. Am închis ochii sub năvala torentului neîntrerupt de cuvinte. Era adevărat ceea ce spusese mama. Crescusem lângă asistente, iar acum ştiam şi cum de aflase mama despre specializarea mea. Ea fusese la Shepherd, împreună cu Jax. — De fiecare dată când venea, o făcea ca să stea de vorbă cu mine? m-am interesat, cu o voce care mi-a sunat incredibil de firavă. — Da, pentru asta venea. Îşi recunoştea greşelile şi gafele mai mult decât ar crede oricine, mi-a răspuns Jax, iar când am deschis ochii, am văzut că el îmi urmărea reacţiile în continuare. Ea niciodată nu şi-a dorit pentru tine viaţa de bar. Ştia că probabilitatea ca ea să-ţi fie în preajmă pentru mai mult timp era destul de scăzută. Când a aflat că sunt dispus să-i iau barul de pe cap, să-l fac să meargă cum trebuie, mi l-a vândut. N-a vrut ca el să însemne pentru tine nici măcar o variantă. 585 Chiar aveam nevoie să stau jos. Numai că el nu terminase. — Nu ţi-am spus nimic despre asta, pentru că nu ştiam ce-o să crezi, aflând că mama ta a venit să te vadă. Voi două nu eraţi chiar în cele mai bune relaţii şi dacă ţi-aş fi explicat toate astea, aş fi părut un ciudat, aşa că nu era un lucru pe care să fiu prea nerăbdător să-l fac. Şi totuşi, am vrut. — În niciun caz un ciudat, a şoptit Teresa, pierdută în admiraţie. Buzele lui Jax au zvâcnit pentru o clipă, după care privirea i s-a concentrat din nou asupra mea. — De fiecare dată când te vedeam, mă simţeam ca şi cum... mă simţeam ca şi cum te-aş cunoaşte cu un pic mai bine. N-am vorbit niciodată cu tine, dar văzându-te mereu că zâmbeşti sau râzi... sau doar că eşti liniştită... A scuturat din cap, iar inima mea s-a zbătut spasmodic. — Era ceva anume în asta, care... mă atrăgea, Calla. Ce naiba! M-am îndrăgostit de tine înainte ca tu măcar să auzi de numele meu. Vai de zilele mele! Lacrimile mi-au năvălit în ochi şi chipul lui s-a înceţoşat. — Şi ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun despre Mona’s. Am vrut să-ţi spun în ziua aia, în birou, dar când mi-ai zis că l-ai vinde, am crezut că nu-ţi pasă de el. Dar pe urmă, când mi-am dat seama, chiar dacă tu n-ai spus-o niciodată, că barul ăsta înseamnă foarte mult pentru tine, a continuat el, făcând un pas înainte, urmărit de privirile tuturor celor prezenţi în cameră, nam ştiut cum să-ţi mai dau informaţia asta. Sincer să fiu, mă luptam cu ideea de a-l păstra. Locul ăsta mi-a dat un ţel atunci când m-am întors acasă, după război. Doar că nu mi se mai 586 părea corect. Nu şi după ce ai venit tu aici. Nu şi când te cunoşteam, cu adevărat. Am înghiţit, însă nodul mi-a rămas înţepenit în gât. Jax mi-a căutat privirea. — Te iubesc, Calla. Faptul că sunt proprietarul barului nu schimbă asta cu nimic. Iar dacă ar schimba ceva, atunci n-aş mai vrea să am nici măcar o părticică afurisită din el. Tot ceea ce vreau eşti tu. Privindu-l cu ochii mari, nu reuşeam să articulez vreun cuvânt. Tot ceea ce spusese el mi se învârtejea prin cap. Eram copleşită. — Calla, a şoptit el. Am clătinat din cap, neştiind ce-aş putea să spun. — Spune ceva, scumpo. Nu vreau să renunţ la tine, dar trebuie să-mi spui ceva ca să mă împiedici să ies pe uşa aia. Erau atâtea lucruri pe care voiam — şi aveam nevoie — să i le spun şi care-mi stăteau pe limbă, însă nu puteam să articulez nimic. Mă blocasem. Stăteam acolo, încremenită, şi era atât de linişte în cameră, încât puteam să jur că toată lumea îmi auzea bubuiturile inimii. Jax a oftat cu zgomot, privindu-mă în ochi, după care s-a întors şi a plecat. A ieşit pe uşă, iar eu am rămas acolo, holbându-mă la silueta lui care se îndepărta, văzând cum se închide uşa după el. N-am spus nimic. Chiar am stat acolo. Şi l-am privit cum pleacă. 587 TREIZECI ŞI PATRU — O, Doamne, a exclamat Avery, aşezându-se pe marginea patului şi privindu-mă cu atenţie. S-a îndrăgostit de tine înainte ca tu să auzi măcar de numele lui? La rândul ei, Teresa mă privea cu ochii mari, apoşi. — Calla... Iar eu încă nu reuşeam să respir, nu-mi trecea prin minte nimic de spus. Eram ca o statuie. Jase şi-a întors faţa spre mine, cu sprâncenele ridicate. — Dacă mi-ar fi plăcut bărbaţii... ştii, luând-o aşa, aş fi rămas în pielea goală după o fază ca asta. Am clipit mărunt. Hm. — Iar eu m-aş fi pregătit de logodnă, a adăugat Cam, ducându-se spre locul în care se aşezase Avery. Am mai clipit o dată. Din nou, hm. Teresa a pufnit. — Eu sunt implicată într-o relaţie fericită, cu dragostea vieţii mele, aşa că, Jase, nu te supăra pentru ceea ce am să spun, dar mă pregătesc să fac toate lucrurile astea. Dumnezeule, a fost superb! A fost real. Şi m-a durut ce-am auzit, iar tu l-ai lăsat, pur şi simplu, să iasă pe uşă. Aşa am făcut. L-am lăsat, pur şi simplu, să iasă pe uşă. — Calla, mi-a zis Teresa, încetişor. Clătinând din cap, mi-am întors privirea spre ea. — Ce să fac? am întrebat. — Nu ştiu, mi-a răspuns ea. Dar cred că ştii ce ar trebui să faci. Da, ştiam. O, Doamne, chiar ştiam ce trebuia să fac. Barul. Secretele. Tot restul. Nimic nu conta. 588 — A naibii de proastă mai sunt, am exclamat. Sprâncenele lui Cam au ţâşnit în sus. Şi atunci, am luat-o din loc, strângându-mi telefonul mobil în mână ca şi cum mi-ar fi oferit un plus de viteză în alergare, de parcă m-ar fi urmărit un T. Rex. Am dat uşa de perete fără să privesc înapoi şi am ţâşnit pe coridor. Evident, Jax nu era acolo. Am parcurs în fugă coridorul, am trecut de lift şi am ajuns la casa scării. Eram la etajul al treilea şi niciodată n-aş fi putut să cobor treptele atât de repede ca în momentul acela, fără să-mi rup gâtul. Când am ajuns în holul hotelului şi am trecut pe lângă recepţionerul cu înfăţişarea uluită, junghiul dintr-o parte a corpului mi se întinsese peste tot abdomenul. M-am năpustit afară pe uşă ca ieşită direct dintr-un film siropos de pe Hallmark şi mi-am umplut plămânii cu oxigen. — Jax! am strigat, de sub copertina hotelului. Am cercetat cu privirea parcarea, fără să-i zăresc camioneta. În partea din faţă era aglomeraţie mare. — Jax! Niciun răspuns de pe pământ sau din cer. Am încetinit la capătul parcării, răsuflând adânc în timp ce mă întorceam şi porneam în pas alergător pe următorul interval, săgetând cu privirea printre maşini. Să fi plecat? Inima mi s-a făcut cât un purice când m-am oprit din nou, îndoindu-mă de mijloc şi apăsându-mă cu mâna pe acea parte a corpului. Sau, mă rog, apăsându-mă cu telefonul mobil pe acea parte a corpului. Să-l sun. Doamne, cât eram de proastă! Puteam să-l sun. Îndreptându-mi spinarea, am început să ciocănesc ecranul, însă, deodată, inima mi s-a poticnit din bătaie. 589 — Calla. Făcând stânga-mprejur, aproape că am scăpat telefonul din mână când l-am văzut pe Jax la câţiva paşi de mine. N-am mai zăbovit să mă mai gândesc sau să mă prefac iar într-o statuie toantă. Aproape că mi-au zburat sandalele din picioare când am demarat din nou, alergând drept spre el, fără să mă opresc. Nu. M-am izbit direct de trupul lui tare şi mi-am azvârlit braţele pe după umerii lui, strângându-l cu putere. Jax a rămas nemişcat pentru o secundă, după care braţele lui m-au încolăcit, în timp ce-i spuneam: — Te iubesc. Păstrează-ţi barul. E al tău. Şi, mda, ar fi trebuit să-mi spui, dar eu tot te iubesc. Da, te iubesc. El s-a tras înapoi şi am putut să-i văd chipul umbrit. Văzând că nu zice nimic, am început să bat câmpii. — Sunt o proastă. E bine? Am talentul ăsta de a face tot felul de prostii, aşa că am rămas fără reacţie. Dar pot să spun, în apărarea mea, că s-au întâmplat tot felul de porcării tâmpite în ultima vreme, iar tu tocmai ai mărturisit că m-ai văzut cu mult timp înainte ca eu să ştiu măcar de existenţa ta. Numai asta, şi înseamnă foarte mult de prelucrat. Şi ai mai zis că te-ai îndrăgostit de mine înainte ca măcar să ne cunoaştem, iar acum lucrurile cam încep să mi se lege, pentru că, pur şi simplu, nu reuşeam să înţeleg cum de puteai să fii atât de înţelegător cu mine, când abia mă văzuseşi pentru prima oară, numai că tu... El mi-a întrerupt şuvoiul de vorbe cu ajutorul gurii, iar în sărutul lui n-a mai existat nici urmă de blândeţe. A fost un sărut amplu şi apăsat, total mistuitor, nu unul care să ţină de o seducţie lentă. Sărutul lui mă pârjolea, mă revendica, mă făcea să gem în gura lui în timp ce limba i se freca de a mea. 590 Când s-a desprins din sărut, buzele lui mi le-au atins pe-ale mele, rostind următoarele cuvinte. — Tot ceea ce trebuia să spui era că mă iubeşti. Atât, şi nimic mai mult. Am scos un hohot de râs sugrumat. — Te iubesc, Jackson James. Te iubesc. Te... Strânsoarea braţelor lui s-a înteţit iar şi mormăitul gros ieşit din pieptul lui m-a redus la tăcere. Privirile ni s-au înlănţuit. — Am nevoie să fiu în tine. Acum! Am făcut ochii mari. — N-avem timp să mai ajungem acasă, a continuat, apucându-mă de o mână şi pornind înapoi spre intrarea hotelului. — Jax? Şi-a coborât spre mine o privire nespus de înfometată. — N-avem timp. Bine, atunci. M-am înfiorat toată. Am ajuns înapoi în hotel, stând în faţa recepţionerului care ne privea cu ochii cât cepele. — Am nevoie de o cameră, i-a zis Jax, trântindu-şi portofelul pe tejghea. Imediat. Poate că mâine aveam să mă simt ruşinată, fiindcă privirea recepţionerului s-a plimbat de la mine la Jax şi apoi la braţul încolăcit strâns de mijlocul meu. Însă bătrânul n-a făcut altceva decât să zâmbească şi să clatine aprobator din cap. Aşa că ne-a dat o cameră. La parter. De îndată ce a trântit uşa cu piciorul în urma noastră, Jax a şi sărit pe mine. 591 Şi-a răsfirat mâinile pe obrajii mei, dându-mi capul pe spate şi sărutându-mă apăsat. Când ne-am desprins, am dat să-l apuc de marginea tricoului, însă el m-a prins de încheieturi. — Înainte de a merge mai departe, trebuie să clarificăm vreo câteva lucruri, a zis, iar eu am încuviinţat din cap. — Bun. Spune-le. — Îmi cer scuze pentru că nu ţi-am spus. Am greşit. Merit să fii supărată pe mine. Am auzit. Am înţeles. — Ai dreptate, numai că eu le-am spus o minciună mult mai gravă prietenilor mei, pentru mult mai mult timp. Nu eşti tu ciobul şi nu sunt eu oala spartă. Mi-ar fi plăcut ca tu să-mi fi spus şi, pe bune, chiar ţin la Mona’s şi, ai avut dreptate şi aici, mai mult decât ai crede, numai că barul e al tău, Jax. Nu e al meu. Niciodată n-a fost cu adevărat al meu, dar într-un fel... cam e şi-acum, datorită ţie. E şi al meu. Încordarea maxilarelor i s-a mai atenuat. — Tu vorbeşti serios? Pentru că, dacă... — Vorbesc serios! Îmi doream să-l ating. Să fiu goală. Să-i arăt cât de serios vorbeam. — E al tău, am repetat. A închis ochii pentru o clipă, după care a zis: — Mai e doar un singur lucru. Eu te iubesc, dar dacă e să rămâi cu mine, trebuie să fii sută la sută. Trebuie să fii cu mine, Calla. Când se întâmplă ceva, să nu te mai închizi în tine. Să vii la mine şi să discutăm. Bine? Strângând din buze cu hotărâre, am făcut semn din cap că da. — Sunt sută la sută. 592 — Asta e... — Dar asta nu înseamnă că n-o să mai fac prostii. Că o să ştiu mereu cum să reacţionez sau că n-o să am nevoie de timp ca să diger anumite lucruri, m-am grăbit eu să vorbesc mai departe. Şi să ştii că eu fac prostii cu regularitate. Ca toate... — Iubito, a murmurat el, zâmbind. M-am prins. Am schiţat şi eu un zâmbet. — Ne-am înţeles? În loc să spună da, el s-a apucat să-mi demonstreze cam cât de bine ne-am înţeles. Hainele au zburat de pe noi în timp record. Cu ocazia asta, am aflat că el are prezervative în portofel, ceea ce m-a făcut să înalţ din sprâncene. — Niciodată nu plec de-acasă fără aşa ceva, mi-a explicat el, în glumă. Am scuturat din cap. — Ai de gând să mă săruţi o dată? Eram goi amândoi, întinşi pe pat, cu gurile lacome. Chiar dacă el a acordat o atenţie suplimentară noii mele cicatrice, mam trezit deodată cu capul lui între picioare, făcându-mă să-mi înfig degetele în aşternuturile mătăsoase. Imediat înainte ca tensiunea să-mi explodeze în tot corpul, s-a suit pe mine, instalându-se între picioarele mele. — O să am grijă, mi-a promis, muşcându-mi încetişor buza. — Nu vreau să ai grijă. Buzele i s-au arcuit la un colţ. — Asta e una dintre prostiile despre care vorbeai. — Gura! l-am apostrofat, încolăcindu-l cu picioarele şi trăgându-l mai aproape. 593 A chicotit uşor, însă imediat a pătruns în mine şi chiar n-a mai fost nimic de râs. S-a mişcat la fel de încet şi de lin ca prima dată, purtându-se cu o prudenţă sporită, chiar dacă eu am uitat complet de rana abia cicatrizată. Spatele mi se arcuia şi şoldurile îmi zvâcneau, smucindu-se peste ale lui. Mi-a cuprins un sân cu palma, sâcâindu-mi cu degetele sfârcul plin de furnicături, în timp ce-şi sprijinea greutatea în braţul proptit lângă capul meu. Eram acum cu ambele picioare în jurul lui, înfigându-i călcâiele în spinare, îmboldindu-l să se mişte mai repede. — Eşti prea nerăbdătoare, m-a avertizat, sărutându-mi un colţ al gurii şi apoi pe celălalt, înainte de a spori intensitatea sărutului. Şi apoi a început să se mişte mai repede. Şi-a luat mâna de pe sân şi şi-a împletit degetele de ale mele, în timp ce se înfigea în mine, purtându-ne pe încă un tărâm până acum necunoscut. Mi-a şoptit numele la ureche şi sunetele mi s-au reverberat ca un tunet prin întregul corp. Fierbinţeala mă inunda şi înotam în senzaţii absolute, cu pieptul lipit de al lui, atât de strâns, încât îi simţeam bătăile puternice ale inimii. Apoi, şi-a ridicat capul, privindu-mă în ochi, iar presiunea din interiorul meu s-a amplificat. M-am strâns toată în jurul lui. — Asta e, a zis, cu glasul hârâit. Gemetele mele uşoare s-au înteţit, acompaniindu-i mormăiturile, pe măsură ce ritmul devenea febril. Mă mişcăm tot mai repede, izbindu-mi şoldurile de ale lui. Nu mai gândeam absolut deloc, eram complet transpusă, strigându-i numele şi dându-mi drumul în valuri încordate, senzuale, iar el 594 m-a urmat îndată, terminând cu capul îngropat în adâncitura umărului meu. — Am impresia că-ţi cam plac, i-am zis, cu o voce răguşită şi îngroşată, cutremurându-mă de fiorii care mă străbăteau de sus până jos. Jax a chicotit, cu buzele lipite de gâtul meu, după care s-a rostogolit cu tot cu mine, astfel încât să stăm întinşi pe o parte, unul cu faţa spre celălalt. — Eşti o gâsculiţă! mi-a zis. — Mda, l-am aprobat, punându-i o mână pe obraz. Sunt, dar tu mă iubeşti. Mi-a cuprins încheietura cu degetele şi mi-a dus mâna la buzele lui, după care m-a sărutat în palmă. — Da, te iubesc. L-am ţinut treaz pe Jax până la jumătatea nopţii, vorbind şi sărutându-ne şi dorindu-ne amândoi ca el să mai fi avut şi alte prezervative depozitate în portofel. Am aţipit amândoi cu câteva ore înaintea zorilor, iar dimineaţa, când l-am simţit că mă sărută pe obraz, am avut impresia că au trecut minute, nu ore. — E timpul să te trezeşti, somnorilă, mi-a zis. Făcându-mă ghem, am mormăit ceva de genul că am nevoie să mai dorm, însă el a fost de neînduplecat şi m-a tras uşurel de păr. — Avem treabă azi, m-a anunţat. Am deschis cu trudă un ochi. După care l-am deschis şi pe celălalt când mi-am dat seama că el era îmbrăcat şi stătea pe marginea patului. — De ce eşti deja cu hainele pe tine? 595 — Pentru că, dacă n-aş fi pus ceva pe mine, aş fi dat naibii orice simţ al răspunderii şi m-aş fi înfipt în tine fără nicio protecţie. Mda. Dacă punea aşa problema... — Ar fi cazul să trec pe anticoncepţionale, am zis, închizând din nou ochii. Jax a hohotit zgomotos. — Cred că aş putea foarte bine să mă împac şi cu asta, dar acum trebuie să-ţi mişti popoul tău drăgălaş jos din pat. — Hei! — Avem treabă, scumpi, trebuie să eliberăm camera, să mergem acasă, să facem duş şi, dacă te ridici din pat acum, ne mai rămâne timp şi să ne-o tragem până când ne iese pe urechi. Am deschis ochii din nou, fiindcă-mi plăcea cum suna planul lui. — Ce treabă avem? — Una interesantă. O să-mi iau liber de la bar şi-o să mergem amândoi să ne distrăm undeva. Aşa că, hai sus! Văzând că nu mă urnesc, a plusat cu o palmă peste fese. — Te aşteaptă şi prietenii tăi! — Da? am întrebat şi, ca o idioată, mi-am rotit privirea prin camera de hotel, constatând mulţumită că nu-i văd aşteptândumă chiar acolo. — O să ne ocupăm de încă una dintre premierele tale. M-am ridicat într-un cot, apucând pătura în mâini. — Ce premiere? Mi-a zâmbit şi ochii lui au căpătat o superbă şi caldă nuanţă de whisky. — Mda, ai uitat de grămezile de chestii pe care nu le-ai făcut niciodată? Trebuie să începem de azi, dacă vrem să avem o cât 596 de mică speranţă că ştergem de pe listă vreo câteva, înainte ca tu să te întorci la Shepherd. Uau, ce tumbă a putut să-mi facă inima în piept! Mi-a desprins uşor degetele de pe pătură şi a tras-o în jos, până la mijloc. Eram prea ocupată cu holbatul la el ca să-l opresc sau să-mi mai pese că rămăsesem goală pe jumătate. Şi-a trecut degetul mare peste sfârcul meu întărit, distrat acum. — Ce premiere? am întrebat din nou. Şi-a lăsat capul în jos, sărutând locul în care fusese adineauri degetul. — O să mergem în Hershey Park43. — Hershey Park? Ridicându-şi capul, m-a prins de ceafă cu mâna lui cea neastâmpărată. — Mda, scumpo, e un parc de distracţii. Tu n-ai fost niciodată într-un parc de distracţii. Iar mai devreme, când mam ciocnit de Jase, afară, pe holul recepţiei, i-am zis că vreau să te duc în Hershey Park, iar el mi-a răspuns că vin cu toţii. Am tras aer în piept, scoţând un sunet care mi s-a părut ciudat. — Vrei să mă duci într-un parc de distracţii? Zâmbind, a încuviinţat. — Uită-te la tine. Eşti gata să izbucneşti în lacrimi. 43 Parc tematic situat în districtul Derry, din statul american Pennsylvania, la 153 de kilometri distanță de Philadelpia. Întemeiat în anul 1906 de omul de afaceri Milton S. Hershey, ca parc de recreere pentru angajații fabricii de ciocolată Hershey, a cunoscut o impreionantă și rapidă dezvoltare începând din anul 1970, ajungând în prezent să se întindă pe o suprafață de peste 45 de hectare și să cuprindă 70 de puncte de atracție, inclusiv un parc zoologic și unul acvatic. 597 — Tacă-ţi gura, am şoptit, clipind ca să-mi opresc lacrimile ghicite de el. E doar că... eşti nemaipomenit, Jax. Chiar eşti. — Nooo, a murmurat el. — Ţi-ai adus aminte de lista mea cu prostii, am continuat, ridicându-mă de-a binelea în capul oaselor, iar el mi-a urmat mişcarea. M-am rezemat de el, lipindu-mi fruntea de pieptul lui. — De asta îţi spun că eşti nemaipomenit, i-am zis apoi. Celălalt braţ mi-a cuprins mijlocul şi m-a atras în poala lui. M-am agăţat de el, închizând ochii strâns. Un gând mi-a trecut prin minte, ceva din ceea ce spusese Jax mai demult. Şi atunci avusese dreptate. Circumstanţele erau naşpa, nebuneşti chiar, însă într-adevăr trebuia să-i mulţumesc mamei mele pentru asta... pentru Jax. Relaţia dintre noi se dovedea ca fiind o căptuşeală argintie, extrem de strălucitoare, pentru un nor trist, întunecat. — Mai eşti cu mine? m-a întrebat, cu gura lipită de a mea. Buzele mi s-au arcuit într-un zâmbet, în timp ce-mi strecuram degetele prin părul lui de la ceafă. În timp ce inima îmi creştea, lacrimile mi se adunau din nou în ochi, însă nu curgeau; şi chiar dac-ar fi curs, ar fi fost lacrimi de bucurie, pentru că oriunde aş fi, ori că aş fi aici, ori înapoi, la Shepherd, aş fi cu el. Ştiam asta, la fel de bine cum ştiam că voi trage din nou aer în piept după ce-l voi scoate afară pe cel de-acum. — Sunt cu tine, i-am răspuns. Jax mi-a zâmbit, strângându-mă mai tare cu braţul lui puternic. — Aşa te vreau. 598