UNIVERSITATEA DE ŞTIINȚE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI  STANDARDE, CERINȚE MINIME DE CALITATE ȘI CARACTERIZAREA TEHNOLOGICE A GULIEI -BRASSICA OLERACEA Coordonator ştiințific,   Student ,                                                                                               Anul 2019                                                            CUPRINS INTRODUCERE 3 CAPITOLUL 1 : ÎNCADRAREA SPECIEI ȘI CARACTERE GENERALE 4 1.1.Particularități botanice și biologice 4 1.2.Răspândire la nivel global ș inațional 6 CAPITOLUL 2: VARIETĂȚI ȘI SOIURI 7 CAPITOLUL 3: IMPORTANȚA ECONOMICĂ 9 3.1. Importanța alimentară 9 3.2. Compoziția chimică 10 3.3. Condiții de păstrare 11 3.4. Tehnologia valorificării în stare proaspătă a guliei 12 CAPITOLUL 4: CERINȚE MINIME DE CALITAE ȘI CLASIFICARE PE CATEGORII DE CALITATE 13 CAPITOLUL 5: DEREGLĂRI FIZIOLOGICE ȘI BOLI DE DEPOZITARE 17 CAPITOLUL 6: 23 DĂUNĂTORI 23 CONCLUZII 26 BIBLIOGRAFIE 27 INTRODUCERE Gulia este o plantă originară din Bazinul Mării Mediterane, unde creşte ca floră spontană. În România, ea este întâlnită în culturi intense sau în sere. Planta este legumicolă, are frunze mari, dinţate şi tulpina îngroşată, sfenoidală, comestibilă, deşi deseori este confundată ca fiind rădacină, gulia creşte de fapt la suprafaţă. În fitoterapie sunt utilizate tulpina îngroşată şi frunzele. Principalii compuşi care se regăsesc în gulie sunt:  vitamine A,B1, B2, B3, B6, B9, C, săruri minerale şi oligoelemente de calciu, potasiu, magneziu, zinc, mangan, fibre , celuloză, zaharuri. Principalele proprietăţi ale gulIei sunt: revitalizant, diuretic, dizolvant uric, antiscorbutic, răcoritor, pectoral şi emolient. Consumul de gulii este recomandat în curele de slăbire, în diabet zaharat, HTA, previne cancerul, în colitele de putrefacţie, în bronşite, infecţii virale, tuse sau angine, laringite sau alte forme de catar ale căilor respiratorii. Sub formă de decoct de frunză şi gulie sau sirop de gulie este utilzat în afecţiunile pulmonare, angină, bronşite, cistite, enterite, gută, guturai, obezitate, oboseală generală, tuse. Gulia consumată proaspătă sau gargara cu apa în care a fost fiartă ajută la tratarea abceselor, acneei, degerăturilor, eczemelor, furunculelor. Este utilizată ca atare, în salate de crudităţi, sau în diferite produse culinare. Guliile nu sunt recomandate în caz de litiaza biliară sau renală.  Aceeaşi contraindicaţie este valabilă pentru cei cu afecţiuni tiroidiene. CAPITOLUL 1 : ÎNCADRAREA SPECIEI ȘI CARACTERE GENERALE Particularități botanice și biologice Gulia este o plantă ierboasă, bienală. Unele soiuri timpurii, cultivate primăvara devreme, se comportă ca anuale. În primul an formează tulpina tuberizată, iar în anul al doilea înflorește și fructifică. Aceasta face parte din familia Cruciferae, var. Gongylodes. Sistemul radicular este mai puțin dezvoltat comparativ cu varza, rădăcinile fiind răspândite în stratul de sol de până la 30-35 centimetri(fig. 1). Tulpina (în primul an) este scurtă, tuberizată la partea inferioară, de formă sferică, sfericturtită sau ovală, de culoare verde-deschisă, verde-albicioasă, ori violet-roșcată. Pe suprafața zonei îngroșate se observă frunzele „inserate” pe un singur verticiliu; cele de la bază cad mai devreme, lăsând cicatrici mari, iar cele din zona apicală sunt grupate sub forma unei rozete, în centru căreia se află mugurele de creștere apical. Tulpina tuberizată este fragedă, la început, apoi țesuturile se lignifică, începând din partea bazală și devine improprie pentru consum. Fig. 1 – Gulia. Aspectul general al plantei: tulpină tuberizată și frunze. Frunzele sunt simple, alterne, lung pețiolate (pe tulpina din primul an) sau scurt pețiolate până la sesile (pe tulpinile florifere, în al doilea an). În zona părții îngroșate a tulpinii, frunzele prezintă o teacă puternic lățită. Lungimea pețiolului poate avea 5-6 centimetri- la soiurile timpurii și până la 12-15 centimetri la soiurile tardive. Limbul are mărimea si forma variabile, în funcție de vârsta plantei și soi. Astfel, în faza de răsad, limbul este eliptic, oval sau lanceolat, cu marginea mai mult sau mai puțin neregulată penat lobat până la penat sectat; uneori baza limbului este decurentă de pețiol. Lobii limbului sunt simpli, dubli sau neregulat dințați. Culoarea frunzelor poate să fie verde-cenușie, cenușie-violetă sau roșie-violacee. În anul al doilea, după vernalizare, tulpina îngroșată se alungește și se subțiază spre vârf iar din mugurii existenți la subsuoara frunzelor apar lăstarii floriferi. Florile sunt galbene, pe tipul 4, polenizarea este alogamă, fructul de tip silicvă, iar semințele sunt puțin mai mari față de cele de varză, au formă ovoidală si culoare brun-cafenie. La soiurile timpurii, dacă plantele rămân mai mult timp în câmp, acestea pot evolua, in funcție de soi, în faza reproductivă, formând tulpini florifere sau rămân în faza vegetativă; în acest din urmă caz, tulpina îngroșată își mărește mult dimensiunile și formează protuberanțe rotunde, de regulă, prin dezvoltarea țesuturilor din jurul unor muguri axilari activi ai părții superioare a zonei îngroșate. Gulia prezintă exigențe ecologice în limitele celorlalte varietăți, gulia tardivă(gulia propriu-zisă) fiind mai rustică, în comparație cu guliile timpurii (gulioarele). În mod deosebit, pentru gulioare, cerințele sunt mai mari, mai ales față de sol, elemente nutritive și apă. Solul trebuie să fie mijlociu, dar suficient de reavăn, bine structurat și fertil. Elementele nutritive sunt de preferat, a fi în cantități mari, dar echilibrate pe un fond de fertilizare organic. Aceste cerințe sunt justificate, pe de o parte, prin faptul că terenul va fi cultivat și cu o cultură succesivă, de regulă, de bază, si pe de altă parte, prin faptul că plantele, având o perioadă de vegetație scurtă de la plantarea răsadurilor până la recoltare (40-50 de zile), factorii de mediu - mai ales, nutriționali – trebuie să fie în cantități mari. În același timp, inclusiv la gulia de toamnă, dacă acești factori sunt nesatisfăcători, producția este mult diminuată și întârziată, iar calitatea recoltei are de suferit, prin pierderea frăgezimii și suculenței și chiar apariția țesutului lemnos în interiorul țesutului parenchimatic al măduvei. Răspândire la nivel global și național Gulia este originară din zona Mării Mediterane, provenind din specia spontană Brassica rupestris. A fost cunoscută încă din antichitate. Gulia are același strămoș comun ca celelalte varietăți de Brassica oleracea – Brassica oleracea var. Sylvestris, din care au evoluat câteva varietăți cu tulpină îngroșată. Una din aceste varietăți denumită „varza de Pompei” a fost descrisă de Plinus cel Bătrân (secolul I d.H.). Această varietate a fost cunoscută și cultivată cu continuitate în Evul Mediu și perioada modernă. La noi în țară sunt mărturii scrise (mai ales cele ale lui Evlia Celebi) precum că gulia era cunoscută la mijlocul secolului al XVII-lea. În lume este larg răspândită, dar pe suprafețe mari se cultivă în zona temperată a Europei, în S.U.A., Canada și Asia. În România, gulia, atât timpurie cât și cea tardivă, a fost cultivată pe suprafețe semnificative, dar în prezent suprafața este mult redusă. În prezent se cultivă pe tot globul unde se cultivă și varza, dar mai ales in centrul și vestul Europei. La noi in țară se cultivă pe suprafețe mai mari de teren în Transilvania și Banat și în jurul marilor centre populate, în special în preajma capitalei, dar pe suprafețe mai mici comparativ cu varza albă. Importanța economică și socială este asemănătoare verzei: asigură o recoltă-marfă o lungă perioadă din an (cu excepția a două luni de vară), dar mai ales iarna (ca gulioare din seră sau gușii din depozit) și primăvara. Recolta este puțin perisabilă și se poate valorifica după recoltare, circa o lună, în cazul gulioarelor și până la 4-6 luni – în cel al guliilor. Cultura gulioarelor în seră asigură folosirea acelor spații în timpul iernii, cu cheltuieli mici pentru căldură (la jumătate față de tomate). Cultura prezintă puțini factori de risc, comparativ, de exemplu, cu conopida. CAPITOLUL 2:  VARIETĂȚI ȘI SOIURI  Din punct de vedere agrofitotehnic, gulia se asortează ușor în asolament, și prezintă două grupe de soiuri, după lungimea perioadei de vegetație : gulioare și gulii. Prima grupă se cultivă în cultură succesivă secundară anterioară, iar a doua în cultură succesivă posterioară. De asemenea, gulioarele sunt pretabile pentru culturile din seră, răsadnițe și solarii. Tehnologia cultivării este relativ simplă, și nu diferă de cea a celorlalte varietăți de Brassica oleracea. Guliile și gulioarele sunt reprezentate în cultură printr-un sortiment destul de bogat și bine specializat pentru diferite tipuri de culturi : timpurii, tardive, în cultură protejată. La noi în țară este cunoscut și se folosește un sortiment adecvat și diversificat pentru tipurile de culturi prezentate în tabel (tabelul 2.2). Pentru culturi de câmp se folosesc soiurile Dworsky și Kupa, primul având culoarea albă, iar al doilea culoarea albastră. Soiul olandez Trerro este adaptat pentru culturi în sere și solarii și mai puțin sensibil la fenomenul de vernalizare prematură față de celelalte soiuri. Fig. 2.1 – Gulii Tabelul 2.2- Soiuri de gulii și gulioare cultivate în România(după Dumitrescu și colab., 1998) Soiuri Precocitate Potenția l producți Habitatul plantei e(t/ha) Foliaj Carecteristicile tulpino-fructului Perioada de cultură Forma Culoare Greutate kg/buc. Dworsky 01 10-15 Puțin viguros, cu frunze lung pețiolate Puțin viguros Sferic turtită Verde-deschis gălbui 0,2-0,3 Timpurie în câmp Forțat în seră și solarii Kupa 01 10-15 Mai viguros decât precedentul Mediu dezvoltat cu rezeta de frunze de 40-60 cm Sferic turtită,netedă Violet-albicioasă 0,2-0,4 Timpurie în câmp și forțat în răsadnițe, sere și solarii Trerro 01 10-14 Vigoare medie Strâns, compact Rotund turtită Albă 0,2-0,3 Forțată în sere în primăvară Goliat alb 04 20-25 Viguros Bogat cu frunze mari, verzi deschis Sferic ușor turtită Verde-albicios 0,5-1,5 Culturi de vară și de toamnă în câmp Goliat albastru 04 25-30 Viguros Bogat cu frunze violet închis Sferic ușor turtită Violet-închis 1-3 Culturi de vară și de toamnă în câmp Notă: 01- timpuriu; 04- târzii CAPITOLUL 3: IMPORTANȚA ECONOMICĂ 3.1. Importanța alimentară Gulia se cultivă pentru organul său comestibil – tulpina sa îngroșată (tuberizată) – care poate ajunge ca mărime de la 200 grame până la 3 kilograme și mai mult, în funcție de soi. Tulpina este fragedă, suculentă, cu gust plăcut asemănător măduvei de la tulpina interioară (coceanul) verzei de căpățână. De la gulie pot fi consumate și frunzele, dar se conservă separat și rezistă doar câteva zile. Gulia se consumă prospătă timp îndelungat, deoarece se pot păstra ușor și în timpul iernii, sub formă de salată crudă simplă, sau asortată cu morcovi, ridichi, țelină (fig. 3.1). De asemenea, se folsește în prepararea diferitelor preparate culinare : supe, piure, soteuri, giveciuri, frigănele, mâncăruri cu carne, ouă, umplute cu carne și orez (fig. 3.2 ), coapte la cuptor (fig. 3.3), sau murate. Fig. 3.1 – Salată de gulii Fig. 3.2 – Gulii umplute cu carne și orez Fig. 3.3 – Gulii coapte la cuptor 3.2. Compoziția chimică Valoarea alimentară a guliilor se apreciază după compoziția loc chimică : Apă : 95,6% Substanță uscată : 11-14% Glucide 4-7% Protide : 1,5-2,5% Vitamine : C( 50-80 mg ), B1, B2 Provitamine : 2,10 Grăsimi : 0,10 % Caroten : 0,2 mg Săruri minerale : potasiu (344 mg), fosfor (80 mg), calciu (75 mg) Valoarea energetică este de 36,10 calorii la 100 g substanță proaspăta Cenușă : 1,05 % Celuloză : 1,10 % Zahăr : 2,20 % Se pot folosi și frunzele tinere, care au un conținut mai ridicat de vitamina C (150 mg/100 g produs) și minerale. 3.3. Condiții de păstrare Măsuri de protecție a guliei, de la recoltare până la valorificare Măsurile pentru protecția guliei sunt următoarele : - Cunoașterea stării sanitare a guliilor din perioada de vegetație (câmp, sere, solarii), și sortarea lor în vederea eliminării de la recoltare a exemplarelor cu simptome de îmbolnăvire, de natură parazitară sau fiziologică; - Recoltarea se va face în momentul optim pentru fiecare specie și soi. Se va evita amânarea recoltării până la supracoacere; - Se va evita rănirea, lovirea sau presarea legumelor în timpul recoltării, transportului și comercializării; - Scăderea temperaturii legumelor crucifere imediat după recoltare și evitarea creșterii acesteia pe durata păstrării peste valoarea de 5ºC; - Asigurarea unei permanente circulații a aerului prin masa de produse, în scopul scăderii temperaturii și eliminării CO2 rezultat din respirație; - Controlul repetat al materialului recoltat și eliminarea materialelor cu simptome de boală. Metode de păstrare a guliei Prin păstrarea legumelor în stare proaspătă se urmărește menținerea valorii lor alimentare pe o perioadă cât mai lungă de timp. Pentru a se comporta bine în timpul păstrării, guliile trebuie să fie alese foarte atent și ținute în anumite condiții : - Ferite de temperaturi ridicate sau scăzute înainte de a fi introduse la păstrare; - Menținerea umidității relative în locurile de depozitare la valoarea de 80% pe toată durata păstrării; - Ferite de atacul unor dăunători, așa cum sunt unele insecte sau rozătoare (șoareci, șobolani); - Temperatura în spațiul de depozitare trebuie să fie scăzută (2-3º C), fără să coboare sub 0º C; - Să se asigure condiții de întuneric, pentru evitarea înverzirii; - Să se folosească, în primul rând, legumele din producțiile târzii, precum și cele care nu au fost îngrășate prea puternic cu îngrășăminte minerale și organice. Pentru păstrarea guliilor se folosesc șanțuri, pivnițe și beciuri. Guliile se păstrează îngropate în lădițe cu nisip la loc răcoros ( se introduc în pământ până la frunze, în poziție verticală, una lângă cealaltă) sau se leagă câte 3-5 bucăți într-o legătură și se agață în pivniță. 3.4. Tehnologia valorificării în stare proaspătă a guliei Este o etapă a procesului de valorificare a guliilor și constă în introducerea lor în spații de păstrare special amenajate. Alegerea spațiului de păstrare și a metodei de depozitare depind de proprietățile fizico-chimice și fiziologice ale guliei și de timpul de depozitare. Recoltarea se realizează atunci când organul comestibil (tulpina tuberizată) are forma, mărimea, culoarea, gustul și aroma caracteristice soiului. Condiționarea reprezintă totalitatea operațiilor de sortare, calibrare, spălare, ceruire, ambalare, conform STAS-urilor în vigoare și se execută mecanizat, semimecanizat sau manual, în funcție de specie. Condiționarea se execută fie la locul de producție, fie în centre organizate și dotate cu mașini speciale. Transportul guliilor se poate realiza în stare ambalată sau neambalată, deoarece acestea nu sunt sensibile la manipulare. Păstrarea și depozitarea reprezintă modalitatea de asigurare a prelungirii consumului proaspăt pentru gulii. Păstrarea poate fi de scurtă durată și de lungă durată (pentru consumul de iarnă). Depolitarea guliilor în vederea păstrării se realizează prin îngroparea acestora în lădițe cu nisip, la loc răcoros. Se introduc în nisip până la frunze, în poziție vericală, una lângă alta. CAPITOLUL 4: CERINȚE MINIME DE CALITAE ȘI CLASIFICARE PE CATEGORII DE CALITATE Cerințe minime de calitate În toate categoriile, ţinând seama de dispoziţiile speciale prevăzute pentru fiecare categorie și de toleranţele admise, produsele trebuie să fie: Întregi, incluzând o tulpină care poate avea defecte ușoare; sănătoase; se exclud produsele atinse de putregai sau de alterări din cauza cărora ar deveni improprii pentru consum; curate și curățate, adică practic fără pământ sau alt mediu de creștere și practic fără materii străine vizibile; proaspete ca aspect; turgescente; fără paraziţi; fără daune produse de paraziţi; fără umiditate externă anormală; fără mirosuri și/sau gusturi străine; Cerințe privind clasificarea Produsele sunt încadrate în patru categorii de calitate : Categoria „Extra” : Produsele din această categorie trebuie să fie de o calitate superioară. Ele trebuie să prezinte forma, dezvoltarea și colorația tipică soiului, ținându-se seama de zona de producție. Guliile nu trebuie să prezinte defecte, cu excepția unor foarte mici alterări superficiale la nivelul epidermei, cu condiția ca acestea să nu afecteze aspectul general al produsului, calitatea, păstrarea și prezentarea sa în ambalaj. Categoria I : Guliile din această categorie trebuie să fie de bună calitate, să prezinte forma, calibrul și colorația caracteristice soiului respectiv, tulpina tuberizată să fie lipsită de orice deteriorare. Sunt permise următoarele defecte cu condiția ca acestea să nu afecteze aspectul general al produsului, calitatea, capacitatea de păstrare și prezentarea în ambalaj : un ușor defect de formă; un ușor defect de dezvoltare; ușoare defecte la nivelul epidermei care nu pot depăși: lungimea de 2 cm, în cazul defectelor de formă alungită; Categoria II : Această categorie cuprinde guliile care nu se încadrează în categoriile superioare, dar corespund cerințelor minime de calitate. Tulpina tuberizată nu trebuie să prezinte defecte esențiale. Sunt permise următoarele defecte cu condiția ca legumele să păstreze caracteristicile esențiale în ceea ce privește calitatea, păstrarea și prezentarea : defecte de formă; defecte de dezvoltare; defecte de colorație; defecte la nivelul epidermei, dar care nu pot depăși lungimea de 4 cm în cazul defectelor de formă alungită; Cerinte privind calibrarea Calibrarea este obligatorie doar în cazul categoriilor „Extra”, I și II. Calibrul guliei se determină în funcție de : circumferință; diametrul maxim al secțiunii ecuatoriale. Calibrul minim admis pentru categoria „Extra” este de 5-10 cm diametru. Cerințe privind toleranțele Se admit toleranțe de calitate și de calibru în fiecare colet pentru produsele care nu sunt conforme cu cerințele categoriei indicate. Toleranțe de calitate Categoria „Extra” – 5% dintre produse, în număr sau în greutate care nu corespund caracteristicilor categoriei, dar care sunt conforme caracteristicilor categoriei I, sau care sunt admise în mod excepțional în toleranțele acestei categorii. Categoria I – 10% dintre produse, în număr sau în greutate, care nu corespund caracteristicilor categoriei, dar care sunt conforme caracteristicior categoriei II, sau care sunt admise în mod excepțional în toleranțele acestei categorii. Categoria II – 10% dintre produse, care nu corespund caracteristicilor categoriei, nici caracteristicilor minime, cu excepția legumelor atinse de putregai, cu lovituri accentuate, sau cu alte alterări din cauza cărora ar deveni improprii pentru consum. Toleranțe de calibru Categoriile „Extra”, I și II – 10% dintre gulii/gulioare în număr sau în greutate, care se îndepărtează de calibrul menționat de colet, în limita de 1 cm în plus sau în minus, în cazul calibrării la circumferință, sau de 3 mm în plus sau în minus, în cazul calibrării la diametru. Totuși, această toleranță se aplică numai produselor a căror dimensiune sau greutate diferă cu maximum 10% față de limitele specificate. Cerințe privind prezentarea Omogenitatea Fiecare colet trebuie să aibă un conținut omogen și să nu cuprindă decât gulii de aceeași origine, soi, calitate și calibru și cu același grad de maturitate. Partea vizibilă a conținutului pachetului trebuie să fie reprezentativă pentru întregul conținut. Ambalarea Guliile trebuie să fie ambalate astfel încât să fie protejate în mod corespunzător. Ambalajele cu greutatea de peste 3 kg trebuie să fie suficient de rigide pentru a proteja produsul în mod adecvat. Materialele folosite în interiorul coletului trebuie să fie noi, curate și de o calitate care să nu producă deteriorări exterioare sau interioare ale produsului. Utilizarea de materiale, în special hârtie sau înscrisuri, care poartă specificații comerciale este permisă numai cu condiția ca înscrisul sau etichetarea să se realizeze cu cerneală sau clei netoxice. Coletele nu trebuie să conțină materii străine. Etichetele aplicate individual pe produse trebuie ca, atunci când sunt dezlipite, să nu lase urme vizibile de clei, nici defecte pe epidermă. Prezentarea Produsele pot fi prezentate: în ambalaje mici; în cazul categoriei „Extra” așezate într-un singur strat, fiecare fruct din această categorie fiind izolat de celelalte; în cazul categoriei I și II așezate pe unul sau două , sau pe maximum patru straturi, în cazul în care fructele sunt așezate pe suporturi alveolare rigide, concepute astfel încât să nu apese pe legumele din stratul inferior; Cerințe privind marcajul Fiecare colet trebuie să poarte următoarele mențiuni, în litere grupate pe aceeați parte, lizibile precum și vizibile din exterior : Identificare – ambalator și/sau expeditor : denumirea și adresa, ce pot fi înlocuite cu codul unic IDNO, atribuit de organul înregistrării de stat, cu indicarea în imediata apropiere :„cu ambalator și/sau expeditor”, iar în cazul produselor preambalate, denumirea și adresa unui vânzător poate fi indicată în strictă legătură cu referința „Ambalat pentru” sau o mențiune echivalentă. În acest caz, etichetarea trebuie, de asemenea, să conțină codul care corespunde ambalatorului și/sau expeditorului. Natura produsului : „Gulii”, în cazul în care conținutul nu este vizibil din exterior; Culoarea pulpei; Numele soiului (opțional). Originea produsului : Țara de origine și eventual, zona de producție sau denumirea națională, regională sau locală. Caracteristici comerciale privind categoria și calibrul Categoria; În cazul categoriilor Extra, I și II, calibrul exprimat prin diametrele minime și maxime, sau circumferințele minime și maxime; Fermitate maximă, măsurată cu penetrometrul (opțional); Marca oficială de control (opțional); CAPITOLUL 5: DEREGLĂRI FIZIOLOGICE ȘI BOLI DE DEPOZITARE Bolile care provin din câmp și se regăsesc pe durata păstrării, provocând pierderi cantitative și calitative importante atât produselor destinate consumului, cât și cele destinate culturilor semincere : Pătarea inelară neagră a verzei – această viroză este cunoscută sub mai multe denumiri, în funcție de planta gazdă: „mozaicul guliei”, „mozaicul ridichei”. Boala este cunoscută în multe țări din Europa, America de Nord, Africa și Asia. Fig 5.1- Manifestările pătării inelare neagre Simptome. Atacul se manifestă prin cloroze internervuriene, prin benzi verzui de-a lungul nervurilor și încrețirea limbului. Plantele semincere infectate rămân slab dezvoltate, având pe frunze în lungul nervurilor benzi clorotice evidente. Producția de sămânță a acestor plante este redusă cu până la 90%. Agentul etilolgic. Virusul pătării negre a verzei (Marmor brassicae Holmes) se prezintă sub formă de particule filamentoase, având temperatura de inactivare 56-60º C. În natură, virusul este transmis de peste 60 de specii de afide, iar peste iarnă rezistă în diferite gazde perene (spontane) și în semincerii cruciferelor cultivate. Virusul nu se transmite prin semințe. Perioada de incubație a virusului, determinată în principal de temperatură, oscilează între 9-35 de zile. Virusul induce simptome evidente la 22-29ºC și foarte slabe la 20-21ºC, sub 19ºC simptomele fiind complet mascate. Pe vreme ploioasă și rece, gravitatea bolii este mult diminuată, fiind stânjenită și vehicularea virusului de către afide. Măsuri de prevenire și combatere. Pentru prevenirea apariției bolii se recomandă ca producerea răsadului să se facă în locuri cât mai izolate, la distanță de gazdele perene ale virusului. Cu ocazia replicării se vor înlătura plantele atacate sau suspecte. În câmp, amplasarea culturilor de crucifere să se facă la distanță de semincerii acestora. Cu câteva zile înainte de plantare, se vor distruge de pe terenurile destinate culturilor de crucifere și din jurul lor, toate buruienile (multe fiind gazde ale virusului). Se vor elimina din cultură toate plantele infectate imediat după apariția simptomelor bolii. După recoltare, toate resturile de plante se vor distruge, lucrare urmată de arătură adâncă. Înnegrirea și putrezirea coletului de varză – Înnegrirea și putrezirea coletului plăntuțelor este cunoscută la crucifere în Europa, în SUA, în Australia. În țara noastră boala a fost semnalată prima dată în 1957-1958. Simptome. Boala apare la plăntuțele tinere din răsadnițe (în faza de cotiledoane) și se manifestă prin înnegrirea și putrezirea țesutului din dreptul coletului. Uneori, patogenul afectează și rădăcinile producând brunificarea și putrezirea lor. Răsadurile atacate se îngălbenesc, cad pe sol și se usucă. Atacul se manifestă intens atunci când plăntuțele sunt prea dese și când aerisirea răsadnițelor este necorespunzătoare. Agentul etiologic. Această boală este produsă de ciuperca Olpidium brassicae din clasa Oomycetes fam. Olpidiaceae. Aparatul vegetativ al ciupercii este un gimnoplast, care trăiește în interiorul celulelor plantei-gazdă, în care se transformă în totalitate în zoosporange de vară. Zoosporangii sunt globuloși sau elipsoidali. În interiorul zoosporangilor se diferențiază numeroși zoospori, globuloși, prevăzuți cu un flagel în partea posterioară. La maturitate, după ce sunt eliberați din zoosporange, zoosporii înoata cu ajutorul flagelilor în apa din sol, până ce ajung în contact cu rădăcinile plantelor-gazdă, moment în care își contrag flagelul, pătrund în celulă și se transformă în corpuri amiboide. Infecția se realizează în mod normal prin perii radiculari, sau direct prin celulele epidermice ale rădăcinii. În celula plantei, ciuperca se hrănește cu conținutul celular, își divide nucleul de mai multe ori, apoi se înconjoară cu o membrană subțire, netedă, incoloră, transformându-se în întregime într-un zoosporange. Acest ciclu se repetă de mai multe ori, până când condițiile de viață pentru ciupercă devin nefavorabile. Măsuri de prevenire și combatere. O atenție deosebită trebuie acordată măsurilor destinate prevenirii apariției bolii în răsadnițe. În acest scop se impune dezinfectarea termică a pământului cu aburi fierbinți sau chimică cu Basamid 500 kg/ha. Se va evita semănatul prea des și udarea prea abundentă, aerisindu-se cu regularitate pentru a se reduce umiditatea atmosferică din interiorul răsadniței. Mana cruciferelor – Mana este o boală foarte păgubitoare care se întâlnește frecvent pe diferite crucifere. La noi în țară, boala a fost semnalată prima dată în anul 1930. Fig 5.2-Mana cruciferelor Simptome. Boala apare frecvent la plăntuțele din răsadnițe, manifestându-se pe cotiledoane și frunze prin pete mici de 1-10 mm diametru, de formă neregulată, delimitate de nervuri, la început de culoare verde-gălbuie, iar mai târziu cenușie-brun. Pe fața inferioară a frunzelor, în dreptul petelor, se formează un puf albicios-cenușiu, constituit din conidioforii și conidile ciupercii. În condițiile favorabile evoluției bolii, pe organele atacate se formează un număr mare de pete care, de regulă, confluează și acoperă porțiuni mari din limb. Cotiledoanele și frunzele atacate intens se îngălbenesc, devin flasce și putrezesc. Plantele mai dezvoltate devin mai rezistente la atac. În cazul în care nu se efectuează tratamente, atacul produce uscarea frunzelor și florilor, diminuând grav recolta de sămânță. Agentul etiologic. Mana cruciferelor este produsă de ciuperca Peronospora parasitica, din clasa Oomycetes. Miceliul ciupercii este un sifonoplast care se dezvoltă intercelular. De pe miceliu ies prin stomate, conidioforii grupați în fascicule; incolori. Pe sterigme se diferențiază conidii ovoide sau globuloase, incolore. Conidiile transportate de curenții de aer servesc la propagarea ciupercii în cursul perioadei de vegetație. Ele germinează în decurs de 3-4 ore. Infecția se face prin stomate și prin străpungerea celulelor epidermice la temperaturi de aprox. 16ºC. Către sfârșitul vegetației, sau când condițiile devin nefavorabile, ciuperca formează oospori globuloși, galbeni-bruni. Măsuri de prevenire și combatere. În limitarea apariției și evoluției atacului, în câmp, un rol important îl au măsurile preventive ca : respectarea rotației de 3-4 ani, folosirea numai a răsadului sănătos, întreținerea curată a culturii, aplicarea măsurilor de igienă culturală, atât în timpul vegetației, cât și după recoltare, selecția riguroasă a butașilor destinați înființării culturilor semincere, folosirea de sămânță sănătoasă sau tratată termic sau chimic. În răsadnițe se recomandă schimbarea sau dezinfectarea pământului. După răsărirea plăntuțelor, se vor menține o temperatură și o umiditate moderate, fiind necesară și o bună aerisire. Făinarea cruciferelor – se întâlnește frecvent la numeroase crucifere (gulii, ridichi, hrean) fără a prezenta mare importanță din punct de vedere economic. Simptome. Atacul se manifestă pe toate organele aeriene. Pe frunze, pe ambele părți, pe pețioli, tulpini, pedunculi florali și silicve, se observă prezența unei pâsle fine albicioasă, care în scurt timp devine făinoasă, datorită diferențierii conidioforilor și conidiilor ciupercii. Într-o fază mai evoluată a bolii, în pâslă miceliană apar numeroase punctișoare, la început gălbui, apoi brune-negricioase – periteciile ciupercii. Frunzele atcate se îngălbenesc și se usucă. Boala este favorizată de vremea caldă și secetoasă. Agentul etiologic. Făinarea cruciferelor este produsă de ciuperca Erysiphe cruciferarum din clasa Pyrenomycetes. Miceliul ciupercii,constituit din filamente incolre, septate, ramificate, este ectoparazit. Din miceliu se diferențiază conidiofori cu conidii elipsoidale, rotunjite la capete, unicelulare, hialine, dispuse în lanțuri. Dispersate de curenții de aer, conidiile ajunse pe plantele-gazdă, produc noi infecții. Periteciile sunt aproape sferice, brune-negricioase, dispersate sau grupate, cu numeroși apendici la suprafață, simpli, uneori ramificați, lungi, incolori, gălbui sau bruni. Periteciile conțin numeroase asce, scurt pedicelate, cu 3-8 ascospori elipsoidal-ovoizi. Măsuri de prevenire și combatere. Se recomandă adunarea și distrugerea resturilor vegetale rămase după recoltare, arătura adâncă de toamnă și rotația pe 2-3 ani. Lupoaia verzei – Lupoaia este un parazit periculos pentru culturile de varză, conopidă și gulii din țara noastră. Fig 5.3- Lupoaia verzei Simptome. Orobanche brassicae trăiește parazită pe rădăcinile de varză. Plantele ale căror rădăcini sunt parazitate de lupoaie rămân pipernicite, cu căpățâni mici sau dacă atacul este timpuriu nu mai formează căpățâni. Cu cât parazitul se instalează mai de timpuriu pe rădăcinile plantei gazdă (guliei) și cu cât numărul de exemplare de lupoaie este mai mare, cu atât pagubele sunt mai ridicate. În cazul atacurilor puternice, pe rădăcinile unei plante de varză se pot întâlni până la 10-30 plante de lupoaie. Agent etiologic. Orobanche brassicae este o plantă fanerogamă, cu tulpina înaltă, de 2040 cm, de culoare gălbuie-brunie, ramificată, mai îngroșată puțin la bază, acoperită cu peri fini. Frunzele sunt mici, în formă de solzi. În partea superioară prezintă o inflorescență laxă, cu flori de culoare albastră-violacee, tubulare. La câteva zile după înflorire, se dezvoltă fructele (capsele) de 7-9 mm lungime, ce conțin numeroase semințe foarte mici, ce servesc la răspândirea și perpetuarea parazitului. Măsuri de prevenire și combatere. În terenurile infestate de lupoaie, se va respecta o rotație în care varza și celelalte crucifere cultivate sensibile să nu revină pe aceeași parcelă decât numai după 5-6 ani. În timpul vegetației se vor executa cât mai multe prașile, îndată după apariția lupoaiei pe pământ. După recoltare se va face o arătură adâncă, care să împiedice germinarea semințelor în anul următor, în cazul că au mai rămas plante de lupoaie care au înflorit.  CAPITOLUL 6: DĂUNĂTORI Musca verzei (Delia brassicae) Fig. 6.1- Musca verzei Musca verzei iernează in stadiul de pupa in sol. În primăvara are loc transformarea pupelor în insecte adulte. Apariția insectelor are loc, când se realizează pragul inferior de dezvoltare de 9 C. Larvele se hrănesc cu rădăcinile tinere sau pătrund în rădăcini, săpând galerii. Ajunse la completa dezvoltare, prin luna iunie, larvele părăsesc rădăcinile plantelor atacate și, în apropierea acestora, se transformă în pupe. Adulții din noua generație apar in luna iulie și, după copulație, depun ouăle, infestând culturile de varză de toamnă și conopidă. Dezvoltarea completă a larvelor din generația a doua intervine prin luna august când, părăsind plantele atacate, se transformă în pupe și intră în hibernare. Perioada optimă de tratament este la primele eclozări și apariția pe plante a larvelor (de obicei în stadiul de 3-5 frunze al plantei de varza). Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae) Fig. 6.2-Fluturele alb al verzei La noi în țară se întâlnește frecvent în regiunile de șes și de munte, mai ales în localitățile unde se cultivă varza. Omizile fluturelui alb al verzei pot produce daune mari la culturile de crucifere, la varză, conopidă etc. În primele stadii, larvele rod epiderma inferioară și parenchimul frunzelor, iar mai târziu se răspândesc pe toate frunzele fixându-se de obicei pe partea lor superioară. În această perioadă omizile se hrănesc intens cu țesuturile frunzelor și la atacuri puternice nu rămân din limbul foliar decât nervurile mai groase. În afară de pagube directe provocate prin distrugerea frunzelor, omizile contribuie și la putrezirea verzei pe cale de învelire prin excrementele care se adună între frunze și pe care se localizează diferite microorganisme. Molia verzei (Plutella maculipennis) Se întâlnește pretutindeni la noi în țară. În regiunea noastră molia verzei are 4-5 generații pe an, în funcție de temperatura. Primii fluturi apar primăvara în luna mai. Ouăle sunt depuse izolat sau în mici grupuri, pe partea inferioară a frunzelor. Larvele la început minătoare atacă frunzele rozând parenchimul dintre cele doua epiderme, după care trec pe partea inferioara a frunzelor unde se hrănesc. Pe la sfârșitul lunii iunie - începutul lunii iulie apar fluturii care dau naștere la a doua generație si astfel generațiile se succed. Este un dăunător periculos al cruciferelor cultivate, producând pagube mari în special la varză și conopidă. Frunzele atacate capătă un aspect plumburiu. În anii cu invazii mari, larvele pot produce perforații neregulate în frunze și chiar căpățâni, respectiv inflorescențe la conopida. Pentru identificarea cât mai timpurie a dăunătorului se recomandă utilizarea capcanelor feromonale. Fig. 6.3- Molia verzei Tratament: Pentru combaterea dăunătorilor precum Păduchele cenușiu al verzei (Brevicoryne brassicae), Fluturele alb (Pieris brassicae), Buha verzei (Mamestra brassicae), Molia verzei (Plutella maculipennis Curt.) se recomandă realizarea unui tratament chimic. Perioada optimă de tratament este când PED = 2 larve/planta la Buha verzei si Fluturele alb, iar la Păduchele cenușiu PED = 5-10 afide/planta. Pentru combaterea acestor dăunători, recomandăm: MAVRIK 2F – 0,05% (s.a.-tau-fluvalinat-240 g/l)   sau DECIS MEGA 50 EW – 0,02% (s.a.-deltametrin-50 g/l)   sau KARATE ZEON – 0,15% (s.a.-lambda-cihalotrin-50 g/l)   sau FASTER 10 CE – 0,03% (s.a.-cipermetrin-100 g/l)   sau PYRINEX QUICK – 0,15% (s.a.-clorpirifos 250 g/l+deltametrin 6 g/l)   sau FURY 10 EC – 0,02% (zeta-cipermetrin-100 g/l)   sau NOVADIM PROGRESS – 0,20% (s.a.-dimetoat-400g/l) Cantitatea de soluție la hectar: 250-300 litri. CONCLUZII Gulia este o legumă vitalizantă, foarte dietetică şi perfectă pentru un meniu variat. Este foarte bogată în fibre, de aceea se recomandă a fi consumată în constipație și afecțiuni ale colonului. O porție de 100g de gulie conține aproximativ 4g de fibre vegetale. Guliile conțin colina sau biotina, denumită și “vitamina H”, care împiedică depunerea colesterolului pe pereții arteriali și facilitează folosirea corespunzătoare a grăsimilor de către organism. Printre proprietățile guliei se numără și cea de echilibrare a nivelului de glucoză din sânge, gulia fiind o legumă benefică și pentru bolnavii de diabet. S-a constatat că arsenicul din usturoi care se găsește și în compoziția guliei, împiedică manifestarea unor gene responsabile de apariția celulelor tumorale. Gulia are un efect benefic asupra rinichiului, datorită anumitor compuși organici care stimulează eliminarea renala a toxinelor și reglează aciditatea urinară. BIBLIOGRAFIE Dr. D. Indrea, Dr. Al. S. Apahidean, 1997, Cultura legumelor timpurii, Editura Ceres Nistor Stan și colaboratorii, 2001, Legumicultură, Vol II, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Eugen Docea, Stelică Cristea, Horia Iliescu, 2012, Bolile plantelor legumicole, Editura Ceres Beceanu și Adrian Chira, 2010, Tehnologia produselor horticole – Valorificare în stare proaspătă și industrializare TEODOR N. STAN, 1999, Legumicultură. Editura “ Ion Ionescu de la Brad” Iași VLĂDUȚ M. și POPA Ș., 1997, Gădina noastră de legume. Editura M.A.S.T. București http://www.horticultorul.ro/legume/gulia-gulioarele/ https://www.gazetadeagricultura.info/plante/legume/447-varzoase/21042-combaterea-bolilor-si-daunatorilor-la-varzoase-varza-conopida-gulii-schema-de-tratament.html http://www.unece.org/info/ece-homepage.html 24