2011 © 2011 Laszlo Alexandru © 2011 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie Herg Benet Publishers Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România www.hergbenet.ro editor@hergbenet.ro Copertă și ilustrații: © _badcat Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LASZLO, ALEXANDRU VIAȚA DE ZI CU ZI / Laszlo Alexandru. – Bucureşti : Herg Benet, 2011 ISBN 978-606-8335-01-8 821.135.1-92 Tipărit în România Laszlo Alexandru • VIAŢA DE ZI CU ZI ÎNSEMNĂRI PE BLOG (2010) LASZLO Alexandru s-a născut în Cluj, la 04.05.1966. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii “Babeș-Bolyai” Cluj (1989), cu specializarea limba și literatura română – limba și literatura italiană. Profesor de italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj (din 1992). Doctor în Filologie al Universităţii “Babeș-Bolyai” (1999). Director al Fundaţiei Culturale “Amici” Cluj (din 1996). Director al revistei româno-italiene Amici (1996-1997). Director al revistei culturale poliglote E-Leonardo (din 2003). A publicat articole, studii literare, eseuri, polemici și traduceri în reviste culturale din România (București, Cluj, Oradea, Iași, Sibiu, Tîrgu Mureș, Tîrgu Jiu, Brăila), din Statele Unite (New York și California), din Israel (Tel Aviv), din Germania (Dietzenbach), din Italia (Roma). Cărţi: A. Literatura română: 1. Între Icar şi Anteu, polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1996. 2. Orient Expres, polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999. 3. Grîul şi neghina, polemici și alte eseuri, Chișinău, Ed. Ştiinţa, 2002. 4. Criticul literar Nicolae Manolescu, studiu academic, Cluj, Ed. Dacia, 2003 (ediţia a doua, revăzută și adăugită, Pitești, Ed. Paralela 45, 2009). 5. Vorbind (cu Gheorghe Grigurcu și Ovidiu Pecican), Cluj, Ed. Limes, 2004. 6. Toate pînzele sus!, polemici, Cluj, Ed. Grinta, 2005. 7. Viceversa!, polemici pro și contra lui Paul Goma, Timișoara, Ed. Bastion, 2009. 8. Muzeul figurilor de ceară, polemici, Pitești, Ed. Paralela 45, 2009. B. Limba-literatura italiană: 1. Dicţionar italian-român, Cluj, Ed. Dacia, 1999. 2. Dicţionar practic italian-român şi român-italian, Cluj, Ed. Dacia, 2003. 3. Dicţionar italian-român, român-italian, Chișinău, Ed. Ştiinţa, 2006. 4. Memorator de limba italiană (Gramatică practică), Cluj, Ed. Eikon, 2007. 5. Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante (cu Ovidiu Pecican), București, Ed. Vinea, 2011. Traduceri: A. Din franceză în română: 1. Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, roman, cu prefaţa și notele traducătorului, București, Ed. Univers, 1993; ed. a II-a: 2006. 2. Raymond Queneau, Zazie în metrou, roman, cu prefaţa lui Luca Piţu și pseudopostfaţa traducătorului, Pitești, Ed. Paralela 45, 2001; ed. a II-a: 2004 ; ed. a III-a: 2008. 3. Raymond Queneau, Sîntem mereu prea buni cu femeile, roman, cu prefaţa traducătorului, Pitești, Ed. Paralela 45, 2005. 4. Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, București, Ed. Curtea Veche, 2009. B. Din română în italiană (în colaborare): Omaggio a Dinu Adamesteanu, studii istorice sub auspiciile Academiei Române, Cluj, Ed. Clusium, 1996. C. Din italiană în română: 1. Luigi Accattoli, Karol Wojtyla – omul sfîrşitului de mileniu, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creștină, 1999. 2. Renzo Allegri, Padre Pio – omul speranţei, Cluj, Casa de Editură Unitas, 2001; ed. a II-a: 2002. 3. Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, Iași, Ed. Polirom, 2008. 4. Giovanni Papini, Dante viu, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009. 5. Patrizio Trequattrini, Furio, Cluj, Ed. Eikon, 2010. 6. Patrizio Trequattrini, Şantajul, București, Herg Benet Publishers, 2011. Ediţii: 1. Coranul, Cluj, Ed. ETA, 1991. 2. Paul Goma, Scrisori întredeschise, Oradea, Ed. Familia, 1995. 3. Teodor Boșca, Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, antologie poliglotă, Cluj, Ed. Tribuna, 2007. Prefeţe sau postfeţe: 1. Paul Goma, Jurnal, București, Ed. Nemira, 1997. 2. Giovanni Boccaccio, Decameronul, traducere și note de Eta Boeriu, Pitești, Ed. Paralela 45, 2000. 3. Egidio Corea, Dicţionar gramatical italian-român și Dicţionar gramatical românitalian, București, Ed. All Educational, 2000. 4. George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, Cluj, Ed. Eikon, 2007. Alte detalii la: www.laszloal.tk “Passavo la sera seduto davanti allo specchio per tenermi compagnia...” Cesare Pavese (Îmi petreceam seara așezat în faţa oglinzii pentru a-mi ţine tovărășie...) 1 februarie 2010 Bun găsit După vreo opt ani de site personal și vreo șapte ani de revistă electronică (E-Leonardo), încep aici o nouă etapă, cu însemnările și dialogul pe blog. Îi mulţumesc revistei de cultură Tribuna, care îmi găzduiește cu generozitate, de peste cinci ani, colaborările în paginile sale tipărite, pentru noua oportunitate pe care mi-o oferă, de a-mi găzdui și prezentul blog. M-aș bucura să pot comunica astfel, mai rapid, dar și în mod public, cu cititorii mei, ai revistei, ai internetului, în limitele bunei-cuviinţe. Lavric, Noica şi încă vreo cîţiva Aflu cu interes că polemica mea Vivat Academia! a fost publicată în Israel, pe site-ul Anima News, precum și în ziarul Viaţa noastră. Probabil că a produs ceva impresie indignarea mea, privind faptul că Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române i s-a atribuit tocmai cărţii neofasciste a lui Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară. Mai aflu, cu același interes, că a urmat un protest, în același sens, și din partea d-lui dr. Shlomo Leibovici-Laiș, președintele Asociatiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România, la postul de radio Kol Israel. Se zice că vestea din Israel a fost apoi preluată și difuzată la buletinul de știri al postului Radio România Actualităţi. Se mai aude că textul meu Vivat Academia! va apărea, peste cîteva zile, și în prestigioasa 9 revistă israeliană Minimum, cu difuzare mondială. Ce mică e lumea… Asta da globalizare… 2 februarie 2010 O revizuire a lui Manolescu E păcat să fie trecute cu vederea evoluţiile de gîndire ale personalităţilor noastre publice. Iată-l, de pildă, pe Nicolae Manolescu. În 1994, pentru el ideea de polemică era inutilă, căci “la sfîrșitul bătăliei nu ne alegem de obicei cu convingeri noi, ci cu consacrarea unor convingeri vechi”. De altfel, ”nici un polemist nu vrea să-l aducă pe adversar la ideile lui, ci să-l lichideze”. Într-o polemică se etalează un spectacol de personalitate: “Probează doar subiectivitatea iritată a polemiștilor, nu puterea lor de convingere”. Trebuie să ne ferim de polemiști, căci ei luptă în favoarea propriei lor imagini: “De ei trebuie să ne fie frică, de exagerările, de minciunile, de violenţa subiectivităţii lor” (vezi România literară, nr. 28/1994). În 2010, polemica devine brusc interesantă și utilă, și pentru ea N. Manolescu își proclamă de-a dreptul “un cult”, deoarece “critica fără polemică nu se poate, nici polemica fără spirit critic. Premisa generală a oricărei polemici trebuie să fie respectul faţă de opinia celuilalt, cu alte cuvinte dezacordul cordial”. În comparaţie cu calităţile artistice ale pamfletarilor, polemiștii par a fi mai presus, de această dată: “Dacă pamfletarii, artiști fiind, înving așa zicînd pe cont propriu, graţie talentului, doar polemiștii care respiră aerul timpului își impun punctul de vedere, graţie exploatării oportunităţilor”. Ceea ce, odinioară, pe Manolescu îl înspăimînta, azi îl încîntă, căci ne vorbește de “plăcerea intelectuală pe care numai polemica ne-o procură” (vezi România literară, nr. 2/2010). Cum nu poate să placă ceea ce înfricoșează – decît dacă ești cam pervers –, trebuie să salutăm acest pas înainte făcut de Nicolae Manolescu, pe tema polemicii culturale. 10 3 februarie 2010 Protexte Citesc cu interes pledoaria (noua pledoarie) a lui Vladimir Tismăneanu, în favoarea cărţii Martei Petreu despre “demonismul” și “extremismul” lui Mihail Sebastian. De data asta în revista 22. Care este o reluare – tradusă – a intervenţiei politologului american tocmai din Times Litterary Supplement. Care constituia o sinteză a articolului scris de același Tismăneanu în Evenimentul zilei. Care concentra precedenta sa intervenţie din revista Orizont. Ce sprinten e domnul politolog în exegeza literară! Un om mai superficial ar crede că d-sa se pretează la o adevărată campanie de sprijinire a Martei Petreu… Dar cum o mînă spală pe alta, iar ambele, obrazul, abia au trecut cîteva ore de cînd același Vl. Tismăneanu a lansat, pe internet, o petiţie în apărarea unui disident chinez și cine credeţi că se năpustește cu semnătura pe vibrantul protest? Aţi ghicit: scriitoarea Marta Petreu, de la Cluj. Am înţeles eu că internetul circulă cu viteze ameţitoare, dar orișicîtuși. Cu ocazia asta se poate bifa și înălţătoarea premieră privind atragerea in zona activismului civic a unei autoare care, pînă atunci, își văzuse liniștită de propriul buletin. Mdeh, avantajele globalismului. Întrucît se mai înghesuie și alte nume de răsunet să protesteze pe lista chinezească a lui Tismăneanu, se cuvine făcută o mică menţiune. Numele disidentului persecutat și arestat de autorităţile comuniste este nu Xioabo, pentru care semnează ai noștri, ca brazii, ci Xiaobo. Nu de alta, dar mă gîndesc ca nu cumva chinezii, înspăimîntaţi de protestul românașilor (fie ei și americani), să elibereze la repezeală pe altcineva. 4 februarie 2010 Tichie de mărgăritar Aflu că un juriu compus din Nicolae Manolescu, Dan Cristea și Adrian Popescu tocmai a răsplătit cu premiul ARIEL (Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare) atît de amplu contestata carte a Martei Petreu despre Mihail Sebastian. 11 Se pare că, la noi, instituţia premiilor e destinată în ultima vreme să recompenseze falimentele cele mai spectaculoase. Dacă Sorin Lavric s-a văzut onorat la Academie, de ce nu și Marta Petreu la Ariel? (”Ariel” nu cumva era brand-ul unui detergent cu clăbuci care curăţă tot-tot-tot? Pentru că atunci explicaţia e limpede.) Iar criticii-etalon de pînă la 1989, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, se află azi într-o acerbă concurenţă legată de “cine-răstoarnă-mai-zgomotos-percepţia-corectă-a-realităţii”. Aferim! Sînt convins că dacă, peste vreo săptămînă sau două, Nicolae Manolescu va avea iniţiativa unui protest public, pe internet, legat de – să zicem – organizarea unui spectacol de balet pe Lună, sub auspiciile UNESCO, printre primii aderenţi pe bază de semnătură o vom găsi mai ales pe scriitoarea Marta Petreu, de la Cluj. Căci, la noi, marile solidarităţi se nasc din micile cîrdășii. (P.S. Este așteptat cu drag și Volodea Tismăneanu să consemneze premiul-cu-clăbuci, pe rînd, în New York Times, în Washington Post și în buletinul oficial al Casei Albe.) 5 februarie 2010 “Dovada…! Dovada…!” Nu știu de ce îmi mai sună în urechi vocea ascuţită, din “creier”, a ţoapei dictatorului, în cadrul procesului-operetă de la 25 dec. 1989. Un procuror mai nărăvaș, înainte de a-i trimite pe amîndoi in faţa plutonului de execuţie, îi scuturase interogativ în legătură cu lungimea și lăţimea conturilor din Elveţia, deturnate din banii poporului muncitor. Iar Elena, cu cocul strîmb și nasul ascuţit, urlase (pentru prima dată scoasă din fire): “Dovada…! Dovada…!”. Citesc în numărul 3/5 februarie 2010 al României literare despre nivelul la care se poartă polemica dintre Marta Petreu și criticii ei. Autoarea monografiei denigratoare despre Mihail Sebastian, în tentativa de-a se apăra împotriva evidenţelor, alege să-și împroaște cu zoaie contestatarii. Așadar îi impută 12 Ioanei Pârvulescu, în numărul precedent al publicaţiei, că un anumit articol interbelic al lui M. Sebastian, pe care îl amintise comentatoarea din București, nici nu e reperabil: “…aș vrea să îl citesc și eu, dacă există. Dar nu există: a fost inventat la minut de dna Pârvulescu”. Sugestia privind rea-credinţa profesională a oponentei este evidentă. Astăzi, însă, surprize-surprize: I. Pârvulescu produce “dovada!” și include în paginile României literare fotocopia paginii interbelice, cu semnătura lui Mihail Sebastian. Cititorul care nu e introdus în dedesubturile afacerii nu va mai pricepe nimic. Cine are dreptate? Cine minte? Nimeni și toată lumea. În realitate, fotocopia produsă de I. Pârvulescu provine din partea finală a studiului amplu al lui M. Sebastian, “Cuvîntul”, de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi, tipărit în ziarul Cuvîntul de luni, 6 noiembrie 1933, p. 3-10. Studiul – atît de extins – era segmentat în mai multe fragmente, fiecare cu un subtitlu. Ceea ce I.P. credea a fi un articol, de fapt era un pasaj dintr-un articol, iar titlul era, în realitate, un subtitlu. Eroarea ei, totuși, nu era de esenţă, ci doar de aparenţă. Nu de rea-credinţă, ci de neatenţie. Pe de altă parte, Marta Petreu, familiarizată cu publicistica interbelică a lui Mihail Sebastian, surprindea neglijenţa contestatarei sale și, tendenţios, împlînta mai adînc cuţitul în rană. În loc s-o acuze (legitim) de neatenţie, îi reproșa (ilegitim) falsificarea. Cu un drum, muta – prin vehemenţa prefabricată a reproșului exagerat – atenţia publicului de la cartea ei, falsă de la început pînă la sfirșit, la persoana preopinentei. Viclenii polemice balcanice… 6 februarie 2010 Arta care înfrumuseţează Mai zilele trecute se anunţa că Institutul Internaţional pentru Crimă Politică din Germania a pus în scenă o piesă de teatru despre cuplul dictatorial român, așa cum era el în faţa judecăţii, la 25 decembrie 1989. S-au interpretat și cîte13 va spectacole, atît în Occident, cît și la Teatrul Odeon din București. Nu știm cu ce succes. Fapt este că a intervenit beizadeaua Valentin, solicitînd suspendarea spectacolului, în virtutea împrejurării că el însuși a devenit, cu patalama de la OSIM, proprietar al “brand”-ului Ceaușescu. Fără acordul lui, nici ţuică, nici slănină, nici odă lui Vodă, nici streptomicină cu un nume atît de hulit nu mai pot fi puse în circulaţie. Ce-i drept, părinţii și bunicii generaţiei mele, cînd își vărsau oful pe cineva, recurgeau la serviciile dictatorului sovietic, cu un brand mai înspăimîntător și – încă – nerevendicat oficial (”futu-te Stalin!”). Dar trebuie spus, cu multă hotărîre, că deși numele Ceaușescu are cam multe silabe, inventivitatea lexicală a poporului nu trebuie minimalizată. Ar fi inuman ca nepoţii noștri să dea fuga la beizadeaua Valentin, pentru aprobare, de cîte ori vor vrea sa-l nemurească pe tătînele său, în cadrul scînteierilor de ranchiună populară. La această nouă expropriere samavolnică a bunului obștesc nu putem asista cu pasivitate. Unde mai pui că, în pozele de la spectacolul teatral, reproduse prin ziare, Elena Ceaușescu de pe scenă avea o figură aproape normală, aproape umană, fără acea inconfundabilă patină de maimuţă isterică, din viaţa de zi cu zi. Iar după lăsarea cortinei, aș putea să pariez că regizorul nu-i așteaptă pe interpreţii duetului final, prin culise, cu mitraliera. Că doar nu sîntem în tragedia greacă antică, unde actorul era substituit la sfîrșit de un sclav, care era într-adevăr ucis. E totuși ciudat ce gusturi artistice selective are Valentin C., care s-a zbătut ani în șir prin instanţe, ca să pună gheara pe niște tablouri de valoare, în schimb vrea să blocheze virtuţile genuine ale teatrului contemporan. În numele sacrosanct al Esteticii, să spunem un NU hotărît celui ce împiedică readucerea la viaţă, prin artă, a unui criminal bîlbîit. 14 10 februarie 2010 Moş Nicolae, urmaşul lui Roş Cocoş Evenimentul zilei simte nevoia să ne prezinte, romanţios nevoie mare, sfîrșitul unui torţionar. Li s-au terminat românilor lacrimile de milă, în marea boierie pe care o trăiesc, de-a venit vremea să-și plîngă propriii călăi. Aflăm că securistul Pleșiţă era cam nostalgic, la azil, înainte de a-și da ultima suflare. Tăcut, nesociabil, dar – probabil – de o mare sensibilitate sufletească, s-a apucat să-i sărute mîna medicului său curant, în ultimele clipe înainte de moarte. Nimeni din clinică nu știa cine este cu adevărat, i se cunoștea doar prenumele: Nicolae. Ca să nu fie prea puţin, a fost poreclit Moș Nicolae. Un om scufundat în gînduri, trăind parcă în trecut, uneori cu un zîmbet misterios pe figură. Oare la ce se gîndea el, în singurătatea tristă dinaintea marii treceri? Misterul morţii fiind un prag de nepătruns cu mintea, inclusiv în situaţia mega-nemernicilor care ne scutesc pe rînd de abjecta lor existenţă, putem să ne lansăm doar în supoziţii, de-aici, de pe partea ceastalaltă a frontierei. Poate că, cine mai știe?, Pleșiţă stătea mereu cu ochii pironiţi în gol și nu se lăsa distras, pentru că era ocupat să-și amintească de victimele sale. Sau poate că nu oamenii înșiși (în asemenea situaţii, chipurile își pierd importanţa), cît metodele de schingiuire a lor se înghesuiau, toate, în acel punct fix de pe perete, pe care-l privea de-a lungul întregii zile. “O palmă – peste urechea stîngă. Ochelarii îmi zboară, din fericire se opresc tot pe masă – masa neagră, desigur. / ‘Tu-ţ’ cristuăsu’ mă-ti dă fașis’-hî! Dă bandit-hî! Pii ce crediai, thu, bă?! / Încă o palmă. Acum îmi ţiuie urechea stîngă. Îmi ţiuie, dar l-am înregistrat – cam știu cum se grafiază… / Îmi ţiuie, îmi ţiuie, urechea. O, de-abia e începutul, mă încurajez. Asta a fost doar bună-ziua, pînă la să-ne-vedem-sănătoși mai este, mai este. / - Dhă ce nu thă uiţi ăn uăichii miei, bă?! / Mă apucă de barbă. Își potrivește, îndelung (deși cam prea febril pentru un profesionist), degetele în barba mea – cam lungă, prea lungă, 15 nepermis de lungă, ar fi trebuit să prevăd, să iau măsuri – și începe să tragă: în sus, în dreapta, în stînga: / - Bohaiule! Iote-te la thine com arăţ’: ca on bo-hai! / Trage, smucește, apasă, ridică. Simt că îmi dau lacrimile de durere – ce-a vrut să zică: buhai? (…) De astă dată, mă prinde cu totul nepregătit. Şi dezechilibrat. Mă răstorn peste colţul mesei, apoi cad în patru labe, cu scaunul peste mine. Mi-am pierdut ochelarii din nou. / Mă lovește cu picioarele în coaste, în burtă. Nu grozav. Suportabil. Icnesc, totuși, cînd mă atinge, ascuţit, la subţioară. / - Scual’ d-acolia, bă! Ce, numa dintr-atît-hî? Pii stai, tu, bandi-t’le! / Nu trebuie să se jure, știu ce urmează. Tocmai de aceea nici nu mă ridic de jos. Îmi duc o mînă la gură, o apropii de ochi: sînge. / Încă un picior în coaste: / - Ce, ‘ţ dete buărșu? Pii, stai, ban-dit’le, să vez’ ce mai vine! Asta-i numa-aperitivu’! (…) Mă apucă de barbă. Zmucește. O palmă. Un pumn. Încă o palmă. Un picior în fluierul piciorului. Şi iar mă apucă de barbă. Mă trage după el, pînă aproape de ușă. Apoi mă împinge – de barbă – pînă la fereastră. Şi iar spre ușă. (…) La început nu înţeleg ce vrea să-mi facă. Cu mîna stîngă mă ţine de umărul drept, cu dreapta îmi umblă pe la barbă. Închid ochii de durere și mă străduiesc să nu-mi iau mîinile de la spate. / Ceva mă fulgeră în gît. A, da, asta li se făcea popilor ortodocși și călugărilor. Li se strivea traheea cu creasta degetelor încleștate în barbă, cu pumnul orientat în sus. «Frînge-Gît» i se spune. (…) Pînă una-alta, îmi dă drumul de barbă. Şi încearcă altceva: / Mă calcă pe amîndouă labele cu un picior și îmi dă brînci pe spate. Instinctiv, îndoi genunchii. Cad rău, mă lovesc cu ceafa de parchet – dar «Frînge-Glezne» nu mi-a frînt gleznele – sau încă nu-mi dau seama.” Iar cei curioși de marile capacităţi profesionale ale lui Nicolae în acţiune n-au decît să continue, pe cont propriu, lectura din cartea autobiografică a lui Paul Goma, Culoarea curcubeului. Nu știm dacă, în iarna precedentă, pensionarii luxosului azil de bătrîni din Cluj-Napoca, unde a stat demn pînă la sfîrșit, cu ochii pe pereţi, generalul securist Pleșiţă, și-au scos sau 16 nu botoșeii la ușă, în amintirea vremilor copilăriei. Dar, dacă ar fi aflat cine le este vecin de apartament, poate că unii dintre ei, în loc să aștepte desaga plină de cadouri și ciocănitul emoţionant în ușă, i-ar fi strigat îngroziţi lui Moș Nicolae: “nu baaaateeee!! nu baaaateeee!!”. 11 februarie 2010 Marketing cu Marino Scandalul într-un pahar cu apă, stîrnit în jurul “dezvăluirilor” făcute de și despre Adrian Marino își are părţile sale amuzante. Lumea n-a citit cartea care abia stă să apară, însă deja se ceartă în legătură cu ceea ce conţine. O îndemînatică manevră a șefului de la Polirom seamănă vînt ca să culeagă furtună. Așa-zisele dezvăluiri sînt de fapt niște truisme cotidiene. Fiindcă ce anume aflăm din scînteile presărate la ziar? Că Pleșu are operă cam subţire? Că Liiceanu se autoproclamă un model moral, ca să mulgă vaca profitului economic, cu mîna cealaltă? Că Noica a fost un “Căpitan” legionaro-ceaușist, în momente succesive, în funcţie de cum bătea vîntul istoriei? Că Eugen Simion e un carierist implacabil, ahtiat după onoruri și salarii colosale de la buget, pe care le lopătează cu polonicul? Dar toate acestea se știau și se răscunoșteau. Le-au zis deja mulţi alţii, fără să aștepte pentru asta trecerea într-o lume mai bună… Iar acuzaţiile și cearta de “reflux”, care ne șoptesc că Marino a colaborat activ cu Securitatea, așadar dezvăluirile lui sînt lipsite de consistenţă etică, au o alură la fel de improvizată, indiferent că sînt sau nu adevărate. Pentru că nu vedem documentele pe care se bazează (ele continuă să rămînă prin culise) și pentru că prea sînt lansate la momentul “oportun”, ca o defensivă usturătoare, și nicidecum din… setea de adevăr public. Cu acest prilej, Mircea Dinescu și-a demonstrat consecvenţa, bifînd un nou gest de incompatibilitate. Fiindcă, în conformitate cu legea, a fost incompatibil, atunci cînd a intrat să facă parte din CNSAS (ca fost membru de partid comunist), a fost incompatibil cît a lucrat la CNSAS (ca șef de sereleu) 17 și e incompatibil cînd îl acuză pe Marino de colaboraţionism (tocmai el, ca angajat al CNSAS, care ar fi fost obligat să-și ţină gura, în schimbul privilegiului de a… linge dosare). În mijlocul furtunii, singura întrebare cu sînge rece care mai rămîne de formulat este: cui prodest? Răspunsul e la fel de simplu: celui care a declanșat totul. Căci adevărul public nu se îmbogăţește prea mult din asta – în schimb editura… 12 februarie 2010 Aşa grăit-a Lavricustra “Camil este unic. Citindu-i Jocul ielelor, Suflete tari și Joc veneţian, ai senzaţia francă că în faţa ta se află un scriitor grandios” (vezi Luceafărul de dimineaţă). Ba nu, ba nu. Citindu-l pe Lavric, ai senzaţia francă că în faţa ta se află Titu-tu Maiorescu-cu. De la Acacademia Roromână. 14 februarie 2010 Perfectul acrobat Cînd se strică menajul, ies la iveală caracterele. În contextul presiunilor pentru îndepărtarea/susţinerea lui Marius Oprea la șefia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, își face apariţia prin culise și umbra lui Vladimir Tismăneanu. Care ar fi exercitat presiuni pentru mazilirea incomodului investigator și acapararea institutului, prin intermediul unor sateliţi. Nu atît lupta (feroce) dintre două personalităţi mă interesează aici, cît amprenta unui stil. Marius Oprea face publice manevrele de captare ale lui Tismăneanu, de pe vremea alianţelor cointeresate. Aflăm astfel despre sforăriile omului din Washington – citate dintr-un mail de-al său –, pentru a se cocoţa în vîrful topurilor de popularitate: “Dacă nu s-a făcut, pe site la IICCR aș dori să puneţi drept carte a lunii Perfectul acrobat, volumul despre Răutu, scris de mine și Cristi Vasile”. Iar indicaţiile preţioase, incluzînd și laturile financiar-contabile 18 ale traficului de influenţă (căci obrazul scump cu cheltuială se ţine), continuă cu seninătate: “Aș dori mult ca IICCR să achiziţioneze și să distribuie circa 200 de exemplare din Raportul final și să facă același lucru, poate mai multe exemplare, din volumul de exemplare care va apărea la Humanitas”. Rezultatul? Conducătorul IICCR a executat directivele și a achiziţionat volumele indicate, astăzi mărturisind cu obidă: “Mi se cere să cumpăr atîtea exemplare din Raportul final, dar eu nu am putut să cumpăr mănuși ca să umblăm între coastele morţilor, pentru că nu avem fonduri”. Tot în aceste zile, profesorul Michael Shafir și-a exprimat, pe căi informale, stupoarea în legătură cu metodele balcanice îmbrăţișate de politologul Tismăneanu. Noua poveste, pe scurt: invitat în decembrie 2008, de către Lavinia Stan și Lucian Turcescu, să răspundă la un șir de întrebări legate de realităţile social-politice est-europene, Shafir și-a permis să amintească, într-un colţ de frază, nemulţumirea sa legată de unele detalii din Raportul final coordonat de Tismăneanu. Şi cu ce s-a ales? După ce cartea “urmînd a vedea lumina tiparului la o respectabilă editură ieșeană” (cin’ să fie? cin’ să fie?) a fost “revăzută” de însuși washingtonianul menţionat, lui Shafir i s-au oferit două versiuni: fie își elimină criticile, fie își retrage textul. Autorul a ales ultima variantă, neuitînd să amintească: “Nu este prima oară cînd dl. Tismăneanu exercită de la distanţă același rol pe care Monica Lovinescu l-a exercitat după 1989: cel de cenzor neoficial (vezi cazul Norman Manea și demisia «protestatară» din colegiul revistei 22)”. Între cenzură (de la distanţă, prin interpuși), trafic de influenţă sau campanie forţată de imagine, Perfectul Acrobat își deschide calea – fără scrupule – în cultura și politica românească. Pe cînd o recenzie hiperbolică, prin Times Litterary Supplement, eventual despre izbînda lui Sorin Lavric? Că doar politologului evreu nu i se pun bolovani în stomac, de scîrbă, nici măcar în faţa unei cărţi neofasciste. Așa se explică, parţial, și susţinerea insistentă și deșănţată a altei minciuni spectacu19 loase, monografia în care Marta Petreu încerca, din răsputeri, să pună semnul egalităţii între victimă (evreul Sebastian) și călăi (unii intelectuali extremiști interbelici). Perfectul Acrobat a strigat entuziast, și la această grosolană manevră publică, “Prezent la datorie!”. Niculăiţă Minciună și-a cumpărat garsonieră în zgîrienori, pe malul Potomacului. 16 februarie 2010 Onoarea în Balcani Primarul municipiului Rîmnicu Vîlcea, Mircia Gutău, deși a fost condamnat definitiv de instanţă și se află deja după gratii, a fost declarat, de consiliul local de acolo, “cetăţean de onoare”. În interval de două minute, consiliul dominat de un anumit partid politic a schimbat regulamentul de acordare a titlurilor onorifice (pînă atunci inaccesibile celor condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun). În următoarele două minute, pe fondul stupefacţiei holbate a opoziţiei minoritare, prin vot democratic, primarul șpăgar a fost răsplătit cu onorurile comunităţii. O mică nedreptate s-a comis totuși cu viceprimarul, aflat și el după gratii, însă deocamdată lăsat neonorat. Ştirea nu spune dacă au fost și focuri de artificii ori salve de tun. Situaţia nu mi se pare neașteptată pentru orașul de baștină al criticului Nicolae Manolescu. De la poalele Feleacului, aș ridica două degete să-ntreb: primarul din Rîmnicu Vîlcea n-a scris vreo poezie? Să i se decerneze, cu un drum, și premiul “ARIEL”, cel care scoate petele la prespălare. N-are vreun studiu cacofonic? Să i se repartizeze premiul “Titu Maiorescu”. La noi în Balcani – vorba lui I.D. Sîrbu: “Mai bine curvar și beţiv, decît celebru și lăudat”. 17 februarie 2010 Un comentariu În numărul 179 al revistei Tribuna, apărut azi, se publică analiza Irinei Petraș despre două cărţi recente, dedicate pre20 ședintelui Uniunii Scriitorilor. Aceea semnată de Ion Bogdan Lefter (Nicolae Manolescu de la critica literară la “Istoria critică…”) și aceea semnată de Laszlo Alexandru (Criticul literar Nicolae Manolescu). Îi adresez mulţumiri d-nei Irina Petraș, pentru toate cele – mai bune, mai rele – spuse. Reproduc aici pasajul care mă privește, pentru a-l pune la îndemîna cititorilor care nu au acces la versiunea tipărită a revistei Tribuna. Laszlo Alexandru. Născut în Cluj, în 1966. Vremea studenţiei îi este deja una de conflicte şi nemulţumiri. Cu un simţ al dreptăţii peste medie, va înainta febril, dînd şi încasînd lovituri. Cărţile sale sunt în primul rînd de atitudine şi de opoziţie, nu de analiză ori calmă, senină interpretare. “Am izbit roată cu frazele mele polemice”, recunoaşte cu o semeţie tristă, în fond. Cărţile sale succesive sunt polemice încă de la debutul din 1996: Între Icar şi Anteu. Polemici. Îi urmează Orient Expres, polemici, Grîul şi neghina, polemici şi alte eseuri, Criticul literar Nicolae Manolescu, studiu academic, Vorbind, împreună cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican, Toate pînzele sus!, polemici, Viceversa!, polemici pro şi contra lui Paul Goma. Profesor de italiană la Colegiul Naţional G. Bariţiu din Cluj, înfiinţează eleganta revistă electronică E-Leonardo. Un singuratic măsurînd lumea în alb şi negru, cu o intransigenţă – de pe altă lume şi dintr-un timp ce încă n-a venit – care nu-i face drumul printre semeni trandafiriu. Pentru el, există legitim doar întregul culorii, “curatul” ei. Cele cîteva zeci de mii de nuanţe de gri existente nu-i spun mare lucru. Asta nu înseamnă nicidecum că nu e om al nuanţelor, că nu ştie ori nu poate să fie subtil pînă la infinitezimal. Dar cu cîntarul etic pe care îl are la purtător, un singur procent negru poate elimina subiectul interpretării sale din zona albului. E de spus imediat, spre binele său, că îşi acordă libertatea de a se răzgîndi, o libertate a inteligenţei vii, neliniştite, in progress. Iubeşte cu patimă, iar dezamăgirea îi e şi ea pătimaşă. Profesorul ştie şi vrea să corecteze. Creionul roşu a devenit prelungire a mîinii, a privirii, a judecăţii sale. Marchează erorile apăsat, ameninţînd, cînd şi cînd, să sfîşie coala de hârtie. Nu iubeşte 21 nici “imobilismul apolinic impus de regimul dictatorial”, dar nici “sarabanda dionisiacă a democraţiei”. Nici un regim nu-i poate fi pe plac. Liviu Petrescu îl vedea ca pe un “copil teribil” al criticii, “mereu ofensiv, cîrtitor, arţăgos”, un “spirit independent” cu o “retorică devastatoare”. Manolescu îl acceptă ca pe un “comentator deplin credibil”, sprijinit pe o informaţie copleşitoare, Grigurcu reţine “sagacitatea, informaţia aprofundată, stringenţa analizei, talentul expresiv şi […] inconformismul”. Se recunoaşte el însuşi în portretul pe care i-l schiţează Paul Cernat: “Laszlo Alexandru este unul dintre cei mai consecvenţi polemişti literari ai României postdecembriste. Autorul şi-a asumat de la bun început postura «revizionistului» de serviciu. Un spirit franc, tenace şi aproape sinucigaş, care nu se sfieşte să spună cu voce tare ceea ce alţii vorbesc pe la colţuri. Îşi asumă – pe o linie iluministă, de «şcoală ardeleană» – imperativul responsabilităţii etice şi al pedagogiei civice.” Deschisă de un Avertisment (nu Argument, nu Cuvînt înainte!), cartea despre Manolescu are două părţi aproximativ egale ca întindere. Prima “citeşte” biografia şi opera, intersectate, desenînd, aproape de text, dar cu aceeaşi obstinată punere de accent pe etică, un lanţ de crochiuri de avut în vedere pentru dezvoltări ulterioare: Eseistul, Monografistul, Polemistul, Istoricul literar, Teoreticianul literar, Cronicarul literar sunt rînd pe rînd ţintele comentariului său aplicat. Cum bine observa Paul Cornea, delimitarea nu e uşor de realizat, iar ordinea pe care o impune ipostazelor manolesciene e adesea constrîngătoare. Partea a doua este cea arhivistică, ea oferindu-se ca instrument pentru oricine ar fi interesat de chestiuni legate de literatura română în perspectivă manolesciană. Bibliografia scriitorilor români comentaţi de Manolescu e împănată, ici-colo, cu extrase din textele critice, cele la care a rezonat anume Laszlo Alexandru şi pe care le pune astfel deoparte pentru a reveni cîndva asupra lor. Bibliografia Nicolae Manolescu inventariază cărţile lui Manolescu, cărţi/studii despre el. Inventarul pare să se oprească în jurul anului 2004. În final, cîteva luări de cuvînt despre cartea lui Laszlo în mai multele sale variante: teza, cartea din 2004, cartea din 2009. Din “perspec22 tiva foarte pragmatică a documentului”, arhivistul lucrează în manieră descriptivă şi aparent nepretenţioasă. Crede, pe bune şi pe bună dreptate, că “înainte de a revizui, trebuie să ştim despre ce discutăm; iar înainte de a reciti, trebuie să chiar citim”. Însă, chiar dacă “demersul nostru a fost prin urmare preponderent acela al unui istoric literar”, acesta nu se petrece “de pe o poziţie detaşată, placidă şi dezabuzată”. Cum era de aşteptat, de altminteri. Obiectivitatea abordării trebuie să fie absolută, însă nu în sensul neutralităţii (“orice neutralitate într-o cercetare ştiinţifică este deja semnul unui partizanat”), ci al mizei pe un “unic criteriu distinctiv, capacitatea noastră de judecată şi de apreciere”. Ea, obiectivitatea, e alt nume pentru sinceritate şi onestitate. În plus, “polemica acestor rînduri, atunci cînd există, nu are o bază estetică de plecare, ci una preponderent etică”. Distincţia se operează între “corect şi incorect”, “adevăr şi neadevăr”. Nu-i de mirare că, sub un asemenea reactiv, vor ieşi la iveală atitudini “duplicitare”, semnalmente ianusiene, ezitări, fuga de realitate şi, mai presus de toate, “obsesia antipolemică”, de vreme ce pentru Manolescu, vai, “contează opera, nu demontarea unei imposturi”, iar pentru Laszlo, aproape dimpotrivă. Polemica e “calea regală pentru demonstrarea eclipsei valorice”, crede el; în vreme ce Manolescu “respinge teoretic înseşi bazele polemicii. […] Polemica îl interesează mai ales ca un spectacol burlesc, la scenă deschisă, şi prea puţin ca modalitatea cea mai concentrată şi directă a exprimării ideilor”. Editorialul despre “genul supărăcios” la care trimite L.A. e proba seninătăţii manolesciene, a relativizării adevărului, lucru nicidecum pe placul lui Laszlo. Pagini întregi dezbat chestiunea, cu un pronunţat ton pro domo. Lovinescu e invocat cu un lung citat pe tema confuziei dintre «spiritul polemic» şi «spiritul pamfletar». Lovinescian, “spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însă şi de nervi”. Sigur pe acurateţea privirii sale şi pe capacitatea ei de a distinge binele şi răul, L.A. precizează: “M-am străduit mereu să disting în ordinea percepţiei pamfletul (umoral, pătimaş şi afectiv) de polemică (lucidă, deliberată şi raţională). Pamfletarul se enervează şi scrie. Polemistul scrie şi enervează pe alţii. Am evitat 23 din răsputeri să scriu pamflete – mi-am dat toată silinţa să public polemici. Am făcut-o nu din vreo sfidare personală, din vreo naivitate romantică, ci încercînd să contribui în mod pragmatic la modelarea corectă a adevărului public”; şi “Nimeni nu mai deţine monopolul legitimităţii şi al bunei credinţe în viaţa literaturii. Totul trebuie discutat, cîntărit şi evaluat pe faţă, la vedere. Încerc să-mi fac auzită vocea raţională, fermă, limpede – fie chiar şi tăioasă – în această uriaşă cacofonie postdecembristă”. Exersînd în trei variante, tot mai adăugite şi mai exasperate, pe subiectul Manolescu, Laszlo speră să convertească opinia publică la muzica de sfere. 18 februarie 2010 Pe mine mie redă-mă Nicolae Breban își lansează replica polemică din România literară (nr. 4/2010) în cel mai pur stil personal. Aproape că nici n-ar mai fi avut nevoie s-o semneze, îl recunoaștem la fix după stilul inconfundabil. “În articolul polemic pe care îl dedică eseului meu Trădarea criticii, apărut în nr. din 29 ianuarie, curent, în «R.L.», dl. Grigurcu, printre alte inexactităţi pe care nu le comentez aici, afirmă, sub semnul întrebării, retoric, că «aș fi jucat tenis cu generalul de securitate Pleșiţă». Nu, bineînţeles că nu este adevărat, dl Grigurcu preia o afirmaţie mincinoasă a d-nei Ileana Mălăncioiu, din cartea d-sale cu Daniel Cristea-Enache. La întrebarea mea de unde deţine această «informaţie», distinsa poetă s-a bîlbîit și nu știu să-și fi retras pînă azi calomnioasa frază.” Dacă tot ne-am pornit cu Nicolae Breban pe recensămîntul “inexactităţilor”, apoi să le numărăm, Coane, pe baza frazeologiei. 1) În “R.L.” din 29 ianuarie a apărut nu eseul brebanian Trădarea criticii, cum s-ar pricepe din exprimarea romancierului, ci, viceversa, critica lui Grigurcu. 2) Afirmaţia că Breban a fost, înainte de 1989, un agent de influenţă al lui Ceaușescu în Occident nu provine de la Ileana Mălăncioiu, ci a fost formulată de Dorin Tudoran, în eseul deja clasicizat 24 Frig sau frică… 3) Grigurcu nu afirma retoric, sub semnul întrebării (cum vine asta?), ci întreba pur și simplu: “E adevărat că Breban a jucat tenis cu generalul Pleșiţă?”. Informaţia respectivă, Grigurcu nu trebuia s-o preia de la “distinsa poetă” Mălăncioiu, o găsea gata rotunjită în pamfletul lui Paul Goma, din 1991, Capra şi căprarul: “De astă dată, [Breban] nu mai joacă tenis cu Pleșiţă; de astă dată, și-a găsit un partener dublu în persoana lui Măgureanu, conjudeţean notoriu – nu de Munchen, ci de Baia Mare”. 4) Păcat că nu se insistă, în recenta replică brebaniană, pe relaţiile familiare ale romancierului cu alţi politruci de succes ai acelor vremuri, cum au fost Cornel Burtică sau Dumitru Popescu “Dumnezeu” – și nici aici Grigurcu nu trebuia să se bazeze pe “distinsa poetă”, era suficient să-l citeze pe chiar titularul memorialisticii… Din toate precizările formulate de autorul lui Don Juan, convingătoare mai rămîne doar semnătura: “Nicolae Breban, membru al Academiei Române, Dehesa de Campoamor, Spania”. Numai aceste indicaţii în sine au valoarea de-a contrabalansa trecutul de compromisuri al romancierului, atrăgîndune atenţia că el s-a ajuns: social, ca academician, și geograficbalneo-climateric, la asta… la zi-i să-i zic… la… Campoamor. Iar aici nu-l mai putem contrazice: Dehesa de Campoamor e cu adevărat incomparabil, faţă de azilul de bătrîni din ClujNapoca, unde Pleșiţă s-a mulţumit, înainte de căderea cortinei, chiar și numai cu rolul de “Moș Nicolae”. 19 februarie 2010 Iluzii pierdute (1) După decembrie 1989, în vremurile înverșunate cînd securiștii și comuniștii erau vînaţi de oprobriul public, Alexandru Paleologu a reușit să facă o figură cu totul surprinzătoare și imprevizibilă. Pe de o parte, s-a înscris cu hotărîre în tabăra anticomunistă, punîndu-și la bătaie farmecele și calităţile personale. Numit pe o înaltă treaptă diplomatică, n-a ezitat să-l critice, de la nivelul onorurilor de care dispunea, pe însuși cel 25 care-l desemnase, Ion Iliescu. La Paris, în bastionul democraţiei europene, Conu’ Alecu s-a proclamat “ambasadorul golanilor”, a condamnat fără ambiguităţi măcelul din Piaţa Universităţii și mineriadele care ne-au retrogradat în ochii lumii civilizate. Nonconformismul l-a costat funcţia, căci primul gest al lui Iliescu, reales în “Duminica orbului”, a fost să-l demită de la post pe ambasadorul Paleologu. Asta nu l-a împiedicat pe fascinantul personaj să tipărească, la Paris și la București, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor. Pe de altă parte, cu aceeași nonșalanţă aristocrată, a permis publicarea dialogurilor sale incendiare cu Stelian Tănase, Sfidarea memoriei, în care își mărturisea, printre cei dintîi scriitori cu renume, trecuta colaborare cu Securitatea comunistă. Această atît de amplă pendulare pe axa eticii publice i-a descumpănit pe cei cîţiva judecători ai moralităţii culturale, înclinaţi mai curînd să-l absolve de trecutele păcate pe Conu’ Alecu. În fond, omul a greșit, dar o recunoaște singur, iar apoi se revanșează printr-o atitudine dîrză. Lucrurile par a fi limpezi. Vocea iritată a lui D. Ţepeneag, care se mira de cota înaltă a onorurilor publice (Parlament, televiziuni, protipendadă etc.), de care continua să beneficieze un – totuși – fost turnător (auto)dovedit, s-a pierdut în hărmălaie. Astăzi, un cercetător tenace - Tudorel Urian - s-a decis să compare spovedania publică a eseistului între timp dispărut dintre noi, cu realitatea documentelor conservate la CNSAS. Au ieșit la iveală detalii stupefiante. Constatînd entuziasmul aservirii sale comuniste, spre finalul detenţiei politice, căpitanul anchetator “ajunge la convingerea că deţinutul Paleologu este superior condiţiei de simplu informator și propune recrutarea lui pe o treaptă superioară, ca agent de influenţă”. Se subliniază totodată că “el s-a angajat de a colabora cu organele noastre, să fie obiectiv în relaţiile sale cu noi, să nu facă provocări și deci treptat să treacă la înfăptuirea rolului său de a influenţa pozitiv pe ceilalţi deţinuti din camera 54 unde se află în prezent”. După recrutarea sa și bunele servicii oferite, 26 “Alexandru Paleologu este unul dintre primii beneficiari ai Decretului nr. 310/1964 de amnistiere a pedepselor deţinuţilor politici. Prinde primul val de liberări și iese din închisoare la 24 iunie 1964 (spre deosebire de Nicu Steinhardt, de pildă, care a mai rămas în penitenciar încă două luni)”. (Era diferenţa dintre colaboratorul benevol, răsplătit cu liberarea mai rapidă, și deţinutul “nereeducat”, păstrat de comuniști după gratii printre ultimii.) Securitatea se arată deranjată, apoi, de zelul sincer cu care Al. Paleologu, revenit în viaţa civilă, se apucă să elogieze comunismul. Îi impune o anumită reţinere, pentru a nu-i afecta buna reputaţie și posibilităţile de influenţare asupra mediilor ostile comunismului. Dacă pe unii îi impingeau securiștii, cu bună știinţă, spre o propagandă nărăvașă, iată că pe alţii îi păstrau într-o discretă “rezervă de cadre”. Specialiștii de la butoane își nuanţau cu dibăcie tehnicile și strategia. Concluzia cercetătorului, la capătul răscolirii arhivelor, ne transmite un gust amar: “Ca informator al Securităţii, Alexandru Paleologu a fost activ de la recrutare (5.11.1963) pînă la scoaterea din reţea (10.12.1984). În anul 1973 a fost trecut în subordinea unităţii care se ocupa de viaţa literară, iar numele de cod i-a fost schimbat din «Marin Oltescu» în «Alexandru»”. Cei douăzeci de ani de zeloasă colaborare cu poliţia politică ceaușistă, a boierului nonconformist, sînt în măsură să azvîrle un pumn de bălegar urît mirositor peste insurgenţa sa anticomunistă de la senectute. 20 februarie 2010 Carul şi boii Mai zilele trecute am pomenit de mesajul e-mail indignat, trimis de profesorul Michael Shafir către cîteva duzini de destinatari. În el se plîngea că tinerii cercetători Lavinia Stan și Lucian Turcescu din Canada, după ce i-au luat cu doi ani în urmă un interviu politologic, spre publicarea într-un volum colectiv, s-au trezit taman acuma să i-l cenzureze. Şi care era 27 problema lor? Banalitatea că, în textul lui Shafir, era menţionat defavorabil însuși Vladimir Tismăneanu. Asta mi s-a zis (și mi s-a trimis inclusiv textul cenzurat, ca să văd despre ce era vorba), asta le-am zis cititorilor de pe blog. De ce-am făcuto? Poate fiindcă am avut și eu de furcă, odinioară, cu excesul de zel al unor tovarăși îndrumători culturali care se chinuiau să plimbe pe hîrtie stiloul meu, cu mîna lor. I-am dat în gît atunci, la fel procedez și acum, cînd alţii se izbesc de mentalitatea dirijistă. Între timp Lavinia Stan, pe blogul ei canadian, mă trage de urechi că nu mi-am ţinut gura. Dar fiindcă nu mi-o poate zice chiar așa, direct, o dă cotită pe după prun: “Recent dl. Laszlo Alexandru a relatat public în termeni tendenţioși un incident regretabil, fără a se gîndi să ofere tuturor părţilor implicate dreptul la replică sau măcar posibilitatea de a-și prezenta punctul lor de vedere”. Asta vine cam așa. Lavinia și cu soţiorul cenzurează, L.A. se informează, iar apoi bate cioc-cioc la ușa lor de bloc (de blog) și se interesează: “Bună ziua, primiţi cu datul în vileag? Ah, nu? Bun, mă scuzaţi de deranj, nu se va mai repeta”. Şi-apoi, dacă le ceream voie în prealabil să-mi spun părerea despre fapta lor, nu cumva puneam carul în faţa… boilor? Deocamdată cel direct vizat de întreaga poveste, profesorul Michael Shafir, are și el ceva de spus, așa că îi dau cuvîntul, direct și nemijlocit. Oare vor posta și cenzorii canadieni replica lui Shafir, pe blogul lor, în semn de neclintită-deontologie-acenzorului-occidental-care-oferă-tuturor-părţilor-implicate… bla-bla-bla…? Michael Shafir: O precizare Într-un lung text publicat azi pe blogul dnei Lavinia Stan din Canada, se recurge la vechea metodă a “atacului preventiv”. Este prea tîrziu, însă. Cititorii interesaţi din România vor avea foarte curînd ocazia să confrunte cele două adevăruri, mai precis, adevărul şi minciuna. Domnul Laszlo Alexandru a avut la dispoziţie acel text, l-a citit şi a reacţionat cum a găsit de cuviinţă. 28 Nu m-a consultat şi nici nu avea de ce s-o facă. Din momentul în care pune “punct”, autorul nu mai este responsabil pentru reacţia cititorului, oricare ar fi acesta. Lăsînd însă la o parte insinuările despre “făcutul cu ochiul”, doresc să precizez că în cazul de faţă dl. Laszlo Alexandru a înţeles exact care este miezul problemei. 1. Autorii precizează de la început că “Dl. Shafir a fost printre primii care ne-au trimis răspunsurile la întrebări, cu menţiunea că nu va accepta nici o modificare la el”. De ce a fost, în acest caz, acceptat textul? Deoarece, se afirmă, “nu l-am citit integral la acel moment, preocupaţi fiind cu traducerea celorlalte contribuţii”. Îmi permit să comentez că cine aduce reproşuri de neseriozitate şi lipsă de profesionalism editurilor sau editorilor din România, trezindu-se, doi ani mai tîrziu, la momentul corecturilor şpalturilor, că ceva nu este în regulă, nu oferă nici el un exemplu de seriozitate sau profesionalism. A afirma, aşa cum se face în cazul prezentului text, că autorii lui au publicat la respectabile edituri engleze şi că niciodată textele lor nu au fost publicate cuvînt cu cuvînt nu este, cum spunea Maiorescu, “în chestie”. După cum ştiu, desigur, doamna Stan şi domnul Turcescu, există sugestii acceptabile şi sugestii inacceptabile din partea editorilor. Asta, cel puţin, este experienţa mea, una nu chiar nesemnificativă în ce priveşte cutuma occidentală a travaliului editorial. Sugestia domnului Turcescu făcea parte din a doua categorie. 2. Nu m-aş fi împotrivit cu nimic la un “drept la replică” din partea dlui Tismăneanu. Numai că nu despre asta era vorba. Pretinzînd că ar putea să lase fără replică cuvintele mele în ce îl priveau, domnia sa a cerut scoaterea din text a unui pasaj ce se referea la Monica Lovinescu, pe motiv că aceasta nu mai poate să răspundă. De fapt, dl. Tismăneanu ştia bine ce face. Era vorba de un pasaj în care mă refeream la lupta pentru moştenirea titlului de “cel mai silitor elev” al defunctei, luptă al cărei protagonist este. Motivaţia pe care o flutura era, cum bine ştie, ridicolă. Am publicat ce cred despre poziţiile Monicăi Lovinescu post 1989 (pentru cele ante 1989, toată admiraţia!) cînd mai putea să răspundă. Nu sunt preocupat de motivul tăcerii ei. 29 3. Se mai afirmă în textul publicat pe blogul Laviniei Stan: “dl. Laszlo Alexandru se înşeală cînd sugerează că problema contribuţiei dlui Shafir la volum a fost dl. Tismăneanu, care ar fi orchestrat, pe post de păpuşar suprem, eliminarea contribuţiei dlui Shafir din volum. Dl. Tismăneanu nu a avut nici o putere de decizie în această privinţă la acel moment, pentru că nu a fost consultat, deoarece nu dînsul este coordonatorul volumului”. A se confrunta această afirmaţie cu următoarele, copy-paste dintrun mesaj al domnului Turcescu către subsemnatul: “Ştiu că neai avertizat despre faptul că comentariile tale vor atrage obiecţii. Şi am acceptat lucrul acesta şi am decis să le sprijinim, cu toate implicaţiile sale. Dar una dintre implicaţii ar fi pierderea unei alte contribuţii la volum. Aşadar din punct de vedere editorial, te putem ruga să reconsideri partea despre Monica Lovinescu pentru a nu pierde contribuţia unui alt participant la volum? Vladimir mi-a confirmat în dimineaţa asta că e de acord să îşi menţină contribuţia în volum dacă tu reconsideri referinţele la Monica Lovinescu”. Mai trebuie să explic ceva? 4. Nu consider retragerea mea din volumul căruia îi doresc succes drept o pierdere pentru cititori sau pentru mine. Consider, însă, că dacă aş fi acceptat propunerea domnului Lucian Turcescu de ceea ce dînsul a numit un “compromis”, mi-aş fi minţit atît prietenii cît şi adversarii. Sunt adeptul compromisurilor, nu însă al compromiterii. În nici un caz al auto-compromiterii. 21 februarie 2010 Iluzii pierdute (2) În recentul număr 7/2010 al revistei Academia Caţavencu, ziaristul Ioan T. Morar face o dezvăluire tranșantă – o situaţie bănuită deja în cercurile de specialiști, dar utilă publicului larg – privind un alt colaborator de talie al Securităţii. Fost deţinut politic, beneficiind prin aceasta de o solidă reputaţie de victimă a comunismului, fost comentator al postului de radio Europa liberă, figură familiară în rîndurile exilului cultural parizian și revenit după 1989 în politica anticomunistă 30 românească, agentul cu numele de cod “Someșan” avea toate atuurile de imagine ale unei poziţii “beton”. Aflăm acum, la 20 de ani distanţă de la căderea ceaușismului, că NICOLAE BALOTĂ plecase de fapt cu misiune la Paris, pe lîngă Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pentru a-i “influenţa pozitiv” pe cei doi (potrivit limbajului tehnic de-atunci), pentru a capta bunăvoinţa lui Nicolae Stroescu-Stînișoară, directorul secţiei române a cunoscutului post de radio etc. Principalul capital de imagine al lui Nicolae Balotă a ţinut de afilierea sa din tinereţe la Cercul literar de la Sibiu. Pozele artistic-evocatoare cu tînărul literat, aflat în preajma lui Lucian Blaga, sau alături de I. Negoiţescu, Radu Stanca, Eta Boeriu, Ştefan Aug. Doinaș (dovedit el însuși mai apoi ca turnător) și alţii i-au conturat un nimb de intelectualitate. Hărnicia sa cantitativă în ale scrisului, rubricile permanente, numerele omagiale (abia săptămîna trecută îi dedica România literară pagini extinse, cu interviu, fotografii, scrieri inedite etc. – tot tacîmul legitimist) au făcut restul. Rămîneau uitate colaborările “limbiste” ale lui Balotă la Scînteia ceaușistă ori prin România liberă, oficiosul comunist de-atunci: “Aș aminti, în acest sens, apelul adresat oamenilor de artă de către secretarul general al partidului, în urmă cu doi ani, la Expunerea la Plenara din noiembrie a Comitetului Central. Artiștii erau îndemnaţi să redea în operele lor transformările socialiste, munca milioanelor de oameni, contradicţiile și conflictele reale alături de faptele măreţe emoţionante, frumosul și iubirea, astfel încît arta să contribuie la perfecţionarea continuă a societăţii, a omului, la afirmarea dreptăţii și echităţii socialiste, a modului de viaţă socialistă și comunistă. Nu este oare acesta rostul însuși al iniţierii întru cultură, al introducerii în spaţiul spiritual?” (8 nov. 1973). Se pare că documentele “de culise”, ale CNSAS, dar și scrisorile mai puţin cunoscute ale colegilor săi de generaţie, vin azi să ne picteze adevărata imagine a personajului. Iată bunăoară cum îl vedea un spirit dezinvolt ca Ion D. Sîrbu, el însuși fost 31 deţinut politic: “Pentru mine, Balotă e un mister antireligios: eu m-am convertit (cu discreţie și modestie) la un creștinism al meu: m-am rugat mult acolo [în pușcărie - n.n.], aceste rugăciuni mi-au folosit enorm, am învăţat să iert și să fiu bun. În jurul meu, ţărani și semiintelectuali au trecut glorios același examen moral și religios: lichelele se aleg în primele luni, se developează rapid, sunt și recunoscuţi, și clasaţi ca atare. Balotă, de care nu am încetat să mă interesez în acei ani, a trecut cu nota zece, după cîte știu: a fost demn, excelent dascăl de celule, nu i se atribuie nici un moment de slăbiciune sau lașitate. Ca după ieșire să devină un hămesit al parvenirii și gloriei și un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor. Şi-a pierdut caracterul, dacă așa ceva se poate pierde. Căsătoria cu Bianca (o poșetă plină de calcule și vanităţi) l-a împlinit, ajunsese atît de oficial (…) încît la Paris, unde am stat la același Cămin popesc, eu discutam cu ei ca și cu Ion Brad sau Mihnea. Adică prudent, circumspect, gura bate curu. Ei mă și ţineau departe de orice confesiune sau intimă apropiere, vorbindumi de ambasadă, bîrfind meschinăria francezilor și stupiditatea germanilor”. Sau: “nu am de gînd să rămîn [în Occident], pot să jur, a rămas Balotă, noi doi niciodată nu ne-am putut suferi unul pe celălalt, întrebaţi-l pe Nego ce crede despre acest armean minden szarba kanál“. Pentru cei care nu stăpînesc limba maghiară, expresia citată de I.D. Sîrbu poate fi tradusă ori literar (Balotă era uns cu toate alifiile), ori literal (Balotă era lingura care amestecă în orice căcat). Iar acum apare și moţul pe grămadă: Balotă e inclusiv harnicul informator securist pluridecenal cu numele de cod “Someșan”. Cîtă mizerie se ascunde, totuși, prin maţele literaturii române… 22 februarie 2010 Tot despre Balotă Din relatările epistolare fanteziste ale lui I.D. Sîrbu despre fostul coleg de la Cercul literar: “nevastă-sa intră în baie 32 și-l găsește făcînd Pipi (tot ce face Nicolae Balotă se scrie cu majuscule nemţești) în… chiuvetă, nu la locul potrivit. Strigă: Nicule, de ce acolo? Nicu, în sublimă revoltă: Să se termine odată cu oportunismul!”. How to Do Things With Words Sub ochii noștri s-a desfășurat, în aceste zile, o foarte elocventă manevră (ne)academică: un cunoscut profesor de la o universitate americană (Vladimir Tismăneanu), nemulţumit de faptul că, în paginile unui volum colectiv, este criticat de un coleg de la o universitate românească (Michael Shafir), s-a străduit să-l gonească dintre acele coperţi. Cum a procedat el? Să-i urmărim explicaţiile – pe puncte – deși vom constata că ne spune cam același lucru: 1) “Decizia mea a fost să nu particip la volum…”; 2) “Am dreptul moral de a NU participa la o lucrare…”; 3) “N-am cerut să fie cumva scos dl. Shafir din volum. Dar am dreptul să mă retrag eu, n’est-ce pas?” (ah, farmecul limbii franceze…); 4) “Am anunţat, cît am putut de limpede, că eu nu voi scrie acolo…”; 5) “Îmi este realmente imposibil, moral și profesional, să particip la un volum în care…”; 6) “Nu pot scrie într-un volum în care un autor…”. După aceste șase lepădări succesive de… Satana, apare, ce-i drept, și o mică rază de speranţă: “Prin urmare, particip la volum doar în condiţiile în care se reconsideră referinţele la Monica Lovinescu. Dl. Shafir poate găsi destule alte locuri unde să scrie articole întregi…”. Să remarcăm scînteietoarea coerenţă a celui care, după ce spune de șase ori NU, conchide totuși că DA, DACĂ… Să-i admirăm, de dragul conversaţiei, logica uluitoare: “N-am cerut să fie cumva scos dl. Shafir din volum” vs. “Dl. Shafir poate găsi destule alte locuri unde să scrie articole întregi…”. Rezultatul? Michael Shafir, care și-a trimis printre primii contribuţia la volum a fost lăsat pe dinafară, în schimb Vladimir Tismăneanu, care nu și nu și nu și nu și nu și nu voia să publice, a fost vîrît (cu de-a sila?) între coperţi. Niculăiţă Minciună și-a cumpărat garsonieră în zgîrie33 nori, pe malul Potomacului. 23 februarie 2010 Lavinia şi noua epistemă Universitara canadiană Lavinia Stan ne demonstrează pe blogul ei că nu-și uită obîrșia: tot de la Balcani se trage. “A umbla cu fofîrlica” e expresia academică cea mai potrivită aici. Fiindcă ea ne ţine o adevărată predică despre ce e bine și frumos, dar cînd trece la fapte, procedează taman pe dos. Iat-o asigurîndu-ne că l-a cenzurat pe Michael Shafir din pura dorinţă de concordie știinţifică, fără vreo intervenţie din partea lui Vladimir Tismăneanu. Totuși iese pe neașteptate la suprafaţă e-mailul soţiorului complice, Lucian Turcescu, unde se condiţionează publicarea în volum de executarea recomandărilor cenzoriale tismăniene. Iat-o cum ne flutură pe sub nas “multe edituri occidentale de primă mînă, inclusiv Oxford University Press și Cambridge University Press” unde “am publicat”, însă cu aceeași seninătate, în legătură cu volumul colectiv pe care cei doi îl îngrijesc pentru tipar aici, ni se spune că “am avut deplină încredere în dl. Shafir și textul era deja scris în limba română, [astfel încît] nu l-am citit integral la acel moment, preocupaţi fiind cu traducerea celorlalte contribuţii”. Iar cei doi continuă să nu-l citească, timp de un an și jumătate, pînă hotărăsc să-l cenzureze… Şmecheria asta unde or fi învăţat-o, la Oxford sau la Cambridge? Dar Lavinia se cocoaţă zgomotos pe baricada dialogului și a toleranţei epistemice. De-acolo, de la înălţime, ne dă minunate lecţii de libertate a expresiei: “Recent dl. Laszlo Alexandru a relatat public în termeni tendenţioși un incident regretabil, fără a se gîndi să ofere tuturor părţilor implicate dreptul la replică sau măcar posibilitatea de a-și prezenta punctul lor de vedere”. Ea deplînge în hohote faptul că “discursul public se menţine la un nivel intelectual foarte scăzut[,] într-un peisaj cultural dominat de apartenenţa la grupuri coagulate de-a lungul axelor ideologice și partinice[,] și mai puţin știinţifice”. Că 34 bine le mai zice Lavinia! Micul amănunt pe care uită să-l adauge este că a primit un “drept la replică”, din partea lui Michael Shafir, încă de-acum cîteva zile, cu rugămintea să-l includă pe blogul ei setos de dialog și obiectivitate epistemică. Din păcate i s-a pus un junghi în deget, cînd a trebuit să transpună în practică ceea ce-a predicat cu multă clarviziune. Adică, pe scurt: după ce l-a cenzurat pe Shafir, în volum, l-a mai cenzurat odată, în replica pe blog. Pesemne că la Oxford și la Cambridge o fi luat lecţii de limba germană: “Einmal ist keinmal”. Într-un amuzant clip publicitar de mai demult, un vameș simpatic făcea ochii mari în faţa unui cuplu de turiști din Elveţia, patria ciocolatei, care încercau să introducă fraudulos în ţara noastră o valiză plină de ciocolată românească “Poiana”. Replica sa uimită mi-a rămas în urechi: “Dar avem și noi aici, în România!”. Soţilor Lavinia Stan și Lucian Turcescu, după ce și-au umplut valiza cu o serie întreagă de trufandale proaspăt culese pe la Oxford și Cambridge (minciuna, cenzura, demagogia, suficienţa), încercînd să le transporte fraudulos către “o respectabilă editură ieșeană”, le spun cu același zîmbet uimit al vameșului de odinioară: “Dar avem și noi aici, în România!”. 25 februarie 2010 Poetul şi caprele Dreptul la excentricitate e garantat în orice democraţie. Poetul care își propune, în paralel, să-și treacă în cartea de muncă inclusiv activitatea de moșier, e liber s-o facă. Problema apare doar atunci cînd, în a treia direcţie, la fel de surprinzătoare a activităţii sale, mai îndeplinește și funcţia unui demnitar public, care facilitează studierea arhivelor securiste. Cîtă vreme ești pe barba ta, invocarea libertăţii absolute asupra destinului e sublimă. Însă atunci cînd vîri cu nonșalanţă banul public în buzunar, trebuie să-ţi asumi și servituţile funcţiei. Lamentaţiile de mătușică veninoasă, lansate de Mircea Dinescu după ce-a fost dovedit în ilegalitate, prin incompatibilitatea cumulării funcţiei publice și a activităţilor comerciale, întrec li35 mitele dizgraţiosului. Întîlnirea întîmplătoare dintre o umbrelă și o mașină de cusut, pe masa de operaţie, poate fi incitantă în perimetrul operei de artă, dar nu în viaţa (și administraţia financiară) publică. Or Mircea Dinescu nu poate invoca regulile și principiile democraţiei, dacă el însuși le încalcă zîmbind a batjocură. Căci fie crezi în acele reguli și atunci, pretinzîndu-le celorlalţi, le respecţi tu însuţi, fie totul e doar o imensă demagogie, pentru obţinerea unui loc la lojă, în spectacolul balcanic al sorţii. Dar măcar să știm pe ce scîndură dormim. Să privim problema și dintr-o altă perspectivă. Incompatibilitatea de moșier a lui Dinescu nu e de ieri-de azi, putea fi sancţionată mai din timp. Să admitem, ca ipoteză de lucru, că e vorba de răzbunarea din culise a președintelui Băsescu, cel care a dat un bobîrnac și în această direcţie. Dar oare Mircea Dinescu nu și-a asumat, la rîndul său, planul politic al încleștării, acum cîteva luni de zile cînd, în plină campanie electorală, l-a acuzat pe Traian Băsescu de faptul că și-ar bate nevasta? Ca o coincidenţă, cam în aceeași perioadă a explodat pe ecrane și făcătura lui Patriciu, cu copilul pleznit de candidatul portocaliu. Şi nu grosolănia manevrei publice legate cu sfoară albă și presărate cu clopoţei mă interesează. Vreau doar să subliniez că nici dacă ar fi vorba, acum, de-o eventuală sancţiune politică aplicată lui Dinescu, el n-ar avea legitimitatea să se plîngă: a intrat cu bună știinţă în confruntarea politică, a pierdut-o – de ce dă fuga să se ascundă sub mantia de poet blestemat? Dexteritatea polimorfă nu-ţi oferă neapărat un succes garantat sută la sută; de pildă, e inutil să-ţi invoci talentele de pictor, atunci cînd ai provocat un accident de circulaţie; sau vocea de primadonă, printre ţăranii aflaţi la recolta cîmpului. Schimbarea bruscă a registrului de semnificaţie, în cadrul disputei, constituie meșteșugul de căpătîi al artistului Mircea Dinescu. Asta nu ascunde însă evidenţa că, timp de cîţiva ani, el a cumulat abuziv veniturile din demnităţi publice și pe acelea din frenezii cîmpenești. Lamentaţiile lui de azi – “Eu sunt incompatibil pentru că[,] zic ei[,] nu pot să citesc dosare la 36 CNSAS cît timp mă ocup de agricultură. Nu este incompatibilă creșterea caprelor cu citirea unui dosar la CNSAS” – nu sînt doar lipsite de legitimitate etică. Ci, prin viclenia retorică a juxtapunerii de registre, ne fac să rîdem mînzește. Sau căprește: be-he-he… 26 februarie 2010 Revizuirea revizuirii Minunile ţin de obicei trei zile. Cam tot cît și convingerile ferme ale lui Nicolae Manolescu. Odinioară ne asigura că el nu este adeptul polemicilor, întrucît acestea sînt subiective și umorale. Acum cîteva săptămîni, descoperea însă pe neașteptate virtuţile ascunse ale exprimării polemice, care îi procurau o adevărată “plăcere intelectuală”. Iată-l azi reîngropînd ceea ce dezgropase și anunţînd sfîrșitul sezonului de polemici la România literară, din cauza prea încinselor și numeroaselor replici primite spre publicare. De fapt, de unde s-a pornit și unde s-a ajuns? În nr. 2/2010, s-au tipărit două intervenţii mai extinse: Gheorghe Grigurcu împotriva lui Nicolae Breban, respectiv Marta Petreu împotriva unora dintre cei care îi contestă buna-credinţă în documentarea și redactarea monografiei despre Mihail Sebastian. Pentru a-i răspunde lui Grigurcu, Breban (de la… Campoamor) a primit apoi urgent spaţiu tipografic. În schimb “avalanșa de replici și contrareplici” ce o iau în vizor pe Marta Petreu, N. Manolescu a “comis impoliteţea de a [le] opri” de la publicare. Irupţia impetuoasă a șefei de la Apostrof, chichiţele și hachiţele ei, obișnuitele serpentine de șlefuire a paiului din ochii vecinului, pentru a face uitată bîrna din ai săi, meritau din plin această pereche de pamperși multi-absorbanţi. Explicaţia zigzagurilor manolesciene în jurul ideii de polemică ţine, totuși, de o situaţie ceva mai veche. Pe vremea cînd Marta Petreu își publica (tot în România literară, ce coincidenţă!) pasajele mai scandaloase despre Sebastian, istoricul literar Manolescu i-a dat un credit deplin. Deși ipotezele ei, încă de37 atunci neverosimile și suspect înverșunate, erau însoţite de citate lipsite de orice trimitere știinţifică (titlu, publicaţie, an, pagină), Nicolae Manolescu le-a îmbrăţișat cu fervoare, ba chiar le-a pus la loc de cinste în Istoria critică a literaturii române! A fost singurul caz văzut de mine vreodată, în cercetarea profesionistă, cînd speculaţiile tendenţioase erau “consacrate”, într-o sinteză de proporţii, înainte de-a fi fost analizate de recenzenţi, în presa de specialitate. Ba chiar înainte de-a fi fost publicate într-o carte! Ce amuzantă ciudăţenie: deși multă lume i-a reproșat lui Nicolae Manolescu faptul că a exclus din Istoria critică a literaturii române cărţi semnificative, nimeni n-a băgat de seamă că el a inclus fraudulos, în contrapartidă, o carte încă nici măcar apărută pe-atunci! A Martei Petreu… Mai rar asemenea cinste. Acum, cînd monografia falsificatoare despre Sebastian s-a tipărit, cînd citatele ei răstălmăcitoare s-au verificat, cînd ipotezele ei de rea-credinţă s-au comentat, cînd lacunele ei de documentare și interpretările ei parţializate s-au dezbătut în mai toate publicaţiile literare, Nicolae Manolescu se vedea pus în delicata situaţie de a-și “înghiţi” pasajele – tot atît de nedrepte – despre Mihail Sebastian, din Istoria critică… Dar cartea e cam groasă, retipărirea durează. Așa că e mai simplu să ne jucăm de-a polemica, în curtea grădiniţei. Îi dăm cuvîntul autoarei cu falsificările, ca să și le “apere”, le luăm cuvîntul contestatarilor, fiindcă sînt prea pătimași. Şi astfel, ba ne place polemica, ba nu ne place. În funcţie de ce anume se spune. 27 februarie 2010 Cel mai vizibil Într-un comentariu pe cunoscuta linie a exaltărilor sale adolescentine, Alex. Ştefănescu se extaziază tardiv în legătură cu personalitatea lui George Pruteanu. Că ar fi vorba, dragă Doamne, despre “Cel mai cunoscut critic literar din toate timpurile”. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu știm cum a făcut Ştefănescu recensămîntul criticilor 38 literari din toate timpurile, cu ce criterii și după ce strategii, dar Pruteanu, dacă nu cel mai cunoscut, vizibil a fost fără doar și poate. De pildă, a fost vizibil (fără s-o vrea!), pe cînd umbla noaptea, prin Iași, la furat prin casele oamenilor: zacuscă, ghidoane de bicicletă, peniţe tip “fantezie” etc. A fost apoi vizibil în faţa instanţei, care l-a trimis după gratii. Ceva mai vizibil a devenit odată intrat în politică, după 1989, cînd a îmbrăţișat cu amplă detentă întregul spectru, de la dreapta și pînă la stînga. Astfel, partenerul de dialog al stalinistului Petru Dumitriu s-a înșurubat, iniţial, fix în partidul victimelor stalinismului (PNŢCD). Dar, capricios și cu gura mare, și-a stricat singur aranjamentele, încît a trebuit să treacă iute pe stînga, la partidul lui Ion Iliescu. De unde, cu obișnuitele șuturi în dos, a derapat pe extremă, la Vadim. De unde a deviat spre diverse televiziuni. Mereu grăbit, mereu vehement, mereu pe spuma valului. E inutil să mai pomenim aici scandalurile sexuale de care i s-a legat numele, în la fel de efemera sa carieră universitară, în calitate de… examinator al studentelor. Dar iată că timpul i-a cam trecut, Pruteanu a cam murit și, din atît de vizibil, a ajuns, bietul de el, că abia un adolescent întîrziat ca Alex. Ştefănescu îl mai evocă, în obișnuitele sale exerciţii de estetizare forţată a tristelor falimente. 28 februarie 2010 Traducere şi adaptare Pe vremea studenţiei mele de la Facultatea de Filologie, acum mai bine de douăzeci de ani, am frecventat cu interes “Cercul de traduceri” organizat de asistentul Tudor Ionescu, de la catedra de franceză. Una dintre simpaticele lui explicaţii, pe care le-am reţinut, a fost că o traducere de calitate are nevoie, mai totdeauna, și de adaptarea la mentalitatea, obiceiurile și realităţile comunităţii căreia i se adresează. Exemplul cel mai elocvent era acela cu transpunerea rugăciunii “Tatăl nostru” în limba chineză. Profesorul ne explica uimirea traducătorului, 39 care vedea cum mulţimea rămîne indiferentă în faţa pasajului “pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. După o perioadă de reflecţie, și-a dat seama că e nevoie de intervenţia lui suplimentară în conţinutul rugăciunii, care a fost modificată, pentru uzul chinezilor, în versiunea: “orezul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi”. Așa, da! Brusc, forţa de impact a rugăciunii li s-a revelat asiaticilor: e foarte important să ai parte de orezul cotidian… Nu știu cît de adevărat era exemplul oferit de profesorul nostru de-atunci (fiindcă sugestiv era, fără îndoială!), dar el mi-a revenit în minte zilele trecute. Cînd am citit o declaraţie aparent șocantă a cîntăreţului Elton John. Artistul le spunea tuturor, fără nici un fel de reţinere, că Isus Cristos a fost homosexual! De unde o fi dedus el povestea asta, n-am priceput din conţinutul știrii transmise. Prevala mai curînd aspectul ei neașteptat, stupefiant, sacrileg. După un prim moment de uluire, mi-am amintit însă de povestea cu “Tatăl nostru” în limba chineză. Şi mi-am zis că, foarte probabil, artistul Elton John încearcă să facă “traducerea și adaptarea” mitologiei biblice la limba comunităţii sexuale din care el însuși face parte. 1 martie 2010 Pe tron În primul său comentariu pe blog, după luptele seculare privind numirea în fruntea institutului guvernamental pentru studierea comunismului, politologul Vladimir Tismăneanu ţine să ne asigure: “De îndată ce noua conducere își va prelua mandatul[,] sunt convins că dialogul public și dezbaterea intelectuală va continua…”. Urrra! strigăm noi cu satisfacţie, adăugînd pe dată, dintr-un colţ al camerei, in petto și sotto voce: un intelectual așa de mare putea face totuși fleacul de efort către vorbirea citeaţă, încît să acorde predicatul (“va continua”) cu subiectele sale (“dialogul public” și “dezbaterea intelectuală”). Nu de alta, dar 40 gramatica limbii române încă n-a primit carnet de partid. P.S. (Cîteva ore mai tîrziu) Salutăm cu bucurie revenirea filosofului la sentimente gramaticale mai bune, prin includerea pe blogul său a acordului între subiect și predicat. 2 martie 2010 O căpuşă cu buletin (1) De cîteva săptămîni, discuţia culturală e dominată de o situaţie incredibilă. Două nepoate din Franţa, moștenitoare ale scriitorului Mihail Sebastian, s-au văzut date în judecată de Copyro, Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, care își revendică de la București drepturile asupra operei autorului evreu. Este bine de știut, înaintea altor consideraţii, că acest domeniu de discuţie, al drepturilor de autor, este limpede reglementat de Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe (cu ulterioarele sale completări). În textul legii respective sînt prevăzute atît crearea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), cît și atribuţiile acestuia (art. 137-138). Ca subordonate ale ORDA, care le avizează apariţia și activitatea, apar organismele de gestiune colectivă (printre care Copyro). Aceste detalii sînt importante pentru a plasa în spaţiu, pe nivelul ierarhiilor, diversele instituţii, calitatea lor și autorităţile de care dispun. Să vedem așadar ce probleme s-au creat, în mod concret, și cum ar fi trebuit ele gestionate, pe baza legii. Din cele arătate de doamnele Micky Sebastian și Michèle Hechter, nepoatele lui Sebastian au scos din cufărul familiei, păstrat cu sfinţenie timp de 50 de ani, Jurnalul autorului interbelic și l-au incredinţat spre publicare Editurii Humanitas din București, care a realizat astfel o adevărată lovitură de piaţă. Dar capodopera lui Mihail Sebastian nici n-a apărut bine “că ne și trezim cu o scrisoare (avînd în antet COPYRO) în care se oferă, în stilul reverenţios al companiilor private, să se ocupe ei de contractele și de drepturile din România, dat fiind că noi nu cunoaștem ţara și că locuim foarte departe. Nefiind 41 interesate de gestionarea financiară, nu răspundem scrisorii. Dar COPYRO insistă, însă pe un alt ton. Ne contestă legitimitatea, în stilul impersonal și ameninţător al unei citaţii la tribunal”. După moartea lui Sebastian, strivit de un camion pe stradă, la 29 mai 1945, s-au perfectat formalităţile de moștenire în favoarea familiei sale. Totuși, potrivit lui Eugen Uricaru, președintele Copyro, “Din punctul nostru de vedere, discuţiile pentru acest subiect nu fac decît să inflameze opinia publică și să încerce să influenţeze decizia justiţiei. Succesiunea din 1954 este valabilă 50 de ani. Nici o lege nu este retroactivă”. Să privim textul Legii nr. 8/1996, actualmente în vigoare. Art. 25: “Drepturile patrimoniale (…) durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștinţa publică în mod legal”. E straniu că președintele Copyro se revendică și azi de la vechea lege comunistă, care proteja doar 50 de ani drepturile de autor, cînd Legea 8/1996 o spune foarte limpede, la art. 149 (2): “Beneficiază de protecţia prezentei legi și operele create anterior intrării în vigoare a acesteia…”. Așadar noua lege nu acţionează retroactiv, dar prelungește perioada de protecţie, de la 50 la 70 de ani. Să nu cunoască Eugen Uricaru tocmai textul de lege care a permis înfiinţarea ORDA, instituţie care a autorizat apoi crearea Copyro?! Femei cochete care să-și ascundă în public vîrsta am mai văzut, dar instituţii care să-și măsluiască, de ochii lumii, certificatul de naștere – încă nu! 3 martie 2010 O căpuşă cu buletin (2) O altă ciudăţenie, pe care Eugen Uricaru ar fi dator s-o explice publicului, este cum se face că Societatea Copyro s-a oferit, în primul moment, să le reprezinte pe moștenitoare, pentru încheierea contractelor din România, însă, după ce-a fost refu42 zată prin ignorare, și-a dat brusc seama că nepoatele lui Mihail Sebastian nu mai sînt îndreptăţite la nimic? Şi că tot legea a’ veche e cea bună? Dar lucrurile se rostogolesc mai departe. Nepoatele scriitorului îi trimit bătăioasei societăţi private “actul notarial prin care s-a realizat, de către fraţi, succesiunea lui M. Sebastian, în Paris, 1959. Actul e nul! – pretextează COPYRO. Dat fiind că M. Sebastian nu are nici un moștenitor în România, COPYRO este singurul deţinător al drepturilor unchiului nostru”. Așa să fie oare? Reluăm lectura art. 25 din Legea 8/1996: “Drepturile patrimoniale (…) durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștinţa publică în mod legal. Dacă nu există moștenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie”. Legea nu spune nicăieri că societatea de gestiune a drepturilor de autor poate să încalce drepturile succesorilor. Ea nu afirmă că drepturile sînt valabile doar pentru… moștenitorii din România. Bizară și tendenţioasă abordare, din partea Copyro! Dreptul de proprietate se stinge la graniţele patriei? Acţionează doar între Constanţa și Episcopia Bihor? Pentru ca efectul conspirativ al căpușei să fie și mai devastator, ea atacă însă nu doar drepturile financiare ale urmașilor autorului, ci însăși existenţa fizică a operei! Astfel, Copyro “s-a năpustit asupra Editurii Humanitas (primul editor al Jurnalului) ca să-și ceară tainul. Fiind prea costisitor, editorul a renunţat la orice altă reeditare și și-a delegat juristul ca să ne anunţe următoarele: «a te pretinde succesor nu înseamnă că ești succesor». Şi brusc, editorul a întrerupt orice corespondenţă cu noi, hoaţele și uzurpatoarele Jurnalului pe care noi i l-am încredinţat spre publicare!”. În acest nou abuz, textul Legii 8/1996, art. 25 (2) este cît 43 se poate de limpede: “Persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoștinţa publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de ani începînd din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoștinţa publică, în mod legal”. Chiar dacă nepoatele lui Mihail Sebastian n-ar fi fost moștenitoarele sale de drept, prin simplul fapt că i-au publicat legal, în 1996, Jurnalul inedit, se bucură deja de protecţie, în privinţa respectivei opere! Dar Copyro înţelege să sfideze, cu seninătate, numeroase prevederi ale legii de pe urma căreia ea însăși s-a înfiinţat: durata de 70 de ani a drepturilor de autor (art. 25, par. 1), extinderea protecţiei legale de 70 de ani inclusiv asupra operelor anterior create (art. 149, par. 2), protecţia pe 25 de ani a operelor publicate ulterior (art. 25, par. 2). Dacă nu activitatea în limitele impuse de legalitate, atunci care sînt ambiţiile Societăţii Copyro? 4 martie 2010 Second hand Străbătînd în fiecare zi drumul spre școala unde predau, am observat cu ceva timp în urmă că s-a deschis, pe o străduţă lăturalnică, o prăvălioară cu haine purtate. Magazinul e mic, cîrpele prăpădite, strada necirculată. De cîte ori mă uit prin vitrină, văd doar vînzătoarea cum se plictisește de una singură, zgîindu-se pe pereţi. Totdeauna mi-au creat repulsie aceste business-uri second hand, nu știu de ce, poate de groază să nu mă procopsesc cu niscaiva păduchi sau alte lighioane dăunătoare. Faza mai simpatică e că, nu demult, trecînd iarăși întîmplător prin acea pustietate, am zărit în colţul de jos al vitrinei o bucată de carton, pe care scria cu litere mari: “PATRONUL MAGAZINULUI NOSTRU ÎŞI REZERVĂ DREPTUL DE A-ŞI SELECTA CLIENTELA”. (Sau cam așa ceva.) De cîte ori sînt abătut, indispus sau deprimat, mă duc 44 pe străduţa de lîngă școala mea și recitesc zîmbind inscripţia. Sîntem doar noi doi, ea și cu mine, pe uliţa pustie din centrul orașului. Nimeni nu încearcă să ia cu asalt dugheana, nimeni nu salivează de dorinţa hainelor second hand. Şi totuși, patronul ne avertizează că e cu ochii pe noi. Mă gîndesc nostalgic că am avut și eu parte, acum cîţiva ani, de asemenea chioșcuri culturale, pe cînd încercam să public la o revistă sau alta. Le sufla vîntul prin bătătură, onorarii firește că nu plăteau, însăși apariţia sau existenţa lor era un miracol cotidian. Însă patronul era vigilent. Mă bătea cu rigla în palmă, că de ce scriu aia, că de ce-l înţep pe ăla, că de ce nu-l respect pe ălalalt, că de ce una și de ce alta. Sindromul caprei rîioase care ţine coada ridicată a mare fală. 5 martie 2010 O căpuşă cu buletin (3) Să mai stăruim puţin asupra acestei struţo-cămile numite Copyro. Existenţa sa hibridă este dintre cele mai ciudate. Conform statutului și prevederilor legale, ea este o “persoană juridică română fără scop lucrativ (non profit)”. Dar, pe de altă parte, nu se înscrie, alături de alte asociaţii și fundaţii, în bătălia de pe piaţa liberă pentru obţinerea de resurse și finanţări, ci e sprijinită de stat în această direcţie. Căci, pe lîngă gestionarea drepturilor de autor, cu care este împuternicită de scriitori și urmașii acestora, Copyro colectează drepturile de difuzare a operelor în diverse domenii publice, precum și taxele rezultate din copia privată. Puţină lume a aflat că aceeași Lege 8/1996 prevede ca fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit multiplicarea – fotocopiatoare, imprimante, multifuncţionale, faxuri – să fie obligaţi a plăti 5% din preţul de vînzare al fiecărui aparat, către autorii de opere scrise. (Ulterior cifra a fost redusă la 1% pentru fiecare fotocopiator, respectiv 0,5% pentru fiecare aparat de multiplicare, din celelalte categorii. S-a inclus obligaţia de plată către Copyro a unui tarif și de către importatorii de hîrtie A4 45 pentru fotocopiatoare. S-au strîns astfel sume frumoase. Doar în urma procesului cu firma Alpha Leasing, Copyro a cîștigat în instanţă un fleac de 27.027.804 lei.) Ideea legiuitorului a fost de a-i despăgubi pe autorii care își văd veniturile diminuate, atunci cînd cititorul ar prefera să fotocopieze cartea sau pasaje ale ei, în loc s-o achiziţioneze. Taxa pentru copia privată se colectează, prin lege, de către organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor. O dată suma adunată, ea trebuie împărţită jumi-juma, între editori și autori. Legea 8/1996, art. 109, alin. 3: “Remuneraţia prevăzută la alin. (1) se repartizează prin intermediul organismelor de gestiune colectivă a dreptului de autor, în mod egal, între autor și editor”. Legea 285/2004 abrogă acest articol, în schimb include, cu un conţinut aproape similar, art. I, pct. 69, lit. c): “în cazul copiilor înregistrate, prin procedeu analogic, pe hîrtie, remuneraţia se împarte în mod egal între autori și editori, iar sumele cuvenite editorilor se repartizează prin asociaţiile de editori, pe baza unui protocol încheiat cu acestea”. Cum procedează însă Copyro? 6 martie 2010 O căpuşă cu buletin (4) Să amintim încă o dată dispunerea ierarhică a actorilor în această piesă, de sus în jos: 1) Legea drepturilor de autor; 2) ORDA; 3) Copyro. Legea prevede așadar împărţirea taxei pentru copia privată, în mod egal, între autori și editori. Atunci cînd ORDA autorizează funcţionarea Copyro (sub forma numită pe-atunci “Fondul literar”), se îngrijește explicit de felia care le revine editorilor: “Din remuneraţia colectată potrivit art. 2 din prezenta decizie de la cei care o datorează conform art. 109 (2) din Legea nr. 8/1996, «Fondul Literar» va repartiza 50%, în condiţiile prevăzute la art. 109 (3), asociaţiilor constituite ale editorilor din România în baza unui protocol negociat cu acestea și care va fi prezentat pentru avizare la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în termen de 90 de zile de 46 la publicarea prezentei decizii”. Dacă editorii primesc 50%, iar legea spune că suma se împarte egal, înseamnă că și autorilor – adică: tuturor autorilor – ar trebui să le revină restul de 50% din suma colectată. Dar aici intervine cu hotărîre Statutul Copyro, art. 6.3., lit. a): (…) “Din sumele colectate din remuneraţia compensatorie pentru copia privată Copyro va reţine: 30% comision procentual administrativ aprobat de Adunarea Generală; 30% pentru burse, premii, promovarea literaturii în străinătate; 40% se repartizează semestrial către membrii [sic!! – L.A.] potrivit criteriilor de repartizare”. Legea și ORDA hotărau să-i despăgubească pe editorii români, eventual prejudiciaţi de activitatea fotocopiatoarelor. Copyro decide, prin Statut, să-și reţină pentru sine un usturător comision de administrare, plus un exorbitant procentaj pentru o nebuloasă promovare literară în străinătate. Legea prevedea despăgubirea tuturor autorilor, eventual prejudiciaţi prin fotocopierea scrierilor lor. Copyro stabilește, prin Statut, să-și recompenseze – semestrial – doar propriii membri. Acest Statut uluitor e avizat, fără dificultăţi, la ORDA, e înregistrat la Judecătorie, și societatea Copyro funcţionează astfel bine mersi, ani întregi, fără a fi luată de nimeni la puricat. Îi las pe specialiștii în drept să stabilească denumirea procedurii prin care sumele destinate de lege unui anumit scop sînt folosite, de o firmă privată, într-un cu totul alt scop, vizînd propria înavuţire. 7 martie 2010 O căpuşă cu buletin (5) Cititorii naivi își vor spune, probabil, că e normal ca Societatea Copyro să-și păstreze un comision administrativ – altfel cum ar supravieţui? Totuși Statutul (art. 9) o indică limpede că veniturile sale se constituie din comisioane prelevate de la membri, dobînzi bancare, donaţii, sponsorizări, taxe de adeziune etc. În fond, ca orice fundaţie sau ONG, Copyro 47 s-ar putea înscrie în competiţii de proiecte, pentru obţinerea de fonduri. În loc de așa ceva, societatea privată, consolidată de sprijinul statal, prin intermediul legii, presează firmele private din domeniul tehnic pentru încasarea sumelor. Ea nu candidează în vederea finanţării, ci o pretinde imperativ, recurgînd la ajutorul instanţei. Iar după ce suma a fost încasată (chipurile: în vederea redistribuirii ei către editori și autori), Copyro își autoatribuie o parte consistentă a acesteia. Tot cititorii naivi își vor mai spune: în regulă, o parte din sumă e palmată de colector. Fie și așa! Nu toţi autorii sînt despăgubiţi pentru copia privată – dar măcar membrii Copyro tot o primesc. În realitate, însă, noi și noi obstacole artificiale se ridică în calea celui căruia i s-ar cuveni bani. Deși legea nu stabilește o limită de timp, Statutul Copyro include “principiul repartizării, în cazul gestiunii colective, în timp de 3 ani de la colectare. După acest termen, sumele nerepartizate sau nerevendicate sunt utilizate potrivit Hotărîrii Adunării Generale” (art. 6.3). Din păcate pentru toată lumea, acum, în 2010, pe site-ul Copyro sînt expuse doar anumite situaţii vagi și parţiale în legătură cu colectarea copiei private din 2007. Întrucît probabil e nevoie de acest interval mare de timp în vederea strîngerii sumei cu pricina, mai devreme de trei ani e inutil să-ţi soliciţi partea de la Copyro, dar mai tîrziu de trei ani e iarăși inutil, căci intri în perioada de prescripţie. Ca să nu mai vorbim de toţi cei care habar n-au că, în calitate de autori, li s-ar cuveni bani pentru copia privată și, prin urmare, nu se deplasează personal pînă la sediul instituţiei, zilnic, între orele 9 și 16 (cum o precizează anunţul lor expus pe site numai de vreo săptămînă, adică numai după ce revista Observator cultural a publicat articolul devastator despre Copyro). Dar, ce să-i faci, așa e viaţa în România. Legea spune că toţi autorii trebuie despăgubiţi (fie că o știu, fie că nu). Statutul Copyro zice, în schimb, că cel care vrea ceva, trebuie să vină și să ceară, într-un anumit interval, în funcţie de un anumit orar. De altfel, e lucru cunoscut că una e să ceri și cu totul altceva e să capeţi. 48 8 martie 2010 O căpuşă cu buletin (6) Mai spune Legea drepturilor de autor și alte lucruri frumoase, destinate liberei informări a cetăţenilor. De pildă, prin art. 134 al legii, membrii Copyro au dreptul să consulte liber, cu 30 de zile înainte de Adunarea Generală, o serie întreagă de documente: darea de seamă contabilă, bilanţul contabil, raportul organelor de conducere, salariile individuale ale angajaţilor etc. Toate acestea se cuprind și în Statutul Copyro. Dar, surprize-surprize, cînd apare vorba despre aflarea “salariilor individuale ale angajaţilor”, Statutul Copyro (art. 5.3.4., lit. e) adaugă scrupulos precizarea: “cu respectarea art. 40, alin. 2, lit. i din Codul Muncii”. Urra! ne grăbim să jubilăm. În sfîrșit legea a fost ameliorată, pentru a ne oferi un plus de avantaje. Şi dăm fuga la invocatul articol din Codul Muncii, unde citim cu uluire că, printre alte obligaţii, angajatorului îi revine și aceea “să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor”. Asta ce înseamnă oare? Că dacă, înainte de periodica și ritualica realegere a lui Eugen Uricaru în funcţia de Președinte, vreun membru Copyro ar fi curios să știe cît palmează șeful lunar pe statul de plată, bietului curios i se va comunica suma exactă, totuși fără a se insista pe numărul de la pantofi al bossului ori pe marca automobilului său preferat (ele reprezentînd, nu-i așa, date confidenţiale, cu caracter personal)? Mai curînd am zice că, atunci cînd legea românească înlesnește o situaţie, pe dată se găsește un șmecher să facă un Statut prin care s-o complice la loc. Fiindcă la noi se practică în draci conceptul de transparenţă opacă. 9 martie 2010 O căpuşă cu buletin (7) O scurtă recapitulare se impune. Copyro a ajuns, în activitatea sa de azi, să sfideze chiar obligaţiile pentru care a fost constituită. A) În loc să-i protejeze pe urmașii drepturilor de 49 autor, îi șicanează abuziv (pretinde că drepturile le expiră după 50 de ani, în loc de 70; susţine că proprietatea asupra drepturilor de autor este valabilă doar pe teritoriul românesc; se oferă să reprezinte interesele urmașilor și, în cazul unui refuz, le contestă în instanţă calităţile pe care tocmai se pregătea să le sprijine). B) În loc să ocrotească opera literară, îi blochează reeditarea și îi limitează circulaţia publică (vezi cazul Jurnalului scris de Mihail Sebastian). C) În loc să distribuie echivalent, între editori și autori, taxele strînse din copia privată (50%50%, conform legii), își autoatribuie un exorbitant comision de autoadministrare. D) În loc să repartizeze cu bună-credinţă sumele provenite din recoltarea taxei pe copia privată, își permite să confere abuziv burse și sponsorizări, după criterii echivoce. E) În loc să-și exercite în mod transparent atribuţiile, își secretizează suspect și nejustificat activitatea, rezultatele și veniturile salariale. F) În loc să fie disponibilă unei categorii cît mai largi de autori, pe o perioadă neprecizată de timp – conform rolului pentru care a fost prevăzută existenţa sa, prin textul legii – Copyro le restrînge aproape tuturor informarea onestă și accesul neîngrădit. Trebuie menţionat că, în comiterea abuzurilor, Societatea Copyro se ascunde adesea, cu feciorelnică sfială, în spatele votului primit de la Adunarea sa Generală – de parcă aceasta ar avea autoritatea să voteze încălcarea legii! (Sau ce, dacă Adunarea Generală va decide prin vot unanim că Eugen Uricaru este un papagal, președintele Copyro își va lua zborul pe deasupra mesei de consiliu?) 10 martie 2010 O căpuşă cu buletin (8) Este evident că în activitatea Copyro nu s-ar fi înregistrat o asemenea piramidală nesimţire, fără sprijinul consistent (măcar prin politica “ochilor închiși”) din partea ORDA. Căci asta era (vezi Legea drepturilor de autor, art. 138) instituţia obligată să ţină hăţurile cu fermitate: “f ) avizează constituirea și suprave50 ghează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă; (…) h) controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă și stabilește măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancţiuni, după caz”. Întrucît ORDA e în directa subordine a Guvernului României, iar șefii săi n-au mai fost schimbaţi de zece ani, este limpede că soluţia de-acolo trebuie să vină. Destituirea directorului general și a directorului general adjunct ORDA, de către Primul Ministru Emil Boc și de către Ministrul Culturii Kelemen Hunor, ar marca un moment fericit în lupta de rotire a cadrelor. Noua conducere ORDA va trebui – conform atribuţiilor pe care agenţia guvernamentală le deţine – să someze Copyro să descopere limitele bunului-simţ, măcar prin următoarele măsuri de primă urgenţă: A) Să înceteze căpușarea taxei pe copia privată, oprind șterpelirea comisionului de autoadministrare. B) Să suspende jumulirea taxei pe copia privată, blocînd răspîndirea ilegală de burse și sponsorizări (multe și mărunte), pentru cîștigarea de complici și aderenţi. C) Să-și transparentizeze activitatea, prin afișarea pe site a declaraţiei de venit și a declaraţiei de interese a conducătorilor Copyro. D) Să impună limite decente de salarizare, pentru conducerea Copyro, în echivalenţă cu veniturile funcţionarilor publici. Cînd vom vedea și aceste miracole făptuite în faţa ochilor, s-ar zice că am mai întors o brazdă. 11 martie 2010 O veste tristă Aflu din Israel că tocmai s-a stins din viaţă ziaristul Alexandru Mirodan. În ultimele decenii, după plecarea sa din România, devenise omul-orchestră care a dat viaţă publicaţiei lunare Minimum. Conferindu-i structura diversificată a unui magazin ce cuprindea de toate (comentarii politice, știri, vești mărunte, eseuri culturale, reţete culinare, bîrfe, noutăţi, topuri de simpatie și 51 antipatie, caricaturi, ba chiar și poșta redacţiei), Mirodan făcea o treabă deosebită. Înainte de toate, reușea să menţină o punte vie de comunicare între vorbitorii de limba română de pe cele mai diverse meridiane, din Israel și pînă în America, din Australia și pînă în Africa. Fără a-și propune să fie o publicaţie elitistă, foarte scrobită, Minimum devenise una dintre vocile cele mai cunoscute din diaspora românească. Aceeași structură compozită (constituind marca specifică a revistei confecţionate, în cea mai mare măsură, de el singur) o imprimase și cărţii publicate cu vreun an în urmă, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limba română, vol. III, G-H-I. Ediţia cu pricina rămîne un nesecat izvor de surprize: picante detalii biografice de scriitori, citate ample din lucrări de specialitate, pasaje de polemică istorică, fotografii, desene, schiţe, evocări etc. Cîte puţin din cîte de toate. Mirodan avea nerv de ziarist, știa să-și focalizeze atenţia pe detaliul cotidian tensionat, să dea glas amănuntelor litigioase. El a fost cel care mi-a “introdus” polemicile și luările de poziţie în presa israeliană. Fără a mă fi întîlnit vreodată personal, pur și simplu m-a citit, i-a plăcut ce-a găsit și a început să mă publice. Iar dacă, în ultimele luni, textele mele s-au tipărit deja fără nici un fel de restricţii, în cele mai diverse periodice din Israel: Minimum, Jurnalul săptămînii, Viaţa noastră, știu că acest lucru se datorează creditului pe care mi-l acordase iniţial Alexandru Mirodan. I-am mulţumit de cîteva ori pentru asta, în corespondenţa mea privată. Îi mulţumesc public, azi, cînd nu mai poate să mă citească. Odihnească-se în pace! 12 martie 2010 Înghesuială pe extremă (1) Gîlceava în jurul lui Mihail Sebastian continuă. Mihai Iovănel, de la Cultura, o blagoslovește din nou pe Marta Petreu. Pornit să-i corecteze un citat imprecis, el insistă să reafirme aiureala că, în prima jumătate a secolului XX, “…extrema dreaptă din România se suprapune aproape perfect peste doctrina 52 legionară”. Trebuie spus că ipoteza lui Iovănel e, din păcate, complet neadevărată. Guvernul Goga-Cuza, pe cît de efemer ca existenţă, s-a dovedit de un extremism virulent, bunăoară în promulgarea legislaţiei antisemite. Ciudăţenia e că, pe cît îi detestau cuziștii pe evrei, la fel de mult îi urau și pe legionari (probabil conform criteriului că, în politică, e mai important să te păzești nu de orientarea adversă, ci de aceea concurentă). Sînt cunoscute ciocnirile de stradă dintre legionari și cuziști, în confiscarea monopolului asupra crimelor politice. Apoi, guvernarea dictatorială a lui Carol al II-lea tot pe linia extremismului de dreapta poate fi încadrată, deși regele a fost un neostoit dușman al legionarilor (ba a pus umărul și la lichidarea fizică a Căpitanului și a celorlalţi Nicadori asasini). Iar dictatura lui Antonescu, prin alianţa cu nazismul german și fascismul italian, unde altundeva, decît de asemeni pe extrema dreaptă trebuie plasată? În prima jumătate a secolului trecut, a fost o înghesuială extremistă de dreapta, ceva de speriat! Legionarii au fost, ce-i drept, niște exaltaţi cu spume la gură, dar erau departe de-a monopoliza imbecilitatea și crima. 13 martie 2010 Înghesuială pe extremă (2) Extremiștii s-au călcat pe picioare, fără milă, în îmbulzeala din interbelic. O constatăm aruncînd o privire spre destinul lui Vintilă Horia. Protejat de Nichifor Crainic, care era un proeminent combatant în tabăra cuzistă, ca Ministru al Informaţiilor și al Propagandei, tînărul rinocer ajunge atașat de presă la Legaţia României din Italia. Pentru asta, și-a plătit cu entuziasm obolul de lingușeală (“E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent și nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrșită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală”). Dar, îndată ce la București s-a înscăunat guvernul legio53 nar-antonescian, iar cuziștii au căzut în dizgraţie, Vintilă Horia a fost destituit de la post. Rivalităţile extremiste au fost urgent tranșate. Prin urmare n-au minţit – decît prin ascunderea adevărului întreg – intelectualii care, acum cîţiva ani, au cerut reabilitarea lui Vintilă Horia, pe motiv că autorul exilat n-a fost legionar. Așa este! El a fost fascist, dar nu și legionar. N-a fost apologet al lui Zelea-Codreanu, ci hitlerist sadea (“Adolf Hitler, și nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”). Aceste nuanţe ale extremismului au fost sesizate cu minunată acurateţe de către Eugen Ionesco. Îndemnat de cîţiva intelectuali din exil să sară public în sprijinul proaspătului premiat Goncourt, acuzat pe nedrept de legionarism, autorul Rinocerilor le-a replicat, cu sarcasmul său caracteristic, în legătură cu Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aș fi intervenit. Dar a fost cuzist”. 14 martie 2010 Metempsihoză Încă n-am ajuns în asemenea hal de disperare încît să-l citesc pe Ion Coja. Există niveluri ale turpitudinii la care greaţa nu-mi permite să mă scufund. Iată, însă, că revista Observator cultural consemnează, cu uimire, că Editura Humanitas își organizează lansările de carte recurgînd la serviciile funestului personaj. Şi, pentru a ne aminti tuturor despre cine e vorba în realitate, ne reproduce și un fragment din gîndirea sa antologică: “poporul român își poate asuma cu bucurie și satisfacţie acest capitol de istorie care se cheamă Mișcarea Legionară. Poporul român nu are nici un motiv să repudieze Mișcarea Legionară, ci dimpotrivă, are toate motivele să meargă pe mîna legionarilor, așa cum a făcut-o și electoratul român care, în 1937 a votat, practic, pentru venirea legionarilor la guvernarea Ţării. Un vot istoric”. Din cîte știu, în religiile orientale există credinţa că suflete54 le, după moarte, se reîncarnează în alte persoane. Mă întreb cum s-ar simţi sufleţelul lui Ion Coja, să se trezească la nouă viaţă în straiele unui tînăr evreu, hăituit pe străzile Bucureștiului de pitecantropii cu cămăși verzi? Să-și vadă în piept steaua galbenă? Să fie umilit, bătut și schingiuit? Să fie sfîșiat în bucăţi de viu? Înainte de-a fi atîrnat, de ceafă, în cîrligele folosite de parlagii la abator, va avea oare puterea să mai horcăie: “pho-pho-rhul îhși phoa-the ah-suh-mah cuh buh-cuh-rhie-e-e-e…”? 15 martie 2010 Infernul criticii literare Paradoxul – nu singurul – din memoriile postume ale lui Adrian Marino (Viaţa unui om singur) ţine de prăpastia căscată între teorie și practică. Pe de o parte, ideologul literaturii afirmă cu insistenţă prioritatea raţionalismului, a spiritului critic. Pe de altă parte, îi ciomăgește sarcastic pe absolut toţi criticii literari. Cutare (Marian Popa) e agresiv doar datorită încadrării sale la Securitate. Cutare (Alex. Ştefănescu) e abject și incompetent, fiindcă este un “executant servil al Consiliului Culturii”. Nu scapă de vituperările sale nici cronicarii literari consacraţi: “Cu Gheorghe Grigurcu, de pildă, nu am polemizat niciodată. «N-am răspuns» la nici un «atac». Iar despre prolixitatea cronicilor sale – după mine insuportabilă – am păstrat toată discreţia posibilă. Dar astăzi, dacă m-ar întreba cineva cum îmi imaginez «infernul critic» aș răspunde: «Să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stînga, o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers».” Pur și simplu. 16 martie 2010 Logică metafizică Raţiunea care omite etica este învinsă și pedepsită. Aceasta e pe scurt motivaţia damnării lui Guido da Montefeltro, expusă în povestea lui Dante (Infern, XXVII). 55 Guido e luptătorul viclean, lipsit complet de limite (“faptele mele n-au fost de leu, ci de vulpe” – “l’opere mie / non furon leonine, ma di volpe”). După o viaţă întreagă de înșelătorii și minciuni sfruntate, își calculează pînă și mîntuirea: la bătrîneţe devine franciscan, se călugărește în vederea furișării pe poarta raiului. Doar că un Papă și mai netrebnic, Bonifaciu al VIII-lea, îl recheamă de la schit pentru a-i cere sfatul, în bătălia sa împotriva nobililor ce-i sfidau autoritatea. Îi promite, la schimb, că îi va ierta, cu anticipaţie, orice păcat. Guido își stoarce iarăși creierii, pentru a alege varianta cea mai bună: dacă nu-l ajută pe Bonifaciu, trufașul Papă îl va excomunica, azvîrlindu-l în Infern, iar întregul său efort de mîntuire a fost zadarnic. Dacă, în schimb, îl învaţă să promită multe și să ţină puţine (“lunga promessa con l’attender corto”), escrocheria lui va fi din nou răsplătită. Alege a doua variantă. La moartea lui Guido, cazul său ajunge obiect de dispută între Paradis și Infern. Sfîntul Francisc vine să-l recupereze, dar rămîne fără argumente în faţa diavolului hotărît să-l tîrască jos, printre meschini, pe cel ce-a dat sfaturi de înșelăciune. Satana expune o logică inexorabilă: “nu te poţi mîntui dacă nu te căiești, dar nici nu poţi să te căiești și totodată să păcătuiești, din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite” – “assolver non si può chi non si pente, / né pentere e volere insieme puossi / per la contradizion che nol consente”. Raţiunea perversă, vicioasă, e învinsă cu propriile ei arme, înainte de-a sfîrși în flăcări. 18 martie 2010 Le moi est haïssable Un comentator se referă în trecere la ultima carte a lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Ioan Lascu observă uimit că o galerie întreagă de personalităţi este luată în colimator de incomodul memorialist și scuturată: G. Călinescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Simion, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Mircea 56 Dinescu, Fănuș Neagu, Mircea Zaciu și alţii. Singurul care scapă cu o imagine acceptabilă din ghearele lui Marino este Nicolae Manolescu. Dar, cum notează întemeiat I. Lascu, dacă Marino ar fi apucat viu anul 2009, cînd Manolescu l-a exclus din Istoria critică a literaturii române și l-a persiflat în diverse prilejuri, probabil că mult mai violentă ar fi fost reacţia bătrînului hermeneut. Şi, într-adevăr, acesta e unul din reproșurile de căpătîi ce pot fi formulate la adresa cărţii lui Adrian Marino. Deși autorul se proclamă un nobil adept al raţionalismului, al teoriei și al judecăţilor globale, generoase, umaniste, evaluarea celorlalţi intelectuali se realizează, în primul rînd, e drept, pe baza ideologiei la care ei subscriu, dar apoi invariabil se ajunge la momentul hachiţelor personale. Întrucît acela a afirmat că…, și eu zic aici, postum, despre el că… Alura de răfuială personală șubrezește și umbrește legitimitatea unor critici, în ciuda elaboratei lor fundamentări. Cel care a frecventat cu atîta insistenţă bibliografia franceză ar fi trebuit să aprofundeze și preceptul “Le moi est haïssable”. Dar un Adrian Marino hibridat cu umilinţa Sfintului Francisc ar fi fost probabil ca o halbă de bere, fără spumă, sorbită cu biberonul. 19 martie 2010 O mică inconsecvenţă (1) Ieri a fost postat pe site-ul ministerului de profil, în vederea dezbaterii publice, proiectul Legii Educaţiei Naţionale. Firește că s-au criticat deja multe și mărunte, pe această temă. Un lucru important trebuie subliniat, totuși, în ceea ce privește strategia de descentralizare a viitoarei legi. Pe de o parte, ministerul își propune cu toată seriozitatea să se debaraseze de o mulţime de atribuţii ale sale, pe care le trimite acum spre ograda puterilor locale, la nivelul școlilor și al universităţilor. Recrutarea cadrelor didactice potrivite, în cadrul instituţiei de învăţămînt, autoritatea sporită a elevilor și a părinţilor, se află 57 printre asemenea tentative limpezi de reformă. Pe de altă parte, se încearcă evitarea abuzurilor locale, ce ar rezulta din acumularea excesivă a puterilor într-o singură mînă. Se dorește împiedicarea apariţiei unor mici despoţi de cartier. Astfel că puterea descentralizată este… bifurcată în cadrul instituţiilor de învăţămînt. Directorul de școală are atribuţii executive, dar e chemat să dea socoteală în faţa consiliului de administraţie al școlii respective, care e condus în mod obligatoriu de altcineva. Rectorul de universitate are competenţe de execuţie, dar e obligat să întocmească rapoarte periodice de activitate, să ţină seama de opiniile conducătorului senatului și poate fi demis prin decizia întemeiată a ministrului. 20 martie 2010 O mică inconsecvenţă (2) Avînd în vedere acest principiu general al descentralizării învăţămîntului, rămîne totuși ciudată încremenirea în proiect(ul de lege), pe subiectul manualelor școlare. Spre deosebire de celelalte eforturi de delegare a autorităţii, în acest domeniu articolul 55 ne anunţă sever că “În unităţile de învăţămînt public sau privat se utilizează numai manuale școlare aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului și Sportului”. Cu alte cuvinte, sînt pasate spre teritoriu competenţele de management în educaţie, dar e păstrată neștirbită prerogativa ideologică a onor ministerului. Ne mai persistă în memorie scandalul furibund de acum cîţiva ani, cînd un manual de istorie își permitea să includă două rînduri frivole despre buzele senzuale ale unui domnitor. Atîta le-a trebuit! De la comisiile parlamentare și pînă la talk-show-urile televizate, lumea a fremătat de indignare. Pentru a nu se mai scăpa acum din mîini căpăstrul ideologizării “soft”, toate manualele vor trebui să-și continue anevoiosul drum către acreditare. Însă, ca de obicei, pînă vor urca Golgota, se va schimba ministrul. Şi (de două ori) programa… 58 Învăţămîntul italian, de pildă, nu-și face asemenea probleme de centralism (ne)democratic, în privinţa administrării manualelor. Orice editură e liberă să le tipărească și să le propună școlilor. Se oferă obișnuitele exemplare gratuite, pentru uzul profesorilor de specialitate, care selectează ei înșiși ediţia cea mai potrivită, o prezintă în faţa consiliului profesoral, iar după obţinerea acordului votat al colegilor, le solicită elevilor să și-o cumpere. Statele occidentale pesemne că au știut să evite reflexele centralismului ideologic, care la noi mai persistă chiar și la douăzeci de ani de la căderea comunismului. 21 martie 2010 Tactica sconcsului (1) În debutul freneziei din ultima vreme, privind identificarea scriitorilor colaboraţioniști, Bujor Nedelcovici a presărat încă din 2003, în volumul său Un tigru de hîrtie, anumite indiscreţii usturătoare. Prozatorul stabilit la Paris, după ce-a avut prilejul să-și studieze propriul dosar de la Securitate, a aflat stupefiat că bunul său prieten, criticul literar I.M. de la România literară, l-a turnat de-a lungul anilor către oculta instituţie. Prevalînduse de amiciţia dintre ei, I.M. a raportat intenţiile subversive ale lui Nedelcovici, ori a acţionat pentru moderarea gesturilor de exasperare politică ale acestuia. Firește că vulgara deconspirare a trecutului de dalmaţian e ultimul lucru pe care și-l dorește un scriitor, ce (supra)vieţuiește de pe urma reputaţiei sale. Ce-a avut de răspuns Mircea Iorgulescu la aceste acuzaţii precise și transparente? Cum și-a reparat imaginea șifonată, de personalitate duplicitară, care pe de-o parte propovăduiește spiritul critic și demnitatea individului, iar pe de altă parte clocește, pe bani buni, editorialele de prima pagină despre Epoca de Aur, la jumătatea anilor ‘80, iar în culise își toarnă sau își manipulează amicii? Atacul e cea mai bună apărare. Chiţibușarul gazetar pornește să-l ridiculizeze pe acuzatorul său. Vom afla, așadar, că 59 Bujor Nedelcovici e cam excesiv, întrucît amplifică în ochii publicului gravitatea retorsiunilor pe care le-a avut de suferit în comunism. E și cam emfatic, căci “umflă” artificial numărul anilor în care a fost retrogradat să lucreze pe șantier, unde n-a fost “simplu muncitor”, ci de-a dreptul un “merceolog”, care avea “biroul lui”. E și cam aiurit, căci anumite date calendaristice pe care le indică pot fi inexacte. Mai scrie și după ureche, amintind bunăoară de cartea lui François Mitterrand, Revoluţia permanentă, cînd de fapt Mitterrand a scris volumul Lovitura de stat permanentă. E și cam fanfaron, căci pretinde că, la arestarea tatălui său, și-a pus pe birou un citat, în limba franceză, din Virginia Woolf (“Je suis seul dans un monde hostile. La face humaine est atroce”), cînd se știe că era imposibil să găsești, în anul 1958, la Ploiești, un exemplar franţuzesc al romanului Valurile. După ce rîdem bine-bine la chichiţele avocăţești ale lui Mircea Iorgulescu, ne întrebăm totuși, scărpinîndu-ne cu mîna stîngă după ceafă: merita oare acest emfatic, acest fanfaron, acest aiurit, acest excesiv și acest “urechist” de Bujor Nedelcovici să fie turnat cu atîta abjecţie, de bunul său prieten, criticul literar I.M., la Securitate?! 22 martie 2010 Tactica sconcsului (2) Şi de unde s-a reîncălzit toată ciorba? Ziarul Adevărul relata, acum cîteva zile, că CNSAS a trimis la Curtea de Apel București dosarul lui Mircea Iorgulescu, pentru ca instanţa să se pronunţe despre eventuala calitate a acestuia de colaborator al poliţiei politice. Ambiguitatea situaţiei constă în faptul că, deși criticul literar s-a slujit în delaţiunile sale de numele conspirative “Dorin” și “Mirel”, nu i s-a regăsit totuși semnătura pe un angajament propriu-zis. Calitatea de membru PCR îl scutea de dubla afiliere oficială. Demersul CNSAS s-a derulat la solicitarea lui Bujor Nedelcovici, a fiicei poetului Eugen Jebeleanu, precum și a fi60 ului prozatorului Dumitru Ţepeneag. Cu toţii, consultînd dosarele la care aveau acces, au constatat că ei sau părinţii lor au fost turnaţi la Securitate de Mircea Iorgulescu. O altă victimă a conștiinciosului informator a fost Dorin Tudoran, care de asemeni confirmă pe blog că a regăsit, în paginile dosarului său, urmele de “bunăvoinţă” ale lui Iorgulescu. Acum pe unde va mai scoate cămeșa prolificul editorialist comunist al României literare? Ne va povesti iarăși despre “emfaza” lui Bujor Nedelcovici? Sau despre “fanfaronada” lui Eugen Jebeleanu? Sau despre “excesele” lui D. Ţepeneag? Sau despre “impresionismele” lui Dorin Tudoran? 23 martie 2010 Do ut des Gheorghe Grigurcu a reușit să-și perplexeze cititorii, acum doi ani, cînd în plin scandal în jurul unei cărţi neofasciste dedicate lui C. Noica, se preta la șocante gudureli: “Minuţios documentată, învederînd o remarcabilă vervă demonstrativă, scrierea lui Sorin Lavric e infuzată în marea majoritate a paginilor sale de un spirit de justiţie, care e, vorba lui Camus, «în același timp o idee și o căldură sufletească»”. De la Sorin Lavric pînă la Titu Maiorescu, obrazul gros al literaturii române a făcut o haltă de reajustare inclusiv pe la raftul lui Camus. Şi nimeni n-a făcut apoplexie. De-atunci a mai trecut ceva timp, iar impresariatul reciproc se mișcă natural (ca tenișii Adidas). Acum e Lavric cel care, în cunoscutul stil bolovănos-guduros, scrie despre Grigurcu în România literară, pentru a-i întoarce elogiile. Dar în ce hal? Să trecem peste greșelile gramaticale frapante: “împrejurimile cenușii al [sic! – L.A.] micului tîrg”; “portretul criticului, așa cum se desprinde din convorbirile cu Dora Pavel, e acela a [sic! – L.A.] unui inadaptat”. Să-i neglijăm cacofoniile mari cît o zi de post: “cu remarca că [sic! – L.A.]”. Să-i ocolim pleonasmele copleșitoare: “sensul semantic [sic! – L.A.] al cuvintelor”; criticul “scrie greu și laborios, cu o lentoare trădînd ruminaţia înceată” 61 (pesemne că Lavric ar fi preferat o scriere ușurică, de o sprinteneală trădînd ruminaţia… rapidă). Să-i omitem stupidităţile amuzante – ca aceea cînd ne spune că Gh. Grigurcu ar fi “un autor corosiv, vertical și inavuabil”. (Atîta vreme cît “inavuabil” desemnează, cu dicţionarul în mînă, ceva “rușinos, nedemn”, cu greu ar face insulta respectivă casă bună cu… verticalitatea.) Să insistăm, în lavricitate, doar pentru un ultim sfert de enunţ ghiduș, ce merită premiul special pentru neghiobie. Aflăm așadar că, în scrierile lui Gh. Grigurcu “…frazele nu-i pot fi anticipate în desfășurarea lor logică, de parcă cutele viiturii verbale formează niște pliuri…”. De notat: 1) cacofonia: “parcă cutele”; 2) incongruenţa: “cutele viiturii”; 3) tautologia: “cutele formează pliuri”. Do ut des. Un critic reputat s-a simţit obligat să introducă fraudulos în cetate o scriere extremistă, plasînd-o în vecinătatea lui… Albert Camus. Junele protejat îl îngroapă, în contrapartidă, sub un potop de insanităţi cu ifose și de aberaţii cu panaș. Doar ăsta e nivelul la România literară? Doar ăsta e nivelul în cultura română? 24 martie 2010 Se non è vero, è ben trovato Ultima carte a lui Adrian Marino e relevantă ca sumă a idiosincraziilor sale. Dar, prin intermediul lor, se conturează apoi, în subsidiar, imaginea telle quelle a societăţii românești. Iată, spre exemplu, o bîrfă aparent frivolă, care ne conduce gîndul spre alte detalii. “Dintr-odată îmi ajunge la ureche o știre care – după cum m-am convins repede – a făcut ocolul orașului. Profesoara de română, Monica Onojescu, la liceul unde era în ultima clasă fiul lui M.P., Adrian, dictează la un moment dat o anume bibliografie școlară. Printre care și una sau două dintre cărţile mele. Cînd Adrian Papahagi se ridică dintr-odată și exclamă furios: «Acesta nu, căci este peneţist». La care profesoara are o replică extraordinară, formidabilă: «Şi tatăl dumitale este fesenist». Ilaritate generală în clasă. Dar episodul 62 ilustrează gradul de fanatism și intoleranţă, care se instalase în familiile acestor proaspeţi guvernamentali «feseniști», carieriști, miniștri, directori, diplomaţi culturali etc.”. Ca să fiu sincer, pe vremea întîmplărilor evocate eram tocmai profesor la respectivul liceu (Gh. Şincai), și n-am auzit de acest episod picant. Dar, chiar de n-ar fi autentic, e pe deplin sugestiv pentru stilul unui intelectual care și-a făcut drum prin viaţă, presărînd coate în gură celor dimprejur. Ţin la îndemîna postumităţii (ba poate chiar și a antumităţii) detalii jenante legate de felul în care profesorul Marian Papahagi, tatăl elevului revoltat împotriva lui A.M., mi-a blocat obţinerea unor burse de specializare profesională în Italia, după 1989, sau alte amănunte, la fel de penibile, ţinînd de blocarea accesului meu în învăţămîntul universitar, din partea aceluiași Marian Papahagi. Dacă Famiglia a protestat împotriva includerii lui Adrian Marino pe o listă bibliografică, în schimb Il Capo di tutti i capi s-a războit nu doar cu mine (admit: puteam fi, să zicem, o figură dezagreabilă), dar și cu elevii pregătiţi de mine. Unii dintre ei au fost picaţi abuziv, la examenul de admitere în facultate, pentru simpla vină de-a fi studiat limba italiană cu mine, în timp ce alţii, întîmplător trecuţi de barajul vigilent, au fost radiaţi ulterior de la bursele în străinătate. Ah, “generozitatea” intelectualului lipsit de scrupule!… 25 martie 2010 De ce, nene Papahache? Şi, chiar așa, de fapt ce treabă avusese cu mine Marian Papahagi, de s-a străduit ani în șir să mă faulteze? Pe mine personal (burse blocate, situaţie universitară compromisă, două cărţi traduse de mine, preluate de el în vederea publicării, iar apoi uitate prin sertarele sale încăpătoare etc.), pe soţia mea de-atunci (care a demisionat de la catedra lui, unde ea era asistentă, precum și de la doctoratul coordonat de el), pe elevii mei, care visau cu naivitate să-și continue studiile de italiană (structura subiectelor de la admitere a fost modificată unila63 teral, fără ca ei să fie anunţaţi, pentru a fi defavorizaţi și apoi picaţi; cei reușiţi aveau de trecut, obligatoriu, primul test al curiozităţii maladive: “cu cine aţi studiat italiana?”, “unde aţi studiat italiana?”, “cine v-a fost profesor?” etc. – pentru a se ști cum se vor constitui “taberele” în facultate, cine va primi burse și note mari, cine va primi doar tifle arogante… Ajunsesem să-i sfătuim să nu mai zică nimănui că ne cunosc, ori că de la noi au învăţat ce știu…) De unde această ură feroce și perseverentă, împotriva mea, care nu-i făcusem nici un rău, ba chiar îl admirasem profesional, pe vremea cînd îmi predase, etalîndu-și farmecele histrionice? La urma urmelor, de ce să aștept și eu, ca Adrian Marino, cinci ani după moartea mea, ca să strig cu voce tare că mă doare? Că am fost furat la drumul mare? Că aranjeorii și trișorii își fac, în România, statuie și bulevard, pe cînd cei stîlciţi sub bocanci trebuie să stea cu ochii pironiţi la luminiţa din tunel? 26 martie 2010 O victorie a lui Papa Pirus Dacă tot am deschis discuţia pe tema asta, să-mi amintesc aici de “succesul” meu universitar de odinioară. Candidam în 1994 pentru postul de asistent, la catedra de limbi romanice a Facultăţii de Litere din Cluj. Întrucît soţia mea de-atunci, A.C., era deja asistentă acolo, știam că e nevoie de vreo doi-trei oameni pentru a acoperi mulţimea de ore. Totuși, profesorul Papahagi a hotărît să scoată un singur post la concurs, cu “dedicaţie” pentru I.S. (fosta mea colegă de liceu și facultate – bună cunoscătoare a limbii italiene, dar complet lipsită de publicaţii de specialitate). Eu pe-atunci aveam deja cîteva articole tipărite în presa literară din capitală, o traducere din franceză tocmai apărută la Ed. Univers din București, alte două cărţi traduse și predate chiar la Editura Echinox, condusă de M. Papahagi, iar în manuscris un Dicţionar italian-român şi român-italian. Decizia unanimă a comisiei animate de Papahagi a fost în favoarea lui I.S. și în defavoarea mea. Doar că hotărîrea cu 64 pricina a fost blocată de Consiliul facultăţii, care a constatat discrepanţa de activitate știinţifică a celor doi candidaţi. Un an mai tîrziu, postul a fost din nou scos la concurs, eu nu m-am mai prezentat, I.S. a trecut de comisie și de Consiliu, dar a picat la Senatul universităţii: publicaţiile ei continuau să fie insuficiente. Peste încă un an, cînd postul a apărut a treia oară la concurs, I.S. s-a plictisit de sportul respectiv și a plecat de la catedră și din ţară. În contextul nervozităţii extreme din peisaj, cu represaliile aplicate elevilor noștri și toate celelalte “delicatesuri” asupra cărora nu insist acum, A.C. a hotărît să plece și ea de-acolo, prin demisie. Astfel că, în loc să-și ia doi oameni care să-l ajute, M. Papahagi a rămas, dimpotrivă, fără trei specialiști. Cînd i-a apărut noua oportunitate a job-ului de la Roma, avea de fugit acasă, din capitala Italiei, în weekend, pentru a-și ţine avalanșa de cursuri și seminarii. Falimentul era inevitabil. În cazul lui, am înţeles că a fost vorba despre un infarct. P.S. Regele Pirus al Epirului i-a învins pe romani la Heraclea și Asculum, în 279 a.Cr., dar cu preţul unor pierderi atît de însemnate încît, la urmă, a pierdut întregul război. Deatunci datează cunoscuta expresie: “încă o victorie ca asta și sîntem terminaţi”. 27 martie 2010 Tactica sconcsului – reloaded Mircea Iorgulescu își prelungește zbaterea pe uscat, oferindu-ne noi prilejuri de perplexitate. Acum cîteva zile profeţeam, mai degrabă cu ironie, că îl vom revedea pesemne înhăţîndu-și toţi acuzatorii și reacuzîndu-i, la rîndul lui, de cele mai fanteziste ori spectaculoase deviaţii, pentru a se lustra pe sine. Glumeam eu, ce-i drept, dar iată că Iorgulescu nu glumește! A fost uitat, deocamdată, din jetul ţîșnitoarei buboase, poetul Dorin Tudoran, care a apucat de-asemeni să confirme că și-a văzut dosarul de la Securitate, ce includea turnătoriile lui I.M. Dar să nu disperăm în legătură cu obrazul gros al unor 65 contemporani. Dexterităţile de-acum ale fofilistului M.I. confirmă duplicităţile de-atunci ale lui I.M. În fond, de ce-am fi sperat că o revoluţie poate schimba un caracter? Sau că poate repara o lipsă de caracter? Aiurea! Cel mult schimbă topica unor iniţiale… 28 martie 2010 Vaca psihanalizei dă lapte praf Volumul de memorii al lui Adrian Marino ne-ar putea oferi, în sfîrșit, piatra de hotar pentru examinarea penumbrelor jenante ale culturii române. Spre deosebire de privitorii naivi, care admiră desenul din covorul agitaţiei publice, autorul clujean a răsucit totul pe dos și ne arată, cu încăpăţînare, tehnicile cusăturii. Dispunerea punctelor de tensiune, la vedere, e argumentată prin împletirile de aţe, iţe și fiţe colorate, în dedesubturi. O adevărată cercetare a Vieţii unui om singur ar presupune asumarea premiselor protagonistului, urmată de analiza comparată. Care e configuraţia reală a culiselor? Unde o redă corect Marino? Unde, în schimb, o stîlcește și o caricaturizează (din ranchiună, din egocentrism, din resentiment)? În locul unui asemenea demers matur, constat amuzat că se recurge la expedientul psihanalizei. În recenta dezbatere de la Uniunea Scriitorilor din Cluj, s-a vorbit despre de toate și despre nimic, amintindu-se “relaţiile proaste cu mama lui, care nu-l iubea, tatăl său care nu-i arăta afecţiune… Astfel el și-a căutat părinţi de substitut: cultura și recunoașterea în străinătate. Apoi, el vorbește despre cum lucra în schimbul de noapte la fabrică, cum a fost urmărit de Securitate și de colegii lui, ceea ce uneori e același lucru. Avînd aceste experienţe, el nu a fost liber lăuntric. Nimic nu a mai estompat ulterior dezamăgirea și suspiciunile sale”. Întrucît, mai devreme sau mai tîrziu, cu o moarte sîntem cu toţii datori, aș vrea să vin în sprijinul celor care, vreodată, se vor întreba în legătură cu polemicile literare pe care le tot 66 public de douăzeci de ani încoace. Așa că ţin să precizez foarte limpede, pentru publicul cititor, că eu unul am avut relaţii calde cu mama mea, care mă iubește, tatăl meu mi-a arătat afecţiune, n-am lucrat la fabrică (ci doar la un depozit de alimente, în vacanţele de vară) și nici în schimburi de noapte, nu știu dacă am fost sau nu urmărit de Securitate (iar dintr-o adresă primită de la CNSAS, s-ar părea că mai degrabă nu). Cît despre colegii binevoitori… dacă n-am făcut carieră, datorită sprijinului lor dezinteresat, în orice caz m-am considerat și mă consider pe deplin liber lăuntric. Trăiască Freud! 29 martie 2010 Limba dulce mult aduce Am trăit s-o vedem și pe asta. Numărul pe martie al revistei Historia tratează pe larg despre O afacere: cultul lui Ceauşescu. Tema e atacată de istorici (Adrian Cioroianu, Zoe Petre), e descrisă de ziariștii de-atunci și de-acum (Romulus Căplescu, Ovidiu Nahoi). Tonul și orientarea critică a abordărilor se descifrează încă din titluri: Industria slugărniciei; Cine a profitat de cultul lui Ceauşescu?; Burebista, folosit în interesul ceauşist; Omagiul, paşaport pentru publicare etc. Ideea este că unii contemporani ai noștri s-au cocoţat, cu obrazul gros, pe loitra carului triumfal pentru a-și rezolva, implicit, și o mică problemă personală de carierism, după cum se arată încă din editorial: “Cultul personalităţii nu ar fi fost posibil fără contribuţiile, adesea voluntare, ale unui mare număr de români – unii chiar talentaţi, alţii simpli veleitari. Cultul Conducătorului nu era pentru toţi o corvoadă”. Ne frecăm la ochi și nu ne vine să credem ce citim, tocmai în mensualul pe a cărui copertă stă scris cu litere mari DIRECTOR: ION CRISTOIU. Nu că dom’ șef n-ar face o treabă bună, dar cum de s-a coborît și Măria-Sa printre noi, muritorii de rînd, de la înălţimea biroului său, ca să ne relateze una-alta din proprie experienţă, de pe la Scînteia tineretului? A ajuns adjunctul lui Nicu Ceaușescu să muște mîna care l-a hră67 nit. Un mic pas înainte pentru istorie, un alt pas înapoi pentru igiena etică individuală. Printre diverse picturi cu flori și tricolori, printre amuzante citate reluate în exergă din Ovidiu Genaru, Ion Dodu Bălan, Horia Firănescu, Victor Tulbure ori Sandu Alexandru, elev la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, iată și un instructiv tricotaj din poetul Adrian Popescu: “Fiul superb al unei generaţii / Veni pe lume iarna – ca bărbaţii / Acestei ţări ca un inel, o ţară / La care înnimbînd Carpaţii / Destinul lor e piatră rară”. Probabil e vorba de o coincidenţă de nume, altfel cum să credem că actualul șef al revistei Steaua, membrul reales în Consiliul Uniunii Scriitorilor, membrul în juriul pentru decernarea premiilor U.S.R., membrul care a desemnat recent cîștigătorii premiului Ariel (de amuzantă pomenire) e una și aceeași persoană cu meșteșugarul carierist de odinioară? Trăim în miezul unui ev aprins. 30 martie 2010 Brambureală Înaintea alegerilor parlamentare, actualul partid de guvernămînt s-a angajat să mărească salariile din învăţămînt cu 50%, pentru a respecta legea votată în unanimitate de Parlamentul României. Inclusiv pe baza acestei promisiuni, alegerile au fost cîștigate, iar șeful partidului respectiv a devenit șef al executivului. După cîteva luni de tatonări și amînări, s-a ajuns totuși la concluzia că această promisiune electorală a fost greșită și ea nu poate fi onorată. Legea a fost suspendată. Între adoptarea și suspendarea ei, s-a scurs oricum o perioadă de timp, în care legea a existat, dar n-a fost aplicată. Pentru această scurtă etapă s-au iniţiat și s-au cîștigat deja cîteva mii de procese, în favoarea cîtorva sute de mii de profesori. Sentinţele au caracter definitiv și executoriu. Primul-ministru a ieșit în faţa publicului și a promis că drepturile salariale obţinute de profesori prin sentinţele judecătorești vor fi onorate de guvern, eșalonat, în anii 2011 (34%), 2012 (33%) și 2013 (33%). 68 Acum sîntem în momentul în care alte cîteva sute de mii de profesori – printre care mă aflu și eu – ne pregătim să acţionăm, la rîndul nostru, guvernul în justiţie, pentru aplicarea uniformă a legii, prin extinderea efectului sentinţelor, în mod echitabil, asupra întregii categorii profesionale. E oare chiar necesară această nouă măsură de forţă? Nu există cineva cu scaun la cap, care să ia o decizie de bun-simţ, înaintea noului val de procese? 31 martie 2010 Putere de sacrificiu Revoluţionarul Teodor Mărieș a anunţat în conferinţa de presă de ieri că iese din greva foamei, după cîteva zeci de zile. El recursese la gestul extrem pentru a da un brînci organismelor statului în direcţia democratizării. Mărieș a protestat, mai întîi, împotriva nepedepsirii criminalilor din decembrie 1989, solicitînd urgentarea proceselor și transparenţa cercetărilor. Printr-un scandal internaţional, Asociaţia 21 Decembrie 1989 a reușit pînă la urmă să intre în posesia unor copii după actele de cercetare, în vederea limpezirii evenimentelor revoluţionare. Probabil că, la publicarea lor pe internet, vom avea cu toţii o serie de surprize consistente. A doua ţintă a lui Teodor Mărieș a vizat stabilirea calendarului precis pentru adoptarea legii lustraţiei. Prin această măsură ar urma să fie îndepărtaţi din funcţiile publice foștii demnitari comuniști, care mai zac prin posturi călduţe. În urma întîlnirii cu președinta Camerei Deputaţilor, se pare că și acest obiectiv al protestatarului a fost atins. În România, ţară din zona Balcanilor, nici măcar votarea unanimă a unei legi nu garantează aplicarea ei. Așadar nimeni nu-i mai naiv decît e cazul, punîndu-și speranţele în viitoarea adoptare a unei viitoare legi, care să fie respectată… în viitor. Însă militantismul disperat și energia tenace a unui om care și-a riscat sănătatea, pentru ca nouă, tuturor, să ne fie ceva mai bine, merită un moment de reflecţie impresionată și măcar atît, un singur cuvînt: “mulţumesc”. 69 1 aprilie 2010 Papini despre Dante Mă bucur să anunţ că, după o lungă așteptare, a fost în sfîrșit publicată în limba română cartea lui Giovanni Papini, Dante viu. Eu i-am așteptat apariţia aproape zece ani, de cînd am tradus-o și am schimbat cu ea vreo trei editori, pînă l-am găsit pe cel potrivit, care nu doar să promită, ci să și aplice concret cele zise: Editura Pergamon din Bistriţa. Dar profesorul Alexandru Marcu, bun prieten cu însuși Papini, în comentariul dedicat versiunii originale încă la 3 iunie 1933 (!), îi prevedea o rapidă transpunere românească și un binemeritat succes. Iată că a fost nevoie totuși de vreo… 77 de ani. Habent sua fata libelli. Pentru edificarea cititorilor reiau aici prezentările de pe ultima copertă: “Trebuie să facem pentru Dante, la urma urmelor, ceea ce-a făcut Socrate pentru filosofie: să-l coborîm din cer pe pămînt. Am înălţat, cu cele mai bune intenţii, o statuie mai înaltă decît în realitate: ar fi timpul să readucem la viaţă omul adevărat, omul viu. Nu pentru a-l diminua – căci ceea ce e în mod etern mare în el rezistă la orice tentativă a mărunţilor de noi –, ci pentru a-l înţelege mai bine. Un gigant cum e Dante nu are nevoie de tocuri false, catalige sau farduri” (Giovanni Papini). “Din viaţa ilustrului său concetăţean, Papini știe că se cunosc prea puţine amănunte sigure; din viaţa exterioară. Şi atunci, se va resemna să înfăţișeze un tablou moral, spiritual, al existenţei lăuntrice, reconstituit cu ajutorul operei lui Dante, dar, să nu omitem, și cu ajutorul dantofililor ori dantiștilor, ori pedanţilor istorici literari, cei atît de ocărîţi (…). Cartea aceasta are meritul de-a dovedi curajul inovării, într-o materie sacrosanctă și intangibilă, cum este critica dantescă oficială. O carte de atitudine, ca toate ale lui Papini, la care se adaugă, invariabil, savoarea autobiografică atît de căutată astăzi” (Alexandru Marcu). “Autorul își propune, încă din premise, să contureze o imagine «umanizată» a poetului medieval, pe baza trăirilor lui cotidiene (eșecuri personale, iubiri neîmpărtășite), în lo70 cul obișnuitei statui încruntate a artistului luptător” (Laszlo Alexandru). Întrucît versiunea română va fi difuzată mai ales în reţeaua bibliotecilor publice, ea poate fi parcursă, în format electronic, și pe site-ul meu. 2 aprilie 2010 Spiritualitate În mașină sau acasă, mi-am format reflexul de-a schimba instantaneu postul de radio, atunci cînd încep reclamele. Azi dimineaţă n-am fost suficient de sprinten și am apucat, cu jumătate de ureche, primul slogan. Lumea era îndemnată să-și cumpere ghidul de călătorie tipărit de ziarul Adevărul, cam în felul următor: “Vrei să cunoști spiritualitatea lui Che Guevara? Vino în Cuba!”. După ce-am izbucnit într-un rîs instantaneu, mi-am zis că povestea e totuși prea de tot neghioabă. Oare cum aș reacţiona, mergînd în Salvador, Chile ori Africa de Sud și auzind acolo, la vreun post de radio, sloganul corespondent întru gogomănie? “Vrei să cunoști spiritualitatea lui Ceaușescu? Hai cu noi în România!” Angajaţii nătărăi mănîncă aguridă, iar șefilor li se strepezesc dinţii. Te pomenești că de-asta și-a dat demisia azi, în bloc, toată ștăbimea de la Adevărul… 3 aprilie 2010 Porecle Se pare că fantezia onomastică românească e inepuizabilă. Citesc despre tineri mondeni porecliţi “Syda”, “Poponeţ” etc. Marin Preda are un personaj cu sculă mare, numit de ceilalţi “Puloș”. În școala mea era un flăcău înalt, un vlăjgan, pe care colegii îl porecleau “Pizdu”. Ilaritatea involuntară se producea mai ales la partidele de fotbal din curte, cînd spiritele erau încinse, iar juniorii urlau fără reţineri: “Hai, Pizdu!”, “Dă mingea, bă Pizdule!”. Strict autentic. 71 4 aprilie 2010 Amintiri din copilărie (1) Probabil că, între cei care am supravieţuit în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, fiecare aveam un anumit motiv de acută nemulţumire. Unii acuzau frigul din case, alţii foamea, alţii sărăcia, alţii cenzura, alţii umilinţele de nedescris, alţii înghesuiala pe troleibuzul care venea cînd și cînd, alţii frica difuză și permanentă, alţii lipsa de perspective. Şi tot așa mai departe. Pe mine mă deranjau variantele rare de a-mi exersa limbile străine, pe care le învăţam din pasiune și dintr-o anumită înclinaţie înnăscută. În oceanul de conformism și uniformitate, care se întinsese peste capetele noastre, procurarea unei cărţi în altă limbă decît româna era un eveniment, iar revistele și ziarele străine erau complet inexistente. Politica stalinistă de izolare totală faţă de restul Europei izbea, mai întîi, în posibilităţile de comunicare. Internet și computere oricum nu existau, iar mașinile de scris erau înregistrate la miliţie, unde în fiecare an trebuia să te prezinţi cu “mostre” dactilografiate, la obișnuitul control. Pentru a scrie, lumea se refugia în faţa caietului și a stiloului (creioanele aveau mină subţire, care se tocea ori se rupea ușor, iar pixurile, din plastic ordinar, curgeau și lăsau pete pe hîrtie). În schimb stilourile!… Mă gîndesc la cele chinezești, aduse pe furiș din Ungaria, cu peniţa suflată în aur și capacul sclipitor. O minune. După al doilea stilou distrus, l-am descoperit pe meșterul Maniu. Era unicul meșteșugar privat care mai exista în Cluj. Toate celelalte servicii fuseseră demult naţionalizate, doar el mai rezista, reparînd stilouri. Avea o odaie în centrul orașului, cu ieșire pe străduţa din faţa Casei lui Matei, vizavi de restaurantul Intim (care se numea așa, fiindcă doar femeile aveau voie să intre acolo, la un pahar de Cico). Atelierul meșterului Maniu era liliputan, abia încăpea el însuși în cămăruţă, plus încă un client. Ceilalţi așteptau la rînd, afară, în stradă. 72 5 aprilie 2010 Amintiri din copilărie (2) Aveam-n-aveam treabă la meșterul Maniu, mă duceam să repar stilouri. Mă impresiona atmosfera absolut unică pe care o găseam acolo. Vînzătoarele de la alimentara te primeau pe vremea aia scîrbite și te repezeau îndată ce intrai în prăvălie: “N-avem!”. El te observa cu o privire curioasă, poate ușor ironică, o atitudine respectuoasă și plină de solicitudine. Era un bărbat slab, cu tenul negricios și niște mîini uriașe pentru statura lui pipernicită. Niște ochi vii și mereu prietenoși. În opinia mea de elev, părea un om în pragul bătrîneţii. Totdeauna purta un halat albastru-închis. (Odată am ajuns împreună cu el, la ora deschiderii, m-a poftit amabil să intru, dar n-a luat stiloul să-l vadă pînă ce nu și-a îmbrăcat tacticos halatul.) De obicei desfăcea cu gesturi sigure stiloul, îl examina cu mare precizie și în cîteva secunde stabilea diagnosticul: trebuie schimbată peniţa, trebuie înlocuit capacul fiindcă i s-a dislocat arcul interior, e rupt filetul din corpul principal etc. Eu îl ascultam fascinat de siguranţa și profesionalismul lui fără greș, aproape că nu-mi mai păsa ce anume zice. Apoi se răsucea spre una (ori spre alta) dintre cutiuţele lui, înhăţa dintr-o mișcare piesa exact necesară, o monta cu aceeași precizie, încărca stiloul cu o cerneală specială, Pelikan, hașura cîteva linii pe o foaie, de probă – gata! În două-trei minute, pe o sumă foarte modestă, aveai un stilou ca și nou. Iar chilioara lui era o minunăţie: de la pilele, șurubelniţele și patentele miniaturale de care se slujea, pînă la miile de șuruburi, arculeţe, capace, peniţe care-și așteptau rîndul pentru a fi utilizate. Mai încolo erau ceasul pe perete, cîteva diplome în ramă, cîteva articole de ziar sub sticlă înrămată, care vorbeau cu entuziasm despre îndemînarea meșterului. Atît apucam de obicei să văd, examinîndu-i în paralel mîinile harnice și ascultîndu-i explicaţiile precise, în cele cîteva minute. 73 6 aprilie 2010 Amintiri din copilărie (3) Cred că abia la a zecea vizită, pe cînd mă pregăteam să plec, ameţit de gesturile lui vrăjitorești, mi-am ridicat ochii. Drept în faţa mea, la un metru deasupra capului său, pe perete, se lăbărţa o fotografie imensă a lui Ceaușescu. Avea atitudinea aceea marţială bine cunoscută, de președinte înfășurat cu tricolorul peste piept, dar ţinînd triumfător în mîini un sceptru regal. Doar mutra porcină, rînjitoare, trăda satisfacţia groasă a parvenitului și dădea un mic contrast întregii făcături. Am ieșit de-acolo complet zăpăcit. Ce voia să spună meșterul Maniu cu poza aia, expusă la loc de cinste? Era taxa de protecţie, pe care o plătea cu inima strînsă, în lumea propagandei, pentru a nu-i fi închis măruntul atelier de reparat stilouri, din centrul Clujului? Sau era mai curînd forma sa de sarcasm anticeaușist? (Căci imbecilitatea expresiei de pe chipul prezidenţial era de domeniul evidenţei.) Trebuia să aflu neapărat. La următoarea ocazie, îndată ce l-am revăzut, i-am căutat privirile, să citesc în ele mica sclipire de complicitate. Dar nu. Aceleași gesturi politicoase, precise, corecte, aceeași căutătură prietenoasă – nimic mai mult. Atunci m-a apucat stînjeneala. Am început să-mi învîrt ochii prin atelier, ca să nu-l mai văd. Şi brusc, în dreapta mea, am fost atras de o inscripţie în limba franceză. Mi s-a părut un detaliu supranatural, în acea realitate dictatorială a anilor ‘80 care exilase orice frază sau sunet în vreo limbă străină. Mi-am năpustit atenţia într-acolo. Era un afiș despre malul mării, foarte albastru, cu cerul și valurile ca-n filme. Doi tineri frumoși (el și ea) alergau cinematografic pe nisip, rîzîndu-și fericiţi. Iar sloganul zicea: VIVEZ VOTRE VIE! VENEZ EN ROUMANIE! Textul îl am și-acum în faţa ochilor, după douăzeci și cinci de ani. Dar am făcut eforturi serioase pentru a uita scîrba copleșitoare cu care am ieșit din atelierul meșterului Maniu, spre a nu mai reveni acolo niciodată. După ce mi s-a defectat ultimul stilou reparat, am reînceput să scriu cu pixul. 74 7 aprilie 2010 Necazuri în Paradis? Mircea Cărtărescu e, de cîteva decenii bune, favorizatul tuturor clasamentelor literare. Odinioară, pe cînd începuse cu poezii, era de departe cel mai talentat poet român contemporan (împins pe tron de insistenţele lui Nicolae Manolescu). De cînd s-a făcut prozator, nu există altul mai bun ca el. De la un triumf la altul, gloria internă i s-a tot pîrguit, în așteptarea consacrării internaţionale. Lumea îl venera pioasă, îl aplauda respectuoasă și aștepta încrezătoare măcar blazonul unui Nobel. Dar titlul mondial l-a primit Herta Müller, care a optat pentru implicarea etică în realitatea înconjurătoare, nu pentru refugiul prudent în lumile paralele. Pentru deconstruirea, prin scris, a efectelor nocive ale dictaturii, nu pentru nombrilismul estetic. Locurile fruntașe, în clasamentele interne, continuă să-i fie rezervate lui Cărtărescu. Însă parcă nici gustul succesului nu mai e același. Artistul se apucă să-și cravașeze criticii: “Nu poţi găsi o fărîmă de adevăr, măcar, într-o glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngîmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină credibil. Odinioară, blestemul suprem în literatură era «lăuda-te-ar Bogdan-Duică», acum, dacă te laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu. Sunt foarte mîndru că unii critici m-au pus pe primul loc, dar la fel de mîndru că alţii nu m-au menţionat deloc sau au găsit cărţile mele submediocre. M-a amuzat foarte tare Paul Cernat, care-a reușit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze – a suta oară – că o altă parte a ei e proastă. Așa e cînd vrei să împaci prea multă lume”. Cu sudalma pe buze, duios Cărtărescu trecea… 8 aprilie 2010 De la Václav Havel la… Alessandro Manzoni Unul dintre conceptele de bază ale disidentului Václav 75 Havel, expus în eseistica sa anticomunistă, era acela despre “puterea celor fără de putere”. În contextul regimului totalitar, care fărîmiţează relaţiile interumane, ca refugiu extrem poate fi încă folosită arma onestităţii profesionale. În societatea care încurajează abuzurile și selecţia inversă, motivată prin obedienţă politică, meșterul berar făcîndu-și conștiincios treaba va ajunge inevitabil în conflict cu ceilalţi. Va reclama furnizorii necinstiţi, clienţii abuzivi, fluxul economic înţepenit și, din una în alta, va intra oricum în coliziune cu mecanismul statal. Soluţia? Dacă toată lumea și-ar face bine treaba, dictatura s-ar eroda și, după o vreme, s-ar prăbuși. Recitesc în aceste zile romanul lui Manzoni, Logodnicii, și regăsesc unele idei înrudite, exprimate însă cu 150 de ani mai devreme (!). Federigo Borromeo îl ceartă pe parohul Don Abbondio, care a refuzat, de frică, să încheie mult așteptata căsătorie dintre Renzo și Lucia, întrucît fusese ameninţat de abuzivul Rodrigo. Cardinalul îl admonestează pe preot, pentru lașitatea de care s-a lăsat călăuzit, spunîndu-i printre altele: “Fără îndoială, nu vei fi întrebat niciodată dacă i-ai silit sau nu pe cei puternici să-și facă datoria, căci nu ţi-au fost date nici chemarea, nici mijloacele pentru aceasta. Dar vei fi întrebat dacă ai folosit mijloacele care-ţi stăteau în putere ca să faci ceea ce era de datoria dumitale, chiar atunci cînd cei tari ar fi avut îndrăzneala să te oprească”. O nuanţă de gîndire foarte actuală și în zilele noastre. 9 aprilie 2010 Parlez-vous passaresté? Vorbiţi păsărește? Asta mi-a venit să-ntreb, azvîrlindu-mă în lectura cărţii publicate de Ioana Macrea-Toma, Privilighenţia. Mă interesa tema, mă interesa epoca – dar pînă acuma n-am reușit să trec de primul șuvoi, Introducerea. Unde am găsit adevărurile spuse cam așa: “Opţiunile politico-literare ale scriitorilor români în comunism nu fac neapărat dovada unui deficit de verticalitate 76 morală sau a unei retractilităţi lucrative, ci sunt înscrise și chiar prescrise de o anumită stare socio-instituţională a cîmpului literar, ce formatează într-un chip diferit de alte cîmpuri culturale orizontul și elasticitatea de acţiune a agenţilor săi” (p. 7). Ufff! Am transpirat instantaneu văzînd ce m-așteaptă. Am zis să fac totuși încă o încercare. Am citit mai departe: “Ceea ce vrem să sugerăm, în fond, este că există corelaţii între beligeranţa autocentrată a generaţiei ‘60, investiţiile energetice majore în negocierile intra-literare de publicare, articularea unei autonomii instituţionale revendicată ca proiect de rezistenţă și substituirea reţelelor orizontale clandestine de afirmare printr-o relaţionare verticală cu redactorii culturali ai Europei libere, toate fiind subsumabile unei înţelegeri culturale a faptului politic, cu efecte în plan estetic și mai ales în cel socio-politic” (p. 10-11). Mă scuzaţi, despre ce-i vorba în fraza asta? Singurul lucru amuzant pînă acum e pompoasa Tabula Gratulatoria, unde autoarea le mulţumește “profesorilor mei de la Facultatea de Litere” (indicaţi și nominal), pentru cartea de faţă, care “poate figura ca un ecou sau ca o continuare a discuţiilor seminale și problematizante”. Mă rog, dacă e vorba de “discuţii seminale și problematizante”, atunci într-adevăr unde sînt doi, al treilea e de prisos. 10 aprilie 2010 Paradis cu pete de culoare Poetul Vasile Dan evocă, în tonuri nostalgic-luminoase, un colţ de Italie. Pentru a-și convinge cititorii, își ia în sprijin și cîteva personalităţi literare. “Lordul Byron a atins Paradisul, nu departe de republica florentină, cu piciorul său bolnav, în «Cinque Terre», în Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola și Riomaggiore, în «Il golfo dei poeti» din faţa portului La Spezia, scăldat în azurul infinit al Mării Ligurice, pe Rivieră, între Carrara și Genova. După Lordul Byron aici a respirat liric și Eugenio Montale (premiul Nobel pentru literatură în 1975) 77 care a și lăsat înscris pe o placă de Carrara – se putea altfel? – un superb poem, Portovenere, în piaţeta care acum i-a și împrumutat numele.” Denumiri rezonante, ecouri poetice, impresii lirice. Asta îmi amintește excursia de anul trecut, la Genova, cînd am vizitat orașul și cîteva din frumuseţile sale turistice (am trecut cu mașina prin faţa casei unde s-a născut Eugenio Montale). Într-una din zile prevăzusem chiar o escapadă, cu vaporașul, pînă la Portofino. Vremea nu era turbată, nici marea furtunoasă. Prudent din fire, nu mîncasem nimic în dimineaţa respectivă, pentru a mă feri de surprize. Totuși, după vreo jumătate de oră, hîţînat și răsucit de tangajul navei, a trebuit să mă ridic din mijlocul elevilor și al colegilor pentru a da fuga la pupă. În graba mare, n-am mai apucat nici să-mi scot ochelarii, înainte de-a voma peste bord. 11 aprilie 2010 Comparaison n’est pas raison “Tot a mea era mai «mare»” – jubilează Nicolae Manolescu în România literară, făcînd o comparaţie între a lui și a lui Alex. Ştefănescu. Să adăugăm, pentru a fi corecţi, că exclamaţia se referea la dimensiunile… cărţilor scrise de cei doi: “Ceea ce mi-a pus însă capac a fost socoteala cu meritele Istoriei literaturii. A lui, nu a mea. I-a numărat paginile, semnele, a cîntărit-o, a măsurat-o. Nu m-a mirat neapărat o astfel de cantitativă judecată critică. Fusesem și eu invitatul emisiunii lui de tv intitulată, în același spirit mercantil, Un metru cub de cultură. Dar eram sigur că voia să-mi concureze Istoria critică. Calculul nu i-a reușit, din fericire. Tot a mea era mai «mare»”. Acești flăcăi, la vîrsta senectuţii, se pare că îi aplică și istoriei literare principiul prazului: alb la cap, dar verde la coadă… 78 12 aprilie 2010 Privatizarea modelelor Probabil că marile nume ale literaturii, ale culturii, ar trebui să rămînă undeva sus, într-o ramă, ca puncte luminoase de reper pentru toată lumea. Doar într-o cultură visceral mediocră pot fi privatizate modelele, în beneficiul cîtorva hrăpăreţi aroganţi. Bătaia reciprocă pe burtă le crește oare cota pariurilor? Odinioară H.-R. Patapievici era declarat (cu seriozitate) un Kierkegaard de București, Andrei Pleșu era un Montaigne român, iar Gabriel Liiceanu, un Heidegger (de Dîmboviţa, probabil). Ulterior, pe cînd sărea puricele potcovit la ceruri, iar Vladimir Tismăneanu își tipărea volumul de dialoguri cu Ion Iliescu, politologul american a fost proclamat de Cărtărescu “un Proust al comunismului românesc”. Pur și simplu. A venit azi rîndul aceluiași Cărtărescu de-a fi comparat cu poetul Dante! Ca ce chestie? Păi, de cînd a fost criticat de mai tinerii Daniel Cristea-Enache și Paul Cernat, și-a amintit isteţul C. Stănescu, vezi Doamne, că la fel a păţit și florentinul din Trecento, cînd a fost prezentat în lumini și umbre de către Boccaccio. Așadar Alteţa Sa postmodernă n-ar trebui să protesteze, ci să se simtă adînc flatat(ă) de intensitatea criticilor. Lăsînd la o parte ipocrizia complimentului, ne scărpinăm cu deștu-n ţeastă și ne întrebăm cu nedumerire: dacă pe fotoliul lui Dante și-a așezat nonșalant posteriorul Mircea Cărtărescu, atunci care anume organe de-ale lui Boccaccio le-ar reveni, la preţ de mercurial, celorlalţi doi? Ficatul? Splina? Genunchiul stîng? Mărul lui Adam? Ptiu, drace! 13 aprilie 2010 Oulipo Oulipo e o societate culturală franceză cu totul trăznită, preocupată de fenomenele lingvistice bizare și confluenţa lor cu matematica: jocurile de cuvinte, lipogramele, cuvintele încrucișate, calambururile, cuvintele-valiză etc. Printre fondatori, cel mai cunoscut era prozatorul Raymond Queneau. 79 Regulile după care se conduce confreria – așa cum le găsesc descrise pe un site – mi-o fac cu atît mai simpatică: “Poţi deveni membru Oulipo prin cooptare. Un membru nou trebuie să fie ales în unanimitate, cu condiţia să nu fi cerut niciodată să facă parte din Oulipo. Fiecare «cooptat» e desigur liber să refuze adeziunea (refuzul său e, din clipa aceea, definitiv) dar, odată ales, el nu mai poate demisiona decît dacă se sinucide în faţa aprozilor (cel puţin doi). Membrii societăţii rămîn oulipieni chiar și după moartea lor: atunci ei sînt, potrivit formulei consacrate, «scuzaţi din motive de deces»”. Principiile astea poate că ar trebui introduse și la Academia Română. 14 aprilie 2010 Şcoala ipocriziei Revista electronică Acum a avut iniţiativa de-a relua textele mele polemice despre monografia lui Sorin Lavric și tentativa sa de reabilitare forţată a lui C. Noica, a tinereţii legionare a acestuia. La secţiunea de comentarii, un cititor subliniază, cu oarecare cinism, cochetăria gînditorilor occidentali cu diversele dictaturi. “Nimic nou sub soare: un intelectual strălucit, fascinat de violenţa (legionară) ca soluţie la problemele puse de democraţie, cedînd cînd violenţa (comunistă) i-a fost aplicată, constant în nevoia de a rămîne pe scenă și în centrul unui cerc de admiratori. Franţa, în care trăiesc, e plină de astfel de oameni (majoritar au fost fascinaţi de violenţa comunistă, iar de cedat, nu violenţei capitaliste i-au cedat, ci ispitei banilor și televiziunii). Şi toţi se citează și studiază unii pe alţii, chiar cînd nu se iubesc și se critică, astfel că mereu aceleași nume ocupă faţa scenei și sunt în programul învăţămîntului. Şi cînd mor, devin bulevarde, teatre, cinematografe, centre culturale. Nu văd de ce societatea românească i-ar refuza lui Noica, ceea ce societatea franceză le acordă lui Sartre și atîtor altora…” În răspunsul pe care i l-am formulat, am încercat să punctez nu doar constanta atracţie totalitară, din gîndirea lui Noica, 80 dar și frapanta ipocrizie a ucenicilor săi, care după 1989 ni-l tot reîmpachetează pe gînditorul de la Păltiniș în ambalajul democraţiei, al europenismului și al drepturilor omului: “Mă bucur că domnul C. a ajuns la concluzia că Noica a fost fascinat de violenţa legionară (și împotriva soluţiilor democratice), iar acum ciracii lui Noica încearcă menţinerea sa cu orice preţ în primul plan al discuţiei publice. Tocmai despre asta cred și eu că este vorba. Cu o mică diferenţă esenţială, faţă de realităţile occidentale. La noi, în România, intelectualul care mai întîi a fost legionar, iar apoi a devenit agent de influenţă al lui Ceaușescu este prezentat, în lumea snoabă, ca un mare gînditor de talie europeană și un model demn de urmat în prezent. Iar o carte care, pentru a atenua păcatele publice ale lui Noica, elogiază spiritul Mișcării Legionare, este recompensată de însăși Academia Română. Cu un premiu purtînd numele lui Titu Maiorescu (unul, totuși, dintre marii democraţi ai culturii române…). Pînă la urmă, poate că nu ticăloșia deranjează mai mult, ci ipocrizia. Vorba unui francez de-al d-lui C.: J’appelle un chat un chat, et Rollet un fripon”. 15 aprilie 2010 Cip-cirip! Cip-cirip! “Nu trecerea pură și simplă a vremii face distanţarea necesară aprecierii trecutului, ci expansiunea acesteia, cumularea vremurilor petrecute, a viziunilor compoziţionale care să-i întregească, prin spaţializare, procesarea sensului și cît mai complet înţelesul. Şi raţionalist și indeterminist și relativist etc., nu numai dualist – prin excelenţă maniheist, dialogul polemic superficial și obtuz (escalada încrîncenării polemice ducînd, în speţă, în ridicolul combaterii unui naţionalism cu altul, sau, la grotesc, cu ultranaţionalismul) prin refractarităţile sale, ci redobîndind favoarea compoziţională a sfatului din agora, adîncitor și revelator.” În caz că nu v-aţi prins, păsăreasca de mai sus reprezintă critica feroce pe care un anume Rogobete mi-o adresează în 81 revista Argeş. După ce-și va traduce poliloghia (din imbecileză în română), îi promit că voi răspunde mai elaborat. Pînă atunci pot să-i spun doar: “hîșșș!”. 16 aprilie 2010 Martor ocular Pînă la urmă am intuit totuși, cu eforturi disproporţionate, de ce s-a supărat Rogobetele pe articolul meu despre Noica. El nu e deloc convins că meditatorul din Păltiniș a fost sedus de ispitele totalitare. Ar fi fost, dimpotrivă, un filosof sfios și blajin, în măsură să-ţi taie răsuflarea de cumsecădenie. Şi ne spune asta, cu experienţa sigură a martorului ocular: “Personal, prin jocul întîmplării, am strîns, în redacţia unei reviste antedecembriste bucureștene, mîna cuminţeniei sale care și-a șoptit numele cu asemenea liniște sufletească încît am surzit”. Poate i se mai destupă urechile surdului, dacă vede și pasaje în care Noica-cel-tînăr-și-extremist face elogiul crimelor legionare, găsindu-le motivaţii nobile: “Unde sînt actele de violenţă, sau pur și simplu de huliganism și indisciplină ce le-au fost reproșate legionarilor? Căci violenţa nu ţine întotdeauna de orbire; ţine, uneori, de setea purităţii. Căpitanul și Moţa au lovit. Mulţi dintre cei de tot buni au lovit. Dar au lovit fiindcă gestul lor avea un sens purificator pentru sufletul neamului”. Asta îmi amintește o altă experienţă recentă. Într-o sesiune de comunicări știinţifice (internaţionale!), unul dintre participanţi s-a disociat iritat de prezentarea și citatele mele din legionarul Noica. El ne-a asigurat mînios, pe toţi cei prezenţi, că l-a cunoscut bine pe filosof la senectute, cînd era chiar un om cumsecade. Şi că avea un loden șifonat. Şi că s-au dus împreună la ștrand. (N-am aflat dacă apa era încălzită ori făcea bulbuci.) La sfîrșitul dezbaterilor, am rămas fiecare cu ale sale: eu cu lecturile, el cu amintirile. L-am îndemnat chiar să facă data viitoare o comunicare știinţifică unde să arate, cu citate și bibliografie, că nu putea fi extremist la tinereţe cel care mergea la ștrand, la bătrîneţe. 82 17 aprilie 2010 Pe cînd era bunica fată H.-R. Patapievici își tipărește în presa literară un discurs bombastic, livrat iniţial pentru urechile publicului de la Societatea Austriacă-Română (Österreichisch-Rumänische Gesellschaft), ce trudește la consolidarea legăturilor bilaterale. Firește că nu hiperbolele viguroase, destinate să capteze bunăvoinţa auditoriului, sînt de natură să șocheze – deși frenezia exagerărilor pare, în sintonie cu stilul autorului, fără limite: “vă invidiez că vorbiţi limba germană: e ca și cum aţi poseda două lucruri de preţ dintr-o dată: o superbă limbă maternă și, în același timp, cea mai inteligentă limbă dintre toate limbile moderne” (pur și simplu!). Ideea principală a expozeului se structurează pe exaltata lingușeală bivalentă: voi sînteţi mari – noi sîntem mici; voi sînteţi tari – noi sîntem slabi; voi sînteţi în centru – noi sîntem la periferie; voi sînteţi dezvoltaţi – noi sîntem retardaţi. Ce-i drept, cu detaliul atenuant că plasarea periferică și subdezvoltată permite dubla percepţie, asupra a ceea ce ești și asupra a ceea ce ai vrea să fii: “oamenii aflaţi într-o zonă de înapoiere suferă de toate dezavantajele reale și imediate ale unei modernităţi întîrziate și defazate; și beneficiază de avantajele care ar putea rezulta din strădania de a învinge prin cultură decalajele impuse de înapoiere”. Imaginea piramidală este aceea a modernităţii în expansiune, a colonizării de la cei tari spre cei slabi, de la șefi către subordonaţi: “problema centrală a modernizării este aceea a raportului dintre Centru și Periferie. Toate lucrurile care decurg din acest raport exprimă dezavantajele reale și imediate ale periferiei”. (În fundal parcă se întrezărește și basca lui Noica, plus binecunoscuta exclamaţie de obidă, adaptată la noile împrejurări: Austria untului, fire-aţi ai dracu’!). Din păcate pentru castelul de nisip al vorbitorului bucureștean, realitatea construită de el ţine de ce-a fost acum cîteva decenii, pe cînd era bunica fată. Acum nu modernismul ne 83 captează atenţia, ci sfidările postmodernismului. Lumea nu se mai ierarhizează pe verticală, ci e descentrată în diverse puncte de influenţă și interes. Globalizarea a ucis centralismul geografic, iar dinamismul accelerat aruncă în desuetudine clasamentele cu miză pe eternitate. Cît privește limba germană, ea a cam rămas pe nicăieri, în urma limbii engleze. În loc de filosofia civilizaţiei, H.-R. Patapievici ar trebui să se apuce de gramatică și de conjugarea verbelor: eu lingușesc – tu lingușești – el lingușește: voi ne credeţi? 18 aprilie 2010 Alba-neagra (1) Cînd eram militar la Constanţa, acum vreo treizeci de ani, mi s-a întîmplat o poveste iritantă. Am ieșit din cazarmă cu colegii, într-o învoire. La puţinii bani de buzunar pe care-i aveam de la părinţii noștri, ne-am lipit de un grup de localnici. Cîţiva stăteau de strajă, iar unul mai tuciuriu, ghemuit lîngă un scăunel, arunca, învîrtea și răsucea cu dibăcie trei cărţi de joc pe o bucată de carton. Din cele trei cărţi, două erau negre și una albă – iar pe spate erau, firește, identice. În timp ce le vrăjea și le descînta, scamatorul întorcea pe rînd cîte una, pe care o arăta publicului fascinat, mormăind totodată în viteză: “Uite alba! Care-i alba? Asta-i alba? Nu e alba! Asta-i neagra! Unde-i alba? Care-i alba? Asta-i neagra! Iară-i neagra! Unde-i alba? Asta-i alba! Pune banu’! Care-i alba?”. Ideea era să pui jos o bancnotă cu valoare destul de mare, iar dacă nimereai alba, primeai înapoi dublu. Dacă n-o nimereai, rămîneai fără suma pusă în joc. I-am urmărit o vreme prestidigitaţia și apoi m-am hotărît să sar cu banul. Cînd a terminat o tură de amestecat cu “Asta-i alba!”, a trîntit cartea norocoasă, cu faţa-n jos pe carton și s-a oprit din agitaţie. Miam zis că ăla era momentul. Notasem limpede: cartea albă era în dreapta. Numai că, în fracţiunea de secundă cînd mi-am privit buzunarul, pentru a scoate în înghesuială banii, șmecherul a învîrtit suportul de carton, schimbînd toată configuraţia. 84 M-am năpustit orbește, am azvîrlit bancnota și am răsucit triumfător cartea. Dar… am văzut negru în faţa ochilor… Mi s-a tăiat respiraţia. Rămăsesem fără ultimii bani, pentru următoarele săptămîni. Colegul Ovidiu Ursa, un lord flegmatic, dovedea mereu o perfectă stăpînire de sine. M-a văzut că-s disperat și mi-a zis că nu-i nimic, mă ajută el. Se va prinde în joc, dar nu pentru a se îmbogăţi, ci pentru a recîștiga și a-mi restitui suma pierdută. L-am rugat insistent să nu facă așa ceva, fiindcă va rămîne de asemeni fără bani. Mi-a zîmbit, foarte sigur pe el, și a-nceput să analizeze profesionist rumba degetelor tuciurii. Pe scurt: a pierdut de vreo trei ori mai mult decît mine. (Pesemne că era mai înstărit de-acasă.) Cînd am plecat de-acolo, eram mai mici și mai transpiraţi amîndoi. 19 aprilie 2010 Alba-neagra (2) Cunoscutul refren de la Constanţa îmi răsună și azi în urechi, pe cînd citesc opiniile lui Paul Cernat despre nostima carte cu Privilighenţia. Comentatorul remarcă, în cazul tinerei autoare, că “aproprierea prea rapidă a limbajului sociologic s-a grefat pe un limbaj critic preţios și încă imatur, plin de stîngăcii și presărat pe alocuri cu licenţe gramaticale” (Asta-i neagra! Care-i alba?). În plus, “Ioana Macrea-Toma vădește destule naivităţi și stîngăcii, îndeosebi cînd abordează producţiile literare ale epocii” (Iară-i neagra! Unde-i alba?). Este adevărat că, pe-un alt blog cu tupeu, interpretul Iovănel a plasat cartea respectivă printre marile evenimente editoriale ale anului, deși mărturisea că încă nici n-a citit-o (Asta-i alba? Asta-i neagra? Cin’ s-o ştie?). Însă Paul Cernat, în ce-l privește, aplaudă “baza de date riguros sistematizată și interpretată”, “cercetarea sociologică meticuloasă, de tip interacţionist [sic! – L.A.], cu numeroase abordări cantitative și statistice dublate de cercetări de arhivă și anchete de istorie 85 orală”, “inovaţiile metodologice” și “mizele intelectuale puse în joc, servite de o impresionantă bibliografie teoretică și istorică internaţională” (Asta-i alba! Chiar că-i alba!). Iată așadar că “lucrarea are șanse să confirme evaluările «anticipative» (…) și să se impună drept «cartea anului 2010», deși în caseta sa redacţională stă scris «2009»”. (Asta-i alba? Asta-i neagra? Cine mai ştie? Curată băşcălie!) “Aspirînd ca un burete cam tot ce s-a scris pe această temă la noi, Privilighenţia… reușește chiar să depășească, prin amploarea investigaţiei, abordările existente” (Asta-i alba!). “Păcat că autoarea evită să menţioneze paternitatea formulei-titlu datorate, se pare, lui Sorin Antohi…” (Brrr! L-a plagiat pe un mare conducător de doctorate de la Budapesta, care NU a colaborat cu Securitatea din România? Asta-i neagra!) Dar culmea prestidigitaţiei o atinge Paul Cernat abia în pasajele unde o laudă pe autoare fiindcă știe să… tacă din gură… Cînd vorbește, ea ne supune la suplicii, în schimb cînd desenează, e minunată: “Pentru cei ce vor izbuti să treacă de supliciul Introducerii, cu abundenţa ei conștiincioasă de referinţe teoretice și concepte amalgamate de peste tot, lectura este mai mult decît profitabilă, chiar dacă nu atît comentariile autoarei, cît datele concrete sînt cele care suscită interesul. Odată depășită parada academică de protocol, textul se limpezește, iar pagina se încarcă de tabele, scheme, grafice și statistici”. Dacă pagina se limpezește, atunci cînd se încarcă de tabele și scheme, de grafice și statistici, atunci cum o fi fost pe cînd conţinea doar… cuvinte? Stimaţi spectatori, telespectatori și internet-spectatori, tocmai aţi asistat la interpretarea stereofonică a tinerei critici din România: una la piculină, celălalt la contrabas. Vă dorim, în continuare, somn ușor! P.S. Îi mulţumesc lui Paul Cernat că n-a uitat să mă citeze, în debutul textului său. Dacă îmi transcria numele corect, îi mulţumeam de două ori. 86 20 aprilie 2010 O culme O culme a cercetării literare din România: să-l plagiezi pe un escroc… 21 aprilie 2010 Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (1) Vreo două bloguri și-au amintit ieri că tocmai se împlinesc doi ani de la stingerea din viaţă a Monicăi Lovinescu. Acesta a fost și un bun prilej, în cazul lor, pentru lansarea altor litanii înflăcărate, beatificante, sub pretextul pioșeniei faţă de scumpa defunctă. Dar Monica Lovinescu merită probabil ceva mai multă francheţe, din partea noastră, a tuturor. O rememorare a luminilor și a umbrelor ei poate fi mai semnificativă decît o tămîiere scurtă și exaltată. Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care, probabil, le-am învăţat de la Monica Lovinescu, din activitatea sa publică, a fost tenacitatea împotrivirii faţă de mecanismul totalitar. Chiar și atunci cînd totul era lipsit de perspectivă, iar comunismul hidos părea instaurat pentru eternitate la noi, ea n-a cedat și n-a disperat. A continuat să-și facă datoria, la microfon, răspîndind speranţa. Duplicităţile și cedările, printre scriitorii români, se înmulţeau de la o zi la alta. Ea persevera imperturbabil în biciuirea lașităţilor. De unde își extrăgea oare zilnic seva de vitalitate justiţiară? Acea femeie de statură măruntă, dar cu vocea groasă a unui uriaș, nu lăsa o ţară întreagă să adoarmă. Pe undele scurte radiofonice, denivelate de bruiaj, ne dădea de știre că mai există cineva, acolo în depărtare, care ţine strîns în faţa ochilor balanţa. Că mai trebuie păstrată o măsură a lucrurilor. 22 aprilie 2010 Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (2) E foarte posibil ca tragedia mamei sale să fi contribuit la înverșunarea anticomunistă a Monicăi Lovinescu. Unde e moar87 te de om, nu mai rămîne loc de întors. Dar la fel de tendenţios ar fi să pui elanul polemic, civic, al proeminentei personalităţi de la Europa liberă doar pe seama unor traume personale (cum își permitea să creadă G. Pruteanu). Se vede treaba că, în cultura română, dorinţa de justiţie, care stă la temelia activităţii publice și o propulsează, mai are încă nevoie de scuze, explicaţii și circumstanţe atenuante. Însă, dincolo de asemenea adevăruri evidente, am mai învăţat și cîteva nuanţe importante. De data aceasta, prin disociere. Personalitatea incasantă a Monicăi Lovinescu, în lupta sa permanentă cu un macrosistem criminal, comunismul, s-a confruntat și cu imperativul opţiunilor mai subtile. Cum a reacţionat ea? În anul 1960, prozatorul Vintilă Horia a primit în Franţa Premiul Goncourt, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Era vorba, din păcate, despre un notoriu simpatizant al nazismului și al fascismului, din anii celui de-al doilea război mondial. Printr-o serie de articole delirante, de proslăvire a lui Mussolini, iar apoi a lui Adolf Hitler, tînărul scriitor își deschisese drumul în diplomaţia externă română – mai întîi la Roma, iar apoi la Viena. Sfîrșitul războiului l-a prins în occidentul Europei, de unde, ca orice hitlerist care se respectă, s-a refugiat o vreme în Argentina. Cînd valurile justiţiei s-au mai potolit (deși în ţară fusese condamnat în contumacie, pentru partizanatul său extremist, la închisoare pe viaţă), Vintilă Horia s-a întors pe continent și s-a stabilit un timp în Spania. După care i-a picat pe cap premiul franţuzesc. Autorităţile comuniste din România au reacţionat cu iritare, punînd la îndemîna presei străine un voluminos dosar cu activitatea hitleristă a lui V. Horia. Exilaţii parizieni ai anilor ‘60 au avut de tranșat atunci o dilemă delicată. Să-l repudieze pe noul premiat Goncourt, ori să conteste adevărul trecutului său deocheat, în numele sfintei lupte anticomuniste? Ce conta mai mult: realitatea istorică ori “strategia” politică? Întrucît exilul însuși era înţesat cu foști legionari nostalgici, opţiunea n-a 88 fost grea. Poate că e util de rememorat că Monica Lovinescu a fost, cu acel prilej, o purtătoare de stindard. S-a remarcat prin zelul cu care, împotriva adevărului punctual, a pledat în favoarea interesului strategic, anticomunist. 23 aprilie 2010 Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (3) Şi nu-i adevărat că implicarea ipocrită, de partea lui V. Horia, ar fi ţinut de obligaţia inevitabilă a exilului militant. Un spirit lucid ca Eugen Ionesco a știut să facă pasul înapoi și i-a zeflemisit pe înfierbîntaţii manipulatori (vezi și însemnările mele anterioare, din 13 martie). Ba chiar a rupt relaţiile de prietenie cu cei ce nu vedeau copacii, din cauza pădurii. O admite însăși Monica Lovinescu: “Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul și închis a rămas…” (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999). Am învăţat din această eroare (pe care, iată, Monica Lovinescu nu și-o asumă și n-o regretă nici după 40 de ani, cînd își publică memoriile!), faptul că adevărul general nu trebuie apărat cu preţul minciunilor conjuncturale. Sau, cu o formulă mai cunoscută, dar adaptată: scopul nu scuză mijloacele. 24 aprilie 2010 Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (4) După decembrie 1989, cînd n-a mai beneficiat de monopolul pe libertatea cuvîntului, cariera de reper public a Monicăi Lovinescu s-a apropiat vertiginos de apus. E adevărat că, în frenezia recuceririi adevărului, prea puţini români mai trăgeau cu urechea la radio și la ce li se transmitea din Paris. Lumea era ocupată să urle și să ţipe, să protesteze și să parvină la București. Desfiinţarea Europei libere (întîi studioul din Paris, apoi cel din München, în final și cel de la Praga, eșuat pe post de bibelou) a avut, de asemeni, o uriașă semnificaţie simbolică. În contextul multiplicării centrelor de activitate și in89 fluenţă social-culturală din România, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu mai aveau cum să acopere, imparţial, diversitatea punctelor de vedere. A fost logică, prin urmare, opţiunea lor pentru un alt vîrf de notorietate și prestigiu (Editura Humanitas). Dar de ce trebuiau să-i gireze pînă la capăt, și în pofida bunului-simţ, abuzurile? De ce, spre exemplu, în conflictul public dintre Liiceanu și Goma, s-au simţit obligaţi să-i ia partea editorului samavolnic (care a tipărit, a difuzat lacunar, iar apoi a topit volumul Culorile curcubeului), și împotriva autorului abuzat? Ce legătură mai exista între ultimele opţiuni ale Monicăi Lovinescu și conceptul de est-etică? Noile scopuri – urmărite de această conștiinţă mai bună a românilor de odinioară – deveneau tot mai străvezii și deprimante: reclădirea unei alte tribune de vizibilitate, menţinerea cu orice preţ în prim-plan, impunerea apetenţelor dirijiste. Cu (aproape) orice mijloace și în pofida vechilor principii. 25 aprilie 2010 Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (5) Se poate afirma, fără teama de-a greși, că una dintre cele mai inutile și otrăvitoare dezbateri din perioada postdecembristă a izbucnit datorită Monicăi Lovinescu. Ea s-a implicat, cu trup și suflet, în apărarea tinereţii fasciste a lui Mircea Eliade. O făcea din prietenie personală? din obligaţii de grup? din raţiuni de echivalenţă și compensaţie? (de genul: “tu m-ai sprijinit atunci, eu te sprijin acum”?) din orbire și fanatism? Probabil că nu vom ști cu precizie niciodată. În orice caz, odată cu eseul lui Norman Manea, Felix culpa, și cu replica dură dată de Monica Lovinescu, s-a declanșat o păguboasă rivalitate între criticarea și condamnarea comunismului, la concurenţă cu criticarea și condamnarea fascismului. Sîmburele acestei aberaţii de procedură trebuie atribuit integral noii gîndiri contorsioniste, practicate de modelul moral de altădată, care se străduia acum să îndese pumnul în gura criticilor nazismului, sub pretextul că se impunea, întîi de toa90 te, combaterea comunismului: “Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva ești victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpînire legionară, iar comuniștii sînt aceia care au deţinut puterea doar vreo cîteva luni de zile și apoi, băgaţi prin închisoare de Antonescu, n-au mai ieșit decît prin 1964 din temniţe? Nu cumva am visat, și tot Estul european a scăpat, din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea… fascistă? Atunci, și numai atunci, totul ar fi normal” (vezi Insula şerpilor, Humanitas, 1996). Ce simplu ar fi fost, pentru Monica Lovinescu, să constate evidenţa că, de-a lungul deceniilor de dictatură, dezbaterea onestă fusese blocată. Că lipsea o analiză corectă, în spaţiul public, a ambelor aberaţii criminale ce-au însîngerat secolul XX: fascismul și comunismul. Că se impunea luciditatea investigării lor paralele. Dar, o dată mai mult, interesele ei de manevră publică (dublate, probabil, și de obligaţiile personale) au împins-o în fundătura argumentelor falacioase. Imaginea venerată se mai prăvălea cîteva trepte, înspre cenușiul cotidian. 26 aprilie 2010 Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (6) Iar încăpăţînarea tendenţioasă nu i-a adus, firește, mari avantaje. Ba dimpotrivă. Unii dintre cei ce se apropiau entuziasmaţi de ea – dorind parcă să soarbă, cu întîrziere, o picătură de curaj și obiectivitate – se lămureau cum stau lucrurile și băteau în retragere. Jurnal 1990-1993, care consemnează minuţios omagiile aderenţilor necondiţionaţi, dar și “defecţiunile” unor confraţi, nu-și pune o secundă întrebarea dacă problema nu cumva era și la autoarea însemnărilor. Gabriela Adameșteanu se hotărăște să tipărească, în revista 22, eseul lui Norman Manea. De la Paris, Monica Lovinescu i-o… “reproșează amical” (p. 219). Cînd prozatoarea persistă în opţiunile sale, soţii Lovinescu-Ierunca demisionează din colegiul onorific al publicaţiei GDS. Dar și Contrapunct, consistenta revistă a tinerilor scriitori de-atunci, pregătește un grupaj 91 pe subiectul cu pricina, reluînd textul lui Norman Manea, mai incluzînd și alte comentarii critice, din partea lui Ion Bogdan Lefter, Andrei Cornea, Victor Eskenazy sau Zigu Ornea. Reacţie enervată a diaristei: “Halucinant”. Îndată ce-o vede pe Elena Ştefoi, o ceartă cu iritare pentru ceea ce s-a publicat acolo (p. 258). Se bucură însă cînd Toma Pavel, într-o discuţie privată, îi ţine partea lui Eliade (p. 288). Rediscutarea simpatiilor fasciste ale lui Mircea Eliade se extinde și în publicaţiile pariziene, iar Monica Lovinescu își notează furioasă în jurnal: “E o campanie dezgustătoare. (…) În presa română l-am apărat împotriva lui Norman Manea. Aici, nici V., nici eu n-avem un nume” (p. 297). Îl întîlnește pe Andrei Cornea și face eforturi să nu-i reproșeze poziţia exprimată pe subiectul adeziunii legionare a lui M. Eliade (p. 299). Şi tot așa mai departe. Exemplele sînt probabil suficiente. În acei ani, Monica Lovinescu a fost mai prietenă cu Mircea Eliade, decît cu discuţia liberă despre complicităţile totalitare. Despre toate complicităţile totalitare. A depus o rară sîrguinţă pentru a influenţa, în direcţia dorită de ea, opţiunile presei culturale românești. Cînd tentativele nu i-au fost încununate de succes, s-a retras bosumflată sub carapace, acuzînd vremurile ieșite din ţîţîni. Stau azi și mă întreb “Ce am învăţat de la Monica Lovinescu?”. Pot da un singur răspuns, scurt și cuprinzător: “M-am învăţat minte!”. 27 aprilie 2010 Ironia istoriei “I love Israel” – așa se numește editorialul semnat de gazetarul Ioan T. Morar într-un ziar local clujean. Autorul își relatează cu entuziasm vizita, ca turist, în frămîntata ţară orientală. “Eu iubesc Israelul civil, modern, cu o dezvoltare impetuoasă, cu o infrastructură foarte bine pusă la punct. Israelul cu o agricultură intensivă, făcută, în cele mai multe locuri, cu picătura de apă venind pe furtun de cauciuc direct la rădăcină. Am 92 văzut, în drum spre Marea Moartă, hectare de pămînt smulse deșertului, pline de curmali și bananieri, de sere în care agricultura acestei ţări reușește să-i hrănească pe toţi, fără să apeleze la import. Ba, mai mult, reușind să și exporte fructe și legume. Iubesc această ţară care a făcut din inteligenţă, din fructificarea ei în cercetare de tot felul, una dintre raţiunile de stat. (…) Da, iubesc Israelul. Şi orașele lui moderne. Tel Avivul, cu doar un secol de existenţă, e o mare metropolă. Şi plaja amplă, lată și lungă care-l deservește este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Şi Haiffa, căţărată pe muntele Carmel, cu uluitoarele grădini Bahai, cu portul impunător. Orașe vii, înflorite, moderne.” Partea amuzantă este că Ioan T. Morar și-a verificat trăirile înălţătoare despre Israel cu ajutorul lui… Ion Antonescu. Este vorba de patronul firmei românești numite Marshall Turism. Desigur, în comparaţie cu agenţiile de turism poloneze, care le propun excursioniștilor momente horror prin ghetourile și lagărele naziste de odinioară (un fel de mit al lui Dracula, valorificat la alţi parametri), să te duci cu tizul lui Ion Antonescu în adevăratul Israel pare chiar o aventură benignă. Dar rămîne, apăsător, gîndul că veritabilul Mareșal le-a rezervat alt tip de excursie, spre Transnistria, bunicilor și străbunicilor acestor harnici imigranţi, ce-au fost obligaţi mai apoi să colonizeze deșertul, cu ajutorul furtunului de cauciuc, direct la rădăcină. Ion Antonescu, patronul turist de-acum, le prezintă mușteriilor săi, în mod implicit, eșecul politicii de genocid practicate de mareșalul hitlerist de odinioară. Pe oasele și sufletele morţilor inocenţi se construiește noua civilizaţie. Turiștii europeni, înghesuiţi în autocarele aseptice, dotate cu televiziune, frigider și aer condiţionat, pe care scrie cu litere mari numele patronilor de agenţie (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Ion Antonescu), sînt invitaţi să facă poze fără blitz. Pentru a nu mai deteriora culoarea naturală. 93 28 aprilie 2010 Un lapsus al lui Borges (1) În adolescenţa și tinereţea mea, toată lumea îl citea cu veneraţie pe Borges. Poate că era și dictatura comunistă, care ne plasa într-o relaţie privilegiată cu literatura sud-americană, a spaţiului lipsit de libertăţi democratice, căutîndu-și defularea în onirism, fantezie, fantastic, fabulaţie. Era, în tot cazul, impresionantă și demnă de respect panorama enciclopedică realizată de scriitorul argentinian. Părea că a citit deja totul, în toate direcţiile, cunoaște amănuntele cele mai ascunse, realităţile cele mai nebănuite. Efectul era garantat: te copleșea. Dacă mai adăugai și aspectul că era un savant orb, mitologia fabuloasă (pe linie homerică) era evidentă. Cînd am citit prima dată romanul Numele trandafirului, nu mi-a fost greu să fac legătura între bătrînul călugăr orb, cu o gîndire fanatică, retrogradă, prefăcîndu-se a le ști pe toate, și cel ce publicase Moartea şi busola. Trimiterea onomastică era transparentă: Jorge da Burgos – Jorge Luís Borges. Nu înţelegeam, însă, de ce devenise el personaj negativ? Explicitîndu-și – pe alocuri ironic, pe alocuri indirect – intenţiile, Umberto Eco recunoștea că, în cazul monahului malefic, aluzia răutăcioasă constituia plata unei poliţe. Dar pentru ce? Am încercat, în aceste zile, să citesc cîteva eseuri și comentarii literare ale lui Borges, grupate în ediţia de Texte captive (Polirom, 2010). Punctul de ispită, pentru mine, erau mai ales conferinţele ţinute pe tema lui Dante și a Divinei Comedii. Trebuie să recunosc că am rămas dezamăgit. Nu pentru covîrșitoarea sa erudiţie ce continuă să se etaleze – tot la două rînduri se schimbă referinţa livrescă, autorul menţionat, secolul literar evocat, continentul cultural invocat. Dar parcă totul se învîrte în gol și nu mai apare finalizarea percutantă. Mi-a amintit de uriașa urnă în care, pe vremuri, la televiziunea ceaușistă, se învîrteau bilele de loto. Ici-colo se mai zărea, printre gratiile nichelate, sclipirea unei cifre, care dispărea apoi repede în vîrtejul nebunesc, ce parcă nu se mai încheia. Așteptam, cu răsuflarea 94 tăiată a copilului naiv, să cadă bila în farfurioară – și nimic. Mecanismul huruia mai departe, scînteierile se întrezăreau pe rînd, însă nimic nu se alegea. Am remarcat, firește, săgeata autoironică prin care Borges încearcă să cocheteze cu publicul. În realitate, prin acest clin d’oeil, el se caracterizează cu mare precizie: “sar de la o carte la alta, amintirile mele sînt superioare gîndurilor mele” (p. 229). Gura păcătosului adevăr grăiește. 29 aprilie 2010 Un lapsus al lui Borges (2) E o fabulaţie simpatică întîlnirea biografică a lui Borges cu capodopera lui Dante. Avînd de călătorit zilnic la serviciu cu tramvaiul, pe un traseu foarte lung, prin Buenos Aires, și-a luat în buzunar o ediţie bilingvă a Divinei Comedii. A ajuns astfel s-o cunoască în profunzime, ba chiar să înveţe limba italiană, prin poezia dantescă. Apoi și-a nuanţat firește cunoștinţele, din ediţiile Momigliano și Grabher. Dar, după ce orbirea s-a instalat, scriitorul a trebuit să-și hrănească intelectul doar cu amintirea lecturilor din tinereţe (probabil actualizate ici și colo de sprijinul unor binevoitori). Un savant care se mărturisește, în repetate rînduri, profund influenţat de poezia lui Dante, e totuși surprinzător să-l vezi că se limitează, în conferinţele sale, la descrieri generale, locuri comune și banalităţi previzibile, pe seama Divinei Comedii. Ba chiar să constaţi că, la un moment dat, stăpînește imprecis conţinutul poetic prezentat. Este cazul celebrului Cînt IV din Infern, un pasaj clasic, în care protagonistul Dante întîlnește personalităţile culturale ale lumii antice. Borges ne expune astfel episodul: “Se îndreaptă către ei patru umbre, umbrele marilor poeţi ai Antichităţii. Iată-l pe Homer, cu spada în mînă; iată-i pe Ovidiu, Lucan, Horaţiu. Virgiliu îi spune să-l salute pe Homer, pe care Dante l-a venerat nespus, dar nu l-a citit niciodată [? – L.A.]. Îi spune: Onorate l’altissimo poeta. Homer înaintează, cu spada în mînă, 95 și-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea în compania lui” (p. 239). În Divina Comedie, replica amintită nu era însă nicidecum rostită de Virgiliu, în atenţia lui Dante, pentru a-l îndemna să-l respecte pe înaltul poet Homer (pe care l-a venerat, deși nu l-a citit… – mdeh, mai adoarme și logica bunului Borges). Virgiliu își părăsise locul din Limb, de lîngă ceilalţi patru, la rugăminţile Beatricei, pentru a merge în căutarea și îndrumarea lui Dante. Acum revenea, împreună cu el, pe acolo. O voce neprecizată (ca un fel de șambelan, sau maestru de ceremonii) îi previne pe ceilalţi că Virgiliu se întoarce și trebuie primit cu respect: “Intanto voce fu per me udita: / «Onorate l’altissimo poeta; / l’ombra sua torna, ch’era dipartita»” (“Între timp o voce a fost de mine auzită: / «Onoraţi-l pe preaînaltul poet; / umbra lui revine, care fusese plecată»” – Inf. IV, 79-81). Între ce ne spune Dante și ce ne povestește Borges, diferenţa e considerabilă. 30 aprilie 2010 Un lapsus al lui Borges (3) Lasă că nici gramatical nu stătea în picioare ipoteza argentinianului. De ce să-i vorbească Virgiliu lui Dante la plural (“onorate”)? Încă de la prima lor întîlnire, cînd protagonistul fusese înspăimîntat de cele trei fiare – Leopardul, Leul și Lupoaica – și ezita să meargă înainte, călăuza îl tutuiește, pentru a se impune cu hotărîre: “Ma tu perché ritorni a tanta noia?” (“Dar tu de ce te-ntorci la atîta suferinţă?” – Inf. I, 76); “A te convien tenere altro viaggio” (“Tu trebuie s-o pornești pe altă cale” – Inf. I, 91). De ce-ar fi trecut aici, pe neașteptate, la pluralul politeţii? Dar și alte detalii prezentate de conferenţiarul neglijent lasă mult de dorit. El amestecă, surprinzător, evenimente și personaje din Cîntul IV al Infernului, cu situaţii și personaje din Cîntul V. El contopește haotic cercul I, care-i conţine pe Nebotezaţi, cu cercul al II-lea, care-i cuprinde pe Desfrînaţi: 96 “Ei bine, acolo se află Homer, Platon, alţi mari bărbaţi iluștri. Însă Dante vede două fiinţe pe care nu le cunoaște, mai puţin ilustre și care aparţin lumii contemporane lui: Paolo și Francesca. Ştie cum au murit cei doi adulteri. Îi strigă și ei vin” (p. 219; aceeași încurcătură și la p. 218). În realitate confuzia nu e lipsită de importanţă, în sfera discuţiilor serioase despre Divina Comedie. Diferenţele sînt chiar consistente. În Cîntul IV, în Limb, sînt pedepsite marile personalităţi ale culturii, care și-au construit gloria ignorîndul pe Dumnezeu. Valoarea lor profesională e recunoscută, dar necredinţa lor e sancţionată: ei stau la sfat, în atitudini impunătoare și într-un loc ferit de tortură fizică, lîngă un foc uriaș (menit, simbolic, să-i pună suplimentar în lumină). Ei oftează însă mereu cu nostalgie, căci pedeapsa lor e de natură spirituală: nu vor cunoaște niciodată binele suprem, pe Dumnezeu, pentru că l-au ignorat și de-a lungul vieţii: “Per tai difetti, non per altro rio, / semo perduti, e sol di tanto offesi / che sanza speme vivemo in disio” (“Pentru aceste defecte, și nu pentru alte păcate / sîntem pierduţi, și doar cu atîta frămîntaţi / că fără speranţă, trăim cu dorinţa” – Inf. IV, 40-42). Întregul ritm al Cîntului IV e lent, sobru, impunător. Pe de altă parte, Cîntul V e tulburat de un dinamism bezmetic, menit să scoată în evidenţă mișcările dezordonate ale amanţilor inconstanţi, ale desfrînaţilor care și-au schimbat fără zăbavă partenerii. Spiritele zboară, sub formă de păsări purtate de o năprasnică furtună, care le izbește pe unele de altele și pe toate de stîncile din jur, fără nici o clipă de odihnă, în eternitate: “quel fiato li spiriti mali / di qua, di là, di giù, di su li mena; / nulla speranza li conforta mai, / non che di posa, ma di minor pena” (“acea vijelie spiritele păcătoase / încoace, încolo, în jos, în sus le poartă; / nici o speranţă nu-i alină vreodată, / nu de odihnă, ci măcar de pedeapsă mai blîndă” – Inf. V, 42-45). Confuziile lui Borges, în ce privește anumite situaţii din Divina Comedie, nu ţin de simpla scăpare de memorie, ci de ignorarea unor împrejurări fundamentale din capodopera lui Dante. 97 1 mai 2010 Primus inter pares (1) “Primus inter pares” e o inspirată expresie latină, pe cît de scurtă, pe atît de echilibrată în tensiunea pe care o conţine. “Cel dintîi între egali” ne arată faptul că, într-o adunare cu totul onorabilă, membrii componenţi au în aceeași măsură dreptul de-a fi veneraţi. Fiind la fel de importanţi, totuși unul dintre ei se desprinde, ca fiind primul. El e deasupra celorlalţi, dar e totodată asemeni lor, ca prestigiu și semnificaţie. O situaţie paradoxală, comprimată într-o fericită exprimare artistică, de o mirabilă omogenitate (2 + 2 + 2 silabe). Dante reușește performanţa de-a transpune în poezie această situaţie, atunci cînd descrie, în Cîntul IV al Infernului, pleiada poeţilor antici pe care-i întîlnește pe drumul său: “Lo buon maestro cominciò a dire: / «Mira colui con quella spada in mano, / che vien dinanzi ai tre sì come sire: / quelli è Omero poeta sovrano; / l’altro è Orazio satiro che viene; / Ovidio è ‘l terzo, e l’ultimo Lucano»” (“Bunul învăţător începu să spună: / «Privește-l pe cel cu spada în mînă, / care în faţa celorlalţi trei vine ca un rege: / acela e Homer, poetul suveran; / celălalt care vine e Horaţiu, satiricul; / Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan»” – 85-90). Ieșiţi cu toţii în întîmpinarea lui Virgiliu, care-i părăsise pentru scurtă vreme spre a merge în ajutorul lui Dante, ei se retrag împreună pentru a afla de la poetul latin cine e noul venit, iar apoi îl primesc și pe acesta cu prietenie între ei: “Da ch’ebber ragionato insieme alquanto, / volsersi a me con salutevol cenno, / e ‘l mio maestro sorrise di tanto; / e più d’onore ancora assai mi fenno, / ch’e’ sì mi fecer de la loro schiera, / sì ch’io fui sesto tra cotanto senno” (“După ce-au discutat o vreme împreună, / s-au întors spre mine cu un semn de salut, / iar călăuza mea a zîmbit atunci; / ba chiar și mai mare onoare mi-au făcut, / căci astfel m-au primit între ei, / încît am fost al șaselea în această grupare” – 97-102). 98 2 mai 2010 Primus inter pares (2) A curs multă cerneală în comentariile care notau că Dante se include, pe sine însuși, în propriile versuri, printre marile nume ale literaturii universale. Unii i-au reproșat orgoliul autoelogiator, cu totul lipsit de proporţii. Alţii i-au luat apărarea: poetul – deși încă nu terminase de scris Divina Comedie – era perfect conștient de valoarea sa artistică. Dincolo de toate aceste dezbateri, e de remarcat însă performanţa ilustrării estetice a conceptului “Primus inter pares”: Homer pășește în faţa tuturor, pentru a-și marca preeminenţa, dar e urmat îndeaproape de ceilalţi, care-i sînt egali. Cum prezintă Borges complexitatea situaţiei respective, în conferinţa sa dantescă? “Homer înaintează, cu spada în mînă, și-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea în compania lui” (p. 239). Autorul italian o spusese limpede: “am fost al șaselea în această grupare”. În schimb eseistul sud-american îl vede ca fiind “cel de-al cincilea”. O eroare de numărătoare? Nicidecum. Ci o diferenţă netă de abordare a situaţiei! Florentinul îi numără pe toţi marii autori antici laolaltă (incluzîndu-se apoi și pe sine), el construiește o “democraţie” a valorii literare, în care toţi sînt egali, deși unul îi întrece. Argentinianul edifică o “aristocraţie” a valorii literare, în care Homer e suveranul incontestabil, care-i primește pe ceilalţi în preajma sa. De aceea medievalul poate spune, fără a greși, că au fost cu toţii în număr de șase, pe cînd contemporanul ne povestește că, pe lîngă unul, au mai stat încă cinci. Iar concluzia uimitoare a acestei comparaţii este că scriitorul din secolul al XIV-lea se vădește mult mai tolerant în gîndirea sa publică (și mai complex, în abordarea sa artistică), decît comentatorul din secolul XX. De la Jorge Luís Borges la Jorge da Burgos, personajul orb, dar mereu încruntat al lui Umberto Eco, distanţa a devenit foarte mică. 99 3 mai 2010 De rîsu’ curcilor Revista Verso publică un grupaj de comentarii, dedicate recentei cărţi memorialistice a lui Adrian Marino. Cel dintîi printre autorii incluși în pagină tună și fulgeră împotriva imposturii din mediile universitare și academice românești: “d-l Marino are un dezavantaj major: el publică într-o ţară în care instituţia universitară e în mare suferinţă de o jumătate de secol. Dacă treburile noastre academice (începînd chiar cu Academia noastră fascinată de spelling) ar decurge cum se cuvine, ne-am putea imagina mai mulţi studenţi în Litere care ar primi de la profesorii lor, în diverse universităţi – și, slavă Domnului, avem universităţi în toate tîrgurile, ba încep să mă tem de dispariţia deosebirilor dintre sat și oraș! –, liste de lecturi obligatorii ori recomandate”. Criticul nu se sfiește, în cazul lui Adrian Marino, să salute cu entuziasm “acest caz exemplar de rigoare academică într-o lume alergică la rigoare”. Semnatarul gîndurilor însetate de izbîndă știinţifică și onestitate academică este nimeni altul decît Sorin Antohi. După cum bine se știe, Sorin Antohi a devenit notoriu pe plan naţional, după ce-a recunoscut în presă că a fost colaborator al Securităţii, unde și-a turnat fără scrupule amicii și colegii. El a devenit celebru pe plan internaţional, după ce s-a aflat că și-a falsificat CV-ul profesional, pretinzînd că a tipărit cărţi niciodată publicate și că și-a luat doctoratul la Iași, în 1995, cînd în realitate fusese exmatriculat de la doctorat în 2000. Ca urmare a acestor lamentabile șnapanerii, ahtiatul de rigoare academică a trebuit să coboare în goană treptele carierismului, uitînd să mai închidă ușa după sine la C.E.U. Budapesta, unde fusese mare director de institut, mare șef de catedră, mare conducător de doctorate, mare conducător de masterate etc. Iar acum iată-l aterizat și pe-aici, să ne fericească justiţiar cu meditaţia sa cristalină. Revista Verso, tipărită cu sprijinul Universităţii “Babeș-Bolyai”, i-a reperat deja vreo funcţie de decan? vreo șefie de catedră, de unde să ne predice rigoarea 100 și performanţa? Nu știu cum rîd curcile din Iași, ori cele din Budapesta, dar la Cluj, în faţa blocului meu, le-am auzit făcînd: hap-hap-hap-hap-hap-hap-hap-hap-hap… 4 mai 2010 Despre caracter (o ecuaţie şi cîteva necunoscute) Avînd în vedere că despre Adrian Marino se arată în presa din 2010, pe baza actelor de la CNSAS, că “a fost un informator prodigios al Securităţii și al Direcţiei de Informaţii Externe, sub numele de cod «Brătescu» și «Bratosin»”; Avînd în vedere că Sorin Antohi recunoștea, în presa din 2006, că “am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni și unele dintre cunoștinţe, fără să-i previn, fără să le-o mărturisesc post festum pînă la scrierea acestui text, fără să-mi cer iertare, fără să-mi asum public acest trecut nedemn și dureros”; Avînd în vedere că Marino avea o părere superlativă despre Antohi, care “oferă încă un exemplu de comportament intelectual modern și «internaţionalist», în cel mai bun sens al cuvîntului. Abil, diplomat, discret, adaptabil, dar și plin de prestanţă, foarte sigur de sine, el a izbutit – și social vorbind – o dublă performanţă. Să-și păstreze independenţa de spirit și iniţiativă, publicînd studii despre mine cu toate că face parte din cercuri și medii despre care [sic! – L.A.] știe bine că nu sînt simpatizat (GDS și Nemira)”; Avînd în vedere că Antohi avea o opinie elogioasă despre Marino: “Opera substanţială și provocatoare a lui Adrian Marino îl poate fascina pe analistul culturii române”; Să se estimeze rezultatul corect: a) Marino l-a turnat pe Antohi la Securitate?; b) Antohi l-a turnat pe Marino la Securitate?; c) fiecare l-a turnat pe fiecare?; d) nici unul nu l-a turnat pe celălalt? 5 mai 2010 Globalizare Printre cele cîteva surprize plăcute, de care am avut parte 101 ieri, de ziua mea, s-a numărat și faptul că am primit numărul 276, ultimul, al revistei Minimum. Publicaţia, dedicată memoriei ziaristului Al. Mirodan, stins recent din viaţă, include și o scurtă intervenţie a mea. Spuneam că a fost o surpriză că am mai primit-o, fiindcă pornise la drum, din Israel încoace, încă din 28 martie. Dacă venea înot pe mare, probabil făcea tot cam atîta. Am examinat plicul, să văd dacă pricep ceva. Adresa mea era scrisă impecabil, doar că nu fusese menţionată… ţara de destinaţie. Cineva adăugase cu majuscule: YUGOSLAVIA. Pe urmă era o ștampilă albastră, pe faţă și pe spate, cu precizarea: MISSENT TO INDIA. În cele din urmă, o nouă precizare: RUMUNIJA. Se învîrtise biata revistă, în căutarea mea, pe tot globul. Am răsfoit-o rapid. La rubrica intitulată “Bursa personalităţilor din trib” apare categoria “În scădere”, cu o cunoscută fotografie încercănată și următoarea precizare: “Vladimir Tismăneanu, politolog, profesor la Universitatea din Maryland, SUA: așa cum arătasem în numărul trecut, elogiile aduse de el cărţii fasciste C. Noica şi mişcarea legionară [de Sorin Lavric] i-au surprins și dezamăgit pe admiratorii săi, iar refuzul său de a ţine seama de obiecţiile grave aduse lucrării au făcut ca la «Bursă» cota lui V.T. să mai scadă cu 5 puncte”. Criză teribilă, monșer. Toate se depreciază văzînd cu ochii. 6 mai 2010 Meandrele concretului (1) Două articole, recent publicate în presă, merită considerate cu ceva mai multă atenţie. Ele reușesc să surprindă, cu admirabilă acuitate, o stare de lucruri păguboasă de la noi. Identificînd boala, ele o descriu, deși nu furnizează încă medicamentele în vederea vindecării. Chiar și astfel, nu e puţin lucru. Citite în mod complementar și prin însumarea simptomelor semnalate, le permit și altora efortul analitic, în vederea găsirii de soluţii. 102 Intervenţia lui H.-R. Patapievici, din Evenimentul zilei, semnalează noile strategii de implementare a fărădelegii în România. Infractorii banali, obișnuiţi să încalce legea și apoi să încerce influenţarea justiţiei, pentru evitarea pedepsei, reprezintă deja o situaţie mult prea banală. Există metode mai subtile de-atît, pentru impunerea bunului-plac. De pildă, construirea deliberată a unor legi sau decizii strîmbe, destinate să-i favorizeze doar pe unii, prin intermediul votului abuziv din Parlament. Sau, tot pe linia jocurilor de-a masacrul, contestarea unor întregi instituţii (CNSAS, ANI etc.) menite să verifice culisele actorilor publici din România, dar care sînt declarate peste noapte neconstituţionale și obligate să-și blocheze ori să-și restrîngă activitatea. Cu ajutorul puterilor tradiţional democratice (Parlamentul, Curtea Constituţională), sînt restrînse libertăţile democratice ale întregii societăţi, în favoarea intereselor de manevră ale unor grupuri de indivizi. În cuvintele percutante ale analistului, “pe scurt, în ultimii ani, de la fărădelegea prin încălcarea legii s-a trecut la fărădelegea prin înlăturarea legii”. Cum ar trebui oare să reacţionăm pentru a demonta noile mecanisme de pervertire a democraţiei? 7 mai 2010 Meandrele concretului (2) Nu doar anumite instituţii ale statului au trecut la știrbirea libertăţilor democratice ale colectivităţii. Observînd pesemne că autoapărarea e cea mai bună armă, în condiţiile haotice și imprevizibile de azi, la fel procedează și “corpurile constituite” autonome, după cum o demonstrează analiza incisivă a lui Andrei Cornea. Despre ce este vorba? Organismele profesionale reprezintă în statele occidentale, de cîteva sute de ani, pîrghia de legătură între suveran (sau guvern) și poporul de rînd, ele veghează la prezervarea libertăţilor sociale. Întrucît reflectă unirea benevolă a meseriașilor, ele dispun de o solidă legitimitate publică, pe calapodul demo103 craţiei participative. În zilele noastre, asemenea “corpuri constituite” românești ar fi, în opinia lui Andrei Cornea, Consiliul Superior al Magistraturii (“garantul independenţei justiţiei”), Colegiul Medicilor (“garant al independenţei actului medical”), ori instituţia autonomiei universitare (“manifestată prin sistemul colegial (prin alegeri) de desemnare a senatelor, rectorilor și decanilor – garant al libertăţii academice”). Dar ce se întîmplă dacă asemenea “instrumente” ale democraţiei sînt pervertite de la adevărata lor menire și sînt puse să acţioneze deformat? În cuvintele lui Andrei Cornea: “Ce e de făcut atunci cînd aceste «corpuri constituite» autonome încep să funcţioneze degenerat, împotriva interesului public? De exemplu, membrii grupului conducător încep să fie aleși sau cooptaţi nu pentru meritele lor profesionale și morale, ci pentru capacitatea lor de a-i servi pe cei în funcţie; mai rău, ei sunt cooptaţi fiindcă nu au merite profesionale, ceea ce îi face automat dependenţi de grupul conducător căruia îi datorează cariera. E limpede că procesul se va amplifica prin ceea ce se numește feedback pozitiv: cei fără valoare vor fi selectaţi să ajungă în funcţii de conducere; iar odată ajunși acolo, ei vor căuta să-i selecteze pe cei asemenea lor (deoarece nu doresc o concurenţă reală), ceea ce va face ca procesul degenerării grupului să se accentueze mereu. Acesta va fi tot mai puţin dedicat servirii interesului public, deoarece tot mai mulţi dintre conducători au fost cooptaţi nu pentru a servi acest interes, ci pentru a-și servi vechii protectori”. 8 mai 2010 Meandrele concretului (3) Problema este de-a defini în mod corect sfera de acţiune a conceptului de democraţie. Care, după toate aparenţele, se referă la puterea și interesul întregii comunităţi, nu doar la avantajele unor fragmente ale comunităţii, asociate spre a-și prezerva privilegiile. Fiindcă un lucru trebuie spus limpede. Parlamentarii care croiesc legi tendenţioase, pentru a favoriza 104 o anumită grupare, nu acţionează în spiritul democraţiei, chiar dacă se prevalează de statutul lor de agenţi democratici. Nici acea presă de scandal care, cu toată deliberarea, deformează chipul realităţii, implicîndu-se în lupta politică spre a susţine interesele economice ale finanţatorilor săi. Nici acele “corpuri (profesional) constituite”, care tind să-și perpetueze dominaţia arbitrară în propria sferă de activitate. În copilărie m-a fascinat felul în care poate fi verificată corectitudinea operaţiilor aritmetice. Asta îţi dădea imediat un sentiment de siguranţă și confortul că te afli pe drumul cel bun. Este adevărat oare că 3 + 1 = 4? Să facem proba, auzeam îndată vocea profesorului: 4 – 1 = 3. Da, prima operaţiune a fost corectă. Tot astfel putem verifica falsul caracter democratic al unor acţiuni ale “corpurilor constituite” din România, examinînd rezultatele internaţionale ale eforturilor lor de autoprotecţie. Consiliul Superior al Magistraturii, care tinde să-i acopere pe magistraţii corupţi, a aruncat în deriziune actul de justiţie din România, înmulţind uluitor numărul de procese la instanţele internaţionale, unde își caută dreptatea numeroși concetăţeni de-ai noștri. Acestea – și multe altele – au impus plasarea sistemului judiciar românesc sub controlul forurilor europene. Unde scrie oare că democraţia constă doar în autonomia și inamovibilitatea judecătorilor, nu și în dreptul tuturor cetăţenilor ţării la procese rapide, corecte și echitabile?! Instituţia autonomiei universitare a permis, timp de 20 de ani, libera gospodărire administrativ-știinţifică a școlilor superioare românești, după criteriul “statul ne dă banii, noi facem ce vrem cu ei, fiindcă așa-i democraţia”. Rezultatele acestor principii se văd cu ochiul liber, de la nepotismul universitar cvasi-generalizat, pînă la selecţia inversă, condiţionată de obedienţa și servilismul frenetic al noilor veniţi. Care, la rîndul lor, vor prelungi, ca o răzbunare și o secretă revanșă, etalonul docilităţii slugarnice printre succesivii recruţi. 105 9 mai 2010 Meandrele concretului (4) De altfel servilismul face rareori casă bună cu performanţa profesională. Iar selecţia și propulsarea cadrelor – în spiritul… autonomiei universitare – pune accentul pe coloana vertebrală flască. Restul nu contează. Tocmai a ieșit la suprafaţă o urîtă poveste de plagiat academic. Conferenţiarul doctor Laura Stanciu, secretarul știinţific al Universităţii “1 Decembrie” din Alba Iulia, și-a întocmit sinteza despre Iluminism central european copiind cu nerușinare alineate întregi din cărţile lui Ovidiu Ghitta, Pompiliu Teodor și Keith Hitchins. Din cîte se-aude, primul îi este coleg-istoric, al doilea i-a fost profesor, iar al treilea referent știinţific al cercetării publicate. Evoluăm în familie, cu alte cuvinte. Pentru a pune capac tupeului, parvenita și-a mai și oferit rodul muncii, cu dedicaţii elogioase, unora dintre cei jumuliţi. În tentativa sa de apărare, plagiatoarea își încropește o frenetică autorecenzie, în care se elogiază pentru… părţile totuși originale ale lucrării! Să te crucești, nu alta. A doua intervenţie acuzatoare a lui Ovidiu Ghitta este în măsură să spulbere resturile de ipocrizie: Laura Stanciu și-a plagiat și precedentele publicaţii, în situaţiile cu pricina pescuind din cercetări realizate de C. Ghișa, Delia Marga sau Nicolae Bocșan. Cazul punctual – scandalos – este în măsură să arunce însă un fascicol asupra contextului în care el apare. Comentariile de pe blogul revistei nu lasă loc de iluzii prea multe, în legătură cu rezultatele autonomiei universitare à la roumaine: “Vreau să mă folosesc de acest prilej să vă spun că pe noi, studenţii de la UAB, nu ne mai surprinde nimic. Vrem să vă zicem bun venit în facultatea tuturor posibilităţilor, aici ţăranul este intelectual, turnătorul rege, ultimul admis are 10 pe linie, plagiatul este ridicat la rang de artă, cei de la ID iau bursă, iar tu faci doi ani de istorie, unu’ de arheologie și la final ai terminat muzeologia, așa, ca să ne păstrăm secţiile. Asta ca să nu intru în detalii de genu’ profesorii dau licenţe gata făcute la «turnătorii ucenici». 106 Mai multe detalii nu pot să dau, dar sunt destule cît să vă imaginaţi ipocrizia”. Dar ne putem oare imagina toată ipocrizia? 10 mai 2010 Meandrele concretului (5) Ar fi o naivitate să tratăm plagiatul Laurei Stanciu ca pe-un caz punctual. Autoarea n-ar fi ajuns la poziţiile și onorurile pe care le deţine, fără complicitatea activă a mafiei locale, care s-a prevalat de dreptul la… autonomia universitară pentru a perpetua o agresivă contraselecţie. De-asta probabil că specialista iluministă nu va păţi mare brînză, acuma c-a fost divulgată. Iar povestea nu e nici măcar izolată la nivelul Universităţii din Alba Iulia. Cunosc situaţia unui concurs din 2009, pentru un post de conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii “Babeș-Bolyai” din Cluj. În competiţie era o candidată din interiorul facultăţii, care tocmai ce-și publicase cartea de debut, cu o lună mai devreme, și avea încă șapte articole prin presă (capitole din respectivul unic volum). Pe de altă parte era un candidat din afara facultăţii, cu 12 volume publicate, 158 de articole în presa din ţară și 26 de articole în presa din străinătate (SUA, Marea Britanie, Israel, Germania, Italia). Comisia de specialiști era chemată să compare cele două dosare știinţifice și să formuleze concluzii. În unanimitate, cu decanul Corin Braga în frunte (plus două simandicoase doamne din București), onor comisia a conchis, în scris, că 1 e mai mult decît 12, că 7 e mai relevant decît 158. Decizia s-a implementat, cu ușurinţă, în numele… autonomiei universitare. Dacă mîine îmi deschid o gogoșerie și devin patron, îmi rezerv dreptul exclusiv de-a angaja vînzătoarea de la tejghea după criteriile stabilite de mine (90-60-90). Vorba aia: pe banii mei fac ce vreau. Dar acești domni și aceste doamne cu pretenţii și fumuri se declară, în mod abuziv, patroni în gogoșeria statului, ai cărui bani îi folosesc, dar ale cărui principii le stîlcesc după bunul lor plac arbitrar. Ei își promovează acolo soţiile și nepoţii, mătușile și netoţii. Dacă i-ar întreba cineva de ce fac 107 asta, ar răspunde arogant: autonomia universitară! Iar la urmă de tot, ajunși între patru ochi, s-ar mira ipocrit: cum naiba de nu sîntem încă printre primii 500 din lume? Ba da, sînteţi – dar numai dacă începeţi numărătoarea de la coadă în faţă! Cu moravurile voastre cristaline, vă suflă Bangladeshu-n ceafă. 11 mai 2010 Alina cu spume (1) Rareori mi-a fost dat să citesc ceva mai revoltător decît intervenţia Alinei Mungiu-Pippidi pe marginea preconizatei legi a lustraţiei din România. Ziarista acerbă, care odinioară se remarcase prin ferocele partizanat pro-Băsescu, și-a schimbat apoi peste noapte azimutul. Să nu fi primit ciolanul rîvnit? Cine mai știe. Fapt este că, pornind de la candidatura europeană plină de ezitări gramaticale a silfidei EBA, pe care Alina Mungiu a penalizat-o cu urlete, ţintele ei s-au reorientat. Parul cu noduri, mînuit de vînjoasa artistă a cuvîntului, s-a abătut în repetate rînduri peste căpșorul blond al Elenei Udrea, fără a-i scuti nici pe alţi aliaţi ori subordonaţi de-ai lui Traian Băsescu. De la o vreme, a început să nici nu mai conteze subiectul dezbaterii, important era să fie menţinută energic direcţia “anti”. De la scriitoarea cu apucături de rugbyst în stare să care în spinare tot meleul, mă așteptam totuși la ceva mai multe nuanţe, atunci cînd vine vorba despre lustraţie. Adică atunci cînd se discută eliminarea comuniștilor din viaţa publică românească. Nu de alta, dar aceeași Alina Mungiu, pe vremea cînd custodea raionul suflete, îl făcea arșice în direct, la televiziunea naţională, pe alde Ion Iliescu. Să lingi unde-ai scuipat nu e tocmai hobby-ul cel mai graţios pentru o reprezentantă de frunte a intelighenţiei. Adică a inteligenţei. Alina Mungiu are impresia că cel mai bun lucru de făcut, la ora actuală, e să tîrască în derizoriu lustraţia din societatea balcano-autohtonă. Fie și așa, dar cu ce argumente? La o revistă UASCR-istă a anilor ‘80, pe unde ucenicea gazetara de azi, învîrtindu-și peniţa prin cerneală, cel mai vajnic anticomunist 108 era taman redactorul-șef (de ce nu-i dă și numele?), care într-o împrejurare eroică s-a suit pe-o statuie din Iași ca să își zbiere oful anticeaușist. Însă iată că el riscă azi, în virtutea funcţiei politice de odinioară, să păţească o nedreptate. Înfiorător! Lustrarea lui Coriolan Drăgănescu va fi crima secolului. Faptul că, pe lîngă acel unic UASCR-ist, lansat în căţărări antidictatoriale, au mai trudit cîteva sute de propagandiști care, printre altele, chiar au suspendat revista Opinia studenţească, nu pare s-o deranjeze pe comentatoare. Că zeloșii pălmași ai regimului represiv ar merita, fie și cu întîrziere, o mică sancţiune simbolică, nu-i trece prin cap furibundei creaturi. Pentru ea, excepţia e mai semnificativă decît regula. Decît să-l lustrăm pe curajosul de-o după-masă, mai bine să iertăm toată categoria. 12 mai 2010 Alina cu spume (2) E foarte adevărat că viaţa e complexă, precum ne explică analista României libere. După membrul pecerist Paul Goma, a apărut disidentul Paul Goma. Ba chiar – să adăugăm – și antisemitul Paul Goma. După anticeaușistul Mircea Dinescu a venit iliescianul Mircea Dinescu. Brucan a fost stalinist, pentru a deveni mai apoi complotist. Pe unde tăiem cu bisturiul, în cazul lor? Pînă la tranșarea dilemei metafizico-existenţiale, este suficient totuși, în plan social-politic, să aruncăm o privire peste gard, spre a vedea cum și-au rezolvat de multișor problema cehii sau polonezii, pentru a le veni pe urme. Iar în plan biografic, ne consolăm știindu-l pe Brucan indisponibil la funcţiile ministeriale, “din motive de deces”, pe Goma preocupat (și prea ocupat) cu limpezirea problemelor evreiești, iar pe Dinescu absorbit să-și vadă de pescuit și grădinărit, pe veșnicele-i plaiuri ale vînătoarei. Nici unul dintre ei nu va fi jugulat de depresie, la adoptarea legii lustraţiei în România – și atunci pe cine deplînge de fapt Alina Mungiu-Pippidi? “Ne rămîn, în schimb, morţii, care nu se pot apăra. Bravi cum suntem, aicea o să ne arătăm mușchii, cum văd deja din 109 campania contra lui Adrian Marino, fost deţinut politic, fost deportat (paisprezece ani cu totul) și a cărui reputaţie e terfelită pe baza unor note scrise de niște securiști” – ne probozește această conștiinţă elansată. După ce i-a inocentat subit pe toţi activiștii comuniști din ultimii cincizeci de ani, împărţindu-i în două categorii (disidenţi care s-au suit pe statui, ca să protesteze, și disidenţi care nu s-au căţărat, din motive de rău de înălţime), iat-o rasolind și discuţia în jurul lui Adrian Marino. Pînă la publicarea unor documente “mai presus de orice dubii”, îţi trebuie oricum multă naivitate pentru a-l vedea pe meșterul propagandei culturale externe (poliglote!) a regimului Ceaușescu, în postura de Pico della Mirandola pe Someș. Chipul de activist-cu-imaginea-ţărișoarei-peste-hotare de ce nu ne este detaliat, în legătură cu fostul deţinut politic Marino? Alina Mungiu-Pippidi poate da multe de înţeles, dar nicidecum că a fost vreodată naivă. Se crede poate subtilă nevoie-mare, cînd ne prezintă tendenţios, unilateral, imagini din realitatea înconjurătoare. 13 mai 2010 Alina cu spume (3) Am înţeles eu, pînă la urmă, că modelul de activism moral și dreptate civică al Alinei Mungiu este Adam Michnik. Am totuși o veste frisonantă pentru gazetara bucureșteană. Fostul disident polonez n-a ezitat să-l pupe (cu limba?) pe călăul său de odinioară, generalul Jaruzelski, după căderea aceluia de la putere. În schimb, pentru opinionista României libere, singurul loc de pupături fierbinţi, lipite pe dictatura comunistă românească, ar rămîne doar la Ghencea Militar, unde tovarășul Nicolae Ceaușescu ar întîmpina-o cu anumită răceală. Iar evaluările surprinzătoare continuă în trombă: “Sincer, după ce Iliescu și-a tradus în limbi străine lungul interviu respectuos luat de Tismăneanu în ultimul lui mandat și a umplut cu maculatura asta toate ambasadele noastre – ca versiunea de lemn a propagandei despre perioada lui –, nu mă entuzias110 mez cînd îl văd tot pe Tismăneanu azi ca prim-procuror al lui Iliescu. Dimpotrivă, mă uit în altă parte. De jenă”. Tocmai asta e și diferenţa dintre noi. Eu mă jenam – în scris – de frenezia lui Tismăneanu, pe vremea cînd se gudura pe lîngă pulpana lui Iliescu. Alina Mungiu se simte deranjată abia azi, cînd același politolog îl combate mînios pe aparatcik. “A trecut baba cu colacii!”, se șoptește prin părţile noastre, atunci cînd se plimbă mofluzul pe stradă. 14 mai 2010 Alina cu spume (4) Adoptarea legii lustraţiei, de către Parlamentul României, fie și cu o întîrziere de cîteva decenii, a reprezentat unul dintre obiectivele revoluţionarului Teodor Mărieș. Pentru idealul respectiv care părea, la vremea aceea, utopic, protestatarul n-a ezitat să se mortifice printr-o impresionantă grevă a foamei de cîteva zeci de zile, punîndu-și sănătatea și viaţa în pericol. Unii scriitori (Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu, Dorin Tudoran ș.a.) i-au sărit în ajutor, adresîndu-se instituţiilor statului și solicitînd o dovadă de – măcar – respect pentru sacrificiul unui cetăţean. După negocierile dintre partidele politice, purtate sub presiunea timpului, spre a se evita o ipoteză tragică, s-a ajuns, incredibil, în linie dreaptă cu adoptarea lustraţiei în România. Protestele furioase de-acum ale lui Ion Iliescu, pe ideea că se face o geană de lumină, lansate la pachet cu vicleniile aţoase ale Alinei Mungiu-Pippidi, vin să picteze imaginea schizofrenică a realităţii noastre contemporane. Aterizată de la Berlin ca să ne explice oleacă de Wissenschaft, doamna profesor doctor n-a băgat de seamă că, în graba mare, și-a agăţat ramele ochelarilor în oasele costale ale unui grevist al foamei. 15 mai 2010 Panta rhei În contextul dezvăluirilor incendiare legate de Adrian 111 Marino, a fost invocat și Constantin Noica, alt intelectual ce lasă de bănuit o vastă galerie de complicităţi subterane. Performer absolut în direcţia comentării lui Noica se dovedește Gabriel Andreescu. În numai cîteva săptămîni, gazetarul cultural reușește să schiţeze două portrete care se bat cap în cap. În revista Verso din martie 2010, G. Andreescu insistă pe o sumă întreagă de nobile calităţi ale magistrului din Păltiniș, care însă, din păcate, au fost răstălmăcite și deturnate de discipolii săi abuzivi. “Mă gîndesc la vocaţia austerităţii, la devoţiunea reală pentru bunurile intelectuale și la această autentică tradiţie occidentală care este fair-play-ul; atribute de personalitate complet contrare emulilor lui Noica, ariviști, făţarnici și frivoli, maeștrii loviturilor pe la spate. Noica, asupra căruia cade calificarea radicală a lui Marino, nu e persoana, ci constructul cultural asumat de alţii.” Abia trec săptămînile și G. Andreescu se năpustește întro bizară aventură de recoafare a lui Adrian Marino, sub girul lui Cornel Nistorescu. Mă rog, de gustibus… Cu această ocazie, recurgînd și la efectul retoric de contrast, neprihănitul hermeneut de pe Someș îi este opus machiavelicului gînditor naţionalist: “Filozoful de la Păltiniș a făcut numeroase drumuri pe la activiștii partidului în speranţa de a primi sprijin pentru proiectele sale culturale. A avut numeroase contacte cu ofiţerii de Securitate, multe confidenţiale, legate de aspiraţia posturii de antrenor intelectual. Acesta este contextul în care Noica a devenit un agent de influenţă al regimului, ceea ce Marino, după cît se știe, n-a fost niciodată [?! – L.A.]. Agenda lui Noica nu consta doar în aducerea lui Mircea Eliade în ţară – i s-a cerut și lui Marino, dar în cazul ultimului nu există proba că ar fi încercat [?! – L.A.]. Noica a asumat chiar și ideea, pe cît de extravagantă, pe atît de penibilă, de mobilizare a exilului pentru acordarea lui Nicolae Ceaușescu a Premiului Nobel pentru Pace. / O și mai mare diferenţă dintre cei doi oameni de cultură este faptul că Noica a servit politica naţionalistă a regimului și simultan punea într-o lumină derizorie actele de rezistenţă 112 faţă de regim”. Pe cît de încredinţat era G. Andreescu, în luna martie, de “vocaţia austerităţii” și “devoţiunea reală” ale lui Noica, pe atît de convins a devenit, în luna mai, de vocaţia “extravagantă” și “penibilă” de “agent de influenţă al regimului” dictatorial, a aceluiași. Dacă tot l-au elogiat prietenii în presă, poate că a venit vremea ca, după o teză și-o antiteză, Gabriel Andreescu să ne dea în sfîrșit și o sinteză. 16 mai 2010 Promovări telectuale Lui Paul Cernat i s-au terminat subiectele de critică literară și s-a gîndit să-l împingă la înaintare taman pe Sorin Antohi. Gazeta de perete a GDS-ului e locul potrivit pentru albit conștiinţe tulburi. Așa că hop și el în schemă, la revista 22, cu niște… Provocări intelectuale. Cum l-o fi stimulat, pe Cernat, paginile pe care le contemplă – conversaţiile berlineze dintre Virgil Nemoianu și Sorin Antohi – nu prea rezultă. E limpede însă cu ce trucuri ieftine sfidează recenzentul atenţia și răbdarea cititorilor săi. Prefăcîndu-se absorbit de-o carte, el de fapt ne plimbă pe sub ochi o hahaleră, pe care o stropește duios cu agheasmă: “Sorin Antohi a fost deja lustrat moral după «revelaţiile negative» din urmă cu trei ani (în mod regretabil, aproape nimeni nu-i mai solicită azi expertiza…)”. Pe un picior de plai de la porţile Balcanilor, firește că Paul Cernat are tot dreptul să regrete că un escroc notoriu, care și-a falsificat titlurile de studii – după ce și-a turnat și amicii, timp de cîteva decenii, la Securitate – nu e măcar decan sau prorector. La urma urmelor, pe lîngă atîţia șnapani sub acoperire, un pungaș deconspirat, dar încă nereabilitat, e un surprinzător obstacol în peisaj. Dar că lui Sorin Antohi nimeni nu i-ar mai fi solicitat… cum îi zice… expertiza, după epifania numeroaselor sale calităţi, nu e tocmai adevărat. Că doar nu de pomană s-au 113 indignat Herta Müller în Frankfurter Rundschau (Turnători la Academia de Vară) și Richard Wagner în Der Tagesspiegel (A învăţa de la turnători). Cu o minciunică și două-trei naivităţi trucate, Paul Cernat pune și el umărul, după capacităţi, la nește promovări telectuale. 17 mai 2010 O istorie despre istorie (1) Am ajuns pe la începutul anilor ‘90 să predau italiana, la secţia specială a unui liceu prestigios din Cluj. Pe lîngă cele 6 ore săptămînale de limbă-literatură, fiecare clasă avea de studiat, după curriculum, și cîte două ore de istorie a Italiei, respectiv două ore de geografie în italiană. Aceste materii ne-au dat destule bătăi de cap, fiindcă nu existau profesori care să le predea: absolvenţii facultăţilor de istorie sau geografie nu știau italiană și invers. Pînă la urmă, timp de vreo doi ani, mi-am asumat eu istoria (iar cu geografia nu mai ţin minte ce soluţie s-a găsit). Cînd s-a pus problema acreditării internaţionale a liceelor bilingve italo-române, în anul 1996, școala mea a fost vizitată, spre a fi evaluată, de două inspectoare în Ministerul Instrucţiei Publice de la Roma, precum și de o directoare în Ministerul Afacerilor Externe al Italiei. Cele trei personaje oficiale au dorit să vadă baza noastră materială, clădirea, dotările, efectivele de elevi și profesori, traseul de studii parcurs, manualele utilizate etc. Au stat de vorbă cu copiii, cu adulţii. Tot cu acea ocazie le-am luat un interviu pentru numărul 2 al revistei Amici, pe care o realizam împreună cu elevii mei. 18 mai 2010 O istorie despre istorie (2) Înainte de-a pleca, inspectoarele ne-au solicitat să le spunem concret de ce anume avem nevoie, din partea lor și a statului italian, pentru a ne desfășura mai departe activitatea. 114 Eu le-am răspuns că, prin eforturi proprii, reușiserăm în anii precedenţi să construim relaţii cu diverse școli și instituţii din Italia, care ne dăruiseră numeroase cărţi și materiale didactice. De pildă, aveam în bibliotecă vreo cinci-șase ediţii diferite de manuale de istorie universală pentru liceu. Cu toate acestea, nu găseam nicăieri un singur volum în care să fie tratată, în mod exclusiv, istoria Italiei. Pentru a-mi pregăti lecţiile la catedră, eram nevoit să “pescuiesc”, din diverse cărţi și diferite lecţii, conţinutul știinţific cu aplicaţie strictă la această materie. Le rugam așadar să-mi trimită, de la Roma, un manual de istorie a Italiei. Am observat că inspectoarele au rămas surprinse de solicitare. M-au întrebat la ce-mi trebuie un astfel de manual. Le-am răspuns: pentru a-mi preda lecţiile. M-au întrebat: la ce materie? Le-am răspuns: la materia numită “Istoria Italiei”, care se predă la noi cîte două ore pe săptămînă, în clasele de liceu bilingv. Ele s-au privit din nou. Responsabila cu disciplinele socio-istorice din Ministerul Instrucţiei Publice de la Roma mi-a zis că, de cîţiva ani buni deja, în Italia nu se mai predă la nici o școală disciplina respectivă! Așa că le era imposibil să-mi trimită un manual pentru o materie care la ei este inexistentă. Nu mi-a venit să cred ce auzeam și am întrebat în gura mare, hohotind ca de-o enormitate: cum adică, în Italia nu se predă “Istoria Italiei”? Ele s-au privit stînjenite și mi-au răspuns, cu delicateţe, cam așa. Ştiţi, noi, în Italia, am aderat la Uniunea Europeană. Prin urmare nu ne mai interesează cercetarea unui trecut autohtonist, clar delimitat etnico-geografic și strict izolat de ceilalţi vecini. Încurajăm studierea faptelor istorice întemeiate pe valori regionale. De pildă: Europa Centrală și Occidentală în secolul al XIV-lea. Sau: Mișcarea de reformă în statele europene. Scopul nostru nu este să dezvoltăm, în percepţia tinerilor italieni, orgoliul pentru anumite figuri locale, care au luptat cu vecinii și au pus umărul la trasarea unor graniţe geografice rigide. Ci să insistăm pe momentele de colaborare regională, pe influenţele reciproce din anumite secole precedente. 115 19 mai 2010 O istorie despre istorie (3) Explicaţia primită m-a descumpănit, prin coerenţa ei. M-am limitat să-ntreb: noi de ce mai predăm atunci, la Cluj, “Istoria Italiei”? Mi-au răspuns că tocmai ăsta era scopul turneului lor, să extindă reţeaua europeană de licee italiene bilingve, prin noi cooptări: “Ustavni” din Cehia, “Gorna Banja” din Bulgaria, “Saru” din Slovacia, “Szent László” din Budapesta și “Zoltán” din Pécs, Ungaria, “Dante Alighieri” din București și “G. Bariţiu” din Cluj, România. Ministerul de Externe al Italiei își propunea să sprijine colaborarea dintre aceste școli, prin adoptarea unui curriculum unitar și a unor programe de studii convergente, publicarea de manuale valabile în respectivele secţii, recunoașterea internaţională a diplomelor de studii etc. Mi s-a spus că delegaţia italiană și-a atins, în linii mari, obiectivele, pînă cînd a ajuns și la București. În capitala românească, factorii de decizie politică n-au vrut nicicum să accepte un consens, pe tema orelor de istorie și geografie universală, care să abordeze, în limba italiană, realităţile convergente ale trecutului continental comun. Cu toată stăruinţa și insistenţa părţii italiene, politicienii noștri au perseverat în cerinţa ca, în cadrul secţiei internaţionale, să se studieze neapărat istoria și geografia României, în limba română. Cel mult, pentru a se atinge totuși un compromis, ai noștri au decis să mai includă suplimentar istoria și geografia Italiei, predate în limba italiană. Programul elevilor români de la specializările respective a fost astfel încărcat suplimentar, patru ore pe săptămînă, cu două materii care nu se mai studiază nicăieri în lume… După un moment de reculegere, care mi s-a impus pentru a digera toată ciudăţenia acestor vești, am încercat să relansez discuţia sub o formă colocvială. Cu un zîmbet degajat, le-am întrebat pe cele trei doamne, mai în glumă, mai în serios, dacă ele nu se simt flatate că, în acest colţișor pierdut al continentului, istoria Italiei, adică a patriei lor, e totuși studiată de cîţiva 116 tineri români entuziaști. Mi-au aruncat instantaneu o privire atît de acră, încît mi s-a șters zîmbetul de pe faţă. Iar una dintre ele mi-a replicat, tăios, că ar prefera să vadă funcţionînd, în mod profesionist și omogen, proiectul european la care lucrează din greu de atîta vreme. Am înţeles că ne spuseserăm tot ce era de spus. Ne-am despărţit în termenii cei mai cordiali. 20 mai 2010 O istorie despre istorie (4) Din 1996 și pînă azi, îmi vine greu să le explic tuturor elevilor mei de ce trebuie să facă patru ore în plus, săptămînal, faţă de colegii lor de la celelalte specialităţi. De ce, atunci cînd alţii pleacă fluierînd acasă, la ora amiezii, cei de la secţia de italiană își continuă orele pînă după-masa tîrziu, în condiţii psihologice frustrante, de semidetenţie. Ce să le spun? Că au de plătit nostalgiile ceaușiste de gîndire ale politicienilor din București, care negociază proiecte de studii internaţionale în funcţie de mizele lor patriotarde, obtuze? Privind totul de la firul ierbii, ideea poate că nici nu pare neroadă. Dar 4 ore ori 4 clase dau 12 ore în plus pe săptămînă. Ori 34 de săptămîni fac 408 ore pe an. Ori 14 ani de perseverenţă în eroare dau un total de 5712 ore. Neghiobia măruntă, întinsă ca pelteaua, devine monumentală. M-am gîndit să relatez această mică experienţă personală, citind mai zilele trecute, în presă, un mesaj foarte îngrijorat de eventuala diminuare a numărului de ore dedicate studierii istoriei naţionale. Este vorba despre alarmata Pledoarie pentru viitor, adresată Președintelui României și membrilor Parlamentului. Semnatarii sînt, după cum ni se spune, în număr de peste 1.200: “academicieni, universitari, cercetători, muzeografi, profesori din sistemul preuniversitar, studenţi ai facultăţilor de istorie din întreaga ţară (aproximativ jumătate dintre semnături sînt ale studenţilor)”. O fi ea, pledoaria, pentru viitor, dar se hrănește la temelii din repere mentale ale trecutului, pe care nu mai reușim să le depășim. Unele cute 117 stilistice rămîn inconfundabile: “Toate momentele importante ale fondării statului modern, toate deciziile hotărîtoare care au făcut România să progreseze în ultimii două sute de ani s-au bazat, la fel ca în cazul oricărei alte naţiuni, pe conștiinţa istorică, pe credinţa în dreptul nostru de a avea un destin.” Efortul de-a schimba în bine viitorul, luînd ca etalon reperele trecutului, ar fi amuzant, dacă nu s-ar aplica tot pe spinarea tinerilor. Farfuridi și-a găsit 1.200 de admiratori: “Iată dar opinia mea. Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume… în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieși… Am zis!”. 21 mai 2010 Pardon! O amuzantă greșeală de tipar, în textul unui literator de vază. Ne vorbește de tinereţea lui Eugen Ionescu și aflăm de la el că autorul lui Nu face “critica culturii faţă de matefizică”. De fapt se vorbea de metafizică… 22 mai 2010 Paraşută Cuvinte dintr-un șlagăr foarte difuzat la radio în prezent: “Baby, if I’ve got you / I don’t need a parachute”. Oare cum s-ar traduce pe românește? “Iubito, dacă te am pe tine / Nu-mi trebe altă parașută”… 23 mai 2010 Zigzagzig (1) Individul poate fi cunoscut mai ales în circumstanţe dificile. Banalitatea cotidiană ne imprimă tuturor același tip de reacţii, perfect comune și previzibile. Abia provocarea unui moment-limită ne obligă la opţiuni tranșante (e laie ori bălaie?), ne impune să ne dez-văluim. Cînd situaţia tensională se 118 regăsește în presa literară, iar cei puși să soluţioneze o împrejurare delicată sînt scriitorii, evenimentul merită examinat cu atenţie. Cartea de memorii a lui Adrian Marino, incomodă, agresivă, pe alocuri sarcastică la adresa ierarhiilor culturale înţepenite, a mentalităţilor provinciale, a fost amplu comentată. Unele reviste i-au consacrat chiar entuziaste numere speciale. Dar, în mijlocul interpretărilor surescitate, s-a prăvălit serialul din Evenimentul zilei. Jurnalista Mirela Corlăţan îl acuza pe autor, după studierea dosarului său de la CNSAS, că a fost un informator zelos al Securităţii. Firește că suspiciunile stîrnite în rîndul publicului au fost numeroase: cui prodest?, de ce tocmai acum? cine a izbit din umbră? etc. Nu e mai puţin adevărat că elanul justiţiar postum al lui Marino s-a dezumflat cu o singură înţepătură de ac, bine plasată. Aruncîndu-se în derizoriu statura etică a condeierului, îi erau decredibilizate ieremiadele. À trompeur, trompeur et demi. Riposta săptămînalului Observator cultural merită fără ezitări epitetul de “antologică”. Redactorul-șef adjunct Ovidiu Şimonca a sunat goarna spre cei care, în săptămînile precedente, apucaseră să-l elogieze pe Marino și i-a întrebat dacă, în noile circumstanţe, și-au schimbat cumva părerile. Viclenia psihologică era savuroasă și complexă. Care scriitor (persoană cu pondere, mă-nţelegi) ar admite de bună voie, în faţa publicului, că s-a înșelat și dorește să își modifice judecăţile, în virtutea recentelor fapte scoase la lumină? Care publicist s-ar hazarda să se pronunţe împotriva curentului promovat de revista-gazdă? Care intelectual n-ar fi gîdilat de gîndul de-a contrabalansa, alături de companionii săi, prin avalanșa estimărilor unilaterale, vocea incomodă a celui care a examinat arhive (semi)secrete? 24 mai 2010 Zigzagzig (2) Liviu Antonesei e convins că toate criticile formulate de paginile memorialistice ale lui Adrian Marino rămîn nealte119 rate de eventualul său statut de informator al poliţiei politice comuniste (“Pe scurt, acestea rămîn valabile în esenţa lor și dacă Marino a colaborat cu Secu, și dacă n-a colaborat”). Certitudinea gazetarului ieșean e demnă de invidiat. Nu și strategia lui – cam transparentă – de-a recalibra mizele discuţiei, prin includerea unor false exagerări, însoţite de ferme dezminţiri: “Ce nu cred eu? Nu cred că un om închis 14 ani a devenit comunist și fan al Securităţii”. Numai că nimeni n-a contestat cei 14 ani de detenţie politică ai lui Marino. Acuzele se refereau la eventuala sa înregimentare din anul 1969, după liberarea din închisoare, pentru a achita preţul reabilitării, al publicării și al circulaţiei internaţionale. Nimeni nu i-a reproșat lui Marino gîndirea comunistă sau entuziasmul aservirii. În discuţie era, pur și simplu, calitatea morală a opţiunii sale, nu intensitatea malpraxisului. E ca și cînd cineva mi-ar cere părerea: “Tu ce crezi, lui Liviu Antonesei îi șade bine cu barbă?”. Iar eu, de colo: “Avînd în vedere că e un om de ispravă și un harnic publicist, eu nu cred că Liviu Antonesei își detestă bărbierul”. Ce-am fost întrebat – și ce răspuns am dat? Şerban Axinte, în ce-l privește, mărturisește că nu se simte în stare să aprecieze o situaţie atît de dificilă cum e cea pusă în discuţie: “ce m-ar fi recomandat pe mine (sau pe oricare alt intelectual din generaţia mea) ca să mă pot erija în instanţă morală și să judec superior și suficient o problemă atît de controversată, de sensibilă și de complexă cum este posibila colaborare a lui Adrian Marino cu Securitatea”. Cu toată incapacitatea sa de procedură, analistul umple totuși aliniate întregi cu sfielile și ezitările sale feciorelnice de judecată. Pe cît e de nesigur în premise, pe-atît e de peremptoriu în concluzii: “Nu am ce retracta sau reinterpreta”. O fi adeptul unei noi situaţii de comunicare: eu cînd mă-ntreb dacă să fluier, nu fluier, ca să nu greșesc, dar mișc din urechi pînă se face un vînt de șuieră. 120 25 mai 2010 Zigzagzig (3) Paul Cernat optează pentru alte strategii, aruncînd dezvăluirile stingheritoare din presă în zona derizoriului perimat, deja arhi-comentat: “Nu sînt atît de naiv ca să mă mir de «revelaţiile» Mirelei Corlăţean [sic! – L.A.] din Evenimentul zilei. Sînt lucruri care se știau de mult, din folclorul lumii literare, din memorialistica și diaristica epocii. Nu cred că a mirat pe nimeni din lumea culturală ce a apărut despre «turnătorul Someșan» sau, mult mai înainte, despre C. Noica, Ion Caraion, Valeriu Anania sau Ştefan Aug. Doinaș. Am scris eu însumi despre «ambasadorii itineranţi» ai regimului naţional-comunist, folosiţi de Securitatea care le vămuia ieșirile în afară”. Diferenţa este că informaţiile apărute, în legătură cu serviciile prestate de Adrian Marino în folosul Securităţii, constituiau o reală premieră publicistică, prin detaliile precise și tulburătoare, documentate direct de la sursă. Încercarea de-a le banaliza, opunîndu-le unor aluzii ezoterice, exprimate anterior din vîrful buzelor, echivalează cu o scurtă manipulare din partea criticului literar. De altminteri, Paul Cernat e și cel mai productiv, dintre toţi semnatarii, în lansarea de fumigene circumstanţiale, pentru a distrage atenţia publicului de la colaboraţionismul frapant: 1) înainte de-a fi devenit turnător, scriitorul a avut multe de suferit (“E adevărat, Marino și alţii au fost niște instrumente ale Securităţii, însă după ce au fost victime ale ei”); 2) nu stăpînim ansamblul detaliilor pe tema discutată (“sîntem încă foarte departe de a avea informaţii suficiente despre totalitatea colaboratorilor Securităţii din lumea culturală”); 3) teoria conspiraţiei (“Marii vinovaţi și marii păpușari sînt în umbră, acoperiţi, și își rîd de noi”); 4) e o situaţie complexă, mult deasupra capacităţilor noastre de pricepere (“Chestiunea colaboraţionismului intelectual autohton e, oricum, mult prea complicată, ca și aceea a angajărilor totalitare, de extremă dreaptă sau comuniste”); 5) opera culturală e totuși în măsură să atenueze slăbiciunile 121 omenești (“discernămînt înseamnă să nu amesteci planurile. Adică să nu speculezi păcatele moral-politice ale oamenilor pentru delegitimarea unor opere valabile”); 6) nici acuzatorii înșiși n-ar fi fost mai buni, în situaţii similare (“cum s-ar fi comportat oare procurorii morali din oficiu și vitejii de după război dacă s-ar fi aflat în circumstanţele lui Adrian Marino?”); 7) deconspirarea colaboraţioniștilor e făcută aleator și ascunde avantaje de culise (“demascările selective, cu ţîrîita, orientate în funcţie de interese strategice, vendete ideologice sau personale și conjuncturi politice dubioase, sînt contraproductive și nu fac decît să dezorienteze”). Ce argumentaţie densă, profundă, subtilă și tendenţioasă are Paul Cernat! 26 mai 2010 Zigzagzig (4) Daniel Cristea-Enache e mai expeditiv și succint în partizanatul său, pe care ni-l dezvăluie încă din titlu: Nu pot să-l judec. Iată un critic care nu poate să judece. Mai urmează să cunoaștem un croitor care nu poate să croiască, un bucătar care nu poate să gătească și un șofer care nu poate să șofeze. Cum se explică autoamputarea principalei obligaţii profesionale? “O analiză critică este cu totul altceva decît o investigaţie jurnalistică. Avem a discuta cărţile unui autor, opera lui, nu compromisurile omenești pe care le-a făcut.” Acest principiu a reprezentat concepţia de căpătîi a criticii literare românești de pînă la 1989. În practică, ea a permis reelaborarea cunoscutei doctrine culturale pașoptiste: “Mîncaţi, băieţi, mîncaţi orice, că noi vă proclamăm geniali și nu vă mai caută nimeni între dinţi”. E nevoie de multă naivitate pentru a crede că, în condiţiile actuale, de libertate a cuvîntului, refugiul sublim în turnul de fildeș al esteticii mai poate bloca analiza compromisurilor etice, de la temelia edificiului. Iar abordarea lui Daniel Cristea-Enache e nu doar desuetă, ci și parţializantă. Spre exemplu, e suficient să amintim violen122 ţele verbale ale lui Adrian Marino la adresa unor Paul Goma, N. Steinhardt sau I.D. Sîrbu. Dacă recurgem la grila exclusiv culturală (fluturată și azi cu încăpăţînare de Cristea-Enache), punem tensiunile respective doar pe seama unor diferenţe ideologice dintre Marino și ceilalţi. Dacă aruncăm însă o privire în culisele etice frămîntate, putem recunoaște situaţia fostului pușcăriaș politic care, după liberare, a acceptat compromisul colaborării cu regimul detestabil (Marino), iar acum își revarsă ura asupra foștilor pușcăriași politici care, după liberare, nu șiau traficat conștiinţa (Goma, Steinhardt, Sîrbu). Dubla grilă, etică-estetică, ne oferă o perspectivă mai amplă de judecată, o înţelegere mai precisă a fenomenelor. 27 mai 2010 Zigzagzig (5) Adina Diniţoiu, cînd îi arată cineva soarele cu degetul, preferă să admire calitatea ojei de pe unghie. Prin urmare își găsește de lucru nu cu Adrian Marino și colaboraţionismele acestuia, ci cu jurnalista Mirela Corlăţan și “tendenţiozitatea articolului respectiv, publicat «la timp»”. Așa e, dar nu despre asta era vorba. Altminteri, “cît privește conduita morală în comunism, subiectul e delicat și plin de nuanţe” – iar cu asta am epuizat toate părerile Adinei Diniţoiu. Cezar Gheorghe sare din baie și ne urlă că “opera unui intelectual trebuie separată de conduita sa morală”. Pentru a fi și mai aspru în amoralismul său pedestru, el ne asigură că vorbește în numele “unei generaţii care s-a format după Revoluţie, la sfîrșitul anilor ‘90 și începutul anilor 2000”. Tristă generaţie, cu asemenea purtător de cuvinte… Marius Ghilezan ne povestește foarte senin că toată lumea a turnat la Securitate, mai mult sau mai puţin (“cîţi dintre intelectualii publici de acum pot jura cu mîna pe Biblie că nu au fost colaboratori ai poliţiei politice?”). Așa că, poftim!, prinde dacă poţi pisica neagră, pe-o stradă întunecată, noaptea, după ce s-a luat curentul. Pentru a ne convinge că păcatul delaţiunii 123 securiste era chiar o banalitate, condeierul mai sfîrtecă o halcă de sinceritate de pe spinare și ne face o confidenţă, “pentru prima oară în public”: propriul său tată, medic de fotbaliști, trebuia să ciripească la organe, pentru a se deplasa cu echipa în străinătate. Asta am înţeles-o, dar ce legătură are cu Adrian Marino? A jucat și el fotbal? Bedros Horasangian ne vinde aceeași poveste cu pisica neagră, însă costumînd-o în veșmintele interogaţiei filosofice: “Cîţi dintre noi au avut tăria să renunţe la funcţii și cariere ca să ocolească înregimentarea în PCR, fără de care nu se putea face mai nimic? Cîţi dintre noi au refuzat orice compromis precum și colaborarea cu «organele» și «structurile» vechiului regim comunist? Cîţi dintre noi pot spune, cu mîna pe inimă, că sînt cu sufletul curat și cu conștiinţa împăcată?”. Psihologia omului asudat care, oriîncotro se răsucește, simte că toate-i put. 28 mai 2010 Zigzagzig (6) Antonio Patraș dă un brînci scurt la percepţia realităţii. El răstoarnă ordinea de gravităţi și priorităţi a faptelor: “Pe mine unul mă surprinde neplăcut mai puţin faptul că Adrian Marino ar fi fost colaborator al Securităţii (…), cît maniera în care CNSAS-ul a înţeles să-și facă treaba, dînd la gazetă dosarul…” etc. Pe mine unul mă surprinde neplăcut faptul că analistul înţelege să blameze nu colaborarea lui Marino cu Securitatea, ci felul, forma și circumstanţele în care colaborarea cu pricina a fost dezvăluită. Ovidiu Pecican, în calitate de istoric, ne amintește importanţa delaţiunilor din trecut pentru cunoașterea realităţilor locale, așa cum au fost ele restabilite în lucrări ale lui Emmanuel Le Roy Ladurie sau Carlo Ginzburg. Are dreptate. Probabil că, după condamnarea servituţilor morale incluse în turnătoriile lui Marino, vom trece cîndva și la descoperirea virtuţilor lor documentare. Dar ordinea cronologică a judecăţilor noastre aceasta va trebui să fie. Analiza rece a istoricului poate sur124 veni doar la cîţiva ani după notaţia indignată a gazetarului. Decantarea morală a faptelor realităţii trebuie să preceadă arhivarea lor epistemologică. Bogdan-Alexandru Stănescu optează pentru argumente din zona latrinară: “Sub condamnarea plină de intransigenţă a unui ziar care mai nou încape în prohab, se ascunde foarte multă prostie, un noian de ideologie deloc mascată, plus doza obișnuită de influenţe din partea Senatorilor Evz”. Consideraţiile de asemenea calibru nu merită replică. Ovidiu Şimonca mimează convingător neghiobia, atunci cînd lansează retoric un șir de exagerări prăpăstioase, pentru a distorsiona percepţia cititorilor săi: “îmi pun cîteva întrebări: a bătut-o Marino pe Monica Lovinescu în faţa casei sale în 1977? A fost Marino la originea atentatului terorist împotriva Europei libere, iniţiat de Carlos în 1981? A pregătit sau a organizat Marino bătaia încasată de Emil Georgescu? L-a iradiat Marino pe Vlad Georgescu, grăbindu-i moartea? A desenat Marino – cum a făcut, cu mîna lui, Constantin Bălăceanu-Stolnici –, planul casei lui Vlad Georgescu?”. De parcă asemenea gesturi, de extremă violenţă securistă, nu tot prin activitatea prealabilă a culegerii de informaţii s-ar fi pregătit! 29 mai 2010 Zigzagzig (7) Ciprian Şiulea bagatelizează fără multe ezitări revelaţiile incomode: “Pentru mine, dezvăluirile recente despre trecutul lui Adrian Marino nu au avut aproape nici o importanţă. (…) pentru mine cel puţin, ele produc mai degrabă empatie decît aversiune faţă de cel deconspirat”. Nimic surprinzător din partea celui ce-i luase în tirul mitralierei vocale pe intelectualii critici la adresa comunismului. Amantlîcurile cu secera și ciocanul atrag după sine, din cîte se vede, și empatia faţă de informatorii Securităţii. Ce propagandist comunist locvace s-a pierdut în Şiulea, pentru simplul ghinion că s-a născut prea tîrziu, iar realităţile de după ‘89 îi contrazic nostalgiile! 125 Şirul de articole din Evenimentul zilei consemna de asemeni dezamăgirea unor amici ai lui Adrian Marino, la aflarea preocupărilor sale de culise. Potrivit lui Mircea Carp, fost ziarist la Europa liberă, “în cursul relaţiei noastre în Occident, am bănuit de la început că vechiul meu prieten dădea informaţii, voluntar sau constrîns. Cu vremea, datorită poziţiei și rolului meu în cei mai bine de 45 de ani de exil, nu mi-a fost greu să am confirmarea acestor bănuieli. (…) Oricum, ceea ce a făcut Adrian Marino, ca intelectual de frunte, a dăunat grav rolului și activităţii exilului. Profunzimea activităţii sale, chiar dacă la un moment dat a încetat să mai fie agentul docil, m-a întristat”. E cunoscută strategia propagandistică a mărturiei, cînd se invocă opinia unei persoane autorizate, care să confirme sau să infirme anumite informaţii, pentru un plus de credibilitate. Dacă Evenimentul zilei l-a citat pe Mircea Carp, în contrapartidă Observatorul cultural ni-l propulsează pe Neculai Constantin Munteanu. Acesta subliniază calităţile aristocratice ale voiajorului: “Adrian Marino era un «domn». Şi cum arăta, și cum se purta, și în tot ce făcea. Noi l-am tratat ca atare. Întîmplător, mi-a căzut în mînă instructajul unui trimis special al Securităţii la Europa liberă, cu ce trebuia să ne spună, să nu ne spună și să afle. Adrian Marino nu corespundea acestui portret de vulgar provocator în misiune, după cum nu corespundea nici portretului tipic al agentului de influenţă «patriot»”. Şi pentru ce toată această încleștare de orgolii de presă? De ce să mobilizezi o sumă de scriitori, care să evolueze acrobatic în speculaţii de circumstanţă? De ce să opui mărturia unui gazetar de la Europa liberă unei alte opinii, de sens contrar, a altui ziarist de la Europa liberă? Mai mare daraua decît ocaua. Apretarea postumităţii lui Adrian Marino, pentru a se lovi – ca la popice – cu mîna mortului ţintele (politice) proeminente de azi e un spectacol absolut dezolant. Energiile latente ar fi trebuit să-și găsească alt iaz pentru zbenguială. 126 30 mai 2010 Pas de barză (1) De cînd ne-a explicat însuși Conu’ Leonida complexitatea politicii europene, nimic nu ne mai sperie. E lucru știut că “unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (…) De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toţi împăraţii și pe Papa de la Roma?”. Confruntat cu strivitoarele probleme ale secolului al XIX-lea și nedîndu-le nicicum de capăt, “Papa – iezuit, altminteri nu-i prost! – (…) l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil”. Lucrurile devin înduioșător de simple pe scena mondială, în versiunea à la Caragiale. Cutare îl cunoaște pe Cutărică, mai stau la un pahar de vorbă, devin cumetri și bat iute palma. Ce păcat că e totul doar un vodevil. Rîdem și ne veselim, dar pe urmă ne întoarcem la viaţa reală, care ne așteaptă cu surprizele ei răcoroase. Îmi amintesc inevitabil lumea persiflată, prin simplificare, a lui I.L. Caragiale, atunci cînd îmi mai arunc uneori privirile pe cîte un articol de gazetă semnat de Alina Mungiu-Pippidi. Scriitoarea se pricepe la cîte-n lună și-n stele. Ne servește sfaturi trepidante în cele mai diferite sectoare ale activităţii: politica, finanţele, turismul, diplomaţia externă, sistemul medical, elaborarea legislaţiei, managementul universitar, agenda sindicală, jurnalismul, Fondul Monetar Internaţional, Euronews, TVA etc. etc. Totul cu aere de mare expertă, copleșită de griji mai serioase, care însă ne lansează în trecere aceste mizilicuri, pe care am face bine să le băgăm la cap și să le notăm în carneţel, cu sîrguinţă. 31 mai 2010 Pas de barză (2) Problema nu e că Leonarda da Vinci le știe superior pe toate, și încă ceva pe deasupra. Cu adevărat amuzant e reflexul ei de-a se bate pe burtă săptămînal cu o pleiadă de personalităţi mondiale, pe care le pomenește cu simulată neglijenţă. Vine vorba cumva de reformarea conducerii universitare din 127 România, înglodate în familisme tentaculare și afaceri salariale stupefiante? Nu se poate, mă-nţelegi! “Am fost membru al facultăţii la Harvard și Oxford, pe lîngă universitatea mea din Berlin, niciodată nu am avut drept președinte un «manager», pentru că nu e de conceput ca niște academici să fie conduși de un neacademic.” Ne confruntăm cumva cu dificultăţi economice, care le impun guvernanţilor curbe de sacrificiu impopulare? “Toţi economiștii din Oxford îmi spun că noi nu avem probleme, ca grecii, nu suntem în euro, deci putem devalua. Discuţia a fost chiar publică, cu ocazia unei cine cu vicepremierul grec, dl. Pangalos, care a vizitat colegiul nostru săptămîna trecută și ne-a spus mai multe bancuri bune despre clientelism. «Ieșiţi din euro, declaraţi faliment, devaluaţi!», răcnea economistul cel mai faimos în materie de crize financiare asiatice, care în timpul discursului lui Pangalos mi-a șuierat de mai multe ori la ureche: «Greșit!» sau «Minte!», deși ne întîlneam pentru prima dată în viaţă.” Ce mai veste-poveste, toată Europa se învîrte la picioarele Alinei Mungiu-Pippidi, universul atîrnă de judecăţile ei epocale: “Am lipsit din Oxford două zile după alegerile cu rezultate nehotărîte, care aruncaseră pieţele financiare în aer. Cînd am plecat cu Eurostarul la Bruxelles, ziarele aveau pe pagina 1 știrea demisiei lui Gordon Brown, cu bănuiala că e strategică, pentru înlesnirea unui guvern de stînga laburiști-liberali, deși le lipsea majoritatea. Cînd am luat trenul de întors, seara, deja vedeai oamenii de afaceri mai relaxaţi. A doua zi am ţinut o conferinţă unor jurnaliști într-o sală a reprezentanţei UE în Marea Britanie, lîngă Westminster: curgeau SMS-urile după prînz, iar cînd am ieșit deja era un guvern complet de coaliţie conservatori-liberali, unic în istorie. Eram înconjurată de ziariști cu mare experienţă”. Încheie sau nu România acordul cu FMI, iată frămîntarea înaltelor sfere europene, după cum ne-o relatează comentatoarea în transmisiune directă: “Vorba redactorului-șef de la Externe de la Le Monde, cu care cinam în acea seară (la 128 Sarajevo): «De ce se ocupă Euronews atîta de România în seara asta?»”. 1 iunie 2010 Pas de barză (3) Dacă eșuează ţara în dezechilibru financiar, soluţia e cît se poate de simplă pentru Alina Mungiu-Pippidi: mai trebuie închise niște clădiri de ambasade prin străinătate, fiindcă e prea mare chiria plătită de stat pe-acolo. Iar cînd persistă dubiile în privinţa căii de urmat, “dacă intraţi în dificultăţi, îi voluntarizez pe doi autori cărora tocmai le-am publicat o lucrare într-o revistă academică despre deficitele bugetare din Europa Centrală: unul e coleg cu mine de universitate și un foarte citat autor în fiscalitate europeană, celălalt e ministrul de Finanţe al Finlandei”. Caragiale ar hohoti cu lacrimi în faţa dezinvolturii stupefiante de-a rasoli orice discuţie, pe orice subiect, prin autoplasarea vanitoasă în coasta unor vedete proeminente. Cîștigă sau nu CFR Cluj campionatul de fotbal? După cum îi spuneam săptămîna trecută lui Barack, în timpul unui supeu de lucru în Taiwan, trebuie insistat pe stimularea fotbaliștilor din Cornul Africii. Mai crește oare la anul rapiţa prin Ialomiţa? Tocmai asta îi povesteam Carlei, în timp ce-l așteptam pe Nicolas, înainte să intrăm la o degustare de calamari în centrul diplomatic din Johannesburg. Există oare asemănări între marea criză din 1929-1933 și impasul economic mondial de-acum? Le-am explicat-o limpede celor trei premianţi Nobel pentru economie, colegii mei de catedră de la Berlin, care veniseră cu decanii de la Oxford și Harvard, alături de cei doi prorectori, cînd am susţinut acea conferinţă în care le-am atras atenţia să nu se mai hazardeze în macroestimări nesprijinite pe cifrele realităţii. Atunci cînd de sus, din sferele înalte, barza își întinde picioroangele spre a traversa, din doi în doi, ţinuturile gloduroase pe unde își pescuiește viermișorii și peștișorii, bătaia ciocului răsună caraghios și ușor paranoic. 129 2 iunie 2010 Doar o şoaptă să-ţi mai spun Comunitatea culturală îi va fi recunoscătoare istoricului literar Alex. Ştefănescu pentru diagrama asupra personalităţii lui Nicolae Balotă: biografia zbuciumată, adeziunea la Cercul literar de la Sibiu, detenţia politică, evoluţia în cariera universitară din România și din Occident, semnificaţia literară a scrierilor memorialistice etc. Păcat că sintezomanul n-a abordat și aspectul colaborării lui Nicolae Balotă cu Securitatea ceaușistă, în calitate de informator, sub numele de cod Someșan, după cum o indică unele indiscreţii din presa contemporană. Că doar istoricul literar Alex. Ştefănescu nu și-o fi propus să inducă în eroare comunitatea culturală, prin (dez)informare parţială. Nu-i așa? 3 iunie 2010 În tanc Am văzut aseară, în cadrul TIFF, un film israelian absolut impresionant: LEBANON al lui Samuel Maoz, distins deja cu Leul de Aur. Toată acţiunea se petrece în interiorul unui tanc, în timpul primului război din Liban. Plutonul de infanteriști israelieni în ofensivă trebuie sprijinit de-un car blindat care, dintr-o mașinărie performantă, garanţie a siguranţei personale, în centrul schimbului de focuri, se transformă într-o uriașă capcană pe roţi, hodorogită și bombardată din toate direcţiile. Motorul pornește doar cîteodată, cînd are chef, uleiul se prelinge de pe pereţii metalici, zăduful e sufocant, mizeria băltește. Oamenii supravieţuiesc înăuntru, cu trupul lipit de bombele cu fosfor – avînd speranţa de-a apuca să le expedieze spre inamic, înainte ca ele să le explodeze în braţe. Cînd au timp, urinează într-o cutie luată de pe-un raft și închisă la loc după folosire. Mai toată gama sentimentelor umane e surprinsă dramatic, în acest spaţiu blocat. Naivitatea (cînd tînărul recrut ajunge 130 în noul mediu infect), frustrarea (cînd ofiţerul le ordonă sec cele mai absurde lucruri, ce trebuie executate orbește), groaza (cînd dușmanul trage spre tanc, iar grenada vine-vine-vine și face bum!), disperarea impasului etic (cînd toţi îi urlă să apese pe butonul “Foc!”, iar în bătaia tunului se află doi teroriști cu mitraliere, care au ca ostateci o familie tînără, mama-tata-fetiţa – moartea nu lovește în zigzag), oroarea (cînd cadavrul hărtănit, șiroind de sînge, al unui camarad e adăpostit pentru scurt timp, lipit de ei, înainte de-a fi recuperat cu elicopterul), ura speriată (cînd arabul care încercase să-i arunce în aer e capturat și depozitat în același loc strîmt). Printre toate își face loc compasiunea grotescă (atunci cînd prizonierul sirian, imobilizat cu mîinile încătușate la spate, e ajutat să urineze în cutie). Samuel Maoz a semnat scenariul și regia acestui film ce-ţi taie respiraţia și-ţi face părul măciucă. El și-a expus pe ecran propriile experienţe de combatant pe front. A avut nevoie de 20 de ani după lăsarea la vatră, pentru a depăși travaliul propriilor traume, și încă de vreo cîţiva pentru a contura nuanţele capodoperei. De unde toată această forţă șocantă a ororii, scoasă din cotloanele existenţei umane și proiectată în obrazul spectatorilor? Regizorul a explicat pe scurt publicului clujean că tinerii din generaţia sa au avut parte, la școală, de profesori care nu i-au menajat. Care supravieţuiseră ca prin miracol Holocaustului de pe “civilizatul” continent european, înainte de-a se refugia în Orient. Care le-au arătat, de la catedră, numerele tatuate pe braţ, cu care rămăseseră din lagărele de concentrare naziste. Care le-au repetat că, dacă vor o ţară a lor, pentru a nu mai fi doar niște toleraţi printre străini, în eternul provizorat, trebuie să lupte pe viaţă și pe moarte. Se pare că în Israel există o generaţie întreagă de veterani ai primului război libanez, ce se confruntă acum cu ei înșiși pentru a-și depăși traumatismele fizice și spirituale. Ele li s-au imprimat în carne și în suflet, asemeni tatuajelor exterminatoare purtate de părinţii și bunicii lor. 131 4 iunie 2010 Contrarevoluţie Aflu că, în China, e pe cale să se abandoneze clasicul apelativ “tovarăș”, în favoarea celui de “domn” sau “doamnă”. În febra exploziei economice, se pare că e nevoie de-o mai mare deschidere, de-o focalizare pe… clientelă. Prin urmare cetăţenii galbeni vor folosi, în mijloacele de transport în comun, apelativul “pasagerule”. Şi, într-adevăr, e incontestabil că un călător cu autobuzul e, pur și simplu, un pasager. Tinerilor li se va spune, în funcţie de vîrstă, “micuţule prieten”, apoi “școlarule” și în fine “studentule”. (Las deoparte nuanţa că a-i spune cuiva “micuţule prieten” subîntinde o plajă lubrică absolut decadentă.) Pensionarii au la dispoziţie varianta “bătrîne maestru” sau, pentru cei cu nostalgii, reminiscentul “tovarășe vîrstnic”. Este profund regretabil că însăși Ţara Orezului a ajuns să întineze nobilele idealuri ale socialismului. O asemenea diversitate apelativă poate induce confuzia, harababura, nesiguranţa social-politică. Ar trebui stîrpită cu hotărîre. Pentru ce-au murit ilegaliștii noștri la Doftana? Unde mai merge Ion Cristoiu la schimb de experienţă? Să le transmită tovarășul Ciprian Şiulea o notă de protest. 5 iunie 2010 Autoplagiat fără glorie (1) E lucru obișnuit ca autorul să-și reia, după un număr de ani, o carte considerată importantă. Eventual o mai drege stilistic, o completează la conţinut, dar își anunţă publicul, pe pagina de titlu, că e vorba de ediţia a doua, revăzută și adăugită. Astfel am procedat și eu cu teza mea de doctorat, Criticul literar Nicolae Manolescu, publicată într-o formulă amplificată la Editura Paralela 45, în anul 2009 (după prima tipărire la Editura Dacia, în 2003). Am văzut multe în viaţa literară autohtonă. Am rămas totuși uluit să constat că Andrei Terian vine senin și își plagiază (în Ziarul financiar de duminică, nr. 22/4-10 iunie 2010), cu o 132 dezinvoltură siderantă, comentariul depreciativ la adresa mea, pe care-l publicase și cu șase ani mai devreme (în Cultura, nr. 9/12-18 mai 2004, p. 5). Deosebirea constă în faptul că ziaristul nu-și avertizează cititorii că le servește supa reîncălzită. Oricum n-a mai pomenit nimeni cronică literară revăzută și adăugită. Fenomenul se cheamă, pe șleau, autoplagiat. Să vedem cîteva exemple. Subliniez pasajele asezonate. “În ultimii ani au apărut trei cărţi despre Nicolae Manolescu. Scrisă pe un ton minor-empatic, cea a lui Mihai Vakulovski (Nicolae Manolescu, Aula, 2000) se află sub semnul improvizaţiei. Mult mai substanţială e întreprinderea lui Mircea Mihăieș (Scutul lui Perseu, Curtea Veche, 2003): volumul reprezintă cu adevărat o abordare critică, dar, din păcate, nici una din secţiunile sale nu e inedită. De o veritabilă tentativă monografică putem vorbi doar o dată cu cartea lui Laszlo Alexandru” (vezi Cultura, 2004). “La începutul anilor 2000 au apărut trei cărţi despre Nicolae Manolescu. Scrisă pe un ton minor-empatic, cea a lui Mihai Vakulovski (Nicolae Manolescu, Aula, 2000) se afla încă sub semnul improvizaţiei. Mult mai substanţială era întreprinderea lui Mircea Mihăieș (Scutul lui Perseu, Curtea Veche, 2003): volumul reprezenta cu adevărat o abordare critică, dar neglija, în schimb, componenta de istorie literară. Tocmai din aceste motive, prima tentativă monografică a constituit-o abia cartea lui Laszlo Alexandru (Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003), ajunsă acum la a doua ediţie” (vezi Ziarul financiar, 2010). Pînă aici, cu excepţia transcrierii verbelor la trecut, singurul aport de originalitate al cronicarului literar e pleonasmul: “dar neglija în schimb”. 6 iunie 2010 Autoplagiat fără glorie (2) Practic întregul text al comentariului tipărit acum de Andrei Terian e reluat, prin sistemul copy-paste, după pre133 cedenta publicaţie (în descrierile sale, în aprecierile sale, în obiecţiile sale tendenţioase). Să examinăm alt pasaj edificator: “În Avertisment-ul preliminar, Laszlo Alexandru afirmă că tomul reprezintă «o analiză de istorie literară» efectuată «din perspectiva foarte pragmatică a documentului». Aserţiunea e parţial probată de efortul notabil al autorului, care adaugă comentariului propriu-zis un inventar exhaustiv al cronicilor lui Nicolae Manolescu. Pe de altă parte, structura cărţii se revendică de la partiţia clasică a studiului monografic; astfel, după un scurt excurs biografic, sunt analizate «genurile» criticii manolesciene: eseul, monografia, polemica, istoria literară, teoria literară și cronica” (vezi Cultura, 2004). Aceleași amănunte, cu o scurtă actualizare, le aflăm și azi: “În Avertisment-ul preliminar, Laszlo Alexandru afirmă că tomul său reprezintă «o analiză de istorie literară» (p. 12) efectuată «din perspectiva foarte pragmatică a documentului» (p. 11). Aserţiunea e doar parţial probată de efortul autorului, care adaugă comentariului propriu-zis un inventar exhaustiv al cronicilor lui N. Manolescu. Pe de altă parte, structura cărţii se revendică de la partiţia clasică a studiului monografic, dat fiind că, după un scurt excurs biografic, sunt analizate rînd pe rînd «genurile» criticii manolesciene: eseul, monografia, polemica, istoria literară (unde e luată acum în calcul şi ediţia «integrală» a Istoriei critice), teoria literară și cronica” (vezi Ziarul financiar, 2010). Autoplagierea lui Andrei Terian continuă pe întregul spaţiu al textului, cu aceeași nerușinare netulburată de vreo tresărire de conștiinţă profesională: “Defectul major al cărţii lui Laszlo Alexandru provine dintr-o vădită incompatibilitate între profilul intelectual al autorului și exigenţele abordării monografice. Laszlo Alexandru este, în esenţă, un polemist (nu fără sclipiri de inteligenţă), care și-a cîștigat o anume popularitate prin articolele reunite în trei volume subintitulate «polemici». De altfel, «polemică» e unul din cuvintele ce revine obsedant în paginile cărţii: «Polemica am îndreptat-o în repetate rînduri 134 nu doar spre unii comentatori ai lui Manolescu, ci chiar spre protagonistul cercetării noastre», declară belicos autorul” (vezi Cultura, 2004). La fel stau lucrurile și acum: “Defectul major al cărţii lui Laszlo Alexandru provine dintr-o vădită incompatibilitate între profilul intelectual al autorului și exigenţele abordării monografice. Laszlo Alexandru s-a afirmat la începutul anilor ‘90 drept un spirit combativ, care și-a cîștigat apoi o anume notorietate prin articolele reunite în şase volume subintitulate «polemici». De altfel, «polemică» e unul dintre cuvintele ce revin obsedant în paginile cărţii: «Polemica am îndreptat-o în repetate rînduri nu doar spre unii comentatori ai lui Manolescu, ci chiar spre protagonistul cercetării noastre» – declară belicos autorul la p. 13 a volumului” (vezi Ziarul financiar, 2010). 7 iunie 2010 Autoplagiat fără glorie (3) Nu mi-am propus să contrazic cele două-trei păreri căznite, lansate de Andrei Terian pe seama mea (atunci și acum). Fiecare are dreptul la libertatea de opinie, în limitele cu care l-a înzestrat mama natură. Aș putea înţelege, la o rigoare, și partida de popice, pusă în scenă de el. Publicist la început de drum, cu proiectul unui doctorat ambiţios, derulat sub coordonarea lui Nicolae Manolescu, omul și-o fi spus că era momentul să se facă util. Tocmai apăruse monografia unde criticul Manolescu era examinat, pe faţă și pe dos, cu cele bune și cu cele rele. Era un prilej ca învăţăcelul să presteze reverenţe slugarnice, șoptind precipitat: “Să trăiţi-să trăiţi! Sînt aici, am văzut tot! Lăsaţi pe mine, mă ocup eu! Nici o grijă, se rezolvă îndată! Să trăiţi-cu respect!”. Dar de-atunci au trecut niște ani. Terian a apucat să-și dea doctoratul cela. De ce-o fi rămas tot tînăr și neliniștit? Atît de aspră a devenit economia de piaţă încît, pentru niște mărunţiș în plus, bani de tramvai prin București, e împins universitarul imberb să-și fure singur căciula, autoplagiindu-se în mod veros? 135 Cercetarea mea, publicată de Editura Paralela 45, a fost lansată la Tîrgul Gaudeamus din București, la 27 noiembrie 2009, tocmai cînd Nicolae Manolescu făcea 70 de ani. Sărbătoritul ne-a spus tuturor, rîzînd, că asta-i un fleac, mama sa împlinea, în aceleași zile, frumoasa vîrstă de 100 de ani. Iar apoi ne-a ameninţat, șugubăţ, că în asemenea condiţii e posibil să ne revedem și peste 30 de ani. Cînd mi-a venit rîndul să vorbesc, am asigurat asistenţa, pe același ton glumeţ, că mă simt obligat să urmăresc în continuare scrierile lui Nicolae Manolescu pentru ca, peste alţi 30 de ani, să vin cu ediţia a treia, completată și adăugită, a cărţii mele. Totuși mi-ar plăcea să sper – adaug azi, cu seriozitate – că nu voi mai citi în viitor, prin alte și alte publicaţii, una și aceeași cronică literară a lui Andrei Terian, reîncălzită și re-autoplagiată. 8 iunie 2010 Ironia istoriei Duminică seara mi-am propus să văd închiderea oficială a TIFF, cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, în regia lui Andrei Ujică. După lansarea de la Cannes, presa era mai curînd elogioasă faţă de această creaţie ce folosea, din cîte se pare, numeroase imagini preluate din arhive despre tiranul comunist. Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme, dar am aflat că nu mai sînt bilete. Întreaga sală, imensă, a cinematografului Republica era deja ocupată. O coadă unduită de spectatori se formase oricum afară, pe trotuar. Varianta era că, eventual, după începutul filmului, s-ar putea să se mai dea niște bilete pentru cei care apoi vor sta pe trepte. Cu ocazia asta mi-am amintit că, în urmă cu peste 30 de ani, Ceaușescu inaugurase anul școlar cu o mare adunare populară la Cluj, tocmai acolo. Tribuna oficială fusese înălţată la capătul străzii Bariţiu, în intersecţie. Am fost adus să asist și să aplaud, ca elev, împreună cu toată școala: obligat-ca-devoie-bună. Stăteam undeva la botul calului lui Mihai Viteazul 136 și, împreună cu cîţiva colegi, ne pierduserăm prin mulţime. Eram copii, nu vedeam în faţă de ceilalţi, ne plictisea gălăgia (și prostia) – am hotărît s-o ștergem. Ne-am strecurat spre un colţ al pieţei, numai că, spre surprinderea noastră, ieșirea era păzită cu un lanţ de “tovarăși vigilenţi” care ne îmbrînceau înapoi, la panaramă. Am luat la rînd colţurile pieţei și, într-un final, eu am reușit să mă fofilez pe strada cu “Fierul”, către magazinul “Sora”. Nici că m-am uitat înapoi. Ideea de-a sta acum la coadă, sub curul calului lui Mihai Viteazul, pentru a-l vedea – pe ecran lat – pe dictatorul imbecil care mă enervase oricum, în carne și oase, mi s-a părut de-o infinită stupizenie. Așa că m-am cărat naibii, pe-aceeași stradă care duce și azi către magazinul “Sora”. 9 iunie 2010 La pescuit Încerc să citesc – fără să pricep nici ce spune, nici despre ce e vorba – articolul unuia, Rogobete, prin revista Argeş: “Terţiul inclus este una cu cel exclus. Cursivitatea continuumului mental a fost, rînd pe rînd și verbal mai întîi, dar nu numai din nevoile simplei comunicări, divizată în fraze, (idei), propoziţii, (înţelesuri), cuvinte, (nume, noţiuni), silabe, litere – interdiviziunile fiind «incluse» prin semnele de punctuaţie pentru a virtualiza originaritatea entităţii; din nevoia comunicării transverbale a partiţiei mentalităţilor: tautologică, dualist-maniheică, raţionalistă, relativistă, indeterministă, intuitivă și/sau revelativă. Şi, incluzîndu-și tocmai prin diviziuni principiile divizării, mentalul își conservă potenţialitatea continuităţii pe care și-o exercită ca presiune autoregeneratoare”. Butonul site-ului mă îndeamnă: “Citește mai departe”. Eu strig copleșit: “Doamne ferește!”. 10 iunie 2010 Of, anatomia! În revista Familia din aprilie, Alex. Ştefănescu include un 137 story autobiografic intitulat Cu pistolul la tîmplă. Ce năzdrăvănie trepidantă o mai fi păţit? Pe cînd îl conducea într-o zi cu mașina pe colegul Dimisianu, șoferul-scriitor a intrat pe sens interzis și-a fost oprit de-un poliţist. Să-l ascultăm: “Ştiind că sunt vinovat, m-am pierdut cu firea și n-am observat că poliţistul era descheiat la haină și avea aerul cuiva care băuse. Am făcut greșeala să-i dau actele, iar el, cu actele în mînă, ameninţîndu-mă cu luarea permisului de conducere, mi-a spus: / – Du-mă imediat la Gara de Nord. Dacă mă duci, nu-ţi mai iau carnetul. / Am răsuflat ușurat. Poliţistul, despre care mi-era tot mai clar că nu mai avea deloc discernămînt din cauza alcoolului, mi-a înapoiat documentele și s-a așezat pe bancheta din spate (Gabriel se afla în dreapta mea). Aglomeraţia de pe stradă mă împiedica să merg repede cu mașina. Atunci s-a petrecut ceva ieșit din comun: poliţistul a scos un pistol și mi l-a proptit în ceafă. / – Mișcă, nenorocitule, mi-a spus el pronunţînd cu dificultate cuvintele. Ce faci?! Crezi că poţi să mă păcălești?!”. Las cititorul să se delecteze pe cont propriu cu deznodămîntul aventurii: cum agresorul a fost depozitat la destinaţie, cum A.Ş. a demarat în trombă, cum a aflat pe urmă că fusese vorba despre un dezertor periculos etc. Pe mine mă interesează acum un singur detaliu. Poliţistul unde anume i-a proptit naratorului pistolu’ cela? În ceafă, cum ne povestește? Sau la tîmplă, cum ne spune în titlu? Nu de alta, dar ceafa-i la spate și tîmplai pe laterală. Iar “Gabriel se afla în dreapta mea”. Ce aventuri palpitante – de logică și consecvenţă a povestirii – trăiește Alex. Ştefănescu! Să nu-l compătimim, totuși. Se află într-o companie ilustră, de n-ar fi să evocăm decît celebrele versuri ale lui Eminescu, persiflate suculent de detractorii săi, încă pe vremea compunerii lor: “Fruntea albă-n părul galben / Pe-al meu braţ încet s-o culci, / Lăsînd pradă gurii mele / Ale tale buze dulci”. În condiţiile anatomice descrise de poet, iubita putea lăsa pradă gurii sale doar, eventual, ale sale… cefe dulci. Sau tîmple dulci? 138 11 iunie 2010 Chambre à louer A rămas de pomină, în bîrfologia literară, nerozia de traducător a lui Eugen Barbu. Romancierul securist izbutise să echivaleze, într-una din cărţile sale, tradiţionala expresie franţuzească în care se oferă cameră de închiriat, “chambre à louer”, prin… cameră de lăudat. Aud însă că, în Statele Unite, e anunţată spre închiriere garsoniera minusculă unde locuise, pe vremea studenţiei, președintele Obama. În ciuda condiţiilor rudimentare și a mediului sărăcăcios, proprietarul chichineţei pretinde nu mai puţin de 1.900 dolari pe lună. În schimbul sumei respective, oricine poate constata de unde au pornit pașii celui mai important om de pe planetă, poate încerca să-și împletească destinul cu traiectoria glorioasă a celui care bla-bla-bla… Te pomenești că, peste decenii, maestrul Eugen Barbu se revelează a fi un mare vizionar: camerele de închiriat trebuie – cum să nu – vîrtos lăudate. 12 iunie 2010 Vîrstele iubirii Aceleași obiecte, aceleași obiceiuri și gesturi de tandreţe sînt văzute în mod diferit, pe măsură ce iubirea trece și se stinge, sub apăsarea timpului. Poezia lui Stefano Benni, Le piccole cose, surprinde ironic întregul fenomen. “Le piccole cose / che amo di te / quel tuo sorriso / un po’ lontano / il gesto lento della mano / con cui mi accarezzi i capelli / e dici: vorrei / averli anch’io così belli / e io dico: caro / sei un po’ matto / e a letto svegliarsi / col tuo respiro vicino / e sul comodino / il giornale della sera / la tua caffettiera / che canta, in cucina / l’odore di pipa / che fumi la mattina / il tuo profumo / un po’ blasé / il tuo buffo gilet / le piccole cose / che amo di te. Quel tuo sorriso strano / il gesto continuo della mano / con cui mi tocchi i capelli / e ripeti: vorrei / averli anch’io così belli / e io dico: caro / me l’hai già detto / e a letto sveglia / 139 sentendo il tuo respiro / un po’ affannato / e sul comodino / il bicarbonato / la tua caffettiera / che sibila in cucina / l’odore di pipa / anche la mattina / il tuo profumo / un po’ démodé / le piccole cose / che amo di te. Quel tuo sorriso beota / la mania idiota / di tirarmi i capelli / e dici: vorrei / averli anch’io così belli / e ti dico: cretino, / comprati un parrucchino! / E a letto stare sveglia / a sentirti russare / e sul comodino / un tuo calzino / e la tua caffettiera / che è esplosa / finalmente, in cucina! / La pipa che impesta / fin dalla mattina / il tuo profumo / di scimpanzé / quell’orrendo gilet / le piccole cose / che amo di te.” 13 iunie 2010 Autonomie universitară Istoricul Constantin C. Giurescu readuce în Amintirile sale cîteva momente picante din viaţa academică dintre cele două războaie. Bunăoară conflictul intelectual dintre Mihail Dragomirescu și Nicolae Iorga, pornit de la o disensiune de păreri literare în presă, ajunsese atît de ascuţit încît, la un moment dat, cei doi venerabili profesori s-au năpustit fizic unul asupra celuilalt pe coridoarele facultăţii, luîndu-se la scatoalce și picioare. Conul Mihalache, mai vînjos, îl copleșise pe Iorga și, ţinîndu-l sub sine doborît la pămînt, îi căra la pumni și striga: “Te-am învins și moralicește și fizicește” (!!). O altă polemică specifică. Istoricul Giorge Pascu îi ataca în Revista critică publicată la Iași pe toţi colegii din ţară. Unul din cei atacaţi, slavistul Ilie Bărbulescu, îl vede pe stradă și trece să-i aplice o viguroasă corecţie cu bastonul în plin centru al orașului. La ţipetele lui Pascu: “Săriţi că mă omoară”, umoristul Păstorel Teodoreanu, de pe trotuarul celălalt, îi răspunde mucalit: “Nu mă amestec, autonomia universitară!”. 14 iunie 2010 Crimă cu repetiţie În aceste zile a fost doborît un nou record de sfidare a 140 decenţei publice. Din păcate, tocmai în domeniul așa-zis cultural, în cadrul tîrgului de carte Bookfest. Ziaristul Grigore Cartianu, de la Adevărul, l-a transportat acolo – direct de la pușcăria Jilava – pe Victor Stănculescu să participe, ca… invitat de onoare (?), la lansarea unei cărţi despre Sfîrşitul Ceauşeştilor. Autorul de genocid, condamnat definitiv de justiţia română după decenii de tergiversare, și-a mai întrerupt și anterior detenţia, pentru a da cîte-o raită prin crîșmele bucureștene sau la jocurile electronice intelectual denumite “păcănele”. Era vorba atunci de escapade fulgurante, la limita aventurii incognito. Dar să aduci ditamai criminalul în serie și să-l cocoţi în fruntea mesei pentru a da autografe, pe tipăritura altuia, într-un tîrg internaţional de carte, depășește limitele nemerniciei acceptate de-o societate blazată de cîte aiureli fistichii a văzut deja. La tămîierea de carte au fost poftiţi, de asemeni, Ion Caramitru și Liviu Antonesei care, orișicîtuși, în agitaţia din decembrie ‘89 s-au remarcat mai curînd pe cealaltă costișă a baricadei. Astfel, aproape toate punctele de vedere au fost reprezentate, conform sacrosanctei deontologii jurnalistice. Grégoire, simpaticule, pentru a avea asistenţa completă mai trebuia să aduci și cîteva urne de scrum, de la Crematoriul “Cenușa”, pe post de victime împușcate ale fostului general. Ce-i drept, iniţiativa asta ar fi prezentat și oarece riscuri. Trăgînd aerul în piept înainte de-a ridica vocea în faţa asistenţei entuziaste, la momentul festiv, criminalul Stănculescu putea să inhaleze niscaiva impurităţi dezagreabile. Şi era păcat să-l supui la asemenea cazne, sub formă de tuse convulsivă, pe omul bătrîn, zîmbitor, care vine cu plăcere să le povestească nepoţeilor despre satisfacţia de-a apăsa pe trăgaci. 15 iunie 2010 Veşti de la Spitalul de Psihiatrie Cultura română s-a îmbogăţit cu un nou critic și istoric literar. El se numește Gheorghe Funar. Fostul primar naţionalist al Clujului și actualul adjunct al lui Corneliu Vadim Tudor 141 anunţă, într-o conferinţă de presă, că tocmai a aflat o veste importantă: Mihai Eminescu a fost ucis, în 1889, de către evrei. Iar asasinii ar face bine să-și ceară scuze, pe chestia asta, de la poporul român. Cum adică, de unde știe Ghiţă? Păi a fost acolo. A văzut cu ochii lui. 16 iunie 2010 Ce e viaţa? O superbă tîmpenie, pescuită dintr-un tratat academic și oferită ca ilustraţie pentru definiţia pletorică: “Viaţa este un fenomen biologic de esenţă materială, deocamdată necunoscut, care înglobează sub un aspect depășit și subordonat fenomene chimice, fizice și mecanice, dar se distinge de acestea și se manifestă numai în cadrul materiei vii, a cărei natură încă nu este pe deplin elucidată”! Iar moartea o fi ceva exact invers. 17 iunie 2010 Fasciştii, între ei Mircea Eliade își relatează, într-o succesiune de articole din presa anului 1928, periplul prin Italia, impresiile pe care i le-a lăsat Veneţia, convorbirile purtate cu personalităţi ale momentului etc. Printre acestea se numără Giovanni Gentile, proeminentul ideolog mussolinian. Tînărul scriitor român îl chestionează despre cîte și de toate: mersul ideilor din Peninsulă, ponderea polemicilor în opera filosofului, soarta impunătoarei enciclopedii fasciste pe care colocutorul său o coordonează etc. Întrevederea se încheie triumfător, dacă ar fi să dăm crezare cuvintelor lui M. Eliade: “Trecuse de mult jumătatea de ceas îngăduită interviewului. Profesorul m-a întovărășit pînă la ușă și, după ce i-am mulţumit și l-am salutat romanamente (salutul fascist și universitar), adaogă: / - Dacă pleci, amintește-ţi de ţara mea” (De vorbă cu Giovanni Gentile…, în Cuvîntul, joi, 17 mai 1928, p. 1-2). Păcat că nu ne mai spune Mircea Eliade și dacă, la plecare, 142 a făcut stînga-mprejur și-a bătut gîscă-pas pe trepte-n jos. 18 iunie 2010 Nu mă zgudui, că ameţesc! Numai lucruri surprinzătoare aflăm din direcţia lui Paul Cernat. Deja titlul răbufnirii sale din Observator cultural ne proiectează în plin paradox: Justiţiarismul mahalalelor. Adică asta cum vine? A voiajat cumva Paul Cernat prin mahalalele Bucureștiului și s-a șocat de aviditatea lor după ideea de justiţie?! Greu de crezut. Sau poate, invers, dorinţa unor autori de-a propune ideea de justiţie în cultura română îi pare cumva abominabilă (ah, sufixul peiorativ al termenului justiţiarism!), de exilat în zona dubioasă a mahalalei?! La fel de incredibil. Deocamdată, pînă la clarificarea conceptelor scriitorului, sfîșiat între absurd și inacceptabil, plutim pe aripile paradoxului. Dar nu pretextul care-l frămîntă pe Paul Cernat merită a fi repus în discuţie (măștile lui Adrian Marino și colaboraţionismele aceluia cu Securitatea). În febra manipulării subtile a faptelor, ungherele stilistice dezvăluie o gîndire îngrijorătoare. Aflăm astfel că, “într-un elan justiţiar pe cît de pripit, pe atît de nedeontologic, unii comentatori s-au repezit să ia drept adevăr absolut informaţiile preluate de Mirela Corlăţan din arhiva CNSAS”. Ce ar trebui să înţelegem? Că intenţia de-a promova dreptatea în spaţiul cultural este condamnabilă, întrucît e… pripită și… nedeontologică? Îi las atunci lui Paul Cernat satisfacţia deplină de-a propulsa, în ce-l privește, nedreptatea, în chip migălos și profesionist, în epicentrul intelighenţiei bucureștene. S-a pomenit lăutarul și lăudătorul securistului Sorin Antohi îngrijorat de cota morală a culturii române. Vorba Cetăţeanului turmentat: “Nu mă zgudui, că ameţesc!”. 19 iunie 2010 Recapitulări (1) Dacă tot a venit vorba, iarăși, despre povestea lui Adrian 143 Marino, fie!, s-o lămurim totuși. Ce s-a petrecut sub ochii noștri, în ultimele luni de dezbateri culturale, merită recapitulat. La cinci ani după decesul lui Marino, s-a publicat volumul său memorialistic exploziv, pe cît de complex, pe-atît de discutabil. Pe cît de limpede, pe-atît de contestabil. Un ghemotoc de frustrări, înfășurate într-un edificiu liberal-progresist. Un șuvoi de ranchiune, propulsate în numele denunţării mafiilor culturale. Ce era de făcut? Mircea Dinescu, de-o minunată delicateţe publică, ne-a asigurat că “Marino minte și mort!”, căci avem de-a face, în fapt, cu un impenitent informator al Securităţii ceaușiste. Așadar toate dezvăluirile incendiare formulate de spiritul justiţiar sînt lovite de nulitate, prin însăși fragilitatea tribunei etice pe care el s-a cocoţat. Iar de-aici discuţia s-a mutat pe terenul – mult prea lunecos – al arhivelor secrete. Lumea s-a năpustit la dosarele din custodia CNSAS, spre a zvîrli priviri curioase în Gura Adevărului. Spinoasă întreprindere! Din mai multe motive. În primul rînd, fiindcă e o frapantă indecenţă să creditezi cu valori etico-știinţifice documentele întocmite de organele represive comuniste. Îi cerem lupului să ne elibereze “Certificate de bună purtare” la adresa mielului pe care l-a avut în grijă? Îi pretindem tigrului să facă propagandă ecologist-vegetariană? 20 iunie 2010 Recapitulări (2) În al doilea rînd, nu avem nici o garanţie că documentele patronate de CNSAS ar fi complete și corecte. Ba dimpotrivă, nu o dată s-au ivit situaţii de dosare jumulite, acte văzute de victimele persecuţiilor, care dispăreau apoi ca prin farmec dintre coperţi etc. Ar fi naiv să-i conferim autoritate absolută unei asemenea surse paralele de informare. Unde mai pui că oameni diferiţi, citind hîrtii identice, ajung la concluzii radical diferite?! Căci am avut parte și deașa ceva. Mirela Corlăţan a ieșit din arhivele CNSAS cu în144 credinţarea că Adrian Marino a fost “un informator prodigios al Securităţii și al Direcţiei de Informaţii Externe”. Gabriel Andreescu a părăsit același loc de studiu, convins că a văzut “eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existenţei”. Ptiu, drace! Nimica nu se mai pricepe. Noroc că apare, din aceleași arhive, și alde Simona-Maria Pop, doctoriţă pe tema Adrian Marino. După una caldă și una rece, ni se servește acum una lălăită și răsucită. Doamna doctor citește și citează limpede că Adrian Marino a fost expediat de organele comuniste, cu instrucţiuni precise de influenţare a exilului militant, în speţă a unor ziariști de la Europa liberă, cum sînt Mircea Carp, Gabany Maria Annelise și alţii (“Brătescu va încuraja pe Mircea Carp să efectueze o vizită în România, eventual în calitate de corespondent pentru Vocea Americii. În cadrul discuţiilor va lansa versiunea potrivit căreia Noel Bernard, prin emisiunile ce le difuzează privind situaţia internă din România, acţionează împotriva politicii de independenţă promovată de ţara noastră pe plan extern și face jocul unor puteri străine interesate în slăbirea poziţiilor economice de independenţă cîștigate în timp de România” etc.). Simona-Maria Pop citește toate acestea – precum și multe altele –, dar ne povestește cu o seninătate care ne taie răsuflarea: “Adrian Marino, devenit între timp un critic de talie internaţională, liber să călătorească în străinătate pentru stadii de documentare la diverse biblioteci europene, îi trimite prietenului său [Mircea Carp] o scrisoare în care își anunţă proiectata vizită la München”. Păi, stimată specialistă, dacă Adrian Marino a fost trimis de serviciile secrete, cu misiuni precise, la adrese exacte – după cum ne ziceaţi dumneavoastră și documentele, adineaori –, atunci ipoteza dv. cu criticul “de talie”, care e “liber să călătorească în străinătate” pur și simplu nu stă în picioare. Vorba lui Dante: “assolver non si può chi non si pente, / né pentere e volere insieme puossi / per la contradizion che nol consente” (“nu te poţi mîntui dacă nu te căiești, dar nici nu poţi să te căiești și totodată să păcătuiești, din cauza contradicţiei ce 145 nu ţi-o permite”). Pînă la urmă, se pare că problema nu stă în ce anume zic arhivele, ci în dioptriile care observă doar ce anume vor stăpînii lor să găsească. 21 iunie 2010 Recapitulări (3) În acest haos de ipoteze și contraipoteze, alimentate prin intermediul unor specialiști cu doctorate ori gazetari sau universitari, avem doar cîteva date certe, incontestabile. Şi anume că, după ieșirea din detenţia pe care i-a impus-o regimul comunist, Adrian Marino a început să circule frenetic în Occident (amănunt, orice s-ar zice, deloc banal sau normal în perioada ceaușistă). Că alţi foști deţinuţi politici n-au primit – decît accidental – mult doritul pașaport. Că Marino i-a agresat, cu uluitoare violenţă, tocmai pe acești refuzaţi de la excursionismul cultural, care și-au continuat destinul de marginalizaţi și după ieșirea din pușcărie (Paul Goma, N. Steinhardt, I.D. Sîrbu). Că autorul Hermeneuticii lui Mircea Eliade intra în trepidaţie furibundă, îndată ce venea vorba despre colaboraţionismul cu autorităţile, despre ideea de-a se aprinde lumina în culisele culturii române dinainte de 1989. Toate aceste detalii, precum și alte cîteva, ne conduc la ipoteza că Adrian Marino și-a plătit obolul, pe altarul serviciilor ceaușiste. Așadar situaţiile prezentate de Mirela Corlăţan în Evenimentul zilei pot fi supărătoare, prin tonul lor bombastic, jurnalistic, dar probabil că nu lovesc prea departe de ţintă. De altminteri nici cruciaţii care sar în apărarea hermeneutului clujean nu par să ignore culisele, chiar dacă mai rivalizează în pizzicato asupra detaliilor. Ni se spune că analizele cărturarului dedicate culturii române rămîn valabile, “și dacă Marino a colaborat cu Secu, și dacă n-a colaborat (…), indiferent de relaţiile pe care Marino le-a avut cu instituţia” (Liviu Antonesei); “o problemă atît de controversată, de sensibilă și de complexă cum este posibila colaborare a lui Adrian 146 Marino cu Securitatea…” (Şerban Axinte); “sînt lucruri care se știau de mult, din folclorul lumii literare, din memorialistica și diaristica epocii” (Paul Cernat); “eu nu pot să-l judec pe Adrian Marino, fost deţinut politic și cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru pactul cu Securitatea” (Daniel CristeaEnache); “că va fi mers Marino și mai departe, în acest «pact» cu Securitatea, rămîne de văzut” (Adina Diniţoiu); “pentru mine, Adrian Marino nu a fost niciodată un reper moral, nici nu văd utilitatea reperelor de acest tip” (Cezar Gheorghe); “cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate” (Marius Ghilezan); “dacă Adrian Marino a călcat strîmb, doar el știe exact adevărul. (…) Să-i lăsăm pe foștii pușcăriași să se judece, eventual, ei între ei, cine a fost mai tare și cine a cedat” (Bedros Horasangian); “pe mine unul mă surprinde neplăcut mai puţin faptul că Adrian Marino ar fi fost colaborator al Securităţii…” (Antonio Patraș); “presupunînd că Marino ar fi fost un «colaboraţionist» (…). Să fi turnat Marino?” (Ovidiu Pecican) etc. Vreau să sper că, după ce se va depăși etapa de-acum, a interogaţiilor stingherite și a explicaţiilor circumstanţiale, adică după ce se va stabili “mai presus de orice îndoială rezonabilă” activitatea tenebroasă a lui Adrian Marino, vom face un pas înainte, înălţînd pe viitor ștacheta exigenţelor etice, în privinţa figurii publice a scriitorului român. 22 iunie 2010 Alegere de rector Citesc un anunţ despre felul în care se desfășura, în perioada democraţiei interbelice, selectarea șefului universităţii: “Astăzi are loc la universitatea din Capitală alegerea de rector în locul d-lui Ermil Pangrati, al cărui mandat a expirat. Candidează următorii d-ni profesori: N. Iorga, dr. Ştefan Minovici, M. Vlădescu, dr. N. Gheorghiu, Dragomir Hurmuzescu, Paul Negulescu și Iulian Teodorescu. / Votarea va începe la ora 9 dimineaţa în cancelaria consiliului profesoral de la facultatea de știinţe. Au drept de vot 113 profesori. Trei dintre candidaţi 147 cari vor întruni mai multe voturi vor fi recomandaţi de universitate ministerului instrucţiunii. / În conformitate cu legea învăţămîntului superior, ministerul are dreptul de a confirma pe unul din cei trei candidaţi recomandaţi. / Votarea se va sfîrși la ora 5 d.a.” (vezi Cuvîntul, joi, 28 febr. 1929, p. 3). Acest mic anunţ explică foarte clar de ce pe-atunci nu putea cineva să înţepenească, timp de 20 de ani, în poziţia de rector, să-și clădească un imperiu de subordonaţi obedienţi, să taie și să spînzure la discreţie, să transforme demagogia și contraselecţia într-o artă (decadentă). Mai avem foarte mult pînă să ajungem din urmă interbelicul. P.S. Cu acea ocazie, a fost ales rector Nicolae Iorga. 23 iunie 2010 Disidentul demagog (1) După cum unii știu, iar cei mai mulţi ignoră – pe bună dreptate – cu desăvîrșire, în aceste zile se judecă la Tribunalul București apelul înaintat de Paul Goma împotriva celor care i-au catalogat recentele producţii scrise în zona antisemitismului: Administraţia Prezidenţială, Gabriel Andreescu, Editura Polirom Iași, Federaţia Comunităţilor Evreiești din România, Alexandru Florian, Horia Gârbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid, Laszlo Alexandru, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu, Boris Marian, Mircea Mihăieș, Carmen Mușat, Andrei Oișteanu, Revista 22, Fundaţia “Cultural 21”, Revista Realitatea evreiască, Fundaţia “Timpul”, Michael Shafir, William Totok, Ion Vianu, Elie Wiesel, Ziarul Cotidianul. Fostul luptător anticomunist pentru drepturile tuturor oamenilor (deci inclusiv ale minorităţilor) și fostul militant pentru libertatea cuvîntului (deci inclusiv a afirmaţiilor cu care nu ești de-acord), cu trecerea timpului a năpîrlit. La Judecătorie, în cadrul primei etape din procesul de operetă pe care l-a declanșat, n-a convins instanţa că e necesar ca toţi cei ce nu împărtășesc noile lui idei (antisemite) să încaseze un căluș în gură. 148 Grăuntele de absurditate scandaloasă al întregii încercări se vede de la o poștă. Paul Goma, el, trebuie să se bucure de toată libertatea democratică de-a insulta o comunitate decimată, măcelărită. În schimb nimeni pe lume nu are dreptul să-i pună aberaţiile sub semnul întrebării, minciunile sub lupa îndoielii – fiindcă asta-i lezează, lui personal, străfundurile sensibilităţii. Şi pac! la Războiul. Haida-de! A se slăbi. 24 iunie 2010 Disidentul demagog (2) Dar la tribunal nu poţi merge: “Cioc! Cioc! Vă rog să-i daţi un pumn în cap lui Nelu că mă enervează!”. Trebuie săţi conceptualizezi nemulţumirile. Să le susţii cu probe. Așa că Paul Goma se lamentează, în reclamaţia adresată instanţei, că a rămas nepublicat (“Editurile din România ezită să-l publice pe Paul Goma din cauza acuzaţiilor de antisemitism care i-au fost aduse pe nedrept”). Şi pentru a-și convinge judecătorii, autorul anexează o impresionantă Bio-bibliografie, din care rezultă că, în perioada 1990-2005, marelui persecutat i-au apărut în ţară numai vreo 33 (treizeci și trei) de cărţi, dintre care unele chiar în 2 sau 3 ediţii! Normal că pierde procesul, așa că merge la apel. Ideea e aceeași: nu e publicat în ţară, fiindcă e acuzat de antisemitism. Doar că – surprize-surprize! – între timp Editura Curtea Veche din București inaugurează seria de autor Paul Goma, unde se tipăresc în ultima vreme Infarct (2008), Adameva (2008), Gherla-Lăteşti (2008) și Roman intim (2009). Nu mai vorbesc de volumele de Jurnal, actualizate cu ultimele flegme, ori de scîrboasa Săptămîna Roşie…, aflată la a N-șpea reeditare, tot mai umflată, tot mai expandată. Păi, nene Paule, dacă sub persecuţie ca antisemit publici cîte trei-patru cărţi pe an, ce te faci cînd scapi pe tarlaua democraţiei, bidiviule?! 149 25 iunie 2010 Disidentul demagog (3) Însă nu numai obstacole concrete, ţinînd de nepublicarea cărţilor sale, ar fi avut de îndurat Paul Goma, ca urmare a reproșurilor – legitime – de antisemitism cu care s-a confruntat. Scriitorul acuză și discreditul moral pe care-l resimte și care-i provoacă “un prejudiciu care-i lezează pînă la ultimele resorturi nu numai reputaţia, imaginea publică, ci și demnitatea de om”. Tribunalul ar trebui, prin urmare, să aplece urechea înduioșată spre cel ce clamează surescitat: Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn’ Marinescu Bragadiru din piaţă… E totuși greu de apreciat – în faţa instanţei – cîte pătimesc imaginea publică și demnitatea de om ale lui Paul Goma, avînd în vedere că, în aceeași perioadă cînd se jelea de suferinţa acestora, Consiliul local din Timișoara decidea, în ianuarie 2007, să-i confere aceluiași Paul Goma “Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timișoara”. Iar hotărîrea de elogiere publică, semnată de Primar, s-a bazat inclusiv pe teoriile hocuspocusiste ale reclamagiului: “Explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, consta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent [sic! – L.A.]. Totodată Paul Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor [sic! – L.A.]” etc. Să facem o scurtă recapitulare. Avem așadar un cetăţean indignat, care publică vreo patruzeci de cărţi în România, dar își dă în judecată contestatarii, motivînd că, din pricina lor, nu-și poate edita scrierile. Avem un personaj revoltat, care acuză linșarea demnităţii sale de om, dar care în aceeași perioadă greblează senin titluri de cetăţean de onoare, decernate de autorităţile publice locale. Avem un luptător înverșunat pentru libertatea cuvîntului și drepturile omului, care solicită la tribunal interzicerea libertăţii de cuvînt și a drepturilor umane ale 150 celor ce nu-i împărtășesc aberaţiile. Urmînd o asemenea logică demagogică și dîndu-i curs printr-o decizie pozitivă, “s-ar ajunge la situaţia absurdă de a se recunoaște reclamantului dreptul de a beneficia de libertate de expresie, dar să se interzică și să se sancţioneze orice fel de reacţii faţă de afirmaţiile reclamantului, pe motiv că aduc atingere reputaţiei acestuia” (după cum se arată în Sentinţa Judecătoriei). Va trece și această furtună într-o ceașcă, la fel cum au trecut deja multe altele. Va mai rămîne poate o singură concluzie: antisemitismul și demagogia sînt fraţi de sînge. 26 iunie 2010 Puntea filosofiei Găsesc printre hîrtiile mele un pasaj amuzant, dintr-un interviu mai vechi al lui Mihai Ursachi: “Am început să scriu poezii, în relativa libertate de după ‘64, cînd mi-am dat seama că în filosofie nu voi putea face nimic. Mi-am dat seama că nu se poate merge decît pe calea pe care au ales-o Constantin Noica și echipa lui. O cale care mie, care eram destul de pregătit în filosofie, nu-mi convenea. La înţelegerea mea, ei au dorit să construiască o punte între filosofia fiinţei și materialismul dialectic și istoric. Din punctul meu de vedere, o punte nu poate fi construită decît acolo unde există două ţărmuri: filosofia fiinţei este un ţărm, cu siguranţă, dar o filosofie materialist-dialectică nu a existat și nu există. Așa că nu poţi construi o punte pe un singur ţărm”. 27 iunie 2010 Soluţia Două știri recente au fost difuzate în presă: “Guvernul majorează TVA de la 19% la 24%”. Şi imediat după aceea: “Germania legalizează eutanasia”. Iată soluţia care se profilează pentru noi: vom face o scurtă vizită în Germania. 151 28 iunie 2010 Joaca de-a legea După decizia Curţii Constituţionale de-a bloca micșorarea cu 15% a pensiilor din România, un europarlamentar al partidului de guvernămînt reacţionează vehement. El subliniază că, sub umbrela menţinerii neatinse a veniturilor deplorabile ale celor mulţi, judecătorii au hotărît de fapt perpetuarea pensiilor lor uriașe, subvenţionate de la stat: “Judecătorii Curţii și-au declarat pensiile intangibile și, pentru a masca abuzul, au comis un abuz încă mai mare, declarînd toate pensiile intangibile”. Este, indiscutabil, o apreciere perspicace asupra esenţei fenomenului. Din păcate, nu e vorba de-o premieră absolută. O stratagemă asemănătoare e consemnată în capodopera lui Dante, Divina Comedie. Regina Semiramida, ce stăpînea în Antichitate peste mai multe popoare, era totodată o teribilă desfrînată. Astfel încît, pentru a șterge rușinea propriei necumpătări trupești, a decretat prin lege că orice iubire între supușii săi e permisă: “A vizio di lussuria fu sì rotta / che libito fé licito in sua legge, / per torre il biasmo in che era condotta” (De viciul desfrînării a fost așa coruptă / încît a declarat permisă prin lege orice plăcere / pentru a ascunde pata comportării sale – Inf. V, 55-57). Să iei ca unitate-etalon bunul tău plac ori propria ta plăcere și – aflîndu-te în poziţie de forţă – să le impui prin lege tuturor celorlalţi se pare că a fost o ispită veche de cînd lumea. Dante o revede în poemul său pe Semiramida, după moarte, în Infern. Ce-i drept, osîndită pentru desfrînare, nu pentru viclenie legislativă… P.S. Nu înseamnă, pe de altă parte, că o eventuală reducere cu 15% a pensiilor din România ar fi fost o măsură cîtuși de puţin acceptabilă. 29 iunie 2010 Accident de limba română Citesc în ziarul de azi: M.O. “care conducea un moped 152 pe strada Bucegi, nu a acordat prioritate de trecere unei autoutilitare conduse regulamentar pe strada Câmpiei și a intrat în coliziune cu aceasta”. Mda, cred că e nasol să intri în coliziune cu strada Cîmpiei, care-i o arteră feroce, se agită mereu stînga-dreapta. 30 iunie 2010 Coana Alina faţă cu reacţiunea cetăţeniei Aventurile Alinei Mungiu-Pippidi, în reinterpretarea după ureche a realităţilor ce-o înconjoară, continuă netulburat. Ultima victimă a profundelor sale analize e problema lansată de guvernul maghiar, privind acordarea cetăţeniei pentru conaţionalii minoritari din ţările vecine. Alina Mungiu ne descrie minuţios ce-ar fi să fie cu chestia de cetăţenie. “Cetăţeanul este cel care plătește impozite și, în schimbul lor, votează, alegîndu-i pe cei care administrează banii lui. Asta e tot. Cine e el, de unde îi vin strămoșii, în ce limbă visează și ce sex îl atrage nu ne interesează, cîtă vreme el își respectă contractul cu statul și statul îi dă ce i se cuvine.” Tentativa guvernului vecin – care vine pe urmele iniţiativelor similare, promovate de guvernul nostru, faţă de moldovenii basarabeni – intră în coliziune cu însăși esenţa conceptului: “Acordarea deplinei cetăţenii, inclusiv dreptul la vot, unor cetăţeni ai unor alte state este incompatibilă cu concepţia civică a naţiunii. Asta înseamnă să-i aduci în spaţiul naţional pe niște neplătitori care au dreptul să voteze, dar nu vor fi guvernaţi de cei pe care îi votează și deci nu vor suferi consecinţele alegerii lor”. Iar de-aici încolo, dă-i tot-nainte pe arătură. “De ce ar vota la alegerile din Ungaria maghiarul din Voivodina sîrbească, sau de la Kosice, sau de la Sf. Gheorghe, și dacă va vota, pe ce bază o să o facă? Ca noi toţi, pe bază de interes, numai că interesul cînd locuiești în altă ţară e mai îngust, privește doar tratamentul tău, și nu și alte politici publice din Ungaria. (…) Orice extindere a drepturilor politice la cetăţenii unei ţări vecine cu care există sau a existat un conflict riscă să aprindă 153 naţionalismul, care nu se stinge niciodată. (…) Asigurîndu-se de votul ungurilor din străinătate, transformîndu-i în clienţii lui prin acest cadou, dl. Orban își asigură realegerea de lungă durată și îi sabotează pe votanţii rezidenţi în Ungaria, devalorizîndu-le voturile”. Iar noi, cei de-aici, nu putem nici măcar să protestăm împotriva unei asemenea felonii îngrozitoare, căci sîntem – din punctul de vedere al politicii internaţionale – legaţi de mîini și de picioare (noroc că o avem pe Alina Mungiu, călare pe sirena de alarmă): “Dacă noi tăcem, deși dl. Orban după asta va cere și mai vocal autonomia pentru cetăţenii lui din regiunea secuiască, este pentru că dl. Băsescu a practicat o politică identică faţă de Republica Moldova”. În sfîrșit a ajuns comentatoarea unde voia s-o aducă din condei. De vină pentru iniţiativele ungurești cu cetăţenia e tot Băsescu, nimeni altul. Păi de ce n-a băgat ideea asta direct în premisele articolului, măcar o pricepeam mai limpede! Problema este că, după cum tocmai l-a asigurat ministrul de externe maghiar pe omologul său român, noua lege ungară a cetăţeniei NU acordă drepturi de vot cetăţenilor domiciliaţi în afara teritoriului Ungariei! Ba nici chiar dreptul la asigurări sociale, că doar n-or fi complet nebuni politicienii de-acolo să-și lege de gît o asemenea piatră de moară… Așadar toată simandicoasa dezbatere a coanei Alina – privind acordarea drepturilor de vot unor cetăţeni din alte state, privind sabotarea cetăţenilor dintre propriile graniţe naţionale, privind exportul de naţionalism și lovitura de stat camuflată – reflectă o intensă gargară. Căci e lipsită de o bază reală, din cauza carenţei frapante de documentare a autoarei pe problemele despre care se pronunţă. Singurul avantaj ar consta doar în eventualul onorariu, încasat pesemne de înţeleapta jurnalistă, pentru serviciul de-a fi umplut cîteva coloane de ziar cu gogoșile ei fanteziste. 154 1 iulie 2010 Furio Tocmai a apărut la Editura Eikon din Cluj cartea lui Patrizio Trequattrini, Furio, tradusă și prefaţată de mine. Mă bucur s-o aduc în atenţia cititorilor. Este vorba de o impresionantă piesă de teatru, o tragedie în două acte, inspirată din situaţia personală a scriitorului. Firește că, asemeni oricărei opere artistice care se respectă, realitatea autobiografică e îmbogăţită de meditaţiile autorului asupra subiectelor esenţiale: viaţa, moartea, iubirea fără limite, boala, singurătatea, rolul familiei, imposibilitatea de-a fugi de propriul destin. Nu soarta generală a omenirii îl preocupă, în această tragedie, pe Patrizio Trequattrini, ci parcursul individului confruntat cu arbitrariul existenţei. Nu cunoscutul conflict tragic își face apariţia aici, între datorie și pasiune, sau între individ și societate. Căci protagonistul nu are nici urmă de îndoială ori șovăială, atunci cînd trebuie să-și asume obligaţia îngrijirii fiului bolnav, de-a lungul întregii vieţi. Tragedia rezultă mai curînd din caracterul implacabil și iremediabil al loviturii destinului, care îi retează omului posibilitatea opţiunii libere. Victimă a situaţiei sale, Bruno demonstrează, în egală măsură, oboseala blazată faţă de realităţile gălăgioase din jur (discoteci, concerte, excursii, vizite), precum și obsesia tenace a părintelui de familie, dispus la sacrificarea propriei existenţe pe altarul tandrei afecţiuni pentru fiul său. Alături de el, Carla personifică feminitatea confruntată cu spectrul mai amplu al sentimentelor opuse, iubirea și groaza, fidelitatea și trădarea, perseverenţa și dezertarea. Toate ajung să fie devorate de spaima singurătăţii. Personajele foarte puţine, decorurile invariabile și strict utilitare, acţiunea “blocată” în limitele aceluiași impas de netrecut (în ciuda timpului care se scurge), limbajul elevat și îngrijit ne semnalează că autorul nu și-a propus neapărat edificarea unui alt univers, fictiv, limpede circumscris în coordonate paralele. Avem de-a face mai curînd cu o piesă “descărnată”, 155 esenţializată, cu un teatru filosofic, “de idei”, care urmărește nu să-l fascineze pe spectator, transportîndu-l într-un univers compensatoriu ci, tocmai dimpotrivă, să-l sensibilizeze în legătură cu temele din imediata sa vecinătate. E discutabilă ipoteza lui George Steiner că, în societatea noastră postmodernă, tragedia nu-și mai găsește locul. Că am fi atrași doar de subiectele minore, de preocupările cotidiene, de ritmurile intense ale supravieţuirii, care jugulează vena tragică. Patrizio Trequattrini ne demonstrează că măsurile aulice ale teatrului antic pot fi împletite cu noile teme de reflecţie ale secolului XXI. Căci, după oribilul secol XX, care a văzut desfășurarea a două războaie mondiale, cu milioane de victime inocente, în numele vitejiei naţionale, al purităţii rasiale, al emancipării unei clase sociale pe spinarea celorlalte – tot atîtea pretexte mincinoase, formulate în sprijinul crimei generalizate –, probabil că înaintăm azi spre un liman mai senin. Este de sperat că noile valori ale viitorului vor fi îndreptate spre (re) descoperirea ecologiei, a toleranţei faţă de individ, precum și faţă de categoriile defavorizate: bătrînii, copiii, bolnavii, diversele minorităţi (sociale, etnice etc.). În contextul care se prefigurează, postmodernismul probabil că își va asuma și această tragedie, Furio, situată la contopirea dintre pasiune și raţiune, la confluenţa dintre iubirea nelimitată pentru propriul fiu și datoria fanatică de părinte, împinsă chiar pînă la crimă. Vocea artistică a lui Patrizio Trequattrini, aflată la maturitatea sa creatoare, merită pe deplin să fie cunoscută de cititorul român. 2 iulie 2010 Cinism morbid “Am scris pe scurt, ca să nu pierd trenul.” Așa se exprimă în mesajul de adio un sinucigaș, înainte de-a se arunca în faţa locomotivei. Se numea Nae Ioan, avea 54 de ani și și-a luat viaţa pentru că era dator cu 170 de Euro. 156 3 iulie 2010 Folclor nepieritor Un partid de buzunar cere demisia unor oficialităţi, datorită prestaţiei ţării noastre la Expoziţia Mondială de la Shanghai. Cu obișnuita retorică inflamată, ni se spune că “manelistul Baconschi și pornograful Patapievici nu numai că nu respectă valorile acestui neam și imaginea României în lume, dar fac tot posibilul să arunce cu noroi în această ţară pe care o dispreţuiesc pe faţă”. Care ar fi vina celor doi? Faptul că, la standul nostru naţional, formaţia “10 Prăjini” a interpretat manele de succes, cuprinzînd versurile “Ridică Tanţo piciorul, ca să-ţi văd televizorul”. Eu unul nu știu care e problema cu repertoriul, atîta vreme cît nu e tradus și-n limba chineză, pentru a se percepe savoarea folclorului nostru nepieritor dintre blocuri: “Hi-hi-hă Ha-ho hi-ho-hu, ha hă hă he-he-hi-ho-hu”. 4 iulie 2010 Dilema nouă După lupte de decenii, care au durat săptămîni întregi, pentru a reduce salariile bugetarilor cu 25% și banii pensionarilor cu 15%, după încleștarea de la Curtea Constituţională, care a emasculat iniţiativa legată de supravieţuitorii vîrstnici, dar a consfinţit scalparea salariaţilor, după umflarea TVA peste noapte la 24 de procente, guvernul rămîne iarăși în ofsaid. Abia ce trebuia să aplice în sfîrșit scăderea de salariu și-i parvine notificarea din partea sindicatelor din învăţămînt. Ideea e uluitor de simplă, în caraghioslîcul ei. Profesorii, peste vară, nu primesc salarii, ci indemnizaţii de concediu de odihnă. Acestea, potrivit Codului Muncii (art. 145), “reprezintă media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu”. Mai pe scurt: prin legea iniţiată de Guvern, adoptată de Parlament și acceptată (parţial) de Curtea 157 Constituţională se reduc salariile, nu banii de concediu, cuveniţi pentru activitatea deja prestată. Iar dacă mai există cumva neclarităţi, ne vedem – din nou – la tribunal. Şi acum ce va face guvernul? Se va călăuzi după legile economice, care-i cer să ia omului banii din buzunar, sau după cele juridice, care i-o interzic deocamdată? Hic Rhodus, hic salta. Sau în traducere autohtonă: “Ridică Tanţo piciorul, ca să-ţi văd televizorul”. 5 iulie 2010 De sus Întîmplările de fiecare zi ne par imprevizibile și istovitoare, în formele variate cu care torturează atenţia și răbdarea noastră. Între o infamie politică stupefiantă, o sinucidere descumpănitoare, o inundaţie devastatoare, o criză economică interminabilă și un atentat terorist îngrozitor, parcă nu mai există limite pe calea spre Apocalips. Echilibrul sufletesc poate fi regăsit abia printr-o privire “de sus”. Toate-s vechi și noi sînt toate. Am trecut printr-o revoluţie televizată, cu schimbarea șefilor și a alianţelor internaţionale, în decembrie 1989, tot astfel cum părinţii noștri au trecut printr-o lovitură de stat radiodifuzată, în august 1944: “nu părăsiţi aparatele de radio, va urma un comunicat important pentru ţară”. Traversăm o recesiune probabil la fel de severă ca aceea trăită de bunicii noștri, în 1929-1933, sau cu aceleași simptome: instituţiile stabile devin fluide, banii de salarii se spală pe gîrlă, loviturile de imagine ascund eșecuri de caracter, prieteniile se transformă în dușmănii. Singura deosebire ţine de viteza evenimentelor. Trăim într-o singură viaţă cîte au pătimit alte trei generaţii dinaintea noastră. 6 iulie 2010 Să mănînce cozonac! În vizită prin Moldova aflată sub inundaţii, Traian Băsescu 158 le-a indicat unor oameni cu casa dărîmată că le era mai ușor dacă-și făceau dinainte asigurări de locuinţă. Vorbim de același președinte care tocmai a promulgat legea de scădere cu 25% a salariilor, deși cîștigase alegerile promiţînd, dimpotrivă, majorări salariale de 50%. Povestea amintește de replica reginei Maria Antoaneta, confruntată cu revolta parizienilor înfometaţi: “Dacă n-au pîine, să mănînce cozonac!”. Prin puhoaiele care le-au măturat casele și rămași cu salariul ciuntit pe sfert, se pare că moldovenilor noștri le-a venit într-adevăr timpul să semneze poliţele de asigurări pentru locuinţă. 7 iulie 2010 E-Leonardo, nr. 16/2010 A apărut numărul cel mai recent al revistei culturale electronice E-Leonardo, pe care l-am structurat, iar acum li-l recomand cititorilor. Veţi găsi, sub aceeași înfăţișare inconfundabilă, diverse tipuri de expresie culturală: literatură, pictură, muzică etc. Publicaţia se adresează în egală măsură publicului internaţional, prin contribuţiile foarte variate, în diferite limbi străine, pe lîngă româna predominantă: engleză, franceză, italiană. Spicuiesc dintre temele și colaboratorii revistei: însemnări politice (Vlad Solomon), documente din trecutul comunist opresiv (Luca Piţu, Alexandra Tomiţă), analize critico-literare și/sau polemice (Iulian Boldea, Laszlo Alexandru), reflecţii istorice (Ovidiu Pecican), eseuri filosofice (Ana Bazac), explorări pe marginea didacticii (Patrizio Trequattrini, Laszlo Alexandru), publicistică interbelică recuperată (Mihail Sebastian), eseistică surprinzătoare (Chris Lawson), pagini de proză (Flavia Teoc), meditaţii în jurul lui Dante (Giovanni Papini, Laszlo Alexandru), traduceri (Teodor Boșca), pictură (Liana SaxoneHorodi, Alexandru Pecican). Vă doresc o lectură-vizionare-audiţie plăcută! 159 8 iulie 2010 Zazi(e) în metrou Acum vreo 20 de ani am tradus cunoscuta carte a lui Raymond Queneau, Zazie în metrou. Romanul a apărut iniţial în 1959 și e considerat un clasic al literaturii franceze contemporane. S-a făcut și un film simpatic după el. Povestea e despre o puștoaică obraznică și afurisită, Zazie, care vine de la ţară în vizită la Paris, cu unicul scop mărturisit de-a se plimba cu metroul. Din păcate pentru ea, a nimerit tocmai o perioadă de grevă, așa că dorinţa sa cea mai fierbinte rămîne neîmplinită. Lucrurile banale fiindu-i inaccesibile, va avea parte, în schimb, de un șir de experienţe extraordinare: o evadare din casa unchiului care doarme, ostenit după orele de muncă, o incursiune fabuloasă în piaţa de vechituri de la periferie, în vederea procurării unei perechi de blugi fenomenali, o ascensiune pe Turnul Eiffel, alături de unchiul Gabriel și de amicul acestuia, Charles, pilotarea unui grup de turiști străini zăpăciţi, printr-un Paris haotic și labirintic, totul încununat cu o neuitată noapte de cabaret, într-un bar de homosexuali, cu găliganul Gabriel performînd pe scenă, în tutu, momente de balet din Moartea lebedei. Ăsta e, pe scurt, volumul lui Queneau, care poate fi citit cu interes și amuzament. Pe de altă parte, aflu azi că poliţia americană a arestat un grup de 5 teroriști Al Qaida, care proiectau un atentat devastator în metroul din New York. Printre ei se află un anumit Najibullah Zazi, care în cursul anchetei și-a recunoscut contribuţia la proiectarea atacului sîngeros. Viaţa concurează cartea. Nu-mi rămîne decît să aștept publicarea versiunii americane, actualizate și adaptate, a romanului Zazi în metrou. 9 iulie 2010 Critică chioară (1) Anul trecut, prin aprilie, am primit un mail din partea Angelei Furtună, pe care n-o cunosc personal. Îmi povestea, pe ton exaltat, că a instituit la Suceava “Zilele Monica Lovinescu”, 160 îi va atribui un premiu special lui Gheorghe Grigurcu, va invita la manifestări un public select, din ţară și din străinătate, vor audia cu toţii o conferinţă, vor lansa niște cărţi, vor merge în pelerinaj pios la mormîntul soţilor Lovinescu-Ierunca etc. Totuși, din cauza constrîngerilor crizei mondiale, nu mă poate invita și pe mine, dar “nutrește speranţa” că la anul, în 2010, mai mult ca sigur o să mă cheme, fiind și eu “un adept al eticii neuitării”. M-am scărpinat în cap la așa o bizară intrare în vorbă, de tipul “hai la noi, dar nu chiar acum”. Mi-a amintit de bancurile cu ședinţele de partid comunist din anii ‘50, evocate de I.D. Sîrbu. Se scoală vorbitorul înflăcărat și zice: “Tovarăși, eu am să vă spun părerea mea sinceră, dar ţin să vă avertizez dinainte că, personal, nu sînt de acord cu această părere a mea!”. Așa că i-am răspuns furtunoasei corespondente, urîndu-i mult succes în ceea ce întreprinde. Ea m-a asigurat din nou, pe calea internetului, că este “un admirator constant” al meu, că îmi mulţumește pentru “privilegiul” de-a mă citi. Şi-a mai trecut un an. 10 iulie 2010 Critică chioară (2) Din felul cum au evoluat între timp lucrurile, aș fi preferat, foarte sincer, nici să nu mă invite, nici să nu mă elogieze ipocrit în corespondenţa particulară. Căci Angela Furtună s-a cocoţat, în ultima vreme, pe tribuna exagerărilor patetice și a mitologizărilor frenetice, emise pe spinarea regretatei jurnaliste de la Europa liberă (“Monica Lovinescu rămîne unul dintre cei mai mari gînditori români și un strălucit filosof politic” etc.). Sînt primul care s-o recunosc, Monica Lovinescu n-are parte de recunoașterea senină, în postumitate, a rolului proeminent pe care l-a jucat în creuzetul ideilor de pînă la 1989. Dar soluţia nu cred să constea în hiperbolele exaltate, pe care le împroașcă în direcţia ei admiratoarea postfabricată, de dată nouă. Pe o asemenea dublă direcţie am insistat în recenta mea luare de cuvînt (Ce am învăţat de la Monica Lovinescu?), încercînd 161 să arăt ce anume văd încă valabil, dar și ce anume consider deja vetust în activitatea importantei comentatoare culturale. Nu eram decît consecvent cu mine însumi. În același registru dual, lăudînd plusurile, criticînd minusurile, m-am exprimat încă pe cînd scriitoarea trăia și, la o adică, avea toată libertatea de-a mă corecta (vezi Grîul şi neghina, eseu care a dat apoi și titlul unui volum al meu de polemici, tipărit în 2002). Însă discursul critic echilibrat, argumentat și raţional – fie și incomod – reprezintă dușmanul de căpătîi al firilor frenetice. Așa că persoana care mă chema, fără să mă invite, și mă elogia, fără să mă citească, a sărit acum pe versantul celălalt, al insultelor. Ea are impresia de-a găsi, în textul meu recent, “o mică tămîiere nesinceră”, emisă de “un pitbull pur sînge al atacului decisiv”. Şi tot așa mai departe. Nu duceam dorul laudelor, cum nu-mi lipsea nici insolenţa graţioasei doamne Furtună. 11 iulie 2010 Critică chioară (3) În coasta ofenselor șade bine și neadevărul. Principala obiecţie pe care Angela Furtună știe să mi-o aducă este că aș practica o critică ideologică, întrucît îi reproșez Monicăi Lovinescu antisemitismul (“Discuţia aceasta centrată de L.A. pe pretinsul antisemitism al Monicăi Lovinescu este prin ea însăși o deformare nedreaptă și grotescă a statutului ei de gînditoare și militantă…”). E simptomatic că mînioasa exegetă nu oferă nici un citat din textul meu, care să-i susţină ipoteza. Mă simt jenat să repet aici ce-am spus deja, suficient de limpede, data trecută. Monica Lovinescu m-a dezamăgit mai ales din următoarele motive: 1) A apărat cu furoare, în pofida faptelor din realitate, juneţea hitleristă a lui Vintilă Horia (și a mers, în angajamentul său, pînă la ruptura de unii amici exilaţi ce nu-i împărtășeau partizanatul). 2) A apărat cu furoare, în pofida faptelor din realitate, juneţea legionară a lui Mircea Eliade (și a mers, în angajamentul său, pînă la ruptura de unii colegi de condei ce nu-i împărtășeau partizanatul). Faptul că 162 aceeași Monica Lovinescu i-a luat apărarea editorului Gabriel Liiceanu, care a topit volumul Culorile curcubeului, și nu scriitorului Paul Goma, care tocmai fusese abuzat, reprezintă pe ansamblu doar un mizilic. Dacă publicista suceveană îmi va spune că a despărţi adevărul de minciună, a separa binele de rău și a deosebi grîul de neghină reprezintă un demers “ideologic”, îi voi răspunde foarte simplu: nu e adevărat. Angela Furtună (ce nume predestinat oximoronic!), pe blogul ei și prin revista lui Grigurcu, le vinde cititorilor apă chioară, sub pretextul că le oferă critică literară. 12 iulie 2010 Do ut des Angela Furtună, în 2009, îl cheamă pe Gheorghe Grigurcu la Suceava ca să-i dea, în plic, premiul special Monica Lovinescu. Gheorghe Grigurcu, în 2010, îi publică Angelei Furtună, la Acolada din Satu Mare, o seamă de gogoși umflate despre Monica Lovinescu. Asta e cultura română contemporană. Pam-pam. 13 iulie 2010 Love Pescuită de pe internet: “Kiss me once, kiss me twice, but let me fuck your life”. 14 iulie 2010 Adevăruri (1) Mă bucur să aflu că Nicolae Manolescu citește cărţile despre Nicolae Manolescu. Regret totuși că o face tardiv. În editorialul României literare, nr. 25/9 iulie 2010, p. 3, intitulat Neadevăruri, directorul publicaţiei stabilește coordonatele dezbaterii: “Am citit, cu oarecare întîrziere, «ediţia a doua, revăzută și adăugită» a cărţii lui Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, de la Editura Paralela 45, 2009. Ştiam de la cea dintîi ediţie care este opinia autorului despre mine: origi163 nală și documentată”. În ciuda startului pozitiv, ca să spun așa, N. Manolescu se grăbește (încet) să-și expună și indispoziţia. Nu neapărat judecăţile mele despre Istoria critică a literaturii române par să-l zgîrie la guler. Am avut de altminteri prilejul să-mi expun, suficient de nuanţat, atît argumentele favorabile, cît și pe acelea defavorabile la adresa monumentalei lucrări. Capitolul de vreo 50 de pagini din monografia mea actualizată, precum și cele vreo 15 pagini din intervenţia Cum am citit eu «Istoria critică a literaturii române» (o conferinţă), incluse în volumul colectiv Nicolae Manolescu – 70 (Editura Paralela 45, 2009), sînt probabil în măsură să contureze o apreciere mai curînd policromă, diversificată, intrînd pînă la detalii. A conchide unilateral, în aceste împrejurări, că “apariţia Istoriei critice (…) l-a dezamăgit pe Laszlo Alexandru” reflectă o impresie ușor pripită. Indiferent că vine din partea însuși subiectului comentariilor mele. 15 iulie 2010 Adevăruri (2) Dar criticul înţelege să se delimiteze mai ales de un alt pasaj al cărţii mele, pe care îl citează: “Poate că acestei poziţionări au-dessus de la mêlée i se datorează și consternanta opţiune recentă a lui Nicolae Manolescu, în calitate de președinte al U.S.R., cînd s-a străduit să blocheze tentativele de deconspirare a scriitorilor turnători. Mai marele peste literaţi a preferat, în acea ocazie, să se zbată pentru a prelungi păguboasele ambiguităţi și pentru a menţine un regretabil statu quo (i)moral. A făcut-o, inventînd cele mai năstrușnice subterfugii de salvare a propriei sale imagini publice” (p. 129). Nu ne concentrăm atenţia, prin urmare, pe opiniile despre literatură ale istoricului Manolescu, ci pe opţiunile din viaţa publică ale intelectualului Manolescu. Nu pe comentariile sale despre poezie, ci pe intervenţiile, ca reprezentant al intelighenţiei, despre informatorii Securităţii. Fie și-așa. În pe164 rimetrul respectiv, protestul autorului împotriva reproșurilor mele răsună ferm: “Totul este riguros neadevărat. Nu numai că o astfel de ocazie [a păguboaselor ambiguităţi, a tentativelor de blocare a deconspirării turnătorilor – nota mea, L.A.] n-a existat. Dar, de fiecare dată cînd am avut ocazia, am făcut tot ce a depins de mine pentru clarificarea lucrurilor. Am publicat în România literară numeroase pagini din dosarele de Securitate ale scriitorilor (…). Cît privește subterfugiile la care aș fi recurs, îi sugerez lui Laszlo Alexandru să le probeze”. Acușica! 16 iulie 2010 Adevăruri (3) Faptul că N. Manolescu citește tîrziu sau deloc ce anume se scrie despre el, mai treacă-meargă. Omul e ocupat pînă peste cap (funcţiile executive, panseurile despre fotbal prin ziare etc.). Dar ca același N. Manolescu să uite ceea ce el însuși a spus, a scris și a făcut mi se pare de tot bizar. Să-i amintesc o situaţie din trecutul recent. A fost ales, în iunie 2005, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, pe baza unui program ceși propunea redarea demnităţii condeierilor, reconstruirea prestigiului lor și instituirea unui for al discuţiilor civice. La puţin timp după succesul repurtat sub asemenea nobile auspicii, a explodat dezbaterea despre deconspirarea foștilor colaboratori ai Securităţii. Erau vizate trei importante categorii profesionale – politicienii, clerul și scriitorii – care, tocmai, exercitau o influenţă semnificativă asupra configurării societăţii democratice. Cum a înţeles noul președinte al U.S.R. să-și transpună în practică ideile pentru care fusese ales? La 30 august 2006, Nicolae Manolescu a organizat, alături de Eugen Simion, o întrunire în Sala Oglinzilor de la U.S.R. Aici, în loc să sprijine ideea transparenţei, a cîntat litania indulgenţei faţă de colaboraţioniști. Ei au fost, de fapt, niște victime. Era nevoie, mai întîi, de un proces al comunismului, al întregii societăţi, al întregii Securităţi ca poliţie politică, și abia la urmă trebuia să vină rîndul scriitoriilor, dacă le mai venea vreodată… 165 În ciuda exerciţiilor de șarm personal, președintele U.S. a fost contrazis din sală, cu argumente ascuţite, de Stelian Tănase, Varujan Vosganian, Bujor Nedelcovici și alţii. Acrobaţiile sale de imagine s-au încheiat cam într-o dungă. 17 iulie 2010 Adevăruri (4) Perseverent din cale-afară, Nicolae Manolescu și-a reluat ipotezele în editorialul Scriitorii şi securitatea (vezi România literară, nr. 36/8 septembrie 2006). Ideile nu-s multe, dar cam aceleași: “Cred că desecretizarea dosarelor era necesară [excelent!]. Mai cred și că secretizarea lor, cu ani în urmă, va trebui explicată de către cei care au hotărît-o [minunat! şi totuşi:]… nu poate fi vorba de a supune desecretizării categorii (politicieni, preoţi, sportivi, scriitori etc.), ci persoane [de ce?], și anume pe acelea care ocupă funcţii publice, fie politice, fie administrative, fie spirituale, nicidecum, la grămadă, pe toţi cei care aparţin unei clase socio-profesionale [aşadar deconspirarea se referă la prezent, nu la trecut?]… Ar fi la fel de absurd să cerem dosarele tuturor celor aproape 2500 de membri ai USR [că unii dintre ei au turnat era normal, dar ca noi să-i ştim azi pe cei ce-au făcut-o, de ce-ar fi absurd?]… Puţini dintre ei s-au dovedit și călăi [perfect, dar nu despre asta era vorba]…” etc. etc. Rămas probabil nemulţumit de percutanţa mesajului său, Nicolae Manolescu a întocmit apoi un Comunicat pe această temă, ca din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. Textul a fost publicat în cîteva reviste culturale, din diverse localităţi ale ţării, precum și în România literară, nr. 38/22 septembrie 2006. Abia în această etapă m-am decis să întreb și eu cu voce tare cît e ceasul, în textul intitulat Zece sofisme (vezi Tribuna, nr. 99 și 100/octombrie-noiembrie 2006). Nici o reacţie. Miam reluat criticile, ca editorial în limbile română, engleză și italiană, în nr. 10/2006 al revistei E-Leonardo pe internet (ca să se poată citi și la UNESCO). Tot nimic. Am inclus eseul 166 Zece sofisme în volumul Muzeul figurilor de ceară (Ed. Paralela 45, 2009, p. 168-175). Liniște totală. Mi-am reformulat reproșul, fără a mai repeta buchetul de exemple, în ediţia revăzută a monografiei Criticul literar Nicolae Manolescu (Ed. Paralela 45, 2009, p. 129). Pace și prietenie. Iar acum, după încă vreun an, apare ca o floare directorul României literare și îmi povestește că a reușit, în sfîrșit, să mă citească. Şi îmi “sugerează” să “probez” “subterfugiile” la care el ar fi “recurs”. Se sparie gîndul… 18 iulie 2010 Adevăruri (5) Complicitatea scriitorilor cu Securitatea comunistă reprezintă oricum un punct sensibil pentru N. Manolescu, nu doar în prestaţiile lui cu public, dar și în paginile Istoriei critice… Eu unul nu cred ca el să aibă o problemă de conștiinţă încărcată, ci pur și simplu subiectul îi vine ca un cartof fierbinte. Îl plimbă stînga-dreapta prin palme și nu știe ce să-i facă. Nu-l azvîrle, că-i păcat, nu-l înghite, că-i stă-n gît. Merită remarcat, o secundă, cum se raportează la acesta, în paginile din carteavieţii. Cînd îl analizează pe C. Noica, notele informative date la Securitate de omul cu bască reprezintă doar un prilej suplimentar, pentru Manolescu, să dezaprobe naţionalismul și antiraţionalismul manifestate de filosoful păltinișan. Cînd ne vorbește despre Şt. Aug. Doinaș, informările securiste semnate de poetul zîmbetului frînt constituie un detaliu banal, abia pomenit pe fugă, și nu-i umbresc valoarea creaţiei. În schimb, mamă-mamă!, numai tunete și trăsnete cînd vine vorba despre securismele lui Ion Caraion: “Tipărirea unora dintre notele informative n-a mai lăsat însă nici o speranţă celor care au încercat să apere imaginea scriitorului: nimic, în acest nou gen, deloc literar, dar atît de abundent și de variat, nu întrece în mîrșăvie notele informative ale lui Artur – numele de cod al informatorului. (…) În astfel de cazuri, întrebarea care se pune este dacă valoarea operei răscumpără comportamentul omului. În cazul lui Caraion, răspunsul nu e sigur”. 167 Președintele Uniunii Scriitorilor ne îndemna în public să nu ne pripim, ne povestea că toţi informatorii au fost niște victime (sau, oricum, nu toţi au fost niște călăi) și n-ar trebui să ne mai deranjăm cu atîtea curiozităţi tardive, iar cînd ajunge cu principiile la Istoria critică a literaturii române, învîrte scalpelul cam inconsecvent. Şi pentru astea sînt tot eu de vină? 19 iulie 2010 Adevăruri (6) Cu totul înduioșătoare sînt argumentele prin care încearcă să se apere azi Nicolae Manolescu: “de fiecare dată cînd am avut ocazia, am făcut tot ce a depins de mine pentru clarificarea lucrurilor. Am publicat în România literară numeroase pagini din dosarele de Securitate ale scriitorilor. De pildă, într-un număr recent, pagini din dosarul lui Dorin Tudoran”. Așa o fi. Doar că publicul larg voia să-i știe, în primul rînd, nu pe cei care au fost turnaţi, ci pe aceia care au turnat. Nu pe victime, ci pe complicii călăilor. Probabil că se percepe o anume diferenţă între ce-i reproșam eu președintelui U.S.R. și ce-mi răspunde el acum, cu întîrziere. “Îl informez pe Laszlo Alexandru că două Consilii consecutive au răspuns în unanimitate apelului meu de a solicita CNSAS un răspuns în problema scriitorilor turnători. La aproximativ 60 de cereri individuale, cum obligă legea, ale membrilor Consiliilor dintre 2005-2009 și 2009-2013, am primit pînă acum 40 de răspunsuri oficiale. Din 40, doar două reprezentau decizii judecătorești care indicau colaborarea cu Securitatea. Nu le-am făcut publice, pentru că una se referă la un scriitor decedat între timp, iar a doua la un scriitor care nu mai era membru în Consiliu și a cărui dezvăluire nu mai intra în prevederile legii.” Bravo, la cifre stăm minunat cu producţia de scriitori turnători la hectar. Dar șeful breslei nu ne comunică nici măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, cînd mă scutură pe mine, pentru a se scuza pe sine, cine anume sînt cei doi grafomani cu pete pe chelie, daţi în vileag de CNSAS. 168 Ăsta să fie oare faimosul for al dezbaterilor civice, instituit la U.S.R., în vederea deconspirării colaboraţioniștilor, spre a se reconstrui prestigiul șifonat al literaţilor în societate? O mică șușă confidenţială, ca să-i afle boss-ul pe cei care, în vremea comunismului, au trecut strada pe roșu?! Dar atunci de ce se mai supără directorul României literare, cînd citește din cartea mea că “Nicolae Manolescu, în calitate de președinte al U.S.R., s-a străduit să blocheze tentativele de deconspirare a scriitorilor turnători”? Care anume sînt condeierii pe care N. Manolescu – în calitatea pe care o deţine și în baza informaţiilor de culise la care are acces – i-a prezentat în faţa opiniei publice, ca foști colaboraţioniști? Uimirile tardiv confecţionate nu ţin locul pasivităţii tendenţioase. Nicolae Manolescu și-a continuat strategia “rezistenţei prin cultură”, chiar și după ce regimul comunist s-a prăbușit. În fizică, o asemenea mișcare se numește “de inerţie”. 20 iulie 2010 Mai în glumă, mai în serios În septembrie 1998, pe cînd mă pregăteam de susţinerea publică a tezei de doctorat, l-am invitat firește la Cluj și pe Nicolae Manolescu, cel care era subiectul întregii tevaturi, să ne onoreze cu prezenţa. Din păcate, nu s-a putut. Era tocmai prins cu o campanie politică locală, prin Moldova. Dar a avut amabilitatea să-mi trimită un fax, cu scurte aprecieri legate de munca doctorandului, care au fost citite în deschiderea festivităţii. Situaţia era destul de ciudată, iar opţiunile autorului, limitate. Dacă mă lăuda, s-ar fi zis că ne întoarcem reciproc delicateţurile. Dacă mă critica, s-ar fi crezut că e un ingrat. Așa că N. Manolescu a preferat s-o dea pe ironia benignă, de salon. Recunoștea efortul de cercetare al doctorandului, dar se disocia glumeţ de concepţia generală a lucrării, pe care n-o împărtășea. Admitea oricum seriozitatea informării aflate la temeliile monografiei: “Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleșește. Ştie despre mine însumi o 169 mulţime de lucruri pe care eu nu le știu; și, dacă le voi fi știut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat”. Am rîs atunci, ca de-o glumă bună (și politicoasă). Cum naiba să știu eu mai multe despre Nicolae Manolescu, decît știe el însuși despre sine? Acum însă, de cînd constat că uită oportun tot ceea ce nu-i mai convine – de pildă campania pe care a purtat-o, prin adunări publice, prin editoriale din România literară, prin Comunicate ale USR, privind amînarea deconspirării scriitorilor turnători – mă gîndesc că totuși gluma lui era serioasă. Te pomenești că eu chiar știu lucruri pe care el le-a uitat deja?! Tare mă tem că, atunci cînd lumea rîde în hohote la afirmaţiile serioase ale unui critic literar, în schimb tace posomorîtă cînd el glumește, ăsta e un semnal de alarmă. E. Lovinescu i-a găsit și o denumire, care le ridică părul măciucă unor critici contemporani de prin București: Revizuiri! 21 iulie 2010 Sorineliu Zelea Lavriceanu (1) Pe cerul criticii literare autohtone s-a înălţat un nou astru al ideilor. Sorin Lavric e cel mai tare din parcare. Nicolae Manolescu îl publică număr de număr în revista centrală a scriitorilor. Eugen Simion îl premiază la Academia Română. Personajul are o singură problemă: e niţel cam foarte legionar în gîndire. Ah, și încă una: scrie cu picioarele. În rest – toate bune. Mă uit, de-o pildă, la comentariul (Hristoşi în serie – brrr, ce titlu! – în România literară, nr. 20/4 iunie 2010) pe care l-a dedicat romanului, recent scos de la naftalină, al lui Dinu Pillat. Citesc prima frază a cugetărilor lui Gîgă despre lume și viaţă: “Obișnuit a vedea în lucruri sensuri și coerenţe, intelectualul este în genere o fiinţă fără apetit pentru obscurităţi”. Probabil că Lavric se gîndea la mentorul său, Liiceanu, cînd a dedus că intelectualul nu prea le are cu obscurităţile. Mă rog, să trecem. 170 Şi ce noutăţi mai aflăm prin cartier? “În ordinea românească a secolului XX, fenomenul obscur prin excelenţă a fost fenomenul legionar”. Așa că hop și Sorin, omul care aprinde becul, vine și ne vorbește despre “fascinaţia pe care elementul ominos din mișcarea legionară îl exercita”. Da, dom’le, element ominos, cum îţi zisei. Nu, nu omenos, că aia-i alta. Şi dacă tot nu ţi-e clar, mai ia una de-aici, că-i pe gratis: “stupefierea ominoasă provocată de legionari”. Efectiv. 22 iulie 2010 Sorineliu Zelea Lavriceanu (2) Îi dăm cuvîntul, în continuare, amicului Sorineliu care prezintă, în carne și oase, cel mai bun antidot la plictiseală și tristeţe: “Toţi erau obsedaţi de legionari: comuniștii, care îi exterminau imitîndu-le în același timp tiparele de propagandă, intelectualii neobedienţi, care încercau să înţeleagă fenomenul, legionarii, care se străduiau să supravieţuiască în închisori, și firește românii nepolitici, care tremurau de frică să nu se afle că printre rudele lor se număraseră cîţiva legionari”. Bine, am înţeles ideea. Vin și eu cu un exemplu dintr-ăsta, de logică fluentă: toată societatea românească de azi e obsedată de pescuit. Badea Ion care stă pe malul gîrlei, vînzătoarea de la magazinul de undiţe și momeli (care nu știe dacă își face planul săptămînal), secretara de la Asociaţia Vînătorilor și Pescarilor (care speră să-i vină destui cotizanţi), nașul de la CFR (care-i duce, contra bacșiș, pe pescari la destinaţie), nevasta lui Badea Ion (care speră să pună ceva în oală diseară) etc. Vezi? Cu toţii numai la pescuit se gîndesc. Să vorbim acum de valorile speciale, care-l împing spre delir pe comentatorul României literare: Dinu Pillat “intuia că dăduse fiinţă unei cărţi care nu numai că îl exprima ca artist, dar deopotrivă îi reda stupefacţia ominoasă pe care i-o provocase etosul legionar”. Fugi d-acilea! Cum vine asta? “Cine străbate cartea ca pe o ficţiune autonomă trăiește cu senzaţia că asistă la o poveste tristă în care cîţiva fantaști, mînaţi de elanul 171 vîrstei și de înălţimea idealului, își frîng destinele.” Aha, deci nu așa trebuie parcursă. Buchina trebuie citită ca imn sadea, în poziţie de smirnă și smerenie, cu mîna dreaptă la inima stîngă, fiindcă “este romanul unei conștiinţe, o conștiinţă care, sub haina ficţiunii literare, face portretul etosului legionar”. Mergem la alt pasaj instructiv din cronica – literară, mănţelegi – a lui Sorineliu Zelea Lavriceanu. E bun de plasat fix sub frontonul publicaţiei, acolo unde odinioară puneau comuniștii îndemnul cu proletarii din toate ţările, care au de făcut o chestie împreună: “Cum piatra de încercare a onestităţii unui intelectual român este fenomenul legionar, Dinu Pillat trece proba libertăţii de conștiinţă, preţul plătit pentru scrierea romanului fiind cel știut. De aceea, valoarea lui simbolică o întrece pe cea literară”. Da, nene, cine-i legionar e onest și liber la conștiinţă. De-asta n-are ursul coadă. Cîteva ultime consideraţii, în loc de temă pentru acasă. Subliniaţi tautologiile din următorul pasaj: “fără presupunerea unui ominos legionar de esenţă iraţională, trama cărţii are un miez sibilinic de parabolă ceţoasă”. Subliniaţi cacofonia din următoarea frază: “Sufletul lor suferă de o excrescenţă metafizică care le sufocă la propriu firul vieţii”. Subliniaţi eroarea de ortografie din următoarea sintagmă: “niște miniștrii pragmatici”. Să trăiască România literară! 23 iulie 2010 Academia de rîs Se pare că Ştefan Agopian e un scriitor tare glumeţ, de vreme ce scrie săptămînal, de cîţiva ani deja, la o Academie de rîs. Din cîte constatam pînă adineaori, umorul lui se voia, totuși, întemeiat pe fapte reale, înfășurate în aparenţe hazlii. Am fost cu atît mai mirat văzîndu-l că își dă cu părerea, pe marginea dialogului dintre Nicolae Manolescu și mine, dar se bazează doar pe cele afirmate de una dintre părţi. Cealaltă. Îi recomand spre documentare însemnările mele precedente pe blog, din 14-20 iulie. Dacă nu de alta, măcar ca să respecte deontologia 172 jurnalismului (umoristic). Şi mai vorbim pe urmă. P.S. După ce-am analizat migălos zece tipuri de sofisme diferite, în afirmaţiile publice ale președintelui U.S.R., aflu totuși din direcţia lui Agopian că sînt “un cunoscut polemist clujean, care se inflamează una-două”. E ca și cum aș scrie și eu că falnica sa mustaţă îi conferă un inconfundabil profil feminin. 24 iulie 2010 Foame de carte Citesc din presă că un sucevean de 71 de ani s-a hotărît, în sfîrșit, să se înscrie la Facultatea de Litere, ca student în anul I. Merită felicitările noastre cordiale. Mai ales că, prevalîndu-se de prevederile regulamentului școlar, a solicitat scutirea de la taxa de înscriere, întrucît e orfan încă din 1978. Şi i s-a aprobat! 25 iulie 2010 Pe cine iubeşte Dan Stanca? (1) Ziaristul cu același nume s-a gîndit, nu demult, să azvîrle în căldarea presei cotidiene o zgomotoasă declaraţie de dragoste: De ce îl iubesc pe Paul Goma?. După cum se spune prin capitala culturii care-l adăpostește pe inspiratorul acestei pasiuni încinse, “l’amour a ses raisons, que la raison ne connaît pas”. Așa că tentativele lui Dan Stanca de a-și argumenta sentimentele, prin intermediul raţiunii, sînt sortite inadecvării. Reclama la insecticid n-ar trebui legată de imaginea platoului cu friptură. Relansarea imaginii notoriului antisemit al ultimilor zece ani n-ar trebui camuflată în spatele titlurilor hollywoodiene. Şi, zău așa, de ce-l iubește Dan Stanca pe Paul Goma? “Pe șleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi.” He-he-he, să fii matale sănătos, la cîţi imprecatori profesioniști se află prin toate cotloanele comunicării publice românești, chiar c-ai fi avut “l’embarras du choix”. Mă așteptam să te justifici prin argumentele pe care P.G. le folosește, prin raţionamentele pe care le ilustrează, prin valorile pe care le profesează. Dar faptul, în sine, că înjură…? Pare rău, domnu’. Cam subţire sentimentu’. 173 26 iulie 2010 Pe cine iubeşte Dan Stanca? (2) De altfel îmi pare de tot bizară transplantarea afectelor ce ţin de viaţa privată, în sfera publică. Firește că putem admira sau detesta o personalitate culturală, datorită ideilor, a principiilor sau a frumuseţilor estetice promovate de aceasta, și pe care le putem împărtăși sau nu. Dar să transformăm în drapel de luptă afecţiunile noastre colaterale?! Mă gîndesc să-i propun ziarului România liberă un serial de însemnări critice despre istoria literaturii române: De ce transpir la subraţ cînd văd o poză de-a lui Mihail Sadoveanu?. Sau: De ce-mi curge nasul cînd aud de Vasile Cârlova?. Mai am cîteva titluri disponibile în portofoliul meu personal, dar (încă) n-aș vrea să cobor în zona trivialului. 27 iulie 2010 Pe cine iubeşte Dan Stanca? (3) Sînt însă de acord cu Dan Stanca asupra faptului că, între Goma și Cioran, se pot recunoaște cîteva asemănări. Nu numai depărtarea fizică de România, ori solitudinea orgolios asumată. Şi nu doar noul domiciliu ales de cei doi, în Franţa stîngismului cultural. Dar și o răsucită evoluţie/involuţie ideatică a lor. Tînărul Cioran, de pildă, nu ezita prin 1933-1934 să combată viguros orice idee de democraţie, ori să delireze partizan pe marginea ideilor totalitare și a promotorilor lor: “Orice om cu cît de mică înţelegere istorică trebuie să recunoască faptul indiscutabil că hitlerismul a fost un destin pentru Germania”. Sau: “Nu există om politic în lumea de astăzi, care să-mi inspire o simpatie și o admiraţie mai mare decît Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viaţă cîștigă semnificaţie numai prin participare simbolică la destinul istoric al unei naţiuni… Meritul lui Hitler este de a fi răpit spiritul critic unei naţiuni”. Ulterior n-a mai știut în ce gaură de șarpe să-și ascundă neghiobia și cum să-și renege mai virulent “păcatele tinereţilor”. 174 Tînărul Goma a pornit ca anticomunist perseverent, a fost un spirit democrat activ și s-a profilat ca disidentul cel mai pregnant al regimului ceaușist. După expatrierea sa, mai ales în ultimii zece ani, a optat însă pentru prietenia cu Ion Coja, ale cărui idioţenii antisemit-negaţioniste le-a desăvîrșit lamentabil, într-o etapă de bîjbîieli inclusiv stilistice: “Doar știm, avem și hîrtii[,] și ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, București, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). 28 iulie 2010 Pe cine iubeşte Dan Stanca? (4) E normal ca, atunci cînd ne îndrăgostim de cineva, să nu-i vedem îndată defectele. Totul e luminos și plin de frișcă, în etapa de acomodare. Dar pe urmă? Ne salvăm oare sentimentele, dacă ne prefacem în continuare? Mai pe românește vorbind, Dan Stanca n-a apucat oare să afle că obiectul pasiunii sale e cam antisemit? Că are un șir de scrieri unde calcă în picioare mormintele unor inocenţi, pieriţi de moarte violentă, din cauza dictatorului Antonescu pe care tot el, iubitul din Paris, îl proslăvește? Sau, ce? Ştia tot satul, și n-a aflat bărbatul? Dacă Dan Stanca e într-adevăr ziaristul care mai scoate capul dintre urechi să se documenteze, atunci înclin să cred că știa toate astea. Dar nu ni le spune. Fiindcă, tacit, jubilează pe marginea lor. Chiar dacă n-are tupeul să le proclame, la rîndul său, pe faţă. Dar s-a decis să le furișeze pe după piersic, declarîndu-se îndrăgostit. Nu de ideea otrăvită, ci de propagatorul ei. Păi, cum să lupţi cu sentimentu’? Măcar, odinioară, extremiștii aveau cojones. Acuma ei plutesc în platonism. 175 12 august 2010 B.P.T. Aud că a fost blocată manevra ziaristului Marius Tucă privind șterpelirea prestigiosului brand cu numele “Biblioteca pentru Toţi”. Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci (OSIM) a respins cererea de înregistrare abuzivă, ca proprietate a omului din Caracal, a acestei mărci construite de alţii. Tucă să nu dispere. Are la îndemînă o soluţie simplă, fără să-și modifice sigla. Îi zice colecţiei, de mîine încolo, “Biblioteca pentru Tonţi”. 14 august 2010 În oglindă Nivelul 1: Cronicarul României literare (nr. 27/2010) își plimbă ochii peste paginile altor reviste de profil. Astfel ajunge să descopere, în Dilema Veche, o ironie de-a lui Radu Cosașu. Nivelul 2: Gazetarul cu dileme consemnase că tocmai s-a confruntat cu o frază memorabil-neghioabă: “Am citit de curînd – și nu am ridicat din umeri – că «Piatra de încercare a onestităţii unui intelectual român este fenomenul legionar». Am ridicat privirea spre unul din pereţii camerei mele, unde de mult fixasem acest memo: «Piatra de încercare a intelectualului român este înţelegerea operei lui Caragiale» (Camil Petrescu, 1927)”. Nivelul 3: Românul literar comentează participativ aberaţia ridiculizată în Dilema: “am fi dorit ca Radu Cosașu să nu ţină secret numele autorului maximei «piatra de încercare a onestităţii unui intelectual român este fenomenul legionar», fie și numai fiindcă, spre deosebire de Dan Diaconescu, ipochimenul care a emis-o merita popularizarea”. Nivelul 4: Îi facem pe plac curiosului de la România literară. Enunţul iniţial, antologic în stupiditatea sa inconfundabilă, a fost emis tocmai de Sorineliu Zelea Lavriceanu, în paginile revistei care voia să știe cine-i ipochimenul (vezi și însemnările mele din 22 iulie). 176 Concluzie: scriitorii de la România literară nu-și citesc propria publicaţie, dar sînt la fel de iritaţi în faţa neghiobiei ca și aceia care, în schimb, o mai răsfoiesc din cînd în cînd. 15 august 2010 Căpuşa cu buletin muşcă din nou Nu mult a trecut de cînd am detaliat haiducismele securistului Eugen Uricaru pe moșia Copyro. Metoda lui e foarte simplă: îţi faci o jucărie hibridă, la intersecţia dintre stat și privat (care, adică, ia banii cu ajutorul statului, dar îi îndreaptă în folosul privatului), după care te declari stăpîn pe opera literară a unor scriitori care au avut ghinionul să moară. Măcar hoitarii știi că te duc la groapă și te lasă acolo, dar Uricaru și directoarea lui de încredere, Nicoleta Cofcinski, te mulg și postum. După ce s-a căţărat, cu de la sine putere, pe opera lui Mihail Sebastian și le-a dat în judecată pe nepoatele dramaturgului, pe chestia că ele nu-s de fapt moștenitoarele unchiului lor și nu mai au dreptul să-l publice (?), o nouă victimă a lui Uricaru a devenit Ursul Fram al lui Cezar Petrescu. Volumul a fost tradus în ebraică de Riri Sylvia Manor, din pur entuziasm, s-a găsit și un editor din Israel care să-l publice. Un singur aspect a fost scăpat din vedere: suma corectă, care să gîdile buzunarele fostului turnător securist. Data precedentă cînd m-am ocupat de acest subiect urît mirositor intitulat Copyro, sugeram că ar fi necesară modificarea componenţei ORDA și a strategiilor sale, pentru limpezirea situaţiei. Între timp înţeleg că la Oficiul guvernamental s-au produs schimbările de personal. Pe cînd și asaltul cu DDT asupra căpușei de la Copyro? 21 august 2010 Critica chioară e surdă Mi-am permis nu demult să-mi expun cu sinceritate opiniile despre Monica Lovinescu: cele bune și cele rele. O anumită Angela Furtună s-a năpustit să mă răstălmăcească, prin 177 parţializare: a ascuns judecăţile mele pozitive, le-a bagatelizat ori le-a pus pe seama ipocriziei mele (?); în schimb le-a inventat pe altele, negative, și le-a agravat artificial. Am rugat-o cu toată seninătatea pe năprasnica Furtună să-mi citeze un singur pasaj, din cuvintele mele, unde aș fi acuzat-o pe Monica Lovinescu de antisemitism. N-am primit clarificările necesare, în direcţia cu pricina. Minciuna devine mai consistentă atunci cînd e repetată, așa că Angela Furtună adoptă metoda bîlbîielii. În timp ce se ocupă să-l apere pe Vladimir Tismăneanu (halal “victimă”!, halal “avocat”!), cu un drum își repetă și acuzaţia mincinoasă la adresa mea, deși fără a mă mai pomeni direct: “Monica Lovinescu este, începînd cu ziua comemorării decesului ei, asiduu acuzată de antisemitism în revista Tribuna, tot printr-o astfel de logică de delegitimare”. Mai întîi mi-a desfigurat punctele de vedere, printr-o prezentare chioară, iar acum Furtuna face “la sourde oreille”, repetîndu-și imperturbabil neadevărurile. Nu-mi rămîne decît să-i adresez salutul clasic al literaturii române: A se slăbi, Angela! 22 august 2010 Jogging cu morţii (1) A te ascunde în spatele numelor sonore ale celor ce nu mai sînt probează – în afara unei conștiinţe tulburi – și o frapantă criză de personalitate. Metoda se pare că e destul de răspîndită printre noi. Există grupuleţe simpatice ai căror membri se gratulează reciproc, prin intermediul promovărilor clasicizante. Aflăm peste noapte că H.-R. Patapievici e un Kierkegaard de București, Andrei Pleșu e un Montaigne român, iar Liiceanu de-a dreptul Heidegger. Odată șmecheria lansată la apă, nu-i greu să fie dusă la sublim (în ridicolul său). Vladimir Tismăneanu e declarat de către Mircea Cărtărescu “un Proust al comunismului românesc”. Iar autorul Levantului, în ce-l privește, e doar un fel de Dante… Evoluăm zilnic printre geniile care se calcă pe bătături. 178 O variantă mai ingenioasă e să-ţi pescuiești un nume respectat și să-l transformi în stindardul tău de luptă, sub care să te legitimezi pe tine însuţi. Tot ridic din sprîncene, de cînd Vladimir Tismăneanu declară că-și va boteza institutul guvernamental cu numele “Monica Lovinescu”, de cînd a inventat conferinţele “Monica Lovinescu” etc. Să fiu limpede înţeles. Nu fiindcă regretata jurnalistă a Europei libere n-ar merita, cu prisosinţă, onorurile postume. Dar ele sînt destinate, în egală măsură, să-i confere legitimitate și intangibilitate politologului din Washington, după modelul brevetat în anii stalinismului (“dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”). Am urmat un mic exerciţiu de curiozitate și am luat la răsfoit jurnalele Monicăi Lovinescu. Voiam să verific dacă relaţiile dintre cei doi au fost, într-adevăr, așa de fierbinţi cum ne-o tot induce astăzi analistul cu patalama. Fost-a cu adevărat Vladimir copilul de suflet al Monicăi? În Jurnal 1981-1984, Tismăneanu nu e nici măcar pomenit. În Jurnal 1985-1988, Tismăneanu e amintit de cinci ori: fiindcă e progenitură de ștabi comuniști, dar combate bine la Europa liberă, sau cînd Monicii se duc cu el la o cafenea să-l bîrfească pe Dorin Tudoran. 23 august 2010 Jogging cu morţii (2) În Jurnal 1990-1993, Monica Lovinescu îl numește de vreo zece ori pe Tismăneanu: fiindcă a scris un articol de politologie într-o revistă, împreună cu altcineva, fiindcă a fost atacat prin America de popa Calciu, fiindcă s-a dus pe la Timișoara, în calitate de monarhist (?!), fiindcă soţia lui nu știe boabă românește sau franţuzește, dar el a făcut un film despre Partidul Comunist Român (?) etc. În Jurnal 1994-1995, Tismăneanu e citat de patru ori: au zburat împreună cu avionul încoace, spre București, iar el i-a ajutat la bagaje. În Jurnal 1996-1997, Tismăneanu figurează de două ori: cînd a scris un necrolog în revista Lumea liberă și cînd le-a trimis o carte Monicilor. În Jurnal 1998-2000, Tismăneanu e pomenit iarăși de cîteva ori 179 razant: fiindcă l-a apărat în presă pe Patapievici, sau fiindcă a avut o convorbire telefonică de explicaţii cu Monicii, iar ulterior au cinat cu toţii la restaurantul chinezesc, fiindcă a tipărit un articol elogios despre Virgil Ierunca etc. După cum se vede, sînt detalii banale, presărate ici-colo, care configurează parametrii unei relaţii ocazionale și superficiale, de-a lungul a douăzeci de ani. Nimic nu îndreptăţește anexarea postumă a figurii Monicăi Lovinescu, pe post de efigie nobiliară, în uzul și abuzul carierei publice a lui Vladimir Tismăneanu. Şi încă – spre norocul politologului – nu se cunosc părerile din 2004 ale anticomunistei Monica Lovinescu. Pentru că pe-atunci s-a publicat dezgustătorul volum de dialoguri intitulat Marele şoc, cînd stîlpul progresului transatlantic ne asigura, pe noi toţi, că “Ion Iliescu a devenit o personalitate de vîrf a procesului democratic din România”, că emanatul este “un om al stîngii democrate”, iar discuţia cu autorul mineriadelor a constituit, pentru intervievator, “o plăcere intelectuală”. Într-adevăr: Mare şoc! Oare cu cîte degete i-ar fi fi bătut obrazul Monica Lovinescu, dacă se vor mai fi întîlnit vreodată, înainte de moartea ei? 24 august 2010 Pelicanul şi babiţa Stilul de căţărare al lui Tismăneanu – prin exploatarea personajelor publice, transformate fără voia lor în paraploaie – a fost copiat din mers de acest no name intitulat Angela Furtună. Femeie în toată firea, nu s-a remarcat de-a lungul anilor prin nimic semnificativ, în planul literaturii ori al schimbului de idei culturale. Dar pe neașteptate se produce clicul, se pogoară revelaţia și Angela Furtună începe o campanie de frenetică beatificare publică a Monicăi Lovinescu, declarată postum mare geniu, gînditor întemeietor și “strălucit filosof politic” de talie mondială. Mai avea nevoie scriitoarea din Rue François Pinton de așa ceva? Prea puţin. Însă personajul care ţine de toartele cădelniţei culege roade vîscoase. A reușit să intre în ochii lumii, 180 fiindcă bîzîitul insistent a atras atenţia asupra bărzăunului. Că toată șmecheria e de-o vulgară frivolitate, schiţînd abia o pală de notorietate provincială, disipată în foarte scurtă vreme, nu mai încape vorbă. Sau, ce? Dacă de mîine încep și eu o exaltată manevră de imagine, prin elogierea – să zicem – a lui Napoleon Bonaparte, proclamîndu-l geniu ambulant, lăudîndu-i pe istoricii care l-au lăudat și înjurîndu-i pe istoricii care l-au înjurat, voi deveni cumva, peste cîţiva ani, împăratul României?! 25 august 2010 Un vulcan olog Dan Culcer scapă și el două vorbe năcăjîte despre opiniile mele. Cu cîteva luni în urmă, făceam pe acest blog un tur de orizont, în beneficiul lui Mihai Iovănel, despre situaţia politică din interbelic. Gazetarul din capitală avusese impresia că legionarii deţineau monopolul exclusiv al extremismului de dreapta. În luarea mea de cuvînt, i-am explicat că tot la extrema dreaptă vehementă erau și cuziștii (cu toate că ei aveau un conflict acut cu legionarii – et pour cause, își disputau același domeniu de interese!), și finalul domniei lui Carol al II-lea, și guvernarea lui Antonescu. Era o teribilă concurenţă pe extrema dreaptă, în acele vremuri. Dan Culcer nu pare să fie de acord cu mine. Asta este, nu intru în schema lui de beatificare sforăitoare a dictatorilor români din secolul XX, după șablonul “Partidul – Antonescu – România!”. Absolventul roșcovan de la Academia militară Saint Cyr trebuia neapărat prezentat mai cu patru perechi, în comparaţie cu ceilalţi criminali din trecutul istoriei românești. “Ion Antonescu nu putea fi aliat cu nemţii și italienii decît întrun sens absolut conjunctural, ca să asigure spatele frontului României”, protestează acum nostalgicul expatriat. Păi, nene Dane, spatele frontului e în funcţie de încotro îndrepţi faţa! De pildă, dacă ataci spre Est, spatele e – logic – la Vest. Iar dacă te duci invers, atunci totul se schimbă. Şi cînd 181 Antonescu poartă un război de cîţiva ani, alături de naziști și fasciști, își plimbă trupele pînă hăt către Stalingrad și extermină – în mod premeditat, ca politică de stat – populaţia civilă evreiască din Basarabia și Bucovina care a avut ghinionul de a-i ieși în cale, să vorbești de “sensuri absolut conjuncturale” frizează caraghioslîcul (pentru a recurge la eufemisme). E ca și cum mi-ai spune: da, e adevărat că am două urechi și două mîini, dar e o chestie conjuncturală, că dacă mă nășteam găină, nu le-aveam! Dan Culcer tot vîră pe internet diverse pastile trăznite, sub formă de “Jurnalul unui vulcan olog”. Măcar odată și-a nimerit titlul. Dacă stai drept, în două picioare, și le citești, vezi că bolboroselile lui resentimentare șchioapătă și împroașcă idei toxice. 30 august 2010 Vocile nopţii (1) Am adeseori prilejul de-a le explica elevilor mei anumite figuri ale expresiei politicoase în societate. De pildă e cam bădăran să spui “Vreau (o îngheţată)”. Se preferă “Aș vrea (o îngheţată)” sau “Voiam (o îngheţată)”. În italiană e o necioplire să întrebi pe cineva: “Ai înţeles?” (Hai capito?). În contexte publice de un anumit nivel se recurge la varianta: “M-am făcut înţeles?” (Mi sono spiegato?). Principiul de bază al comunicării amabile e că, dacă celălalt nu ţi-a priceput gîndul, de vină ești tu, fiindcă nu l-ai expus limpede, nu colocutorul, care ar fi tîmpit la cap… E clar că Mihai Iovănel e departe de asemenea precepte ale bunei creșteri, atunci cînd intervine în subsolul precedentei mele însemnări de pe blog, recurgînd la formula: “vă explic întrucît nu aţi înţeles”. Bine-bine, n-oi fi înţeles eu, dar ce anume exprimase el? “Tot ce spusesem eu era că «extrema dreaptă din România se suprapune aproape perfect peste doctrina legionară»: adică (vă explic întrucît nu aţi înţeles) exista o relaţie de sinonimie CONCEPTUALĂ între doctrina legionară și extrema 182 dreaptă din România. Asta nu înseamnă, cum aţi înţeles dvs., că legionarii sunt singurii care reprezintă extrema dreaptă în România, ci doar că aproape toţi ceilalţi extremiști de dreapta (sau fenomene de extrema dreaptă) din România se regăsesc în doctrina legionară.” Cursurile de lingvistică generală le atrag studioșilor atenţia că, în limba română, topica are relevanţă semantică. Nu e totuna să spui: (a) “OMUL vede LUPUL” sau (b) “LUPUL vede OMUL”. Așa și cu ceea ce-și închipuie Iovănel că ar fi zis în presă. (a) “EXTREMA DREAPTĂ din România se suprapune aproape perfect peste DOCTRINA LEGIONARĂ” însemna exact ceea ce le explicasem eu cititorilor: în opinia lui Iovănel, extrema dreaptă românească era reprezentată – aproape exclusiv – de doctrina legionară. (b) Dacă M. Iovănel nu a vrut să spună asta odinioară, ci ceea ce ne explicitează acum, fraza lui iniţială ar fi trebuit construită cu topica inversată: “DOCTRINA LEGIONARĂ din România se suprapune aproape perfect peste EXTREMA DREAPTĂ”. Dar el – atunci – nu așa a scris. Iar eu am citit și am înţeles, exact, ceea ce el a comunicat. Nu doresc să detaliez aici carenţa de abilităţi profesionale a unui critic literar care una încearcă să spună, dar altceva izbutește. Nu insist nici pe nerozia istorică a noii ipoteze lansate de el: cum așa, Carol al II-lea sau Antonescu, de pildă, aveau ambiţii milenarist-apoteotic-apocaliptice, pe modelul lui Zelea Codreanu, pentru a se regăsi în doctrina legionară?! Oricum o învîrte și-o sucește azi Mihai Iovănel, atît varianta (a) cît și varianta (b) ale enunţului său reprezintă neghiobii patente. 31 august 2010 Vocile nopţii (2) Mihai Iovănel are ezitări nu doar la capitolul de sintaxa propoziţiei, ci și la acela cu semantica limbii române. În finalul comentariului, mă pune la punct cu superbie: “Chiar nu-i 183 puteaţi răspunde lui Dan Culcer altfel decît trivial, altfel decît prin «nea Dane»?”. Să remarc, întîi, imprecizia reproșului. Fusese vorba, în fraza mea, despre “nene Dane”, nu despre “nea Dane”… Pentru un critic care croșetează citate, oleacă de rigoare s-ar fi impus. În al doilea rînd, “nene” reprezintă (conform DEX) un “termen de respect cu care se adresează un copil sau o persoană mai tînără unui bărbat mai în vîrstă sau unui frate mai mare”. Pentru Iovănel, în schimb, atunci cînd mă adresez cuiva cu “nene” devin “trivial”, adică (după același DEX) “vulgar, ordinar, obscen, necuviincios, indecent, scabros”. Dacă Iovănel s-ar fi angajat chelner pe-o terasă și, în loc de cafeaua cu frișcă solicitată, i-ar fi servit clientului un bocanc peste ochi, probabil că și-ar fi pierdut job-ul. Dar în critica literară autohtonă poţi scrie bine-mersi, exprimînd altceva decît îţi trece prin cap, sau deformînd tendenţios și insultător semnificaţia cuvintelor citate. Cu un asemenea capital de conștiinţă, devii vrednic de-un premiu academic. Mă tot întreb și eu, ca eroul lui Marin Preda: pe ce se bazează Iovănel? Cum de-a ajuns acest personaj trist, plin de umor, pe panta gloriei înainte de a-și publica vreo carte? Nu demult și-a perplexat cititorii cînd, luîndu-și instinctul ca etalon, a declarat volumul Ioanei Macrea-Toma, Privilighenţia, “evenimentul anului 2010”, deși admitea foarte senin că nu l-a citit (!), iar din anul cu pricina mai erau cîteva luni bune. Halal și noi succesuri! Oare zelul cu care a curăţat grajdurile lui Augias (Simion) să-i fi adus laurii pe chept? Sau prestarea de servicii cu parul, pe moșia lui Buzura, alături de Andrei Terian (alt fenomen cultural miraculos, evidenţiat în 2010 prin autoplagierea cronicii sale literare din 2004)? Acești Castor și Polux ai criticii zboară, pe cai mari, spre Panteonul arivismului nonșalant. 184 1 septembrie 2010 Zona Circului (1) Mi-a căzut în mîini, pentru prima dată, publicaţia Cuvîntul legionar (nr. 84/iulie 2010). Am petrecut o jumătate de oră amuzantă, ca pe vremea cînd mai răsfoiam revistele de umor – de pildă, Academia Caţavencu. Cele trei-patru personaje de-acolo continuă lupta, fără zăbavă. Își mușcă mîinile pentru trădarea lui Horia Sima, îndeamnă la unitate, își răsfiră grijuliu sfaturile. “De ce trebuie să se păzească un legionar: să nu se lase ademenit (…), de lupta cu alţi șefi legionari (…), de spiritul negativ” etc. Am citit, cu hohote de rîs brăzdate de sughiţuri, chiar și un decalog sui-generis. “CELE 10 PORUNCI de care să se ţină legionarul pentru a nu se rătăci de pe drumul său glorios în aceste zile de întuneric, de urgie și de satanică ademenire. (…) 1. Nu crede în nici un fel de informaţii despre Mișcarea Legionară, citite în orice foaie ar fi, chiar dacă pare a fi naţionalistă, sau șoptite la ureche de agenţi, sau chiar de oameni de treabă. Legionarul nu crede decît în ordinul și cuvîntul șefului său. Dacă acest cuvînt nu vine, înseamnă că nimic nu este schimbat și că legionarul își merge [sic! – L.A.] în liniște drumul său înainte. 2. Dă-ţi seama bine pe cine ai în faţă. Şi cîntărește-l cum trebuie și cînd este un inamic care vrea să te înșele și cînd este un prieten prost pe care l-a înșelat mai înainte un inamic. 3. Păzește-te ca de o mare nenorocire de omul străin care te îndeamnă să faci ceva [sic! – L.A.]. El are un interes și voiește sau să-și facă interesul prin tine, sau să te compromită în faţa celorlalţi legionari. Legionarul acţionează numai din ordin sau din iniţiativa sa proprie. 4. Dacă vrea cineva să te ademenească sau să te cumpere: scuipă-l în ochi. Legionarii nu sunt proști, nici de vînzare. 5. Fugi de cei ce voiesc să-ţi facă daruri. Nu primi nimic. (…) 9. Nu te speria dacă nu primești ordine, vești, răspunsuri la scrisori; sau dacă ţi se pare că lupta stagnează. Nu te alarma, nu lua lucrurile în tragic căci Dumnezeu este deasupra noastră și șefii tăi cunosc drumul cel bun și știu ce vor.” Etţetera. 185 Această sintaxă de grădiniţă, corcită cu teoria conspiraţiei, platitudinile sforăitoare și clarviziunea de tip delirium tremens, era inevitabil să nu includă și o adresă poștală. Doritorii pot obţine relaţii suplimentare – după cum o precizează caseta tehnică de pe ultima pagină – în București, pe strada Mărgăritarelor, în Zona Circului. 2 septembrie 2010 Zona Circului (2) Ce m-a distrat suplimentar în haioasa fiţuică a fost să constat, pe frontispiciu, că figurează ca director un oarecare Nicador Zelea-Codreanu. OK, știam că românii dau nume trăznite, de genul Sandokan Popescu ori Elvis Paraschivescu. Dar chiar așa? Pentru cititorii mai tineri trebuie amintit că Nicador e acronimul meșterit după numele celor trei ucigași ai prim-ministrului I.G. Duca la Sinaia, în 1933: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace. Nicadorii s-au transformat mai apoi într-un fel de moaște profane, pe care gloata înverzită le-a venerat cu frenezie. Oricum, bizară contradicţie logică, în agenda de lucru a unei organizaţii pretins creștine. Ce-o fi avînd în comun credinţa cu adorarea de criminali?! Atîta timp cît legionarii – mai vechi sau mai noi – nu renunţă la triumfalismul evocator al Nicadorilor, orice pretenţie a lor de-a aparţine unei asociaţii cu frică de Dumnezeu rămîne ceea ce este: o lamentabilă demagogie. N-am reușit încă să pricep dacă Nicador Zelea-Codreanu există cu adevărat, sau e doar un pseudonim, împins din bășcălie la înaintare, sub poza celuilalt Zelea, originalul. Ideea mi s-a părut, oricum, la fel de tîmpită de parcă aș fi aflat că noul Partid Comunist Român a relansat Scînteia și l-a pus director pe Utece Gheorghiu-Dej, sau pe Ugesere Ceaușescu. 3 septembrie 2010 Gîdilături Se aude că, în curînd, se va deschide la Cluj primul Cinema 186 7D, care ne va invita la surprize dintre cele mai interesante: “ochelari tridimensionali, scaune mișcătoare, vibraţii, gîdilături, jeturi de apă și vînt”. Dincolo de faptul că, în vederea momentului “post-spectacol”, va trebui probabil să mergem la cinema cu umbrela, șoșonii și hainele de schimb, îmi amintesc că, în copilărie, se mai practica această glumă cretină: venea din spate un amic și te gîdila pe neașteptate, ca să te enerveze. În asemenea situaţii, o luam la fugă după binevoitor și nu ne lăsam pînă nu-i ardeam cîteva picioare-n fund. Dar acum? Să mai dăm și bani pentru a fi gîdilaţi? P.S. Cum vor proceda legionarii care tocmai și-au citit Decalogul la ziar? “Dacă vrea cineva să te ademenească sau să te cumpere: scuipă-l în ochi.” E voie oare de la partid să se lase gîdilaţi în public, sau vor trebui să-și pregătească sputa de-acasă? 4 septembrie 2010 Ventilul lui Horia Nu știu cine e Theodor Codreanu. Dar e limpede că nici el nu vrea să știe cine a fost cu adevărat Vintilă Horia, căruia îi rescrie în cheie ditirambică viaţa și opera (vezi rev. Însemnări ieşene, nr. 7-8/iulie-august 2010, p. 32-35). Pînă să-i resusciteze simpatetic romanul Dumnezeu s-a născut în exil, Codreanu mîngîie plin de tandreţe “naţionalismul și presupusa apartenenţă la Mișcarea Legionară” ale lui V. Horia. Tot acolo compătimește nedreptăţile teribile pe care le-a avut romancierul de înfruntat, odată cu “scandalul legat de primirea Premiului Goncourt, declanșat nu doar de ambasada Republicii Populare Române de la Paris (în regia lui Mihai Ralea?), dar și de extrema dreaptă și de către stînga comunistă și evreiască (în frunte cu André Wurmser) și, nu se putea, chiar de unii confraţi români din exil”. Monstruoasa coaliţie a tuturor extremelor posibile s-a năpustit, vai, asupra neprihănitului Horia care – printr-o nobilă 187 adversiune – s-ar plasa, desigur, pi șentru… Să-i mai repet oare și acestui Codreanu pasajele închinate (ăsta-i cuvîntul potrivit!) lui Mussolini, de către Vintilică Horia, pe vremea cînd se căţăra spre postul diplomatic din Italia? (“E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent și nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrșită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală.”) Să-i reamintesc acestui Codreanu părerile despre Hitler ale lui Vintilică Horia, pe vremea cînd se aburca spre postul diplomatic de la Viena? (“Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă și întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renașterii”; “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată și să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor și al basilicelor, din fundurile bibliotecilor și al muzeelor și de pe culmea aceea de umanitate care se numește europenism.”) Dumnezeul lui Vintilă Horia va mai rămîne ceva timp în exil, fiindcă Adolf Hitler și Benito Mussolini, popii a căror poală fu pupată de romancierul carierist au fost, în realitate, cei mai mari dictatori ai Europei. Din vina lor, milioane de oameni simpli, ca mine și ca dumneavoastră, au pierit în mod tragic. Mirtul și tămîia, cheltuite la altarul asasinilor, au un preţ usturător, pe care deceniile de ambiguitate ale expatriatului se pare că încă nu l-au achitat. 5 septembrie 2010 Prea mult Păunescu (1) Intru pe site-urile unor ziare, să văd ce noutăţi sînt pe lume. Îl găsesc pe Adrian Păunescu lamentîndu-se în vreo trei publicaţii că e foarte grav bolnav, mai are puţin și ne părăsește, dar nu e ranchiunos, adresează un salut de rămas-bun și o 188 propunere de împăcare lumii întregi. Mde, ce să zic? Să-l ierte Dumnezeu, că va avea ce! Caut pe internet veștile mai interesante ale momentului. Aflu că Academia din Moldova tocmai și l-a făcut membru de oroare, pardon, de onoare, pe Adrian Păunescu. Ce onoare îţi poate aduce asocierea cu principalul saltimbanc al dictatorului comunist Ceaușescu n-am prea înţeles, dar, în fine, dacă tot se duce omul, hai să-l petrecem politicos. Deschid televizorul, mai mult dintr-un reflex inconștient. Îl văd pe Adrian Păunescu tronînd și explicîndu-ne foarte avîntat realităţile politice ale momentului, cum stă azi ţara și ce vom avea de făcut în continuare. Păi bine, nene, nu ne explicași că boala, că așa și pe dincolo? Îmi zic să ascult oleacă de muzică subţire și trec pe Radio România Cultural. Vocea inconfundabilă a lui Adrian Păunescu ne relatează, pe ton hotărît, povestea vieţii lui, în cine crede, pe cine iubește, în ce speră. Iar pupincuristul ăsta?! Păi ne lași, moșule?… 6 septembrie 2010 Prea mult Păunescu (2) Iau în mîini revista Tribuna, nr. 192, să văd dacă nu s-au strecurat erori de tipar în ultimul meu articol. Pe paginile 15, 16, 17, 18, nimeni altul decît Adrian Păunescu, despre de toate și despre nimica: “perioada antemergătoare nașterii mele” [iauzi! de-atunci se scrie istoria! – L.A.]; “lucrurile excepţionale pe care le-a făcut Antonescu” [mie-mi spui? – L.A.]; “bunica era analfabetă, dar era genială”; bunicul “era excepţional”; “de altfel eram eminent, vreau să vă spun, am fost, în clasa a VIII-a, cel mai bun din clasă”; în facultate “începusem să fiu glorios”; “eu, la 25 de ani, aveam deja locul meu în literatură!” [te joci? – L.A.]; “am spus într-o poezie că aș fi acceptat să fiu noroi pe bocancii celor care au participat la Marea Unire, dar să fiu acolo!” [dar ai fost noroi! te-am văzut la televizor! – L.A.]; “acest Ceaușescu a reușit în anumite momente să-și depășească, parcă 189 fără măsură, condiţia de membru de partid și să devină component al naţiei, pe care s-o conducă și s-o înaripeze. Pe mine m-a înaripat pentru foarte mulţi ani gestul acesta” [aţi văzut porc cu aripi? – L.A.]; “Virgil Ierunca și Monica Lovinescu m-au primit în mod secret la Paris, după întoarcerea din America, și ne-am văzut cîteva zile și cîteva nopţi, fiind entuziasmaţi de personalitatea mea” [chiar aşa? – L.A.]; “Mircea Eliade i-a scris, se pare, lui Dumitru Micu: «Cîtă vreme în România s-a mai născut un om ca Adrian Păunescu, putem muri liniștiţi!»” [că bine le mai zicea – se pare – Mircea Eliade; iar Papa l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil… – L.A.]; “Eu nu l-am lăudat pe Ceaușescu pentru ceva ce n-a făcut. Eu, cu tipul meu de temperament și cu felul meu de a pune pasiune în toate, poate am exagerat. Poate am devenit vinovat prin ton, poate oamenii au judecat faptul că nu puteam exprima la fel de deschis critici la adresa lui, cum exprimam opţiuni la adresa vizitelor lui în ţară” [da, da, Adrian Păunescu exprima… opţiuni! – L.A.]; “Deci asta este, dom’le profesor! Eu n-am pentru ce să mă scuz!”. Interviul a fost realizat în casa lui Adrian Păunescu. A fost supervizat de domnișoara Ana-Maria Păunescu, secretar general de redacţie la Flacăra lui Adrian Păunescu. Venind vorba despre dosarul de la Securitate al lui Adrian Păunescu, acesta a fost adus imediat de Carmen Păunescu (doamna cu accidentul de circulaţie): 7 dosare mari și late, legate, cu acte originale și xeroxate! Se știe că, pe vremea comunismului, nu se făcea interviu sau reportaj fără a se insista pe excepţionalitatea și genialitatea cîrmaciului Ceaușescu în domeniul cu pricina, fie că era vorba de agricultură, meteorologie, mulsul vacii sau răsfiratul bălegarului. Pionul dictatorului s-a (re)umflat ca broasca din poveste și, stînd să pleznească, asudă azi la cultul propriei sale personulităţi multilateral lăbărţate. De ce nu povestește despre palmele și flegmele încasate în decembrie 1989? 190 7 septembrie 2010 O falsificatoare Magda Ursache flutură iar un panegiric la adresa lui Paul Goma, pornind de la opiniile lui… Theodor Codreanu. Măcar pe ăsta îl văzusem răsalaltăieri, cu bazaconiile despre Vintilică Horia. Așadar putem înţelege rapid cum stăm și cu Magda Ursache, doar consemnînd autoritatea știinţifică la umbra căreia își proptește ea judecăţile. Marea minune a exegezei literare își putea construi vocalizele barem pe niscaiva citate, pentru a ne convinge. Bunăoară pe faimosul pasaj negaţionist ce atestă, pe lîngă multe altele, antisemitismul virulent al lui Paul Goma: “Doar știm, avem și hîrtii[,] și ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, București, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). În loc de asta, Magda Ursache încearcă să ne impresioneze prin violenţe verbale gratuite și ironii ofensatoare, la adresa unora dintre cei care au fost deranjaţi de antisemitismul lui Goma: “coarda” Cutare, “coarda” Cutărescu, “coarda” Cutărică etc. Ce simplă e viaţa! O mișcare din șold spre dreapta și a schimbat realităţile după bunul plac, decernînd antisemitului diploma de “Făt-Frumos-din-Lacrimă”. Arma secretă a istoriei literare încearcă marea cu degetul și în direcţia lui Mihail Sebastian. “N-a pomenit mai nimeni că Sebastian era și autor al broșurii clandestine Armata roşie vine, circulînd în aprilie ‘44. După Marian Popa, Vin ruşii!, broșură apărută după acel 23 august majusculizat, unde M. Sebastian saluta comunismul exportat cu tancul de URSS”. De unde are Magda Ursache aceste informaţii? Cum le poate ea dovedi știinţific? Nu contează! S-o fi crezînd foarte subtilă, cînd lansează calomnii flagrante. Magda Ursache nu avea nici un fel de probe, din care să reiasă că Mihail Sebastian a fost un bolșevic arivist, cum încearcă ea să ni-l picteze. Avea în schimb pasaje foarte limpezi, în 191 Jurnalul scriitorului, care mărturisesc starea lui sufletească din acele momente: “Mă felicit că experienţa mea la România liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură și simplă. (…) În trei zile, după năvala lui Graur și a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru” (joi, 31 august 1944). Dar minunăţia lumii nu citează, nu. Ea… comentează, pe ton senzaţionalist. Ce simplă e viaţa! O mișcare din șold spre stînga și a schimbat realităţile după bunul plac, mînjind o victimă evreiască de ocara militantismului comunist. Magda Ursache e un om fericit, trăind într-o lume paralelă. Își face impresia că, prin simpla gîdilare a corzilor vocale, trecutul și prezentul se mulează la poruncă. Să n-o deranjăm. Ea visează la cai verzi pe pereţi. 8 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (1) E totuși surprinzătoare energia cu care noi și noi generaţii de condeieri români se îndîrjesc împotriva lui Mihail Sebastian, continuînd să-i orchestreze cele mai fanteziste procese de intenţii. În acest domeniu, aventura zgomotoasă a Martei Petreu a reprezentat doar vîrful aisbergului, prin răsunetul amplificat al șarjei calomnioase (împinse pînă la character assassination), prin chirurgicalul decupaj falsificator al citatelor, prin ascunderea opiniilor ce contravin concluziilor prefabricate de monografa sui-generis. Un mic detaliu, simptomatic pentru ceea ce se cheamă “cultură română”. Editura Polirom nu pregetă să publice chiar și a doua ediţie din scrierea aceasta a Martei Petreu, falsă de la primul cuvînt al titlului și pînă la preţul de pe ultima copertă. În schimb aceeași Editură Polirom refuză tipărirea cercetării mele, în care vreau să aduc sub ochii publicului, rînd pe rînd, 192 contrafacerile autoarei, să demonstrez rea-credinţa sa frapantă, reiau pasajele scrise efectiv de Mihail Sebastian, trunchiate și răstălmăcite de ea, și le repun în contextele de unde au fost prelevate cu penseta. Argumentul suprem al editurii? O asemenea carte nu s-ar vinde… Dar ce, în România se vinde (în două ediţii) și se premiază doar fabulaţia defăimătoare? Iar restabilirea adevărului e falimentară? 9 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (2) Teza principală a Martei Petreu, enunţată în titlul cărţii și repetată apoi, cu o infinitate de nuanţe răsucite, este că Mihail Sebastian i s-a supus voluntar (și voluptuos) “stăpînului” Nae Ionescu, i-a preluat ideile și răfuielile reacţionare, i-a secondat pașii în campaniile antidemocratice. A ajuns chiar – ţineţi-vă bine – “un extremist de dreapta moderat” (de parcă așa ceva ar exista…). O discuţie mai insistentă trebuie formulată în legătură cu cronologia subsecventă speculaţiilor Martei Petreu. Cînd anume a fost extremist Mihail Sebastian? Care a fost perioada cînd gazetarul interbelic ar fi alunecat pe panta militantismului antidemocratic? Căci simpatiile la extremă ale lui Nae Ionescu, model prezumat al lui Sebastian, datează abia din toamna anului 1933 (după cum o remarcă întemeiat și Z. Ornea). Înaintea acestei date, magistrul avusese o traiectorie mai curînd tortuoasă. Într-un articol programatic, publicat în 1929 sub semnătura lui Nae Ionescu, se insistă pe orientarea clară împotriva partidului liberal (“Acum cîţiva ani, problema era scăparea ţării de sub tirania stearpă și păgubitoare a liberalilor. Iar soluţia la îndemîna tuturor: restaurarea prestigiului monarhiei și crearea unui organism politic de luptă”, vezi Pentru mai multă claritate, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 nov. 1929, p. 1). Pentru alungarea de la putere a liberalilor, publicaţia îi sprijină pe ţărăniști, din postura alergătorilor care înaintează spre aceeași destinaţie, însă 193 evoluează pe culoare paralele. Trebuie subliniat cu toată fermitatea: militantismul împotriva liberalilor – în interbelic, la fel ca și-n zilele noastre – nu echivalează automat cu vreo opţiune nedemocratică. Dar sentimentele se schimbă peste noapte, iar directoruleditorialist ne explică, după doar cîteva săptămîni, motivele noului divorţ: abia ajunși la guvernare, ţărăniștii au încercat să-și aservească ziarul, să-l transforme într-o gazetă idolatră. Politicienii nou-veniţi, la fel ca și cei abia debarcaţi, nu acceptă relaţii de la egal la egal cu o presă care se vrea totuși liberă să le critice eșecurile. Foștii amici tolerează de-acum, și ei, doar supunerea oarbă (vezi Nae Ionescu, Ce e un gazetar, sau: originea disensiunii, în Cuvîntul, miercuri, 15 ianuarie 1930, p. 1). Reorientarea de program se produce astfel, din mers, în favoarea aducerii la domnie a lui Carol al II-lea. Articolele insistente de încurajare a Restauraţiei, ediţiile speciale prilejuite de întronarea prinţului pogorît din Occident, fotografiile triumfaliste și ditirambii monarhici mărturisesc noua direcţie a publicaţiei, în perioada 1930-1933. Nici aici nu se poate vorbi de vreun partizanat nedemocratic al Cuvîntului, care se plasează doctrinar, tocmai dimpotrivă, în inima sistemului constituţional. 10 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (3) Relaţia dintre Carol al II-lea și Nae Ionescu pare să fi fost, pentru o scurtă vreme, armonioasă. Regele a avut, la începutul domniei, abilitatea de a-și apropia factorii politici mai influenţi, pentru a-și consolida puterea. Însă, odată ce veleităţile autoritare ale domnitorului devin mai pregnante, mergînd spre subordonarea progresivă a instituţiilor ţării, personajele incomode – printre care și directorul Cuvîntului – au sfîrșit marginalizate. Așa se explică noua simpatie a lui Nae Ionescu, vizibilă mai ales din a doua jumătate a anului 1933, în favoarea Gărzii de Fier și a Germaniei naziste, aflate în plină ascensiune. Toate celelalte opţiuni de pe spectrul politic intern fuseseră 194 deja epuizate. Astfel că, într-un interval de numai patru ani (1929-1933), pot fi documentate în paginile Cuvîntului poziţii politice extrem de fluide ale lui Nae Ionescu: întîi se plasează împotriva liberalilor de la guvern, dar e aliat natural cu ţărăniștii din opoziţie; apoi se pronunţă împotriva ţărăniștilor veniţi la guvernare, dar militează pentru consolidarea dinastiei, prin aducerea pe tron a lui Carol al II-lea; apoi formulează prudente rezerve antimonarhice, dar exaltă noua “spiritualitate” legionară. E frapant să constaţi, retrospectiv, doza de naivitate în viaţa practică a lui Nae Ionescu, profesorul venerat de studenţime. Pesemne că, pentru a-și păstra nealterate libertăţile de manevră, magistrul s-a îndîrjit mereu împotriva forţelor aflate la putere, investindu-și succesiv speranţele ori în opoziţie, ori în trimisul mesianic din depărtare, ori într-o mișcare “transcendentă”, izbăvitoare. Imaginea lui haiducească poate fi – în ochii unor adolescenţi – seducătoare, însă eficienţa concretă a acţiunilor sale rămîne, în mod vădit, catastrofală. O judecată și mai brutală emite Z. Ornea, care îl vede pe directorul Cuvîntului ca pe un individ complet lipsit de scrupule, întrucît “nu se poate vorbi de o sinceritate în adoptarea unui credo la un cinic care n-a crezut niciodată în nimic”. Era cam greu, în asemenea circumstanţe zigzagate, să se găsească cineva care să pășească pe urmele conceptuale ale “filosofului”. Cu toate acestea, Marta Petreu are impresia, în studiul său, că – acolo unde era vorba despre o oportunistă piruetare în roza vînturilor – poate fi totuși identificată o ideologie năistă clară și unitară, precum și o filiaţie ideatică, spre învăţăcel. Curajoasă ipoteză! 11 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (4) Textele cu adevărat militante, în sprijinul legionarilor, pot fi găsite prin paginile publicaţiei abia la finele anului 1933. O notează și Z. Ornea, un cercetător minuţios: “din toamna lui 195 1933, gazeta Cuvîntul a început să insereze știri și reportaje despre mișcarea legionară”. Decizia lui Carol al II-lea privind dizolvarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegeri, a fost însoţită de cîteva măsuri de forţă, mediatizate insistent și patetic de publicaţia lui Nae Ionescu, prin titluri de-o șchioapă: Schingiuirea legionarilor continuă; Protestul deţinuţilor de la Jilava; Doi legionari în agonie în spitalul din Piatra-Neamţ; O sălbăticie inutilă şi primejdioasă; Un act medical care dovedeşte ororile regimului (vezi joi, 21 decembrie 1933, p. 3). Este solicitată imediata eliberare a arestaţilor, repunerea partidului în drepturi și amînarea alegerilor, pentru a se permite reluarea campaniei electorale. Profesorul universitar P.P. Panaitescu, sub pretextul compasiunii pentru o victimă, găsește cu cale să-și proclame simpatiile extremiste (vezi Pentru a împiedeca asasinarea profesorului V. Cristescu, în Cuvîntul, joi, 21 dec. 1933, p. 3). E tipărit Memoriul legionarilor deţinuţi adresat Suveranului. Arestaţii au declarat greva foamei (vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3). În contextul astfel schiţat, pe cînd mișcarea teroristă e prezentată în veșmintele unui martir persecutat, este introdus în pagină, pe de altă parte, un mesaj al lui Corneliu Zelea Codreanu, care plînge lacrimi amare pe umerii celor victimizaţi și avertizează sumbru că “atunci cînd va suna marele ceas al biruinţei legionare, nu vor rămîne nerăzbunaţi” (vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3). Lucrurile se precipită și, în cîteva zile, survin evenimente brutale: asasinarea primului-ministru I.G. Duca, numeroasele măsuri de represiune, instituirea cenzurii militare, suspendarea ziarului Cuvîntul și arestarea lui Nae Ionescu, văzut de autorităţi ca unul dintre instigatorii morali ai dezordinilor, prin frenezia și insistenţa ultimelor douătrei luni de propagandă. 12 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (5) În tot acest vîrtej de date și fapte, avem o problemă de 196 cronologie legată de Mihail Sebastian. Pe de o parte dispunem de Jurnalul său, cu pagini pornind din 1935, care atestă gîndirea democrată, ponderată, responsabilă și matură a tînărului autor. Pe de altă parte, adeziunea lui Nae Ionescu la gardism s-a produs abia în toamna lui 1933, iar imediat mai apoi Cuvîntul a fost suspendat (a apărut doar un singur număr în ianuarie 1934) și gazetarii săi au suportat efectul cenzurii. În aceste circumstanţe, cînd anume și-a manifestat Sebastian simpatiile extremiste, preluate și învăţate de la Diavolul Nae?! Pentru a depăși obstacolul cronologiei, Marta Petreu aruncă totul în urmă, pe dealul vremii. Dar nici nu putea face un salt prea amplu, căci pînă în vara lui 1931 M. Sebastian lipsise din România, ca bursier la Paris, iar ipoteza unui extremism fascist, manifestat prin corespondenţă, de un tînăr evreu, tocmai din capitala Franţei democrate, “suna ca naiba” (ca să folosim expresia unui politician postdecembrist). Plus că articolele lui Sebastian din Cuvîntul, anterioare ori simultane sejurului său în Occident, aveau o frecvenţă sporadică și nu permiteau răstălmăciri atît de spectaculoase. Să punem datele cap la cap, pentru a vedea cum stăm: • 1929-1931: M. Sebastian e la studii în Franţa; • toamna 1931-ianuarie 1934: M. Sebastian scrie intens la Cuvîntul; • toamna 1933: Nae Ionescu aderă la ideologia Gărzii de Fier; • ianuarie 1934: Cuvîntul e suspendat, Nae Ionescu e arestat, iar redactorii nu mai publică, din cauza cenzurii și a represaliilor; • 12 februarie 1935: debutează pasajele păstrate din Jurnalul lui M. Sebastian, incluse ulterior în volum. 13 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (6) Singura etapă disponibilă, pentru înscenarea orbirii gazetarului Mihail Sebastian, ca… “extremist moderat”, rămînea 197 între toamna lui 1931 și iarna lui 1933. Însă e complet neverosimil ca intelectualul evreu – ilustrat în ochii contemporanilor prin spiritul său cartezian și ironia mordace pe care le propaga –, proaspăt revenit din democraţia franceză, să deraieze peste noapte către extrema dreaptă, frenetică și antisemită, timp de doi ani, apoi să îndure un an de cvasi-cenzură, după care să profeseze din nou, în paginile Jurnalului său intim, o neștirbită convingere democratică. Lucrurile nu se leagă, în traseul lor atît de sinuos-zigzagat. Decît, eventual, prin interpretarea falsificată a textelor de-atunci și prin violenţe stilistice care să distragă atenţia cititorilor de azi (iar în acest compartiment ziarista clujeană mai pune de la sine, cît să prisosească). Să admitem totuși pentru moment, de dragul demonstraţiei, că astfel ar fi stat lucrurile. Să concedem, împreună cu exploratoarea trepidaţiilor diabolice, că Mihail Sebastian și-a vîndut sufletul în perioada 1931-1933. Însă cum a putut el oare să fie ispitit de Diavolul Nae Ionescu, din moment ce Profesorul s-a “convertit” la extrema dreaptă – după cum o indică textele din Cuvîntul și concluziile cercetătorilor – abia în toamna lui 1933?! Din două, una: fie Sebastian și-a precedat cronologic Maestrul pe calea “pierzaniei” (dar atunci n-avea cum să fie influenţat de acesta!); fie a suferit farmecele extremiste ale lui Nae Ionescu, începînd cu toamna anului 1933, pe urmă a îndurat – de-a lungul lui ‘34 – rigorile cenzurii, neavînd cum să-și tipărească articolele, iar în februarie 1935 era din nou democrat bine-mersi, după cum o atestă Jurnalul (dar atunci cum îi poate fi documentată orbirea prin textele anterioare, datînd din perioada 1931-1933?). Nici una dintre cele două ipoteze nu stă în picioare, deoarece fiecare contravine precisei cronologii. Butaforia romanţioasă a Martei Petreu pretindea să existe un Magistru pervers și un Discipol naiv (fiindcă altminteri nu mai avea pe ce să-și lipească îndoielnicele speculaţii psihanalitice). Dar textele din publicistica lui M. Sebastian, preluate de neo-monografă prin citare parţială și răstălmăcite prin plasare în contexte eronate, 198 datează din etapa anterioară “înverzirii” lui Nae Ionescu! 14 septembrie 2010 În jurul lui Mihail Sebastian (7) După cum am văzut deja, pamfletara face abstracţie de ceilalţi cercetători, care au devansat-o pe domeniul publicisticii interbelice a lui Mihail Sebastian și au ajuns la rezultate diametral opuse. Ea se străduiește să le minimalizeze activitatea, să le conteste buna-credinţă ori chiar să le ascundă existenţa, prin neincluderea în bibliografia subiectului. Ea afectează postura – ușor prezumţioasă – a unui descălecător. Această atitudine ar mai putea fi oarecum înţeleasă, prin raţionamente ţinînd de concurenţa vanitoasă. Însă e surprinzător că Marta Petreu trece sub tăcere și depoziţia solidă a unui contemporan al lui Mihail Sebastian. Este vorba de semnificativa scrisoare a lui Eugen Ionescu, adresată lui Tudor Vianu la 19 septembrie 1945, cînd autorul lui Nu își biciuiește sardonic, dar cu mare precizie, colegii de generaţie pentru deriva extremistă. El mărturisește, cu un drum, și despre demnitatea constantă a lui Sebastian. “Generaţia «Criterion», fudula «tînăra generaţie» de acum cincisprezece și zece ani s-a descompus, a pierit. Nici unul din noi nu avem încă patruzeci de ani și sîntem sfîrșiţi. Alţii, atîţia, morţi. Generaţia dtale e mult mai norocoasă. Noi am fost niște bezmetici, niște nenorociţi. În ceea ce mă privește nu-mi pot reproșa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproșa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este [subl. m., L.A.]. Cioran e aici, exilat. Admite că a greșit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. Dar și el, și Cioran, și imbecilul de Noica, și grasul Vulcănescu, și atîţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, 199 o generaţie de conducători valoroasă, între 35 și 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziţie de stînga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comuniști. Au murit din cauza prostiei și încăpăţînării. Eliade a antrenat și el o parte din «colegii de generaţie» și tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă ăștia erau maeștri buni. Pe lîngă ei, Crainic nu contează. Din cauza lui Nae Ionescu, Haig Acterian și Polihroniade au murit. Iar prostul din topor, Costin Deleanu și poetul Horia Stamatu sunt fugari în Europa (o să-i vedem în Franţa într-o bună zi), ca și Eliade, ca și Cioran, ca și Amzăr. Iar ceilalţi imbecilizaţi sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?), buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi – toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmărește pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit; i-au aruncat, şi pe ei, dincolo… [subl. m., L.A.] Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era decît impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul» nu mai are pe cine anima și organiza. Cruţîndu-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidenţieze și mai bine golul din juru-i”. Mărturiile contemporanilor lui M. Sebastian, precum și concluziile unanime ale cercetătorilor operei sale converg, atunci cînd îi atestă gîndirea lucidă și demnitatea personală. Şi totuși, documentele vremii sau explorările profesioniste ulterioare sînt, în mod sistematic, neglijate ori denigrate de mitografa contemporană. Procust retează cu hotărîre tot ce depășește extremităţile patului și își continuă nestingherit isprăvile. Un umăr suplimentar mai pun, în sprijinul balivernelor aventurierei, și cei care-o premiază ori o reeditează sub ochii noștri uluiţi. Imaginea publică de moment și banii sînt oare mai im200 portanţi, în România secolului XXI, decît realitatea istorică a faptelor? 18 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (1) Paul Cernat este un reprezentant proeminent al tinerei generaţii de critici literari. S-a afirmat în ultimii ani în presa de specialitate prin hărnicia prezenţei cvasi-ubicue, tonalitatea matură a comentariilor sale, raţionalismul și prudenţa evaluărilor, surprinzătoarele schime de independenţă, prin care se sustrăgea cînd și cînd de sub presiunea taberelor deja cimentate și atît de previzibile. Asemenea rare calităţi nu puteau să nu-l propulseze în prim-planul curiozităţii cititorilor. Constat azi că tresăririle de personalitate ale lui Paul Cernat se pot manifesta nu doar ca semn de exasperare, în direcţia revendicării unui grad sporit de autonomie a judecăţii. Cabrarea conferă o forţă suplimentară de izbire, inclusiv atunci cînd este vorba de revenirea în tranșeea conformismului. Contestarea libertăţilor de gîndire și a temerităţii de evaluare se produce, în scrisul lui Paul Cernat, într-un mod la fel de natural, cu aceeași intensitate regurgitantă. Poteca eliberării din sclavie are două sensuri, e cu dus-întors. 19 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (2) Şi nu mă gîndesc aici în primul rînd la efortul – oh, atît de delicat – depus de Paul Cernat pentru “recuperarea” imaginii publice a lui Sorin Antohi. Omul îi turnase la Securitate, decenii în șir, pe amicii săi de suflet, dar a recunoscut-o abia întrun tîrziu, constrîns de iminenţa deconspirării. Şi-a continuat totuși netulburat cariera universitară, conducînd institute și doctorate, participînd la comisii internaţionale de expertiză, cu toate că el însuși nu dispunea de un doctorat știinţific en bonne et due forme. Alt scandal colosal! Mai lipseau doar naivităţile virginale de prin revista 22, unde Paul Cernat compătimea si201 derant că, “în mod regretabil, aproape nimeni nu-i mai solicită azi expertiza” lui Securin Antohi. Co-conducerea fantomaticei reviste Cuvîntul își avea preţul său de conștiinţă. Cernat l-a achitat cu nonșalanţă. Unde-a trecut Antohi, treacă și Marino! Iată-l din nou pe isteţul transfigurator de realităţi gîdilînd arguţii ieftine. El ne explica mai ieri-alaltăieri, prin Observator cultural, că nu putem noi pricepe tot zbuciumul sufletesc al delatorilor (“E adevărat, Marino și alţii au fost niște instrumente ale Securităţii, însă după ce au fost victime ale ei”), ne făcea teorii ale conspiraţiei, pentru a deturna atenţia de la situaţiile concrete discutate (“Marii vinovaţi și marii păpușari sînt în umbră, acoperiţi, și își rîd de noi”), piţiga pe coarda Operei, care e în măsură să scuze ori să atenueze murdăriile patente ale Artistului (“să nu speculezi păcatele moral-politice ale oamenilor pentru delegitimarea unor opere valabile”) etc. Cu asemenea antecedente la activ, nu e de mirare că Paul Cernat probează azi, în Observator cultural nr. 539, 540, 541/2010, o nouă treaptă a devenirii profesionale: de la cazuri la… cazuistică. De la porcăriile concrete la vicleniile abstractizante. Ştiau ei cîte ceva, marxiștii, cînd ne asigurau că acumulările cantitative (de zgură plutitoare) împing spre saltul calitativ (de ceaţă generalizată). După ce-a spălat plin de zel imaginea unor amici ai Securităţii, Paul Cernat se gîndește să pună pe masă, în sfîrșit, o ditamai teorie prin care să-și apreteze franjurii conștiinţei. 20 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (3) Ar fi recomandabil, așadar, să ascundem sub covor fărașul plin al literaturii române, în loc să-l exteriorizăm. Ar fi chiar o legitate istorică. Nu mai putem s-o ţinem tot langa înainte, vorbind pe faţă despre compromisurile și lașităţile puse în scenă de admirabilii noștri scriitori: “dacă în timpul unei ocupaţii militare și/sau politice – lesne calificabile drept anormale 202 în raport cu norma libertăţii pluraliste –, atari atitudini sunt adecvate, dacă nu și legitime, aplicarea retrospectivă a criticii de front devine de la un punct încolo contraproductivă și inadecvată”. E foarte logic băiatul! Cînd n-ai libertăţi pluraliste, e normal să critici derapajele etice, dar îndată ce le-ai căpătat (din ceruri?; prin sacrificiile altora?), e recomandabil să-ţi ţii gura. Ca să nu devii inadecvat. Înainte de a-și deșerta sacul de răstălmăciri, Paul Cernat pornește mimînd seriozitatea. El face distincţii, e analitic și obiectiv. Ar fi fals să confundăm ideea de scriitor cu aceea de conștiinţă și responsabilitate publică. Prin urmare ar fi incorectă “suprapunerea deliberată între noţiunea de «scriitor» și cea de «intelectual public», de instanţă civico-morală”. Datorită acestei operaţiuni de decantare, s-au constituit în cultura română postdecembristă două grupări, care s-au așternut pe o lungă dispută. Dialogul public și evaluarea reciprocă a criteriilor de judecată echivalează, în viziunea tînărului autor, cu o sinistră hecatombă: “atît militantismul «est-etic», cît și partizanatul defensiv al adversarilor, ambele – reflexe ale unei logici de front, se fac responsabile de perpetuarea, pînă spre mijlocul anilor 2000, a unui maniheism posttraumatic cu efecte nocive în planul evaluării critice și al vieţii literare”. Ce să deducem de-aici? Că idealul public al lui Paul Cernat se îndreaptă spre frăţietatea universală, unde lupul și mielul se pupă-n bot armonios? Asta n-o va găsi nici în poveștile fraţilor Grimm. “Maniheismul” deplîns azi cu lacrimi de crocodil era prezent în literatura română, bine mersi, și pe vremea dictaturii lui Ceaușescu, doar că era mai dificil de exprimat din cauza cenzurii. Vocea alternativă se refugia atunci la Europa liberă, ori în eteratele apropouri printre rînduri, P.S.-uri de clarificări aparent benigne și așa mai departe. Dar ea continua să existe. 21 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (4) Pînă aici P. Cernat schiţase oarecum o tentativă de clasifi203 care, o caricatură de apreciere globală. Dar pe urmă își suflecă mînecile și trece vînjos la execuţia publică a opiniilor care, lui personal, îi tulbură somnul de după-amiază. Direcţia de gîndire care propune sancţionarea etică a compromisurilor scriitoricești și a complicităţilor cu diversele dictaturi e gratulată cu ciomagul, deoarece “a avut în plus, vreme de un deceniu și mai bine, un caracter preponderent publicistic, polemic și defulatoriu. O lustrare umorală și sterilă, în care putem vedea și o compensaţie întîrziată pentru tăcerile din anii comunismului…”. Da, da, asta e răsplata verbală cuvenită, pentru toţi cei care le ciocănesc obrazul colaboraţioniștilor: “caracter preponderent publicistic, polemic și defulatoriu”; “o lustrare umorală și sterilă”. Nu știu de ce am impresia că Paul Cernat își plantează cam artificial epitetele, cu unicul scop de-a discredita conceptele alături de care le plasează. Criticul literar nu pare să fie adeptul unei lustrări, de pildă, “intelectuale și fecunde”, ci e pur și simplu adversarul oricărei lustrări. Adjectivele corozive îi slujesc la reconfortarea conștiinţei sale tulburi. Şi cum își explică autorul nemulţumirile? “În ciuda declaraţiilor de intenţii, numărul relecturilor critice sistematice aplicate autorilor canonici ai perioadei postbelice – evident, dintr-o perspectivă «liberă», actualizată – a fost neglijabil. Pentru critica și istoria noastră literară acești ani pot fi consideraţi în mare parte pierduţi.” De parcă i-ar fi împiedicat cineva, în tot acest răstimp, pe Paul Cernat și ciracii lui, să-și răspîndească în cele patru orizonturi “relecturile critice sistematice”! De parcă monologul consensual și estetizant ar umple de sevă, peste noapte, critica și istoria noastră literară debilă! Oricum, bizară mentalitate la un reprezentant de frunte al tinerei generaţii: taci tu, ca să vorbesc eu! (Cu varianta ajutătoare: spune ce vrei tu, dar numai pe subiectul hotărît de mine.) Păi, unde scrie că Paul Cernat e singurul care împarte biletele, după bunul său plac, la festivalul de vorbit în public? 204 22 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (5) Teama de etic se refugiază, ipocrit, în esteticul sublimat. Comentatorul ne dă brînci să recuperăm de-a valma frumuseţile artistice: “s-ar cuveni să acceptăm că a venit timpul ca, spunînd tot ce e de spus despre «mizeriile» istoriei noastre recente, să salvăm măcar producţiile literare valide, indiferent dacă aparţin unor «colaboraţioniști» sau nu”. Nobilă preocupare, de nu cumva esteticul în sine reprezintă o categorie relativă, disputată inclusiv prin dictonul popular: nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie. Cum facem atunci să ajungem la un consens, în ierarhizarea minunăţiilor literare românești? Aici reţeta furnizată cu generozitate de Paul Cernat e cam simplistă. Primul pas – și singurul – ar fi să uităm, la comandă, de dragul edificării monumentului cultural, traseul sinuos individual. Dacă reușim să-l citim pe-un autor, ţinîndune strîns masca pe figură, putem avea revelaţia geniului. Analistul reia astfel cu voluptate și încurajează excursiile către groapa de gunoi a lui Eugen Barbu: “E greu și azi pentru unii să accepte că un stîlp al ceaușismului protocronist ca Eugen Barbu a putut scrie – alături de volume mai mult sau mai puţin compromise – cîteva romane și nuvele remarcabile, care nici măcar nu sînt plagiate ca Incognito”. Pentru ca un personaj dezgustător ca Eugen Barbu – care-a împletit complicitatea cu regimul ceaușist, prin delaţiuni și activitate propagandistică deșănţată, și sfidarea regulilor elementare ale scrisului, prin plagiate repetate – să fie redescoperit și repropulsat, prin respiraţie artificială, gură la gură, de către un reprezentant al tinerei critici literare, nu era nici măcar nevoie de-o revoluţie anticomunistă. Spectacolul de exhibiţionism cinic al lui Paul Cernat e dintre cele mai dizgraţioase. 23 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (6) Pentru a edifica o asemenea dubioasă performanţă, scrii205 torul plantează la rădăcina speculaţiilor sale (filosofice, dragă Doamne) o contradicţie răstălmăcitoare. Pe de o parte, el se pronunţă în favoarea estetismului absolut: “calitatea literară se cere judecată cu o unitate de măsură intrinsecă. Un asemenea adevăr banal trebuie reamintit”. Pe de altă parte, criticul admite însă că “literatura nu e niciodată «pură», necondiţionată de contexte biografice, sociale, ideologice, dar evaluarea ei n-ar trebui să fie condiţionată de criterii exterioare artisticităţii”. Avem prin urmare un obiect artistic complex, numit operă literară, care s-a înălţat la intersecţia mai multor sectoare ale activităţii umane: biografia personală, existenţa socială, presiunea ideologică, experienţa estetică etc. etc. Şi mai avem un critic literar tendenţios, care pentru a-și răspîndi jocurile de societate de-a struţul și nisipul, face tabula rasa din toată bogăţia operei literare, proclamînd exclusivismul îndîrjit al unei singure trăsături, literaritatea (calitate, ea însăși, fluidă și relativă). Iar ipoteza castratoare ne e lansată de la înălţimea Turnului Eiffel, pe un ton tranșant și condescendent: “Un asemenea adevăr banal trebuie reamintit”. Astfel procedînd, omul se pronunţă implicit, cu o închistare stupefiantă, împotriva abordărilor pluridisciplinare, contextuale, sintetizante, împotriva descoperirii adevărurilor filosofice despre lume și existenţă, prin intermediul textului literar, căci toate acestea, nu-i așa?, nu sînt cuprinse în “unitatea de măsură intrinsecă”. Paul Cernat consfinţește poziţia ancilară a criticii literare, în timp ce-și plimbă lupa monofazată peste bogăţia de semnificaţii și trăiri a operei artistice, găsindu-i doar ici și colo virtuţile literare. Vrînd să-i gonească pe alţii, de la Cina cea de Taină, se exclude pe sine însuși. 24 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (7) Prin ce e mai bună soluţia avansată de P. Cernat, în comparaţie cu ce se propunea în sacrosancta “rezistenţă prin cultură”? Pe vremea dictaturii comuniste, întrucît scriitorilor români 206 le era amputată dimensiunea social-politică a reflecţiei publice, mulţi dintre ei s-au îmbătat cu apă rece, spunîndu-și: din moment ce nu ni se permite să ne pronunţăm decît în limitele textului literar, noi declarăm – în semn de sfidare? – că nici nu ne interesează altceva. Nu sistemul opresiv ne blochează o cale de evoluţie, ci noi optăm cu bună știinţă, prin argumente filosofico-estetice (?), să renunţăm la ea. Peste capetele scriitorilor s-a prăvălit însă, pe neașteptate, schimbarea de regim din decembrie 1989. Rezistenţa prin cultură n-a mai valorat o ceapă degerată, în corul revendicărilor energice, provenite din cele mai diverse straturi ale societăţii. Refugierea în turnul de fildeș al estetismului autosuficient, refuzarea interdisciplinarităţii și a dimensiunilor politicului din existenţa cotidiană îi condamnau, în mod automat, pe toţi cei înţepeniţi în proiect, la desuetudine. Iar acum, după douăzeci de ani, apare ca o floare Paul Cernat și încearcă să răsucească la loc mersul istoriei, oţărîndu-se la toţi cei care i-au experimentat deja, pe propria piele, splendorile și servituţile: “Din păcate, revizionismul est-etic postdecembrist – care are, desigur, legătură cu critica, mai puţin cu cea literară – s-a făcut responsabil de întreţinerea prelungită a unei confuzii deliberate între etic, estetic și politic, fapt ce a dus nu doar la vicierea multor judecăţi de valoare, ci și la parohializarea vicioasă a cîmpului nostru cultural, ceea ce a favorizat – cu bune intenţii, poate – mai degrabă o nouă închidere decît o reală deschidere a minţii”. Mintea bornată – care respinge percepţia realităţilor în interconexiunea lor disciplinară – îi acuză pe ceilalţi de închiderea minţii. 25 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (8) Că Paul Cernat ne propune o nouă lobotomizare ceaușistă se percepe și din nostalgiile lui maladive. Tînărul scriitor, afirmat în contextul și cu ajutorul pluralismului democratic, își deapănă cu voce tare aleanul după glorioasele vremuri de odi207 nioară. Punctînd în treacăt micile detalii dezagreabile, analistul subliniază apoi cu entuziasm aspectele tari ale ceaușismului literar românesc: “cultul «operei» ample, complexe, seriozitatea laborioasă din domeniul criticii și istoriei literare, o «înflorire» spectaculoasă a poeziei, dar și a prozei ce uza de strategii «oblice» (parabole istorice, metaficţiune parodică, realism magic, ambiguităţi ludice și ironice ș.a.m.d.), ba chiar și a literaturii de aventuri”. De mirare că toată această “înflorire” s-a dus de rîpă, nu-i așa? Urmează pupatul dulce, lipit pe mîna cenzorilor trimiși din ceruri, de la Partidul Comunist Român: “Mă tem că nu-i cu totul neîndreptăţit umorul negru al celor ce afirmă că, în anumite cazuri, cenzorii au făcut bine – literar vorbind – unor romane prea «subversive», plivindu-le prolixitatea tendenţionistă și redundanţele moralizante. Cînd vrei să îţi transformi literatura în armă politică antitotalitară, e de dorit să nu tragi împotriva propriei literarităţi”. De ce nu s-o fi ducînd isteţul la un schimb de experienţă prin Cuba ori Coreea de Nord, să le explice și romancierilor subversivi de-acolo despre binefacerile estetice ale cenzurii?! Firește că întreaga teorie privind absolutismul estetizant al literaturii e scoasă din jobenul magic al scamatorului: “Etica politică e una, dar literaturii îi priește, în general, eschiva, atitudinea oblică, piezișă, «enigmatică»”. Cine i-a șoptit la ureche, lui Paul Cernat, o asemenea aberaţie?! În realitate, unele dintre cele mai semnificative izbînzi din istoria literaturii au avut, tocmai dimpotrivă, o atitudine directă, militantă, adînc implicată în realităţile din mijlocul cărora au apărut. Nu vreau să insist aici asupra epopeilor homerice, dar capodopera medievală a lui Dante Alighieri a oferit, cu siguranţă, cel mai fidel tablou al vieţii social-politic-etic-religioase de-atunci. Capodopera contemporană a lui Alexandr Soljeniţîn nu doar a descris bîrlogul monstrului comunist, la el acasă, ci a condus pur și simplu la o revoluţie a mentalităţilor politice, pe întregul continent european. Ne va explica oare Paul Cernat că Divina Comedie ori Arhipelagul Gulag nu ţin de marea – de 208 cea mai mare – literatură a tuturor timpurilor? 26 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (9) Pe vremuri circula în mediile scriitoricești un banc sugestiv. Se spunea că, prin anii ‘50, în plină epocă proletcultistă, Eugen Barbu, în timp ce stătea la băut cu amicii într-un restaurant, lear fi declarat cu aplomb: “Gata, băieţi, m-am săturat. De mîine mă fac porc. Mă dau și eu cu comuniștii”. A urmat sinistra experienţă cunoscută, cînd Eugen Barbu a devenit principalul stîlp cultural de susţinere a ceaușismului, beneficiind de toate privilegiile nomenclaturiste aferente. Bancul e, totuși, cu două tăișuri și le-a permis celor cu simţul umorului să-l considere mai curînd fabricat: împrejurarea presupune că Eugen Barbu ar fi avut și o etapă anterioară, de conștiinţă și luciditate, ceea ce, avînd în vedere profilul odios al personajului, pare cu totul improbabil… Mi-am amintit de această anecdotă apocrifă, în timp ce citeam pasajele spășite în care Paul Cernat își pune cenușă-n cap, regretîndu-și elanul publicistic anterior, care l-a propulsat în atenţia opiniei publice, și promiţînd că n-o să mai facă: “Nu mă exclud din peisajul acestei orbiri ideologizante, și cred că dezintoxicarea prin care am trecut după 2005 a fost salutară. Multă vreme, atît sus-semnatul, cît și colegul Daniel CristeaEnache am fost percepuţi ca fiind pe «baricade» opuse. Faptul că azi ne regăsim, de bine, de rău, pe aceleași poziţii ale «ecumenismului estetic» ţine de o normalitate inconceptibilă în anii ‘90. Nu e vorba aici de «apolitism», ci de o (pe cît posibil) depolitizare a actului critic, în condiţiile în care independenţa sa e mereu ameninţată de sectarisme clientelare. (…) În ceea ce mă privește, am căzut o vreme în această capcană din raţiuni mai mult est-etice decît estetice. Nu degeaba atunci cînd am scris, acum cîţiva ani, despre criza de creștere a prozei noastre tinere și stigmatizarea puerilă a maximalismului narativ, multă lume s-a scandalizat, contrariată”. 209 Cernat se întoarce din excursia de la Damasc și, din Paul, devine Saul… 27 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (10) Ce interese mînă oare din urmă această metamorfoză proclamată sus și tare? Majoritatea noii generaţii de critici a învăţat, de fapt, să se muleze pe evaluările precaute, vîslind în limitele ţarcului estetizant: “E de remarcat că o judecată sine ira et studio, dar nu necritică, dublată de o separare fină între etic, estetic și politic în judecarea operei unor scriitori importanţi cu angajamente totalitare se manifestă abia de curînd, la unii critici și istorici literari din generaţia cea mai nouă (Andrei Terian, în G. Călinescu. A cincea esenţă, Oana Soare, în monografia despre Petru Dumitriu, Crina Bud, în cartea despre A.E. Baconsky ș.a.), neangajaţi direct în «bătăliile» ideologice ale trecutului și ale prezentului”. Pe lista tinerilor aliniaţi la judecata prudentă, unilaterală, care șterge compromisurile social-politice grosolane ale autorilor examinaţi, dragă Doamne, strict estetic, Cernat îl putea adăuga și pe alde Mihai Iovănel. Fost ciomag al lui Eugen Simion printre cercetătorii revoltaţi din Academie, el și-a făcut mîna reeditîndu-l triumfal pe D.R. Popescu, în anul de graţie 2004. Aceste calităţi, pe lîngă multe altele, l-au chivernisit pesemne și cu un premiu academic pentru publicistică, deși Iovănel încă nu s-a învrednicit să publice o carte, în înţelesul îngust și tradiţional al termenului. Pentru cine are probleme cu terminologia, ești mare publicist atunci cînd nu publici cărţi… (Originalitatea răsplăţii a fost depășită în trombă, cînd premiul “Titu Maiorescu” pentru critică literară al Academiei Române i-a fost ulterior atribuit unui legionaroid agramat.) Privind roată și învăţînd din mers, nou-veniţii în lumea literaturii române au băgat de seamă că, dacă te ţii vertical în convingeri, cariera ta stagnează. După decembrie 1989, vechea garnitură de mastodonţi a rămas la butoanele de comandă, în 210 sectoarele culturale și educative pregnante. Dispensa, în vederea căţărării fulgerătoare, e semnată doar în beneficiul celor fără scrupule excesive pe teme de judecată etică. Şi-atunci ce face junele publicist? Își mai permite să descifreze, în gura mare, semnificaţia inscripţiei “Mene, mene, tekel, upharsin”? Principiile nu ţin de foame, iar lecţia cu pricina au învăţat-o, vai, mult prea repede tinerii critici, ale căror valori de tagmă vine acum să le îngroașe Paul Cernat. 28 septembrie 2010 Iluziile pierdute ale lui Paul Cernat (11) Este evidentă prăpastia uriașă care s-a căscat între valorile profesate în ţară și cele apreciate în lumea reală. Pe plan intern, înţepenirea vechilor decidenţi în poziţii-cheie pentru cariera intelectuală impune aceleași criterii de contraselecţie remarcate, cu decenii în urmă, și de către I.D. Sîrbu: “după o generaţie ce refuză castrarea totală (un coi poate fi donat ostatec la primărie), vine o generaţie ce se castrează singură, în sunet de tobe și trîmbiţe, ca apoi să urmeze a treia generaţie care se naște deja castrată gata”. E drept că I.D. Sîrbu n-a intuit, la vremea sa, tentativele unora de-a face… saltul generaţional, încercînd să urce pe scara curajului, de la nivelul nepoţilor la acela al părinţilor. Sau poate chiar al bunicilor. Zbaterea aceasta măruntă, între adevărul conștiinţei și adevărurile carierei, se află însă la ani lumină de realităţile vieţii. O putem constata mai ales cînd avem prilejul de-a face comparaţii. Cînd avem posibilitatea de-a admira imaginea României, văzută prin ochii unui scriitor vertical. Herta Müller – recent premiată cu Nobelul pentru Literatură – și-a prefigurat vizita în România printr-o serie de observaţii tăioase despre situaţia mioritică din zonă: “Cînd te uiţi peste tot, vezi oameni care au lucrat pentru Securitate și nu prea are importanţă cine ce a făcut. Nu s-a discutat aproape nimic: nici despre Securitatea din Biserică, nici despre cei care au fost omorîţi cînd treceau graniţa, nici despre cine pe cine a împușcat la Revoluţie sau 211 despre cine a dat ordine. Oriunde te uiţi, în psihiatrie sau în alte domenii, nu s-au dat răspunsuri despre ceea ce s-a întîmplat acolo în perioada dictaturii, pentru că problema nici nu a fost pusă. Trăiesc în Germania și compar mereu lucrurile: cum s-a întîmplat cu istoria recentă a RDG și ce s-a făcut în România. Rezultatul este sumbru”. Au oare scriitorii români vreo datorie, pe această linie a democratizării societăţii în care trăiesc? S-o ascultăm din nou pe Herta Müller: “În alte ţări intelectualii se ocupă mai mult de treburile politice, se discută mult mai mult și mai aplicat pe marginea unor teme, ceea ce în România nu s-a întîmplat și nici nu se va întîmpla. Din păcate, în România există alte obișnuinţe, dar foarte multe ar putea depinde de intelectuali și de tehnocraţi. Scriitorii și artiștii din România nici măcar nu au vrut să discute despre problemele colaboraţionismului. Erau prea mulţi încurcaţi cu dictatura, așa cred”. Iar dialogul continuă pe aceeași tonalitate lipsită de echivoc: “Cum aţi putea defini acest gen de neimplicare? / H.M.: În limba germană există termenul «Mitläufer», cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri”. Între înfrigurarea lui Paul Cernat de a trage după sine ușa bordeiului, spre a nu fi deranjat în judecăţile exclusiv estetice, și exigenţa Hertei Müller, care cuprinde cu privirea sa realităţile mizerabile ale unei societăţi înapoiate și ale unor scriitori care (nu) o reprezintă, se află distanţa dintre cel care își caută adaptarea la non-valoarea internă și cea care a obţinut deja recunoașterea valorică externă. De-asta n-are ursul coadă. 29 septembrie 2010 Despărţire (1) Aflu cu imensă durere că s-a stins din viaţă, la Dietzenbach, scriitorul Ion Solacolu, președintele Cercului Democrat al Românilor din Germania. În discreţia și demnitatea sa consecventă, a reprezentat pentru mine, în primii mei ani de publicis212 tică, un important punct de referinţă. Solacolu a tipărit în ţară, după schimbarea de regim, unele cărţi cu profil politologic: Inconsistenţa miturilor (în colab. cu Stelian Bălănescu), 1995; Schimbarea alianţelor României. De la Titulescu la Antonescu (în colab. cu Gheorghe Barbul), 1996; Marea farsă a secolului: fascismul bolşevic. O discuţie despre stînga şi dreapta politică, 1996. Însă marea sa realizare a constat mai ales în editarea, din Germania, timp de vreo douăzeci de ani, a revistei Dialog. Aici au publicat, în condiţiile deplinei urbanităţi și libertăţi de expresie, lideri de opinie ai exilului românesc: Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Neagu Djuvara, Dinu Zamfirescu, Mircea Ionniţiu, Ileana Vrancea etc., precum și personalităţi culturale semnificative: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Nemoianu, Norman Manea, S. Damian, Mircea Iorgulescu etc. Revista Dialog a inclus, din octombrie 1982, un Supliment pentru literatură, cultură şi educaţie, redactat de Ion Solacolu în colaborare cu Ion Caraion, iar între 1988 și 1992 un Caiet de literatură, redactat de I. Negoiţescu. Tot aici s-au publicat, în premieră absolută, manuscrise de mare importanţă literară, cum sînt romanele Din calidor și Patimile după Piteşti de Paul Goma (“în dactilografierea autorului”), ori Straja dragonilor, fragmente autobiografice de o șocantă sinceritate, redactate de I. Negoiţescu înaintea decesului. În estimările realizate de însuși Ion Solacolu, “statistic privind lucrurile, din revista Dialog au apărut peste 200 de numere (numărul standard avea între 16 și 32 de pagini), din Suplimentul pentru literatură, cultură şi educaţie, care nu mai apare de cîţiva ani, 72 de numere, din Caietul de literatură, 34 de numere. În plus am mai editat pentru Ion Caraion, cu menţiunea «apărut în colecţia Dialog», zece numere din revista lui internaţională de poezie Don Quichotte, pe care el o redacta la Lausanne iar eu o culegeam și multiplicam la Dietzenbach”. 213 30 septembrie 2010 Despărţire (2) Revista Dialog, rodul strădaniei sale solitare, era redactată, dactilografiată, multiplicată și încopciată. Fiecare exemplar era pus în plic și expediat, gratuit, pe adresa unor intelectuali și exilaţi de limbă română, stabiliţi cu domiciliul pe toate continentele. Abia în ultimii ani, publicaţia a început să fie culeasă și tehnoredactată pe computer, iar printre destinatarii săi au fost incluși unii scriitori din România. Am descoperit-o pe la jumătatea anilor ‘90, cînd primind eu însumi un exemplar prin poștă, am rămas uimit de consistenţa periodicului și m-am simţit obligat să-i mulţumesc editorului pentru amabilitate. S-a născut de-aici o întinsă corespondenţă, ulterior consolidată într-o impecabilă prietenie. Poate că eram eu atunci la vîrsta elanurilor și a descoperirilor indignate, pe care el încerca, din ipostaza senectuţii amare, să le tempereze ori să le expliciteze. Fragmente din aceste schimburi de idei am inclus, cu acordul său, în volumul meu Orient Expres. Mi-a stat aproape cu iniţiativele, sugestiile și semnătura sa atunci cînd am avut, împreună cu amicul Ovidiu Pecican, ideea de-a lansa pe internet revista E-Leonardo. L-am invitat aici, auzind că are intenţia să doneze, la trei biblioteci diferite din ţară, colecţia completă a revistei Dialog. Am dirijat una dintre donaţii către B.C.U. Cluj. S-a organizat și un simpozion festiv, cu luări de cuvînt despre semnificaţia și consistenţa exilului cultural românesc, despre poziţia relevantă a Dialogului pe baricadele luptei în favoarea democraţiei. Au intervenit prof. Doru Radosav, Adrian Marino, Laszlo Alexandru, Ion Solacolu, Mircea Popa, alţi participanţi din sală. Discuţiile, substanţiale, au fost publicate în E-Leonardo, nr. 5/2004. 1 octombrie 2010 Despărţire (3) Cu aceeași ocazie, Ion Solacolu a fost invitat de Ovidiu 214 Pecican spre a li se adresa studenţilor care cercetau problemele de europenistică și de evoluţie democratică pe continentul nostru frămîntat. Nu se putea găsi un vorbitor mai avizat pe tema care se suprapunea, de fapt, peste însăși traiectoria meditaţiilor sale. Am avut și ocazia unei discuţii mai apropiate cu Ion Solacolu. Absolvise o facultate cu profil tehnic, obţinuse un doctorat în specialitate. Avea o carieră promiţătoare în România și un drum limpede trasat, de pe care ar fi trebuit să lipsească surprizele. Dar n-a mai suportat, văzînd paranoia ceaușistă care se dezlănţuia. După eșecul Mișcării Goma, din 1977, a hotărît să plece definitiv cu familia în Germania, pentru a le da copiilor săi o nouă șansă. Era bine acolo, fiindcă erau împreună, dar gîndul lui se întorcea mereu spre România. Avea deja peste 40 de ani în momentul dezrădăcinării. Nu s-a putut adapta niciodată cu adevărat la cultura germană, limba o vorbea greoi, cu ezitări și apatie. Nu-și găsea nicăieri de lucru, devenise “gospodina” casei, în timp ce soţia lui, copiii își urmau drumul în viaţă (la servicii îndepărtate, cu navetă, la școli și facultăţi). I-a venit ideea de a-și transforma singurătatea și interesul constant pentru realităţile românești într-o formă de comunicare cu ceilalţi exilaţi, care îi împărtășeau nostalgia. A preluat revista Dialog, la început practic doar cîteva foi dactilografiate, multiplicate și împărţite printre cunoscuţi. Apoi cercul cititorilor s-a extins treptat – spre alte ţări, spre alte continente. Se impunea o sursă de finanţare constantă, pentru această pasiune bizară (hîrtia, tonerul, plicurile, timbrele etc.). Dar nimeni nu-i oferea un loc de muncă. A studiat situaţia din mica localitate germană unde se stabilise și a constatat că puţinii locuitori aveau o diversificată arie de interes pentru presă (ziare locale, ziare naţionale, reviste ilustrate, de modă, de grădinărit, de cinema, cu apariţii săptămînale, lunare etc.). Toate trebuiau să le parvină dimineaţa abonaţilor la ușă, pe cînd își sorbeau cafeluţa. Însă lipsea cel care să presteze acest serviciu. Așa că a inventat el noua meserie. 215 Veneau noaptea baloţii cu presă, împachetaţi en gros, aduși cu trenul ori camionul. El locuia într-o casă cu gard scund și curte încăpătoare. Cutiile și sacii îi erau aruncaţi, din mers, peste gard, după miezul nopţii. Strîngea, desfăcea și sorta totul, în liniștea locuinţei adormite. Apoi făcea cu mare precizie cîte un mănunchi, din gazeta locală, regională și naţională, revista de profil etc. pentru fiecare locuitor în parte, în funcţie de gusturile și abonamentele oamenilor. În zorii zilei, își lua bicicleta și străbătea uliţele pustii, azvîrlindu-i fiecăruia peste gard, în pragul casei, ziarele solicitate. Pe cînd pedala în aerul rece al dimineţii, inginerul chimist din România, cu un strălucit doctorat în specialitate, nici măcar nu considera că noua lui ocupaţie constituie o nedreptate. Iar asta a durat aproape zece ani. Cînd a ajuns să citească prin sat contoarele de gaz ale locuitorilor, a luat-o ca pe o promovare profesională: în sfîrșit putea să doarmă și el noaptea. Da-da, a fost un solitar pur-sînge acest Ion Solacolu, care și-a plătit încăpăţînarea de a-și menţine dreaptă șira spinării cu broboane de sudoare nobilă. Doar el își va fi știut gîndurile, în fundătura spre care l-a împins istoria. Mie mi-a povestit toate acestea oarecum în treacăt, cu jumătate de gură, parcă era vorba de altcineva, în timp ce privea distrat clădirile somptuoase ale Clujului, pe ale cărui străzi ne plimbam agale. Astăzi, cînd știu că el nu mai este, simt cum mă strînge o gheară-n piept. Dumnezeu să-l odihnească! P.S. Am o singură poză cu Ion Solacolu, pe care am făcuto eu în biroul lui Ovidiu Pecican. Venit în vizită împreună cu doamna Liana Solacolu, cei doi soţi admiră cu amuzament noul manual de istorie, al cărui nonconformism stîrnise deja valuri de praf și cenușă. Eram în 1999. 2 octombrie 2010 Categoria ţînţar (1) E absolut stranie impresia unora că, în dezbaterile culturale, hotărîtoare ar fi locvacitatea dezinhibată și iuţeala de 216 mînă, pentru deformarea ori răsfrîngerea subiectelor abordate. Nu contează ce anume spui și cum stau lucrurile: important e să fii prezent. Să se vadă că ai răspuns, că nu ești de-acord, că ironizezi. Așa se înfiripă faima de mare publicist. Din suma răstălmăcirilor și a diversiunilor fabricate. În contextul recentei discuţii, mai insistente, despre opţiunile de judecată ale lui Paul Cernat, m-am oprit, într-un colţ al argumentaţiei, și în dreptul lui Mihai Iovănel. I-am adus în treacăt unele reproșuri. Abia au trecut cîteva ceasuri și m-am pomenit corijat, în subsolul blogului, de impetuosul gazetar. Ce rost mai aveau obiecţiile mele? Împricinatul îmi și replica, se explicita, mă punea la punct. Promptitudinea condeiului și bășcălia stilului aruncă în derizoriu esenţa discuţiei – un aspect concludent și repetitiv al numeroaselor “dialoguri” angajate de Iovănel în presă. Îl învinuiam că, în scopul căţărării în carieră, se pusese fără scrupule în slujba imaginii publice a lui Eugen Simion, pe fundalul unui amplu scandal mediatic. Şi într-adevăr, cu vreo trei ani în urmă, numeroși cercetători ai Academiei Române răbufniseră, excedaţi de șirul neîntrerupt de abuzuri pe care-l constatau la locul lor de muncă. Lucru nemaiimaginat, oamenii ieșiseră valuri-valuri cu protestele în presă, astfel că Observator cultural organizase vreo trei numere speciale de dezbateri, fiind potopit de șuvoiul indignării. Cum devine util ţînţarul la casa vecinului? Iovănel sare să pareze prin ricoșeu, în revista Cultura: “Nu mi-a trecut nici un moment prin cap să scriu despre protestul adresat de trei cercetători de la Institutul «G. Călinescu» președintelui României și președintelui Academiei, cu privire la «dictatura» din Institut”; “nu am putut să-l iau în serios”. Dacă-i numărăm pe degete, coane Fănică, protestatarii au fost mai mult de trei: Cristina Bîrsan, Ileana Stănculescu, Liliana Corobca, Roxana Sorescu, Cătălina Velculescu, Cristina Deutsch etc. Alţii au plecat mormăind în barbă: Dan C. Mihăilescu, Nicolae Florescu etc. Alţii, în fine, nu s-au exteriorizat defel, fără a însemna că erau extaziaţi de 217 fișa postului. Mihai Iovănel știa prea bine situaţia de-acolo, ca unul care se învîrtea prin zonă. Dar strategia bagatelizării (“trei cercetători”) și a decredibilizării (“nu am putut să-i iau în serios”) e binevenită, în asemenea ocazii, în locul discutării frontale a realităţii. După ridiculizarea succintă a colegilor săi indignaţi de nedreptate, Iovănel se răsucește spre conducătoarea Observatorului cultural – publicaţia ce le găzduise revolta – și începe să enumere sarcastic cărţile publicate pînă atunci de Carmen Mușat. Şi se-apucă să le estimeze, dacă au sau n-au… relevanţă știinţifică, universitară. Ce-are a face una cu altele? Nimic, dar nu asta contează. Flăcăul se făcuse util cu o mică diversiune. Mai trece o vreme și, cînd îi aduc eu aminte de măgăria servilismului de odinioară, el îmi dă, vezi Doamne, bibliografie: mă trimite să-i recitesc articolul obraznic din revista Cultura. Să vezi și să nu crezi. 3 octombrie 2010 Categoria ţînţar (2) Îi reamintesc de asemeni că, în urma prestărilor de servicii cu ciomagul, i s-a atribuit un premiu academic pentru publicistică, deși Iovănel încă n-a catadicsit să publice nimic original între două coperţi. Răspunsul lui? Pentru a fi publicist, nu trebuie să publici cărţi. (Să-l judece colegii lui, academicienii…) Şi că premiul nu era din partea Academiei Române, ci a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă și Artă. Ce-i drept, Fundaţia respectivă “își desfășoară activitatea sub auspiciile Academiei Române”, fără a constitui însăși instituţia cu pricina. Păcatul meu era venial, întrucît am pus pe seama întregii Academii – și a distinșilor academicieni din comisia de jurizare – eroarea frapantă a răsplătirii unui ciomăgar. Asta scuza, oare, premierea pe bază de interes(e)? Dar Mihai Iovănel nu așază faptele pe cîntar, pentru a stabili o ordine de priorităţi și gravităţi. El nici nu-și propune așa ceva. Nu evaluarea co218 rectă și transparentă îi stă în obiectiv, ci lansarea de fumigene superficiale, susţinute prin vervă batjocoritoare. El insistă pe detaliile imperfecte, pentru distragerea atenţiei cititorilor de la esenţa problemelor aflate în dezbatere. Prin ce periferii rău-famate ale intelectului și-o fi deprins vicleniile acest pardalian? 4 octombrie 2010 Categoria ţînţar (3) Dar să revenim la subiectul nostru. Întrucît se vorbea despre tinerii scriitori carieriști, care șterg zelos compromisurile social-politice ale predecesorilor, în numele criticii “estetice”, îi propuneam lui Paul Cernat să-l adauge la listă și pe alde Mihai Iovănel, în calitatea aceluia de editor dezodorizant al lui D.R. Popescu. Pe dată se iţește Iovănel, din subsoluri, cu răspunsul: “nu eu l-am editat pe D.R. Popescu: eu doar i-am postfaţat un roman («F») considerat cvasiunanim ca fiind foarte bun. Aveţi altă părere? Foarte bine: presupun că în ‘89 aţi ieșit în stradă pentru libertate de opinie, nu pentru liste negre și epurări”. Într-adevăr aveam altă părere. Sub pretextul falacios al valorii estetice (“un roman considerat cvasiunanim ca fiind foarte bun”), tineretul condeier trudește pe brînci la re-băgarea ceaușiștilor în literatură. În 2004, de fapt, dacă stăm să-i citim postfaţa căznită, Mihai Iovănel avea alte… pisici de fugărit (“d’autres chats à fouetter”). Problemele se puneau ceva mai răspicat. “Trebuie precizate cîteva chestiuni minimale și, în opinia mea, de bun simţ. Nu le revendic vreo pretenţie de originalitate. Prima este de ordin general: din criteriile de judecată a ficţiunii literare nu fac parte adevărurile extraliterare pe care ea le poate exprima. (Ce importanţă are pentru valoarea operei lui Dickens faptul că el prezintă în romanele lui o imagine denaturată a capitalismului de secol XIX din Anglia? Nici una.) O a doua precizare privește decorul comunist. Datele lui specifice au determinat o specificitate marcată a literaturii scrise în timpul lui. Mesajul propriu-zis literar al cărţilor a fost dublat de un mesaj politic, pe linie sau în răspăr. Situaţia aceasta comportă 219 nuanţe: au fost autori mari și demni/curajoși; au fost autori mărunţi literar[,] dar curajoși în plan politic; autori mari, dar lași[,] sau nedemni[,] sau doar neutri; și autori mici și pe linie. Astăzi, după ce specificitatea respectivă s-a dus spre locuri mai bune, rămînem cu cărţile autorilor mari, fie ei modele de moralitate sau nu. Prin literatura pe care a scris-o, Dumitru Radu Popescu ţine de prima categorie; cu observaţia că o dată cu trecerea timpului calificativul etic se va evapora, lăsînd să vorbească doar literatura. Şi bine va face.” Să închidem bucla aberaţiei ambulante, încercînd să pricepem ce vrea să transmită. În creierii acestui Iovănel, D.R. Popescu ţine de categoria autorilor “mari și demni/curajoși”? Fostul președinte al U.S.R., întronizat de Ceaușescu în anii delirului dictatorial spre supunerea breslei, zeloasa cîrpă beletristă de la Congresul XIV al PCR, ar fi dintre cei mari, demni și curajoși?! Ptiu, drace! 5 octombrie 2010 Categoria ţînţar (4) Să remarcăm subtila manevră. Tineretul criticard proclamă la toate intersecţiile că jură doar pe estetic. Dar, la o adică, umflă realităţile estetice în mod artificial, pentru a strecura pe sub masă bazaconia cu onoarea și demnitatea canaliilor ceaușiste. Nu cu mulţi ani înainte de litaniile Iovănelului la adresa DRP-ului, Monica Lovinescu remarcase însă o cu totul altă realitate. Observaţiile ei merită reamintite in extenso: “Un «Cuvînt» ce nu deschide o vocaţie și nu anunţă o operă, ci închide parcă un destin și necinstește opera a fost rostit de D.R. Popescu la recenta conferinţă naţională a partidului. Ah, vor zice, poate, cei obișnuiţi cu vremurile, nu e decît atîta? Astfel de discursuri de circumstanţă nici nu sunt luate în seamă, cine le citește? Recunoaștem că sunt greu de citit: cînd fiecare rînd dezminte realitatea trăită și suferită de tot omul, cînd incantaţia laudei își desfășoară volutele după ritualul limbii moarte, cînd sfidezi sistematic adevărul, cui să nu-i fie lehamite de ast220 fel de ceremonii ale deriziunii pure? Şi totuși, nu împărtășim părerea cvasiunanimă, o astfel de cuvîntare trebuie citită rînd după rînd, dezgust peste dezgust, mai ales de către scriitori, atunci cînd în numele lor pretinde a se exprima D.R. Popescu. / «Cuvîntul» ni se pare mai grav ca oricînd, acum. Deoarece D.R. Popescu cîntă înflăcărat binefacerile regimului tocmai la sfîrșitul unui an cînd cuţitul ajuns la os i-a îndemnat pe muncitori și pe studenţi să manifesteze pe străzi în mînie și violenţă, iar ecoul acestei mînii, ca și al represiunii ce a urmat, a umplut paginile ziarelor și undele televiziunii și posturilor de radio străine, de nu mai deschizi un jurnal, un radio, un televizor fără a citi, auzi, vedea mărturii, comentarii, reportaje, dezbateri asupra situaţiei de mizerie și încrîncenare în care actualii conducători din România (El și Ea) au adus ţara. Or, tocmai Lui și Ei li se adresează D.R. Popescu, pentru a le exprima recunoștinţa fără de margini a unor scriitori pe care nu știu cum să-i împileze mai bine. Plecăciunea este atît de incredibilă, încît merită citată, după Scînteia din 16 decembrie 1987, cel puţin parţial. Acei scriitori care au aruncat ziarul fără a citi ce se afirmă în numele lor au totuși un fel de datorie minimală de a se pune la curent” (vezi Pragul. Unde scurte V, Ed. Humanitas, 1995, p. 9-10). Îi recomand lui Mihai Iovănel spre studiu individual, în continuare, amplele pasaje în care “marele” și “demnul” și “curajosul” D.R. Popescu binecuvînta clarviziunea Cîrmaciului și a genialei sale neveste. Tot în decembrie, dar cu vreo doi ani înainte de dezumflarea gogoașei. Acum, cînd Iovănel își dă sarcastic cu presupusul dacă miam riscat viaţa cumva, în ‘89, pentru libertatea de opinie sau pentru listele negre de epurări, pot să i-o spun în obraz (presupunînd că are acest obiect în dotare). Nu, nu de-aia mi-am riscat viaţa, în decembrie ‘89, pentru a-l vedea, douăzeci de ani mai tîrziu, pe preșul lui Nea Pingea, în postura de vicepreș academician, lins de tînăra generaţie curbată în adulaţie. Cu un popor de clone după chipul și asemănarea lui 221 Iovănel, Nicolae Ceaușescu – în carne și oase – și-ar sărbători triumfal centenarul în 2018. 6 octombrie 2010 Prise de conscience În faţa coteţului, Grivei a exclamat surprins: “Aoleu! M-a mușcat un om!”. 8 octombrie 2010 Critica chioară e vorbăreaţă (1) Ce ușor e să-ţi cumperi loc de veci în revista lui Gheorghe Grigurcu! Îi împingi șefului un premiu literar de provincie mică, după care el te publică în Acolada sătmăreană cu orice delir pe trei cearșafuri, fără să se mai froaseze. Angela Furtună își continuă așadar aventurile inteligenţei, în nr. 7-8/iulie-august 2010, prelungindu-și revelaţiile despre Monica Lovinescu și Mircea Eliade. Ţinta din vitrină par a fi eu, din moment ce furioasa suceveancă își reia caznele pomenindu-mă încă din prima frază. Dar, pe parcursul acrobaţiilor, devin străvezii obiectivele sale colaterale. Voi trece plutind cu indiferenţă peste micile ifose pe care le schiţează doamna bibliotecară: “prefer să aplic diagnosticul de blocaj tezelor lui L.A., decît verdictul de tendenţiozitate, care e lipsit de ieșire”. Am înţeles. Blocajul conferă acea deschidere prolifică pe care, în schimb, tendenţiozitatea o refuză. De ce sînt oare obligat să stau de vorbă cu această forţă vie a argumentaţiei inexorabile? Printre lecturile mele de vacanţă a figurat, de altminteri, și nr. 8-9/august-septembrie 2010 al revistei Bucovina literară, unde redactorul-șef Constantin Arcu se miră, cu voce tare, în legătură cu evoluţiile realităţilor contemporane: “Nu știm cine l-a turnat pe Norman Manea, eu personal n-am avut onoarea de a-l cunoaște. Ştim însă că, dacă N.M. era turnat, păi era turnat exact la tăticul doamnei, colonelul F.N., șeful Direcţiei a III-a de la Securitatea suceveană și alţii eiusdem farinae, secu222 riști care s-au ocupat îndeaproape de scriitorii ce aveau legături cu Monica Lovinescu și cu Europa liberă! Nu cred că este corect să răspundă progenitura pentru păcatele părinţilor, însă n-ar strica să dea dovadă de puţin bun simţ” (vezi articolul Baba bate doba, la p. 63 și urm.). Situaţia îmi pare de-un caraghioslîc strivitor, să vină acum furtunoasa fiică a securistului său tată și să-mi explice mie, pe degete, despre măreţia Monicăi Lovinescu. Îi aștept, cu oarecare seninătate, și pe nepoţii de frate ai generalului Pleșiţă, care să-mi ţină cursuri intensive despre eroismul disidenţei lui Paul Goma. În România încă n-a murit nimeni din cauza cinismului ridicol. 9 octombrie 2010 Critica chioară e vorbăreaţă (2) De fapt baba bate doba pe un subiect demult răsuflat: fost-a sau ba Mircea Eliade legionar la tinereţe? Fost-a sau ba Monica Lovinescu, la bătrîneţe, complice activă la blocarea discuţiilor incomode despre savantul chicago-ist? Întrucît realitatea faptelor e demult extra-evidentă – cu condiţia să nu fii de-o rea-credinţă patentă – mă limitez la a reaminti mai jos cîteva argumente. Însemnări din jurnalul unui contemporan: “Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe… Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui – în sfîrșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu [sic! – L. A.] – cu toţii au fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma… / Altminteri n-aș putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele pe Traian Bratu, aseară la Iași, nu sunt gardiști, ci ori… comuniști, ori naţional-ţărăniști. Textual. În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gar223 dist – foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos și ochii. Toţi cei care nu sunt gardiști, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă. / S-ar putea să recitesc cîndva aceste rînduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decît să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine. / Să nu uit, de asemeni, explicaţia pentru care el aderă cu atîta inimă la Gardă: / - Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual. / Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi așa de catastrofale!” (Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Ed. Humanitas, 1996, p. 115; însemnări de marţi, 2 martie 1937). Reflecţii din corespondenţa unui contemporan: “Cioran e aici, exilat. Admite că a greșit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. Dar și el, și Cioran, și imbecilul de Noica, și grasul Vulcănescu, și atîţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, între 35 și 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziţie de stînga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comuniști. Au murit din cauza prostiei și încăpăţînării. Eliade a antrenat și el o parte din «colegii de generaţie» și tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă ăștia erau maeștri buni” (Eugen Ionescu în scrisoarea din 19 septembrie 1945 către Tudor Vianu). 224 10 octombrie 2010 Critica chioară e vorbăreaţă (3) Evaluări ale unui cercetător avizat: “Cum anume se putea concilia revoluţia creștină cu o mișcare politică, cea a legionarilor, care predica și practica asasinatul politic ca mijloc curent de dispută cu adversarii nu se întreba Eliade. Şi doar, de la începuturi, mișcarea legionară a practicat asasinatul ca mijloc de luptă politică (vezi cazul Manciu din 1924, asasinat chiar de C.Z. Codreanu, în 1933 legionarii îl asasinaseră pe I.G. Duca, în 1936 pe Mihai Stelescu, iar la Congresul studenţesc legionar de la Tîrgu Mureș, din aprilie 1936, se alcătuiseră, oficial, liste negre cuprinzînd oameni politici adversari ai Gărzii de Fier, care trebuiau asasinaţi, iar echipierii juraseră că-și vor îndeplini misiunea asumată). Eliade ignora aceste fapte care demonstrau, totuși, că această revoluţie politică nu poate fi și cu adevărat creștină, deși legionarii predicau spiritul creștin ca fundament al omului nou, creat de legionarism. Dar, încă o dată, cum se poate concilia, în epoca modernă, Evanghelia creștină cu glonţul asasin?” (Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 204). “De altfel, sunt probe că Eliade a îndeplinit, din partea mișcării legionare, în această campanie electorală, anumite funcţiuni de ordin propagandistic în provincie. Ar fi fost unul dintre cei ce s-au ocupat, din partea Centrului, de propaganda electorală din judeţul Prahova. (…) Frisoanele noii convingeri, legionare, nu l-au părăsit o dată cu alegerile din decembrie 1937” (ibid., p. 206, 207). Aprecieri din partea unui studios informat: “Orientarea fundamental antisemită a Gărzii de Fier îi obligă sau îi stimulează pe intelectualii afiliaţi ei sau simpatizanţi să adopte limbajul antisemitismului radical sau cel puţin să afirme adeziunea la programul antisemit al Gărzii. Nichifor Crainic, Nae Ionescu și discipolii lor vor produce o ideologie neo-antisemită, avînd, unii dintre ei, contribuţii originale la redefinirea «problemei evreiești» în noul ei spirit” (Leon Volovici, Ideologia naţiona225 listă şi “problema evreiască”, București, Ed. Humanitas, 1995, p. 94). “Explorarea iraţionalului, a subconștientului, toate valorile culturale și estetice legate de mit sînt opuse programatic raţiunii, adevărului, spiritului critic și sînt transpuse într-o ideologie de dreapta, într-o expresie politică explicit sau voalat pro-legionară. Tot ce ţine de valorile spiritualului este considerat de dreapta, susţine Nae Ionescu și, după el, Constantin Noica («…voi fi la dreapta, la dreapta spirituală a colectivităţii românești»). Aceeași opinie e împărtășită de Mircea Eliade. / «Trădarea intelectualilor» despre care s-a vorbit în legătură cu reprezentanţii «noii spiritualităţi», are în vedere nu numai angajarea politică într-o mișcare esenţialmente opusă libertăţii de gîndire, deci anti-intelectuală, ci și pervertirea unor valori estetice și filosofice în «bunuri» și argumente politice. Nu numai angajamentul e semnul «trădării», ci înlocuirea gîndirii prin angajament, a criteriului adevărului, prin mit, «confiscat» și pus în slujba misticului și politicului, abandonarea intelectului și elogiul barbariei” (ibid., p. 96). 11 octombrie 2010 Critica chioară e vorbăreaţă (4) De ce atîtea citate, din autori diferiţi, contemporani cu Eliade care mărturisesc ce-au trăit, ori studioși care detaliază ce-au citit? Pentru ca lansatoarea de fumigene din mensualul lui Grigurcu să nu-mi mai reproșeze mie că autorul lui Maitreyi a practicat, la vremea lui, politici extremiste, pe bază de compulsie-obsesie. În viziunea Angelei Furtună, de vină nu e legionarul fanatic din interbelic, complice activ al unei mișcări teroriste, ci scriitorul care studiază azi realităţile de-atunci și nu-și ţine, naibii, gura. O asemenea judecată nu-i deloc surprinzătoare la cineva care-și dă doctoratul (la propriu!) din gîndirea Monicăi Lovinescu. Pe aceeași pantă a coafării insistente, critica chioară îl descoperă pe Moshe Idel. Prin bucătărioara ei suceveană, unde amestecă otrăvuri tari, neo-doctoranda va fi ţopăit de bucurie 226 văzînd asemenea pleașcă: un evreu să-l tămîieze pe extremistul Eliade! Şi unde? În volumul de dialoguri dintre Sorin Antohi și Moshe Idel, Ceea ce ne uneşte (Ed. Polirom, 2006). Ceea ce ne uimește, însă, pe noi, este că Idel a găsit lucruri de povestit cu Antohi. Nu e clar cu care anume dintre ei. Cu informatorul securist, care-și turna voluptuos prietenii? Cu îndrumătorul doctoral ce nu dispunea, el însuși, de doctorat? Cu profesorul universitar care își uzurpase poziţia academică? Faptul că evreul Idel s-a așezat la un taifas mic, în care să-l spele de păcate, în faţa unui escroc (contemporan), pe un legionar (interbelic), ţine de farmecul indelebil al realităţilor noastre oriental-balcanice. În fond – de ce nu? Dacă s-a găsit un ungur (Iuliu Furo) în coasta lui Corneliu Vadim Tudor la conducerea partidului România Mare, de ce să nu admirăm și-un evreu care ne dă povaţa cea înţeleaptă: “nu poţi aborda «afacerea Eliade» ca și cum totul ar fi început în 1937 într-o secundă și s-ar rezuma la România. Trebuie mereu văzut ce se întîmplă în jur, trebuie urmărită toată viaţa intelectuală europeană”. Exact așa mă gîndeam și eu: trebuie mereu văzut ce se întîmplă în jur. Ca unul care figurez de ceva vreme în caseta redacţională a unui săptămînal israelian de limbă română, mă gîndesc că n-ar fi rău să pun o mică întrebare la Tel Aviv: știe oare lumea de-acolo cu cine și despre ce anume stă la taifas Moshe Idel?! Cît despre Angela Furtună, o las în plata… comisiei de doctorat și a sucevenilor ei, care au început deja să-i scrie scurta biografie. 12 octombrie 2010 Altă minciunică de la Paulică (1) Atunci cînd Paul Goma și-a publicat primele trei volume de jurnal la Editura Nemira (cu prefaţa mea), a circulat o vreme, prin mediul literar, butada lui Virgil Ierunca: din conversaţiile telefonice pe care le transcrie romancierul în jurnalul său, adevărată este doar exclamaţia “Alo”. Ce să răspunzi la chestia asta? În ce mă privește, puteam garanta pentru puţinele 227 adnotări referitoare la mine însumi și care, pe vremea aceea, în 1997, erau absolut obiective. Au mai trecut cîţiva ani peste toată lumea. Goma a preferat să se dea în stambă cu antisemitismul cel mai deșănţat și să practice comerţ de idei pe internet cu Ion Coja. Să-i fie de bine pe la obraz! Noroc că Vadim era ocupat cu chestiuni importante prin Tricolorul. Dar a fost valabilă și bifarea unei premieri cvasi-simultane cu Adrian Păunescu, pe la Academia din Chișinău. Maţul gros al ceaușismului rezidual a fuzionat pe neobservate cu vocaliza lebedei disidente. În pană de argumente, după etalarea minunăţiilor sale prin galantar (Antonescu a fost băiat-gigel cu cojones, evreii minoritari i-au provocat pe bieţii români majoritari, încît aceștia s-au apucat să-i extermine spre a se proteja etc.), Goma s-a gîndit să-i dea în judecată pe cei care nu-i împărtășesc elanurile. Caligula își propunea odinioară să-și declare calul senator – el fiind împărat se pare că figura i-a cam reușit. Paul Goma s-a chibzuit să obţină în instanţă decizia că numai el are dreptate, atunci cînd scrie o carte aberantă, iar toţi cei care nu-l iubesc sînt jegoși, buboși și cu platfus. Cum Goma încă n-a fost proclamat împărat, primul proces l-a cam pierdut. 13 octombrie 2010 Altă minciunică de la Paulică (2) Dar nu contează, Jean boxează. În jurnalul expus cu rîvnă pe internet, gigantul din Belleville ridică noi și noi perdele de fum. Astfel, în data de vineri, 24 septembrie 2010, pe lîngă amplele decupaje din ziarele momentului sau mesajele pătimașe de la rude și prieteni, concentrate în jurul ideii: Sînteţi genial, maestre!, își face drum și vestea după care Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) solicită la Curtea de Apel București constatarea calităţilor de “lucrător și colaborator al Securităţii în cazul avocatului Gheorghe Mușat”. În mod întîmplător, casa de avocatură Mușat a preluat sarcina de a-i reprezenta în faţa instanţei pe unii dintre intelectu228 alii agresaţi juridic de Paul Goma. Iată oportunitatea de aur ca romancierul să se năpustească direct spre concluzii. “Ăsta: el, cu scutu-i de «avocat» MAI i-a apărat pe (…), pe (…), pe (…), pe Laszlo, pe (…), pe (…), pe (…), pe (…), pe (…), pe (…) și pe (…) și pe (…) și pe (…) – chiar și pe (…)”. Iar ceva mai încolo: “Astfel se explică înfrîngerea mea – totală, fără drept de apel în procesul intentat calomniatorilor (…). Abia acum îmi explic siguranţa cu care alde (…), Laszlo, (…), (…) îmi făceau «atmosferă» înainte de proces, nu doar asigurîndu-mă că voi pierde, dar obrăznicindu-se, recrutaseră și «martori» ca numitul (…), luîndu-mă peste picior (…). Nu venea (sentimentul victoriei Binelui asupra Răului de mine) doar din faptul că știau: oricum, tot ei cîștigă, dar, sunt apăraţi (!) de un important securist: Gheorghe Mușat, contraspionul lui pește! (…) / Pot eu lupta cu un astfel de monstru, caracatiţoid, hienicefal? Firește, nu”. Iar lamentaţiile autovictimizante, precum și îndemnurile heirupiste din categoria “Să nu uiţi, Darie!” se înșiră în continuare, spre adormirea naivilor care mai dau crezare. Foarte sincer nu cunosc, în acest moment, detalii despre avocatul Gheorghe Mușat și eventualul său dosar de la Curtea de Apel București. Mă uimește, oricum, dexteritatea cu care Paul Goma, el, își trage deja concluziile și îi mitraliază dezinvolt pe toţi vecinii, concitadinii și afinii acuzatului, chiar înainte ca instanţa să-și formuleze sentinţa pe speţa individuală. Iată o bravă inimă justiţiară. Aș avea totuși următoarele remarci de făcut. 14 octombrie 2010 Altă minciunică de la Paulică (3) 1) Paul Goma n-a pierdut “fără drept de apel” procesul aberant pe care l-a intentat în scopuri autopublicitare. Ca dovadă, tocmai în aceste zile i se judecă apelul la Tribunalul București. 2) Subsemnatul Laszlo Alexandru nu sînt reprezentat la proces prin avocat (deci nici de casa Mușat). Am depus 229 Întîmpinare în nume personal, atît la Judecătoria Sectorului 1 București, cît și la Tribunalul București, Secţia Civilă. Mi-era foarte limpede, încă de-acum patru ani, că Paul Goma luptă la greu să-și transforme lamentaţiile antisemite într-o deșănţată campanie de imagine proprie. Așa că, spre a mă apăra, mi-am făcut și eu publice reacţiile în instanţă – vezi Tribuna (Cluj), nr. 91/16-30 iunie 2006, p. 10-11; nr. 92/1-15 iulie 2006, p. 10-12; vezi Tribuna (Cluj), nr. 189/16-31 iulie 2010, p. 10, 24; vezi E-Leonardo, nr. 9/2006 și nr. 16/2010. Cititorul poate constata personal, cu mare ușurinţă, dacă lucrurile stau așa cum îl dezinformează Goma pe internet (privind reprezentarea mea de către avocatul Mușat), sau așa cum afirm eu cu documente în faţa instanţei. 3) Subsemnatul Laszlo Alexandru nu am invocat, în apărarea mea, nici un “martor” – după cum susţine Paul Goma în jurnalul său sprinţar. Însă am depus spre analiza judecătorilor o serie de înscrisuri, conţinînd nenumărate citate cu gîndirea nemuritor-antisemită a reclamantului. Dacă se vor fi perindat pe la bară și niscaiva personaje care să-și dea cu părerea (alde Valerian Stan sau Mircea Stănescu), acestea au fost chemate tocmai de cel care se consideră deranjat de prezenţa martorilor. E de tot hazul – și de cînd lumea – să-i reproșezi celuilalt ceea ce tu însuţi faci. 4) Subsemnatul Laszlo Alexandru n-am făcut nici un fel de “atmosferă” înainte de proces, avînd în vedere că nu eu l-am dorit. În schimb am răspuns detaliat la publicaţia unei oarecare Aurora Mihacea, aderentă servilă de-a reclamantului, care încerca prin textele sale difuzate în România și Franţa (pe românește și pe franţuzește) să influenţeze decizia judecătorilor, tocmai în preajma pronunţării sentinţei – vezi finalul intervenţiei mele “Ce minte, ce minte…!”, în Tribuna (Cluj), nr. 119/16-31 august 2007, p. 10-11 și în E-Leonardo, nr. 12/2007. E de tot hazul – și de cînd lumea – să-i reproșezi celuilalt ceea ce tu însuţi faci prin interpuși. Din Paul Goma a rămas doar umbra celui care, odinioară, 230 lupta împotriva lui Ceaușescu și a securiștilor. O umbră tot mai transparentă. 15 octombrie 2010 Vuolsi così… Văzînd că risc să fiu depășit tehnic de tînăra generaţie, miam deschis acum cîteva luni o pagină personală pe Facebook. Cînd am făcut pasul cu pricina, nu prea știam ce implică. Dar acum începe să mi se limpezească. Primesc aproape zilnic cîteva așa-numite “solicitări de prietenie” (ceea ce, ca să fiu sincer, pentru un solitar încăpăţînat ca mine e foarte flatant). Elevii mei de-acum cincisprezece, sau zece, sau opt, sau trei ani, odinioară prezenţe dintre cele mai apropiate, îmi scriu din cele mai neașteptate colţuri ale globului: S.U.A., Italia, Franţa, Grecia. E o luptă împotriva spaţiului și a timpului, care se poartă cu ajutorul tehnicii. În afara evocării nostalgice a vremurilor cînd erau la liceu, unii îmi mulţumesc pentru limba italiană învăţată de la mine, sau pentru descifrarea, în clasă, a versurilor lui Dante. O fostă premiantă reia, impecabil ortografic, din pasajele dantești mai încîlcite, unul pe care mi-l readuce în atenţie: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non domandare” (Așa se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea și mai multe nu-ntreba). Este nu doar un mirabil joc de cuvinte, realizat de poetul medieval la nivelul exprimării. Versul are și valoarea unui mic refren incantatoriu. Virgiliu îl călăuzește pe Dante prin Infern și, în trei rînduri, atunci cînd obstacolul întîmpinat e atît de oribil sau enorm, încît pare de netrecut, îndrumătorul face un pas înainte și aruncă în obrazul monștrilor această formulă magică. Înţelesul cuvintelor este că însuși Dumnezeu a hotărît ca Dante să viziteze Infernul (“Așa se vrea”), iar voinţa lui Dumnezeu se transformă instantaneu în faptă (“acolo unde se poate ceea ce se vrea”), așa că tu, biată pocitanie, nu-ţi mai arăta vremelnica autoritate, ci dă-te la o parte din calea noastră (“și mai multe nu-ntreba”). Asemeni unui “Sesam deschide231 te!”, piedicile se prăbușesc la auzul vorbelor vrăjite, iar cei doi își continuă drumul nestingheriţi. Pasajul nu e dintre cele des invocate, din Divina Comedie. Altele au făcut o carieră mai răsunătoare, devenind de-a dreptul proverbiale (“Nel mezzo del cammin di nostra vita”, sau “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”). Dar să-l văd reamintit, după zece ani, din partea unui fost discipol, recunosc că mi-a făcut o anumită impresie. Precum și contextul unde toate acestea s-au produs. Gîndirea medievală a fost o clipă reînviată pe Facebook… P.S. Mă gîndesc că există în pasajul dantesc și-un alt sens, general uman, care ne poate îmbogăţi. Dacă Dumnezeu vrea, putem învinge obstacolele spre a merge mai departe și nu trebuie să ne facem griji. 16 octombrie 2010 Un caz de obraz. Gros. (1) Am intrat azi într-o librărie din centrul Clujului să văd ce mai e nou pe rafturi. Mi-a căzut sub priviri volumul lui Paul Goma, Scrisuri I (1971-1989), apărut recent la Ed. Curtea Veche. Ştiam că autorul publicase deja Scrisuri (1972-1998), la Ed. Nemira, în anul 1999, o carte mare și lată, de peste 600 pagini, reunind publicistica sa polemică. Aceasta de-acum avea tot cam pe-atîtea. Mi-am zis c-o fi ediţia a doua, cu ușoare modificări. Am căutat la cuprins și am observat surprins că, în realitate, aici se află mare parte din corespondenţa militantă a lui Paul Goma, publicată deja în Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru. Acuma, sigur, dacă un autor decide în 2010 să-și recupereze cartea apărută în 1995 și s-o relanseze sub titlul alteia, din 1999, e dreptul lui cel mai sfînt să-și ia publicul la mișto. Dar probabil că, dacă mi-aș cumpăra dintr-o librărie Fraţii Jderi și aș vedea, pe parcursul lecturii, că între coperţi mi s-a băgat Neamul Şoimăreştilor, aș rămîne perplex. 232 În timp ce răsfoiam noua apariţie, mi-am amintit de micile detalii dezbătute cu Goma, acum 15 ani, în legătură cu problemele specifice ale editării. De pildă existau cîteva epistole doar în franceză, una doar în engleză – cum să procedăm? Rămîneau așa? Sau trebuiau dublate de eventuala mea traducere (întrucît originalul românesc se pierduse)? Autor și editor am optat, pe-atunci, pentru această din urmă soluţie. Mi-am zis să văd ce variantă a adoptat editorul de-acum. Deschid la scrisoarea către președintele Ronald Reagan, care aici nu mai apare în engleză, ci doar în română. Stupoare. Nota de subsol anunţă: traducere de Laszlo Alexandru. Sar la scrisoarea către Danielle Mitterrand – aceeași situaţie: a dispărut “originalul” francez, iar versiunea română e în traducerea mea. La fel și epistola către Michel Morcrette. Nu e prima dată cînd aflu abia într-o librărie, răsfoind cartea în faţa raftului, că rodul muncii mele de traducător a fost pus la dispoziţia publicului, fără ca eu să fi fost măcar anunţat. (Mi s-a-ntîmplat deja cu romanul Ai toată viaţa înainte, de Romain Gary.) Dar e cu siguranţă o premieră absolută să constat că autorul care, pe de-o parte, mă porcăiește cu redutabilă energie, inventînd pe bandă rulantă cele mai strașnice nemernicii pe care le-aș fi comis, îmi exploatează pe de altă parte, în mod tacit și interesat, activitatea intelectuală de odinioară. Ăsta e șarmul inconfundabil al lui Paul Goma. Îi pare foarte normal să mă tîrască prin tribunale, pentru că i-am semnalat – cu ample citate – că a devenit de-un antisemitism dezgustător. În schimb dacă l-aș chema și eu în faţa judecătorului, pentru că a șparlit traducerea mea și a vîrît-o în cartea lui, fără să-mi ceară acordul, s-ar lamenta probabil că iar e persecutat de oculta evreiască internaţională… 17 octombrie 2010 Un caz de obraz. Gros. (2) Mai era ceva lume prin librărie, mă dureau picioarele și naveam unde mă așeza, era zăduf, așa că n-am stat să puric în de233 taliu cartea. Mi-am azvîrlit în treacăt privirile asupra paginilor “în traducerea” mea. Îmi sunau ciudat. Nu le-am recunoscut. Mi-am zis să verific totuși, înainte de-a trage concluzii pripite. Mesajul lui Paul Goma către Danielle Mitterrand, în versiunea mea din 1995, debuta astfel: “Doamnă, / Mă adresez dumneavoastră, apărătoare de frunte a drepturilor omului în America Latină…” (p. 177). În recenta apariţie – de care nu știam și pe care n-am autorizat-o –, epistola începe astfel: “Madame, / Mă adresez dumneavoastră…” etc. Tot prin anii aceia tradusesem, ce-i drept, și romanul lui R. Gary, a cărui protagonistă era Madam Roza, o bătrînă fostă prostituată care îi creștea, cu multe sacrificii, pe plozii abandonaţi de tîrfe. Acolo n-am avut nici o reţinere și am tradus franţuzescul “Madame” prin românescul “Madam”. Dar cu siguranţă nu mi-aș fi permis niciodată așa ceva, în debutul unei scrisori oficiale, adresate soţiei Președintelui Franţei! Epistola către Ronald Reagan începea astfel: “Dear Mr. President, / As a person who has benefited from the existence of Radio Free Europe…”. Eu am zis așa: “Stimate Domnule Președinte, / Ca o persoană care a beneficiat de existenţa postului de radio Europa liberă…” (p. 170). Citesc în ediţia recentă: “Ca cineva care…”. Vreau să-mi asigur cititorii că n-aș fi îndrăznit, ca traducător, încă din prima frază a unui mesaj solemn, să-l trimit pe Președintele S.U.A. să se… cace. N-am mers cu lectura mai departe. Bănuiesc că prea-inteligentul editor al prea-cinstitului autor a băgat și alte multe cacofonii, imbecilităţi ori stîngăcii stilistice, că doar ele nu mergeau în contul lor, ci al fraierului de traducător, indicat limpede la subsol. Le-aș fi mulţumit, dacă s-ar fi abţinut complet. Prin urmare vreau să declar aici limpede. Cu recenta ediţie a lui Paul Goma nu am nici în clin, nici în mînecă. Tot mai frapanta derivă profesională a scriitorului mă înduioșează – iar cea morală mă oripilează. 234 18 octombrie 2010 La moartea unui concept Recenta vizită a Hertei Müller în România, declaraţiile sale tăioase și întîlnirea cu cititorii de la Ateneul Român au avut darul de-a readuce în discuţie o idee delicată, cu totul specifică plaiurilor mioritice: rezistenţa prin cultură. Gabriel Liiceanu ar fi apărat-o, dar premianta Nobel i-a retezat-o. Nicolae Manolescu a cam zigzagat-o, cum îi stă-n fire de-o vreme: a lăudat-o pe scriitoare în România literară, dar i-a înjurat ideile prin Adevărul. Eternul dilematic Andrei Pleșu, în tandră coabitare cu toate fronturile, a înnădit și el un articol unde, în prima jumătate, se disociază (“un scriitor care a scris cărţi bune… nu poate afirma, orgolios, că ar fi «rezistat» prin scris”), iar în a doua jumătate se asociază (“Da, am rezistat prin samizdatul prieteniei, al celor șapte ani de-acasă, al comeseniei și convivialităţii”). Cine vrea să priceapă, aleagă ce-i place! Andrei Pleșu, el, și-a făcut datoria de-a se da cu rolele prin altă idee incomodă. Pe acest fundal de zbateri și clarificări, își face apariţia academicianul Dan Berindei, care se-ntreabă direct și ne răspunde viguros: “A existat sau nu rezistenţa prin cultură? Categoric, a existat și fără existenţa ei cultura acestei naţiuni ar fi pierit”. Bun, asta am înţeles-o. Şi cum s-a manifestat ea? Care i-au fost reprezentanţii? Păi, iaca, de-o pildă, Adrian Păunescu a stîrnit ample ecouri cu Nedreapta gramatică. Au fost apoi “filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, care au transmis către sute de mii de români realităţi care fuseseră ocultate timp de aproape două decenii”. Ba chiar însuși opinionistul, “în revista Studii am publicat un articol, cu 53 de ani în urmă, în care susţineam că liberalii radicali – în frunte cu C.A. Rosetti și I.C. Brătianu – erau partizani ai eliberării clăcașilor și ai împroprietăririi lor, ceea ce era adevărat, dar și opus liniei impuse de Mihai Roller”. Ca urmare a acestei formidabile îndrăzneli, Dan Berindei a fost “supus atunci criticilor Scînteii și ale Luptei de clasă și chiar într-un editorial al revistei în care publicasem articolul”. 235 Acad. Dan Berindei, pe vremea comunismului, a avut întradevăr o prestaţie zbuciumată. Cu o mînă a rezistat prin cultură, împingîndu-i pe clăcași la înaintare. Iar cu mîna cealaltă a scris numeroase note informative la Securitate, sub numele conspirativ “Băleanu”, și l-a turnat pe propriul său fiu, plecat în Occident. Acum îi redescoperă și-i promovează, în coasta sa, pe ceilalţi doi mari rezistenţi anticomuniști, Adrian Păunescu (artizanul spectacolelor ceaușiste omagiale, pe stadioane) și Sergiu Nicolaescu (făurarul mitologiei naţionaliste comuniste, pe marile ecrane). Dacă admiraţia pentru rezistenţa prin cultură îi poate regrupa, sub aceeași paraploaie ruginită, pe Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dan Berindei, Adrian Păunescu și Sergiu Nicolaescu, înseamnă că, la urma urmelor, conceptul a devenit deja atît de lax, încît a dobîndit valori de laxativ. 22 octombrie 2010 Doctore, vindecă-te! Dacă, prin absurd, Corneliu Zelea Codreanu s-ar fi apucat de pictură – făcîndu-și oleacă de timp între două proiecte de asasinare a adversarilor politici din interbelic –, mai mult ca sigur că s-ar găsi azi niscaiva scriitori patrihoţi care să-l vîre în evoluţia unui curent estetic, care de la Picasso…, avînd în vedere că și Rubens…, întrucît tehnica poantilistă…, dar mai ales tușele viguroase… etc. Din păcate pentru toată lumea, se pare că Zelea n-a prea pictat (decît cu sînge). Eh, nu contează. Noroc că avem un doctor bolnav de antisemitismul cel mai feroce. Nicolae Paulescu a înfiinţat, alături de A.C. Cuza, în 1922, “primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai tîrziu cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creștine și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid”. Un cercetător de azi, prof. Peter Manu, subliniază limpede că “Paulescu a fost vicepreședintele Ligii și șeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara: «România Mare e ca 236 un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sînul ei un parazit de curînd pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cîrciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pîinea de la gura bieţilor Români» (Apărarea Naţională, nr. 2 din 22 noiembrie 1925, p. 3)”. Savantul Paulescu, după cum arată același comentator, a propagat “un discurs antisemit de o josnicie și virulenţă neegalată, înainte și după el, de nici unul din cei ce au aruncat acest fel de gunoaie în spaţiul public român”. Ce noroc că filologul Răzvan Codrescu (frămîntat anterior de Spiritul dreptei, artizan al revistei extremiste Puncte cardinale etc.) și popa Galeriu scot în 2009 taman o crestomaţie de texte ale medicului Nicolae Paulescu! Să vezi și să nu crezi pe-unde se piteau admiratorii medicinei românești! Şi ce baftă pe spiritul public că un gazetar cultural agramat, de calibrul lui Sorin Lavric (encomios nu demult cu adeziunile legionare ale lui C. Noica), delirează mai recent prin România literară în legătură cu “hormonul secretat de pancreas”. Am și eu o mică întrebare către filologii, popii și gazetarii contemporani, care ne-mpletesc o barbă cît o zi de post, agitîndu-se conotativ pe marginea efectelor curative ale penicilinei. Acest Paulescu n-are cumva și niscaiva tablouri pictate? Fiindcă atunci, nu-i așa, dacă ne gîndim că Picasso…, întrucît și Rubens…, care în tehnica sa poantilistă…, cu tușele viguroase… 23 octombrie 2010 Meandrele memoriei (1) Am citit cu mare tulburare povestea lui Marius Oprea (Observator cultural, nr. 532/iulie 2010), privind expediţia sa cu caracter etic-istoric în satul Răchiţele, pentru dezgroparea osemintelor partizanului anticomunist Teodor Şușman. Eroul se pare că fusese ucis mișelește, în anii ‘50, cînd trupele Securităţii se concentrau pe… vînătoarea de vulpi. “Cînd l-am 237 găsit în acea rîpă, în marginea satului Răchiţele, pe coasta care urcă spre dealul unde se află biserica, mortul zăcea cu faţa în jos și cu capul sprijinit pe peretele unei gropi prea strîmte și puţin adînci. Avea cinci gloanţe în trup și un altul în cap și un bolovan mare și greu așezat pe spate, ca și cum ar fi trebuit să nu se mai ridice niciodată de acolo.” Ţăran harnic, înstărit, fost primar și demnitate locală, Şușman se luptase aprig pentru interesele consătenilor săi, ajungînd chiar în audienţă la rege, pentru recuperarea unei păduri din ţinut. Şi-a izbutit! Cu atît mai apăsătoare se dovedește ingratitudinea oamenilor din Răchiţele, care azi îi refuză lui Marius Oprea orice sprijin pentru dezgroparea efectivă a eroului și reabilitarea sa morală. “În rîpa unde l-am căutat pe Teodor Şușman, am primit din prima zi o vizită: preotul Teodor Boc, vărul primar al premierului Emil Boc. Încă din drumul spre Răchiţele, m-a ţinut o jumătate de oră la telefon, încercînd să îmi explice că fac o mare greșeală, că fac dintr-un bandit un erou. I-am spus că eu îmi fac datoria faţă de urmașii mortului, care m-au solicitat să le redau osemintele bunicului lor. Nu s-a sfiit să-mi spună că aprinde lumînări în altar și ne blestemă pe toţi, pentru că ne umplem mîinile cu sînge. Ajunși la Răchiţele, am bătut la multe porţi închise. Ne-au trebuit două ore ca să facem rost de un hîrleţ: popa Boc fusese din casă în casă și i-a ameninţat cu afurisenia pe toţi cei care vor încerca să ne ajute.” Un gest încă mai șocant vine din partea altui localnic: “De îndată ce oasele au ieșit la iveală, a apărut în rîpă un individ pletos și cu părul răvășit, vociferînd, blestemîndu-ne și el. S-a apropiat de groapă și a scuipat peste mort. Îl cheamă Teofil Răchiţeanu și este poet, membru al Uniunii Scriitorilor, «om al satului»”. Însă Marius Oprea își face mai departe datoria, cu toate obstacolele ridicate de lunga perioadă scursă de la crima mișelească, de locuitorii ostili de azi, din satul Răchiţele, de politica naţională defavorabilă: “Teofil Purcel sau Răchiţeanu, dacă vreţi, cel ce a scuipat pe osemintele lui Şușman, a fost profesorul de istorie și mentorul actualului prim-ministru Emil Boc. 238 În luna februarie a acestui an, printr-o Ordonanţă de urgenţă, prim-ministrul Emil Boc a interzis ca Institutul de Investigare a Comunismului să se mai ocupe de descoperirea celor uciși de Securitate și a schimbat conducerea Institutului, care acum se ocupă de «cercetare fundamentală» sub conducerea politologului Vladimir Tismăneanu. Dar eu, ca arheolog, împreună cu colegii mei, continuăm, la sesizarea familiilor, să-i găsim pe morţii uciși de Securitate și ascunși pe cîmpuri, prin rîpe, păduri și munţi. Cum l-am găsit și pe Şușman, supranumit, odinioară, «Tatăl moţilor»”. 24 octombrie 2010 Meandrele memoriei (2) În justiţie există obiceiul ascultării tuturor părţilor implicate într-un conflict (audiatur et altera pars). Cu atît mai recomandabilă este această practică în investigarea corectă a trecutului. Scriitorul Teofil Răchiţeanu intervine cu ample explicaţii legate de reportajul lui Marius Oprea (Din nou despre “Cazul Şuşman”, în Suplimentul “Claviaturi” al revistei Tribuna, nr. 195/16-31 oct. 2010, p. X-XI). Argumentele sale merită de asemeni luate în considerare. “Acest Şușman a fost înainte de 1944 primar, în mai multe rînduri, în Răchiţele. Avea cîrciumă, gatere de tăiat scînduri, din care cîștiga foarte bine. Mulţi cetăţeni din Răchiţele lucrau la el ca zilieri, plătiţi, cel mai adesea, mizerabil. Şușman își sporea prin munca acestor amărîţi averea. Așa s-a conturat așa-zisul său «rai». / Ca primar, în anul 1932, a înșelat satul pe care-l conducea, vînzînd, fraudulos, cîteva sute de hectare de pădure. Răchiţenii erau pe atunci, 99%, analfabeţi, așa că el, știutor de carte, îi manevra după bunul lui plac. Satul a aflat de înșelăciunea primarului lor și l-a dat în judecată. Cu acea ocazie, 300 de răchiţeni în opinci, unii chiar desculţi, au străbătut pe jos distanţa de la Răchiţele la Cluj (circa 80 de km), unde s-a judecat procesul. Prefectul de atunci, Dunca, spre cinstea lui, i-a ajutat pe răchiţeni. Aceștia au cîștigat procesul, iar Şușman, 239 din ordinul prefectului, a fost destituit pe loc din funcţia de primar. Răchiţenii l-au pus în locul lui pe Suciu Pașcu, cel care descoperise tărășenia și pentru care faptă Şușman se va răzbuna cumplit, omorîndu-l în felul în care l-a omorît și pe Petrea lui Indrei.” Autorul anexează la relatarea sa o impresionantă fotografie, cu un numeros grup de ţărani necăjiţi, dintre care unii încălţaţi cu opinci, dispuși într-o sală somptuoasă, în jurul unui pupitru judecătoresc. Legenda pozei spune: “Răchiţeni în faţa Prefecturii din Cluj, în 1932, la procesul cu primarul Teodor Şușman” (p. X). Scriitorul se referă și la asasinarea propriului său tată, de către partizanul anticomunist. “Precizez că tatăl meu, Purcel Petru, zis și Petrea lui Indrei, știa unde se ascund Şușmanii, Securitatea a aflat asta, l-a arestat, l-a torturat sălbatic și l-a obligat să semneze un angajament că va ajuta la prinderea partizanilor. Bietul om îi ducea pe securiști în diverse locuri, dar niciodată acolo unde se ascundeau partizanii, căci știa că dacă aceștia vor fi prinși, vor fi executaţi. Dacă ar fi vrut, tatăl meu ar fi putut determina oricînd prinderea lor, dar nu a făcut-o, fiindcă zicea «nu vreau să am moartea lor pe sufletul meu». (…) Acest Şușman, aflînd de umblările prin munţi ale tatălui meu și necunoscîndu-le adevăratul rost, a hotărît că acesta îi este dușman și și-a propus să-l lichideze, ceea ce a și făcut. Tatăl meu avea atunci 36 de ani, mama 33 de ani și aveau 10 copii, toţi minori. «L-a lichidat» e un fel de a spune. În realitate, Şușman s-a comportat ca un hingher. Tatăl meu a fost dezbrăcat complet, iar Şușman, cu un cuţit, i-a tăiat, pe viu, nasul, urechile, i-a făcut «buzunare» în piele și a pus în ele sare pentru ca suferinţele să-i fie cît mai mari. Același lucru a făcut Şușman și cu un alt cetăţean, Suciu Pașcu, ceva mai tîrziu. Amîndouă cadavrele au fost aruncate într-o văgăună a munţilor, de unde nimeni nu le-a putut recupera pînă astăzi. (…) Acest Şușman, prin felul său de a se comporta, nu era «tatăl moţilor» cum zice Marius Oprea, ci, zicem noi, «tatăl hoţilor».” 240 25 octombrie 2010 Meandrele memoriei (3) Îmi amintesc că Michael Shafir sublinia, în mod inspirat, că “în postcomunism asistăm la ciocnirea memoriilor”. În dezgheţul produs după șirul de dictaturi succesive, se creează o adevărată suprapunere de voci care urlă în suferinţă. Toate victimele resimt imperativul mărturiei, stringenţa reparaţiei morale. Uneori este inevitabil ca mesajele lor să se contrazică, punîndu-l pe cercetător în faţa unei uriașe dileme etice. Cine o fi fost cu adevărat Şușman? Erou anticomunist neînfricat din munţi, ucis mișelește de trupele de Securitate? Sau mic despot local, care și-a escrocat fără scrupule comunitatea ce l-a investit cu încredere și și-a omorît în chinuri groaznice consătenii? Greu de spus limpede în acest moment. Cum la fel de dificil este să judecăm tranșant, bunăoară, situaţia unui Ion Gavrilă Ogoranu, autor al amplului ciclu memorialistic, în șapte volume, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Cine a fost el de fapt? Înverșunat partizan anticomunist, refugiat timp de decenii prin munţi și în viaţa subterană, propulsat de mirabilele idealuri ale cinstei și jertfei? Sau legionar pătimaș, ce nu-și ascundea convingerile fanatice (plasate pe cealaltă extremă!), mort și îngropat în 2006 sub steagul verde și cu salutul fascist al camarazilor? Probabil că dezgroparea cadavrelor nu e suficientă pentru limpezirea judecăţilor morale asupra trecutului. Marius Oprea face un lucru foarte util, în efortul său încăpăţînat de-a scoate la suprafaţă povești întunecate, de crimă și trădare. Dar, pentru un adevărat istoric, el ar avea obligaţia de-a le înfăţișa cititorilor toate aspectele încurcate ale realităţii, în întreaga lor diversitate. 26 octombrie 2010 Meandrele memoriei (4) Tot astfel cum o minimă deontologie i-ar pretinde, firește, să nu-și braconeze rezultatele știinţifice în scopuri militant-politice. Marius Oprea a fost un timp demnitar al statului român, 241 în virtutea adeziunii sale la un partid politic (liberalii). Cînd partidul lui a părăsit guvernarea, Oprea și-a păstrat o vreme postul, atacînd administraţia și pe noii săi colegi, “din interior”. Demis din funcţie, în conformitate cu ritualul jocului democratic, arheologul și-a dublat eforturile critice la adresa adversarilor – lucru întrutotul scontat. Eu unul refuz totuși să-i respect strategiile legate cu aţă albă: iei un adevăr controversat (Şușman – bandit sau martir?), ne prezinţi un singur aspect al său, cu indiscutabilă vînă patetică, după care conchizi că primul-ministru te-a demis cu reacredinţă, fiindcă a vrut, dragă Doamne, să blocheze cercetarea crimelor comuniste. Liberalii nu-l pot denunţa, cu neostoită indignare, pe Băsescu fiindcă a condamnat crimele comunismului doar spre a-și face capital politic – atîta vreme cît și Marius Oprea procedează exact la fel: își exploatează expediţiile istorice restitutive, pe teren, spre a izbi cu ele în plan politic. Morţii trecutului merită respectul privirii limpezi, nealterate de ceaţa pasiunilor politice ale prezentului. P.S. Pînă la urmă, totuși, cum a murit partizanul Şușman? “Trădarea, pe care o pedepsise și de care s-a temut, nu l-a ocolit. Adăpostit în șura lui Teodor Moldovan din Răchiţele, a fost găsit de acesta dormind acolo. Moldovan s-a dus de îndată la Securitate și a anunţat că la el în șură doarme un om cu o armă. 18 securiști și miliţieni au înconjurat șura și au deschis focul. Ca măsură de precauţie, aveau cu ei șapte cîini de urmărire, astfel dresaţi, încît să atace omul. După o vreme, s-a așternut tăcerea” – după cum ne povestește, cam senzaţionalist, Marius Oprea? Sau mai curînd astfel: “Auzind Şușman de această dezlănţuire diavolească împotriva consătenilor săi, s-a hotărît să pună capăt terorii prin sacrificiul său suprem. Astfel, a venit în sat, s-a adăpostit în șură și a trimis un copil cu un bilet la miliţie, informînd unde se află. Securiștii au năvălit ca la un atac împotriva unei mari formaţii inamice și au găsit… un Om, care se împușcase” – după cum ne comunică ziaristul Virgil Lazăr? 242 31 octombrie 2010 Umberto Eco – un nou roman Autorul colosalului succes Numele trandafirului își continuă aventurile în domeniul romanului gotic, anunţînd în aceste zile o nouă apariţie: Cimitirul din Praga. Prezentarea promite surprize la fel de numeroase ca odinioară, căci este vorba despre “un nou roman poliţist, plasat într-un context istoric. De-a lungul secolului al XIX-lea, între Torino, Palermo și Paris, găsim o satanistă isterică, un abate care moare de două ori, cîteva cadavre într-un canal parizian, un garibaldin care se numea Ippolito Nievo, falsa chitanţă a lui Dreyfus către ambasada germană, evoluţia acelei minciuni cunoscute sub numele de «Protocoalele Bătrînilor Înţelepţi ai Sionului», care îl va inspira pe Hitler în crearea lagărelor de exterminare, iezuiţi care conspiră împotriva masonilor, masoni, carbonari și mazzinieni care sugrumă popii cu maţele proprii, un Garibaldi bolnav de artrită și cu picioare deformate, proiectele serviciilor secrete piemonteze, franceze, prusace și rusești, măcelurile din Parisul de pe vremea Comunei, descoperiri oribile de criminali care, în arome de absint, planifică explozii și revolte de piaţă, falși notari, testamente mincinoase, confrerii diabolice și mise negre. Un excelent material pentru un roman-foileton de secolul al XIX-lea, de altminteri ilustrat ca foiletoanele de pe-atunci. Un amănunt: cu excepţia protagonistului, toate celelalte personaje din acest roman au existat cu adevărat și au făcut ceea ce-au făcut. Ba chiar și protagonistul face lucruri care au fost făcute cu adevărat, doar că face și multe altele, care probabil că au avut alţi autori. Se întîmplă însă că, printre servicii secrete, agenţi dubli, ofiţeri vicleni și feţe bisericești păcătoase, singurul personaj inventat din această poveste este cel mai adevărat dintre toate”. 3 noiembrie 2010 Scîrba noastră şi mînia / Ceauşescu – România! (1) Recentul film al lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae 243 Ceauşescu, ridică mai multe categorii de probleme. Ele merită trecute succint în revistă. În grijulia societate postmodernă, obligată să recicleze totul, pornind de la gunoaiele menajere, ce sfîrșesc reambalate și recoafate, filmul despre dictatorul român vine să ilustreze cunoscuta zicală: “a face din căcat bici”. Fiindcă tot un deșeu toxic îl constituie și deceniile de grobiană propagandă comunistă, în mijlocul căreia artistul s-a scufundat ca peștele în apă, spre a ne aduce sub nas “un joc secund, mai pur”. Faliţii economiei de piaţă scobesc azi la ghena dintre blocuri. Tot astfel, statutul ambiguu pe care-l îmbracă producţia cinematografică – la intersecţia dintre artă, distracţie și propagandă – permite revizitarea ideologiei sucombate, într-un excurs care-și păstrează tot echivocul. Nostalgie? Admiraţie? Ironie? Restituţie? Cîte puţin din toate. Ambiguitatea este, în orice caz, trăsătura capitală, plasată la temelia întregului edificiu. Tot așa cum, de pildă, eu n-aș putea, în deplină bună-credinţă, să scriu/filmez/pictez autobiografia lui Andrei Ujică – nici regizorul nu mă va convinge că, azvîrlind pe marele ecran trei ceasuri interminabile cu mutra celui mai detestabil român din secolul trecut, el unul a fost perfect obiectiv. Că a lăsat imaginile să vorbească de la sine. Că n-a intervenit în configurarea mesajului. Neutralitatea (mimată) este deja o formă de partizanat. 4 noiembrie 2010 Scîrba noastră şi mînia / Ceauşescu – România (2) Recuperarea produselor expirate e consonantă cu perioada prin care trecem. Însă o altă caracteristică esenţială a momentului nostru, în ce privește comerţul de informaţie, ar trebui să constea în polifonia și imparţialitatea perspectivei. Or, la acest capitol, filmul lui Andrei Ujică a rămas blocat în trecutul oribil pe care ni-l resuscitează. Regizorul se mulţumește să pescuiască prin portofoliul cinematecii propagandei, restituindu-ne, după caz, monstruozităţi ori mici picanterii ale protipendadei 244 de odinioară. Totuși, România comunistă n-a echivalat doar cu faciesul dictatorului – tot mai descărnat și înverșunat, pe măsura trecerii vremii. La fel de semnificativă, dacă nu cumva mai importantă, ar fi fost prezentarea efectelor pe care deciziile ceaușiste le-au produs asupra vieţilor noastre și ale părinţilor noștri. Precum și asupra puţinelor personalităţi care au avut curajul de-a i se împotrivi. Remarcile lui Andrei Pleșu, în această ordine a lucrurilor, sînt extraordinar de precise și întemeiate: “Nu pot privi documentele vieţii lui ca pe un spectacol «interesant», nu mă impresionează drăgălășeniile lui domestice (nici cultura muzicală și tandreţurile familiale ale ofiţerilor naziști), nu reușesc să analizez filmul lui Andrei Ujică drept exerciţiu de «discurs nonficţional». Ideea că Nicolae Ceaușescu avea și un «ce» uman, că, împreună cu doamna, credea sincer, neduplicitar, în marxism-leninism și în viitorul de aur al comunismului, că, în definitiv, a fost un self-made man, înșelat de istorie, toate astea mă lasă rece. Ba nu! Mă contrariază! Eu ţin minte, de pildă, niște catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decît șantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decît cîteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vînătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului și de la Brașov, pușcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma și multe altele, de același fel, dar în film n-am văzut decît mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi și spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curînd ridicolă decît criminală. Ştiu că totul e spus cu un fin subton de ironie, că filmul se cheamă «autobiografie» și prezintă lucrurile din unghiul arhivei oficiale, că există o «banalitate a răului». Dar din filmul acesta, Ceaușescu, deţinător al puterii absolute, iese binișor, iar populaţia care o suporta iese prost. El e «autentic», sincer, bine-intenţionat, în vreme ce noi eram, toţi, ipocriţi și lingăi. Admit 245 că pentru cei care au trăit epoca, «subînţelesurile» regizorului sunt limpezi. Dar pentru newyorkezi, pentru generaţia tînără și pentru nostalgici, perspectiva asupra ceaușismului e aceea a unui caraghioslîc duios”. Sub pretextul abordării monografice, chipurile din “interior”, colajul interminabil de imagini proiectate pe marele ecran ne prezintă un nemernic în diversele sale momente de viclenie, cinism, ironie, tandreţe, jubilaţie sau decădere. Întrucît victimele sale lipsesc, însă, cu desăvîrșire, ni se confecţionează impresia că asistăm la o reprezentaţie bufă, a unui teatru de marionete. Ceea ce nu este adevărat. Efectele – mentale, morale și civilizaţionale – ale ceaușismului ne luptăm chiar și-n ziua de azi să le depășim. De pe Marte sau din Lună, probabil că dictatorul dîmboviţean arată așa cum l-a văzut Andrei Ujică. Dar societatea românească i-a resimţit nocivitatea, pe propria sa piele, de-a lungul a cel puţin două generaţii (fără a mai lua în considerare și sechelele postume). 5 noiembrie 2010 Scîrba noastră şi mînia / Ceauşescu – România (3) Dar nu numai efectele produse de nefasta dictatură ceaușistă sînt trecute sub vălul Mayei. Cauzele, care-au împins la instaurarea ei și la diversele opţiuni falimentare, de-a lungul deceniilor, sînt de-asemeni omise. Asta se vede încă din primele imagini ale filmului, care zăbovesc pe leșul lui GheorghiuDej și alunecă peste chipul imberb al lui Ceaușescu, aferat în jurul catafalcului. Cum a ajuns el tocmai acolo? Ce căuta acel tinerel, de unul singur, printre staliniștii albiţi la păr, de cîte nemernicii văzuseră și făcuseră? Să fie oare adevărată bîrfa că junele peltic și-a datorat fulminanta ascensiune raporturilor homoerotice cu scumpul defunct, pe vremea cînd își petreceau zilele după gratii la Doftana? Andrei Ujică n-a găsit, firește, răspunsuri la această ipoteză, prin arhivele propagandei pe celuloid. Așa că își structurează discursul inspirîndu-se, parcă, din versurile lui Nichita 246 Stănescu: “El începe cu sine și sfîrșește / cu sine. / Nu-l vestește nici o aură, nu-l / urmează nici o coadă de cometă”. Discursul critic e supărător și frivol, atunci cînd ne propunem reșaparea unui mit, din cioburile, șabloanele și etichetele componente, spulberate cu ocazia revoluţiei. În absenţa lumii reale, care nu și-a găsit locul prin Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, acuzaţiile răspicate ale procurorului la proces, privind înfometarea, împingerea la disperare și decimarea prin subdezvoltare a populaţiei României sună – Doamne ferește – ca o impietate. În fond, ei n-au fost decît niște bătrînei cumsecade, care ne voiau tot binele. Confruntaţi cu reproșurile vehemente, Leana își înoadă broboada sub bărbie, iar Nicolae orăcăie răgușit: “Falș! Nu răspund decît în faţa Marii Adunări Naţionale!”. Păcat că, înaintea genericului final, nu s-a auzit răpăitul mitralierelor. P.S. Dacă Andrei Ujică va avea cîndva intenţia să-și rotunjească documentarea, îl voi conduce pe strada Moţilor din Cluj, la poalele dealului ce urcă spre Mănăștur. Acolo a fost împușcată mortal Luminiţa Mișan, în timp ce alerga să se adăpostească din faţa gloanţelor, în seara zilei de 21 decembrie 1989. Era o tînără frumoasă, de 21 ani, cu părul lung, care a agonizat horcăind pe trotuarul din dreapta, în faţa farmaciei. Singura ei vină a fost că a îndrăznit să strige “Jos comunismul!”. Dar asta n-avea cum s-o afle regizorul, din arhiva de protocol a Partidului Comunist Român. 28 noiembrie 2010 Înţelepciune de pe internet Meditaţie care circulă în mediul virtual: “Dio ci aiuta sempre, solo che a volte non capiamo come ci sta aiutando” (Dumnezeu ne ajută mereu, doar că uneori nu pricepem cum anume ne ajută). 247 1 decembrie 2010 Despre eroi şi morminte Citesc în presă că tocmai s-a inaugurat la Alba Iulia primul bust al lui Adrian Păunescu. Informaţia pesemne că e inexactă, căci somptuosul poet se grijise deja, încă din timpul vieţii, săși tragă statuie într-un sătuc oarecare, în vecinătatea celei a lui Dinu Săraru. De data asta, însă, e vorba de-un oraș cu pretenţii (oare?), care a finanţat gargara din banii Consiliului Local și ai celui Judeţean. Din fotografie nu-mi dau seama dacă bustului i s-au pus la loc, pe piept, și flegmele încasate în decembrie 1989. E bine să luăm seama cine pe cine onorează, pentru a înţelege nivelul moral al unei comunităţi. Acum 15 ani, cînd publicam cu elevii revista Amici și o trimiteam prin poștă la diverse adrese din România, am descoperit cu uluire că, la București, exista școala generală “Eugen Barbu”. M-am întrebat pe-atunci, în sinea mea, ce anume puteau să studieze copiii într-o asemenea instituţie. Cum să plagieze mai fără obraz? Cum să slujească mai zelos un regim dictatorial? Cum să terorizeze mai eficient o comunitate de scriitori? N-am găsit răspuns la întrebările mele și nici nu știu dacă școala aia mai există acum. Pe de altă parte, o fostă colegă din Timișoara îmi scria, cu cîţiva ani în urmă, că, lîngă blocul în care locuiește, tocmai se inaugurase strada “Doina Cornea”. M-am gîndit iarăși la ciudăţenia că, în Cluj, din cîte știu, încă nu avem o străduţă, piaţetă, grădiniţă sau alee cu numele “Doina Cornea”, în schimb ea există deja pe malul Begăi. Pesemne că timișorenii au preluat mai multă înţelepciune, din lecţiile de curaj ale disidentei anticeaușiste, decît propriii ei concitadini. E totuși semnificativ că, în România europeană, poetul pupincurismului comunist se cocoaţă deja pe soclu, contra cronometru după secunda decesului, în schimb adevăraţii eroi care atunci s-au sacrificat, azi supravieţuiesc subexistînd. Spune-mi pe cine cinstești, ca să-ţi spun cine ești. Cînd voi mai 248 avea drum cu mașina într-acolo, voi avea grijă să evit Alba Iulia pe centura ocolitoare. 4 decembrie 2010 Limba română pe Facebook O adolescentă îi scrie alteia, cu entuziasm: “te lovesc. esti o scumpa”. Cealaltă îi răspunde cu aceeași înflăcărare: “ms. si eu te lovesc”. O senzaţie acută de stupoare și impresia că sensurile fug pe-alături. Bine-bine, ms. probabil că e “mersi”. Dar de ce să “lovești” pe cineva care ţi se pare o scumpă?! Iar aia să fie încîntată?… Am nimerit oare în mijlocul unei conversaţii sado-maso? Abia după minute bune pricep că “te lovesc” e traducerea pentru “I love you”. Deh… Asta e limba română pe Facebook… 5 decembrie 2010 Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea? (1) Ţin minte aproximativ că, în anii copilăriei mele, se dădea un serial comic american la televizor, parcă duminica la prînz. Cu titlul bizar “Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea?”, ne prezenta noi și noi aventuri casnice ale unei familii unde femeia, Samantha, mișcă din nas pentru a scoate familia din impas. E vorba cumva de spălatul vaselor? Curăţenia generală? Schimbarea garderobei? Zîna cea bună își face instantaneu datoria. Soţul asistă mereu nemulţumit la aceste performanţe, el e împotriva practicilor oculte, consideră că nu i se cuvin avantajele nemuncite, își ceartă femeia, de fiecare dată cînd aceasta mai rezolvă o încurcătură. Exasperarea lui sporește, atunci cînd le vine în vizită soacra-vrăjitoare (la propriu și la figurat). Iar cînd și fetiţa lor începe să-i pedepsească pe prichindei, la grădiniţă, cu ajutorul paranormalului – neavînd dexteritatea mămicii, ea trebuie să-și miște năsucul cu ajutorul mîinii pentru a face vrăjile – agitaţia sterilă a bietului tată de familie ajunge la culme. 249 În realitatea comunistă deprimantă, serialul american, frivol și insolit, făcea notă discordantă. Mi-am amintit de el în aceste zile, aruncîndu-mi ochii pe recentele însemnări de jurnal ale lui Paul Goma, publicizate pe internet. Disidentul de odinioară, care părea nemulţumit de întregul univers ce-l înconjoară, găsește și motive de satisfacţie: “Ion Coja merită felicitările tuturor celor de bună credinţă”. Literalmente. Goma se complace fără șifonare în vecinătatea ideală a lui Adrian Păunescu, la onorurile Academiei din Chișinău. Iar atunci cînd vine vorba despre invectivarea autorilor ce nu-i împărtășesc gogomăniile, își trimite nevasta la înaintare, să spele miraculos vasele din bucătărie: “Nu-mi iese din minte – și din suflet – prietenul Laszlo. (…) Ana – care îl preţuia, îl «adora», după rafala de invective, nemaideslușind în discursul furios decît «minciuna Goma», a oftat și a decretat: / «Laszlo al nostru a devenit un puţoi isteric.» / Şi așa a rămas în Analele Noastre, transnistrologul”. Mde. Ce-ai putea oare să-i explici pensionarului care, privindu-te din peluza populată afectuos cu Vadim, Păunescu și Coja, se ascunde după umerii nevestei pentru a te insulta grobian? Să-și rînească singur? A se slăbi, Paulică… 6 decembrie 2010 Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea? (2) Dacă aș avea și eu în vene voluptatea fabulaţiei, nu mi-ar fi greu să inventez la minut o întîmplare cu vecinii de la bloc, care m-au sfătuit încă de mic copil: Măi băiete, să nu-ţi faci de lucru cu Bărbosul care se înscrie în Partidul Comunist pentru a lupta mai eficient împotriva Secretarului său General. Să nu-l bagi în seamă pe Gomiţă Minciuniţă, care ieri îl persifla pe dictatorul Ceaușescu, iar azi îl linge pe dictatorul Antonescu; pe-acela care plînge lacrimi cît fasolea pentru victimele basarabene, dar împroașcă venin împotriva victimelor evreiești ale basarabenilor. Să nu-l iei în serios pe cel care se afirmă tată de evreu, dar neagă producerea Holocaustului în România 250 (“Doar știm, avem și hîrtii[,] și ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” – vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, București, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Să nu legi prietenie cu Smucitul care – pentru a încuraja Libertatea Cuvîntului și Drepturile Omului – îi dă în judecată pe toţi cei care nu-i acceptă ciudăţeniile. Să nu te superi excesiv pe cel care te consideră, în scris, un “puţoi isteric”, dar te cheamă la tribunal – el pe tine! – fiindcă l-ai insultat și l-ai calomniat. După ce-ţi mai trece întrucîtva scîrba, devine totuși amuzant să constaţi cum judecă Paul Goma lumea și viaţa prin prisma șliţului. Întrucît n-am fost de-acord cu antisemitismul lui revoltător, sînt caracterizat, de el și de nevastă-sa, prin intermediul organului sexual cu pricina. Şi de ce m-am disociat, oare, de gîndirea lui totalitară, nespălată? Foarte simplu, dacă e să-l credem pe Goma: fiindcă am o iubită evreică. (“Îl întrebasem – pe-atunci comunicam prin poștă – ce i se întîmplase «între timp», fiindcă era vizibilă detracarea «aparatului» – cumva… «noua sa iubită, evreică» l-a întors pe dos?”). 7 decembrie 2010 Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea? (3) Întîmplarea face că, pe vremea cînd încă mai “comunicam prin poștă”, îi explicasem foarte limpede lui Paul Goma că eu unul nu-mi formulez punctele de vedere intelectuale, în funcţie de impulsurile sexuale. Şi că, nu, iubita mea de-atunci nu era evreică. Dar, firește, lumea n-are decît să-l creadă pe Monumentul Verticalităţii din Belleville, și nu pe mine însumi, atunci cînd vine vorba despre importantul subiect al originii etnice a partenerelor mele… Fapt este că minciuna cu “amantele” fusese discutată în corespondenţa noastră, foarte explicit, în 1999. Îi detaliasem din nou subiectul, în subsolul eseului Paul Goma antisemit, publicat prin 2004-2005. Iată, însă, că în 2010 îi reproșez lui 251 Goma neobrăzarea cu care mi-a furat munca de traducător și a publicat-o în cartea lui, fără să mă avertizeze, fără să-mi ceară acordul. Cum ar putea răspunde oare, în mod fluent, la această nouă porcărie pe care a comis-o împotriva mea? Simplu. Dezgropînd-o pe precedenta, de-acum 11 ani, și reîncălzindo pentru marele public. Estimez că, prin 2019 și prin 2028, voi afla iarăși din Jurnalul lui Paul Goma că am avut cîndva o amantă evreică… De altfel Goma le servește, în Jurnal, și omagiatoarelor sale o ghidușă anculare de recunoștinţă: “voi scrie mai cu seamă despre femeile mele, cele care au scris suroral despre scrisul meu, indiferent dacă mi-au rămas fidele ori și-au găsit perechea cu altul: Marta Petreu, Nicoleta Sălcudean, Anca Haţiegan, Sanda Cordoș…”. Să-i trăiască lăudătoarele, disidentului cu șliţ! P.S. Dacă-l credem pe Freud, fiecare se fălește cu ce n-are. 12 decembrie 2010 Trash (1) Revista Vatra din Tîrgu Mureș are coperţi lucioase, negre, semicartonate. E o plăcere s-o răsfoiești. Apare cînd și cînd, dar e de obicei consistentă pe tema tratată. Numărul 10-11/2010 își propunea – cum scrie la intrare – să ne lumineze despre “Expertiza comunismului”. O tînără ne privește fix, cu un singur ochi (celălalt îi e astupat de plete). Are gura și urechile acoperite cu o banderolă roșie, ornată cu secera și ciocanul. Aluzia la legea mafiotă a “omertà” e evidentă: “Chi non vede, non sente e tace / vive mille anni in pace”. Înseamnă că vom citi pesemne despre conivenţa dintre comunism și stilul de viaţă mafiot. Au trăit cumva “o mie de ani în pace”, pe vremea comunismului, oamenii care și-au amputat simţurile și simţirea? Coperta a patra e de tot macabră: o stivă de cranii umane rînjite. Mulţi dinţi lipsă, acolo unde fusese gura. Zîmbetul știrb al tigvelor. Sub ele, un citat în engleză: “…there are some lies that lodge so deep in the hopes of man that they can never be killed no matter how many are executed to make the lie true”. Înţelepte 252 cuvinte. Ne mai rămîne doar să deschidem în fine publicaţia, pentru a vedea ce ne comunică despre subiectul anunţat. 13 decembrie 2010 Trash (2) Aici surprizele se ţin lanţ. Nu citim, cum ne-am fi așteptat, o diagnoză asupra hidoșeniilor comunismului. Majoritatea vorbitorilor se apleacă asupra… nemerniciilor anticomunismului. Ni se explică detaliat mîrșăvia intelectualilor care, în activitatea lor știinţifică ori publicistică, încearcă să deconstruiască “fata morgana” bolșevică. Ţinta “cap-piept” e Vladimir Tismăneanu, dar scurte popasuri contondente se produc și în dreptul lui H.R. Patapievici, ori al altor figuri publice, cărora le este condamnată înregimentarea politică din prezent. Printr-o uimitoare răsucire de reper, vorbirea nu se mai face despre unul dintre marile fenomene criminale ale secolului trecut, ci se trece la răfuiala groasă împotriva purtătorilor de imagine de azi. E util de precizat, pentru a se pricepe mai exact dimensiunile făcăturii, că membrii desantului de ciomăgari sînt, în linii mari, aceiași maoiști furioși, a căror neghiobie stridentă s-a revelat – în contextul Raportului Final publicat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – prin lansarea unei broșuri concurente. Huliganii din Iluzia anticomunismului frămîntă sub cizme aceleași noroaie, pe care le-au străbătut din nou pentru a jefui diligenţa cu “Expertiza comunismului”. 14 decembrie 2010 Trash (3) “Pe mine condamnarea comunismului a ajuns pur și simplu să mă dezguste, și asta nu are nici o legătură cu atitudinea mea faţă de comunism” – scrie apăsat condeierul despre care îţi vine automat să te întrebi, îndată ce-i vezi numele prin gazete: așa de tînăr, și deja Şiulea? Așadar investigarea, discutarea și blamarea (măcar în plan intelectual) a utopiei atroce, care a înălţat piramide de cranii, îi repugnă măriei sale, Ciprian253 omul-fără-mîrţoagă. Imoralitatea flagrantă a acestui cinic impenitent e revoltătoare. Şi el continuă, în trombă, astfel. (Acordăm consistente premii financiare cititorilor care vor izbuti să identifice predicatul principal din următoarele două fraze.) “Însă toate jocurile acestea cinice de putere, alianţele lipsite de scrupule, pragmatismul fără limite, lupta urîtă, la baionetă, pentru ceva ce a încetat de mult să mai fie (dacă a fost vreodată) un obiectiv al societăţii și a devenit un obiectiv personal. Modul de un cinism îngreţoșant în care sînt puse să defileze victimele comunismului în scopul autolegitimării și reducerii la tăcere a oricui nu e de acord cu linia oficială.” (Ei? Aţi găsit predicatele care să lege – măcar gramatical – toate aceste vorbe-vorbe? Sau putem conchide că eșecul lingvistic defilează, strîns lipit, în coasta avortului etic?) 15 decembrie 2010 Trash (4) Nu știţi cine e Florin Poenaru? Nici eu nu știu cine e Florin Poenaru. Dar bietul Florin Poenaru are păreri foarte indignate despre faptul că dezastrul comunismului mai poate fi criticat, chiar și după dărîmarea respectivului faliment din ţara noastră. “Această circularitate a memoriei [?] face din anti-comunism o activitate permanentă, practicată mult după dispariţia oricăror urme de comunism din moment ce, nu-i așa, memoria victimelor trebuie păstrată mereu.” Iată un biped bizar, care e nemulţumit de faptul că memoria victimelor comunismului nu e ștearsă instantaneu din catastiful suferinţei colective. Care se miră insolent că orice urmă a crimei nu dispare în momentul succesiv producerii sale. Care interzice dreptul la existenţă pentru un larg evantai de activităţi de terapie socială: istorice, civice, etice etc. Cînd face totuși o jumătate de pas îndărăt, fabulosul Poenaru le impută cercetătorilor că nu întrebuinţează instrumentele călăilor: lupta de clasă. Medicului chirurg i se repro254 șează că nu răsfiră bube verzi peste rana deschisă. “Despre formarea, structura, evoluţia istorică, antagonismele, contradicţiile și luptele acestei clase [muncitorești] nu se suflă o vorbă în anti-comunism.” Ei, da. Cum nu se vorbește nici despre plusvaloare, Anti-Duhring și “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. De altminteri, nici analiștii hitlerismului nu se lasă fraieriţi de teoriile imbecile despre degenerescenţa rasei evreiești… La capitolul de concluzii, haideţi să admirăm și cireașa de pe tort: “anti-comunismul nu este altceva decît o formă muzeificată de uitare, o gălăgioasă punere sub tăcere și o îngropare a trecutului la vedere”. Fix așa, oximoronic. Iar Florin Poenaru e însuși Florin Poenaru. 16 decembrie 2010 Trash (5) Adrian Dohotaru e dintre aceia care, privind flegmatic la mormanul de cadavre lăsat în urmă de regimul comunist, deplînge faptul că, în portretul de grup, mîna criminalului n-a fost pictată suficient de diafan. Prin urmare el deploră “istoriografia vindicativă practicată în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din România”. Nu-i înţeleg, zău, tulburarea. Ar fi suficient să refacă el însuși, din perspectiva torţionarilor, cronica anilor tulburi. Ar fi liber să ne vorbească pe nerespirate, cum fac unii dintre tovarășii săi de idei, despre intenţiile nobile, idealurile luminoase, dificultăţile proletare și frăţia universală dintre popoarele progresiste. Dar nu. El combate faptul că Vladimir Tismăneanu și colegii “eșuează în asumarea unei scheme interpretative, a unei baze epistemologice pentru a opera o astfel de pedepsire declarativă a comunismului”. Asumarea perspectivei morale în istoriografie este, prin urmare, făţiș reprobată. Indicarea vinovaţilor ce-au rezultat, în urma cercetării faptelor și a documentelor, e abhorată. Pesemne că Adrian Dohotaru e dintre cei ce suspină cu jale, constatînd că încă n-au reușit să cupleze în postumă frăţietate călăul și victima. El ar vrea, demagogic, să 255 pună lupul și mielul să se pupe – rusește – pe gură. 17 decembrie 2010 Trash (6) Alex. Cistelecan învîrte polonicul în cratiţa euro-marxismului volatil. El e nemulţumit constatînd că Vl. Tismăneanu condamnă, la unison, teoria politică șchioapă și practica socială criminală. În revista Vatra, care expune pe coperta sa craniile supraetajate ale victimelor, iar în corpus ilustraţii edificatoare din copilăria traumatizată a trei generaţii (sticle goale de lapte, ziduri de închisoare, statuia lui Lenin în faţa Casei Scînteii etc.), Cistelecan jr. transpiră să ne convingă de splendoarea doctrinei: “nu are nici o importanţă că proprietatea mijloacelor de producţie nu a ajuns nicicînd în mîinile producătorilor, că legea valorii și structura de clasă au domnit nestingherit vreme de decenii”. Că bine le mai zice pătrunzătorul gînditor! Dacă, în comunismul românesc, proprietatea asupra mijloacelor de producţie ar fi trecut cu adevărat în mîinile producătorilor direcţi, pesemne că zidurile pușcăriei din Sighet ar fi fost ceva mai scunde, iar sejurul în spatele lor, oleacă mai confortabil. 18 decembrie 2010 Trash (7) Dan Ungureanu îmbracă, teribilist, maieul peste sacoul cu cravată. Defilează așa, insistent și provocator, prin centrul orașului, spunîndu-le parcă tuturor celor ce-și fac cruci stupefiate: vedeţi? astfel trebuie prezentată – răsturnat – realitatea! Aflăm, prin urmare, o mulţime de noutăţi surprinzătoare de la acest Dan Ungureanu. De pildă nu-i adevărat că democraţia occidentală ar fi învins, iar totalitarismul comunist est-european ar fi fost demolat de evidenţa lucrurilor. Nu, dimpotrivă. “Are loc, după 1990, un fenomen de distorsiune cognitivă: oamenilor de pe stradă le pare că blocul estic a fost învins și blocul vestic a triumfat. E o simplă iluzie optică.” Printr-o lungă serie de amănunte imperfecte, pescuite cu pen256 seta din realitatea proteiformă și accidentată a societăţii concurenţiale, Ungureanu încearcă să ne persuadeze că democraţia nu e cu nimic mai presus decît dictatura. “Ca să luăm doar cazul Statelor Unite, în 1946 a renunţat la colonia sa, insulele Filipine, în 1965 a dat dreptul negrilor să se căsătorească cu femei albe, să studieze la școlile albilor, și chiar să bea apă de la robinetele pentru albi. (…) Pînă în 1972, americanii derulează experimentul Tuskegee, destinat să observe efectele sifilisului netratat asupra unui grup de patru sute de negri. Abia în 1972, Canada abolește legile care impuneau sterilizarea obligatorie a persoanelor considerate debile mintal. În 1965, SUA abolesc legea care interzicea imigrarea «raselor inferioare» mediteraneene, evrei și italieni. Din 1958, persoanele bănuite de simpatii de stînga au dreptul să primească pașaport, în Statele Unite. Personalităţi ca Leonard Bernstein, Arthur Miller și Robert Oppenheimer, Orson Welles și Linus Pauling au fost concediate, hăituite și persecutate pentru ipotetice simpatii politice, în ţara libertăţii cuvîntului și a dreptului individual la un proces echitabil. Charlie Chaplin a fost expulzat din SUA pentru filmul Modern times. Maccarthysmul a eradicat militanţii de stînga din sindicatele americane și le-a dat ireversibil pe mîna Mafiei italiene.” Şi tot așa mai departe. Starea de fapt este cernută secvenţial și manipulată ideologic, în spirit și beneficiu neomarxist. Factologul nărăvaș ar fi trebuit să pornească de la diferenţa esenţială de abordare a dezastrului rămas după al doilea război mondial. Americanii au gîndit și au implementat generosul Plan Marshall, prin care au ridicat de la pămînt economiile occidentale și le-au inclus în circuitul mondial. Rușii au gîndit și au implementat jaful extins al ţărilor est-europene ocupate. În ţara noastră, de pildă, s-au înfiinţat celebrele societăţi “mixte”, prin care bogăţiile locale erau transportate în patria comunismului: Sovromlemn, Sovrompetrol, Sovromcărbune, ba chiar și (vorba lui Goma) Sovromcăcat. Așa se face că o jumătate de continent a propășit, iar cealaltă jumătate s-a prăbușit. 257 Dan Ungureanu e de tot caraghios, înverșunîndu-se împotriva americanilor care au îngrădit, la un moment dat, drepturile unora la imigrare. Cam în aceeași perioadă, ţările socialismului progresist le îngrădeau tuturor cetăţenilor dreptul la… emigrare. E util să privești direcţia în care zboară păsările migratoare, pentru a recunoaște corect punctele cardinale. 19 decembrie 2010 Trash (8) Stilul ăsta de gîndire (“pe bază de viceversa”) nu mi-e complet necunoscut. M-am izbit de el, pe la începutul anilor ‘90. Eram la prima ieșire în Occident, după cîteva decenii de privaţiuni și mizerie ceaușistă. Ușoara mea exaltare se datora poate și faptului că mergeam tocmai în Italia, ţară a cărei cultură o studiasem și începeam s-o predau. Aveam, în sfîrșit, prilejul de-a sta de vorbă cu italienii adevăraţi, să intru în contact cu sonorităţile cotidiene. Lăsam deoparte gîndirea luminoasă a clasicilor, deprinsă din cărţi, pentru a mă familiariza cu felul de-a fi al contemporanilor. După depășirea graniţei, pe cînd traversam Alpii, am admirat uluit pe fereastra trenului peisajul mirific, nemaipomenit. Dar, treptat, atenţia mi s-a întors către la fel de senzaţionalele șosele montane, tuneluri și viaducte care pe alocuri străpungeau stînca, alteori se desprindeau de ea și pluteau prin aer, închipuind arabescuri impresionante. Cu toată firea mea rezervată, nu mi-am putut stăpîni exclamaţiile de încîntare, pe măsură ce trenul avansa prin munte. Un vecin de compartiment, într-o italienească molfăită, a intrat în vorbă cu mine și, cu jumătate de gură, mi-a dat oarecum dreptate în privinţa aspectului impunător al construcţiilor. Totuși – a-ncercat el să mă calmeze dispreţuitor – nu e bine să fiu așa entuziast, fiindcă toate chestiile astea au fost făcute de americani. După război, au venit tocmai în Italia să construiască drumuri și șosele, pe vîrful munţilor. Şi interlocutorul meu improvizat s-a dezlănţuit, într-o filipică logoreică, împotriva yankeilor care le făcuseră 258 lor străzi. Nu i-am putut urmări pînă la capăt logica, dar cu siguranţă mi-a displăcut pronunţia lui italienească. M-am întors către fereastră și am privit mai departe peisajul, străduindu-mă să fac abstracţie de bîzîiala dezagreabilă din fundal. 20 decembrie 2010 Trash (9) Două sînt șmecheriile de raţionament la care Dan Ungureanu recurge, pentru a răsturna sensul realităţilor democratice. Nu percepe valorile de ansamblu și reușitele de sistem, care au fost indiscutabil obţinute, în cadrul democraţiilor, ci scoate în evidenţă și chiar hipertrofiază o pululaţie de amănunte individuale, mai mult sau mai puţin criticabile. În plus, analistul nu compară fapte existente, la un anumit moment dat, pe cele două părţi ale baricadei politice (de pildă, în anul cînd în Statele Unite li se permisese în sfîrșit negrilor să bea apă de la aceleași robinete cu albii, cîte notabilităţi românești muriseră deja în pușcăria de la Sighet?), ci închipuie un Eden ipotetic, la care raportează imperfecţiunile occidentale. Aceeași fărîmiţare tendenţioasă a percepţiei totalităţii o practică Dan Ungureanu și atunci cînd se referă la sistemul comunist. El refuză, prin urmare, să vadă ansamblul criminal de concepere și implementare a doctrinei, pentru a remarca satisfăcut unele scîntei ale excepţiilor. “A fost comunismul un totalitarism? Hrușciov a condamnat cultul personalităţii lui Stalin. Nagy Imre în Ungaria și Dubcek în Cehoslovacia au iniţiat reforme care ar fi dus la pluralism, dacă n-ar fi fost înlăturaţi prin invazii sovietice. Abia venit la putere, generalul Wojcech Jaruzelski a preferat să negocieze (cu rea-voinţă, cu brutalitate, dar totuși) cu șefii sindicatului Solidaritatea, deși putea foarte bine să-i împuște. Armata Vietnamului comunist e cea care a înlăturat de la putere regimul bestial al lui Pol Pot din Cambodgea. Mao a fost înlocuit de blajinul și eficacele Deng Xiao Ping. (…) A vorbi despre comunism in abstracto e 259 o prostie. Nici politic, nici economic, în cele opt ţări europene în care s-a instaurat, comunismul n-a avut același sens.” Voi împrumuta, o secundă, raţionamentul pervers al lui Dan Ungureanu, pentru a-l sfătui pe preopinentul meu să nu meargă, Doamne ferește, la spital atunci cînd suferă de-o apendicită acută. Acolo ar putea să dea peste instrumente nesterilizate, medici neglijenţi, asistente morocănoase, saloane aglomerate, infecţii neprevăzute, pene de curent ucigașe, scurt-circuite provocatoare de incendii etc. În schimb, dacă va recurge la vraciul indian, i se vor lipi plante răcoroase peste zona afectată, va aspira fumigaţii exotice exaltante, se va delecta cu tam-tamul ancestral al tobelor ce fac legătura cu Marele Manitu și va încerca viziuni paradisiace, în stare corporală fiind. Dan Ungureanu e farmacistul neghiob, care ne înșiră cu aroganţă pletora de principii active, dar refuză să ne ofere banalul antinevralgic, atunci cînd ne doare capul. 21 decembrie 2010 Trash (10) Alexandru Matei pornește la drum transmiţîndu-ne o cugetare profundă: “Vorbești întotdeauna dintr-un motiv. Altfel, ai tăcea”. Iată o chestiune la care eu unul, pe cont propriu, nu-i sigur că m-aș fi gîndit. Şi care-i aspectul pe care Alexandru Matei ţinea cu tot dinadinsul să ni-l împărtășească, pentru că altminteri și-ar fi ţinut gura? “Nicolae Ceaușescu este, pentru mine, singurul erou cu care am fost contemporan, și ultimul erou al istoriei României. (…) Împușcarea lui Ceaușescu a însemnat, pentru istoria românească, ghilotinarea sacralităţii politicului, echivalentă cu cea a lui Ludovic al XVI-lea în 1793”. După ce stalinistul îmbătrînit în ticăloșii, cizmar fără obiectul muncii și dictator fără scrupule s-a comparat toată viaţa cu Burebista, Ştefan sau Mircea cel Mare, postumitatea îi rezervă surpriza analogiei cu Ludovic. Diferenţa notabilă este că angrenajele propagandei de partid au fost înlocuite, din pricina erodării, cu zelul tîmpeniei individuale a celui ce crede că are 260 motive să vorbească, fiindcă altminteri ar tăcea. E adevărat că, prin clasa a cincea de la școala generală, mă transpuneam și eu în pielea lui Mircea, care-i dădea semeţ replica sultanului: “N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”. Dar idilizarea romantică a trecutului nu m-ar fi împins să rîvnesc la un pașalîc memorabil, pe plaiurile mioritice, doar pentru a-mi mîngîia înflăcărarea patriotismului preadolescentin. Iar exaltarea e, mai totdeauna, însoţită de contradicţie: “Cu Ceaușescu la putere, aveai impresia accesibilităţii nemuririi, pe care numai un regim totalitar o poate, chiar și dacă în mod ucigaș uneori, întreţine. Azi toţi conducătorii sînt făcuţi pe măsura mea. Şi nimeni nu mai e cu adevărat copleșitor”. A susţine că le deschizi semenilor tăi accesul la nemurire, fie și într-un mod ucigaș, e ca și cum l-ai lăuda pe Alexandru Matei pentru imbecilitatea sa inteligentă (sau pentru inteligenţa sa imbecilă, care pînă la urmă tot aia e). Cu menţiunea că zbuciumul contrastelor îl afectează doar pe el însuși, nu și pe contemporanii săi, care n-au a-i suporta consecinţele, pînă cînd purtătorul de păreri nu găsește motive de-a vorbi. Căci altfel ar tăcea. 22 decembrie 2010 Trash (11) “Trebuie să mărturisesc că ceea ce mă fascinase la regimul lui Ceaușescu era spectacolul ordinii, că învăţasem limbajul oficial, iar caracterul lui injonctiv nu avea pentru mine doar valoarea unor cuvinte de tinichea. Ele transmiteau forţă, forţa ordinii.” Dacă asta e ce-i lipsește lui Alexandru Matei, care se frămîntă înnebunit în mijlocul democraţiei actuale de la noi și tînjește după “spectacolul” dictaturii, îi recomand o cură intensivă prin Coreea de Nord. Acolo, în fiecare primăvară, îndată ce dă ștevia, grupuri-grupuri de cetăţeni fascinaţi de “forţa ordinii” se îndeletnicesc să-și adune pe coclauri de-ale gurii pentru zilele următoare, fără a-și mai pierde vremea cu mari întrebări filoso261 fice. Problemele lor ontologice și-au găsit rezolvarea, prin intermediul botanicii. Chiorăitul maţelor acoperă muzica sferelor. Dar agitaţia pășunistă a lui Alexandru Matei poate fi simplu rezolvată, pe cale individuală, printr-o subscripţie în vederea achiziţionării biletului de tren. De ce-ar trebui o întreagă societate să facă stînga-mprejur și să-i adopte, în sunet de trîmbiţe, năzuinţa falimentară? Revista Vatra din Tîrgu Mureș are coperţi lucioase, negre, semicartonate. E o plăcere s-o răsfoiești. Numărul 10-11/2010 stabilește chiar și un subtil dialog expresiv, între coperta a patra, cu stiva de cranii umane rînjite (victime ale comunismului), și multe dintre paginile sale, cu stiva de capete pătrate care ţin cu tot dinadinsul să ne comunice nostalgia lor pentru comunismul care “fuse și se duse”. Diferenţa constă doar în faptul că opinenţii, puși în foaie pe două coloane, par oleacă mai colţoși. P.S. Adineaori s-au împlinit 21 de ani de cînd era cît pe ce să fiu împușcat, în decembrie 1989, pe una din străzile Clujului, în timp ce strigam “Jos comunismul!”. De-atunci încoace, n-am avut motive să mă răzgîndesc. 23 decembrie 2010 Reciproc “Per anni ho dovuto sopportare le mie zie che ai matrimoni di fratelli e cugini si avvicinavano con un sorrisetto e, dandomi una pacca sulla spalla, mi dicevano: - Allora, sarai tu il prossimo? Poi ho iniziato a fare lo stesso ai funerali ed hanno smesso.” (Ani de zile a trebuit să le suport pe mătușile care, la nunţile fraţilor și ale verișorilor, se apropiau cu un mic zîmbet și, dîndu-mi o palmă peste spate, îmi spuneau: - Ei, tu vei fi următorul? Apoi am început să fac și eu așa la înmormîntări și s-au potolit.) – va urma – 262 www.hergbenet.ro www.libraria.hergbenet.ro Herg Benet Publishers Bun de tipar: noiembrie 2011. Apărut: 2011. Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România. E-mail: editor@hergbenet.ro Tipărit în România.