Les entrees royales
în Transilvania şi Banat (sec. XVIIIXIX).
Discurs oficial discurs imaginar
Doru R a d o s a v
în 1936, istoricul Virgil Şotropa publică lucrarea intitulată
Vizite, ospătari
şi omagieri pe vremuri ,
instalând definitiv în
istoriografia noastră o temă recurentă, circumscrisă vizitelor
împăraţilor Vienei în Transilvania şi Banat, studiate mai ales dinspre
oportunităţile oferite de relatările vizitelor imperiale ce focalizau
realităţi româneşti din sec.XVmXIX. Prin urmare, vizitele în sine sau
vizitele ca evenimente erau subsidiare întrun fel interesului
istoriografie întrucât informaţiile furnizate de aceste vizite erau
recuperate sau lecturate univoc prin prisma interesului reconstitutiv al
trecutului lumii româneşti sau în măsura în care aceste vizite proiectau
revendicările populaţiei româneşti la întâlnirea cu împăratul.
1
2
"Intrările regale"*, ca evenimente excepţionale în viaţa unei
comunităţi (oraş, cetate) din Evul Mediu occidental, sau convertit în
teme şi motive ale discursului şi reprezentării circumscrise puterii în
principal, iar subiacent sărbătorii, spectacolului.
Interpretările asupra
acestor evenimente sau aranjat dinspre cel puţin trei direcţii sau
perspective analitice: de istorie, de antropologie istorică şi de
antropologie culturală. Fiecare dintre aceste trei direcţii interpretative
Cf. Arhiva Someşană, Nr. 20, Năsăud, 1936, pp. 213226.
Cf. V. Şotropa, împăratul IosiflI în Districtul Năsăudului,
î n Arhiva Someşană, Nr. 4,
Iosif al Illea, în Arhivele
Năsăud, 1 9 2 6 ; C. Sasu, Jurnalul de călătorie al împăratului
Olteniei, Nr. 3940/1928; I. Negru, Contribuţii la cunoaşterea
Banatului.
Jurnalul de
călătorie din 1773 al împăratului
Iosif al IIlea, în Revista Institutului
BanatCrişana,
XI, iulieaugust 1943; C. Feneşan, însemnări despre românii bănăţeni întrun jurnal de
călătorie din 1817, în Banatica, XII, Reşiţa, 1993; M. P. Dan, C. Feneşan, Informaţii
privind pregătirea celei dea treia călătorii a lui Iosif II în Banat, în Banatica, IV, Reşiţa,
1977; A. Răduţiu, A treia călătorie a lui Iosif al IIlea în Transilvania,
în Crisia, XVII,
Oradea, 1 9 8 7 .
* "Les entrees royales" ca termen consacrat î n istoriografie asimilează în cazul de faţă
şi "intrările imperiale".
1
2
validează aserţiunea că "intrările regale" induc în manifestările lor
istorice şi sociale un set complex semiotic şi semantic . Discuţiile
asupra "intrărilor regale" ca evenimente istorice au fost, în general,
surclasate de analize ale fenomenelor sociale, culturale provocate de
acestea, derulate concomitent cu evenimentul propriuzis, dincolo de
care se pot recupera o serie de semnificaţii istorice, simbolice, politice,
religioase. J. Huizinga accentuează modul în care "intrările regale"
declanşează spectacolul şi manifestările festive la intersecţia dintre
"cuvânt şi imagine". Aceste "intrări regale" erau însoţite de "tableaux
vivants" şi "personnages" ca spectacole teatrale sau înscenări alegorice.
Aceste "tablouri vii" beneficiau de o mare investiţie de fantezie
scenografică, debordantă, în elaborarea de instalaţii sau aparaturi
mecanice adiacente. Astfel, la Paris, în timpul "intrării regale" a
Isabelei de Bavaria, în calitate de soţie a Regelui Carol al VTlea, un
"cerb alb cu coarne aurite şi cu o coroană în jurul gâtului stătea pe un
tron şi ridica în mână o spadă", iar "un înger coboară < <par engins
bien f a i t s > > de pe turlele Catedralei Notre Dame... îi pune o coroană
pe cap şi dispare aşa cum a venit" . Evenimentul intrărilor regale
rămâne, aşadar, cu prevalentă unul vizual în memoria colectivă, iar
impactul fastului străluminează narativismul istoriografie sau
memorialistic.
3
4
Tema vizuală a intrărilor regale era populată, de cele mai multe
ori, cu personaje distribuite în tablouri alegorice ce recompun un
univers mitologic şi legendar. In 1520, intrarea lui Carol Quintul în
Anvers este însoţită de nimfe şi zeiţe, după cum sirenele sunt prezente
în scenele alegorice la intrările lui Ludovic al Vllea sau la intrările lui
Filip cel Bun în Gand, unde sirene înoată goale în apa râului Lys.
Intrările regale descătuşau, aşadar, nu numai imaginaţia dar şi
constrângerile pudorii de la sfârşitul Evului Mediu (nimfe, zeiţe, sirene
în stare de nuditate acompaniază intrările regale). Depăşirea
constrângerilor intervine şi în exemplele în care intrările regale sunt
însoţite de personaje mitologice in ipostaze ce transmit ironia,
L. Marin, De la Représentation,
Gallimard, Seuil, Paris, 1994, p. 4 6 .
J. Huizinga, Amurgul evului mediu, Ed. Univers, Bucureşti, 1 9 7 0 , p. 4 1 6 . Cf. şi Jean
Marie, Apostolidčs, Le roimachine.
Spectacle et politique au temps de LouisXLV, Paris,
Minuit, 1981; Ralph E. Giesey, Cérémonial et puissance souveraine. France, XV XVll"
sičcles, Paris: Armand Colin, 1987.
3
4
carnavalul, burlescul. La intrarea lui Carol Temerarul în Lille, la 1848,
sunt prezente "o Venus obeză, o Iunona slăbănoagă şi o Minervă
cocoşată, cu o coroană de aur pe cap" .
Deriziunea şi persiflarea prezente în aceste scene alegorice
circumscriu infuzia popularului
în scenografia "intrărilor regale" şi
consacră o extensie a acestora în sărbători ale mulţimii, un consum
social al reprezentărilor, modelate în egală măsură de gustul public
emanat de "o ciudată antiteză între o intensă pudoare şi o uimitoare
licenţiozitate" . Aşadar, J. Huizinga îşi derulează analiza intrărilor
regale ca evenimente istorice prin reconstituirea "formelor de viaţă şi
de gândire" de la sfârşitul Evului Mediu.
5
6
Pe aceeaşi direcţie analitică, dar circumscrisă mai exact
perspectivei antropologiei culturale , intrările regale sunt abordate ca
momente ce provoacă sărbători, jocuri în comunitate şi care
particularizează un anumit comportament cultural în lumea citadină
occidentală la întâlnirea cu regi şi prinţi. Intrările regale cu angrenajul
lor sărbătoresc, ludic, sunt secvenţe ale agendei culturale a
comunităţii, ce pun în evidenţă niveluri şi modele culturale de la cele
populare până la cele elitare. Momentul propriuzis al intrărilor regale
se produce şi se reproduce întrun amplasament cultural stabil,
sintagmatic (sărbători, festivităţi, jocuri) al unei anumite comunităţi,
dar ele se petrec şi la intervale neregulate şi reactivează în comunitate
sărbători sau jocuri specifice alimentate de resorturile potenţialului
sărbătoresc existent sau din propensiunea spre sărbătoare a
comunităţii. Intrările regale nu doar furnizează sărbătoare şi, implicit,
comportamente colective sărbătoreşti; ele sunt cu predilecţie sărbători
echivalente sărbătorilor obişnuite din agenda unei localităţi. Ca orice
sărbătoare, intrările regale sunt o ieşire din realitate, de fapt o dublă
ieşire: din diurn în feerie, din cotidian (sau real) întro lume simbolică,
fiind o resuscitare în discursivitatea vieţii cotidiene, a alternanţei
dintre zile de lucru şi zile de sărbătoare întro anumită comunitate .
7
8
Ibidem, p. 4 9 2 .
Ibidem, p. 4 9 1 .
Cf. R. Muchembled, Culture populaire
et culture des élites dans la France
PWXVIIF sičcle), Flammarion, Paris, 1 9 9 1 ; I. Quéniart, Culture et sociétés
dans la France de l'Ouest au XVIII sičcle, Klincksieck, Paris, 1 9 7 8 .
I P. Daviet, Simbolicul în atelierul istoricului, în Mituri, simboluri în
contemporană
(coord. M. Segré), Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p. 2 2 4 .
5
6
7
moderne
urbaines
e
societatea
Intrările regale sau princiare sunt prefaţate de o modelare a
spaţiului social al oraşelor, de o ordonare ideală a acestui spaţiu în
datele unei scenografii sărbătoreşti. "Oraşele se înfăţişează, cu toate
atracţiile lor, după ce se face un pic de curăţenie, măturânduse
murdăriile, expulzânduse trupele de porci, de vagabonzi şi de
mendicanţi. Ramuri şi frunze sunt răspândite pe străzi şi decorează
casele, bisericile. Sau luat toate diligentele şi precauţiile pentru
luminarea oraşului noaptea şi pentru a se evita o surpriză din partea
unor eventuali duşmani" . In această scenografie sunt oferite distracţii
şi, "pentru a minuna poporul, se mobilizau companii de teatru care
reprezentau < < h i s t o r i e s > > cu sau fără cuvinte, jocuri de rime, jocuri
teatrale" .
Alături de aceste oferte culturale, sărbătoreşti, însuşi poporul
produce de foarte multe ori distracţii, spectacole, care preiau în
recuzita lor, dar şi în anecdotica lor, simboluri regale şi princiare
specifice temei intrărilor regale. Cu alte cuvinte, în cadrul acestor
simbolurile
regale. Această preluare a
sărbători se resemantizează
recuzitei şi a simbolurilor regale şi princiare se petrece în prezenţa
regelui, cu ocazia intrărilor regale sau uneori în absenţa lui,
instituinduse astfel o alternanţă vizibilinvizibil a persoanei regale.
Recuperarea simbolică a regelui în sărbătorile populare se înscrie în
însăşi definiţia simbolului, care este "mesajul nevăzutului făcut vizibil
şi care are o valoare participativă"".
9
10
O intrare regală este, înainte de toate, o manifestare simbolică
ce se poate produce întrun loc (oraş, cetate), dar reverberează şi în altă
parte, ştiut fiind faptul că "simbolul integrează depărtarea, diferenţa" .
Intrarea regală se reproduce şi se împărtăşeşte larg, ea concentrează
Ea produce
mecanismele evenimentelor sărbătoreşti paradigmatice.
sărbătoare, organizează spaţiu sărbătoresc, se distribuie simbolic în
personaje care populează scenariul sărbătoresc. "In Valenciennes, în
1520, este organizată o sărbătoare a cartierului Le Sauch cu ocazia
reîntoarcerii lui Carol Quintul în Bruxelles. Fiecare cartier era condus
de şefii lui, care purtau denumirea de... Roi de la bęte ŕ deux dos...
12
3
10
1 1
12
R. Muchembled, op. cit, p. 173.
Ibidem; cf. H. Biehn, Les fętes en Europe,
1 . P. Daviet, op. cit., p. 224.
Ibidem.
Paris, 1 9 6 3 .
prinţ, suveran, marchiz, conte, castelan... Aceste titluri imitau în cadru
sărbătoresc demnităţile nobiliare şi ordinare de la Toisson d'Or, în
particular". Distanţa în timp şi spaţiu a "intrărilor regale" de
sărbătorile petrecute în alt timp şi în alt loc este anulată de încărcătura
simbolică "regală şi princiară" a acestor sărbători. Prin urmare,
prezenţa reală a intrărilor regale este substituită de una simbolică, cu
valori sărbătoreşti similare.
13
Pe de altă parte, asumarea simbolică a intrărilor regale în
fenomenul sărbătoresc comunitar este întreţinută, la intervale mai mult
sau mai puţin regulate, de prezenţa fizică a regelui în cadrul "intrărilor
regale" în comunităţile respective. Intrările regale reactivează această
asumare simbolică, ranforsează potenţialul sărbătoresc şi ludic,
specific culturii populare urbane. Astfel, în acelaşi Valenciennes, în
1548, sărbătoarea intitulată "Principatul Plăcerii", care se derulează
între 1214 mai, este profund oligarhică şi patriciană. Ea imită în toate
punctele intrarea triumfală a împăratului
Carol Quintul la
Valenciennes la 1540, aşa cum demonstrează procesiunile prin care se
primesc străinii în oraş şi atitudinea "Prinţului Plăcerii" la banchetul
din 13 mai. Banchetul este limitat la notabili şi la "companiile de
jocuri", ele însele compuse după "criterii de bani şi respectabilitate" .
Pe de altă parte, în cadrul acestei sărbători se reactivează un arhetip
biblic al "regelui de batjocură", personificat de Iisus Christos, care, în
Duminica Floriilor, era un "rege temporal", de carnaval, după cum în
procesul răstignirii Sale era travestit întrun rege suigeneris, cu mantie
şi coroană de spini pe cap şi apelat ironic "INRI". Acest arhetip
transmite o stratigrafie în percepţia mitică şi simbolică a regelui şi se
alimentează, la rândul său, din sărbătorile care aveau drept temă
"prinţul de mascaradă" din cadrul saturnaliilor romane sau din
sărbătorile din Mesopotamia, în care travestiul şi deriziunea precedau
sacrificiul regal .
14
15
Imitarea intrărilor regale parcurge un traseu cu semnificaţii mai
diverse. Este ştiut faptul că sărbătoarea este o evadare din realitate, este
a vieţii reale, cultivă excesul, iluzia, butaforia şi
o ficţionalizare
travestiul. în acest proces de ficţionalizare rezidă imitarea regelui,
13
14
15
R. Muchembled, op. cit, p. 1 6 9 .
Ibidem, p. 187.
J. P. Roux, Regele. Mituri şi simboluri,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 267.
prinţului, contelui. Această imitare se petrece la nivelul culturii
populare, în ediţie parodică, ironică, iar deriziunea personajelor
imitate este una dintre reţetele sărbătoreşti care construiesc simbolic
intrările regale. "Participarea populară la sărbători în onoarea prinţilor
sau a personajelor importante întăreşte supunerea faţă de acestea, dând
posibilitate maselor să imite modele şi, în acelaşi timp, să le
ironizeze" . Evadarea prin sărbători întrun timp şi spaţiu
iluzoriu,
agrementat savuros de ironie şi deriziune, ca reflecţie populară în
durata lungă asupra unei lumi, a ordinii regale, aristocratice, este, în
subsidiar, încurajată şi iniţiată de strategia puterii de control al
supuşilor, prin mecanismele şi funcţiile defilării implicite sărbătorii. în
cadrul acestor sărbători, "visul de fericire al celor mai umili se
realizează pentru un moment scurt, permiţândulise să înfrunte
pericolele şi problemele vieţii cu un curaj reînnoit şi de a accepta mai
uşor supunerea, subordonarea la care erau supuşi" .
In proximitatea unor asemenea semnificaţii ale sărbătorii se
aşează un interesant şi sugestiv proces de negociere simbolică a
identităţii în cadrul comunităţilor populare, în sensul că, în cadrul
scenariilor şi scenografiilor sărbătoreşti, oamenii simpli îşi înving, îşi
depăşesc barierele identitare din viaţa reală, cotidiană, printrun
travesti regal sau princiar. Această negociere a identităţii în acest mod
transcrie seducţia pe care puterea regală şi princiară o exercită asupra
celor mici, percepută real şi concret în condiţiile intrărilor regale,
seducţie valorizată simbolic în cadrul diverselor sărbători şi
carnavaluri. Astfel, la carnavalul de la începutul Postului Mare de la
Saint Quentin, din 1586, se organizau "companiile de distracţii", în
frunte cu regi şi prinţi: "Roi de la Jeunesse, Roi de Chapels, Prince du
Plaissance, Prince dAmour" .Regele, prinţul furnizează imaginarului
popular atât supunere, teamă, veneraţie, cât şi ludic, burlesc, licenţios,
în travestiul sărbătoresc, care este, totuşi, controlat şi programat.
16
17
18
In sec. XVTfl, la Montpellier, asumarea simbolică a temei
emergenţei regale (intrarea regelui, naşterea regelui, încoronarea regală)
consacră în durata lungă jocul şi sărbătorile populare în care
prevalează deriziunea, parodicul faţă de capetele încoronate. Astfel,
R. Muchembled, op. cit, p. 173.
lbidem.
Ibidem,
p. 178.
1 6
17
1B
lucrătorii şi meşteşugarii sunt adunaţi "în jurul unui Chevalet, un cal
de paie pe care era aşezat un < < r e g e > > al poporului, în jurul căruia
dansau cartiere întregi" .
Pe de altă parte, sărbătorile populare din proximitatea
provocată sau inspirată de prezenţa reală sau simbolică a regelui
realimentează periodic discursul legitimator al comunităţilor, oraşelor,
discurs care se organizează întro "istorie prestigioasă antică sau
biblică", având în cele din urmă o supradeterminare politică. Astfel, în
cortegiul sărbătoresc de la "Metz, din 1511, din prima duminică din
Postul Mare, notabilii oraşului se deghizează în David, Hector, Iuliu
Cezar, Alexandru cel Mare, Carol cel Mare, Godefroy de Bouillon,
aceştia fiind cei care legitimează puterea oraşului şi a oligarhiei lui" .
Etalarea unui asemenea travesti semnifică absorbţia
simbolică
a
regelui, a regalităţii, ce determină imprescriptibil un imens potenţial
legitimator şi întemeietor contxapus tendinţelor de subordonare a
oraşelor de către puterea regală, princiară, reală. Este, fără îndoială,
expresia simbolică a afirmării şi prezervării unei identităţi asediate în
permanenţă.
19
20
Nu în ultimul rând, intrările regale trebuie asociate unui
simbolism mai profund, care străpunge cele patru "moşteniri culturale"
(iudeocreştină, grecoromană,
menţionate de Jacques Le Goff
barbară, "tradiţională" sau indigenă), creatoare sau transmiţătoare de
arhetipuri. Cu alte cuvinte, acest simbolism profund străpunge
istoria
şi este aferent unei gestici şi unui ritual "spontan", transsocial şi
transistoric. Intrările regale în Evul Mediu, privite ca un raport între
războinici (rege, nobili, cavaleri) şi oraş, dezvoltă trei tipuri de
comportamente faţă de oraş, corespunzătoare a trei tipuri de percepţii
în imaginarul colectiv, după afirmaţia lui Jacques Le Goff: oraşul
pradă, care atrage războinicii prin bogăţiile sale, oraşul ca spaţiu ideal
de "coabitare armonioasă" (utopia socială urbană) şi oraşul antagonic
lumii medievale a războinicilor. Acest antagonism se alimentează din
"opoziţia fundamentală în ceea ce priveşte locul de reşedinţă: pentru
21
R. Darnton, Marele masacru al pisicii, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 117118.
R. Chartier, Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1997, p. 4 1 .
J. Le Goff, Imaginarul medieval, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1 9 9 1 , p. 3 0 8 .
19
20
21
negustori, pentru târgoveţi oraşele; pentru baroni şi cavaleri
castelele şi pădurea" .
22
Dinspre aceste considerente, intrările regale sunt soluţiile,
încheierile unei tensiuni profunde dintre oraş şi castel, dintre orăşeni
şi rege (nobili, prinţi, cavaleri). Intrările regale consfinţesc un pact
oraşul învins, cucerit, recunoaşte supremaţia regală evidenţiază un
act de pace la care subscriu ambele părţi, exprimă ritualic şi simbolic o
"pacem conficere".
Dincolo, însă, de secvenţa istorică, medievală, a intrărilor
regale, acestea, plasate întrun simbolism mai profund, pot să
soluţioneze şi tensiunea masculin (rege) feminin (oraş). Acest aspect
poate fi evaluat în prelungirea temei "cetăţiifemeie" ce provoacă
"unica dorinţă: aceea de a cuceri o femeie şi un oraş, ambele la fel de
ispititoare", temă prezentă în plan "psihologic, literar şi istoric", în
naraţiunile legendare precreştine şi creştine, în romanele cavalereşti şi
în poemele epice medievale . Mai succint, intrările regale
încorporează imemorial raportul
arhetipal
masculinfeminin
şi
reeditează în note specifice un ritual nupţial. Momentul intrării regale
circumscrie simbolic în datele unui ritual cu valenţe politice, culturale,
sociale, un ciclu uman, biologic, ontogenetic, şi anume împlinirea
nubilităţii prin nuntă, căsătorie. Alaiul intrărilor regale poate fi, din
această perspectivă, un alai nupţial.
Dacă sărbătoarea, ca manifestare simbolică a spaţiului social,
provocată şi inspirată de vizitele regale, este una din direcţiile analitice
ale fenomenului intrărilor regale, cortegiul, procesiunile,
defilările
corespondente acestui fenomen înseriază un alt set de semnificaţii sau
interpretări simbolice. Din perspectivă antropologică, cortegiul şi
defilările se înscriu întro tipologie specifică sistemelor rituale. Ele
sunt de tip sintagmatic când aparţin unei serii sau repetiţii periodice,
corespunzătoare axului cronologic al calendarului (cortegii şi
paradigmatic,
procesiuni legate de sărbătorile religioase) sau de tip
când sunt determinate de circumstanţe ocazionale, dar cu o derulare ce
conscrie un model de organizare specific acestor ocazii (procesiuni
pentru secetă, intrări regale etc.) .
23
24
Ibidem,
p. 3 1 9 .
Ibidem, p. 2 8 9 .
L. Marin, op. cit, p. 4 9 ; cf. şi J. Jacquot (ed.), Les Fetes de la Renaissance,
Paris, 1 9 5 6 .
22
23
2 4
Ed. CNRS,
Din punct de vedere semantic, cortegiul transmite un mesaj
religios, civic, politic, social, Semnificaţiile induse de cortegiile
şi de
intrărilor regale se pot grupa în semnificaţii de transgresare
reinstaurare
a unei ordini aferente puterii şi reprezentării puterii .
Prima grupă de semnificaţii este centrată pe un moment punctual din
scenariul intrărilor regale, şi anume predarea cheilor şi deschiderea
porţilor ce exprima "transgresarea limitelor" celor două puteri
conflictuale, oraşrege. Predarea cheilor se face "in signum majoris
obedientiae et subjectionis", în condiţiile păcii şi ale pactului dintre
rege şi oraş . Cea dea doua grupă de semnificaţii ale cortegiului din
timpul intrărilor regale consacră şi reconsacră un tip de ordine politică
şi socială, decelabilă pe două direcţii care compun scenariul acestor
evenimentespectacol. Fiecare intrare regală relevă o reciprocitate a
scenariilor . Pe deo parte,poporul citadin este spectatorul cortegiului
regal, care, prin componenţa sa militară, nobiliară, religioasă, este, în
esenţă, un discurs al tipului regal de putere, după cum regele este
spectatorul cortegiului urban, comunitar, careşi etalează structurile şi
ierarhiile sociale. Aceste cortegii îşi prezentau
exponenţial
"demnităţile, calităţile, corpurile şi stările" prin care se exprimau pe
sine, adică "ordinea consacrată, corporatistă a societăţii urbane" .
25
26
27
28
Structura, aranjarea şi ordinea cortegiului transmit, în esenţă,
un mesaj despre ordinea pe care aceste cortegii voiau să o impună
înţelegerii şi percepţiei publice şi, în egală măsură, percepţiei regale.
Ele construiesc un tip de discurs despre sine, generând o narativitate
a cărei secvenţă decupează reprezentări ale ierarhiilor şi valorilor din
comunitate cu certe finalităţi de legitimare socială, politică, dar şi
culturală, întrucât cortegiile, cu preeminenţa lor sărbătorească,
transmit comportamente şi identităţi socioculturale ,
29
30
rează,
în alte cazuri, cortegiul încorporează o semantică ce rememo
reproduce simbolic un moment sau eveniment istoric, cele
Ibidem, p. 56.
Ibidem.
R. Charrier, op. cit., p. 4 3 ; cf. si Entrées royales et Fętes populaires
ŕ Lyon du XV
sičcle au XVIII sičcle, Lyon, 1 9 7 0 .
R. Damton, op. cit., pp. 104107.
L. Marin, op. cit., p. 55; cf. §i Idem, Le portrait du Rois, Ed. Minuit, Paris, 1 9 8 1 .
Cf, N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels, savoirs et résistances
au XV
sičcle,
AubierMontaigne, Paris, 1979.
25
26
27
e
28
29
30
brează memoria unui eveniment istoric întemeietor. Resurgenţa acestei
memorii, oficiată la nivelul unei "communitas" ca agregare temporară
şi simbolică a participanţilor deconspiră în arrierreplanul ei un
mesaj războinic sau de competiţie agonistică . Rememorarea pe aceste
teme în cadrul cortegiilor susţine o tensiune inerentă, pozitivă a unei
comunităţi, dinamismul ei resuscitat la intervale regulate (procesiuni
religioase, defilări militare, sărbători, cavalcade e t c ) .
Intrările regale, dincolo de cortegii, procesiuni, sărbători
spectacol, au produs ca evenimente o literatură specifică, cu o
narativitate, structuri şi funcţiuni adiacente. Acest tip de literatură,
prin ficţionalizarea istoriei şi prin pedagogia politică a acelor "tableaux
vivants", urmăreşte instituirea unui discurs al puterii şi o reprezentare
a puterii , cu evidente finalităţi persuasive şi injonctive asupra
corpului social şi asupra percepţiei publice.
Toate consideraţiile de mai sus pot constitui câteva repere sau
precedente analitice şi metodologice privind intrările imperiale
habsburgice în Banat şi în Transilvania, pe parcursul a două secole
(XVITIXIX). Intrările împăraţilor de la Viena în Banat şi în
Transilvania se pot lectura atât prin grila clasică, medievală, a acestor
evenimente, cât şi prin cea care pune în evidenţă particularităţile pe
care le încorporează aceste evenimente în contextul lumii româneşti
din sec. XVIUXrX, prin modul în care memoria colectivă a reţinut
aceste evenimente şi prin modul în care această lume sa raportat la
noua putere imperială. Este de relevat ce fel de discurs sa elaborat la
întâlnirea dintre puterea imperială şi lumea românească; cum un
ritual, scenariu, scenografii specifice unor asemenea evenimente au
fost asumate şi valorizate în comunităţile româneşti; ce a transmis
memoria colectivă şi individuală în legătură cu aceste evenimente; ce
fel de reprezentări au sensibilizat sau au imprimat imaginarul popular,
împăratului".
legat de "arătarea
31
32
Intrarea împăratului, în sens generic, debutează sau se
declanşează în contextul reconquistei, ce valorizează şi particularizează
Cf. L. Marin, op. cit., p. 60; V. W. Turner, The Ritual Process, Ed. Aldine, 1969; F.
Yates, The Art of Memory, Routledge and Kegan Paul, London, 1 9 7 6 .
J. Blanchard, Les entrées royales, pouvoir et représentation
du pouvoir ŕ la fin du
Moyen Âge, în Littérature, Nr. 50, Larrousse, Paris, 1983, pp. 315; cf. §i B . Guenée et F.
Lehoux, Les entrées royales françaises de 1328 ŕ 1515, CNRS, Paris, 1 9 6 8 .
31
32
acest fenomen întro lume postmedievală. Intrarea imperială, ca prima
este aceea care iese din repetiţia, din
intrare simbolică şi întemeietoare,
succesiunea intrărilor obişnuite, constante, este unică, irepetabilă prin
semnificaţiile ei "ne varietur". Ea se extrage unui sistem referenţial şi
se plasează întrunui simbolic. Cea dintâi intrare imperială consacră
reconquista unui teritoriu creştin din sistemul politic şi militar otoman,
reintegrează acest teritoriu unui imperiu creştin. Aceasta prima intrare
imperială
poate fi, însă, subscrisă setului de semnificaţii specifice
intrărilor regale, care vădesc reinstaurarea ordinii, şi anume a ordinii
creştine.
Intrarea imperială, în acest caz, semnifică "venirea
împărăţiei
creştine", care marchează simbolic deschiderea porţilor spre lumea
creştină sau redeschiderea vaselor comunicante, mult timp întrerupte,
dintre Europa Centrală şi de SudEst şi Europa Occidentală creştină şi,
implicit, redimensionarea
spaţiului creştinătăţii europene. Această
intrare generică conscrie, aşadar, o serie de semnificaţii implicate şi
deduse, ea fiind, pe deo parte, un moment simbolic, "venirea
împărăţiei creştine", iar pe de altă parte, un moment plasat referenţial,
şi anume victoria imperialilor asupra turcilor. Astfel, protopopul
Nicolae Stoica de Haţeg, martor şi narator al unei istorii trăite din sec.
XVinXIX, notează: "Dumnezeu a binecuvântat armele drepte ale
bunului împărat creştin Carol (s.n.) al Vllea, iar Banatul, Serbia şi Ţara
Românească au fost recucerite de la turci" sau "Acest an, 1716, folos
făcu, că afară de Banat, în Ţara Românească şi în Bosnia căpătară,
Timişoara, care după 164 de ani ce suspinaseră subt greul jug turcesc
abea prin biruitoarele arme ale marei case Eistrah, o zi novă (s.n.) cu
bune nădejdi şi folosuri înainte începu" .
33
34
Victoria imperială ca intrare şi înstăpânire întrun teritoriu
recuperat de la necreştini semnifică înnoirea lumii, un nou început sub
semnul Evangheliei creştine. Intrările regale, venirea împăraţilor
creştini, în contextul victoriei reconquistei, fac şi ele trimiteri, uneori
explicite, la reordonarea creştină a lumii, extrase din discursul biblic.
In. mod esenţial şi simbolic, intrările regale se reclamă de la arhetipul
N. Stoica de Haţeg, Scrieri, Ed. Facla, Timişoara, 1984, p. 47.
Idem, Cronica Banatului, Ed. Facla, Timişoara, 1981, p. 1 6 6 .
eristic, de la intrarea lui Iisus în Ierusalim , ca moment semnificativ
de instaurare a lumii creştine, al victoriei şi triumfului unei lumi noi.
Regii şi împăraţii lumii au şi o "funcţie sacerdotală" , care prin
intrările lor regale rememorează, oficiază o secvenţă întemeietoare din
religia creştină. Fiecare intrare regală sau imperială multiplică şi
reactivează, aşadar, momentul biblic ol intrării lui lisus în Ierusalim, iar
echivalenţa deductivă dintre o intrare imperială şi o victorie în lupta
împotriva necreştinilor nu se poate face decât sub patronajul simbolic
al lui Iisus Christos ca "rex invictus", "rex immortalis et invisibilis".
Intrarea regală este prefaţată de bătălia victorioasă împotriva
turcilor, de triumful purtat în numele lui Iisus Cliristos. "Spre
pomenire sunt cuvintele cu care Carol al VTlea pre prinţul Eughen
(Eugen de Savoia n.n.) 1a petrecut la oaste: < < p r i n ţ u l meu, îi zise,
iată îţi dau un gheneral mai mare de la carele sfat să ceri şi în numele
lui voi toate operaţiile veţi f a c e ! > > . Cu care împăratul îi pusese o
cruce toată briliantită în mână şi pre postamânt, scăunaşul Iui de jos,
aşa inscripţie era: < < I i s u s Hristos gheneralisimus, nu ză u i t a r e ţ i > > .
încă îi zise că: < <faptele ce veţi face pre voia lui pentru el să fie carele
sângele său pentru oameni pre cruce lau vărsat. Subt preaînalta lui
dumnezeiască povăţuire... învinge pre ai lui şi ai numelui creştinesc
vrăjmaşi! > > .
35
36
1 , 3 7
O altă particularitate a intrărilor imperiale din sec. XVIHXIX în
mediul românesc din Transilvania şi Banat rezidă în faptul că ele se
îndepărtează în mod pregnant de topica şi formalismul medieval al
unor astfel de manifestări. Ele tind să iasă dintrun scenariu
eminamente simbolic şi din mistica medievalităţii, transmiţând, în
schimb, cu prevalentă valori politice, etice, culturale. împăratul coboară
dintro ipostază hieratică întrun mare cadru dialogic, el instituie o
amplă şi complexă comunicare cu supuşii în timpul intrărilor şi
vizitelor regale, ascultă, notează, discută, recepţionează cereri, schimbă
daruri, gratifică, cochetează cu travestiul în apariţiile sale în rândul
supuşilor, se ospătează în cele mai diverse locuri etc. Vizitele imperiale
sunt componente ale unei strategii ce urmărea instituirea în
3 5
36
3 7
1 . Blanchard, op. cit, p. 1 1 .
ibidem, p. 3.
N. Stoica de Haţeg, op. cit, p. 167.
comunitatea supuşilor a unui model social, instituţional, politic şi etic,
proiectat în spiritul reformismului.
Intrările imperiale în Transilvania şi Banat, dincolo de
deschiderea ritualică a "dialogului politic şi instituţional"
dintre
suverani şi comunitate, componentă comună a topicii intrărilor
politic întrucât ele reprezintă în plan
imperiale, sunt supradeterminate
secund un joc al recunoaşterii puterii, o competiţie între puterea
imperială şi puterea supuşilor sau, mai exact, presiunea masei sociale.
38
Puterea habsburgică, prin vizitele imperiale făcute, dorea să fie
recunoscută, impusă, legitimată prin frecvenţa prezenţei ei efective în
rândul supuşilor. Acest tip de consacrare a puterii imperiale era
dublată de acţiuni, de ordonare şi supraordonare a lumii pe care dorea
să o controleze, să o stăpânească şi să o disciplineze. Pe de altă parte,
intrările imperiale erau tot atâtea prilejuri de exprimare a presiunii
supuşilor asupra puterii imperiale prin pledoarii directe, plângeri,
cereri scrise, cu scopul de a li se recunoaşte o serie de drepturi. Cele
două puteri se reglau una în raport cu cealaltă, acţiune ce se derula
întrun cadru ce iniţial a fost unul ritualic, formalizat. Prin urmare,
intrările imperiale din sec. XVTflXIX au devenit exerciţii coerente ale
acţiunii şi practicii politice ale Vienei.
Intrările şi vizitele imperiale, ca reeditări ale "intrărilor regale"
din epoca medievală, pot fi reconstituite printrun demers analitic
centrat pe discursul şi reprezentarea acestora. In cadrul discursului se
pot institui două niveluri de analiză. Există un discurs oficial, care
concentrează ceea ce se emite legat de intrări şi vizite dinspre împărat
spre comunitate, mai exact, ce ar vrea să "spună", să comunice vizita
împăratului, prin programul elaborat al vizitei sau prin notaţiile
imperiale asupra călătoriilor. Vizitele şi intrările imperiale sunt, pe de
o parte, un exerciţiu sau o etalare a puterii orientate spre comunitate,
autodefineşte
iar, pe de altă parte, ele conotează modul în care se
împăratul la întâlnirea cu supuşii pe un registru delimitat de
pragmatismul unor astfel de vizite, impus de politica aulică şi de
emfaza ceremonialului specific intrărilor regale. Un al doilea nivel de
analiză al discursului aferent intrărilor imperiale poate releva reciproc
ce fel de discurs emite comunitatea spre împărat, care sunt
L. Marin, op. cit., p. 56.
caracteristicile şi componentele acestui discurs care stă sub semnul
imaginarului.
Primul nivel al discursului emis în proximitatea intrărilor
imperiale, cel oficial, poate fi degajat la început dinspre aşanumita
literatură aulică, ce alimentează şi construieşte imaginea împăratului,
concentrată în scrieri didacticomorale, ode, scrieri encomiastice,
versificaţiile la stemă, care proiectează imaginea unui împărat, simbol
al puterii nelimitate, dar şi al justiţiei şi al dreptăţii. Această literatură
delimitează un întreg efort de elaborare în spiritul unei filosofii politice
care promovează supunerea, ascultarea şi veneraţia faţă de stăpânire şi
împărat, în concordanţă cu absolutismul luminat din sec. XVIII.
Aceasta pregăteşte o receptivitate optimă, în sens larg, a monarhului la
întâlnirile şi intrările sale în comunitate. Sunt convocate în acest efort
scrieri începând de la S. Micu, Gh. Şincai, S. Vulcan, P. Maior, până la
cei mai mărunţi versificatori, encomiastici şi turiferari relativ la
împărat . Acest discurs oficial întreţine întregul eşafodaj de
semnificaţii şi reprezentări ale puterii imperiale în percepţia directă a
supuşilor la întâlnirea cu împăratul, prefaţează, dar şi însoţesc intrările
imperiale în ritmuri şi secvenţe dozate premeditat de acelaşi emiţător
aulic. în alte cazuri, cum sunt cele legate de vizitele regale ale
Elisabetei I, regina Angliei, în sec. XVI, există postfeţe elaborate de
discursul aulic, şi anume după călătoriile efectuate de regină; se făceau
publice prin rapoarte tipărite itinerariile, momentele vizitelor,
întâlnirile, discursurile reginei şi răspunsurile la aceste discursuri .
39
40
"Arătarea" puterii împăratului în comunitate este premeditată
în termenii unei
teoretic prin lucrări ce fixează pactul împăratsupuşi
codificări ce reglează comportamente, atitudini ale supuşilor faţă de
împărat, concomitent cu o semnificare simbolică şi funcţională a
instituţiei monarhice. Astfel, în lucrarea "Datorinţele supuşilor către
monarhul lor", apărută la Buda în 1806, care este o "carte de inspiraţie
tipic iosefină", se arată că monarhul este "singurţiitorul, oblăditoriu şi
monarhice care asigură, în virtutea unei viziuni melioriste, fericirea
Cf. T. Nicoară, op. cit, pp. 349374; M. Popa, op, cit, pp. 143183.
Cr. Haigh, Elisabeth 1. Profiles in Power, Second edition, Longman Harlou, 1998, p.
153.
Datorinţele supuşilor către monarhul lor, Buda, 1806, p. 9.
3 9
4 0
supuşilor este asigurată dacă "stăpânitorul este bun, blând, milostiv şi
creştin" . în termenii aceluiaşi pact, supuşii sunt "datori stăpânitorilor
cu toată ascultarea, credinţa, dragostea şi plecarea", atitudini ce
reverberează în nota unei reciprocităţi subânţelese, în atribuţiile
specifice ale împăraţilor faţă de supuşi: "stăpânitorii apără, miluiesc şi
înalţă pre supuşii cei buni, credincioşi şi vrednici" .
42
43
Pornind de la aceste formulări şi atribute, împăratul, ca
autoritate recunoscută, se livrează prevalent percepţiei sociale în
ipostaza sa de milostiv şi oblăduitor, noţiuni supralicitate în textul
cărţii. Poate nu întâmplător sau doar dinspre automatismele unei
asocieri, întro însemnare făcută la 1773, cu ocazia vizitei împăratului
Iosif al Illea în Transilvania şi plasată la sfârşitul capitolului "Pentru
milostenie", din cartea lui Ioan Zlatoust, "Mărgăritare" (Bucureşti
1746), se spune: "La anul 1773, mai 21 de zile, când au trecut
împăratul Iosif prin Zoltan (parohie în Protopopiatul Sighişoarei),
marţi după Rosalii, a treia zi fiind io paroh Zoltanului popa Drăghici".
Această însemnare este dublată de o alta, plasată la sfârşitul
Cuvântului "Pentru să nu nădăjduim numai în credinţă, fără de fapte
bune", în care se menţionează: "La anul 1773, în luna mai 21 de zile, să
se ştie când au trecut împăratul Iosif prin Zoltan au şi vorbind cu
oamenii, cu sătenii (s.n.), fiind io popa Drăghici" . împăratul care "au
şi vorbind cu sătenii" nu face altceva decât să califice un împărat bun,
milostiv. Probabil dinspre motive imponderabile sa conectat textul
informai al însemnării la un text recunoscut prin autoritatea şi
prestigiul lui moral religios, ce a aparţinut Sfântului Ioan Gură de Aur.
44
Discursul oficial al intrărilor şi vizitelor imperiale este deschis
de modul în care monarhul îşi proiectează coborârea printre supuşi.
Din această perspectivă, există diferenţe în proiectul vizitelor de la un
împărat la altul sau de la o epocă la alta. Dacă, în cazul lui Iosif al II
lea, călătoriile şi intrările imperiale dintre 17681788 stau sub semnul
pragmatismului politic, al nevoii de soluţionare la faţa locului a
diverselor urgenţe administrative, economice, militare, călătoriile lui
Francisc I din 1817 au fost însoţite de intrări şi primiri somptuoase, el
Ibidem,
p. 16.
Ibidern,
p. 17.
E. Mosora, D. Hanga, Catalogul cărţii vechi româneşti
Blaga" Cluj 15611830, ClujNapoca, 1 9 9 1 , p. 6 0 .
i2
i3
4 1
din colecţiile
B. C. U,
"Lucian
fiind "obişnuit cu fastul recepţiilor zilnice" . Dacă, spre exemplu,
Iosif al IIlea, în călătoria sa din 1773, este însoţit doar de ducele
Albert, Laudon, Nostitz şi câţiva generali , Francisc I, în călătoria sa
din 1817, îşi face intrarea în Transilvania în prezenţa unui cortegiu
numeros, îmbarcat în 21 de căleşti şi trăsuri, cuprinzând circa 70 de
persoane, de la cămăraşul suprem şi până la doamnele de onoare ale
împărătesei, etalând o reprezentare a puterii imperiale, complexă şi
fastuoasă .
Călătoria lui Iosif al Hlea încorporează datele unor aşanumite
călătorii aulice (Hofreisen), care urmăreau rezolvarea unor probleme
stricte de stat. Intrările sale imperiale stau sub semnul unor expediţii
de cunoaştere a realităţii provinciilor imperiale. Discursul elaborat în
acest caz transmite un mesaj concret, punctual. Astfel, întro scrisoare
din 26 iunie 1673, adresată din Cluj confidentului său Lacy,
preşedintele Consiliului Aulic de război, împăratul menţionează: "Eu
călătoresc, văd cu ochii mei, mă informez si îmi notez. Aceastami va
servi pentru viitor... şi nu regret că pierd timpul pentru a mă instrui şi
ami dezvolta cunoştinţele" . Prin aceste cuvinte, împăratul îşi
autoprezintă intrările sale imperiale nu ca o etalare a puterii, ci ca o
căutare a ei, în spaţiul şi în comunităţile componente ale imperiului,
ca o descoperire a acestei puteri diseminate în realităţile imperiului.
Intrările lui imperiale sunt atipice, ele sunt intrări imperiale, aşadar,
mereu
amânate.
45
46
47
48
Intrările imperiale ca discurs şi reprezentare a puterii în cazul
lui Iosif al IIlea sunt substituite de expediţii prealabile, de acumulări
pregătitoare, paideice, pentru o viitoare intrare imperială. Instruinduse
pe sine, indirect, Iosif al IIlea îşi construieşte o ipostază a împăratului,
care, în intrările sale atipice escaladând formalismul şi spectacolul
consacră împăratul providenţial şi legendar. In egală măsură, împăratul
nu rămâne un simplu actor principal al intrărilor, ci şi un regizor, un
actant al acestora, el impune şi transmite un anumit tip de intrare
regală. El se autoproiectează
întrun personaj legendar ce comprimă în
C. Feneşan, op. cit., p, 1 9 1 .
1 . Negru, op. cit., p. 69 et sq.
C. Feneşan, op. cit, p. 195.
M. Bernath, Habsburgii şi începuturile
Napoca, 1994, p. 226.
4 5
4 6
4 7
4 8
formării
naţiunii
române,
Ed. Dacia, Cluj
sine durata lungă a misticii regalităţii medievale cu modernitatea şi
eficienţa "pedagogiei de stat", a reformismului şi iluminismului.
Dacă intrările imperiale stăteau sub semnul unui dialog
simbolic, virtual şi codificat între cortegiul regal şi cortegiul supuşilor,
cel petrecut în timpul lui Iosif al IIlea este un amplu şi real dialog cu
supuşii. împăratul legendar este un produs al acestui discurs dialogic,
el se autodefineşte şi, prin acest dialog social, este un împărat
"praesentialiter". Discursul oficial al intrărilor imperiale marchează cu
nenumărate exemple acest fapt. Astfel, în însemnările autobiografice
ale lui Heydendorff, notar din Mediaş, care îl însoţeşte în călătoria din
1773, se menţionează faptul că "împăratul se opreşte la fiecare supus"
care i se adresează, "ascultă ce vor oamenii" sau avea "felul său de a se
întreţine cu supuşii săi" . Acest "fel al său" de a comunica cu supuşii
iese din tipicul sau paradigma scenariului intrărilor regale, determinat
atât de atitudinile sale demofile, accentuate şi reluate, aşa cum se vede,
de o memorialistică şi de o literatură de inspiraţie aulică, cât şi de
particularităţile comunicării dintre împărat, rege şi supuşi. Această
comunicare directă este de multe ori blocată de bariere lingvistice şi de
lipsa standardelor sau convenţiilor care compun coerenţa unei
comunicări şi a unui discurs ce ar putea fi emis de supuşi, de popor.
Limbajul este unul dintre elementele sociologice ale definirii
poporului, care "este incapabil să ţină un discurs... dea exprima în
materie politică o opinie, o judecată sau chiar o jalbă şi astfel,
deposedat de limbaj, omul din popor este supus celor care pot vorbi în
numele lui ca portparol" .
49
50
Astfel, regele Franţei, Henric al IVlea, la întâlnirea cu un om
din starea a IIIa, îi spune că nu doreşte nici o cuvântare din partea
acestuia întrucât el "ar stâlci tot cear vrea să spună"; un om de rând
poate să vorbească doar "verden faţă" (crûment); poporul se află,
aşadar, în ipostaza unei "infirmităţi lingvistice" . Această lipsă sau
deficienţă în reciprocitatea comunicării, instituită în momentul
intrărilor regale, reciprocitate ce presupune un schimb de cuvântări
51
lui Horea. Seria
Izvoarele răscoalei
Academici Române, 1983, pp. 2223.
P. Ronzeaud, Peuple et représentations
Provence, 1988, p. 3 8 5 .
Ibidem, pp. 389391.
49
50
51
B. Izvoare
narative,
sous le Régime
vol. I, 17731785, Ed.
de Louis XIV, Université de
între împărat şi supuşi, este substituită în cadrul intrărilor imperiale
ale lui Iosif al Hlea de dialogul întreţinut "în felul său" cu supuşii. El
provoacă acest dialog cu supuşii, se coboară la nivelul unei comunicări
cu poporul.
La 1773, în timpul vizitei în Banat, la Almăj, "ieşind cu suita sa
înainte, înclinânduse vervalteru, obercnezii şi norodul", împăratul
Iosif al Illea declanşează un dialog cu ţăranii, invitândui să se înscrie
în regimentele grănicereşti. Acest dialog este punctat în naraţiunea
cronicarului în ceea ce priveşte modul de adresare al împăratului, "cu
milă zisă ai întreba" sau "împăratul cu mai mare milă
zisă" .
Cuvintele ţăranilor au fost "crûment" formulate, ei refuzând înrolarea
în regimentele grănicereşti. în acest caz nu se cuvântează, nu se face
un schimb de cuvântări, ci se dialoghează instantaneu, informai.
Ţăranul este parte întrun dialog provocat "adhoc", el nu dobândeşte
încă ipostaza cuvântătorului, oratorului. Mult mai târziu, puterea
politică îl asociază din motive populiste la "seria vorbitorilor" în
ceremoniile sau liturghiile politice şi electorale. Dialogul instituit de
împărat sparge o tăcere masivă, anonimă, specifică lumii ţărăneşti.
52
Modestia, articulată de atitudini demofile ale împăratului, ca
elemente specifice unei intrări regale, poate fi analizată drept
componentă a unui discurs focalizat spre comunitate, proiectat,
studiat, ce construieşte "autoprezentarea" intenţionată, premeditată a
împăratului. Tipul de împărat pe care Iosif al Illea voia să1 inducă în
percepţia colectivă în cadrul intrărilor şi vizitelor sale este cel al unui
împărat care se pregăteşte pentru o intrare mereu amânată, intrare ce
va fi, dacă nu una reală, cu certitudine una simbolică.
Vizitele şi intrările lui între 17681788 sunt elementele sau
secvenţele unei tranzitivităţi a regelui simbolic "ce va să vie". Ele reiau
o paradigmă medievală a discursului privind intrările regale, şi anume
ele pot fi asimilate aşanumitei "fragmentări metonimice a obiectului
regal". Astfel, regele nu este văzut imediat. El este perceput mai întâi
prin elementele care compun cortegiul regal, care este "ecoul gloriei
sale" existând o "vaporizare a subiectului întrun mediu de
vizibilitate", el apărând la sfârşit la semnul declanşat de masa de
5 2
N. Stoica de Haţeg, Cronica Banatului...,
pp. 200201.
supuşi, al cărui strigăt de "vive le roi" înseamnă nerăbdarea celor
mulţi de a vedea şi de a se supune regelui şi, în egală măsură, strigătul
care aduce prezenţa fizică a regelui. Această "intrare amânată",
exersată însă prin numeroase vizite prealabile, rămâne resortul cel mai
puternic al transfigurării simbolice şi legendare a împăratului.
53
Intrările împăratului din cadrul vizitelor pe care le face în
Transilvania şi Banat par doar cear trebui să fie. Lipsa de fast, de
glorie, a acestor intrări, pregăteşte, prefaţează vizita cea de pe urmă,
cea glorioasă, eshatologică, simbolică. Toate acestea pot fi argumentate
prin apelul la un text din biografia lui Heydendorff, ce face trimitere la
intrările imperiale din 1773: "Prin mijloc, între aceste două linii drepte
de privitori, pe cea mai frumoasă vreme [împăratul] în picioare, în
trăsură ca întro căruţă de triumf (s.n.), având pe cap o pălărie neagră
fără bordură şi fără pene şi îmbrăcat fiind în jiletcă verde de postav, cu
distincţii mici roşii... a salutat poporul din amândouă liniile,
preagraţios dând o icoană majestatică (s.n.) despre modul cum are să
vină odată marele judecător (s.n.)" . Această intrare întruneşte notele
arhetipale ale unei intrări regale: "cea mai frumoasă vreme" (motivul
primăvăratic specific cadrului fizic al intrărilor) , "căruţă de triumf",
"marele judecător" (motivul Parousiei). Intrarea imperială este una
aparentă, este una "ca şi cum", ea este exprimată şi transmisă spre
public de un discurs aulic, dinspre Heydendorff spre contemporanii
săi. împăratul, în transmiterea lui Heydendorff, "dă o icoană
maiestatică", care prefaţează intrarea eshatologică.
54
55
Intrările imperiale ale lui Francisc I din anul 1817 consacră un
discurs diferit de cele din sec. XVHI, în sensul că aşa cum am arătat
mai sus ele etalează fastul şi emfaza unei monarhii aflate în
plenitudinea puterii sale după victoria din războaiele anti
napoleoniene. Vizita şi intrările imperiale în acest caz se petrec întro
ambianţă triumfalistă, aureolate de aceste victorii ale căror consecinţe
au reverberat în "procesul de formare a unei solidarităţi pro
habsburgice, a unui patriotism dinastic la românii din Transilvania" .
56
J. Blanchard, op. cit, p. 8.
T . Nicoară, op. cit., pp. 382383.
" P. Zumthor, Essai de poétique médiévale, Ed. Seuil, Paris, 1972, p. 298 et sq.
S. Mitu, Propagandă
oficială şi mentalitate
ţărănească
în Transilvania
în
războaielor
napoleoniene,
în Viaţă privată, mentalităţi
colective şi imaginar
OradeaCluj, 19951996, p. 248.
53
5 t
56
epoca
social,
Prestigiul dinastic este, aşadar, multiplicat, reprodus şi consolidat pe
termen lung. Vizita lui Francisc I deschide seria intrărilor imperiale
din sec. XIX, articulează şi particularizează discursul duratei lungi
aferent acestui tip de evenimente politice şi sociale în contextul
modernităţii.
în acest secol, intrările imperiale îşi adjudecă un capital de
prestigiu monarhic, remanent întro epocă "de nivelare democratică".
Ele încă mai dinamizează, fascinează mulţimile, structurează
psihologia colectivă. Intrările imperiale din perspectiva duratei lungi
rămân un exerciţiu şi o reificare a prestigiului epifanic al monarhului
în receptarea mulţimilor. Un exemplu în acest sens poate fi oferit de
"prezentarea" împăratului Wilhelm al Germaniei, la funerariile regelui
Angliei, care a făcut "o mare impresie... asupra mulţimii. El evolua
majestuos în mijlocul suveranilor şi se impunea atenţiei tuturor.
Wilhelm are sentimentul de a fi pe pământ cavalerul lui Dumnezeu
(s.n.)... Convingerea aceasta ia conferit o majestate ieşită din comun,
care uluieşte mulţimile" . Se reactivează, aşadar, resorturile unei
psihologii colective, inerente aceleiaşi durate lungi, întrucât "nevoia de
adoraţie pe care o au mulţimile le fac repede sclavele indivizilor care
exercită asupra lor fascinaţia prestigiului. Ele şiau adorat cu frenezie
dominatorii" .
57
58
Vizita lui Francisc I este o vizită de plăcere, din care nu lipsesc
senzaţiile hedonice ce le înscrie discursul intrărilor imperiale şi care
reiau achiziţii din epoca "crizei conştiinţei europene", centrate pe
"deliciul călătoriilor, al minunilor şi curiozităţilor procurate de
călătoria care triumfă" . "Deliciul călătoriilor" este una dintre temele
aplicaţiei eudemonice
şi hedonice,
detectabilă în societatea sec. al
XVUIlea. Fericirea, dar mai ales plăcerea, sunt "descoperirile
secolului". Cultivând în plan moral un comportament creştin relaxat,
întrucât "există multe mici plăceri în devoţiunea obişnuită" sau există
"plăcerile perfecte ale omului creştineşte voluptos" , în plan estetic,
omul sec. al X vTIIlea împărtăşeşte "voluptăţile" rococouîui.
59
60
57
58
6 0
G. Le Bon, Opiniile şi credinţele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 1 3 6 .
Ibidem.
P. Hazard, Criza conştiinţei europene, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, pp. 78.
] . Philippe Minguet, Estetica rococouîui, Ed. Meridian, Bucureşti, 1973, p. 217.
Călătoria şi intrările imperiale ale lui Francisc I în Transilvania
şi Banat converg şi spre alte semnificaţii adiacente unor teme şi motive
înscrise în aceeaşi durată lungă. Dinspre această perspectivă, o posibilă
analiză a discursului intrărilor şi călătoriilor imperiale ale lui Francisc
I poate fi proiectată asupra a două secvenţe ale itinerariului său din
1817, şi anume: secvenţa bistriţeană şi cea din Banat. în cea dintâi,
intrarea imperială se derulează în datele sau notele specifice
medievale,
ea petrecânduse întrun spaţiu urban în care carac
teristicile medievalităţii sunt pregnante în contextul vizitei întrun oraş
eminamente săsesc. Intrarea imperială recuperează un discurs şi o
reprezentare specifice oraşelor medievale occidentale la întâlnirea cu
regele sau principele. Cea dea doua secvenţă a călătoriei imperiale, cea
din Banat, plasează intrarea imperială în contextul unei realităţi
istorice convergente unui teritoriu recuperat, recucerit, parte
componentă a unei Europe redimensionate
în sec. XVIII. Durata şi
itinerariul acestei călătorii concentrează semnificaţii care pot fi plasate
la extremităţile temporale ale unei istorii ce se derulează de la Evul
Mediu clasic spre sec. XVUIXIX.
In Banat, împăratul vizitează Orşova veche, teritoriu de
confiniu cu lumea turcească. Aici, el îl primeşte în ambianţă
protocolară pe Dervish Mustafa din Ada Kaleh. Momentul întâlnirii cu
reprezentantul unei lumi aflate întro adversitate istorică cu Imperiul
Habsburgic este redat în jurnalul de călătorie realizat de Francisc I, ce
poate fi adjudecat ca un element al discursului emanat de împărat,
prin care acesta se raportează la lumea întâlnită în cadrul vizitelor şi
intrărilor imperiale, prin care, în egală măsură, el se autodefineşte.
"Este un paşă cu două tuiuri, originar din Filipopol, fiu al paşei din
Belgrad, care a fost asasinat. Casa în care lam primit avea două intrări.
Camera în care neam întâlnit era despărţită la mijloc de o masă. Iam
vorbit prin tălmaci, păstrândumi pălăria pe cap. După aceea unul din
oamenii paşei a depus pe masă şaluri pentru soţia mea. Apoi, după ce
am plecat, din partemi i sau servit dulciuri şi cafele. După aceea, a
plecat aşa cum a venit" . în esenţă, aceste cuvinte reprezintă un
discurs despre putere, în care împăratul remarcă gradul mic de
reprezentare a interlocutorului său, "paşă cu două tuiuri", căruia îi
61
6 1
C. Feneşan, op. cit, p. 1 9 2 .
acordă onoruri diminuate, în sensul că în timpul întâlnirii şia "păstrat
pălăria pe cap", încheind unilateral întâlnirea prin plecarea sa, după
care i sau servit paşei dulciuri şi cafele. A fost o întâlnire protocolară
expeditivă, care transmite plenitudinea şi ascendenţa casei imperiale
în raport cu reprezentantul unei puteri aflate întrun ineluctabil regres.
în proximitatea acestui discurs despre putere, derulat întrun
moment punctual al vizitei imperiale, se consacră un mit, şi anume
acela al lui "Le voyage de Turquie", care a rămas "un atu care na fost
jucat niciodată"
şi unul din idealurile legământului cavaleresc pe
tema cruciadei. întâlnirea lui Francisc I cu paşa din Ada Kaleh poate
semnifica finalizarea unei călătorii spre o destinaţie proiectată dea
lungul multor secole, simbol al unei puteri ce fusese ţinta ofensivei
cruciate. întâlnirea dintre cele două puteri, cu ocazia vizitei lui
Francisc I tot în plan simbolic poate însemna momentul revocării
"Călătoriei în Turcia", obsesie, angajament şi datorie cavalerească.
62
La cealaltă extremitate temporală, călătoria lui Francisc I se
poate adjudeca unei stări de spirit specifică Europei sec.XVTILXIX,
reieşită din nevoia şi fervoarea călătoriei. Călătoria era aşa cum sa
văzut şi în cazul lui Iosif al LTlea "o şcoală a europenilor", care
"călătoresc, parcă, pentru aşi stăpâni mai bine domeniul", iar călătoria
în sine "era o mucenicie, o muncă, complementul educaţiei" şi poate
fi denumită generic după titlul unei cărţi apărute în 1775, a lui
Caraccioli, şi anume "Voiajul raţiunii prin Europa" . Această temă
majoră a voiajului coexistă cu deliciul, curiozitatea, plăcerea,
provocate de călătorii. Francisc I extrage cu predilecţie plăcerea
şi
curiozitatea din vizita pe care o realizează, iar în textul jurnalului său
de călătorie sunt prevalente descrierile sub semnul exotismului, al
pitorescului savurat.
63
64
în contextul aceluiaşi episod al întâlnirii cu paşa Dervish
Mustafa, şi din ipostaza de actor al ceremonialului intrărilor imperiale,
împăratul descrie imaginea "în oglindă" a cortegiului pe care paşa îl
etalează la întâlnirea cu monarhul austriac. Cortegiul şi ceremonialul
"celuilalt" induc curiozitatea şi, de aici, pitorescul şi vizualizarea
descrierii realizate de împărat. Pot fi degajate o serie de note hedonice
1 . Huizinga, op, cit, p. 148.
P. Hazard, Gândirea europeană
lbidem,
p. 1 9 2 .
0 2
5 3
M
în sec. XVllllea,
Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p.424.
întrucât există o plăcere a privirii, o încântare a privirii. Cultivând
fastul, spectaculosul intrărilor şi vizitelor imperiale, Francisc I filtrează
în descrierea sa derularea costumelor, a culorii, a personajelor ce
compun cortegiul paşalei; "Aici, la Orşova, lam primit pe paşa întro
casă aşezată pe Dunăre. De la acea casă până la Dunăre, pe care plutea
corabia paşei, anume o şaică mare cu un cort în care şedea acesta, se
înşira un cordon de soldaţi. Vâslaşii paşei erau albanezi, ei purtau
pantaloni lungi de culoare albastră, încălţaţi; laibăre fără mâneci de
culoare albastru închis şi turban roşu. Cârmaciul, un turc, era îmbrăcat
cu o manta de blană roşiatică. împreună cu paşa se aflau doi bostangii,
fiecare ţinând un baston, apoi veneau cei ce ţineau tuiurile, iar după
aceea alte zece persoane, dintre care nouă purtau turbane şi caftane
lungi şi frumoase din blană roşie, iar ceilalţi din stofă verde" .
65
în mod esenţial, discursul împăratului Francisc I, elaborat în
contextul intrărilor imperiale, este un discurs despre discursul de
"l'entrée royale". împăratul se reprezintă pe sine atât în derularea
intrărilor imperiale, cât şi în descrierea acestora. Dacă Iosif al IIlea se
află întro exterioritate a discursului, a intrărilor imperiale şi se
pregăteşte pentru "marea intrare regală", Francisc I se plasează în
interiorul acestor intrări, se distribuie pe sine ca actorul principal al
acestora, trăieşte hedonic şi plenar onorurile intrărilor regale, intră
întro congruenţă perfectă a discursului cu reprezentările acestor
intrări.
în intervalul de câteva zile al vizitei împăratului în zona
Banatului de sud, cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg surprinde cu
pregnanţă plimbările, primirile, ospătarea, darurile oferite, care
articulează programul vizitei: "La 30 septembrie a trecut prin Jupalnic,
au vizitat (s.n.) muntele Alion, au luat masa de prânz... la 1 octombrie
Majestăţile lor au făcut o excursie (s.n.) la o gradenă unde toţi cei
prezenţi sau plimbat vreme de un ceas dea lungul Dunării. Au asistat
la pescuit; sa scos din apă un morun neobişnuit de mare (s.n.), la
prinderea căruia au pus mâna atât împăratul, cât şi împărăteasa...
trecând prin Orşova veche turii leau trimis un car de pepeni verzi, din
care unii erau mai mari decât un butoiaş de jumătate de vadră... cum
nu sa mai văzut niciodată (s.n.)... La 2 octombrie, Majestăţile lor au
C. Feneşan, op. cit., p. 1 9 2 .
vizitat toate clădirile mari la Herculane, iar, drept urmare, înaltele
domnii au dobândit poftă mare să heie răchie şi să mănânce (s.n.J" ,
Intrarea imperială provoacă o redimensionare
a lumii, prin
"starea de bucurie" creată, şi, în egală măsură, o redimensionare a
lucrurilor, a obiectelor, a tot ceea ce este destinat împăraţilor. Astfel,
darurile primite de împărat sunt neobişnuite ca formă, cu dimensiuni
atipice. Percepţia intrării imperiale este marcată de o ambianţă în care
realitatea debordează în ficţiune. Se petrece, în cadrul discursului
intrărilor imperiale, un proces de "maximalizare" a realităţii şi de
inducere a unor elemente ficţionale. Unei "extensiuni ficţionale a
ritualului" intrărilor imperiale şi unei hiperbolizări a acestui ritual îi
corespunde o realitate supradimensionată .
66
67
68
Astfel, împăratul primeşte drept daruri "un morun neobişnuit
de mare" şi pepeni mari "cum nu sau mai văzut".
Vizitele lui Francise I aduc şi o altă noutate în topica intrărilor
imperiale din Transilvania şi Banat, şi anume prezenţa împărătesei în
suita împăratului. în contextul Evului Mediu, de foarte multe ori
intrările regale ale regelui şi reginei nu se petreceau concomitent.
Ludovic al Xffilea al Franţei şi Ana de Austria au intrat separat în
Paris, în două ceremonii distincte; regina intră după două zile, dar
beneficiază de acelaşi ceremonial ca şi regele. La 1549, Caterina de
Medicis intră în Paris la câteva zile după intrarea regelui, dar se bucură
de acelaşi scenariu şi de aceleaşi onoruri ca şi regele. Intrările reginelor
se petrec fie în siajul regelui, fie concomitent cu monarhul. In cel deal
doilea caz, discursul pronunţat de oraş la intrarea regală transmite
acelaşi omagiu regelui şi reginei, focalizat asupra unei entităţi
"simbiotice a celor două corpuri regale". La 1661, la intrarea în Paris a
lui Ludovic al XIVlea şi a reginei MariaTereza, se menţionează că:
"Notre ville... n'apporte ŕ vos pieds votre majesté Madame que les
męmes hommages qu'elle rend ŕ son Roy et ses soumissions qu'elle luy
doit. Recevez les, Madames s'il vout plaist comme les gages inviolables
N. Stoica de Haţeg, Scrieri, Ed. Facla, Timişoara, 1984. , pp. 5354.
J. Blanchard, op. cit, pp. 45.
Ana Cristina Arairjo, Ritual and Power in the Court of King Jaao V. The symbolic
genesis of political regalism, în Religions, ceremonials
and images: power and social
meaning (14001750).
Ed. By José Pedro Paiva, Palimage Editores, Coimbra 2002, p.
324.
6 6
6 7
6 3
de notre obeyssance" . Temele recurente ale intrărilor regale ale
reginei în sec. XVTÍ în Franţa erau cele specifice "apariţiei" simbolice a
reginei: "mariajul, pacea, fecunditatea" . în sec. XVI, regina este
percepută ca "soţie, mamă, pacificatoare" şi, pornind de la aceste note
simbolice, care reprezintă un reflex "maternal", ea devine un intercesor
între popor şi rege, având rolul de "a primi şi transmite cererile pe care
reprezentanţii oraşului le adresau regelui" . în sec. XVII, acest rol se
schimbă în funcţie "de evoluţia politică" şi de noile "atribuţii statale";
ea devine mai mult o "persoană regală decât una maternală. Pe de altă
parte, prezenţa reginei lângă rege, în timpul intrărilor regale, face parte
din reţeta etichetei ("decoram") monarhice, aferentă acestor momente.
Se subliniază apartenenţa cuplului regal la o monarhie sacră, de drept
divin, dar, în egală măsură, se supraumanizeazá
imaginea regelui în
percepţia colectivă atunci când este însoţit de regină .
89
70
71
72
Revenind la intrările imperiale ale lui Francisc I, proiecţia celor
"două corpuri regale" poate fi relevată din discursul emis de
comunitatea oraşului Năsăud în momentul intrării imperiale din anul
1817. Intrarea cuplului imperial este marcată şi însoţită de câteva
formule sau versuri adrşsate acestuia: "Să trăieşti fericit, sămpărăţeşti,
cu Şaroltampărăteasă, so vedem doream deacasă"; "Francisc cu
nume chemat/ ce stă în scaununălţat/ cu Şaroltampărăteasă/ soaţa lui
preadulcealeasă"; "Să trăieşti doamnempărat/ Franţişte preandurate/
cu Şaroltampărăteasă/ soaţa lui din mii aleasă (s.n.)" . Prin urmare,
împărăteasa este asimilată împăratului în reţeta ceremonialului, ea
personifică sub acelaşi titlu, ca şi suveranul, monarhia. Pe de altă
parte, aceste cuvinte, formule sau versuri adresate cuplului imperial
poartă reflexele sau remanentele basmelor populare, cu împăraţi şi
împărătese. Discursul este elaborat întrun spaţiu genuin al ficţiunii
populare,
populare. Cuvintele adresate trimit spre încheierile basmelor
articulate de happy endul căsătoriei. închiderea poveştii, a basmului
soluţionează conflictul din anecdotica acestora prin regăsirea prinţului,
73
F. Cosandey, "Le blancheur de nos lys". La reine de France au coeur de l'Etat royal, m
Revue d'Histoire moderne et contemporaine,
tom. 443/juilletseptembre 1997, p. 4 0 2 .
Ibidem, p. 3 9 3 .
Ibidem, p. 4 0 2 .
Ibidem, p. 4 0 3 .
V. §otropa, op. cit., p. 223.
6 a
70
71
72
73
împăratului în ipostaza căsătoriei fericite. Este un admirabil exemplu
de transgresare a istoriei în feerie.
Vizitele şi intrările imperiale ale lui Francisc Iosif I din 1852 se
înscriu întrun discurs care parţial încorporează elemente din vizitele
din 1817, dar formalizează şi un mesaj cu finalităţi diferite. Această
vizită potenţează raţiunile de stat şi dinastice care anturau intrările
imperiale. în primul rând, împăratul dorea o reactivare a pactului
dinastic dintre el şi supuşi, verificat şi validat în timpul revoluţiei din
1848: "împăratul sa crezut în iulie 1852, dator să apară el însuşi în
părţile acestea, pentru a fi văzut de supuşii români şi a întări încă mai
mult legăturile sentimentale dintre el şi supuşi" . Vizita împăratului în
Munţii Apuseni se încadrează în topica intrărilor imperiale specifică
"transgresării" limitelor dintre împărat şi supuşi, facilitată de
precedentele fidelităţii dinastice, aşa cum rezultă din răspunsul
împăratului la discursul de primire rostit de comunitate, şi anume că
"este convins despre credinţa şi loialitatea naţiunii române" .
74
75
Vizita şi intrarea imperială este direcţionată şi spre a rezolva
doleanţele românilor, de a le consacra şi respecta "privileguri şi
imunităţi", astfel încât, dinspre această perspectivă, intrarea imperială
este şi un mod de ordonare şi reordonare a spaţiului social. Acestea se
realizează prin prezenţa şi vizibilitatea împăratului ("să apară el
însuşi...pentru a fi văzut de supuşi"). Arătarea împăratului se petrece
în virtutea noţiunilor de "monstratio" sau de "monstrator". Prin
urmare, se presupune vizibilitatea fizică, dar şi virtuală de "arătare a
drumului", de "indicaţie", de personificare în acel "monstrator", a celui
care arată, care indică oamenilor "calea vieţii" în sensul modelului
euristic, fapt ce augmentează acţiunea ordonatoare a intrărilor regale.
Gestica paradigmatică, ordonatoare a împăratului poate fi surprinsă şi
în acţiuni concrete, exemplare, "el lăsând să se împartă pentru
bisericile cele multe româneşti, care le pustiiseră şi arseră rebelii,
60.000 de florini" .
76
Discursul imaginar emis dinspre comunitate şi proiectat spre
împărat, provocat şi instalat de intrările imperiale, se concentrează
N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal
Bucureşti, 1989, p. 4 5 0 .
AI. Sterca Şuiuţiu, op. cit, p. 173.
Ibidem, p. 155156.
7 4
75
76
şi Ungaria,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
asupra mai multor teme care, în linii mari, reliefează calităţile şi
atributele persoanei monarhului, transmise prin releu legendar. Ele se
referă la ipostaza
epifanică
a împăratului,
la împăratul
justiţiar,
munificent, mântuitor. în egală măsură, elemente ale discursului
imaginar se pot regăsi şi în cuvântările de primire a împăratului, în
versificaţiile adhoc întocmite, aşa cum am văzut, cu prilejul intrărilor
imperiale. Acest discurs imaginar transmite, însă, şi contaminările
venite dinspre un discurs oficial, care inspiră şi produce în percepţia
populară imaginea pozitivă a împăratului, reluată şi transfigurată apoi
în anecdotica legendară,
Ne vom opri asupra câtorva dintre aceste ipostaze ale
monarhului, evidenţiate cu prilejul intrărilor imperiale.
Ipostaza epifanică
a împăratului este indusă de aşanumita
"ambiguitate a sacrului", de tensiunea invizibilvizibil încorporată în
persoana regelui sau împăratului, de alternanţă "roi vue roi cache",
de interdicţia de a1 vedea pe rege şi obligaţia acesteia de a se arăta.
Această ipostază este construită pe modele prestigioase biblice şi antice
şi din care este lansată funcţia sacerdontală a regelui, în virtutea căreia
el are obligaţia să oficieze public . Datorită notei sau dimensiunii
sacerdotale, împăratul transmite sau intermediază în subsidiar
datorită originii lui sacre arătarea divinităţii. El este un agent şi
substitut în maieutica divinităţii. Regele, în dezbaterea cristologică din
Evul Mediu, era socotit "typus Christi" (figură, imaginea lui Hristos)
sau este desemnat drept "rex imago Christi", "rex vicarius Christi" . în
egală măsură, în tradiţia bisericii creştine, sărbătoarea Epifaniei este
"sărbătoarea regilor", cu trimiteri directe spre "adorarea magilor", ce
reia sărbătoarea antică, păgână a lui "sol invictus" (împăratul roman).
Prin urmare, Epifania se suprapune prevalent persoanei împăratului
sau regelui. Aceste arătări sau apariţii ale regelui sau împăratului în
mijlocul poporului au fertilizat discursul imaginar întrucât "poveştile
au ştiut să profite de aceste
apariţii" .
77
78
79
Acceptând faptul că domeniul imaginarului coagulează un
ansamblu de reprezentări ce depăşesc constrângerile deductive pe care
J. P. Roux, op. cit., p, 74; cf. §i J. Blanchard, op. cit, p. 3.
E. H. Kantorowicz, The King's Two Bodies, Princeton University Press, Princeton,
1997, pp. 8889.
J. P. Roux, op. cit., p. 75.
77
78
experienţa le autorizează, intrările regale, alături de sărbători, de fastul
nunţilor şi funerariilor se înscriu cu predilecţie în acest domeniu, mai
ales prin modul în care el este o "descriere despre tot ceea ce noi nu
putem să mai vedem" .
Pornind de la aceste consideraţii, se poate retranscrie sau relua
discuţia asupra conceptului organologic de "corpus mysticum" în ceea
ce priveşte regele sau împăratul. Persoana regelui ca Rege
"încorporează pe sine cu supuşii săi şi pe aceştia cu sine" , iar "corpul
mistic" al regelui rezidă din încorporarea dintre "corpus naturale" şi
"corpus corporatum". Supuşii se pun la dispoziţia regelui, asamblând
dinspre modelul organologic "corpul mistic", de la membre sau părţi
ale corpului (în cazul de faţă, de la inimi) spre cap: "Secundum quod
per naturalem instinctum omnia membra in uno solo corpore sese
exponunt pro capitis salute, pariformiter esse debent in corpore
mystico verorum subditorum ad suum dominum" .
80
81
82
Intrările imperiale care sunt însoţite de aclamaţii, "Vivat Rex!"
sau "Trăiască împăratul!" nu sunt altceva decât resurgenţa "corpului
mistic" al regelui, afirmarea vie a unui personaj colectiv care strigă
"Trăiască regele!", dar care există, în egală măsură, ca personalizare a
corpului mistic a regelui. Persoana vie a regelui este un"corp" ce asumă
un personaj colectiv care se exprimă sau se comunică drept fiinţă vie la
întâlnirea regelui cu corpul social. "Vivat Rex!" este afirmarea fiinţării
"corpului mistic", este vivifierea corpului mistic. Regele sau împăratul
se însufleţeşte ca şi "corp mistic" la întâlnirea cu supuşii, în prezenţa
supuşilor, Prezenţa sau exprimarea corpului mistic al regelui la
întâlnirea cu supuşii este una ce Uimite spre zona mistică a sacrului şi
ea se operează sinergie şi teurgic. "Vivat Rex!" este o invocare şi, în
egală măsură, o afirmare colectivă a corpului mistic al regelui, întrucât
"exercitus populi facit regem sive imperatorem" . Astfel, intrarea
împăratului Francisc losif I în Transilvania, la 20 iulie 1852, este o
secvenţă ilustrativă pentru modul în care se elaborează această
invocare colectivă ce provoacă şi însoţeşte "arătarea" împăratului.
83
E. H. Patlagean, L'histoire de l'imaginaire
Paris, 1988, pp. 304315.
E. H. Kantorowicz, op. cit., p. 4 3 8 .
Ibidem, p. 2 1 9 .
" Ibidem, p. 220 n. 77.
6 0
81
82
în La Nouvelle
Histoire,
Ed. Complexe,
Apropierea anunţată şi, în egală măsură, simţită a monarhului de către
mulţimea care îl aştepta la arcul de triumf de la graniţa Transilvaniei
este aşa cum sa arătat mai sus aferentă unei gradualităţi
în
vizibilitatea împăratului, a unei "fragmentări metonimice a obiectului
regal". Semnele vizibilităţii împăratului sunt acompaniate de strigătele,
de "vivatele" mulţimii, care, însă, alternează cu tăcerea spontană
indusă de miracolul epifaniei monarhului. Această secvenţă reifică, în
mod exemplar, ritualul sinergie, prin care se produce vizibilitatea
fiinţei împăratului: "La 12 Yz ore, un dragon călare aduse ştirea că
Maiestatea Sa se apropie (s.n.) de graniţă. Peste un pătrar de oră,
începe a se zări (s.n.) un nor de pulbere şi curând după aceea a se auzi
vivatele (s.n.) poporului care sta adunat pe ambele laturele ale
drumului. Acum, ochii tuturor se ţintiră întracolo şi o tăcere
sărbătorească
(s.n.) se iscă în jurul arcului. La ora 1, sosi (s.n.)
Maiestatea Sa având înaintemergătoriu pe guvernatorul din Ungaria,
arhiducele Albrecht la graniţă şi se dădu din trăsură jos întru vivatele
cele mai entuziaste (s.n.)" .
Când împăratul Francisc Iosif I a călătorit la Câmpeni, în 1852,
se menţionează că "intrând înlăuntrul la lumina făclielor fu salutat de
mii de "vivate" şi "Să trăiască!". Aceste saluturi şi invocarea
împăratului sunt amplasate şi alimentate de o atmosferă eminamente
religioasă, ritualizată, întrucât "pe când Maiestatea Sa se apropia către
Câmpeni, începură a suna şi răsuna toate campanele (clopoteles.n.)" .
Convergenţa unor asemenea elemente ce au relevanţă în cazul
intrărilor imperiale vine să reactiveze un decupaj specific imaginarului
medieval, în care prezenţa unui "simbolism profund ancorat întro
semiologie religioasă transformă politicul întro zonă a sacrului" .
84
85
86
Transcrierea ipostazei epifanice în receptarea discursului
popular instituit în timpul intrărilor imperiale derulează un întreg
repertoriu de percepţii şi clişee descriptive. în primul rând, există o
serie de însemnări care exprimă mărturia lapidară a percepţiei
epifanice a împăratului, care rezumă, pe de o parte, şocul perceptiv, iar,
pe de altă parte, reactivează percepţia fizică a divinităţii în notele
specifice ale textului biblic. întro însemnare din 1773, se
84
8 6
8 6
Gazeta Transilvaniei,
ar. 54, 9 iulie, Braşov, 1852, p. 204.
Idem, nr. 55, 16 iulie, Braşov, 1852, p. 2 1 1 .
J. Le Goff, op. cit, p. 4 4 6 .
menţionează: "De când au venit împăratul losif să se ştie, în luna mai,
în 27 zile şi lam văzut cu ochii mei (s.n.), eu popa Ion Toader în
biserica Şcheilor, la anii 1773" sau întro menţiune datată cu 10 ani
mai târziu se arată: "Să se ştie de când au trecut prin Bucovina, prin
Câmpulung Moldovenesc, puternicul şi marele împărat losif, împărat
nemţesc. Şi nau trecut întrascuns, ci în vederea a toată lumea. Şi toţi
lau văzut cu ochii lor, care şi eu nevrednicul mam învrednicit a1
vedea cum văd pe fieştece om (s.n.) Ia mersul anilor 1 7 8 3 " .
87
88
Există apoi o serie de descrieri mai elaborate şi formulate
întrun clişeu descriptiv, ce transmite topica discursului de
întâmpinare la intrările imperiale. Astfel, în suplica prezentată de
Maxim, fiul preotului Gălan din Năsăud, în 1773, împăratului losif al
Illea, se găseşte următoarea formulare de început: "Cinstite şi
preaînălţate craiule, mulţumim milostivului Dumnezeu că vedem
luminata faţă a Măriei Tale (s.n.) şi dăm laudă milostivului Dumnezeu
că teandemnat de ai ostenit Măria Ta pe la aceste locuri pe unde
trăim noi, nişte oameni proşti şi săraci şi neînvăţaţi" . Găsim aici,
dinspre o artă a cuvântării, o percepţie mai pronunţată a arătării
împăratului, proiectată antinomic pe un fundal ce exprimă umilitatea
şi precaritatea mulţimii supuşilor, un fundal ce conturează prin
contrast revelaţia prezenţei imperiale.
89
In alte cazuri, se poate detecta o structură dialogică în relatarea
percepţiei epifanice a împăratului din cadrul discursului imaginar. în
Cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg, relativ la intrarea împăratului losif
al Illea în Orşova, la 1787, se menţionează: "... eu dinspre dânsul
mergeam şi iar stând, zisă (împăratul): cum se pare muierilor, mai bine
au fost cu turcii, au acuma poate fi mai bine? Spuindule, ele ziseră că
mai bine la împărat creştin decât la păgâni. Eu zisei către muieri:
înaintea voastră este înalt sfinţitul împăratul nostru losif vedeţi1! (s.n.).
Noi toţi pre Dumnezeu să rugăm săi dea viaţă şi sănătate!" Acest text
concentrează câteva sensuri simbolice originate în textul biblic. Pe
90
d
a^r-*
O VJ
nor+o
^lULl/,
11~>
JXJ.
+T"^ m r t
î m n o r n
5
Ui. U
L
.
ti Uil^UHUlU
rnneirTQ
(.UliJU^iU
mpti+nii'n'i
lU^ULUii^U
îmnăTo+in! / ' T ' O O + I TI O
llllpLLl U^LUl ^.IC^LIUO
1 . Corfus, însemnări de demult, Ed. junimea, Iaşi, 1975, p. 12.
G. Ştrempel, Catalogul
manuscriselor
româneşti,
voi. II, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 1 1 .
V. Şotropa, împăratul losif II în Districtul Năsăudului,
în Arhiva Someşană,
nr. 4,
1926, p. 6.
N. Stoica de Haţeg, Cronica Banatului...,
p. 234.
6 7
3 8
8 9
9 0
întrun teritoriu deţinut până atunci de păgâni, iar, pe de altă parte,
arătarea împăratului este transmisă în tonalitatea textului evanghelic,
ce resuscită leitmotivul "ecce
homo".
Uneori, secvenţa epifanică a intrărilor imperiale este fixată la
nivelul memoriei colective, reprodusă în succesiunea generaţională şi
căreia îi sunt asociate gesturi întemeietoare din istoria comunităţii,
legate de persoana împăratului. Astfel, comuna Poiana din Bistriţa a
fost rebotezată cu ocazia vizitei împăratului Iosif al IIlea, cu
toponimicul Sântiosif: "Comuna noastră a avut fericirea de a vedea în
persoană pe împăratul Iosif al IIlea, în 1773 (s.n.), când, venind din
Moldova, de pe munţi, a petrecut şi la noi o zi şio noapte. Spun
bătrânii (s.n.) că împăratul la intrarea în comună a zis să1 ducă în
cuartir, în aşa loc unde să nui poruncească nimeni (adică să nu fie
copii în casă). Astfel a fost dus la Titiana... La depărtare împăratul a
întrebat pe Titiana că ce pofteşte săi deie pentru că 1a găzduit? ...
săşi aleagă pământ cât va voi. Dânsa a răspuns că pământ are destul...
fără să sendure ai concede să nuşi coboare casa din locul ei vechi,
ceea ce împăratul ia şi conces" . Există în acest text relevată
conjuncţia a două ipostaze ale împăratului, epifanică şi munificentă,
după cum structura sau topica discursului intrărilor imperiale dezvoltă
istorizant
şi un nivel imaginar.
Această
un nivel referenţial,
ambiguitate în ordinea discursului aferent intrărilor imperiale conscrie
momentul istoric în contrapunct cu cel epifanic, cu cel introdus de
sintagma "spun bătrânii'' şi care reprezintă secvenţa legendară inserată
de imaginarul colectiv. Exerciţiul eponimic, anecdotica legendară,
alături de clişeele epifanice, sporesc mistica intrărilor imperiale.
91
Un alt tip de secvenţe epifanice pot fi extrase din naraţiunile
care au ca temă travestiul imperial. Momentul epifanic este declanşat
"ascuns", travestit, şi care
de descoperirea sau revelaţia împăratului
dezvoltă o anecdotică pe măsură. Astfel, în 1773, împăratul Iosif al II
lea sosi în casa protopopului din Poiana însoţit numai de un ajutant:
"Fiind ambii străini, simplu îmbrăcaţi şi sosiţi fără alai, la început
protopopul nu ştie cu cine are a face. Era însă cald în casă şi când
protopopul
domnitorul fu nevoit săşi descheie nasturii hainelor,
observă pe pieptul lui Ordinul Casei Habsburgice (s.n.) şi începu acum
V. Şotropa, op. cit., pp. 45.
să converseze cu reverenţă, în limba latină pe care o vorbea mai
bine" . Aceste percepţii epifanice sunt consecinţa unor incidenţe care
furnizează din plin material anecdoticii discursului imaginar. "Tot
atunci se povesteşte întâmplare hazlie că, trecând Iosif pe drumul ce
duce către muntele Cucureasa, grăbi singur la vale spre sat şi aici intră
în conacul ofiţerilor. Bucătăreasa, ocupată cu gătirea mâncărurilor
pentru înaltul oaspe, văzând că străinul începe să vorbească cu ea, îi
zise să no reţină, ci mai bine săi ajute la învârtirea frigării. Străinul
ascultă, se puse la lucru şi acolo îl află suita alăturea cu
bucătăreasa
acum înmărmurită de spaimă (s.n.)" .
92
93
Descoperirea împăratului, arătarea lui, magnetizează prin forţa
iradierii epifanice şi alţi martori fericiţi ai vederii împăratului: "Cu
această ocaziune, puţinii locuitori ceşi aveau căsuţele lor aici pe câmp
au avut parte de a vedea şi ei pe împăratul cel bun şi poporal (s.n.),
despre care vor fi auzit povestinduse multe, parte spre aşi arăta
supunerea şi omagiul, au alergat la casa amintită
în care
prânzea
(s.n.)" . Sosirea regelui, dar mai ales arătarea regelui, "acţionează
asupra supuşilor ca un magnet asupra piliturii de fier" , producând o
irezistibilă convergenţă a tuturor spre monarh. Pe de altă parte, se
poate considera că secvenţa epifanică prezentată mai sus se
organizează în momentul în care împăratul se pregăteşte să mănânce,
să ia parte la masa şi ospătarea pregătită pentru el, după cum locuitorii
se îndreaptă la întâlnirea cu împăratul, cu prezenţa lui fizică, "la casa
în care prânzea". Ambele momente pot conecta procesul epifanic de
unul euharistie, care centrează corpul mistic al regalităţii ca şi corp
mistic al bisericii.
94
ss
Secvenţele epifanice determinate de intrările imperiale
reverberează şi în zona alterităţii necreştine, întro geografie în care
lumea creştină senvecinează cu cea păgână. Astfel, în 1773, în timpul
intrării împăratului Iosif al IIlea în Orşova, turcul "Omir Aga,
Ibidem, pp. 56; cf. şi P. Grapini, Monografia
pp. 7677.
P. Grapini, op. cit, p. 77.
Ibidem.
J. Blanchard, op. cil., p. 7.
9 2
9 3
94
9 5
comunei
RodnaNouă,
Bistriţa, 1 9 0 3 ,
împăratului au răspuns la toate, zicând că mulţumeşte lui Dumnezeu
că au văzut pre un mare crai (s.n.)" .
Arătarea împăratului ca prezenţă fizică şi, în egală măsură,
simbolică în rândul supuşilor, determină şi un reflex în natura
înconjurătoare, o sintonie a omului cu natura. Un timp simbolic şi,
deopotrivă, unul istoric, în care se produce arătarea împăratului
rezonează cu unul astronomic: "1817, maiestatea sa împăratul
Francisc, a vizitat graniţele sale şi a adus cu sine o
toamnă
binecuvântată cu toate bucatele (s.n.) .
Comprimarea timpului istoric şi astronomic întrunui simbolic
în cadrul intrărilor imperiale este perceput aşadar sub semnul
miraculosului, la nivelul discursului imaginar. în schimb, în planul
narativismului istoriografie, al discursului istoriografie sau al
reprezentării istorice, analiza şi explicaţia aferentă construcţiei
istoriografice destramă miraculosul,
îl deconstruieşte. G. Bariţiu, în
"Părţi alese din istoria Transilvaniei (1889)", asociază călătoria
împăratului Francisc I, din 1817, unui timp surprins ca secvenţă
cronologică demnă de reţinut în discursivitatea reconstituirii istorice,
şi anume timpul marii foamete dintre 18151817. Vizita imperială se
petrece conform explicaţiei inserate în textul istoriografie ca o
consecinţă a calamităţii naturale, vizita fiind motivată de acţiunile
izbăvitoare sau salvatoare pe care le pot aduce prezenţa împăratului,
cât şi deciziile de ameliorare a situaţiei supuşilor, pe care împăratul le
poate lua "de visu".
96
97
Coincidenţa
miraculoasă
este substituită de imperativele
istorieirealitate:
"După atâtea calamităţi trecute peste monarhia
întreagă şi peste această ţară, între anii 1815 şi 1817 a căzut peste
Transilvania o foamete din cele mai înfricoşătoare, cauzată prin ploi
necontenite, care, în această ţară muntoasă şi răcoroasă, întârzie foarte
tare coacerea cerealelor, pe când aici un timp mai secetos prieşte foarte
bine. Acea calamitate ajunse la grad suprem în iarna din 1816 spre
1817. Mii de locuitori au ieşit şi atunci în ţările româneşti şi sau
aşezat acolo pentru totdeauna. în Muntenia şi în Banat recoltele au fost
prea bune, sau şi importat [de acolo] multe cereale, atât prin îngrijirea
!6
17
N. Stoica de Haţeg, op. cit., p. 2 0 2 .
Idem, Scrieri: Cronica Mehadiei, Ed. Facla, Timişoara, 1984, p. 73.
gubernului, cât şi prin speculanţi, sau şi regulat [reglementat] după
putinţă preţurile. Ce folos însă că, din lipsă aproape totală de drumuri
aşternute, transporturile întârziau de la frontiere până la locul destinat,
încât până la sosire sărăcimea murea de foame pe sub garduri şi
alăturea drumurilor. Până şi cocenii de păpuşoi se tăiau mărunt şi se
măcinau de mămăligă. între Rusalii şi Sffântul] Petru, sărăcimea aduna
diverse plante, ştir, lobodă, urzici, limba boului, măcriş, podbal şi alte
buruieni, le fierbea şi înăcrea cu mere acre sau cu ce mai avea prin
grădini şi aşa îşi mai astâmpăra foamea. A dat apoi Ddieu [Dumnezeu]
că, în a[nul] 1817, a fost şi în Transilvania un seceriş foarte bun şi aşa
locuitorii au mai însufleţit.
In acelaşi an, 1817, maiestatea sa împăratul Francisc, informat
despre calamitatea
căzută peste ţară, a venit cu augusta sa consoartă,
împărăteasa
Carolina de Bavaria, cu care se cunoscuse în 10 noiembrie
1816, după ce îi murise succesiv trei femei"' .
Dincolo de aceste motivaţii care decurg din realitate, textul
istoric poate oferi vizitei şi intrării împăratului Francisc I în
Transilvania şi o lectură alimentată dinspre zona imponderabilă a
evenimentelor istorice. Intrarea şi vizita imperială coincide cu ieşirea
dintro vreme nefastă, înseamnă sfârşitul acestei vremi. Este, în esenţă,
compusă din timpul astronomic
(ploile
o ieşire din catacronie,
necontenite care au adus foametea şi care se încheie în 1817, "când a
dat Dumnezeu de a fost un seceriş bun") şi un timp uman (destinul
neprielnic al împăratului care, "după cei murise succesiv trei femei", a
venit şi a intrat în Transilvania "cu augusta sa consoartă, împărăteasa
Carolina de Bavaria").
36
Aşadar, transcrierea în registrul simbolic conferă intrării şi
vizitei imperiale din 1817 reflexe soteriologice, împăratul concentrând
în prezenţa persoanei sale, printre supuşi, semnele mântuirii.
Vizita împăratului Francisc Iosif I în Transilvania, din iulie
1852, a stat sub auspiciile aceleiaşi naturi favorabile: "în total
exemplară aceasta călătorie fu K^Iajestatea Sa favorizată de o vreme
foarte bună şi fără ardoare de soare" , iar discursul intrărilor imperiale
99
9 8
55
G. Baiiţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei
(1889), ed. Ila, Braşov, 1993, p. 5 2 5 .
Gazeta Transilvaniei,
nr. 55 din 11 iulie, Braşov, 1852, p. 2 1 1 .
reactivează şi îşi adjudecă "motivul primăvăratec al întâlnirilor" din
cadrul liricii medievale. In momentul intrărilor imperiale, timpul
istoric se află întro armonie exemplară şi totală "una tota simul", cu
vremea, cu timpul natural.
Admiţând faptul că intrările regale, prin ritual şi semantica
cortegiilor, reordonează un spaţiu social, resuscită regulile şi ierarhiile
şi, în consecinţă, regele este ordonator, justiţiar, judecător, mântuitor,
în egală măsură în reprezentările colective precreştine şi creştine li
sau oferit regilor funcţiile arhetipale "de axă cosmică", astfel încât
"suveranul exercită un rol regulator al naturii şi al cosmosului", iar
"puterea imperială când este exercitată cu măsură şi în ordine, reflectă
armonia şi sinteza pe care Creatorul lea conceput în Univers" . Acest
timp şi această vreme, concentrate epifanic, se definesc întro
sublimitate extraseculară, care excede orice măsură, deasupra oricărui
trecut şi viitor, fixată întro intensitate a prezenţei eternului divin,
adică o "prezenţă ireprezentabilă" .
100
101
102
O altă particularitate a discursului epifanic instituit în
contextul intrărilor imperiale este cea ilustrată de modul în care
supuşii comunică impresia ce ia marcat în momentul percepţiei fizice
a împăratului, modul în care emoţia colectivă proiectată de vederea
specific regelui care
împăratului consecinţe a unui fototropism,
luminează, regelui soare articulează acest discurs. Masa supuşilor
comunică impresiv o serie de aprecieri, care, pe deo parte, sugerează
raportul dintre imaginea ideală a suveranului şi cea reală, fizică, între
aşteptări şi realitate, între monarhul invizibil şi cel vizibil, iar, pe de
altă parte, aceiaşi supuşi emit o serie de încheieri în care se invocă, în
forma unor epifoneme, binecuvântarea divină asupra împăratului.
Astfel, în timpul vizitei împăratului Francisc Iosif I în Braşov, în vara
anului 1852, se relatează: "Ah, ce mai împăratul june şi tras ca prin
inel! Ce mai şiezătură călare, ce mai ţinătură de trup! Ia caută la acea
frunte de Domnitoriu, câtă seriozitate se răsfrânge de pe dânsa şi totuşi
cât zâmbet în ochi şi pe buze! Dreptatea şi graţia zugrăvită întro
singură persoană nu se poate reproduce mai altmintrea! întracest
10
11
12
P. Zumthor, încercări de poetică medievală,
J. P. Roux, op. cit, pp. 306307.
L. Marin, op. cit., p. 2 9 1 .
Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p. 373.
înţeles vorbea mulţimea
(s.n.)" . La încheierea vizitei împăratului la
Câmpeni, în 10 iulie 1852, se exclamă: "Plecă Majestatatea Sa tot
asemenea, printre mulţime, urmat de oftări şi urări de fericire. Auzeai
poporul adunat în grupe, împărtăşinduşi impresiunile făcute de
înaltul său domnitor şi epifonemele: < < D o a m n e , ţine pe împăratul să
ne fericească > > " .
103
1 0 4
Alături de receptarea epifanică a împăratului în imaginarul
colectiv, munificenţa
imperială a sensibilizat pregnant comunitatea
supuşilor. Atitudinile munificente ale împăratului în contextul
intrărilor imperiale se înscriu în durata lungă a percepţiei împăratului
de către supuşi, elaborată în proximitatea altor ipostaze exemplare şi
exponenţiale ale monarhului ("pater patriae", salvator, justiţiar,
mântuitor). Dinspre aceste ipostaze, regele trebuie săşi exercite
autoritatea în mod armonios, în sensul că el deţine o "largă competenţă
de a acorda şi a retrage daruri după propria voinţă", dar, în egală
măsură, el trebuie să fie atent la calităţile celor care le primeau.
La interferenţa dintre discursul oficial şi cel imaginar centrat pe
tema puterii, aşteptarea sau proiecţia munificenţei regale faţă de supuşi
era mai întâi fixată întro serie de reglementări sau norme specifice
artei guvernării. J.Bodin, în lucrarea sa "Les Six Livres de la
République", 1577, conchidea asupra munificenţei aşteptate de supuşi
şi asupra celei normate sau formalizate în reguli şi recomandări:
"Regele care doreşte săşi trateze supuşii ca un tard bun (s.n.) nu este
constrâns de legile umane, dar totuşi el dă legi şi ordonanţe privind
numirea sau demiterea unor funcţionari; onorurile şi salariile slujbelor
nu sunt distribuite tuturor, ci doar celor care le merită. Tezaurul
regelui (s.n.) îi revine celui mai loial (s.n.), armata (s.n.) celui mai
viteaz (s.n.) şi justiţia celui mai integru (s.n.)" . Prin urmare,
munificenţa regală se conturează între reguli şi aşteptare, între servicii
(calităţile supuşilor) şi recompense, între paternalism regal şi
fidelitatea supuşilor, între regulile gestiunii şi distribuirii puterii şi
predispoziţiile şi caritatea încorporate de persoana fiecărui rege şi
împărat.
105
Gazeta Transilvaniei,
nr. 55, 16 iulie, Braşov, 1852, p. 2 0 9 .
Ibidem, p. 2 1 1 .
N. Zemon Davis, The Gift in Sixteenth Century France, Oxford University Press,
2000, p, 165.
103
104
1 0 5
Munificenţei imperiale, regale, ca dar sau dăruire, i se pot
asocia dimensiuni plurisemantice, cu trimiteri la prestaţiile reciproce,
totale, dintre împărat şi comunitatea supuşilor, vizând formele şi
ritualurile potlachului, "de plată şi contraplată, de daruri şi
contradaruri" . In schimbul darurilor se primea putere, iar în
"termeni economici se schimbă bogăţia pe putere" . Din altă
perspectivă, munificenţa se poate plasa întrun discurs al puterii
regale, imperiale, derulat paradigmatic o dată cu instituirea modelului
de regalitate de la începutul Evului mediu creştin. Astfel "pietatea,
grandoarea şi filantropia (s.n.)" sunt atitudini şi gesturi convergente
idealului imperial bizantin încă din sec.VI, în cadrul căruia împăratul
se reproduce printro gestică ce îl consacră şi reconsacră ca "protector
şi distribuitor al darurilor" .
105
107
108
Degajată din scenariul şi ritualul intrărilor imperiale,
munificenţa se ilustrează pe două direcţii care, în esenţă, asumă
reciprocitatea prestaţiilor între împărat şi supuşi. în primul rând, ea
apare ca un gest simbolic, ca expresie a exerciţiului puterii, ca
recunoaştere a puterii, iar, pe de altă parte, ea se centrează pe
mărinimia, pe "liberalitatea" monarhilor faţă de supuşi. Intrările regale
provoacă mecanismul munificenţei şi al darurilor care primesc, în
primul rând, conotaţii politice, în sensul că oraşul, comunitatea,
prezintă şi acordă daruri suveranului în schimbul recunoaşterii unor
privilegii obţinute atunci sau date de suveranii antecesori, pentru
scutirea de taxe, eliberarea sau graţierea deţinuţilor din închisori etc .
Se produce, în consecinţă, în sensul aceleiaşi reciprocităţi, o dublă
recunoaştere: a magnanimităţii puterii regale şi a puterii oraşului, a
identităţii lui, consacrate prin privilegiile acordate de rege. In
proximitatea conotaţiilor politice se instituie practica "autorităţii
reciproce" , circumscrisă procesului de delegare a autorităţii.
109
110
Pe de altă parte, prestaţiile reciproce, ca daruri şi privilegii,
intră în fenomenul specific al intrărilor imperiale menţionate mai sus
de "transgresare a limitelor". Aceste prestaţii reciproce deschid
M. Mauss, Eseu despre dar, Ed. Poltroni, Iaşi, 1997, p. 16.
Ibidem.
J. P. Roux, op. cit, p. 3 1 1 .
N. Zemon Davis, op. cit, pp. 155156.
Ibidem, p. 156.
canale de comunicare, care transcend graniţele identitare, "de statut,
de niveluri culturale", fiind o "înaltă exprimare a reciprocităţii dintre
neegali, în cadrul ordinii sociale, politice şi economice" . în urma
111
acestora, se realizează un pact mutual între supuşi şi suverani. De
exemplu, acordarea de daruri suveranului de către municipalităţi, în
sec. XVI, în Franţa, se făcea pentru a1 onora pe rege şi "pentru a1 face
prieten al oraşului" ("pour faire amy de la viile de luy") . Cu alte
112
cuvinte, darurile "netezeau relaţii" şi cultivau solidarităţi şi amiciţii.
Intrările imperiale în Banat şi Transilvania pun în evidenţă
tipologia gesturilor munificente ale împăraţilor, structurate atât de
temele esenţiale ale darurilor
şi prestaţiilor reciproce din epoca
medievală, cât şi de cele particularizate de contextul politic şi social în
care sunt derulate vizitele imperiale. O primă categorie de gesturi
munificente sunt cele care gratifică prezenţa
împăratului,
supuşilor în jurul
ele fiind o recompensă în sine, o "cinstire" a celor
prezenţi. Astfel, împăratul Iosif al IIlea, în 1773, la întâlnirea sa cu
supuşii din zona Mehadiei, "scoţând punga din pozonariu o dat în
mâna Papilii, poruncind generalului Nostiţ 100 de galbeni ai număra
şi ai aduce. Şi primindui, zise: Spuneţi feciorilor că 100 de galbini
trincglet (bacşiş n.n.) le cinstesc să bea, adunaţi să joace că va veni
vesel săi vază. Şi spunândule cu tot norodul adunat în glas mare
mulţumi" .
113
Alte atitudini munificente erau articulate de gesturi ce transmit
semnificaţii religioase şi confesionale. împăratul tolerant şi atent la
sensibilităţile religioase ale supuşilor procedează la acte restauratoare.
Astfel, Iosif al IIlea, în vizită la Suceava, în 1783, aflând că moaştele
Sf. Ioan de la Suceava care avea un cult pregnant în pietatea colectivă
se află în Polonia, "îndată porunci şi merseră doi călugări de la sfânta
mănăstire Putna... şi leau adus cu mare cinste şi cu multă oaste şi
leau aşezat în Târgul Sucevii" .
114
Alte gesturi filantropice ale împăraţilor, extrase din aceeaşi
zonă a sensibilităţii religioase, şi care au marcat memoria colectivă,
Ibidem, p. 7 2 .
Ibidem,
p. 1 4 3 .
N. Stoica de Haţeg, Cronica Banatului..,,
G. Ştrempel, Catalogul
manuscriselor
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 287.
111
112
1 1 3
1 1 4
p. 2 0 1 .
româneşti,
voi. II, Ed. Ştiinţifică
şi
sunt cele cu semnificaţii întemeietoare, legate de viaţa ecleziastică a
românilor. în 1773, Iosif al IIlea, vizitând localitatea Rodna Nouă,
"văzând câteva case, a zis: Biserica şi cu casa de lângă dânsa o dau
locuitorilor deaici şi săşi aducă preot stabil. Tot atuncea dispuse să
caute un măiestru pictor care să facă iconostas după ritul grec şi a
donat un rând de veştminte (odăjdii) şi un potir de plumb obdus, o
patenă (disc) şi o stea pe seama bisericii parohiale care se conservă şi
acum... Cu aceasta, sa pus baza la parohie de a avut biserică
proprie" . împăratul Francisc Iosif I, în preajma intrării sale în Munţii
Apuseni, în 1852, "lăsase... să împartă", aşa cum am arătat mai sus,
60.000 de florini pentru bisericile distruse în revoluţia de la 1848
1849 .
115
116
Un alt tip de gesturi şi atitudini munificente ale împăraţilor
sunt consecinţa unor prestaţii ale supuşilor, iar semnificaţia lor este
convergentă conceptului de "reciprocitatea darurilor". Din categoria
unor astfel de gesturi se pot detaşa cele care răsplătesc darurile aduse
împăratului şi care beneficiază de o anecdotică ce trimite spre
sensurile arhetipale legate de vânătoare şi pescuit, ca practică şi ritual.
împăratului Iosif al IIlea, la intrarea în comuna Rodna Nouă,
"unul din ţărani îi aduse ca < < c i n s t e > > un porc foarte mare, sălbatic.
Numele acelui bărbat a fost Ion Filipoiu. împăratul şi suita lui sau
uitat cu mare plăcere la acel porc şi au întrebat că unde şi cum lau
ucis. La care munteanul nostru ia dat lămuririle de lipsă, spunând că a
puşcat în el numai o dată cu puşca cea cu cremene. împăratul se arată
foarte mulţumit, dar zise că nu1 poate primi, neavând acum ce face cu
el şi aşa înapoia munteanului nostru dândui şi doi galbeni" . în
aceasta anecdotică, reverberează tema antică din Odiseea, a vânătorii
unui mistreţ uriaş de către Ulisse, în sensul că răpunerea mistreţului
de către Ion Filipoiu poate fi consecinţa unui transfer ritualic,
legitimator al prerogativelor regale asupra vânatului spre unul dintre
supuşi .
117
118
In 1817, cu prilejul intrării şi vizitei împăratului Francisc I în
Orşova, acesta primeşte şi oferă daruri, remarcânduse printre darurile
115
1
117
n a
P. Grapini, op. cit., p. 1 0 1 .
Al. StercaŞuluţiu, op. cit, pp. 155156.
P. Grapini, op. cit, p. 77.
J. P. Roux, op. cit, pp. 151152.
primite un morun mare: "Paşa Dervişi din Ostrov cu turcii audienţă
avură, adusă prezent (dar n.n.) voievodul turcul din Tăchia un morun
mare... împăratul le trimisă iar prezent paşii tubacheră de aur cu pietre
voievodi tubacheră de aur curată" . Acelaşi împărat, vizitând
Năsăudul, a dăruit pe "dansatori şi muzicanţi", care iau făcut o
primire sărbătorească, de asemenea, "multor oameni lipsiţi li sau
împărţit daruri", iar pentru "gardă donă împăratul suma de 224 florini,
iar pentru muzica regimentului 100 florini".
Un moment atipic în derularea intrării şi vizitei imperiale în
Năsăud în ceea ce priveşte conferirea şi primirea de daruri este atunci
când "soţia Maria a caporalului Ion Neagoş oferi împăratului un ţol
mare roşu ţesut de ea din lână, cu declaraţia că, deşi acesta nu e un dar
potrivit pentru o persoană aşa înaltă, dar să fie primit ca dovadă a
industriei ţărăneşti. Ţăranca na voit să primească pentru ţol nici un
dar, ci numai mulţumită împărătească" . Acest moment aparte poate
sugera că un dar atipic, neomologat în repertoriul darurilor oferite
împăratului, nu poate obliga la o reciprocitate. In egală măsură, se
poate constata că în momentul excepţional al intrării imperiale se
produce un fenomen de maximalizare a obiectelor, a lucrurilor care
a acestora în condiţiile în care
reprezintă darurile, o hiperbolizare
întâlnirea dintre împărat şi supuşi stă sub semnul unor momente
reţinute ca unice, ieşite din discursivitatea vieţii cotidiene.
119
120
în alte cazuri, munificenţa imperială, ca reciprocitate la daruri
sau servicii făcute împăratului cu prilejul vizitelor şi intrărilor
imperiale, se concretizează în acordarea nobilităţii ca recunoaştere şi
recompensă: "Milostivul şi marele împărat Iosif cu ai săi de două ori au
fost în gazdă la aceşti doi fraţi (Armeni Ioan şi Avedic Kapri din
Suceava n.n.), prima oară la anul 1783, în luna iulie, şi a doua oară la
1875, în luna iunie. împăratul, în ambele ocaziuni de găzduire la ei,
ia invitat ca comeseni şi, văzândui atât de primitori, ia spus că dacă
vor veni la Viena să se vază cu el, promite în acelaşi timp nobilie (s.n.)
familiei Kapri şi în scurt timp o şi îndeplineşte" . Acest exemplu
marchează un alt tip de munificenţa imperială, care, dincolo de
121
N. Stoica de Haţeg, op. cit, p. 3 0 9 .
V. Şotropa, Vizite, ospătari...,
p. 224.
Şt. S. Gorovei, O veche cronică genealogică:
Familia baronilor Kapri, în Arhiva
Genealogică,
III (VIII), ru. 12, Iaşi, 1996, Ed. Academiei, Bucureşti, 1996, p. 1 8 2 .
1 1 9
1 2 0
121
prestaţiile reciproce pe care le asumă, rămâne cu preponderenţă un
exerciţiu al puterii imperiale, o manifestare în termeni specifici a
acestei puteri. Acest tip de munificenţă se poate aronda gesturilor
simbolice ale puterii, cu o puternică încărcătură politică.
Pe de altă parte, se constată o descentrare în mecanismul
"autorităţii reciproce" (regesupuşi) şi o deplasare a accentului spre
polul puterii, reprezentat de autoritatea regală. Gesturile munificente
în acest context se pot plasa în ceea ce, în Evul Mediu, se numea "don
royal d'office" sau "king's gift of office" sau ceea ce, în discursul
puterii imperiale bizantine, se numea "patrikios" . în ambele cazuri,
ele semnifică acordarea în ordinea munificenţei regale de onoruri,
distincţii, ordine, funcţii şi consacră una dintre atribuţiile sau
exprimările puterii regale sau imperiale.
122
123
Concédate în proximitatea sau în timpul intrărilor imperiale,
aceste onoruri şi funcţii reproduc paradigmatic o ordonare a ierarhiilor
şi a puterii, o instaurare a unor ierarhii consacrate de rege sau împărat.
Distincţiile, funcţiile, onorurile, acordate dinspre munificenţă
imperială imprimă corpului social al supuşilor marca fidelităţii faţă de
şi. ierarhizează
societatea
în virtutea acestei
împărat, ordonează
fidelităţi.
Cu prilejul intrării şi vizitei împăratului Francisc Iosif I în
Sibiu, la 2 august 1852, el acordă o serie de distincţii şi funcţii
supuşilor. Andrei Şaguna este numit "consilier intim" al împăratului,
cu iertarea de taxe, iar lui Axente Sever şi lui Simion Balint li se oferă
distincţia "Crucea de cavaler al Ordinului Francisc Iosif'. Munificenţă
imperială sau "actul graţios al Majestăţii Sale" consacră ierarhii în
funcţie de modul în care persoanele onorate şi decorate au corespuns
mărcii de fidelitate impuse de discursul politic şi etic al puterii
imperiale: "Adevărată credinţă, devotament nepregetător, activitate
eminentă în timpul revoluţiunii din 18481849, pentru bărbăţie şi curaj
faţă cu vrăjmaşul". Alături de ordine şi medalii sau funcţii, pe alocuri
aşa cum reiese din Ordinul imperial din 1852 munificenţă
împăratului acordă câte 50 sau 100 de florini, "remuneraţiune". Pe
lângă aprecierile izvorâte din munificenţă imperială, Ordinul
1 2 2
1 2 3
P. Zemon Davis, op. cit., p. 164.
Cf. V. V. Munteanu, Bizantinologie,
Timişoara, 1992, p. 2 0 3 .
împăratului cere să se facă publicitate "acestui intimat de decoraţiuni
în gazetele nemţeşti şi româneşti" .
124
Se instituie un discurs public al munificenţei imperiale, iar pe
de altă parte, pentru cei distinşi, se declanşează o certă acumulare de
prestigiu social. Această publicitate reproduce eficient, amplu şi
necontenit munificenţa imperială şi intră în strategiile discursului
public al puterii.
124
Gazeta Transilvaniei,
nr. 58/26 iulie, Braşov, 1852, p. 2 2 1 .