COMMUNICATION: A COMPLEX PROCESS

WHAT DEFINES HUMANITY

COMUNICAREA: UN PROCES COMPLEX
CE DEFINEȘTE UMANITATEA

Marinela RUSU1

Abstract
Communication is the defining element of the human condition and, that’s why, over time, researchers have
tried to understand the mysteries of successful communication, to apply methods and techniques to achieve
interpersonal communication at the highest standards. In this paper we present some of these elements specific to the
communication process and we analyze two essential types of communication: monocultural and cosmopolite
communication.
As introduction to the theme of the paper, I presented the discovery of communication in the 20th century,
its new interpretations, but above all, the communication or coordination dilemma for machines or computers. The
four types of communication are listed, but our focus has been on two of them, in particular. Thus, it is defined the,
monocultural communication and its specific features are analyzed: interaction with others, as if they were part of
the same culture (as natives), value judgments being influenced by their own beliefs by a certain social, contextual
logic etc.; contextual and prefigurative forces represent the most powerful aspects of the logic of meaning and action
in monocultural communication.
It is also analyzed, the cosmopolite communication and its constitutive elements are described. Cosmopolite
communication is specific to the modern age in which we live, being influenced by the speed of individuals traveling
in space, as well as by the speed of information transfer. As a result, intercultural, cosmopolite interference becomes
an increasingly common aspect of human personality as well as state economies, philosophies, or state ideologies.
Cosmopolite communication becomes a symbol of the current stage of human development.

Key words: interpersonal communication, monocultural, cosmopolite, information, society.

Introducere
La începutul anilor 1950, scrierile lui Wilbur Schramm au fost foarte importante în direcția
noului domeniu al comunicării în masă. Într-una dintre cărțile sale (Schramm, 1954), a publicat un
eseu intitulat Cum funcționează comunicarea. Cea de-a doua ediție a acelei cărți, Procesul și
efectele comunicării în masă, a fost publicată în 1971. Rescris pentru această ocazie, eseul lui
Schramm reflectă rezultatele a două decenii de cercetare. Eseul de mai târziu este mai lung, mult
mai amplu în domeniul intelectual și cuprinde această afirmație sumară: "Știm acum, că procesul
comunicării nu este atât de simplu, așa cum am crezut odată că este"2 (Schramm, 1971). Ca urmare,
s-a ajuns la necesitatea de a privi comunicarea dintr-o perspectivă diferită, incluzând elemente noi,
precum trăirile emoționale ale comunicatorilor, ideea de context al comunicării sau cel de factori
perturbatori ai comunicării.

Comunicarea într-o interpretare simplistă

În retrospectivă, simplitatea noțiunilor anterioare despre cum funcționează comu-nicarea
este uimitoare. Teoria, de obicei, nearticulată a comunicării, în cultura occidentală s-a axat pe
presupusul "transfer" al sensului de la o minte la alta prin intermediul unui anumit mediu. În acest
model de „oficiu poștal“, Dizard Wilson (1982) observa că este greșit să înțelegem comunicarea
ca fiind „realizată prin înfășurarea unei idei în cuvinte, trimisă mai apoi celeilalte persoane, care

cercetător şt.II, dr. Institutul de Ştiinţe Economice şi Sociale „Gh. Zane”, Iaşi, marinela1808@yahoo.com
1
2
Schramm, Wilbur. 1971. The Nature of Communication Between Humans. Ed. Wilbur, Illinois p. 6.
1
desface cuvintele și descoperă ideea.“3 Multe probleme legate de această noțiune au devenit
evidente, deîndată ce mințile obiective și-au îndreptat atenția asupra lor. W. Dizard a comentat
despre incapacitatea sa de a explica comunicarea emoțiilor, astfel: „De obicei, există puțină
corespondență între sentimentele unui vorbitor și sentimentele diferite ale ascultătorilor: gelozia
cuiva stânjenește, amuză sau înfurie. Am putea ”planta” ideea de scaun în mintea cuiva, rostind
cuvântul «scaun». Darinducerea unui sentiment anume, a simpatiei, de exemplu, doar prin a rosti
simplu cuvântul "simpatie", nu este o așteptare rezonabilă. Pentru comunicarea sentimentelor și a
emoțiilor este necesară o explicație diferită"(1982)4.
Defectele modelului de comunicare gen „oficiu poștal“, sunt mai ușor de identificat decât
de îmbunătățit. Cei care au "descoperit" comunicarea - adică cei care sunt de acord că munca pe
care o desfășoară este mult mai importantă pentru condiția umană decât imaginaseră generațiile
anterioare - nu prea sunt de acord cu modul cum aceasta funcționează. Reconstrucția modului în
care se desfășoară comunicarea, se concentrează pe trei termeni: coordonare, coerență și mister.
"Descoperirea" comunicării trebuie să facă parte dintr-o imagine cuprinzătoare și explicită
a secolului al-XX-lea. Odată ce cercetătorii s-au axat pe comunicarea în sine, în loc de a o folosi
ca pe un instrument familiar, pentru a descrie și a exprima unele lucruri, deficiențele noțiunilor de
comunicare comună au devenit destul de evidente. Cu toate acestea, a fost surprinzător de dificil
să se construiască o noțiune alternativă satisfăcătoare a modului în care funcționează comunicarea
și a funcției pe care o îndeplinește.
Descoperirea esențială constă în trecerea de la înțelegerea comunicării ca un subset al
activității umane, la o conceptualizare a acesteia ca o modalitate de a gândi despre orice formă de
activitate umană. Expunând modul în care resursele ideologic-culturale sunt exprimate și re-
construite în practică, această "perspectivă a comunicării" clarifică modul în care toate formele de
activitate umană participă la un proces continuu și reflexiv de creare și menținere a realităților
sociale.
Modul în care funcționează comunicarea se bazează pe trei aspecte universale ale condiției
umane: persoanele interpretează mediul și experiența lor; interacționează cu semenii lor; și își
amintesc că există viață și interațiune, cu mult mai mult decât cele momentul imediat. Aceste
dimensiuni sunt numite de W. McNeill (1982) astfel: coerența, coordonarea și misterul.5 Ele nu
sunt "opțiuni" în care persoanele pot sau nu pot să se angajeze, sau variabile care pot fi prezente
într-o oarecare măsură; ele sunt mai degrabă, aspecte constitutive a ceea ce înseamnă să fii uman.
Toate ființele umane - peste tot și întotdeauna - comunică prin coordonare, prin realizarea coerenței
și prin mister. Comunicarea, prin însăși constituția ei, definește umanul.
Deși toată lumea atinge coerența, coordonarea și misterul, nu sunt realizate de toată lumea
în același mod. Există diferențe importante între formele de comunicare, iar aceste forme de
comunicare cuprind, în același timp, modalități distincte de a fi uman. Vom descrie în cele ce
urmează, aceste forme de comunicare și modalitățile corespondente de a fi uman.

Coordonarea și condiția umană

Ființele umane sunt prinse între două lumi. Una este lumea povestilor în care animalele
capătă puteri inimaginabile iar eroii acționează pentru a elibera oamenii dintr-o soartă mai rea
decât moartea și - numai uneori, chiar și în această lume - poveștile au un sfârșit fericit. Imaginația
hrănește fantezia într-o astfel de lume; logica sa ne permite să o luăm mereu de la început, să
degustăm diferite moduri de final și tot așa mai departe. Cealaltă lume este una de interacțiune cu
semenii noștri, în care capacitățile noastre de a acționa sunt limitate în mod serios de
caracteristicile neplăcute ale nervilor, mușchilor și oaselor noastre și în care alte persoane

3
Dizard, Wilson P. 1982. The Coming Information Age: An Overview of Technology, Economics, and
Politics. New York: Longman, p. 37.
4
Idem, p. 79.
5
McNeill, William H. 1982. The Care and Repair of Public Myth. Foreign Affairs 61: 1-13.
2
deturnează adesea intențiile noastre, insistând cu încăpățânare asupra variantei propriilor lor
povești. Condiția umană derivă din faptul că este, simultan, hermeneutică (supusă "interpretării"
unui povestitor inveterat) și socială, inevitabil incorporată în modelele încă în desfășurare ale
acțiunii de colaborare.
Deoarece oamenii sunt sociali, coordonarea este un aspect universal al faptului de a fi uman
(Hunter, 1981). Cu toate acestea, nu numai oamenii coordonează. Caracteristicile coordonării
umane pot fi descrise prin compararea cu modalitățile în care anumite entități non-umane produc
acțiuni comune.
Comunicare sau coordonare între mașini?
Relațiile dintre mașini pot fi considerate drept comunicare, dar ceea ce fac ele contrastează
total cu procesul comunicării umane. Coordonarea, coerența și misterul interacționează toate, în
cazul ființelor umane. Astfel, pentru mașini, comunicarea este o pură coordonare.În a doua
jumătate a acestui secol, matematicienii și inginerii au remarcat că sistemele funcționează mai
degrabă, prin transferul de informații decâtprin cel al energiei sau a unor produse dintr-un loc în
altul. Organizarea unor astfel de sisteme constă în definirea și crearea unor canale de comunicare.
Acest mod de gândire a dus la constituirea domeniului ciberneticii(studiul modului în care
sistemele pot fi reglementate de dispozitive ce monitorizează și le "direcționează" funcțiile) și
dezvoltarea unor coduri și canale sofisticate pentru transmiterea informațiilor. De exemplu,
modem-urile care permit computerelor să "vorbească" între ele prin fire telefonice și rețele de baze
de date, ce permit utilizatorilor să manipuleze o mulțime de informații, fie în cifre, fie în alfabete.
Această abordare a comunicării conține o noțiune specială despre cum este comunicarea,
cel mai bine exprimată în definiția tehnică a "informațiilor". Informația este o substanță cantitativă
ce "reduce incertitudinea" într-un sistem de simboluri6 (F. Williams, 1982). De exemplu, dacă o
persoană a ales un număr între unu și zece și oa doua persoană dorea să știe care este numărul
respectiv, ar exista un anumit procent de incertitudine măsurabilă în detectarea acelui număr. Dar
dacă a doua persoană a observat cu inteligență că prima folosea ambele mâini pentru a-și "aminti"
numărul, ea putea să presupună că numărul era între șase și zece. "Mesajul" de a folosi două mâini
pentru a reprezenta numărul a redus incertitudinea la jumătate. În această privință, comunicarea
"bună" are loc atunci când mesajul de la "destinație" este identic cu cel de la "sursă". De fapt,
existența comunicării într-un sistem poate fi dedusă prin compararea informațiilor aflate în diferite
"locuri" în sistem. O maximă folosită de ingineri este aceea care susține că, dacă informația este
echivalentă în două locuri, atunci există un canal de comunicare, indiferent dacă el a fost detectat
sau nu. Când există o "interfață" între două mașini, mesajele pot circula ușor între ele. Un limbaj
complet nou s-a dezvoltat pentru a descrie aceste practici de comunicare. Dacă avem un terminal
"inteligent", putem descărca un fișier de pe un alt computer - atâta timp cât "software-ul" este
compatibil și viteza de transfer a modemului este suficient de rapidă –pentru a-l tipări ca un
"hardcopy" care ne va aștepta până când vom ajunge acasă.
Deoarece comunicarea între mașini constă într-o coordonare pură, reducerea incertitudinii,
fără a face apel la coerență sau mister, este potrivită doar pentru anumite scopuri, dar nu și pentru
altele. Există o comparație cu privire la dependența necritică de computere, rezumată în expresia
"gunoi intră, gunoi iese" sau pe scurt, GIGO (W. Dizard, 1982). Un computer va stoca cu fidelitate,
își va reaminti și chiar va imprima "fișierele de date", fie că sunt lipsite de sens, fie că au un sens
profund. Rândurile pe care le citim acum au fost scrise pe microcomputer, dar acel computer nu a
devenit conștient de ceea ce s-a spus despre el.
În zilele noastre secomunică mult în legătură cu "inteligența artificială", iar unele
demonstrații destul de impresionante sugerează că mașinile sofisticate se pot angaja în multe
practici considerate anterior rezervate doar oamenilor. Structura generală a acestor demonstrații
urmează, de obicei, așa-numitul test Turing: o mașină este considerată a fi "inteligentă" dacă un

6
Williams, Frederick. 1982. The Communications Revolution. Beverly Hills: Sage, p. 54.
3
observator uman nu poate face diferența între comportamentele pe care le emite, și nu-și poate da
seama dacă ele sunt efectuate de un om sau de o mașină (apud Donal Carbaugh, 1987, p. 89).
Testul Turing poate spune mai multe despre calitatea inteligenței ființelor umane - care par
a fi capabile de o gamă incredibil de largă de comportamente, dintre care unele par a fi
asemănătoare mașinilor - decât despre "inteligența" mașinilor cu care sunt comparate. Dar pentru
scopurile noastre, testul Turing nu este cel mai bun punct de comparație între comunicarea dintre
mașină și om. Calculatoarele pot fi, cu siguranță, programate pentru a genera interpretări ale
motivului pentru care sunt făcute să participe la testul Turing. Dar ele nu fac asta în mod necesar
sau spontan, și acesta este punctul lor vulnerabil. Computerele sunt foarte "mulțumite" să
îndeplinească doar funcții instrumentale; dacă nu sunt instruite, ele nu par să aibă nevoia specific
umană de a căuta semnificația a ceea ce se întâmplă sau de a fi deznădăjduite dacă nu înțeleg
scopul pentru care au fost create sau puterile imense implicite pe care le au.
Oamenii fac acest lucru și, astfel, "împletesc" comunicarea lor cu tot felul de lucruri ce
împiedică transmiterea "cu înaltă fidelitate" a "informației" dintr-un loc la altul. Oamenii persistă
în a adăuga sensuri străine mesajului, cum ar fi relația dintre vorbitor și ascultător, costul
îmbrăcăminții celuilalt, ceea ce alții vor gândi dacă ne vor vedea vorbind împreună și așa mai
departe. În modelul matematic de comunicare al lui Shannon și Weaver (citat de F. Williams,
1982, p. 60), aceste înțelesuri străine sunt definite ca "surse de zgomot" ce interferează cu mesajul.
Pentru comunicarea umană, ele sunt elementuldin care sunt constituitecoerența și misterul.
Forme de comunicare și modalități de a fi uman
În introducerea acestui subiect am prezentatpe scurt, descoperirea comunicării în secolul
al-XX-lea. Convergența interesului în comunicare a generat rapid noi concepte despre cum
funcționează și ce anume face. Aceste noi concepte sugerează o funcție mai importantă pentru
comunicare decât se credea anterior. Unii consideră comunicarea ca fiind procesul social principal.
Mai degrabă decât o unealtă folosită, cu diferite grade de calificare pentru diverse scopuri,
comunicarea este mijlocul prin care oamenii construiesc lumea în care trăiesc, își coordonează
viața cu ceilalți și experimentează misterul.
Acum, ne vom îndrepta atenția spre unele implicații ale acestei noi interpretări a
comunicării. Ea face trei supoziții: că există forme de comunicare diferențiate; că există modalități
diferențiate de a fi om; și că aceste "forme" și "căi" s-au asociat și fiecare a devenit "cauza"
celeilalte. Preocuparea noastră depășește descrierea acestor "forme" și "căi". Condițiile materiale
și sociale ale lumii contemporane sunt profund perturbate. Nu pentru prima dată, există o
discontinuitate între forma contemporană a societății și modalitățile de comunicare pe care ea le
instituționalizează. O nouă etapă în coevoluția societății și a proceselor de comunicare este în plină
desfășurare.
Forme de comunicare
Comunicarea nu este peste tot și în același timp la fel. Nu este o alegere pe care o faci sau
nu; nici nu este un continuum de-a lungul căruia se poate face mai mult sau mai puțin, mai bine
sau mai rău. Mai degrabă, comunicarea este un element omniprezent al funcționării umane, un
element constitutiv al faptului de a fi uman. Dar el se manifestă în forme diferite.
Pentru a demonstra că există diferite forme de comunicare nu este un fapt prea ușor. La fel,
nu este ușor de a specifica ceea ce le diferențiază și de a le descrie. Nu este nevoie de experți pentru
a vedea că cei mai faimoși bărbați din anii 1960 - John Kennedy, John Lennon și Muhammad Ali
- au folosit diferite forme de comunicare. Participarea cu succes în orice societate necesită o
capacitate de a detecta (și de a răspunde în mod corespunzător) la diferențele ce există între o
prelegere, o prezentare de vânzări, o predică și o sugestie utilă. Uneori "șeful" se angajează în
convorbire ocazional, uneori face o sugestie și, alteori, dă o comandă – ajutând la înțelegerea
diferenței dintre toate acestea. Cuplurile căsătorite vor avea probleme recurente dacă nu pot
diferenția între sarcasm, umor și discuții serioase. Cu toate acestea, pentru a depăși existența

4
diferitelor forme de comunicare, este nevoie de un vocabular extins și de o teorie sofisticată.
Dintre miile de lucruri ce au loc atunci când oamenii comunică, doar unele sunt cu adevărat
semnificative. Cum vom putea să le identificăm și să le clarificăm mai bine?
Există numeroase taxonomii ale formelor de comunicare, fiecare dintre acestea fiind utilă
pentru anumite scopuri. Aristotel a diferențiat discursul juridic, deliberativ și ceremonial. Carol
Gilligan (1982) a descris diferențe profunde și universale între căile de gândire și vorbire
"feminine" și "masculine". B. Bernstein (1972) a descris codurile "elaborate" și "restrictive" în
discuții, ce prezervă specificul claselor sociale din Marea Britanie. Etnografii în comunicare, cum
ar fi Dell Hymes (1962) și Donal Carbaugh (1987) au descris pattern-uri distincte de vorbire în
diferite comunități din Statele Unite.
În paginile următoare, propunem încă o taxonomie (FrederickWilliams, 1982)7. Aceasta se
bazează pe conceptul de comunicare ca proces colectiv prin care resursele sunt exprimate și
(re)construite prin practici. Formele de comunicare diferă, în funcție de modul în care
comunicatorii se tratează reciproc și de natura "lecturii" pe care o atribuie poveștilor incluse în
"resursele" proprii. A ajunge la aceste caracteristici înseamnă a te concentra asupra măsurii în care
participanții se tratează reciproc "ca nativ" și dacă își periclitează (sau nu) ”resursele” individuale
și/sau cultural-sociale.
Pentru a trata pe cineva ca nativ, înseamnă să-l raportămla propriile criterii de evaluare și
interpretare; a nu-l trata ca pe un nativ implică să descoperim și să folosim propriile lor criterii de
interpretare și evaluare, chiar dacă acestea diferă substanțial de ale noastre. A-ți proteja propriile
resursele ideologic-culturale împotriva riscului, înseamnă a suspenda neîncrederea ce vine din
implicarea profundă în povestirile personale. A ne pune resursele în pericol înseamnă ”citirea”
poveștilor noastre cu o suspendare intenționată a credinței, comparându-le cu modelul de
comunicare în curs de dezvoltare/emergent, ce intenționează să le schimbe dacă este cazul.
Tensiunile dintre aceste modalități de tratare a altor persoane în raport cu resursele proprii, cuprind
diferitele aspecte ale ofertei de povești pentru care se caută "o interpretare corectă".
În procesul de reunire a evenimentelor și obiectelor lumii sociale, fiecare persoană trebuie
să se angajeze într-un proces numit de cercetători "implicații conversaționale". Indivizii,
rareori,exprimă tot ceea ce înseamnă mesajul transmis către ceilalți și adesea, spun cu totul altceva
decât așteaptă alții să spună. Uneori, glumesc, fac aluzii, folosesc o serie de cuvinte distorsionateși
astfel, depind de disponibilitatea și abilitatea celorlalți de a adăuga informațiile lipsă, de a invoca
un context adecvat și de a interpreta semnificația prezumtivă. Lucrul surprinzător cu privire la un
proces atât de neglijent este că funcționează atât de des. În cea mai mare parte, suntem capabili să
realizăm "implicații" suficient de bine pentru a ne permite să ne coordonăm fără prea multe
dificultăți. De asemenea, facem acest lucru presupunând că știm ce resurse exprimă cealaltă
persoană șiaceasta este o ficțiune, desigur. Nu există nici o modalitate prin care să putem ajunge
"în mintea" altei persoane. Nu avem acces direct la resursele altor persoane, ci doar la practicile
lor. Când deducem mesajul transmis de ei, ne angajăm în speculații pentru care nu există nici o
procedură de a determina dacă descrierile noastre corespund mărturisirilor lor sausemnificației
mesajului inițial.
De obicei, presupunem că alții sunt aproape asemănători cu noi și "cunoaștem" resursele
lor, deoarece aceștia s-au format în aceeași culturăca și noi. Ca rezultat, îi tratăm "ca nativi" din
propria noastră cultură, așteptându-i să interpreteze, să evalueze și să răspundă evenimentelor și
obiectelor lumii, așa cum o facem noi, pentru că ei spun ”aceeași poveste”. Deoarece sunt persoane
diferite, cu propria lor personalitate, ne așteptăm ca acestea să difere de noi, însă ne așteptăm ca
aceste diferențe să fie interpretate conform standardelor noastre.
Ce înseamnă să-ți vopsești părul verde, să porți șosete albe sau cercei? Când îi tratăm pe
alții ca nativi, îi considerăm răspunzători față de standardele noastre și presupunem că înseamnă

7
Williams, Frederick. 1982. The Communications Revolution. Beverly Hills: Sage, p. 21.

5
pentru ei ceea ce înseamnă și pentru noi, dacă am face-o. Indiferent dacă aprobăm sau dezaprobăm,
presupunem că știm ce înseamnă. Atunci când îi tratăm pe alții "nu ca nativ", presupunem că
resursele lor diferă de ale noastre. Putem pur și simplu să încercăm să suspendăm judecata (nu sunt
sigur ce înseamnă purtarea de haine punk pentru acei tineri cu părul verde, dar sunt destul de sigur
că înseamnă altceva pentru ei, decât înseamnă pentru mine) sau să încerc să aflu ce criterii de
interpretare și de evaluare aduc, privind acțiunilor lor.
Imperfecțiunea coordonării conduce la ideea că resursele sunt întotdeauna potențial expuse
riscului. Logica interacțiunii duce adesea, la consecințe neintenționate, iar acestea pot contrazice
principiile fundamentale ale resurselor culturale ale celor care le-au produs. Cea mai mare
dezamăgire posibilă este să descoperim că, neintenționat, practicile noastre ne-au transformat în
ceea ce respingem/detestăm (L. White, 1967). Cu toate acestea, persoanele nu sunt sensibile în
mod egal la potențialele "riscuri" ale resurselor lor de a se angaja în diverse practici. În general,
atunci când forțele contextuale și prefigurative predomină, persoanele nu sunt sensibile la riscurile
propriilor resurse; atunci când forțele practice și implicite predomină, resursele sunt în pericol de
schimbare.
Combinația dintre aceste criterii produce o taxonomie a patru tipuri de comunicare. În
comunicarea monoculturală, ceilalți sunt tratați ca nativi iar resursele nu sunt expuse riscului.
Denumirea acestui gen de comunicare denotă atitudinea de a acționa ca și când ar exista o singură
cultură (proprie, bineînțeles).
Comunicarea etnocentrică apare atunci când resursele nu sunt expuse riscului, însă alte
persoane sunt împărțite în două grupe: nativi și non-nativi. Cel puțin unele persoane sunt tratate
ca și cum nu ar împărți resursele altora. Această distincție, deseori, dar nu neapărat întotdeauna,
se traduce în modele de tratare a altora ca și cum ar fi inferioare.
Atunci când alte persoane sunt tratate în mod determinat ca non-native și resursele sunt
plasate sistematic în pericol, se produce o comunicare modernistă. Numele provine de la
"societatea modernă", un set unic de instituții, valori, credințe și practici ale căror caracteristici
susțin această formă de comunicare. Ea este în mod inerent, instabilă și în mod vădit contrară
valorilor susținute în alte tipuri de societăți. Drept urmare, ea a generat o varietate de alte forme
de comunicare ce sunt abordate ca alternative la comunicarea modernă.
Una dintre virtuțile comunicării cosmopolite este aceea că afectează taxonomia stabilită
de cele două criterii, amintite anterior. Comunicarea cosmopolită cuprinde tensiunea dintre cele
două aspecte ale "unei citiri corecte/potrivite" a poveștilor, prin care se realizează coerența și
misterul. Comunicarea cosmopolită necesită un anumit tip de resurse, care, în același timp, se pun
mereu în pericol. Aceste resurse definesc pe alții ca fiind "toți la fel", în sensul că am fost toți
modelați de particularitățile culturii noastre, de experiența noastră istorică și această modelare ne-
a inclus pe toți, într-o oarecare măsură, într-o rețea unică ce reflectă multiple realități sociale fiind
astfel, diferită de oricare alta. Subliniind coordonarea, mai degrabă decât coerența, și dezvoltând
un concept distinctiv de elocvență (mai degrabă "socială" decât "retorică"), comunicarea
cosmopolită derivă dintr-un angajament de a găsi modalități de coordonare chiar și între grupuri
foarte diferite (K. Kang& W. Barnett, 1984).
Fiecare dintre aceste forme de comunicare este capabilă să realizeze o coordonare, coerență
și mister, dar o fac în moduri foarte diferite. Aceste diferențe nu sunt pur și simplu determinate de
gust, preferință sau stil. Deoarece comunicarea este substanța realității sociale, aceste diferențe
sunt esențiale pentru modalitățile de a fi om.

Modalități de a fi om
Este nevoie de puțină sofisticare pentru a observa că viața este diferită în diferitele culturi.
În societățile complexe, formele de viață diferă între grupuri diferite, din punct de vedere social și
economic. Aceste diferențe nu sunt pur și simplu aspecte de stil sau de aparență. Un lucrător agricol
migrant trăiește într-o lume diferită de realitate, valoare, relevanță și provizii decât un proprietar
de teren care este absent, care urmează un cod diferit de onoare și demnitate. Un samurai japonez
6
din secolul al-XVIII-lea, care invadează Coreea, a avut un sine și o moralitate diferită de un soldat
american din secolul XX servind în Coreea, ca parte a unei forțe de menținere a păcii Națiunilor
Unite. Mai mult, există o recunoaștere pe scară largă a faptului că ceva important ni s-a întâmplat
ca o consecință a "modernității". Orice-ar putea însemna acest termen ambiguu, el a afectat în
moduri netriviale instituțiile, practicile, conceptele noastre despre sine și despre lumea din jurul
nostru.
Analiza clasică a efectului modernității a fost oferită în 1887 de Ferdinand Tonnies (apud
Whitehead, 1978). Revoluția industrială, susține el, a operat o dihotomie la nivel societal.
Societatea Gemeinschaft8 este rurală și coerentă. Membrii săi evită concurența pentru a-și exercita
sprijinul reciproc și pentru a păstra credințele comune. Societatea Gesellschaft9, pe de altă parte,
este industrială și urbană. Pentru că îi cere membrilor să concureze, ea rupe legăturile sociale,
făcând membrii săi să capete o conștiință individuală accentuată, mai degrabă decât a se considera
membri ai unui grup unit, și astfel,se produce o anxietate omniprezentă, la nivelul comunității.
Societatea Gemeinschaft este particularizantă (prevalează standardele locale și nu pe cele
universale) și ascriptivă (membrii sunt evaluați în funcție de cine sunt, mai degrabă decât prin ceea
ce pot face). Gesellschafteste universalistă prin faptul că deține aceleași standarde pentru toată
lumea și este orientată spre reușită (succes). ”Performanța, mai degrabă decât originea, determină
statutul” (Johnston, 1972)10.
Această distincție nu ne este folositoare în demersul nostru,din trei motive. În primul rând,
este prea particulară, abordând caracteristicile societăților europene, așa cum au fost transformate
de revoluția industrială. În al doilea rând, aceste etichete sunt destinate să se aplice mai degrabă,
întregii structuri a societății decât unor performanțe specifice, de care suntem interesați. În al
treilea rând, nu credem că aceste tipuri de societăți sunt discrete - cel puțin nu în societatea
"postmodernă". Pentru majoritatea dintre noi, experiența noastră este formată dintr-o combinație
incoerentă a unei largi varietăți de tipuri sociale. Suntem câte un pic din multe lucruri și acesta este
modul nostru specific de a fi umani.

Coevoluția "Căilor" și "Formelor"

Întrebarea: "Cine a fost mai întâi, oul sau găina?" reprezintă o problemă filosofică, dar nu
și o problemă biologică. Există găini și ouă, și este imposibil să existe una fără cealaltă. Problema
filosofică apare numai dacă relația dintre găină și ou se consideră a fi una "liniară", astfel încât,una
dintre ele trebuie să fi existat în prealabil și astfel, să fie "cauza" celuilalt element (H. Schiller,
1976). O modalitate mai bună de a gândi această relație este aceea de a privi situația ca pe un
proces coevoluțional, în care atât găinile cât și ouăle s-au schimbat simultan,fiind integrate într-un
anume pattern, în mod "coordonat". Deci, "Cine a venit primul?" este o întrebare prostească, de
care ar trebui să ne îndepărtăm mai degrabă, decât să încercăm să răspundem.
Relația dintre formele de comunicare și modalitățile de a fi om este, de asemenea,
coevolutivă. Acest concept evită o problemă în care teoreticieni ai comunicării se pierd în lungi
dezbateri, urmărind să explice relațiile dintre ideologie și cultură (resurse) și condițiile materiale
(practicile existente). Umaniștii subliniază importanța religiei, a filosofiei și a valorilor unui popor,
argumentând că oamenii au un comportament influențat de credințele proprii. Materialiștii susțin
că practica socială - în special, mijloacele de producție - constituie adevarăta forță dinamică, din
punct de vedere istoric și că ideologia cuprinde o "iluzie" folosită pentru a legitimiza opresiunea
unei părți a societății de către grupuri minoritare. În acest limaj, ideologia se constituie ca
"suprastructură", iar practicile materiale constituie "infrastructura" societății, iar disputa dintre
umaniști și materialisti implică și controversata întrebare: ”cine a venit primul?”

8
Gemeinschaft – lb. germ. – comunitate bazată pe parteneriat.
9
Gesellschaft – lb. germ., societate corporatistă.
10
Johnston, William M. 1972. The Austrian Mind. Berkeley: University of California Press, p. 20.
7
 Modele ale comunicării.
Comunicarea monoculturală
Comunicarea monoculturală este cea mai simplă, cea mai naturală și - în lumea
contemporană - cea mai fragilă formă de comunicare. Într-o interpretare pozitivă, ea este un mod
bogat, satisfăcător și lipsit de efort în comunicare. Într-o interpretare negativă, poate fi un mod
îngust și coercitiv de comunicare. Deoarece aduce știri frecvente despre diferite resurse, practici
și culturi, societatea contemporană nu conduce la comunicarea monoculturală; nativii civilizației
postmoderne trebuie sădepună un efort pentru a atinge (sau aproxima) monoculturalismul grațios,
natural, al popoarelor ce aparțin culturilor primitive, pentru ei fiind ceva cu adevărat firesc. Din
acest motiv, practicile de comunicare monoculturale oferă ocazia oamenilor contemporani de a
experimenta o cale de a fi umani, departe de formele "normale" ale vieții cotidiene.
Coerența se realizează în comunicarea monoculturală prin raportarea la ceilălalt "ca nativ".
Alții preferă să contabilizeze totul în funcție de propriile criterii interpretative și de evaluare.
Comunicatorii monocromi presupun (uneori, prea ușor) că alte persoane exprimă și (re)construiesc
aceleași resurse ca și ei și astfel, "înțelegerea" celorlalți este un lucru ușor. "Ascult ceea ce spun ei
și știu ce înseamnă", ar putea spune un comunicator monocultural. Forțele contextuale și
prefigurative reprezintă cele mai puternice aspecte ale logicii sensului și acțiunii în comunicarea
monoculturală. Dacă sunt presați pentru a explica de ce au acționat într-un anume fel,
comunicatorii monoculturali ar cita probabil "contextele" în care au acționat, cum ar fi rolul lor
social, instituțiile societății. Cu toate acestea, conversațiile care solicită comunicatorilor
monoculturali să ia în considerare propriile acțiuni, nu sunt susceptibile de a fi foarte productive.
Comunicarea monoculturală necesită o "lipsă de rațiune/ judecată" despre ceea ce face cineva și
de ce. ”Conținutul resurselor lor sunt povestiri care distrag atenția de la interpretarea explicită a
motivelor și nu conțin un limbaj bogat și nuanțat” (A. Giddens, 1979)11.
”Lipsa de judecată” nu este un termen peiorativ și nici nu înseamnă că mintea persoanei
este goală. Mai degrabă, înseamnă că resursele exprimate și (re)construite reflectă mai degrabă un
anumit gen de conținut decât altul. Un gânditor precum Alfred North Whitehead (1978) a înălțat
virtuțile conceptului ”fără rațiune”, notând următoarele: "Civilizația avansează prin extinderea
numărului de operațiuni ce pot fi efectuate fără a te gândi la ele. Operațiunile de gândire sunt ca
îndatoririle de cavalerie în luptă - sunt strict limitate în număr, necesită cai odihniți și trebuie
îndeplinite numai în momente decisive."12
În comunicarea monoculturală coordonarea este realizată prin coerență. Comunicatorii
monoculturali produc practici coordonate pentru că exprimă și (re)construiesc aceleași resurse -
sau cel puțin presupun că sunt aceleași. Ei tind să exagereze măsura în care împărtășesc resursele;
au o afinitate minimală pentru consecințe neintenționate, paradoxale, agitație existențială sau
nihilism. Ca urmare, resursele nu sunt în mod normal, expuse riscului. Atunci când practicile sunt
suficient de diferite de resurse, întregul set de resurse - nu doar o poveste particulară - este perturbat
într-unneașteptat și inexplicabil spasm al trezirii conștiinței.

Cosmopolitism și comunicarea cosmopolită

La o analiză mai atentă, comunicarea apare ca un proces circular în care funcționează
coevoluția, mai degrabă decât cauzalitatea liniară. Pe măsură ce resursele sunt reexprimate pe
parcursul unei vieți, ele devin instituționalizate și recunoscute ca părți vitale ale unei culturi. De
exemplu, colecția de scrieri cunoscute sub numele de Biblie este atât de adânc imprimată în
conștiințele occidentale, încât oferă un substrat constant chiar și pentru ateii auto-pronunțați. În
același fel, pe măsură ce practicile sunt reluate sistematic, ele devin și instituționalizate. Dar

11
Giddens, Anthony. 1979. Central Problems in Social Theory. Berkeley: University of California Press.
12
Whitehead, Alfred, North. 1978. Cited by Ellen J. Langer, "Rethinking the Role of 2Thought in Social
Interaction." Eds. John Harvey, William Ickes, and Robert Kidd. New Directions in Attribution Research.
vol. 2, pp. 36-53. New York: Wiley, p. 40.
8
procesul circular este acela care face ca fiecare dintre acestea să o recreze pe cealaltă, ceea ce
definește însuși mecanismul cauzal.
Trăim într-un moment în care mulți cred că noile practici au depășit resursele. Referindu-
se la armele nucleare, la societatea industrială, capabilă să polueze oceanele și aerul și la populația
amenințată să se extindă mai mult decât orice previziune rezonabilă privind producția de alimente
pentru ao hrăni, unii cercetători au susținut că resursele pe care le-am moștenit de la generațiile
mai puțin puternice sunt inadecvate ca ghid pentru timpul prezent. Deoarece aceste evoluții s-au
produs extrem de repede, în timp ce, reconstrucția unui set adecvat de resurse a rămas în urmă, ne
aflăm acum într-un moment pluralist, haotic, în care se practică simultan o mare varietate de forme
de comunicare. Dintre acestea, "comunicarea cosmopolită" (J. Hunter, 1981)13 ni se pare a fi cel
mai potrivit răspuns la condițiile sociale și materiale ale societății contemporane.
Termenul cosmopolitism (din limba greacă kosmos: lume, univers și polis: oraș) a fost, la
origine, o concepție din epoca de criză a sclavagismului grec și roman, care promova
ideea „cetățeniei universale”. Prin extensie, termenul desemnează ideea ce neagă concepte
precum suveranitatea națională, națiunea, patriotismul sau etnicitatea și pledează pentru crearea
unei societăți globale și supranaționale. Cosmopolitismul se poate afirma pe mai multe planuri. El
poate avea la origine ideea de guvern global sau se poate referi doar la relațiile morale, economice
sau politice dintre națiuni sau indivizi din diferite națiuni (C. Nițu, 2014).
Elemente de cosmopolitizare ale societății apar ca efecte colaterale ale procesului de globalizare.
Cosmopolit este acela care se poate imagina și raporta în contextul unor alți oameni, a unei
alte culturi, fară să-și piardă propriul punct de vedere; iar aceasta înseamnă, de multe ori,
dezvoltarea acelui tip de politică personală ce depășește granițele unei singure tradiții.Bineînțeles,
provocările teoretice și practice cărora trebuie să-i facă față noul cosmopolitism, chiar și după ce
și-a dovedit calitatea de paradigmă, sunt multiple. Un efort în această direcție îl reperezintă
încercarea de a dezambiguiza presupusa relație de egalitate sau cel puțin de continuitate dintre
cosmopolitism și neoliberalism: „în ciuda faptului că termenul «cosmopolitism» este asociat
uneori, cu cel de «neoliberalism» și criticat totodată, pentru pretinse culpe ce revin în realitate
ultimului (cum ar fi pretenția de universalitate a valorilor promovate, occidentalo-centrismul,
tendințele colonialiste sau promovarea globalizării economice), cosmopolitismul manifestă de
fapt, o puternică rezistență față de neoliberalism. Accentul pus pe interesele și nevoile grupurilor
sociale marginale, ale societăților «periferice», pe diversitate și solidaritate, situează
cosmopolitismul în raport de opoziție cu neoliberalismul” (C. Nițu, 2014).14
Pe termen lung însă, noile probleme globale ale omenirii reclamă un nou tip de politică, la
rândul ei globală, neînchistată în particularități politice și culturale, fără a neglija însă aceste
realități. Cosmopolitismul are toate șansele să devină acest nou tip de politică.

Concluzii
O societate modernă precum cea a secolului XXI, presupune o continuă mișcare, evoluție,
transformare. Judecățile clasice, monoculturale dispar tot mai mult din peisajul social și chiar cel
al ideologiilor. Deschiderea economică și politică față de popoarele lumii (excluzând vechile
practici de cucerire și dominare) caută să integreze într-un mod pozitiv și productiv elemente ale
diverselor culturi, filosofii de viață și practici specifice. Astfel, această întrepătrundere și
cosmopolitism este în favoarea noastră și a tuturor, depășind granițe, prejudecăți și tabu-uri
istorice.

13
Hunter, James D. 1981. The New Religions: Demodernization and the Protest against Modernity. Ed.
Bryan R. Wilson. The Social Impact of New Religious Movements. New York: The Rose of Sharon
Press. 1-19, p. 46.
14
Nițu, C. 2014. Cosmopolitismul. Către o nouă paradigmă în teoria politică, Iași, Ed. Adenium, p. 243.

9
 Bibliografie

1. Bernstein, Basil. 1972. Social Class, Language, and Socialization. Language and
Social Context. Ed. P. P. Giglioli. Middlesex: Penguin Books, 177-178.
2. Carbaugh, Donal. 1987. Communication Rules in Donohue Discourse. Research on
Language in Social Interaction 21: 31-62.
3. Dizard, Wilson P. 1982. The Coming Information Age: An Overview of Technology,
Economics, and Politics. New York: Longman.
4. Giddens, Anthony. 1979. Central Problems in Social Theory. Berkeley: University of
5. California Press.
6. Gilligan, Carol. 1982. In a Different Voice. Cambridge: Harvard University Press.
7. Hunter, James D. 1981. The New Religions: Demodernization and the Protest against
Modernity. Ed. Bryan R. Wilson. The Social Impact of New Religious Movements.
New York: The Rose of Sharon Press. 1-19.
8. Hymes, Dell. 1962. The Ethnography of Speaking. Eds. T. Gladwin and W. T.
Sturtevant.
9. Anthropology and Human Behavior. Washington, D.C.: Anthropological Society of
10. Washington. 13-53.
11. Johnston, William M. 1972. The Austrian Mind. Berkeley: University of California
Press.
12. Kang, Kyungwha, and W. Barnett Pearce. 1984. The Place of Transcultural Concepts
in Communication Theory and Research, with a Case Study of Reticence.
Communication 9: 79-96.
13. McNeill, William H. 1982. The Care and Repair of Public Myth. Foreign Affairs
61:113.
14. Nițu, C. 2014. Cosmopolitismul. Către o nouă paradigmă în teoria politică, Iași, Editura
Adenium.
15. Schiller, Herbert I. 1976. Communication and Cultural Domination. White Plains,
N.Y.: International Arts and Science Press.
16. Schramm, Wilbur. 1954. Ed.,How Communication Works. The Process and Effects of
Mass Communication. Urbana: University of Illinois Press. 3-26.
17. Schramm, Wilbur. 1971. The Nature of Communication Between Humans. Ed. Wilbur
18. Schramm and D. F. Roberts. The Process and Effects of Mass Communication. Urbana:
University of Illinois Press. 3-53. rev. ed.
19. White, Lynn. Jr. 1967. The Historical Roots of Our Ecological Crises. Eds. David and
Spring, Eileen. Ecology and Religion in History. New York: Harper. 15-31.
20. Whitehead, Alfred, North. 1978. Cited by Ellen J. Langer, "Rethinking the Role of
2Thought in Social Interaction." Eds. John Harvey, William Ickes, and Robert Kidd.
New Directions in Attribution Research. vol. 2, pp. 36-53. New York: Wiley.
21. Williams, Frederick. 1982. The Communications Revolution. Beverly Hills: Sage.

10