Mizantropia lui Cioran.

Câteva reflecții pe marginea

Caietelor (1957-1972)

Daniel Mazilu

ANNALS of the University of Bucharest

Philosophy Series

Vol. LX, no. 1, 2011

pp. 67 – 81.
 MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII
PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)1

DANIEL MAZILU2

Abstract

It is not a requirement for any philosopher to have or to express some kind of sympathy,
love and compassion for the mankind. The history of philosophy has given, especially since the
XIXth century, a peculiar species of thinkers, among which Leopardi, Schopenhauer and
Nietzsche, that came to promote quite the opposite attitude towards mankind, widely known as
misanthropy. E.M. Cioran, one of the most succesfull XXth century writers, is one of them. This
article goes deep inside the posthumous diary of Cioran, the Notebooks (1957-1972), published in
1997, in order to try to understand the motivations behind the kind of contempt stated by Cioran
in this same work. First of all, Cioran seems to be confronted with the feeling of the meaningless
of all things, including himself and the world in which we are living. Then comes the aversion
towards the unsettling proliferation of human beings, above any reasonable necessity. Finally,
Cioran shows an obvious repulsion regarding the human flesh. Behind those feelings, deeply
disturbing for his perception of all things, we might just suppose that, due to his own choice of
life, he finally came to acknowledge some kind of existential failure, afterwards shifted to the
entire mankind. The most surprising in all his contempt towards human beings, the whole world
and himself, is the very fact that, in spite of a lifetime spent under the obsession of death, he never
committed suicide. This might reveal a paradoxical thought and personality, quite similar to an
entire century, in so many ways. Once he declared that life is meaningless, that people are only
tragic flies and that the flesh is grisly, he still comes one day to one simple conclusion, that seems
to deny all his furious previous contempt: “After all, life is an extraordinary thing!”
Keywords: aversion, Cioran, confession, despair, ethics, mankind, melancholy, misanthropy.

La vârsta de 46 de ani, Cioran începe să-şi aştearnă pe hârtie reflecţiile

personale, stările sufleteşti, notele de lectură şi impresiile din viaţa de zi cu zi.
Timp de 15 ani, Cioran va scrie astfel ceea ce putem considera drept un jurnal
intim al vieţii sale din perioada 1957-1972. Alături de opera publicată, aceste
Caiete postume reprezintă o sursă inestimabilă pentru cunoaşterea lui Cioran şi
a viziunii sale asupra epocii în care a trăit şi a vieţii în general. Aspectul cel mai

1 Acest articol a fost prezentat cu ocazia Simpozionului Naţional „Emil Cioran – sensuri
metafizice, etice şi estetice ale operei”, în data de 20 mai 2011, la Facultatea de Filosofie a
Universităţii Bucureşti.
2 Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, daniel.mazilu@hotmail.com
 DANIEL MAZILU
68

frapant al Caietelor este însă fără îndoială deconcertanta sinceritate cu care

Cioran îşi deapănă gândurile, îşi mărturiseşte obsesiile şi îşi descrie spaimele,
angoasele, dar şi „momentele extatice“ ale unei vieţi altfel monotone – aşa cum
o recunoaşte chiar el. S-a pus adeseori la îndoială calitatea de filosof a lui
Cioran, dat fiind că prin modul său de viaţă şi prin gândirea sa, autorul
Silogismelor amărăciunii nu corespunde şabloanelor clasice ale filosofiei. Am
putea obiecta că nici Kierkegaard, nici Schopenhauer, nici Nietzsche nu
corespund acestor şabloane, lucru care nu-i exclude din istoria filosofiei. E drept
că, spre deosebire de Kierkegaard sau Nietzsche, Cioran nu ne-a propus niciun
mod pozitiv de viaţă, nicio dezlegare a enigmei existenţei, niciun element
afirmativ de împăcare cu soarta pe care l-am putea numi înţelepciune, cu atât
mai puţin un sistem coerent de înţelegere şi interpretare a lumii, aşa cum se
întâmplă îndeobşte în cazul filosofilor consacraţi.
Cioran a fost şi rămâne un om al refuzului, al negaţiei şi al unei anumite
forme a renunţării. Dar, în pofida poate a absenţei unor calităţi proprii
filosofilor, aşa cum îi cunoaştem prin prisma istoriei filosofiei, Cioran a avut în
mod cert o calitate incontestabilă, definitorie, credem noi, pentru filosofie, şi
anume sinceritatea3, dacă nu în relaţia cu ceilalţi – în care ipocrizia pare a fi
obligatorie pentru toţi –, cel puţin faţă de sine. Caietele ne oferă oglinda prin

3 Ne situăm aici, desigur, la polul diametral opus opiniei lui Mircea Eliade, de la începutul
Solilocviilor, care afirma că „o filosofie eficace implică nesinceritate” (MIRCEA ELIADE
(1991), Solilocvii, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 11). Eliade face apel la un sofism pentru a ne
convinge de validitatea afirmaţiei sale: „Căci, evident”, scrie el, „sinceritatea nu are ce căuta într-un
travaliu filosofic, care nu-mi cere să fiu eu însumi, ci să fiu în adevăr, nu să mă descopăr aşa cum
sunt, ci să descopăr realitatea ultimă. Sinceritatea e adesea alături de adevăr, sau împotriva lui”
(Ibidem). Sofismul, în cazul de faţă, este de a da adevărului o semnificaţie care practic îl
descalifică, pentru a stabili un antagonism cu obiectul sincerităţii. Nu ştim de unde i-a venit
convingerea că travaliul filosofic „nu-mi cere să fiu eu însumi, ci să fiu în adevăr”, când întreaga
istorie a filosofiei occidentale tocmai asta spune: că a fi în adevăr este unul şi acelaşi lucru cu a fi
noi înşine. Altfel, despre ce alt adevăr poate fi vorba? Ar fi suficient să evocăm îndemnul delfic,
preluat de Thales şi Socrate, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” (DK. 11 A 3). Este, nici mai mult nici
mai puţin, primul pas pe drumul către adevăr. În al doilea rând, Eliade afirmă că travaliul filosofic
nu-i cere să se descopere aşa cum este, ci „să descopere realitatea ultimă”. Nu ştim să existe mai
multe realităţi, în filosofie cel puţin, una primă, alta secundă, alta ultimă. Realitatea este unică şi
face obiectul unic al filosofiei (Heraclit: „Pentru cei treji, există o lume unică şi comună, Însă
printre cei care dorm, fiecare se închide în propria sa lume”, DK. 22 B 89, cf. ibidem, DK. 22 B
114). Există, cel mult, aspecte multiple ale unei realităţi unice. Iar pentru cealaltă afirmaţie, cum
că travaliul filosofic nu ne-ar cere să ne descoperim aşa cum suntem, aceasta ar conduce, în mod
implicit, la o contradicţie în termeni. Dacă filosofia nu ne cere să ne descoperim aşa cum suntem,
nu rămâne ca alternativă decât a concepe filosofia ca un travaliu care ne cere să fim aşa cum nu
suntem, sau orice altceva decât ceea ce suntem. Or, nu cunoaştem filosof care să fi avansat
vreodată o asemenea idee în ceea ce priveşte obiectul filosofiei. Dar iată cum, în doar două fraze,
tânărul Eliade, care avea în 1932, când scria aceste rânduri, doar 25 de ani, descalifică laolaltă
adevărul şi filosofia, denaturând înţelesul adevărului şi negând, cu acelaşi suflu pătimaş,
conţinutul clasic al filosofiei. Desigur, putem pune pe seama tinereţii această bravadă juvenilă şi
zglobie răsturnare a tradiţiei filosofiei.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
69

care-i putem citi pe viu sufletul unui om care se vede şi ne vede aşa cum
suntem, care nu se sfieşte să-şi destăinuiască până şi atacurile de panică puerilă,
temerile naive şi dezamăgirile mai mult sau mai puţin întemeiate. Într-o lume în
care suntem înlănţuiţi în minciună, asaltaţi de impostură şi sufocaţi de ipocrizia
generală, Cioran, ca orice filosof autentic, reprezintă o gură benefică de oxigen.
Regăsim această sinceritate în toată vigoarea şi uneori cruzimea ei, în
Caietele postume, publicate în 1997 la editura Gallimard, la doi ani după moartea
autorului. Am ales pentru această ocazie să ne aplecăm asupra unui aspect mai
puţin abordat al filosofiei lui Cioran, acela al mizantropiei4 sale. Cioran nu a
disimulat-o niciodată, cu atât mai puţin cu cât el însuşi se considera principalul
obiect al acestei mizantropii. Vom încerca în cele ce urmează să detaliem acest
aspect al viziunii cioraniene şi să vedem în ce măsură îi putem găsi, dincolo de
elementele subiective care-l pot explica în cazul lui Cioran, temeiuri raţionale
unui asemenea sentiment generalizat faţă de oameni, numit mizantropie5.
Cioran mărturiseşte la 50 de ani împliniţi că nu gustă prezenţa celorlalţi.
A fost şi a rămas un singuratic pentru care compania cuiva îi este cel puţin de
prisos. Prima explicaţie pe care o dă acestei atitudini este cea a raportului pe
care îl are cu sine însuşi. Este vorba, iniţial cel puţin, de o nemulţumire de sine,
pe care Cioran o împinge adeseori până la delir, aşa cum o recunoaşte la 1 iulie
19626. Altfel spus, îi detestă pe ceilalţi în măsura în care se detestă pe sine.
Acestei uri faţă de sine îi răspunde incapacitatea de a-i iubi pe ceilalţi. „Cine se
urăşte, nu poate iubi pe nimeni”7, spune el. Şi cum el pare că a împins ura faţă
de sine la limite extreme, mizantropia sa atinge şi ea, în concordanţă,
paroxismul. Ajunşi aici, este firesc să ne întrebăm de unde venea această ură a
lui Cioran faţă de sine, iar apoi faţă de semenii săi?

4 Este sentimentul de ură şi/sau dispreţ faţă de oameni în general, termen format din greaca
veche, misein, însemnând a urî, şi anthropos, anthropoi – om, oameni. Într-o formă mai avansată,
mizantropia devine o „tendinţă morbidă de a evita societatea şi a se izola de lume” (DEX, 1998).
5 Pentru a răspunde obiecţiei unei colege din cadrul Simpozionului unde a fost prezentată
comunicarea de faţă, ţinem să precizăm că nu poate fi vorba doar de ura faţă de anumiţi oameni.
Termenul de mizantropie se aplică doar atunci când este implicată întreaga omenire, atunci când
sunt incluşi în obiectul respectivului sentiment toţi oamenii laolaltă. Nu poţi fi mizantrop faţă de
anumite persoane, nu şi faţă de celelalte. În cazul acesta din urmă, nu ar mai fi vorba de
mizantropie, ci de simpatiile şi antipatiile pe care orice om le are în raport cu semenii săi: unii ne
plac, alţii mai puţin sau deloc. Cioran însă, conform propriilor mărturisiri, se declara de-a dreptul
mizantrop. Nu am mai putea vorbi de mizantropie dacă ura sa declarată nu ar viza întreaga
omenire. Or, tocmai în aceasta constă interesul unui studiu precum cel de faţă: de a vedea în ce
măsură poate fi întemeiată, cu atât mai mult la un filosof, postura – declarată în cazul lui Cioran –
de mizantrop.
6 CIORAN (1997), Cahiers 1957-1972, Éditions Gallimard, nrf, 1 iulie 1962, p. 97
(traducerea în română a tuturor textelor din această lucrare ne aparţine).
7 Ibidem.
 DANIEL MAZILU
70

Mai întâi, totul apare ca rezultat al sentimentului unei profunde înstrăinări

de lume, „într-o epocă sinistră ca a noastră”8. Înstrăinarea se naşte, precum ştim
din analizele kierkegaardiene, dintr-o neconcordanţă între fiinţa intimă a unui
om şi lumea înconjurătoare, pe care fiinţa o resimte în mod dramatic sub forma
unei divergenţe ontologice cu repercusiuni morale. Cioran consideră că nu se
simte nicăieri acasă, că nu este de aici, iar condiţia sa o percepe ca pe aceea de
exilat în sine9. Este motivul pentru care afirmă că nicio caracterizare nu-i
convine şi nu-l măguleşte mai mult decât aceea de străin10. Dar înstrăinarea lui
Cioran nu este nicidecum geografică, ci existenţială. Cioran nu se simte străin în
Franţa pentru că şi-a părăsit ţara natală. Cioran nu se simte acasă nicăieri. Cum
nu se simte acasă în Parisul anilor ’60, la fel de bine nu se simţea acasă nici în
România interbelică11. Acest sentiment de înstrăinare faţă de lumea în care
trăieşte este confirmat cu ocazia unei plimbări pe străzile Parisului, în care se
simte ca într-o halucinaţie, nu ştie ce sau pe cine caută, pare separat de toţi şi nu
găseşte vreun punct de contact cu nimeni12. Ruptura pare să se fi produs mai
demult, fiindcă nu avem parte şi de explicaţiile sentimentului acestei
înstrăinări13. Acestea vor veni totuşi mai târziu în Caiete. Fapt este că, alături de
starea obişnuită în care această înstrăinare este resimţită, Cioran este cuprins
uneori de accese mai grave, cum ar fi cel de la 5 septembrie 1961:

„Dimineaţă dementă, senzaţie subită de otrăvire. Am ieşit în stradă; imposibilitate

de a privi pe cineva în ochi; la farmacie, nu m-am putut abţine să fac o remarcă jignitoare
vânzătorului. Dezlănţuire împotriva tuturor, furie disperată şi inutilă. A simţi cum ai venin
în vene şi că ai mers mai departe decât orice demon.”14

Cioran se dezlănţuie aşadar împotriva tuturor şi oricui i se iveşte în cale,

cuprins de o furie disperată. Demonismul de care se simte cuprins se situează în
acelaşi registru al înstrăinării faţă de lume, sau mai degrabă o sub-lume, cum o
resimte Cioran. Interesant este totuşi transferul elementului diabolic din sfera
lumii în plan personal, ceea ce vădeşte, chiar şi în plin acces de „demenţă”, un
minim bun simţ care-l împiedică pe Cioran să condamne „lumea”, luând asupra
sa responsabilitatea pentru viziunea pe care o are. Altfel spus, în loc să vadă
demoni pretutindeni, în figura unui farmacist, de exemplu, sau a oricărui
trecător, preferă să considere că de fapt el este cel căruia i s-ar potrivi statutul
8 Ibidem, 8 noiembrie 1966, p. 444.
9 Ibidem, 20 februarie 1958, p. 19.
10
Ibidem, 27 mai 1961, p. 74.
11 Cf. EMIL CIORAN (1990), Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas, pp. 77-79;

trăsătură, de altfel, împărtăşită, în opinia lui Eliade, de o întreagă generaţie interbelică (MIRCEA
ELIADE (1991), Oceanografie, Bucureşti, Editura Humanitas 1991, pp. 137-142).
12 CIORAN, Cahiers 1957-1972, ed.cit., 22 august 1958, pp. 28-29.
13 Ştim doar că „obsesia fiecărei clipe” era pentru Cioran „paradisul pierdut“ (Ibidem, 20

februarie 1958, p. 18), a unei lumi, altfel spus, în care s-ar fi simţit la el acasă.
14 Ibidem, 5 septembrie 1961, p. 76. Cf. ibidem, 17 ianuarie 1958, p. 16.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
71

negativ de deşeu al infernului, context în care şi aşterne remarca următoare:

„Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt făcut”15.
În această primă fază, nu putem vorbi de vreo ură, în adevăratul sens al
cuvântului, cel mult de o auto-subestimare sau de un dispreţ faţă de sine însuşi,
probabil izvorât din conştiinţa unui eşec existenţial. Precum ştim, Cioran nu s-a
simţit niciodată împlinit şi se considera de bunăvoie drept un ratat – mai cu
seamă datorită statutului său de marginal în plan social, statut pe care şi l-a şi
ales, trăindu-l chiar cu o oarecare voluptate, ca mulţi artişti şi oameni de geniu,
de altfel. Ce ar fi mai greu de înţeles, este vehemenţa pornirilor sale, chiar
având ca sursă o decizie pe care Cioran a luat-o de bunăvoie, de privitor de pe
margine al unui spectacol pe care-l comentează în fel şi chip, dar la care nu
participă. Dar de la nemulţumirea faţă de sine ca om, de la sentimentul eşecului
pe care orice individ îl trăieşte la un moment dat în decursul vieţii, până la a se
considera pe sine drept un „scuipat al diavolului”, ni se pare a fi cale lungă. Iată
de ce fenomenul mizantropiei lui Cioran necesită o analiză mai aprofundată,
pentru a-l desluşi în amănunt.
Accesele de depresie ale lui Cioran decurg din îndoielile pe care le are
asupra condiţiei sale de om, într-o lume în care se simte străin. Dar alături de
nenumăratele îndoieli pe care le are cu privire la tot şi la toate, mai există la
Cioran, din când în când, şi certitudini. În afară de certitudinea morţii, autorul
Cărţii amăgirilor mai are şi o alta, aceea a singurătăţii16, şi nu crede că a existat
vreodată un om mai singur decât el17. De altfel, această certitudine conduce în
parte la înţelegerea mizantropiei de care suferă. „Aş putea, la rigoare, întreţine
raporturi adevărate cu Fiinţa; cu fiinţele, niciodată.”18 De aceea, singura manieră
de a redobândi puţină încredere în fiinţă rămâne aceea de a frecventa cât mai
puţin fiinţele19, pentru că majoritatea sunt „nişte sinistre marionete la contactul
cărora nu mai este permisă nicio naivitate.”20 Acest lucru explică mai întâi
sentimentul de înstrăinare pe care-l resimte Cioran, iar mai apoi evoluţia acestui
sentiment în mizantropie. La originea înstrăinării pare a fi o divergenţă
fundamentală între el şi ceilalţi în ceea ce priveşte raportul faţă de adevăr, un
adevăr tragic de care majoritatea oamenilor se ţin la distanţă, din laşitate sau
meschinărie:
„Tot ceea ce face omul – de la căscat la martiriu – n-are ca scop decât
fuga de vederea clară a proprii degradări. A face orice, cu orice preţ pentru a nu

15
Ibidem, 26 iunie 1957, p. 15.
16 Ibidem, 29 octombrie 1958, p. 29.
17 Ibidem, 10 aprilie 1962, p. 86.
18 Ibidem, 17 ianuarie 1958, p. 18.
19 Ibidem, 3 noiembrie 1966, p. 443.
20 Ibidem, 3 noiembrie 1966, p. 444. Este ceea ce explică şi faptul că tendinţa către sarcasm

se accentuează pe zi ce trece (Ibidem). Sarcasmul va rămâne pentru Cioran antidotul perfect faţă
de inautenticitatea în care oamenii îşi irosesc viaţa.
 DANIEL MAZILU
72

mai vedea lucrurile aşa cum sunt ele – lucrurile şi pe sine. Astfel toţi păcălesc şi
se păcălesc. Rasă de trişori halucinaţi”21.
După cum putem vedea, distanţarea lui Cioran faţă de oameni este înainte
de toate o îndepărtare de tot ceea ce neagă în om raportul cu lumea. Altfel spus,
Cioran nu refuză omul de la bun început, ci minciuna, ipocrizia şi impostura sa,
înşelătoria în care oamenii au ales să trăiască şi pe care le întâlneşte la tot pasul.
Până aici, nimic mai firesc din partea unui filosof decât refuzul categoric şi
principial de a fi complice la minciuna colectivă pe care orice societate o
impune, într-o anumită măsură, în vederea creării pârghiilor politice prin care
oamenii vor putea fi cu uşurinţă şantajaţi şi manipulaţi de stăpânii zilei. La fel
de bine putem presupune, revenind la perspectiva cioraniană, că o asemenea
stare de lucruri nu necesită în mod obligatoriu vreo constrângere de vreun fel,
nici politică, nici socială, pentru că, de regulă, masele se închid ele însele în
propria lor minciună, care, după cum sociologia ne dezvăluie, pare să le aducă
beneficii mai mari decât amarul adevăr despre ei înşişi şi despre lumea în care
trăim. Nu altceva ne spunea, de altfel, la aceeaşi rubrică şi în termeni mult mai
cruzi, Pascal22!
În buna tradiţie a lucidităţii pascaliene, Cioran ajunge astfel ca tot ceea ce
face omul să-i apară artificial şi inutil: „Ce absurditate, această maimuţă care
merge la birou! A se închide într-o cameră, a se aşeza la masa de lucru şi a
rămâne acolo ore în şir”23. În acelaşi pasaj, Cioran se gândeşte la „rasa
blestemată” de funcţionari care-şi petrec zilele ocupându-se de lucruri care nu-i
privesc, care nu au nimic în comun cu grijile lor sau cu fiinţa lor: „Nimeni, în
viaţa modernă, nu face ceea ce ar trebui să facă şi mai ales ceea ce i-ar plăcea să
facă”24. Astfel încât, în ziua în care un editor american, în trecere prin Paris, îi
scrie pentru a-l întreba când poate veni la biroul lui, Cioran răbufneşte: „Biroul
meu! Mai că-mi vine să mi se facă greaţă pentru o veşnicie!”25 Funcţionarul este
modelul omului modern, alienat de fiinţa sa prin meseria care-l face să fie şi să
facă ceea ce nu este şi nu-l priveşte, la urma urmei. Pornind de aici, Cioran
adulmecă în tot şi la toţi impostura, nu vede nicăieri decât irealitate şi
minciună26. De aceea, în momentul în care întâlneşte un om adevărat, prima
reacţie este să creadă că este vorba de o halucinaţie27. Nu este de mirare că el
însuşi devine o halucinaţie într-o lume în care realitatea înseamnă în primul rând
acceptarea regulii prin care oamenii fug de ei înşişi, mint şi se mint la foc
21 Ibidem, 3 februarie 1967, p. 469. Cioran se simte rătăcit printre „trişorii halucinaţi” printre

care trăieşte: „Nu am nevoie de iluziile lor. Reuşesc să trăiesc fără să mă mint” (Ibidem).
22 BLAISE PASCAL, Cugetări, Cartea a II-a, 164-171, trad. Maria Ivănescu, Cezar

Ivănescu, Editura Aion, Oradea, 2000, pp. 161-162; ibidem, Cartea a III-a, 195, pp. 174-175.
23 CIORAN, Cahiers 1957-1972, ed.cit., 13 iunie 1962, p. 91.
24 Ibidem, 13 iunie 1962, p. 91.
25 Ibidem, 4 septembrie 1962, p. 106.
26 Ibidem, 25 martie 1962, p. 153.
27 Ibidem.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
73

continuu. Din „rasă de trişori halucinaţi”, ei devin reperele şi calapodul după

care se construieşte şi se percepe realitatea. Cine îndrăzneşte, dintr-un motiv sau
altul, să renunţe la înşelăciunea generalizată, se poate considera pe drept un
exclus, pentru că nu mai corespunde criteriilor stabilite de mase pentru
acceptarea sa în rândul condiţiei umane, aşa cum a fost ea astfel stabilită.
De unde se naşte sau mai curând revine şi tema singurătăţii, asumată de
Cioran ca pe o garanţie a autenticităţii, contrastând cu înşelătoria vieţii mai
tuturor oamenilor cu care se întâmplă să se intersecteze: „În afara extremei
singurătăţi, în care suntem cu totul reduşi la noi înşine, în rest trăim din
impostură, suntem impostură”28. Aceasta este, pentru Cioran, alternativa care ne
mai rămâne, odată admisă impostura generală: singurătatea, un anume fel de
singurătate în care rămâne să ne dovedim nouă înşine că suntem capabili să
avem măcar cu noi înşine un raport autentic, de sinceritate. Un astfel de
exerciţiu de sinceritate ne propune şi Cioran, cum am spus-o de la bun început,
în aceste Caiete. Prin contrast cu singurătatea în care se regăseşte pe sine, apare
din nou lumea, rătăcită într-o sumedenie de lucruri inutile, dacă nu chiar
pernicioase, iar Cioran se întreabă la un moment dat de ce ar fi obligat să
participe la „mascarada generală”29. I se mai întâmplă să şi participe uneori, dar
revine acasă cu un sentiment amar, cu senzaţia de a-şi fi pierdut timpul şi de a-şi
fi consumat nervii30. Şi cu toate acestea, nu poate refuza primirea acasă a unei
cohorte de oameni, lucru care-i dă impresia unuia care dă audienţe fără obiect:
„Ore ireale în compania unor fantome. Şi eu, nu sunt cel mai ireal dintre toţi?”31
Cu cât oroarea faţă de oameni creşte, cu atât parcă este condamnat să
întâlnească tot mai mulţi la el acasă, iar fiecare întâlnire o trăieşte ca pe o
crucificare32. Contactul cu oamenii îl uzează şi nu-i înţelege, de exemplu, pe
oamenii de afaceri, pe politicieni şi comercianţi, „care pot vedea atâta lume fără
să crape”33.
Asaltat de unii şi de alţii, sătul de cine în oraş şi de vizitele pe care cu
greu le suportă, Cioran consideră că, pentru a-şi proteja singurătatea, i-ar trebui
curajul de a fi odios, ar trebui să inspire oamenilor ură pentru a se pune la

28 Ibidem, 8 aprilie 1961, p. 73. Patru ani mai târziu, singurătatea este înlocuită cu moartea:

„Regret să o spun, dar în afara morţii, totul este impostură” (Ibidem, 30 noiembrie 1966, p. 443).
29 Ibidem, 3 decembrie 1962, p. 130. Cu altă ocazie, Cioran vorbeşte de felul în care merge

lumea ca o farsă generală (Ibidem, 15 septembrie 1966, p. 399).

30
Astfel, Cioran revine într-o bună zi furios şi dezlănţuit de la un cocktail şi afirmă că nu
mai poate asista la asemenea mascarade: a vedea oameni reuniţi fără necesitate îi este de-a dreptul
intolerabil. Decide din acel moment să refuze orice invitaţie pe viitor, să facă gol în jurul său, să
trăiască la Paris ca şi cum ar fi absent (Ibidem, 1 februarie 1963, p. 146).
31 Ibidem, 19 iulie 1966, p. 383.
32 Ibidem, 23 noiembrie 1966, p. 439. Cf., mai jos: „De fiecare dată când trebuie să întâlnesc

pe cineva, îl urăsc” (Ibidem).

33 Ibidem, 30 noiembrie 1966, p. 443.
 DANIEL MAZILU
74

adăpost34. Din această obositoare prezenţă a oamenilor se naşte un soi de

lehamite, care se transformă, la rându-i, într-un timp relativ scurt, în mizantropie.
Copleşit de prezenţa istovitoare a oamenilor, dispreţuitor faţă de ipocrizia în
care-şi duc zilele, Cioran simte cum creşte în el senzaţia aproape viscerală a urii
faţă de semeni. Însă nu pare să ajungă la ură pentru a se pune la adăpost faţă de
ei, ci mai degrabă dintr-un sentiment al deşertăciunii universale, pe urmele
Ecleziastului. Cioran are sentimentul că el însuşi nu este nimic şi mărturiseşte a
nu fi găsit în nicio carte vreun argument care să reziste evidenţei inanităţii
universale. „Ceea ce-i salvează pe oameni, este că nu ştiu cât de puţin sunt.
Blestem sau privilegiu, am simţit întotdeauna până la ameţeală propria mea
irealitate, a mea şi a tuturor”35.
Intrăm aici într-o altă dimensiune a perspectivei cioraniene. Pe de o parte,
Cioran vede inanitatea în toate, percepe toate acţiunile oamenilor ca pe o
febrilitate lipsită de sens şi propria sa existenţă ca ireală. Dar nu omite să
observe zgârcenia naturii prin care reuşita în plan uman este mai curând
excepţia, nu regula: „Pentru unul reuşit, o sută de rataţi. Nu o sută, o mie”36. De
apreciat totuşi că Cioran mai este în măsură să identifice şi reuşite, nu doar
ratări în planul existenţei umane. Dar aceste rarităţi tot nu ajung să-i diminueze
câtuşi de puţin sentimentul apăsător şi durabil al vanităţii tuturor lucrurilor37.
Filosofia este în acest fel pusă la grea încercare. Tradiţia filosofiei s-a construit
tocmai prin căutarea de sens, de valoare şi semnificaţie a lumii, a lucrurilor, a
istoriei, a vieţii, a existenţei oamenilor. Când un om este cuprins de sentimentul
deşertăciunii tuturor lucrurilor, cu greu îl mai poţi convinge de ceva, pentru că
la baza filosofiei se află o credinţă anume38, credinţa în raţiune, în capacitatea
raţiunii de a desluşi şi înţelege sensul lumii în care trăim şi, pornind de la acest
sens, oricare ar putea fi el, puterea de a crea valori care la rândul lor pot da un
sens existenţei umane. În lipsa unei astfel de credinţe în raţiune, întreg
eşafodajul culturii riscă să se surpe. Sentimentul deşertăciunii apare cu atât mai
dramatic şi mai apăsător la Cioran cu cât avem de-a face cu un filosof39, care se
declară, în ultimă instanţă, învins în lupta sa cu aparentul haos al lumii în care
34 Ibidem, decembrie 1960, p. 69. Motiv pentru care îl admiră pe William Cuceritorul

(William I al Angliei, 1027-1087) pentru că „detesta oamenii, vorbea puţin şi nu ierta pe nimeni”
(Ibidem, 1 februarie 1963, p. 147).
35 Ibidem, 9 aprilie 1962, p. 85.
36 Ibidem, 5 septembrie 1966, p. 394.
37 Ibidem, 19 februarie 1958, p. 18. Astfel, mărturiseşte el, dacă senzaţia vanităţii tuturor

lucrurilor putea conferi sanctitatea, ar fi ocupat primul loc pe ierarhia sfinţilor (Ibidem, 19
februarie 1958, p. 19).
38 Fiecare acţiune presupune credinţa în ceva sau în cineva, spune Cioran. Or, tot el

mărturiseşte că nu crede în nimic: „Toată lumea crede că ceea ce face el este important, în afară
de mine; de aceea nu pot face nimic” (Ibidem, 24 februarie 1958, p. 22).
39 Poate în acest sens îşi şi recunoaşte un soi de „curaj negativ, îndreptat împotriva < sa >,

prin care < şi-a > deturnat viaţa de pe sensul prescris” (Ibidem, 26 iunie 1957, p. 14), presupunând
că acest sens ar fi fost calea filosofiei, învingătoare, în acest caz, a deznădejdii.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
75

nu a mai reuşit să găsească firul dătător de sens sau să perceapă raţiunea din adâncul
fiinţei, lăsându-se pradă disperării la care conduce inevitabil o astfel de înfrângere.
În aceeaşi ordine de idei, autorul Breviarului învinşilor afirmă că a atins
stadiul în care nimic nu-l mai poate consola, epuizându-şi această capacitate40.
Îngăduită fie-ne aici o reflecţie! Atâta vreme cât Cioran se considera el însuşi
drept un filosof41, abandonarea definitivă a oricărei forme de consolare ar fi
trebuit să fie primul pas către reuşita morală în plan filosofic. Spre deosebire de
religii, în care consolarea este chiar o justificare majoră a instituţiei şi doctrinei,
în filosofie consolarea nu este doar profund dăunătoare în termen scurt şi mediu,
dar este factorul cel mai nociv în edificarea pe termen lung a unui sistem etic de
conduită şi de viaţă. O bună parte a istoriei filosofiei poartă mărturie în acest
sens: Aristotel, Lucreţiu, Erasmus, Spinoza, Leopardi, Nietzsche, André Comte-
Sponville. Religiile sunt făcute pentru a ne consola de răul de pe Pământ şi a ne
da speranţa unei alte vieţi, nădejdea unei alte lumi care, până la proba contrarie,
încă nu există, cel puţin nu aici, nu acum42. Filosofia însă are o cu totul altă
abordare, în măsura în care aceasta ne pregăteşte să-nfruntăm lumea aşa cum e,
fără a-i nega partea de negativitate omniprezentă în ea, ci de a o recunoaşte ca
atare. Filosofia nu este pentru o lume viitoare, ci pentru aici şi acum, pentru
fiecare clipă a vieţii, din momentul în care suntem capabili să accedem la
filosofie. Ea nu ne promite, cu excepţia utopiilor43, o lume mai bună, ci ne oferă
mijloacele omeneşti de a trăi în cea în care suntem, pe scurta durată care ne este
dată. Consolarea este pentru cei ce au abandonat lupta şi se mulţumesc cu
himerele unei alte lumi. Este motivul pentru care epuizarea, la Cioran, a
capacităţii sale de a se consola apare, fie ca o indirectă mărturisire a unei
abordări religioase nereuşite44, fie ca o iluminare filosofică tardivă45 în privinţa
inadvertenţei consolării în plan moral.

40 Ibidem, 24 februarie 1958, p. 19.

41 Nu are loc aici o discuţie pe această temă, cu atât mai mult cu cât este bine ştiut că Cioran
refuza să se includă în această categorie. Luăm această eventualitate doar ca pe o ipoteză de lucru,
pentru simplul scop al argumentării, indiferent de calitatea reală, consacrată sau nu, repudiată sau
nu, chiar de către Cioran, de filosof.
42 Motiv pentru care Cioran afirmă că a căutat salvarea în utopie, negăsind consolare decât în

Apocalipsă (Ibidem, 22 decembrie 1957, p. 15).

43 Şi, la drept vorbind, nici nu au fost prea multe în istoria filosofiei, lăsând la o parte, de

altfel, faptul că toate puneau accentul pe aspectul reformator, necesar din punct de vedere moral şi
politic şi se doreau a fi contra-exemple de cetăţi corupte, cele în care trăiau autorii lor, din vremea
în care au fost scrise: Republica lui PLATON, Cetatea lui Dumnezeu a lui AUGUSTIN (Antichitate),
utopiile Renaşterii (THOMAS MORE, Utopia, CAMPANELLA, Cetatea Soarelui) şi Noua Atlantidă
a lui BACON (secolul al XVIII-lea).
44 Ceea ce pare a fi confirmat de Cioran: „A striga, către cine? Aceasta a fost singura şi unica

problemă a întregii mele vieţi” (CIORAN, Cahiers, ed.cit., 17 ianuarie 1958, p. 18).
45 Lucru de care ne îndoim, dat fiind afirmaţia lui Cioran conform căreia „orice nu se poate

traduce în termeni de religie nu merită a fi trăit” (24 februarie 1958, p. 20). În măsura în care o
bună parte din religie este compusă din speranţă şi consolare, putem deci conclude, din afirmaţia
 DANIEL MAZILU
76

Mergând mai departe în lectura Caietelor, descoperim cum Cioran îşi

confirmă, pe zi ce trece, înfrângerea în plan filosofic. Aşa se întâmplă atunci când,
pe bună dreptate, Cioran recunoaşte drept o pedeapsă faptul de a fi căzut, la rându-i,
pradă deznădejdii: „Cea mai teribilă pedeapsă este aceea menită să dea impresia
unei perfecte absurdităţi, a inutilităţii absolute”46. Este momentul-cheie, de care
am vorbit mai devreme, şi-n care este declarat eşecul raţiunii prin verdictul
inutilităţii, sau, în alţi termeni, ai unei gratuităţi „care atinge supliciul”47.
Ajungem astfel la punctul de cotitură în încercarea de a desluşi elementele
determinante ale mizantropiei lui Cioran. În decursul anilor acoperiţi de filele
Caietelor 1957-1972, Cioran revine frecvent asupra unei profunde şi permanente
nemulţumiri faţă de sine. El însuşi recunoaşte cum toate recriminările, violenţele şi
amărăciunile sale provin dintr-o astfel de nemulţumire48. Această nemulţumire
cronică, „oroarea de sine, mila şi repulsia”49, Cioran le extinde treptat la
întreaga omenire, la „oroarea faţă de lume”50. Felul cum se transformă o
nemulţumire subiectivă într-un sentiment universal nu este clar detaliat în cazul
lui Cioran. Cert este că oroarea de sine nu ar fi deajuns pentru a justifica oroarea
generalizată faţă de lume, către care se îndreaptă autorul Ispitei de a exista. Alte
experienţe existenţiale, de cu totul alt ordin decât pur intelectual sau livresc,
conduc la oroarea în chestiune. Este vorba de efectul pe care îl are lipsa de
odihnă asupra percepţiei semenilor noştri. Cumulul de ore de nesomn îi
provoacă lui Cioran o senzaţie sporită de înstrăinare faţă de oameni. Astfel, într-o
zi, după o noapte albă, Cioran iese pe stradă şi trecătorii îi fac impresia unor
automate. Niciunul nu-i pare în viaţă, „ci doar mişcat printr-un arc secret, nimic
spontan, surâsuri mecanice, gesticulări de fantome, totul pare încremenit.”51 Nu
este prima oară când are această impresie după o noapte albă, „al unei lumi
golite de viaţă”52. El însuşi fantomă, „nu poate recunoaşte în ceilalţi semne ale
realităţii”53. La trei ani după această relatare, Cioran revine la senzaţia pe care o
resimte când se plimbă pe străzi, aceea a unei îndepărtări de toţi, ca şi cum şi-ar
aminti de un coşmar pe care l-ar fi avut într-o altă viaţă54. Doi ani mai târziu,
ieşit fiind să se plimbe, se întoarce repede acasă, neputându-i privi pe trecători:
„simpla lor existenţă mi se pare de neconceput”55, declară el.

lui Cioran, că nu merită a fi trăit decât ceea ce nu există. Este o concluzie cel puţin stranie din
partea unui om care pretinde a-şi fi spulberat toate iluziile.
46 Ibidem, 24 februarie 1958, p. 21.
47 Ibidem.
48
Ibidem, 24 februarie 1958, p. 20.
49 Ibidem, 26 iunie 1957, p. 13. Cf. ibidem, 24 februarie 1958, p. 20.
50 Ibidem, 26 ianuarie 1963, p. 144. Cf. ibidem, 24 februarie 1958, p. 20.
51 Ibidem, 4 iunie 1958, p. 22.
52 Ibidem.
53 Ibidem.
54 Ibidem, 27 mai 1961, p. 74.
55 Ibidem, 10 martie 1963, p. 150.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
77

Această senzaţie supra-realistă a unei lumi din care Cioran nu mai

distinge prea bine frontiera dintre realitate şi irealitate, diferenţa dintre viaţă şi
coşmar, este completată de o viziune beckettiană a condiţiei umane, în măsura
în care până şi Parisul este perceput ca o aglomeraţie de insecte comprimate
într-o cutie56, iar el însuşi se vede drept o insectă celebră57, celebră poate, dar nu
mai puţin insectă. În tren şi în metro, Cioran dă peste o formidabilă mulţime
înghesuită, întrebându-se de unde a ieşit şi cine a adus-o pe lume?58

„Toată această carne fără necesitate, toată această etalare a neantului mă umple de
dezgust. Multiplicarea înspăimântătoare a omului mi se pare indiciul cel mai precis că este
ameninţat, că se apropie de o cotitură fatală.”59

În această tragi-comedie shakespeariană, în care pare că joacă Cioran şi

unde oroarea de sine se amestecă cu dezgustul declarat faţă de omenire, cade şi
verdictul fără drept de apel al autorului Silogismelor amărăciunii. Vorbind
despre oameni, Cioran declară: „Muşte tragice, toţi şi toate”60. Putem observa
aici caracterul radical al verdictului, care lasă deoparte orice eventuală calitate a
oamenilor, pentru a-i descalifica pe toţi laolaltă, datorită faptului că multiplicarea
lor este interpretată drept un semn al degradării condiţiei umane şi nici pe
departe o dovadă a capacităţii lor de a supravieţui şi a se extinde ca specie pe
întreg globul, datorită progreselor industriale, medicale, tehnologice etc. Ceea
ce evidenţiază Cioran aici este caracterul derizoriu al înmulţirii omenirii în
raport cu valoarea individuală care tinde astfel să se piardă, diluată de numărul
de indivizi. Priviţi în această perspectivă, nu este, desigur, de mirare, că oamenii
pot apărea pentru orice spectator drept nişte „muşte tragice”, dacă luăm în
considerare destinul omenesc61.
Cioran duce însă şi mai departe dezgustul său faţă de omenire, ajungând
până şi la chipul omenesc. Citindu-l pe Quincey şi găsind acolo un pasaj asupra
terorii provocate de chipul omenesc, Cioran se grăbeşte să mărturisească faptul
că a resimţit-o şi el toată viaţa. „Această turbă care proliferează şi aceşti mici
monştri zburdalnici, cine ne va descotorosi de ei? Apăruţi cu toţii din murdăria
generaţiei, îşi expun pe feţele lor originea”62. Admiţând chiar hidoşenia feţei
omeneşti – lucru care aparţine mai curând sferei esteticii decât a eticii sau
metafizicii –, nu prea este clar în pasajul acesta care este conţinutul pronumelui

56 Ibidem, 8 iunie 1958, p. 23. O referinţă indirectă, probabil, la Metamorfoza lui KAFKA.

Cf. 30 noiembrie 1966: „Ce faceţi la Paris? – Ne dispreţuim unii pe alţii” (Ibidem, p. 442).
57 Ibidem, 8 iunie 1958, p. 23.
58 Ibidem, 7 octombrie 1962, pp. 117-118.
59 Ibidem, p. 118.
60 Ibidem, 15 septembrie 1966, p. 399.
61 Cf. HERACLIT: „Odată născuţi, vor să trăiască,/ Şi să ajungă la odihna morţii./ Şi lasă în

urma lor copii/ Pentru a cunoaşte şi ei aceeaşi soartă” (DK. 22 B 20, t.a.).
62 Ibidem, 27 mai 1961, p. 73.
 DANIEL MAZILU
78

plural. Cioran se întreabă: „cine ne va descotorosi de ei?”. Am fi îndrituiţi să ne

întrebăm cine sunt aceşti „noi” care urmează a fi descotorosiţi de monştrii
zburdalnici. Cumva cititorii lui Cioran? Dar nu fac şi ei parte, oare, din colcăiala
muştelor tragice? Nu avem vreun răspuns plauzibil la asemenea întrebări, pe
care le facem doar în intenţia de a arăta dificultatea în care Cioran se plasează
prin enunţul unui verdict într-atât de radical în privinţa omenirii în ansamblul ei.
Nu-l putem suspecta însă de faptul că el însuşi s-ar exclude din categoria turbei
proliferante. Cioran este de părere că trăim într-un univers „în care viaţa
pătează”63. Un an mai târziu, după această declaraţie, găsim şi un pasaj în care
Cioran explică şi de ce a decis foarte devreme că nu era cazul să procreeze, şi
anume: pentru a nu impune şi altora calvarul existenţei64. Nu este vorba doar de
dificultatea de a exista, supliciul de a vieţui sau de senzaţia ororii biologice.
Este chiar mai mult decât atât: „o oroare a cărnii”, cum spune el, „care nu-l lasă
să doarmă”65. Această oroare a cărnii îl conduce pe Cioran să considere evoluţia
animală drept o degradare a vegetalului şi să afirme că „viaţa nu ar fi trebuit să
facă efortul de a depăşi vegetalul. Tot ceea ce a venit după este de-a dreptul
hidos, înspăimântător”66.
Pentru a rezuma rezultatele obţinute până acum din studierea textelor în
care autorul Tratatului de descompunere expune elementele determinante ale
mizantropiei sale, avem de-a face cu: sentimentul deşertăciunii lumii,
inutilitatea iremediabilă a oricărui act omenesc, etalarea neantului din partea
unei turbe care proliferează, hidoşenia chipurilor omeneşti şi oroarea cărnii.
Până aici, fiecare cititor poate judeca dacă am avea suficiente elemente care să
conducă la mizantropie. Tot ceea ce ştim este că sunt cel puţin câţiva din
principalii factori pe care i-am găsit în Caiete, care ar putea susţine, din punct
de vedere raţional, sentimentul mizantropiei din perspectiva gândirii lui Cioran:
o viziune sumbră asupra lumii, la limita absurdului existenţial, un dezgust
cronic faţă de semeni şi o senzaţie viscerală de disconfort faţă de procesul
biologic prin care oamenii se nasc şi trăiesc.
La aceşti factori, deja suficienţi într-o anumită măsură pentru
determinarea mizantropiei, se adaugă senzaţia putrefacţiei şi anticiparea morţii
încă din timpul vieţii. Iată o definiţie din 1962:

„Definiţie a viului: ceea ce încă nu pute. Sunt consternat de spectacolul tuturor

acestor cadavre care mă înconjoară, fără a-l excepta pe al meu. Tot ceea ce se mişcă, de la
insectă la om, mă cutremură şi-mi provoacă dezgust”67.

63 Ibidem, 9 aprilie 1962, p. 85.

64 Ibidem, 26 octombrie 1962, p. 125.
65 Ibidem, 14 decembrie 1962, p. 132.
66 Ibidem.
67 Ibidem, 14 decembrie 1962, p. 132.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
79

Înţelegem şi mai bine o asemenea consternare şi un asemenea dezgust

dacă evocăm senzaţia teribilă pe care Cioran o avea, cu cinci ani în urmă, cu
ocazia unui curs dat de profesorul Henri Charles Puech la Collège de France,
având atunci impresia că vede întreaga audienţă, pe toţi cei prezenţi, precum
nişte morţi68. El însuşi mărturiseşte în nenumărate rânduri obsesia inconştientă a
morbidului69. Se gândeşte, astfel, într-o bună zi, la starea de putrefacţie în care
se află prietenii lui morţi, tatăl său, închipuindu-şi subit vremea propriei sale
putrefacţii70. La fel, după un somn de după-amiază, trezindu-se, resimte o clipă
„ceea ce ar resimţi un mort, ca o iluminare fulgerătoare a unui cadavru”71. Într-altă
zi, găseşte pe masă o bucată de caşcaval uitată acolo demult. Un furnicar de
insecte îl năpădiseră. Cioran îşi închipuie cum la fel ar trebui să se întâmple şi
cu un creier, mâncat de insecte72. Această fragilitate a viului contribuie şi ea la
dispreţul de care beneficiază omenirea, pentru Cioran, ca parte a continuului
proces de putrefacţie al evoluţiei biologice naturale.
Ajungem în fine la propriile mărturisiri directe ale lui Cioran în privinţa
mizantropiei sale. În ianuarie 1967, în plină iarnă, este cuprins de milă pentru
muşcatele de pe pervaz, ameninţate de frigul intens. Le bagă în apartament cu o
grijă de care mărturiseşte că nu ar fi capabil cu vreun semen, şi remarcă: „Putem
iubi o floare, un om nu”73. Avem aici o declaraţie fără echivoc despre
incapacitatea lui Cioran de iubi vreun om74. De altfel, ţinând cont de ceea ce am
consemnat în paginile anterioare ale acestui studiu, nici nu ne-am putea
închipui, acceptând generalizarea făcută de Cioran, că am putea vreodată iubi
nişte „muşte”, cu atât mai puţin nişte „muşte tragice”. Aşadar, având în vedere
viziunea lui Cioran asupra oamenilor, dezgustul ar fi mai justificat decât oricare
alt sentiment sau pornire sufletească.
La aceeaşi rubrică a mărturisirilor maliţioase găsim şi recunoaşterea
faptului că autorul Amurgului gândurilor nu se simţea bine decât „atunci când
< constata > că toţi ceilalţi în jur < erau > nefericiţi”75. Adeseori se declară
sfârtecat între ciudă76 şi spaimă77 şi se fortifică prin dispreţul de care poate
beneficia din partea oamenilor, necerându-le în schimb decât un lucru: ca el să

68 Ibidem, 22 decembrie 1957, p. 16.

69 Ibidem, 17 ianuarie 1958, p. 17.
70 Ibidem, 20 februarie 1958, p. 19.
71 Ibidem, 18 noiembrie 1959, p. 37.
72 Însă, contrar aşteptărilor, gândul la propriul său cadavru şi la metamorfozele căruia îi va

cădea victimă după moarte, are ceva liniştitor pentru Cioran: un asemenea gând îl „căleşte
împotriva tristeţilor şi angoaselor” (Ibidem, 7 iunie 1958, p. 23).
73 Ibidem, 7 ianuarie 1967, p. 457.
74 „Un lucru verificat zi de zi: că poţi avea milă faţă de oameni, dar a-i iubi este imposibil.

Acesta este chiar punctul precis în care creştinismul este în eroare” (Ibidem, 13 ianuarie 1963, p. 143).
75 Ibidem, 13 ianuarie 1963, p. 142.
76 Fr.: hargne.
77 Ibidem, 26 iunie 1957, p. 15.
 DANIEL MAZILU
80

nu reprezinte nimic în ochii lor78. În acelaşi registru putem include şi petrecerea

vieţii, zi de zi, în răzbunare. „Împotriva cui? Împotriva tuturor”, spune el,
inclusiv a sa79. De aici se nasc şi viziunile prăbuşirii, din care afirmă că trăieşte
de dimineaţa până seara80, precum şi predilecţia pentru naufragii81, astfel încât
aflăm din mărturisirile sale că „singurul lucru care l-ar aranja, ar fi sfârşitul
lumii”82. Ţinând cont de vehemenţa acceselor cioraniene de furie şi de încărcătura
viscerală a mizantropiei sale, trebuie să admitem că nici nu s-ar putea găsi o
concluzie mai „convenabilă”. Sfârşitul lumii s-a şi produs pentru Cioran la data
de 20 iunie 1995, la Paris. Pentru noi, supravieţuitorii, încă mai avem de aşteptat să
devenim personaje din viziunea apocaliptică a răzvrătitului din Răşinari.
Am parcurs în aceste pagini drumul constituirii mizantropiei lui Cioran,
aşa cum reiese ea din Caietele publicate postum, în 1997. Recunoaştem şi noi,
la rândul nostru, după atâţia alţii, dificultatea de a aborda o operă atât de insolită
în spaţiul gândirii secolului XX. Nu credem că s-ar putea vreodată, faţă de o
asemenea operă, întreprinde în vreun fel, o analiză sistematică şi perfect
raţională, întrucât, prin însăşi natura ei, aceasta respinge asemenea analize. Este
anevoios să te apleci asupra unui demers efectuat la frontiera dintre literatură şi
filosofie, patimă şi luciditate, metafizică şi sarcasm. Ne-am încumetat totuşi să
încercăm imposibilul, cu nădejdea că se vor găsi alţii care vor reuşi mai bine să
pătrundă labirintul dialectic plin de hăţişuri al gândirii lui Cioran.
Nu putem conchide, însă, fără a oferi şi antidotul, pe care Cioran îl
deţinea totuşi, împotriva mizantropiei83. Este vorba, nici mai mult nici mai
puţin, decât de sentimentul iubirii: „Toate imposibilităţile“, spunea Cioran, „se
reduc la una singură: aceea de a iubi – pentru a scăpa de propria tristeţe”84. Dar,
pentru a iubi, este necesar să găseşti un obiect corespunzător unui asemenea
sentiment, altfel spus: să ai ce iubi, să existe ceva, un lucru, o fiinţă, o ocupaţie,
o activitate, orice, demn de iubire. Cei care găsesc un asemenea obiect nici nu
mai au nevoie de altceva pentru a-şi justifica existenţa. Cât despre mizantropie,
aceasta şi-ar pierde, fără îndoială, nu doar din intensitate, cât sensul85. Cioran nu
a găsit însă, pare-se, un asemenea obiect în măsură să-l vindece de mizantropia
cronică de care era cuprins. De unde se poate înţelege şi prezenţa permanentă a
unei profunde tristeţi de-a lungul vieţii, precum şi-n cuprinsul operei sale. Nu
recunoştea chiar el: „Când ceilalţi au încetat să mai existe pentru noi, şi noi

78 Ibidem, 24 iunie 1958, p. 25.

79
Ibidem, 17 ianuarie 1958, p. 16.
80 Ibidem, 24 februarie 1958, p. 20.
81 Ibidem.
82 Ibidem.
83 Presupunând că am dori să ne vindecăm de un asemenea sentiment, dat fiind că mizantropia nu

pare a fi tocmai propice realizării noastre ca oameni sau, cel puţin, chiar şi ca „monştri zburdalnici”.
84 Ibidem, 17 ianuarie 1958, p. 18.
85 În măsura în care dragostea pentru o fiinţă ar despăgubi pentru corvoada suportării restului fiinţelor.
MIZANTROPIA LUI CIORAN. CÂTEVA REFLECŢII PE MARGINEA CAIETELOR (1957-1972)
81

încetăm să mai existăm pentru noi”86? La un moment dat în viaţa lui Cioran,
putem doar presupune că oamenii au încetat să mai existe pentru el. Din acel
moment s-a şi produs ruptura iremediabilă care l-a condus pe Cioran la mizantropie.
Şi cu toate acestea, Cioran nu s-a sinucis87, în pofida dezgustului resimţit
şi declarat faţă de viaţă, faţă de oameni şi faţă de sine. Multe din accesele de
exasperare şi de furie, evocate în aceste pagini în sprijinul constatării
mizantropiei sale, nu pot fi probabil înţelese decât dacă le interpretăm prin
prisma incurabilei sale melancolii88. Cum altfel am mai putea în vreun fel
pricepe ceva, când acelaşi om care afirmă, pe de o parte, că viaţa este hidoasă şi
înspăimântătoare89, să exclame, pe de altă parte – la un alt moment –, dar cu o nu
mai puţin candidă prospeţime: „La urma urmei, viaţa este un lucru extraordinar”90?

BIBLIOGRAFIE

CERNICA, VIOREL (2006), Filosofie românească interbelică. Perspectivă fenomenologică, Iaşi,

Editura Institutul European.
CIORAN, EMIL (1997), Cahiers 1957-1972, Éditions Gallimard, nrf, Paris.
CIORAN, EMIL (1990), Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas.
DIELS, HERMANN, KRANZ, WALTHER (DK.) (1934), Die Fragmente der Vorsokratiker,
Weidmannsche Buchhandlung, Berlin.
ELIADE, MIRCEA (1991), Oceanografie, Bucureşti, Editura Humanitas.
ELIADE, MIRCEA (1991), Solilocvii, Bucureşti, Editura Humanitas.
PASCAL, Cugetări (2000), Oradea, Editura Aion, trad. Maria şi Cezar Ivănescu.

86 CIORAN, „Cahiers 1957-1972”, ed. cit., 9 iunie 1958, p. 24.

87 Deşi mărturisea în nenumărate rânduri că gândul sinuciderii îl domina necontenit (Ibidem,
24 februarie 1958, p. 19), cu precizarea că ideea sinuciderii îi apărea cea mai tonică din câte există
(Ibidem, iulie 1960, p. 61).
88 Nimeni nu poate nega temperamentul melancolic al lui CIORAN, care trece de la o zi la

alta de la cea mai adâncă depresie la cea mai exuberantă exaltare. La aceeaşi dată din Caiete, la o
pagină distanţă, citim, odată: „Indicibilă exaltare, intolerabilă incandescenţă, ca şi cum soarele s-ar fi
cocoloşit în venele mele!” (17 ianuarie 1958, p. 18), iar, ceva mai devreme: „Tocmai am murit”
(„Je viens de mourir”) (17 ianuarie 1958, p. 17). Sau, uneori, chiar în aceeaşi zi: „Fericire intolerabilă!
Mii de planete se dilată în nelimitatul conştiinţei. Fericire terifiantă!” (19 februarie 1958, p. 18),
iar ceva mai târziu: „Sunt terminat, mă aflu pe marginea rugăciunii” (19 februarie 1958, p. 19).
Câteva luni mai târziu: „Universul explodează în creierul meu. Febră intolerabilă. Sunt la un pas
de Haos. Elementele se dezlănţuie. Pierd teren” (9 iunie 1958, p. 23). Iar la sfârşitul lunii:
„Senzaţia unei fericiri nemaipomenite. De unde poate ea oare proveni? Cum totul este misterios şi
fără noimă! Nimic nu e mai enigmatic decât bucuria” (25 iunie 1958, p. 26).
89 Ibidem, 14 decembrie 1962, p. 132.
90 Ibidem, 18 noiembrie 1959, p. 37.