Ken Follett

Seria Kingsbridge #4

ARMELE LUMINII

The Armour of Light, 2023

Traducere din limba engleză ALEXANDRU MARINESCU

RAO CLASS
2023
 „Anglia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea
[…] trăieşte încă într-o epoca în care, pe lângă faptul că tinerii nu sunt în general
respectaţi, un copil poate fi spânzurat fiindcă a furat o panglică în valoare de 6
şilingi pentru ca mama lui să o revândă pentru pâine; criticarea guvernului este o
infracţiune pedepsită cu închisoare; iar angajaţilor li se interzice prin Legea din
1799 să-şi critice angajatorul. Dar schimbări monumentale sunt în curs de
desfăşurare odată cu începuturile Revoluţiei Industriale, şi nu totul este benefic.
Noile războaie de tors necesită mai puţini lucrători pentru a le opera, lăsând
mulţi oameni fără loc de muncă.
[…] Cei ce încalcă legea pot evita uneori închisoarea intrând în armată, ceea ce
conduce la scena dramatică a acestui lung roman. Când Wellington se confruntă
cu Bonaparte la Waterloo, măcelul este înfiorător, cu proiectile de tun sfâşiind
trupuri în bucăţi. Sal şi fiul ei sunt esenţiali în poveste. Sunt caractere
remarcabile, fară imperfecţiuni evidente, în timp ce restul protagoniştilor
cuprinde figuri diverse: judecători nemiloşi, oameni de afaceri avizi, hoţi,
adulteri, criminali şi chiar un consilier al unui episcop care nutreşte ambiţii
nepotrivite.ˮ
Kirkus Reviews

Această carte este dedicată tuturor istoricilor. Există mii de istorici în toată
lumea. Unii stau în biblioteci, aplecaţi deasupra manuscriselor străvechi,
încercând să înţeleagă limbi moarte, scrise în hieroglife. Alţii stau îngenuncheaţi,
îndepărtând pământul din locurile unor clădiri vechi, în căutarea unor fragmente
ale civilizaţiilor pierdute. Chiar şi mai mulţi citesc interminabile şi plictisitoare
hârtii guvernamentale, care tratează crize politice de mult timp uitate. Cu toţii se
află în căutarea neobosită a adevărului.
Fără ei nu am înţelege de unde ne tragem. Şi asta ar face şi mai dificil să ne
imaginăm încotro ne îndreptăm.

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.

Romani 73:72
 PARTEA I
Maşina de tors
între 1792 şi 1793

Capitolul 1
Până în ziua aceea, Sal Clitheroe nu-l auzise niciodată pe bărbatul ei ţipând.
După aceea, nu l-a mai auzit niciodată ţipând – sau poate doar în visele ei.
Era amiază când ajunse la Brook Field. Ştia ce oră era după textura luminii care
strălucea slab prin norii gri perlaţi care acoperiseră cerul. Câmpul era o suprafaţă
plată şi noroioasă de două hectare, cu un pârâu rapid care curgea pe o parte şi un
deal scund la capătul sudic. Ziua era rece şi uscată, dar plouase timp de o
săptămână şi, în timp ce ea pleoscăia prin bălţi, noroiul lipicios încerca să-i tragă
din picioare pantofii confecţionaţi în casă. Era greu de mers, dar ea era o femeie
înaltă, puternică şi nu obosea uşor.
Patru bărbaţi strângeau o recoltă de iarnă de napi, aplecându-se, ridicând şi
stivuind rădăcinile maronii şi noduroase în nişte coşuri largi şi puţin adânci,
numite panere. Atunci când un paner era încărcat, bărbatul îl căra până la poalele
dealului şi răsturna napii într-o căruţă solidă, cu patru roţi, din lemn de stejar. Sal
observă că treaba lor era aproape încheiată, pentru că în capătul acela al
câmpului nu mai erau napi, iar bărbaţii lucrau aproape de poalele dealului.
Toţi erau îmbrăcaţi la fel. Purtau cămăşi fără guler şi pantaloni lungi până la
genunchi, făcuţi în casă de nevestele lor, precum şi veste cumpărate la mâna a
doua sau aruncate de oamenii bogaţi. Vestele nu se uzau niciodată. Tatăl lui Sal
avusese una elegantă, la două rânduri, cu dungi roşii şi maro şi cu poalele
împletite, aruncată de vreun filfizon de la oraş. Ea nu-l văzuse niciodată îmbrăcat
în altceva şi fusese îngropat cu ea.
În picioare, muncitorii aveau pantofi uzaţi, reparaţi la nesfârşit. Fiecare bărbat
avea o pălărie şi toate erau diferite: o căciulă din blană de iepure, o roată din paie
cu boruri largi, o pălărie înaltă din pâslă şi un tricorn care ar fi putut să aparţină
unui ofiţer naval.
Sal recunoscu pălăria de blană. Îi aparţinea bărbatului ei, Harry. O făcuse ea
însăşi, după ce prinsese iepurele şi îl omorâse cu o piatră; apoi îl jupuise şi-l
gătise în oală, cu o ceapă. Dar l-ar fi recunoscut pe Harry chiar şi fără pălărie,
chiar şi de la distanţă, după barba lui roşcată.
Harry avea o siluetă zveltă, dar vânjoasă, fiind un bărbat înşelător de puternic:
îşi încărca panerul cu la fel de mulţi napi precum bărbaţii mai masivi. Doar
privind spre trupul solid, aplecat, de la capătul îndepărtat al câmpului noroios,
Sal simţea o mică scânteie de dorinţă în interior, pe jumătate plăcere, pe jumătate
anticipaţie, ca şi cum ar fi intrat de la frig într-o încăpere caldă, cu mirosul unui
foc de lemne.
În timp ce traversa câmpul, începu să le audă vocile. La fiecare câteva minute,
se strigau unul pe altul şi urma un scurt schimb de replici, încheiat cu râsete. Ea
nu putea distinge cuvintele, dar putea să bănuiască genul de lucruri pe care şi le
spuneau. Era zeflemeaua batjocoritor-agresivă a bărbaţilor care munceau, insulte
joviale şi replici de o vulgaritate veselă, glume care rupeau monotonia muncii
grele, repetitive.
Un al cincilea bărbat îi privea, aşezat pe căruţă, cu un bici scurt în mână. Acesta
era mai bine îmbrăcat, purtând o redingotă albastră şi cizme negre, până la
genunchi, lustruite. Numele său era Will Riddick. Avea treizeci de ani şi era fiul
cel mai mare al moşierului de Badford. Câmpul era al tatălui său, la fel şi calul,
şi căruţa. Will avea părul negru şi des, tăiat până la nivelul bărbiei, şi părea
nemulţumit. Sal putea să bănuiască de ce. Supravegherea recoltării napilor nu era
treaba lui şi simţea probabil că această treabă era sub nivelul său; dar agentul
nobilului se îmbolnăvise şi Sal presupuse că Will fusese însărcinat să se ocupe de
asta, împotriva voinţei sale.
Mergând alături de Sal prin pământul mocirlos, în picioarele goale, copilul ei se
împiedică, în timp ce se străduia să ţină pasul cu ea, până când ea se întoarse şi-l
ridică tară efort; apoi continuă să meargă cu el aşezat pe un braţ, ţinându-i capul
pe umărul ei. Strângea trupul mic şi cald mai tare decât era nevoie, doar pentru
că-l iubea atât de mult.
Şi-ar fi dorit mai mulţi copii, dar pierduse două sarcini, iar un copil i se născuse
mort. Încetase să mai spere şi începuse să-şi spună în sinea ei că, la cât de săraci
erau, un singur copil era suficient. Îi era profund devotată copilului ei, poate prea
mult, mai ales pentru că ştia că, adesea, copiii erau răpiţi de vreo boală sau de
vreun accident nefericit, iar asta i-ar fi sfâşiat inima.
Îl botezase Christopher, dar pe vremea când începuse el să înveţe să vorbească,
îşi pocise numele până ajunsese la Kit, iar acum aşa era strigat. Avea şase ani şi
era micuţ pentru vârsta lui. Sal spera că avea să crească şi să ajungă ca Harry,
slab, dar puternic. Cu siguranţă însă, moştenise părul roşu al tatălui său.
Era vremea mesei de prânz şi Sal adusese un coş cu brânză, pâine şi trei mere
zbârcite. La ceva distanţă în spatele ei, venea o altă nevastă din sat, Annie Mann,
o femeie viguroasă, de aceeaşi vârstă cu Sal; şi alte două femei, cu aceeaşi
misiune, se apropiau din direcţia opusă, coborând dealul cu coşuri pe braţ şi
copiii atârnaţi de ele. Bărbaţii se opriră recunoscători din lucru, scuturându-şi şi
ştergându-şi mâinile înnoroiate de pantaloni şi îndreptându-se spre pârâu, unde
se puteau aşeza pe o pajişte cu iarbă.
Sal ajunse la potecă şi îl lăsă jos pe Kit cu blândeţe.
Will Riddick scoase un ceas cu lanţ din buzunarul jachetei şi îl consultă
încruntat.
— Nu e prânzul încă, strigă el.
 Sal era sigură că minţea, dar nimeni altcineva nu avea ceas.
— Continuaţi să munciţi, băieţi!
Sal nu era surprinsă. Will avea o latură răutăcioasă. Tatăl lui, moşierul, putea să
aibă inima de piatră, dar Will era mult mai rău.
— Terminaţi treaba şi apoi vă puteţi lua cina.
Se simţi o notă de desconsiderare în felul în care spusese cina voastră, de parcă
ar fi fost ceva demn de dispreţ în orice avea legătură cu cinele muncitorilor.
Probabil că el avea să se întoarcă la conac pentru o friptură de vită cu cartofi, se
gândi ea, şi o carafa de bere tare alături.
Trei dintre bărbaţi se aplecară din nou la lucru, dar al patrulea nu o facu. Era Ike
Clitheroe, unchiul lui Harry, un bărbat cu barba căruntă, în jur de cincizeci de
ani. Pe un ton moale, spuse:
— Ar fi mai bine să nu supraîncărcaţi căruţa, domnule Riddick.
— Lasă în seama mea să socotesc asta.
— Vă rog să mă iertaţi, insistă Ike, dar frâna este aproape complet uzata.
— Nu e nimic în neregulă cu nenorocita asta de căruţă, spuse Will, Nu vreţi
decât să vă opriţi mai devreme din lucru. Întotdeauna faceţi asta.
Bărbatul lui Sal interveni. Harry nu se dădea niciodată înapoi de la o dispută.
— Ar trebui să-l ascultaţi pe unchiul Ike, îi spuse el lui Will. Altfel aţi putea să
pierdeţi căruţa, calul şi toţi nenorociţii de napi.
Ceilalţi bărbaţi râseră. Dar nu era prea înţelept să faci glume pe seama nobililor
şi Will se agită şi spuse:
— Închide-ţi gura aia insolentă, Harry Clitheroe!
Sal simţi cum mâna micuţă a lui Kit se crispează în mâna ei. Tatăl lui intra într-
un conflict şi, deşi era tânăr, Kit simţise pericolul.
Obrăznicia era slăbiciunea lui Harry. Era un bărbat cinstit şi un muncitor harnic,
dar nu considera că nobilii erau mai buni decât el. Sal îl iubea pentru mândria lui,
ca şi pentru gândirea lui independentă, dar stăpânilor nu le plăcea asta şi adesea
Harry dădea de necaz din cauza nesupunerii. În orice caz, acum îşi subliniase
punctul de vedere şi nu mai spuse nimic altceva, aplecându-se din nou şi
întorcându-se la muncă.
Femeile lăsară jos coşurile, pe malul pârâului. Sal şi Annie începură să-şi ajute
bărbaţii să adune napii, în timp ce celelalte două femei, care erau mai în vârstă,
se aşezară lângă mâncare.
Munca se termină rapid.
În acel moment, deveni evident că Will făcuse o greşeală lăsând căruţa la
poalele dealului. Ar fi trebuit să o oprească cincizeci de metri mai în jos, pe
drum, pentru a-i lăsa spaţiu calului să prindă viteză înainte să urce panta. Se
gândi o clipă, apoi spuse:
— Voi, bărbaţii, împingeţi căruţa din spate, ca să ajutăm calul să pornească.
Apoi sări pe capră, desfăşură biciul şi strigă: Dii!
 Iapa cenuşie se încordă.
Cei patru muncitori trecură în spatele căruţei, pentru a o împinge. Picioarele le
alunecau pe drumul ud. Muşchii de pe spatele lui Harry se încordară. Sal, care
era la fel de puternică precum oricare dintre ei, li se alătură. La fel facu şi Kit,
ceea ce-i facu pe bărbaţi să zâmbească.
Roţile se deplasară, iapa îşi lăsă capul în jos şi se aplecă spre drum, biciul
şfichiui şi căruţa porni. Cei care ajutaseră rămaseră în urmă, privind căruţa în
timp ce urca panta. Dar iapa încetini şi Will strigă în spate:
— Continuaţi să împingeţi!
Alergară cu toţii în faţă, îşi fixară mâinile pe partea din spate a căruţei şi reluară
împingerea. Din nou, căruţa prinse viteză. Preţ de câţiva metri, iapa alergă bine,
cu umerii puternici prinşi în harnaşamentul din piele, dar nu reuşi să menţină
ritmul. Încetini, apoi se împiedică în noroiul cleios. Părea să-şi fi regăsit pasul,
dar pierduse inerţia şi căruţa se opri cu un zgâlţâit. Will lovi animalul cu biciul,
iar Sal şi bărbaţii se opintiră cu toată puterea, dar nu reuşiră să ţină căruţa; marile
roţi de lemn începură să se învârtă încet înapoi.
Will trase de mânerul frânei, apoi auziră cu toţii un trosnet puternic şi Sal văzu
cele două jumătăţi ale sabotului de frână, plesnit, zburând prin spatele roţii, în
stânga. Apoi îl auzi pe Ike spunând:
— I-am spus ticălosului! I-am spus!
Deşi împingeau cât puteau de tare, fură forţaţi să se dea înapoi, iar Sal avu
senzaţia unui pericol iminent. Căruţa prinse viteză în spate. Will strigă:
— Împingeţi, câini puturoşi!
Ike îşi ridică mâinile de pe coadă şi strigă:
— Nu o putem ţine!
Calul alunecă din nou şi, de data asta, căzu. O parte din harnaşamen-tul de piele
se rupse şi animalul lovi pământul şi fu tras înapoi.
Will sări de pe capră. Căruţa, acum scăpată de sub control, începu să ruleze mai
rapid. Fără să gândească măcar, Sal îl ridică pe Kit cu o mână şi sări într-o parte,
în afara traiectoriei roţilor. Ike strigă:
— Toată lumea, daţi-vă din cale!
Bărbaţii se împrăştiară exact când căruţa se răsuci şi începu să se încline într-o
parte. Sal îl văzu pe Harry ciocnindu-se de Ike şi amândoi căzură. Ike se
rostogoli într-o parte, dar Harry căzu în calea căruţei şi aceasta ateriză peste el cu
marginea podelei grele de stejar peste piciorul lui.
Acela fu momentul în care Harry ţipă.
Sal îngheţă, simţind o frică rece cuprinzându-i inima. Harry era rănit, rănit grav.
Trecu un moment până când toţi realizară ce se petrecuse, hol-bându-se îngroziţi.
Napii din căruţă se rostogoliră pe pământ şi unii dintre ei ajunseră în pârâu.
Harry strigă răguşit:
— Sal! Sal!
 — Luaţi căruţa de pe el! strigă ea. Haideţi!
Îşi puseră cu toţii mâinile pe căruţă. O ridicară de pe piciorul lui Harry, dar era
dificil de îndreptat din cauza roţilor mari, iar Sal înţelese că ar fi trebuit să o
ridice pe muchiile roţilor înainte să o poată îndrepta.
— Haideţi să ne punem umerii dedesubt! strigă ea şi toţi înţeleseră sensul
cuvintelor ei.
Dar lemnul era greu şi împingeau în sus pe panta dealului. Preţ de un moment
îngrozitor, ea crezu că erau în pericol să scape căruţa şi că aceasta avea să cadă
înapoi, zdrobindu-l pe Harry a doua oară.
— Haideţi, împingeţi! strigă ea. Împreună! Iar ei spuseră cu toţii:
— Haide!
Şi, brusc, căruţa se înclină în sus şi se îndreptă, cu roţile din partea opusă
aterizând pe pământ zgomotos.
Apoi Sal văzu piciorul lui Harry şi gemu de groază. Era distrus de la coapsă
până la tibie. Fragmente de oase ieşeau prin piele, iar pantalonii îi erau îmbibaţi
de sânge. Avea ochii închişi şi un geamăt îngrozitor îi ieşea de pe buzele pe
jumătate deschise. Sal îl auzi pe unchiul Ike spunând:
— O, Doamne, îndură-te de el! Kit începu să plângă.
Sal ar fi vrut să plângă şi ea, dar se stăpâni: trebuia să aducă ajutoare. Cine
putea să alerge rapid? Privi spre grupul din jurul ei şi ochii i se luminară la
vederea lui Annie.
— Du-te în sat, Annie, cât poţi de repede, şi cheamă-l pe Alee. Alee Pollock era
frizerul-chirurg.
— Spune-i să vină la noi acasă. Alee va şti ce trebuie făcut.
— Stai cu ochii pe copiii mei, spuse Annie şi începu să alerge.
Sal se ghemui alături de Harry, cu genunchii în noroi. El deschise ochii.
— Ajută-mă, Sal, spuse el. Ajută-mă!
— O să te duc acasă, dragul meu, îi spuse ea.
Îşi puse mâinile sub el, dar, când încercă să preia greutatea şi să-i ridice trupul,
el ţipă din nou. Sal îşi trase mâinile şi spuse:
— Iisuse, ajută-mă!
Îl auzi pe Will spunând:
— Hei, băieţi, începeţi să puneţi napii la loc în căruţă. Haideţi, mai cu viaţă!
— Cineva să-i închidă gura înainte să i-o închid eu, spuse ea încet.
— Ce se întâmplă cu calul tău, domnule Riddick? întrebă Ike. Se poate ridica?
Apoi ocoli căruţa ca să arunce o privire la iapă, distrăgându-i atenţia lui Will de
la Harry. Sal se gândi: „Mulţumesc. Inteligent, unchiule Ike”
Se întoarse apoi către bărbatul lui Annie, Jimmy Mann, proprietarul pălăriei cu
trei colţuri.
— Du-te la tâmplărie, Jimmy, îi spuse ea. Cere-le să încropească rapid o targă,
cu două sau trei scânduri late, cu care să-l putem căra pe Harry.
 — Am plecat, spuse Jimmy.
— Ajutaţi-mă să ridic calul ăsta din nou pe picioare, strigă Will
— Nu o să mai stea niciodată în picioare, domnule Riddick, zise Ike.
Urmă o pauză, apoi Will spuse:
— Cred că s-ar putea să ai dreptate.
— De ce nu aduceţi o puşcă? spuse Ike. Scăpaţi animalul de agonie.
— Da, zise Will, fără să pară însă prea hotărât, iar Sal înţelese că, dincolo de
fanfaronada lui, era şocat.
— Luaţi o gură sănătoasă de brandy, dacă aveţi plosca la îndemână, zise Ike.
— Bună idee.
În timp ce el bea, Ike spuse:
— Sărmanul băiat cu piciorul zdrobit, i-ar prinde bine ceva de băut, l-ar putea
uşura durerea.
Will nu răspunse, dar, câteva clipe mai târziu, Ike veni lângă căruţă cu o ploscă
argintie în mână. În timpul acesta, Will se îndrepta vioi în direcţia opusă.
— Bine lucrat, Ike, murmură Sal.
El îi dădu plosca lui Will şi ea o duse la buzele lui Harry, scurgând un firi-şor
subţire în gura lui. El tuşi, înghiţi şi deschise ochii. Ea îi dădu mai mult, iar el
bău cu lăcomie.
— Bagă în el cât poţi de mult, spuse Ike. Nu ştim ce va trebui să facă Alee.
Pentru o clipă, Sal se întrebă ce voia să spună Ike, apoi înţelese că el se gândea
că ar fi putut să fie nevoie să-i taie piciorul lui Harry.
— O, nu! spuse ea. Te rog, Doamne!
— Doar dă-i mai mult brandy.
Băutura aduse puţină culoare pe faţa lui Harry. Într-o şoaptă care abia se auzea,
spuse:
— Mă doare, Sal, mă doare atât de tare…
— Chirurgul e pe drum.
Era tot ce-i venea în minte să spună. Se simţea înnebunită de propria ei
neajutorare.
În timp ce aşteptau, femeile hrăniră copiii. Sal îi dădu lui Kit merele din coş.
Bărbaţii începură să adune napii împrăştiaţi şi să-i pună înapoi în căruţă.
Trebuiau să facă şi asta, mai devreme sau mai târziu.
Jimmy Mann se întoarse cu o uşă din lemn, ţinută într-un echilibru precar pe
umăr. O lăsă cu greutate pe pământ, gâfâind din cauza efortului de a căra
obiectul greu pe o distanţă de vreo opt sute de metri.
— Este pentru casa aceea nouă care se înalţă lângă moară. Mi-au spus să nu o
stricăm.
Lăsă uşa jos, lângă Harry, care trebuia acum mutat pe targa improvizată. Iar
asta avea să-l doară. Sal îngenunche lângă capul lui Harry. Unchiul Ike păşi în
faţă să o ajute, dar ea flutură din mână să se îndepărteze. Nimeni altcineva nu s-
ar fi străduit la fel de mult ca ea să se poarte cu blândeţe. Ea strânse mâinile lui
Harry lângă umeri şi, încet, îi răsuci partea superioară a corpului peste uşă. El nu
reacţionă. Îl trase câţiva centimetri, până când torsul lui ajunse să fie aşezat pe
uşă. Dar, până la urmă, trebuia să-i mute şi picioarele. Ridicându-se deasupra lui
cu picioarele de-o parte şi de alta, se aplecă şi îl apucă de coapse, apoi îi mută
picioarele pe uşă dintr-o mişcare rapidă. El ţipă pentru a treia oară.
Ţipătul se pierdu şi se transformă într-un geamăt.
— Haideţi să-l ridicăm, spuse ea.
Se aşeză în genunchi la colţul uşii şi trei bărbaţi apucară celelalte colţuri.
— Trebuie să mergem încet, spuse ea. Ţineţi-o dreaptă.
Ei apucară uşa şi o ridicară treptat, răsucindu-se ca să se bage sub ea cât mai
repede posibil, apoi o aşezară pe umeri.
— Gata? întrebă ea. Încercaţi să mergeţi în cadenţă. Unu, doi, trei, gata!
Începură să traverseze câmpul. Sal aruncă o privire în urmă şi îl văzu pe
Kit, nedumerit şi supărat, dar urmând-o îndeaproape şi cărând coşul. Cei doi
copii mici ai lui Annie se ţineau după tatăl lor, Jimmy, care sprijinea colţul din
stânga spate al targii.
Badford era un sat mare, cu o mie de locuitori sau mai mult, iar casa lui Sal era
la o distanţă de un kilometru şi jumătate. Urma să fie o plimbare lungă şi lentă,
iar ea cunoştea drumul atât de bine, încât ar fi putut să-l parcurgă, probabil, cu
ochii închişi. Locuise acolo toată viaţa, iar părinţii ei se odihneau în cimitirul de
lângă biserica St. Matthew. Singurul loc pe care-l mai cunoştea era Kingsbridge
şi ultima dată fusese acolo cu zece ani în urmă. Dar Badford se schimbase de-a
lungul timpului şi, în prezent, nu mai era la fel de uşor să ajungi dintr-un capăt în
celălalt al satului. Idei noi transformaseră agricultura şi apăruseră garduri şi
împrejmuiri cam peste tot. Cei care-l purtau pe Harry trebuiau să treacă prin porţi
şi să parcurgă cărări şerpuite aflate pe domeniile private.
Bărbaţi care lucrau pe câmpuri li se alăturară, iar femeile ieşiră de prin case ca
să vadă ce se întâmplase, urmate de copii mici şi de câini, sporovăind între ele,
discutând despre sărmanul Harry şi rana lui îngrozitoare.
În timp ce mergea, cu umărul pulsându-i dureros sub greutatea lui Harry şi a
uşii, Sal îşi amintea de ea însăşi, la vârsta de cinci ani – pe atunci îşi spunea Sally
când se gândea la terenul din afara satului ca la o periferie vagă dar îngustă, ceva
în genul grădinii din jurul casei în care locuia. În imaginaţia ei, întreaga lume era
doar puţin mai mare decât Badford. Prima dată când fusese la Kingsbridge, îl
găsise uluitor: mii de oameni, străzi aglomerate, tarabele din piaţă înţesate de
mâncare, haine şi lucruri despre care ea nu auzise niciodată – un papagal, un
glob, o carte în care să scrii, o farfurie de argint. Şi apoi catedrala, incredibil de
înaltă, de o frumuseţe stranie şi rece şi tăcută în interior, evident locul în care
locuia Dumnezeu.
Kit era acum doar cu puţin mai mare decât fusese ea la vremea acelei uluitoare
prime călătorii. Încerca să-şi imagineze la ce se gândea el în acele momente.
Presupunea că îl considerase întotdeauna pe tatăl lui ca fiind invulnerabil –
băieţii obişnuiau să creadă asta –, iar acum încerca să se împace cu ideea că
Harry zăcea rănit şi neajutorat. Probabil că era confuz şi speriat. Urma să aibă
nevoie de multă încurajare.
În sfârşit, ajunseră în apropierea casei lor. Era una dintre cele mai amărâte case
din sat, dar era construită din turbă, ramuri întreţesute şi nuiele. Ferestrele aveau
obloane, dar nu şi sticlă.
Sal spuse:
— Kit, fugi înainte şi deschide uşa!
El se supuse şi îl băgară pe Harry direct înăuntru. Mulţimea rămase afară,
aruncând priviri în interior.
Casa avea o singură cameră. Existau două paturi, unul îngust şi unul larg,
ambele nişte platforme simple din scânduri nevopsite, îmbinate prin cuie de către
Harry. Fiecare dintre acestea era acoperită cu câte o saltea de pânză, umplută cu
paie.
— Haideţi să-l aşezăm pe patul cel mare, spuse Sal.
Îl coborâră cu grijă pe Harry, care era încă întins pe uşă, şi îl aşezară pe pat.
Cei trei bărbaţi şi Sal se ridicară în picioare, frecându-şi mâinile umflate şi
întinzându-şi spinările amorţite. Sal privea în jos spre Harry, care era palid şi
nemişcat şi abia respira.
— Doamne, te rog nu mi-l lua! murmură ea.
Stând în picioare în faţa ei, Kit o luă în braţe, apăsându-şi faţa pe abdomenul ei,
care rămăsese moale de la naşterea lui. Ea îl mângâie pe păr. Dorea să-i spună
cuvinte de îmbărbătare, dar nu-i venea nimic în minte. Orice adevăr ar fi fost
înfricoşător.
Îi observă pe bărbaţi privind în jur prin casă. Era destul de sărăcăcioasă, dar şi
ale lor trebuie să fi fost la fel, pentru că toţi munceau în agricultură. Roata de tors
a lui Sal se afla în mijlocul camerei. Era o piesă construită frumos, cioplită cu
precizie şi lustruită. O moştenise de la mama ei. Alături de ea se afla o stivă mică
de gheme cu fir terminat, care aşteptau să fie ridicate de ţesător. Roata asigura
plata unor mici răsfăţuri: ceai cu zahăr, lapte pentru Kit, carne de două ori pe
săptămână.
— O Biblie! spuse Jimmy Mann, observând celălalt obiect scump din casă.
Cartea greoaie, cu încuietoarea de alamă înverzită de vreme, cu legătura din
piele pătată de multe mâini soioase, se afla în mijlocul mesei.
— A fost a tatălui meu, spuse Sal.
— Dar ştii să o citeşti?
— El m-a învăţat.
Părură impresionaţi. Ea presupunea că niciunul dintre ei nu putea citi mai mult
de câteva cuvinte: numele lor, probabil, şi, poate, preţurile scrise cu cretă în
taverne şi la piaţă.
Jimmy spuse:
— N-ar trebui să-l mutăm pe Harry de pe uşă şi să-l aşezăm pe pat?
— Ar fi mult mai confortabil, spuse Sal.
— Şi eu voi fi mai fericit după ce voi înapoia uşa în siguranţă la tâmplărie. Sal
se duse de cealaltă parte a patului şi se lăsă în genunchi pe podeaua de pământ.
Îşi aşeză un braţ pe pat ca să-l sprijine pe Harry când avea să fie lăsat să alunece
de pe uşă. Cei trei bărbaţi apucară de cealaltă parte.
— Încet, cu blândeţe, spuse Sal.
Ei ridicară de margine, uşa se înclină şi Harry alunecă vreo câţiva centimetri,
gemând.
— Înclinaţi puţin mai mult, le spuse ea.
De data asta, el alunecă până la marginea lemnului. Ea îşi aşeză mâinile sub
trupul lui.
— Mai mult, spuse ea. Şi trageţi uşa câţiva centimetri în partea cealaltă.
Înainte ca Harry să alunece, ea îşi fixă palmele şi apoi antebraţele sub el. Scopul
era să-l ţină pe cât mai nemişcat cu putinţă. Păru să funcţioneze, pentru că el nu
scoase niciun sunet. Ei îi trecu prin minte că liniştea era prevestitoare de rău.
La final, bărbaţii traseră uşa puţin prea brusc şi piciorul zdrobit al lui Harry
ateriză pe saltea cu o mică bufnitură. El ţipă din nou. De data asta, Sal consideră
ţipătul un semn de bun augur – însemna că era încă în viaţă.
Annie Mann ajunse cu Alee, chirurgul. Primul lucru pe care-l facu fu să verifice
dacă micuţii ei erau în regulă. Apoi privi spre Harry. Nu spuse nimic, dar Sal îşi
dădea seama că era şocată de felul în care arăta.
Alee Pollock era un bărbat îngrijit, îmbrăcat într-o haină cu coadă şi o pereche
de pantaloni vechi, dar bine întreţinuţi. Nu avea niciun fel de pregătire medicală
în afară de ceea ce învăţase de la tatăl său, care se ocupase de aceste lucruri
înaintea lui şi îi lăsase moştenire cuţitele ascuţite şi celelalte instrumente, ce
reprezentau toate certificatele de care avea nevoie un chirurg.
Alee avea cu el un mic cufăr din lemn cu mâner, pe care îl aşeză pe podea, în
apropierea vetrei focului. Apoi se uită la Harry.
Sal începu să studieze faţa lui Alee în căutarea unor semne, dar expresia lui nu
lăsa loc de nicio interpretare.
— Harry, mă auzi? întrebă el apoi. Cum te simţi? Harry nu răspunse.
Alee se uită la piciorul zdrobit. Acum, salteaua de sub el era îmbibată de sânge.
Alee atinse oasele care se iveau prin piele. Harry scoase un strigăt de durere, dar
nu la fel de îngrozitor precum strigătele de mai devreme. Alee încercă rana cu un
deget şi Harry strigă din nou. Apoi Alee apucă glezna lui Harry şi o ridică, iar
bărbatul urlă.
— E rău, nu-i aşa? spuse Sal.
Alee privi spre ea, ezită puţin, apoi spuse simplu:
 — Da.
— Ce poţi să faci?
— Nu pot aşeza la loc oasele rupte, spuse el. Uneori, acest lucru este posibil:
dacă un singur os este rupt, iar acesta nu se află prea departe de poziţia normală,
pot să-l aşez în poziţia corectă, să-l leg cu o atelă şi să-i las ocazia să se vindece
singur. Dar genunchiul este prea complicat, iar leziunile oaselor lui Harry sunt
prea grave.
— Aşadar?
— Cel mai mare pericol ar fi ca rana să fie contaminată şi să producă putrezirea
cărnii. Acest lucru poate fi fatal. Soluţia este amputarea piciorului.
— Nu, spuse ea, cu vocea tremurând de disperare. Nu poţi să-i tai piciorul, a
suferit deja prea multă durere.
— S-ar putea ca asta să-i salveze viaţa.
— Trebuie să existe o altă soluţie.
— Aş putea încerca să-i astup rana, spuse el nu prea convins. Dar dacă asta nu
funcţionează, atunci amputarea va rămâne singura cale.
— Încearcă, te rog.
— Prea bine. Alee se aplecă şi deschise cufărul din lemn, apoi spuse: Sal, poţi
să pui nişte lemne pe foc? Am nevoie de un foc puternic.
Ea se grăbi spre cămin să aprindă focul sub hota coşului de fum. Alee scoase
din cufărul lui un bol din argilă şi o carafa cu capac. Apoi i se adresă lui Sal:
— Presupun că nu ai nişte brandy
— Nu, spuse Sal, apoi îşi aminti de plosca lui Will. O băgase în rochia ei. Ba
da, am, spuse ea şi o trase afară.
Alee ridică din sprâncene.
— Este a lui Will Riddick, explică ea. Accidentul s-a întâmplat din vina lui,
prost nenorocit! Aş vrea să fi fost genunchiul lui cel zdrobit.
Alee pretinse că nu a auzit insulta la adresa fiului moşierului.
— Fă-l pe Harry să bea cât se poate de mult. Dacă leşină, cu atât mai bine. Ea
se aşeză pe pat alături de Harry, ridicându-i capul şi picurând brandy în gura lui,
în timp ce Alee încălzea ulei în bol. Până când se goli plosca, uleiul începu să
fiarbă în bol, o privelişte care o îngreţoşa pe Sal.
Alee strecură o farfurie plată, puţin adâncă, sub genunchiul lui Harry. Martorii
îngroziţi priveau împreună cu Sal: cei trei muncitori, Annie şi cei doi copii ai ei,
precum şi Kit, care devenise incredibil de palid.
Când veni momentul Alee acţionă cu o precizie fulgerătoare. Folosind nişte
cleşti, ridică bolul din foc şi turnă lichidul fierbinte peste genunchiul lui Harry.
Harry scoase cel mai îngrozitor urlet dintre toate, apoi rămase inconştient.
Toţi copiii plângeau.
În aer se simţea un miros dezgustător de carne umană arsă.
Uleiul se scurgea în farfuria puţin adâncă de sub piciorul lui Harry şi Alee
scutură recipientul ca să se asigure că o parte din lichidul încins ardea partea de
dedesubt a genunchiului, pentru a ajuta la închiderea rănii. Apoi îndepărtă
farfuria, turnă uleiul înapoi în carafa şi închise capacul,
— Îi voi trimite nota de plată moşierului, îi spuse el lui Sal.
— Sper să te plătească, rosti Sal. Eu nu pot
— Trebuie să mă plătească. Un moşier are o datorie faţă de muncitorii săi. Dar
nu există o lege care să specifice clar acest lucru. În orice caz, asta este între
mine şi el. Nu-ţi face griji în legătură cu aceste lucruri, Harry nu va dori să
mănânce nimic, dar asigură-te că îi dai să bea, dacă poţi. Ceaiul e cel mai bun.
Berea e în regulă şi chiar şi apa proaspătă. Şi ţine-l la căldură.
Apoi începu să-şi împacheteze lucrurile şi să le introducă înapoi în cufăr.
— Mai pot să fac şi altceva? întrebă Sal. Alee ridică din umeri.
— Roagă-te pentru el, spuse el.
Capitolul 2
Amos Barrowfield înţelese că. Era ceva în neregulă de îndată ce ajunse să vadă
satul Badford.
Erau bărbaţi care lucrau pe câmp, dar nu atât de mulţi pe cât era de aşteptat.
Drumul spre sat era pustiu, cu excepţia unei căruţe goale. Nu vedea nici măcar
vreun câine.
Amos era ţesător. Mai exact, tatăl sau era ţesătorul; dar Obadiah avea cincizeci
de ani şi îşi pierdea adesea suflul, iar Amos era cel care călătorea la ţară,
conducând un şir de cai de povară şi vizitând colibele. Caii cărau saci cu lână
brută, lâna tunsă de pe oi.
Munca de transformare a lânii în haine era asigurată, în mare parte, de sătenii
care lucrau în casele lor. Mai întâi, lâna trebuia să fie descâlcită şi curăţată, iar
acest proces se numea dărăcire. Apoi aceasta era răsucită în fure lungi şi
înfăşurată în gheme. În final, firele erau ţesute pe un război de ţesut şi deveneau
fâşii de pânză cu lăţimea de un metru. Fabricarea pânzei era principala industrie
din vestul Angliei, iar Kingsbridge era centrul acesteia.
Amos îşi imagina că Adam şi Eva, după ce mâncaseră fructele din pomul
cunoaşterii, probabil că făcuseră ei înşişi aceste treburi diferite, pentru a
confecţiona haine ca sa-şi acopere goliciunea – deşi Biblia nu spunea prea multe
despre darăcit şi tors şi nici despre cum Adam îşi construise războiul de ţesut.
Când ajunse la case, Amos observă că nu toată lumea dispăruse. Ceva le
distrăsese atenţia muncitorilor agricoli, dar lucrătorii care se ocupau de pânza lui
se aflau în casele lor. Aceştia erau plătiţi în funcţie de cât de mult produceau şi
nu erau uşor de distras de la munca lor.
Se duse mai întâi la casa dărăcitorului numit Mick Seabrook. În mâna dreaptă,
Mick ţinea o perie mare cu dinţii de fier; în stânga, avea o bucată de lemn plată,
de aceeaşi dimensiune; între cele două era întinsă o bucată de lână brută, pe care
o peria cu mişcări ferme, puternice. Când încâlceala de bucle murdare,
amestecate cu noroi şi vegetaţie, se transforma într-un mănunchi de fibre drepte,
curate, el le răsucea într-o sfoară nu prea strânsă, numită turtă.
Primele cuvinte pe care Mick i le adresă lui Amos fură:
— Ai auzit despre Harry Clitheroe?
— Nu, răspunse Amos. Abia am ajuns aici. Eşti primul om pe care îl vizitez. Ce
s-a întâmplat cu Harry?
— Piciorul i-a fost zdrobit de o căruţă scăpată de sub control. Se spune că nu va
mai lucra niciodată.
— Este îngrozitor. Cum s-a întâmplat asta?
— Oamenii spun poveşti diferite. Will Riddick pretinde că Harry se dădea
mare, încercând să arate că putea împinge singur căruţa încărcată. Dar Ike
Clitheroe spune că a fost vina lui Will, pentru că a supraîncărcat căruţa.
— Cred că Sal are inima frântă.
Amos cunoştea familia Clitheroe şi ştia că mariajul celor doi fusese unul din
dragoste. Harry era un tip dur, dar ar fi făcut orice pentru Sal. Ea făcea pe şefa cu
el, dar îl adora.
— Mă duc acum să-i vizitez.
Îl plăti pe Mick, îi lăsă o provizie nouă de lână şi preluă un sac de turte proaspăt
confecţionate.
În curând află unde se aflau sătenii care păreau să lipsească. În jurul colibei
familiei Clitheroe se afla o mulţime de oameni.
Sal era torcătoare. Spre deosebire de Mick, ea nu putea lucra la asta
douăsprezece ore pe zi, pentru că trebuia să se ocupe şi de celelalte sarcini pe
care le avea: să confecţioneze haine pentru Harry şi Kit, să se îngrijească de
legumele din grădina lor, să cumpere mâncare şi să gătească, să spele rufe, să
facă zilnic curăţenie şi să rezolve tot felul de alte munci casnice. Amos îşi dorea
să fi avut mai mult timp pentru tors, pentru că era o criză de fire.
Mulţimea se dădu la o parte ca să-i facă loc. Era cimoscut acolo, mai ales pentru
că le oferea multor săteni o ocupaţie în plus pe lângă munca agricolă, care era
prost plătită. Mai mulţi bărbaţi îl salutară cu căldură şi unul dintre ei spuse:
— Chirurgul tocmai a plecat, domnule Barrowfield.
Amos intră în casă. Harry stătea întins pe pat, alb şi nemişcat, cu ochii închişi,
respirând greoi. Mai multe persoane stăteau în picioare în jurul patului. Când
ochii lui Amos se obişnuiră cu lumina difuză din interior, îi recunoscu pe cei mai
mulţi dintre cei aflaţi acolo.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă el pe Sal.
Pe faţa ei se citea o expresie de amărăciune şi resemnare.
— Will Riddick a supraîncărcat căruţa şi aceasta a scăpat de sub control.
Bărbaţii au încercat să o oprească, dar căruţa a zdrobit piciorul lui Harry.
 — Ce-a spus Alee Pollock?
— Ar fi vrut să-i taie piciorul lui Harry, dar l-am convins să încerce cu ulei
încins. Privi spre bărbatul inconştient de pe pat şi adăugă cu tristeţe: Chiar nu
cred că poate să-l ajute vreun alt tratament.
— Sărmanul Harry, spuse Amos.
— Cred că s-ar putea să se pregătească să traverseze râul Iordan. Vocea ei cedă
atunci şi începu să suspine.
Amos auzi o voce de copil şi îl recunoscu pe Kit, care spuse cu o voce speriată:
— Nu plânge, Ma!
Suspinele lui Sal încetară, apoi femeia îşi puse palma pe umărul băiatului şi îl
strânse.
— E în regulă, Kit. N-am să plâng.
Amos nu ştia ce să spună. Imaginaţia lui fusese învinsă de această scenă
îngrozitoare de tristeţe domestică, în casa deprimantă a unei familii sărace, în
schimb, spuse ceva banal:
— N-o să te deranjez cu torsul săptămâna asta.
— O, te rog să o faci, spuse ea. Acum vreau să lucrez mai mult decât oricând.
Cu Harry scos din funcţiune, chiar am nevoie de banii din tors.
Unul dintre bărbaţi vorbi şi Amos îl recunoscu pe Ike Clitheroe.
— Moşierul ar trebui să aibă grijă de tine.
— Ar trebui, zise Jimmy Mann. Dar asta nu înseamnă că o va face. Mulţi
moşieri se simţeau responsabili pentru văduve şi orfani, dar nu exista nicio
garanţie, iar moşierul Riddick era un om rău. Sal arătă spre grămada de gheme
din spatele roţii de tors.
— Aproape le-am terminat pe cele de săptămâna trecută. Presupun că în
noaptea asta rămâi la Badford, nu?
— Da.
— Voi face restul peste noapte şi ţi le voi da pe toate înainte să pleci. Amos ştia
că Sal avea să lucreze toată noaptea dacă era nevoie.
— Doar dacă eşti sigură de asta…
— Ca de Evanghelie.
— În regulă.
Amos ieşi din casă şi dezlegă un sac de pe spatele calului din frunte. Teoretic
un torcător putea procesa o livră de lână pe zi, dar puţini îşi petreceau întreaga zi
la roata de tors: cei mai mulţi erau la fel ca Sal, combinând torsul cu alte
îndatoriri.
Amos duse sacul în casă şi îl aşeză pe podea, alături de roată. Apoi aruncă din
nou o privire spre Harry. Bărbatul rănit nu se mişcase. Părea deja mort, dar
Amos nu văzuse niciodată un om murind, aşa că nu ştia asta cu certitudine. Îşi
spuse în sinea lui că n-avea niciun rost să fantazeze în legătură cu asta.
Apoi îşi luă rămas-bun.
 Se îndreptă spre o clădire aflată nu departe de casa lui Sal, un grajd care fusese
rearanjat şi transformat în atelier de către Roger Riddick, al treilea şi cel mai
tânăr fiu al moşierului. Amos şi Roger aveau aceeaşi vârstă, nouăsprezece ani, şi
fuseseră colegi la şcoala din Kingsbridge. Roger era un elev ager, neinteresat de
sporturi sau de băut cu fetele, şi fusese terorizat până când Amos intervenise ca
să-l apere; după aceea, deveniseră prieteni.
Amos bătu la uşă şi intră. Roger îmbunătăţise dotările clădirii cu ferestre mari:
un banc de lucru stătea lângă una dintre ferestre, pentru a avea mai multă lumină.
Pe pereţi erau atârnate diverse scule şi în jur se observau recipiente şi cutii care
conţineau colaci de sârmă, mici lingouri din diferite metale, cuie, şuruburi şi clei.
Lui Roger îi plăcea să confecţioneze jucării ingenioase: un şoarece care chiţăia şi
mişca din coadă, un coşciug al cărui capac se deschidea, iar cadavrul se ridica în
fund. Mai inventase şi o maşină care desfunda ţevile, atunci când blocajul se afla
la câţiva metri distanţă şi chiar şi dincolo de coturi.
Roger îl salută pe Amos cu un zâmbet larg şi lăsă jos foarfecă pe care o folosea.
— La fix! spuse ei. Tocmai mă pregăteam să plec acasă pentru cină. Pot să sper
că ni te alături?
— Chiar speram să spui asta. Mulţumesc.
Roger avea părul blond şi pielea roz, spre deosebire de tatăl şi de fraţii săi, care
erau bruneţi, iar Amos presupunea că îl moştenise probabil de la mama sa, care
murise în urmă cu câţiva ani.
Părăsiră atelierul şi Roger încuie uşa. Pe drumul spre conac, în timp ce Amos îşi
conducea hoarda de cai, vorbiră despre Harry Clitheroe.
— Încăpăţânarea de porc a fratelui meu, Will, a provocat accidentul, spuse
Roger cu sinceritate.
Roger era acum la Colegiul Kingsbridge, care fusese înfiinţat la Oxford de către
călugării de la Kingsbridge, în Evul Mediu. Începuse cu câteva săptămâni în
urmă şi aceea era prima lui revenire acasă. Lui Amos i-ar fi plăcut să meargă la
universitate, dar tatăl său insistase să se implice în afacerea familiei. „Poate că
lucrurile se vor schimba cu generaţiile, se gândea el, aş putea avea un fiu care să
meargă la Oxford.”
— Cum e la universitate? întrebă el.
— Foarte amuzant, răspunse Roger. Distracţie pe cinste. Din păcate, am pierdut
ceva bani la cărţi.
Amos zâmbi.
— Mă refeream la studiu, serios.
— Ei bine, aş zice că e în regulă. Nimic dificil deocamdată. Nu prea sunt
interesat de teologie şi de retorică. Îmi place matematica, dar profesorii de
matematică sunt obsedaţi de astronomie. Ar fi trebuit să merg la Cambridge – se
pare că matematica se face mai temeinic acolo.
— Îmi voi aminti de asta când va veni rândul fiului meu.
 — Te gândeşti să te însori?
— Mă gândesc tot timpul la asta, dar nu este nicio şansă să se întâmple prea
curând. N-am niciun ban, iar tatăl meu nu-mi dă nimic până când nu-mi termin
ucenicia.
— Nu-ţi face griji, vei avea destul timp ca să tatonezi terenul. Să tatoneze
terenul nu era stilul lui Amos. Schimbă subiectul.
— Am să te deranjez cu rugămintea de a-mi oferi un pat în seara asta, e în
regulă?
— Desigur. Tata va fi bucuros să te vadă. Se plictiseşte cu fiii săi şi te place
foarte mult, în ciuda părerilor tale pe care el le consideră radicale. Îi place să
discute cu tine în contradictoriu.
— Nu sunt radical.
— Într-adevăr, nu eşti. Tata ar trebui să-i cunoască pe unii dintre bărbaţii pe
care i-am întâlnit la Oxford. Părerile lor i-ar pârjoli urechile.
Amos râse.
— Îmi imaginez.
Când se gândea la viaţa lui Roger, studiind cărţile şi dezbătând idei cu un grup
dintre cei mai străluciţi tineri, se simţea invidios.
Conacul era o clădire frumoasă din cărămidă roşie, în stil iacobin, cu ferestre ce
aveau nenumărate vitralii. Duseră caii lui Amos la grajduri, ca să fie adăpaţi,
apoi intrară în sala mare.
Era o gospodărie bărbătească, iar locul nu era nici pe departe curat. Exista un iz
de fermă, iar Amos observă coada unui şobolan care se strecura pe sub o uşă.
Intrară primii în sala de mese. Deasupra căminului se afla un portret al fostei
soţii a moşierului. Era întunecat de vreme şi prăfuit, de parcă nimănui nu i-ar fi
păsat prea mult să-l privească.
Apoi intră moşierul, un bărbat masiv şi supraponderal, cu faţa roşie, dar încă
viguros la cei cincizeci şi ceva de ani ai săi.
— La Kingsbridge va avea loc o luptă cu premii sâmbăta aceasta, spuse el cu
entuziasm. Bestia din Bristol luptă cu oricine doreşte, oferind o guinee oricărui
adversar care poate rămâne în picioare timp de cincisprezece minute.
— Vei petrece un timp minunat, spuse Roger.
Celor din familia lui le plăceau sporturile, în special luptele pe bani şi cursele de
cai, mai ales dacă puteau să parieze pe rezultat.
— Eu prefer să pariez la cărţi, spuse el. Îmi place să calculez şansele. George
Riddick, fratele mijlociu, intră şi el. Era mai masiv decât în mod obişnuit, cu
părul negru şi ochii întunecaţi, şi arăta la fel ca tatăl său, cu excepţia faptului că
părul său avea cărare pe mijloc.
În sfârşit, sosi şi Will, urmat îndeaproape de un valet cu un castron aburind cu
supă. Aroma îl facu pe Amos să-i lase gura apă.
Pe bufet se aflau o şuncă, o bucată de brânză şi o pâine uriaşă. Se serviră singuri
şi valetul le turnă vin de Porto în pahare.
Amos saluta întotdeauna servitorii, iar acum i se adresă valetului:
— Salut, Platts, ce mai faci?
— Destul de bine, domnule Barrowfield, spuse Platts morocănos. Nu toţi
servitorii răspundeau la amabilitatea lui Amos.
Will îşi luă o felie groasă de şuncă şi spuse:
— Lordul Locotenent a mobilizat Miliţia din Shiring.
Miliţia era forţa locală de apărare. Recruţii erau aleşi prin tragere la sorţi şi,
până atunci, Amos scăpase fară să fie selecţionat. De când îşi amintea, miliţia
fusese inactivă, cu excepţia celor şase săptămâni pe an destinate antrenamentelor,
ceea ce însemna să campeze pe dealurile de la nord de Kingsbridge, să facă
marşuri şi să formeze careuri, să înveţe să încarce şi să tragă cu o muschetă.
Părea că acest lucru avea să se schimbe acum.
— Şi eu am auzit acelaşi lucru, spuse moşierul. Dar nu e vorba doar de Shiring.
Zece ţinuturi au fost mobilizate.
Erau veşti uluitoare. La ce fel de criză se aştepta guvernul?
— Eu sunt locotenent, zise Will, aşa că ar trebui sa ajut la organizarea
mobilizării. Probabil că va trebui să plec pentru o vreme la Kingsbridge.
Deşi Amos evitase până atunci recrutarea, ar fi putut să fie chemat şi el dacă era
vorba de o recrutare nouă. Nu prea ştia ce simţea în legătură cu asta. Nu avea
nicio dorinţă de a deveni soldat, deşi ar fi putut să fie mai bine decât să fie
sclavul tatălui său.
— Cine este ofiţerul comandant? întrebă moşierul. Am uitat.
— Colonelul Henry Northwood, răspunse Will.
Henry, viconte de Northwood, era fiul contelui de Shiring. Conducerea miliţiei
era datoria tradiţională a moştenitorului contelui. Moşierul spuse:
— Prim-ministrul Pitt crede, evident, că situaţia este gravă.
Mâncară şi băură o vreme într-o linişte gânditoare, apoi Roger îşi îndepărtă
farfuria şi spuse:
— Miliţia are două îndatoriri: să apere ţara de invazie şi să suprime revoltele.
Am putea intra în război cu Franţa – asta nu m-ar surprinde deloc –, dar, chiar
dacă se va întâmpla asta, francezii vor avea nevoie de câteva luni ca să
pregătească o invazie, ceea ce ne va oferi suficient timp ca să mobilizăm miliţia.
Aşa că nu cred că ăsta este motivul. Ceea ce înseamnă că guvernul se aşteaptă la
revolte. Mă întreb de ce.
— Ştii tu de ce, spuse Will. Au trecut aproape zece ani de când americanii s-au
revoltat împotriva regelui ca să formeze o republică şi trei ani de când mulţimile
din Paris au cucerit Bastilia. Iar Brissot, diavolul de francez, a spus: „Nu putem
să ne relaxăm până când întreaga Europă nu va fi în flăcări”. Revoluţia se
răspândeşte precum ciuma.
— Nu cred că e necesar să intrăm în panică, spuse Roger. Ce au făcut, de fapt,
revoluţionarii? Au acordat egalitate protestanţilor, de exemplu. George, în
calitate de cleric protestant, ar trebui să le acorzi credit pentru asta.
George era paroh la Badford.
— Vom vedea cât va dura asta, spuse el posac. Roger continuă:
— Au desfiinţat feudalismul, au anulat dreptul regelui de a arunca oamenii în
Bastilia fără proces şi au instituit o monarhie constituţională – ceea ce Marea
Britanie are deja.
Tot ceea ce spusese Roger era corect, dar, chiar şi aşa, Amos considera că
înţelesese greşit. După cum înţelegea Amos lucrurile, nu exista libertate
adevărată în Franţa revoluţionară: nu exista libertatea de exprimare, nu exista
libertate religioasă. În realitate, Anglia era mult mai deschisă.
Furios, Will rosti făcând un gest ameninţător cu degetul arătător:
— Ce spuneţi despre masacrele din septembrie din Franţa? Revoluţionarii au
omorât mii de oameni. Fără dovezi, fară juriu, fară proces. „Cred că sunteţi
contrarevoluţionari. Deci asta sunteţi.” Bang, bang, amândoi morţi. Unele dintre
victime erau copii!
— O tragedie, sunt de acord cu tine, spuse Roger, şi o pată pe reputaţia Franţei.
Dar chiar credem cu adevărat că asta se va întâmpla şi aici? Revoluţionarii noştri
nu atacă închisori, ei scriu pamflete şi scrisori către ziare.
— Aşa începe! zise Will, luând o înghiţitură de vin.
— Eu dau vina pe metodişti, adăugă George. Roger râse.
— Unde îşi ţin ascunsă ghilotina? George ignoră remarca.
— Şcolile lor de duminică îi învaţă pe copiii săraci să citească, apoi aceştia
cresc şi ajung să citească volumul lui Thomas Paine, devenind indignaţi şi
alăturându-se câte unui club de nemulţumiţi. Revolta este următorul pas logic.
Moşierul se întoarse spre Amos.
— Eşti tăcut în seara asta. De obicei, susţii ideile noi.
— Nu ştiu ce să cred despre ideile noi, spuse Amos. Am descoperit că merită să
asculţi oamenii, chiar şi pe cei care sunt needucaţi şi înguşti la minte. Muncesc
mult mai bine dacă au impresia că îţi pasă de ce gândesc ei. Aşa că, dacă englezii
cred că parlamentul trebuie schimbat, sunt de părere că ar trebui să ascultăm ce
au de spus.
— Foarte bine precizat, zise Roger.
— Dar eu am de lucru, spuse Amos, apoi se ridică. Încă o dată, domnule, vă
mulţumesc pentru amabila ospitalitate. Acum ar trebui să plec să-mi fac vizitele,
dar, dacă îmi permiteţi, voi reveni în seara asta.
— Desigur, desigur, spuse moşierul. Amos ieşi.
Îşi petrecu restul zilei vizitându-şi meşteşugarii din colibe, adunând produsele
finite, plătindu-i şi oferindu-le materiale noi de procesat. Apoi, pe când apunea
soarele, reveni la casa familiei Clitheroe.
Auzi muzica de la distanţă, patruzeci sau cincizeci de oameni cântând cu toată
forţa vocilor lor. Familia Clitheroe era metodistă, la fel ca Amos, iar metodiştii
nu foloseau instrumente muzicale la slujbele lor; aşa că, pentru a compensa,
munceau din greu să ţină ritmul şi foloseau adesea armonii în patru timpi. Imnul
era Dragoste divină, dragostea este supremă, o compoziţie populară a lui
Charles Wesley, fratele fondatorului metodismului. Amos grăbi pasul. Îi plăcea
sunetul cântecelor fară acompaniament şi era nerăbdător să li se alăture.
Badford avea un grup metodist activ, la fel şi Kingsbridge. Deocamdată,
metodismul era o mişcare de reformă în sânul Bisericii Anglicane, condusă mai
ales de clerici anglicani. Se vorbea despre o despărţire, dar meto-diştii încă îşi
primeau împărtăşania în bisericile anglicane.
În timp ce se apropia, văzu o mulţime adunată în jurul colibei lui Sal şi Harry.
Unii dintre cei prezenţi ţineau torţe aprinse pentru a face lumină, iar flăcările
trimiteau umbre tremurătoare care dansau în jur ca nişte spirite malefice.
Conducătorul neoficial al metodistilor era Brian Pikestaff, un fermier
independent care avea vreo cincisprezece hectare. Pentru că era proprietarul
pământului său, moşierul nu-l putea împiedica să ţină adunările metodiste în
hambarul propriu. Dacă ar fi fost chiriaş, probabil că ar fi fost evacuat.
Imnul ajunse la final şi Pikestaff vorbi despre dragostea dintre Harry, Sal şi Kit.
Spuse că trăiau o dragoste adevărată, atât cât se puteau apropia oamenii de
dragostea divină despre care cântase grupul. Oamenii începură să plângă.
Când Brian termină de vorbit, Jimmy Mann îşi scoase pălăria cu trei colţuri şi
începu o rugăciune improvizată, ţinându-şi-o în mâini. Aceasta era practica
normală la metodişti. Oamenii se rugau sau sugerau un imn, oricând îi inspira
duhul sfânt. În teorie toţi erau egali în faţa Domnului, deşi în practică se întâmpla
foarte rar ca o femeie să vorbească.
Jimmy îi ceru Domnului să-l însănătoşească pe Harry, astfel încât să poată să
aibă grijă în continuare de familia lui. Dar rugăciunea fu întreruptă grosolan,
când apăru George Riddick cu un felinar în mână şi o cruce pe piept. Purta
veşminte preoţeşti complete: sutană, robă cu mânecile umflate şi o pălărie
Canterbury pătrată, cu colţuri ascuţite.
— Este revoltător! strigă el.
Jimmy se opri, deschise ochii, apoi îi închise din nou şi continuă:
— O, Dumnezeule, Tatăl nostru, ascultă-ne rugăciunea din seara asta, îţi
cerem…
— Ajunge cu asta! urlă George şi Jimmy fu obligat să se oprească. Brian
Pikestaff rosti pe un ton prietenos:
— Bună seara, reverend Riddick. Vrei să te alături rugăciunii noastre? îi cerem
Domnului să-l vindece pe fratele nostru, Harry Clitheroe.
George spuse furios:
— Clericii cheamă congregaţia la rugăciune, nu invers!
— Tu n-ai facut-o, totuşi, nu-i aşa, domnule reverend? spuse Brian. Pentru o
clipă, George păru derutat.
Brian continuă:
— Nu ne-ai chemat să ne rugăm pentru Harry, care se află acum, exact în timp
ce vorbim, pe malul unui râu întunecat, aşteptând să afle dacă este voia
Domnului ca el să traverseze în noaptea asta spre spiritul divin. Dacă ne-ai fi
chemat, domnule reverend, ne-am fi adunat bucuroşi la biserica St. Matthew ca
să ne rugăm împreună cu tine. Dar nu ne-ai chemat, aşa că… iată-ne aici!
— Sunteţi nişte ţărani ignoranţi, se stropşi George. Pentru asta, Domnul vă
trimite un preot ca să vă păstorească.
— Ignoranţi?
Era o voce de femeie şi Amos o identifică pe Annie Mann, una dintre
torcătoarele sale.
— Nu suntem atât de ignoranţi încât să supraîncărcăm o căruţă cu napi, spuse
ea.
Se auziră strigăte de aprobare şi chiar râsete răzleţe. George ripostă:
— Domnul v-a făcut subordonaţi ai celor care ştiu mai bine, iar datoria voastră
este să vă supuneţi autorităţii, nu să o sfidaţi.
Urmă o scurtă tăcere, apoi toată lumea auzi un geamăt puternic, agonizant, din
interiorul casei.
Amos. Se duse spre uşă şi păşi în interior.
Sal şi Kit erau în genunchi într-o parte a patului, cu mâinile împreunate în
rugăciune. Chirurgul, Alee Pollock, stătea în picioare la capul patului, ţinând
încheietura lui Harry.
Harry gemu din nou şi Alee spuse:
— Se duce, Sal. Ne părăseşte.
— O, Doamne! murmură Sal şi Kit începu să plângă. Amos rămase tăcut şi
nemişcat lângă uşă, privind. După un minut, Alee spuse:
— S-a dus, Sal.
Femeia îşi puse braţul în jurul lui Kit, plângând împreună.
— Suferinţa lui s-a terminat, în sfârşit, adăugă Alee, Acum este cu Domnul
Iisus.
Amos şopti:
— Amin.
Capitolul 3
Pe terenul palatului episcopului, acolo unde, pe vremuri – conform legendei din
Kingsbridge –, călugării îşi cultivau fasolea şi varza, Arabella Latimer crease o
grădină de trandafiri.
Familia ei fusese surprinsă. Nu arătase niciodată interes pentru cultivarea
vreunui lucru. Sarcinile ei erau întotdeauna îndreptate spre soţul ei, episcopul:
să-i gestioneze gospodăria, să ofere cine pentru clerici şi alţi mahări de la ţară şi
să apară alături de el, în haine scumpe, dar respectabile. Apoi, într-o zi, anunţase
că avea să cultive trandafiri.
Era o idee nouă, care captivase imaginaţia doamnelor la modă. Nu era chiar o
nebunie, dar devenise o toană, iar Arabella citise despre asta în The Lady’s
Magazine şi fusese prinsă de idee.
Nici Elsie, singurul ei copil, nu se aşteptase ca entuziasmul acesta să dureze.
Anticipase că mama ei avea să se sature rapid de atâta aplecat şi prăşit, de stropit
şi pus îngrăşăminte, precum şi de pământul care îi intra pe sub unghii şi care nu
mai putea fi curăţat pe deplin.
Episcopul, Stephen Latimer, mormăise:
— O minune de nouă zile, ia aminte la cuvintele mele! Şi se întorsese la citit
Critical Review.
Amândoi se înşelaseră.
Când Elsie ieşi, la opt şi jumătate dimineaţa, căutând-o pe mama ei, o găsi în
grădină, cu un grădinar alături de ea, îngrămădind mizerie din grajd la baza
plantelor, în timp ce lapoviţa cădea udă peste capetele lor. Când o observă pe
Elsie, Arabella îi spuse peste umăr:
— Protejez plantele de îngheţ. Şi îşi continuă munca.
Elsie era amuzată. Se întreba dacă mama ei mai ţinuse vreodată o lopată în
mâini, până în ziua aceea.
Privi în jurul ei. Tufele de trandafiri erau, iarna, doar nişte beţe goale, dar forma
grădinii era vizibilă. Exista o intrare formată dintr-un arc construit din răchită,
care susţinea, pe durata verii, o dezordine de tufe căţărătoare de trandafiri.
Aceasta ducea la un careu de tufe de trandafiri care aveau să explodeze într-o
mulţime de culori înflăcărate. Dincolo de asta, un grilaj sprijinit de o bucată de
zid ruinat – construit de călugări ca să adăpostească o grădină de bucătărie de
mult uitată, poate – oferea sprijin pentru plantele căţărătoare care creşteau ca
buruienile pe vreme caldă şi înfloreau cu pete strălucitoare, de parcă îngerii din
ceruri fuseseră neglijenţi cu vopselele lor.
Elsie simţea de multă vreme că viaţa mamei ei era deprimant de goală, dar şi-ar
fi dorit pentru ea o ocupaţie ceva mai importantă decât grădinăritul, în orice caz,
Elsie era o idealistă şi o intelectuală, în timp ce Arabella nu era nici una, nici
alta. Pentru orice lucru exista o vreme, ar fi spils tatăl ei, citând din Ecclesiastul,
şi o vreme pentru orice scop, în ceruri. Trandafirii aduseseră bucurie în viaţa
Arabellei.
Era frig şi Elsie avea ceva important de spus.
— O să dureze mult? întrebă ea.
— Aproape am terminat.
Arabella avea treizeci şi opt de ani, fiind mult mai tânără decât bărbatul ei, şi
încă era strălucitoare. Era înaltă şi cu forme, cu un păr şaten-deschis, având
nuanţe specifice toamnei. Avea nasul pistruiat, ceea ce oamenii considerau a fi
un defect, deşi, cumva, la ea arăta bine. Elsie era diferită de mama ei, atât ca
aspect, cât şi din punctul de vedere al caracterului – cu păr întunecat şi ochi
căprui –, dar oamenii spuneau că avea un zâmbet fermecător.
Arabella îi dădu lopata grădinarului şi cele două femei se grăbiră să intre în
casă. Arabella îşi scoase bocancii şi pelerina, în timp ce Elsie îi tampona părul ud
cu un prosop. Apoi Elsie spuse:
— În dimineaţa asta o să-l întreb pe tata despre şcoala de duminică. Era marele
ei proiect. Era îngrozită de felul în care erau trataţi copiii în oraşul ei natal.
Adesea începeau să muncească de la şapte ani şi lucrau câte paisprezece ore pe
zi, de luni până vineri, şi douăsprezece ore sâmbăta. Cei mai mulţi nu învăţau
niciodată să citească sau să scrie mai mult de câteva cuvinte. Aveau nevoie de
şcoala de duminică.
Tatăl ei ştia toate acestea, dar nu părea să-i pese. În orice caz, ea avea un plan
ca să-l câştige de partea ei.
— Sper să fie într-o dispoziţie bună, spuse mama ei.
— Mă vei susţine, nu-i aşa?
— Desigur. Cred că este un plan măreţ.
Elsie dorea mai mult decât o vagă exprimare de bunăvoinţă.
— Ştiu că ai îndoieli, dar – te rog să nu te superi că spun asta – ai putea să le
păstrezi doar pentru tine, cel puţin astăzi?
— Sigur, dragă. Nu sunt lipsită de tact, ştii asta.
Elsie nu ştia nimic de genul acesta, dar nu spuse nimic.
— Cu siguranţă el va avea obiecţii, dar mă voi ocupa eu de ele. Vreau doar ca
tu să murmuri încurajări din când în când, ceva de genul: „Ai dreptate!” şi „Ce
idee bună!” Şi alte lucruri de genul acesta.
Arabella părea amuzată, chiar dacă era uşor iritată de insistenţa fiicei sale,
— Draga mea, înţeleg mesajul, nu-ţi face griji. Eşti ca un actor, nu vrei critici
constructive, vrei o audienţă care să te aplaude.
Era ironică, dar Elsie pretinse că nu observa.
— Mulţumesc, spuse ea.
Se duseră apoi în sufragerie. Personalul era aliniat pe o parte a camerei, în
ordinea importanţei: mai întâi bărbaţii – majordomul, valeţii, băieţii de serviciu
şi cei care lustruiau cizmele apoi femeile – menajera, bucătăreasa, două
cameriste şi ajutoarele de la bucătărie. Masa era aranjată cu porţelanuri, decorate
cu flori în stilul numit chinezesc.
Alături de locul episcopului se afla un exemplar din The Times, vechi de două
zile. Era nevoie de o zi ca să ajungă de la Londra la Bristol, pe drumul principal,
şi apoi de încă o zi ca să ajungă la Kingsbridge, pe drumurile de ţară, care erau
înnămolite pe vreme umedă şi, astfel, de nepracticat. O asemenea viteză părea
miraculoasă pentru oamenii bătrâni precum episcopul, care-şi puteau aminti
vremurile în care această călătorie dura o săptămână.
Când intră episcopul, Elsie şi Arabella îşi traseră scaunele în spate şi se aşezară
în genunchi pe covor, cu coatele pe scaune, cu mâinile împreunate. Ceainicul
şuiera în timp ce el trecu prin rugăciuni metodic, dar grăbit, nerăbdător să-şi
servească şunca. După ultimul Amm, servitorii reveniră la treburile lor şi
mâncarea fu rapid adusă de la bucătărie.
Elsie mâncă nişte pâine cu unt, îşi sorbi ceaiul şi aşteptă momentul potrivit. Era
încordată. Îşi dorea foarte tare această şcoală de duminică. Îi sfâşia inima gândul
că atât de mulţi dintre copiii din Kingsbridge erau analfabeţi, îl studie cu atenţie
pe tatăl ei în timp ce acesta mânca, analizându-i dispoziţia. Avea cincizeci şi
cinci de ani şi părul alb. Pe vremuri fusese o figură impozantă – înalt şi lat în
umeri, deşi Elsie abia dacă îşi mai amintea –, dar îi plăcea prea mult mâncarea,
iar acum era corpolent, cu o faţă rotundă şi o talie uriaşă, şi deja gârbovit.
Când episcopul fu mulţumit şi sătul de pâine prăjită şi ceai – şi înainte să
deschidă The Times –, camerista, Mason, intră cu o carafa de lapte proaspăt şi
Elsie îşi cântări mutarea. Îi facu un semn discret din cap lui Mason. Acesta era
un semnal prestabilit şi Mason ştia ce avea de făcut.
— E ceva ce vreau să te întreb, tată, spuse Elsie.
Era întotdeauna cel mai potrivit să prezinte ceea ce avea de spus ca pe o
solicitare de iluminare: episcopului îi plăcea să explice, dar nu-i plăcea să i se
spună ce avea de făcut.
El zâmbi inocent.
— Spune.
— Oraşul nostru are în lume reputaţia unei educaţii alese. Biblioteca de la
catedrala ta atrage savanţi din toată Europa de Vest. Liceul din Kingsbridge este
faimos în toată ţara. Şi, desigur, există un colegiu Kingsbridge la Oxford, unde ai
studiat tu însuţi.
— Foarte adevărat, draga mea, dar ştiu toate aceste lucruri.
— Şi totuşi, noi dăm greş.
— Cu siguranţă, nu dăm.
Elsie ezita, dar de acum era hotărât! Cu inima bătându-i nebuneşte, spuse:
— Intră, Mason, te rog!
Mason intră, aducând cu ea un băieţel murdar, având în jur de zece ani. Odată
cu el, în cameră pătrunse un miros neplăcut. Surprinzător, el nu părea să fie
intimidat de ceea ce-l înconjura.
Elsie îi spuse tatălui ei:
— Vreau să-l cunoşti pe Jimmy Passfield.
Băiatul vorbi cu aroganţa unui duce, deşi nu folosea niciun fel de reguli
gramaticale.
— Mi s-au promis cârnaţi cu muştar, dar n-am văzut nimic încă.
— Ce naiba înseamnă asta? spuse episcopul. Elsie se ruga ca tatăl ei să nu
explodeze.
— Te rog, tată, ascultă un minut sau două. Fără să aştepte consimţământul lui,
se întoarse spre copil şi îi spuse: Ştii să citeşti, Jimmy?
Apoi îşi ţinu respiraţia, fără să fie sigură de ce avea să spună el.
— N-am nevoie să citesc, răspunse el sfidător. Ştiu totul. Pot să-ţi spun ora la
care trece diligenţa, în flecare zi a săptămânii, fară ca măcar să mă uit la bucăţica
de hârtie bătută în cuie la hanul Bell Inn.
Episcopul mârâi dispreţuitor, dar Elsie îl ignoră şi puse întrebarea-cheie:
— Îl ştii pe Iisus Hristos?
— Cunosc pe toată lumea şi nu există nimeni cu acest nume în Kingsbridge. Mă
pun chezaş pentru asta.
Apoi bătu o dată din palme şi scuipă în foc.
Episcopul era redus la tăcere de şoc – aşa cum sperase Elsie. Jimmy adăugă:
— Există un barcagiu în Combe, care urcă pe râu din când în când, dar se
numeşte Jason Cryer. Flutură un deget dojenitor spre Elsie. Pariez o liră contra
un penny că i-ai înţeles greşit numele.
Elsie insistă:
— Mergi la biserică?
— Am fost o dată, dar n-au vrut să-mi dea niciun pic de vin, aşa că am plecat.
— Vrei să ţi se ierte păcatele? Jimmy era revoltat.
— N-am comis niciodată vreun păcat, iar purceluşul ăla care a fost furat de la
doamna Andrews din Well Street n-are nimic de-a face cu mine, nici măcar n-am
fost pe-acolo.
— Bine, bine, Elsie, ai dovedit ce aveai de dovedit, interveni episcopul. Mason,
du copilul de aici.
— Şi dă-i cârnaţi, adăugă Elsie.
— Cu muştar, spuse Jimmy.
— Cu muştar, repetă Elsie. Mason şi Jimmy ieşiră. Arabella bătu din palme şi
râse.
— Ce ţânc simpatic! Nu se teme de nimeni! Elsie spuse cu seriozitate:
— Nu este neobişnuit, tată. Jumătate dintre copiii din Kingsbridge sunt la fel.
Nu văd niciodată interiorul unei şcoli şi, dacă părinţii lor nu-i obligă să meargă la
biserică, nu află niciodată despre religia creştină.
Vizibil şocat, episcopul spuse:
— Dar ce îţi închipui că aş putea face eu în legătură cu asta? Era momentul
către care îl îndreptase ea.
— Unii dintre oamenii din oraş discută despre înfiinţarea unei şcoli de
duminică.
Acest lucru nu era chiar adevărat. Şcoala era ideea lui Elsie şi, deşi mulţi
oameni erau de acord, probabil că nu s-ar fi înfăptuit fară ea. Dar nu dorea ca el
să afle cât de uşor ar fi fost pentru el să împiedice asta.
 — Dar avem deja în oraş şcoli pentru copii mici, spuse el. Cred că doamna
Baines din Fish Street îi învaţă principiile creştine sănătoase, deşi am îndoieli în
legătură cu locul acela din Loversfield unde îşi trimit copiii metodiştii.
— Şcolile acelea cer taxă, desigur.
— Cum altfel ar putea să funcţioneze?
— Eu vorbesc despre o şcoală gratuită, pentru copiii săraci, duminică după-
amiaza.
— Înţeleg. Elsie îşi dădea seama că el se gândea ce obiecţii ar putea ridica.
Unde ar trebui să aibă loc?
— Poate la piaţa de lână. Nu e folosită niciodată duminica.
— Crezi că primarul ar permite ca spaţiul pieţei de lână să fie folosit de copiii
săracilor? Jumătate dintre ei nu au o educaţie corespunzătoare de acasă. În timp
ce, chiar şi în catedrală, am văzut… dar nu contează asta.
— Sunt sigură că toţi copiii pot fi ţinuţi sub control. Dar dacă nu putem folosi
piaţa de lână, există şi alte posibilităţi.
— Şi cine ar ţine cursurile?
— Mai mulţi oameni s-au oferit voluntari, inclusiv Amos Barrowfield, care a
fost la liceu.
Arabella murmură:
— Mă gândeam eu că Amos se va băga în treaba asta cumva. Elsie se înroşi,
prefacându-se că nu auzise.
Episcopul ignoră divagaţia Arabellei şi nu observă stânjeneala lui Elsie. Apoi
spuse:
— Tânărul Barrowfield este un metodist, cred.
— Canonicul Midwinter va patrona şcoala.
— Alt metodist, în ciuda faptului că este un canonic la catedrală.
— Ei mi-au cerut să mă ocup eu, iar eu nu sunt metodistă.
— Să te ocupi tu? Eşti prea tânără pentru aşa ceva!
— Am douăzeci de ani şi sunt suficient de bine educată ca să îi învăţ pe copii să
citească.
— Nu-mi place treaba asta, spuse episcopul pe un ton hotărât..
Elsie nu era surprinsă, deşi tonul lui o descuraja. Se aştepta ca el să nu fie de
acord şi plănuia să-l îmbrobodească pentru a-l atrage de partea ei. Dar acum,
spuse:
— De ce naiba nu-ţi place asta?
— Vezi tu, draga mea, nu e bine pentru clasele muncitoare să înveţe să scrie şi
să citească, răspunse el, schimbând tonul de mai devreme cu unul patern, al
bărbatului mai în vârstă care tratează cu înţelepciune tineretul utopic. Cărţile şi
ziarele le umplu minţile cu idei înţelese pe jumătate. Asta îi face să fie
nemulţumiţi de locul în viaţă pe care Dumnezeu l-a aranjat pentru ei. Astfel,
capătă noţiuni prosteşti despre egalitate şi democraţie.
 — Dar trebuie să citească Biblia…
— Chiar şi mai rău! Ei înţeleg greşit scripturile şi acuză biserica tradiţională de
doctrină falsă. Se transformă în dizidenţi şi nonconformişti, apoi vor să-şi
înfiinţeze propriile biserici, aşa cum fac prezbiterienii şi congre-gaţionaliştii. Şi
metodiştii.
— Metodiştii nu au propriile lor biserici.
— Lasă-le timp.
Tatăl ei era priceput la demolarea şi susţinerea argumentelor: învăţase la
Oxford. În mod normal, Elsie s-ar fi bucurat de această provocare, dar proiectul
era prea important ca să fie învins de o demonstraţie de dezbatere eficientă, în
orice caz, aranjase să apară şi un al doilea vizitator, unul care ar fi putut să-l
convingă pe tatăl ei, dar trebuia să continue discuţia până când apărea acesta.
— Nu crezi că citirea Bibliei îi va ajuta pe oamenii muncitori să reziste în faţa
falşilor profeţi? continuă ea.
— Mult mai bine ar face să-i asculte pe clerici.
— Dar ei nu fac asta, aşa că eşti avocatul perfecţiunii. Arabella râse.
— Voi doi, spuse ea, dezbateţi ca un Whig şi un Tory 1. Nu discutăm despre
revoluţia franceză! E vorba despre o şcoală de duminică, despre copii care stau
pe podea şi îşi scrijelesc numele pe plăcuţe, cântând Mărşăluim spre Zion.
Camerista îşi băgă capul pe uşă şi spuse:
— Domnul Shoveller este aici, domnule episcop.
— Shoveller?
— Ţesătorul, zise Elsie. Este poreclit Spade. A adus o bucată de pânză pentru
mine şi pentru mama, ca să ne uităm la ea. Se întoarse spre cameristă şi adăugă:
Adu-l încoace, Mason, şi dă-i o ceaşcă de ceai.
Un ţesător era cu câţiva paşi mai jos pe scara socială decât familia unui episcop,
dar Spade era fermecător şi foarte manierat: învăţase singur eticheta din
saloanele de vază, pentru a putea să vândă în sânul claselor superioare. Intră
purtând o legătură de pânză. Atrăgător într-un mod frust, cu părul neascultător şi
un zâmbet atractiv, era întotdeauna bine îmbrăcat, în haine confecţionate din
propriile materiale textile.
Se înclină şi spuse:
— Nu intenţionam să vă întrerup micul-dejun, domnule episcop. Elsie îşi dădea
seama că tatăl ei nu era prea încântat, dar se prefăcea că nu-i păsa.
— Intră, domnule Shoveller, te rog.
— Sunteţi foarte amabil, domnule. Spade rămase acolo unde putea fi văzut de
toţi şi desfăcu o bucată de pânză. La aceasta era nerăbdătoare să se uite doamna
Latimer.

1
Denumirea populară a partidelor politice tradiţionale britanice, la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XlX-lea (n.tr.)
 Elsie nu era prea interesată de haine – la fel ca trandafirii mamei ei, erau prea
frivole ca să-i atragă atenţia –, dar chiar şi ea era uluită de culorile minunate ale
pânzei, un roşu pământiu şi un galben muştar intens, amestecate într-un model
subtil, în carouri. Spade ocoli masa şi ţinu pânza în faţa Arabellei, fiind atent să
nu o atingă.
— Nu oricine poate să poarte aceste culori, dar pentru dumneavoastră sunt
perfecte, doamnă Latimer, spuse el.
Ea se ridică şi se privi în oglindă, pe deasupra şemineului.
— O, da! spuse ea. Par să mi se potrivească.
— Materialul este un amestec de mătase şi lână merinos, continuă Spade.
Foarte moale, vă rog să pipăiţi.
Arabella mângâie ascultătoare pânza.
— Este călduros, dar uşor, adăugă Spade. Perfect pentru o haină sau o pelerină
de primăvară.
„Ar trebui să fie şi scump”, se gândi Elsie. Dar episcopul era bogat şi nu părea
să-i pese niciodată că Arabella îi cheltuia banii.
Spade rămase în picioare în spatele Arabellei şi îi puse pânza pe umeri. Ea îşi
strânse materialul în jurul gâtului şi se întoarse pe jumătate spre dreapta, apoi
spre stânga, ca să se vadă din diferite unghiuri.
Mason îi dădu lui Spade o ceaşcă de ceai. El aranjă pachetul de pânză pe un
scaun, astfel încât Arabella să poată continua să pozeze în el, apoi se aşeză la
masă ca să-şi bea ceaiul. Elsie spuse:
— Tocmai discutam despre ideea unei şcoli de duminică, pentru copiii celor
săraci.
— Îmi pare rău că v-am întrerupt.
— Nicio problemă. Aş fi interesată de părerea ta.
— Cred că este o idee splendidă.
— Tatăl meu se teme ca asta îi va îndoctrina pe copii cu metodismul. Canonicul
Charles ar trebui să patroneze şcoala, iar Amos Barrowfield poate ajuta la
predare.
— Domnul meu episcop este înţelept, spuse Spade. El ar fi trebuit să o susţină
pe Elsie, nu pe episcop. Spade continuă:
— Şi eu sunt metodist, dar cred că toţi copiii ar trebui să înveţe adevărurile
esenţiale, şi nu să fie deranjaţi cu subtilităţile doctrinare.
Era un argument bun şi clar, dar Elsie îşi dădea seama că tatăl ei nu era mişcat.
Spade continuă:
— Dar dacă toţi cei implicaţi în şcoala ta sunt metodişti, Elsie, Biserica
Anglicană va trebui să îşi înceapă propria şcoală ca să ofere o alternativă.
Episcopul se încruntă surprins. Nu anticipase asta. Spade adăugă:
— Şi sunt convins că mulţi dintre oamenii din oraş ar fi foarte fericiţi ca
progeniturilor lor să le fie povestite istorisirile biblice chiar de către episcop
însuşi.
Elsie aproape că izbucni în râs. Faţa tatălui ei era o imagine a groazei. El ura
ideea de a le spune poveşti biblice copiilor nespălaţi ai sărăcimii din
Kingsbridge.
— Dar, Spade, spuse ea imediat, eu mă voi ocupa de şcoală, aşa că mă voi
asigura că sunt învăţaţi acele elemente ale credinţei noastre cu care Biserica
Anglicană şi reformiştii metodişti sunt de acord.
— O! În acest caz, retrag tot ce am spus. Şi, că tot veni vorba, cred că ai fi un
profesor minunat.
Episcopul părea uşurat.
— Ei bine, fa-ţi şcoala ta de duminică, dacă e într-adevăr necesar. Trebuie să
merg să mă ocup de îndatoririle mele acum. Buna ziua, domnule Shoveller.
Apoi părăsi încăperea.
— Elsie, tu ai plănuit asta? întrebă Arabella.
— Cu siguranţă. Şi mulţumesc, Spade, ai fost strălucit.
— Cu plăcere. El se întoarse apoi spre Arabella. Doamnă Latimer, dacă vă
doriţi un costum din această pânză superbă, sora mea ar fi încântată să-l croiască.
Sora lui Spade, Kate Shoveller, era o cusătoreasă talentată şi avea un magazin
pe High Street, pe care-l ţinea împreună cu o altă femeie, Rebecca Liddle.
Hainele lor erau la modă şi magazinul mergea bine.
Elsie dorea să-l răsplătească pe Spade pentru treaba bună pe care o făcuse
pentru ea şi îi spuse mamei sale:
— Ar trebui să comanzi o haină, o să arate minunat!
— Cred că aşa voi face, zise Arabella. Te rog, spune-i domnişoarei Shoveller că
o să vin la magazin.
Spade se înclină.
— O plăcere, desigur, spuse el.
Capitolul 4
În noaptea de dinaintea înmormântării Sal rămase trează, oscilând între a-l jeli
pe Harry şi îngrijorarea legată de cum avea să se descurce fară salariul lui.
Trupul lui era întins în biserica rece, învelit într-un giulgiu, iar ea avea patul
doar pentru ea. Părea gol şi continuă să tremure. Ultima dată când dormise
singură fusese în noaptea de dinainte de a se mărita cu el, cu opt ani în urmă.
Kit se afla în patul mai mic şi ea înţelese, după ritmul respiraţiei lui, că
adormise. Măcar el avea să îşi uite tristeţea în somn.
Lovită de amintiri dulci-amare şi de anxietatea legată de viitor, alunecă spre
somn şi se trezi când văzu lumină în jurul marginilor obloanelor. Apoi se ridică
şi aprinse focul. Se aşeză la roata de tors până când se trezi Kit, apoi pregăti
micul-dejun, cu pâine cu untură şi ceai. În curând avea să fie prea săracă să mai
cumpere ceai.
Înmormântarea era programată pentru după-amiază. Cămaşa lui Kit era subţiată
de uzură şi ruptă dincolo de orice reparaţie. Ea nu dorea ca el să arate rău în ziua
aceea. Una dintre vechile cămăşi ale lui Harry putea fi refăcută ca să i se
potrivească băiatului, aşa că se aşeză să taie şi să coasă.
Pe când se apropia de sfârşit, auzi un foc de armă. Trebuia să fie Will Riddick,
care împuşca potârnichi la Mill Field. El era responsabil pentru sărăcirea lor
bruscă. El era cel obligat să facă ceva în legătură cu asta. În gât i se ridică furia şi
se hotărî să-l înfrunte.
— Stai aici, îi spuse ea lui Kit. Mătură podeaua.
Apoi ieşi din casă în dimineaţa rece.
Will se afla pe câmp, cu setterul lui alb cu negru. În timp ce se apropia de el din
spate, un potop de păsări se ridică din pădurile din împrejurimi şi Will le urmări
zborul cu puşca, trăgând de două ori. Era un trăgător bun şi două dintre păsări
fâlfâiră spre pământ, cenuşii, cu aripi vărgate, cam de mărimea unor porumbei.
Dintre copaci ieşi un bărbat şi Sal recunoscu părul dezlânat şi silueta deşirată a
lui Platts, majordomul de la conac. Era evident că el speria păsările pentru Will.
Câinele alergă spre locul unde căzuseră. Aduse înapoi o pasăre, apoi pe a doua.
Will strigă spre Platt:
— Din nou!
Până în momentul în care Sal ajunse acolo unde se afla Will.
Îşi aminti că nu avea nimic de pierdut dacă îi supăra pe cei aflaţi la putere.
Uneori, linguşindu-i, aceştia puteau să fie convinşi să facă ceea ce era corect, dar
nu puteau fi intimidaţi. Orice încercare de a forţa lucrurile nu făcea decât să-i
determine să se încăpăţâneze.
— Ce vrei? spuse Will grosolan.
— Trebuie să ştiu ce ai de gând să faci pentru mine… Adăugă „domnule” puţin
prea târziu.
El îşi încarcă din nou arma.
— Pentru ce ar trebui să fac ceva pentru tine?
— Pentru că Harry lucra sub comanda ta. Pentru că ai supraîncărcat căruţa.
Pentru că nu ai ascultat avertismentul unchiului Ike. Pentru că mi-ai omorât
bărbatul.
Will se înroşi.
— A fost în întregime vina lui.
Ea se forţă să adopte un ton moale, rezonabil.
— Unii oameni ar putea crede ceea ce le-ai spus tu, dar tu ştii adevărul. Ai fost
acolo. La fel şi eu!
El stătea relaxat, ţinând arma lejer, dar lăsând ţeava să se îndrepte spre ea. Ea
nu avea nicio îndoială că ameninţarea era intenţionată, dar nu credea că el avea
să apese trăgaciul. Ar fi fost greu să pretindă că fusese un accident, la doar două
zile după ce îi omorâse soţul.
— Presupun că vrei o pomană, spuse el.
— Vreau ceea ce mi-ai luat – salariul soţului meu, opt şilingi pe săptămână.
El se prefăcu amuzat.
— Nu mă poţi obliga să-ţi plătesc opt şilingi pe săptămână. De ce nu-ţi găseşti
un alt bărbat? O privi din cap până-n picioare, zăbovind cu dispreţ asupra rochiei
ei terne şi asupra pantofilor făcuţi în casă.
— Trebuie să existe cineva care să te dorească.
Ea nu se simţi insultată. Ştia că era atrăgătoare pentru bărbaţi. Will însuşi o
privise cu lascivitate, şi nu doar o dată. În orice caz, nu-şi putea imagina că s-ar
putea mărita din nou.
Dar nu acesta era argumentul care trebuia folosit acum. În schimb, spuse.
— Dacă se întâmplă asta, poţi înceta să mă plăteşti.
— Nu am de gând să încep.
Se auzi un fâlfâit de aripi când păsările se ridicară din nou şi el se răsuci şi
trase. Alte două potârnichi căzură la pământ. Câinele aduse una şi plecă să o
aducă şi pe cealaltă.
Will ridică pasărea de la picioarele sale.
— Uite aici, îi spuse el lui Sal. Ia o potârniche.
Pe pieptul alb-cenuşiu al păsării era sânge, deşi încă era în viaţă. Sal era tentată
să o ia. Cu o potârniche putea să pregătească o cină consistentă pentru ea şi
pentru Bat.
— Ca o compensaţie pentru soţul tău, zise Will. Ar fi nivelul corect Ea icni de
parcă o pocnise. Nu-şi putea trage respiraţia ca să vorbească.
Cum îndrăznea el să spună că soţul ei valora cât o potârniche? Sugrumată de
furie, se întoarse şi se îndepărtă, lăsându-l cu pasărea în mână.
Clocotea şi, dacă ar mai fi rămas, ar fi spus ceva prostesc.
Merse împiedicat peste câmp, îndreptându-se spre casă, apoi se răzgândi şi se
decise să se ducă la moşier. Nu era el Făt-Frumos, dar nici nu era la fel de rău ca
Will. Şi trebuia să facă ceva pentru ea.
Uşa din faţă a conacului era interzisă pentru săteni. Ea fu tentată să încalce
regula, dar ezită. Nu dorea să folosească uşa din spate şi să întâlnească
personalul, pentru că ar fi insistat ca ea să aştepte în timp ce îl întrebau pe moşier
dacă dorea să o primească, iar răspunsul ar fi putut să fie nu. Dar exista o uşă
laterală folosită de săteni atunci când veneau să-şi plătească chiriile. Ea ştia că
aceasta ducea, printr-un scurt coridor, la sala principală şi la biroul moşierului.
Ocoli casa prin lateral şi încercă uşa. Nu era încuiată.
Intră.
Uşa biroului era deschisă şi se simţea un miros de fum de tutun. Privi înăuntru
şi îl văzu pe moşier la birou, fumând pipă, în timp ce scria într-un registru. Ea
bătu la uşă şi spuse:
 — Mă iertaţi, domnule!
El ridică privirea şi îşi scoase pipa din gură.
— Ce cauţi aici? spuse el, fară să fie însă iritat. Nu este ziua de chirie.
— Uşa laterală era descuiată şi trebuia să vă vorbesc de urgenţă. Păşi înăuntru şi
închise uşa biroului în urma ei.
— Ar fi trebuit să foloseşti intrarea servitorilor. Cine te crezi?
— Domnule, trebuie să ştiu ce veţi face pentru mine acum, când mi-am pierdut
bărbatul. Am un copil de hrănit şi de îmbrăcat.
El ezită. Sal se gândi că nobilul Riddick avea să încerce să se eschiveze de la
responsabilitate, dacă avea cum. Dar presupuse că avea conştiinţa încărcată, în
public, probabil că avea să nege că Will era responsabil pentru moartea lui
Harry. Dar el nu era la fel de malefic ca fiul său. Ea văzu indecizia şi ruşinea
apărându-i pe faţă. Apoi păru să-şi împietrească inima şi spuse:
— Pentru asta avem fondul pentru săraci.
Proprietarii din sat plăteau în fiecare an câte o sumă pentru ajutorarea oamenilor
săraci din parohie. Fondul era administrat de biserică.
— Vorbeşte cu parohul, spuse moşierul. El este administratorul fondului.
— Domnule, parohul Riddick îi urăşte pe metodişti.
Cu aerul unuia care joacă un atu important, moşierul spuse:
— Atunci, n-ar trebui să fii metodistă, nu-i aşa?
— Fondul pentru săraci nu ar trebui să fie doar pentru oamenii care sunt de
acord cu parohul.
— Biserica Angliei dă banii.
— Dar nu sunt banii bisericii, nu-i aşa? Aceştia vin de la proprietari. Se înşală
când au încredere că biserica va fi corectă?
Moşierul deveni exasperat
— Tu eşti una dintre acele persoane care cred că trebuie să-i corecteze pe cei
mai buni decât ea, nu-i aşa?
Sal începea să-şi piardă speranţa. O dispută cu unul dintre cei care conduceau se
termina întotdeauna în felul acesta. Nobilii aveau dreptate pentru că erau nobili,
indiferent de lege, promisiuni sau logică. Doar săracii trebuiau să se supună
regulilor.
Nu mai avea energie. Trebuia să-l implore pe parohul Riddick, iar el avea să
facă tot ce îi stătea în putere ca să evite să-i dea vreun ajutor.
Părăsi încăperea fară să mai spună vreo vorbă. Ieşi pe uşa laterală şi plecă
acasă. Se simţea fară speranţă, derutată şi deprimată.
Termină cămaşa lui Kit, mâncară pâine şi brânză, apoi, când începu să sune
clopotul, porniră spre biserica St. Matthew. Mulţi oameni se aflau deja acolo şi
nava era aglomerată. Biserica era o clădire medievală mică şi ar fi trebuit extinsă
ca să încapă oamenii din satul în creştere, dar familia Riddick nu era dispusă să
cheltuiască bani.
 Unii dintre cei îndoliaţi nu îl cunoscuseră bine pe Harry şi Sal se întrebă de ce
lipseau de la lucru ca să participe la înmormântare; apoi înţelese că moartea lui
era deosebită. Nu fusese pus la pământ de vreo boală, de bătrâneţe sau de vreun
accident inevitabil, una dintre cauzele normale. Harry murise din cauza prostiei
şi brutalităţii lui Will Riddick. Venind la înmormântare, sătenii demonstrau clar
că viaţa lui Harry conta şi că moartea lui nu putea fi dată la o parte.
Parohul Riddick părea să înţeleagă acest lucru. Intră îmbrăcat în roba sa, se
holbă surprins la dimensiunile mulţimii şi păru furios. Se îndreptă rapid spre altar
şi începu slujba. Sal era destul de sigură că el ar fi preferat să nu oficieze
înmormântarea, dar era singurul cleric din sat. Iar taxele pentru botezurile,
nunţile şi înmormântările dintr-un sat mare adăugau un bonus semnificativ la
salariul său.
Grăbi liturghia atât de mult, încât congregaţia începu să murmure de
nemulţumire. El îi ignoră şi se grăbi spre final. Lui Sal abia dacă îi păsa.
Continua să se gândească la faptul că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Harry şi
că nu putea face altceva decât să plângă.
Unchiul Ike îi organizase pe purtătorii coşciugului şi congregaţia îi urmă în
cimitir. Brian Pikestaff stătea alături de Sal şi puse o mână reconfortantă peste
umerii ei, care tremurau.
Parohul spuse ultima rugăciune şi trupul fu coborât.
După ce se termină slujba, se apropie de Sal. Ea se întrebă dacă avea să îi spună
cuvinte nesincere de consolare, dar el spuse:
— Tatăl meu mi-a spus despre vizita ta. Voi veni să vorbim după-amiază, mai
târziu.
Apoi plecă grăbit.
După ce plecă, Brian Pikestaff ţinu un mic necrolog. El vorbi despre Harry cu
afecţiune şi respect, iar cuvintele sale fură întâmpinate cu mişcări de aprobare
din cap şi cu murmure de „Amin” dinspre cei din jurul mormântului. Spuse o
rugăciune, apoi cântară toţi Loves Redeeming Work is Done.
Sal le strânse mâinile câtorva prieteni apropiaţi, mulţumindu-le pentru
participare, apoi îl luă de mână pe Kit şi se îndepărtară repede.
La scurtă vreme după ce ajunseră acasă, apăru şi Brian, aducând o pană de scris
şi o călimară mică.
— Mă gândeam că ai vrea să scrii numele lui Harry în Biblia ta, spuse el. Nu
rămân – doar să-mi aduci înapoi pana şi sticluţa, oricând îţi convine.
Ea se pricepea mai bine la citit decât la scris, dar putea să scrie date şi să
copieze orice. Numele lui Harry era în carte, alături de data nunţii lor, şi se aşeză
la masă cu cartea în faţa ei, apoi, cu pana în mână, îşi aminti de ziua aceea din
urmă cu opt ani. Îşi amintea cât de fericită se simţise pentru că se măritase cu el.
Purtase o rochie nouă, pe care o purta şi astăzi. Spusese cuvintele „până când
moartea ne va despărţi”, dar nu-şi imaginase niciodată că avea să fie un timp atât
de scurt. Timp de câteva momente, îşi permise să simtă întreaga greutate a
durerii.
Apoi îşi şterse lacrimile şi scrise cu grijă:
Harold Clitheroe, decedat 4 decembrie 1792.
I-ar fi plăcut să scrie câteva cuvinte despre felul în care murise, dar nu ştia să
scrie cuvinte precum „călcat de o căruţă” sau „din prostia fiului moşierului” şi,
oricum, probabil că era mai înţelept să nu scrie astfel de lucruri cu cerneală.
Viaţa trebuia să revină la normal şi, aşezându-se la roata de tors, lucră la lumina
care intra prin uşa deschisă. Kit se aşeză alături de ea, aşa cum făcea adesea,
trecând turtele de lână netoarsă din mâinile lui într-ale ei, în timp ce ea le
alimenta prin orificiu şi, în acelaşi timp, învârtea roata care angrena fusul şi
răsucea lâna într-un fir continuu. El privea gânditor şi, după o vreme, o întrebă:
— De ce trebuie să murim înainte să mergem în ceruri?
Şi ea pusese întrebări de felul acesta, deşi credea că făcuse asta la o vârstă mai
mare, mai degrabă la doisprezece ani decât la şase. Înţelesese rapid că rareori
exista o explicaţie folositoare pentru aspectele derutante ale religiei şi, curând,
încetase să mai întrebe. Avea senzaţia că Kit urma să fie mult mai insistent.
— Nu ştiu de ce, îmi pare rău, spuse ea. Nimeni nu ştie. E un fel de mister.
— Ajunge cineva, vreodată, la ceruri fară să moară?
Când era pe punctul să spună nu, ceva i se activă în memorie şi, după câteva
momente de gândire, îşi aminti despre ce era vorba.
— Da, a existat un bărbat numit Ilie.
— Deci el nu a fost îngropat într-un cimitir, lângă o biserică?
— Nu.
Sal era destul de sigură că nu existau biserici în vremurile profeţilor din Vechiul
Testament, dar se hotărî să nu corecteze greşeala lui Kit.
— Şi cum a ajuns în ceruri?
— A fost dus de o tornadă. Ca să evite o întrebare implicită, adăugă: Nu ştiu de
ce.
Copilul rămase tăcut şi ea presupuse că se gândea la tatăl lui, care era acolo,
sus, în ceruri, cu Dumnezeu şi cu îngerii. Kit avu apoi o altă întrebare.
— Pentru ce ai nevoie de roata cea mare? La asta putea să răspundă.
— Roata este mult mai mare decât fusul pe care-l învârte – poţi să vezi asta, nu-
i aşa?
— Da.
— Aşa că, atunci când roata se învârte o dată, fusul se învârte de cinci ori. Asta
înseamnă că fusul se roteşte mult mai rapid.
— Dar ai putea să învârţi doar fusul.
— Aşa se făcea înainte să fie inventată roata cea mare. Dar este greu să învârţi
rapid fusul. Ai obosi foarte repede. Pe când aşa, poţi învârti roata cea mare toată
ziua.
 El se uită atent la maşinărie, adâncit în gânduri, în timp ce o privea rotindu-se.
Era un copil deosebit. Sal ştia că fiecare mamă gândea în felul acesta, mai ales
mamele care aveau un singur copil; dar tot avea senzaţia că Kit era diferit de
ceilalţi. Când avea să crească, putea fi capabil să facă mai mult decât doar să
muncească manual, iar ea nu îşi dorea ca el să trăiască aşa cum trăia ea, într-o
casă de chirpici.
Pe vremuri, avusese şi ea aspiraţii. O idolatrizase ca pe un erou pe mătuşa ei,
Sarah, sora mai mare a mamei ei. Sarah părăsise satul, se mutase la Kingsbridge
şi începuse să vândă balade pe stradă, cântându-le, ca să ajute vânzările. Se
măritase cu bărbatul care tipărea baladele şi învăţase aritmetică pentru a deveni
contabila lui. O vreme, mai vizitase satul, venind cam de două ori pe an. Era
mereu bine îmbrăcată, aranjată, încrezătoare, aducând daruri generoase, mătase
pentru rochii, o găină vie, un bol de sticla. Vorbea despre lucruri despre care
citise în ziare: revoluţia americană, căpitanul Cook în Australia, numirea ca
prim-ministru a tânărului de 24 de ani, William Pitt. Sal îşi dorise să fie exact ca
mătuşa Sarah. Apoi se îndrăgostise de Harry şi vieţile lor apucaseră în direcţii
diferite.
Nu prea îşi putea imagina ce curs ar fi putut să ia viaţa lui Kit, dar ştia care era
începutul acesteia, şi anume învăţătura. Sal îl învăţase literele şi numerele, iar el
putea deja să scrijelească cele trei litere ale numelui său pe pământ, cu un băţ.
Dar nici ea nu avusese parte de prea multă şcoală şi în curând avea să-l înveţe
cam tot ce ştia.
În sat exista o şcoală condusă de paroh – familia Riddick controla aproape totul
acolo. Şcoala aceea costa un penny pe zi. Sal îl trimitea pe Kit acolo oricând
avea un penny de cheltuit, dar asta nu se întâmpla prea des, iar acum, când Harry
nu mai era, era posibil să nu se mai întâmple niciodată. Era la fel de hotărâtă ca
întotdeauna să-l ajute pe Kit să prospere, dar nu prea ştia cum.
— Putem să citim? întrebă Kit.
— Bună idee. Adu cartea.
El traversă camera şi apucă Biblia. O aşeză pe podea, astfel încât să o poată
vedea amândoi în timp ce lucrau.
— Ce să citim?
— Haide să citim povestea băiatului care a ucis un uriaş!
Ea ridică volumul greu şi găsi capitolul al şaptesprezecelea din prima carte a lui
Samuel.
Îşi reluară lucrul în timp ce Kit încerca să citească. Ea trebuia să-l ajute cu toate
numele şi cu multe dintre cuvinte. Pe când era copil, ceruse o explicaţie pentru
cei „şase coţi şi o palmă”, aşa că acum putea să-i spună lui Kit că Goliat era mai
înalt de trei metri.
În timp ce se luptau amândoi să citească cuvântul înfăţişare, parohul intră fară
să bată la uşă.
 Kit se opri din citit şi Sal se ridică.
— Ce-nseamnă asta? spuse parohul. Citiţi?
— Povestea lui David şi Goliat, domnule paroh, spuse Sal.
— Hmm… Voi, metodiştii, doriţi întotdeauna să citiţi singuri Biblia. Ar fi mai
bine să vă ascultaţi parohul.
Nu era un moment bun să se angajeze cu el într-o dispută.
— Este singura carte din casă, domnule, şi nu cred că-i face vreun rău copilului
să asculte cuvintele sfinte ale Domnului. Îmi pare rău dacă am greşit.
— Ei bine, nu pentru asta sunt aici.
Privi în jur după un loc în care să se aşeze, în casă nu existau scaune, aşa că
trase un taburet cu trei picioare.
— Vrei ca biserica să-ţi acorde ajutor din fondul pentru săraci,
Sal nu mai preciză că nu erau banii bisericii. Avea nevoie să fie umilă, altfel el
putea să o refuze cu totul Nu exista cu adevărat un control asupra
supraveghetorului fondului, nu exista nimeni deasupra lui la care Sal să fî putut
apela. Aşa că îşi plecă ochii şi spuse:
— Da, vă rog, domnule paroh.
— Cât de mare este chiria pentru casa asta?
— Şase pence pe săptămână, domnule.
— Parohia va plăti pentru asta.
„Deci, se gândi Sal, prima ta grijă este să te asiguri că stăpânul casei nu pierde
niciun venit.” Totuşi, era o uşurare să ştie că ea şi Kit încă puteau să aibă un
acoperiş deasupra capului.
— Dar faci bani frumoşi din tors.
— Amos Barrowfield plăteşte un şiling pentru fiecare livră de lână toarsă, iar eu
reuşesc să fac trei livre pe săptămână, dacă stau trează cea mai mare parte a
nopţii.
— Deci asta înseamnă trei şilingi, aproape jumătate din salariul unui lucrător.
— Trei optimi, domnule, îl corectă ea.
Aproximările erau periculoase atunci când fiecare penny conta.
— Acum a cam venit timpul pentru Kit să înceapă să muncească. Sal fu luată
prin surprindere.
— Are doar şase ani!
— Da, şi în curând va avea şapte. Este vârsta obişnuită la care copiii îşi iau
prima slujbă.
— Nu va împlini şapte ani decât în martie.
— Douăzeci şi cinci martie. Am căutat data în înregistrările parohiei. Nu e prea
departe.
Erau mai mult de trei luni şi, la vârsta de şase ani, asta însemna vreme lungă.
Dar Sal avea o altă obiecţie.
— Ce ar putea el să facă? Este iarnă – nimeni nu are nevoie să angajeze un
ajutor în timpul iernii.
— Avem nevoie de un lustragiu la conac. Deci ăsta era planul.
— Ce muncă va trebui să facă Kit?
— Va învăţa să lustruiască cizmele până strălucesc, desigur. Şi alte sarcini
asemănătoare: să ascută cuţitele, să aducă lemne de foc, să golească oalele de
noapte din camere, genul acesta de lucruri.
Sal îl privi pe Kit, care stătea şi asculta cu ochii măriţi. Era atât de mic şi de
vulnerabil, că ei îi venea să plângă. Dar parohul avea dreptate: era aproape
vremea să meargă la muncă.
Parohul adăugă:
— Îi va prinde bine să înveţe să se poarte în casa moşierului. Poate că va creşte
şi va fi mai puţin obraznic decât tatăl său.
Sal încercă să ignore insulta la adresa lui Harry.
— Cât va fi plătit?
— Un şiling pe săptămână. Este foarte corect pentru un copil. Era adevărat şi
Sal ştia asta.
— Desigur, va primi mâncare şi, de asemenea, haine. Parohul privi spre ciorapii
peticiţi ai lui Kit şi spre haina lui supradimensionată. Nu poate să fie îmbrăcat în
felul ăsta.
Kit se învioră la ideea unor haine noi.
— Şi va dormi la conac, desigur, adăugă parohul.
Acest gând o descuraja pe Sal, deşi nu era surprinzător: cei mai mulţi servitori
locuiau în incintă. Avea să fie singură. Ce viaţă singuratică urma să aibă…
Kit, de asemenea, era tulburat şi ochii lui se umplură de lacrimi. Parohul spuse:
— Încetează cu smiorcăiala, băiete, şi fii recunoscător pentru o casă călduroasă
şi mâncare din belşug. Băieţii de vârsta ta lucrează în mine de cărbune.
Sal ştia că aşa era.
— O vreau pe mama mea, suspină Kit.
— Şi eu o vreau pe a mea, dar e moartă, spuse parohul. Tu încă o vei avea pe a
ta şi, în plus, vei avea liber câte o jumătate de zi în fiecare după-amiază de
duminică, aşa că poţi să o vezi atunci.
Asta îl facu pe Kit să plângă şi mai mult. Sal îşi coborî vocea şi spuse:
— Tocmai ce şi-a pierdut tatăl, iar acum simte că îşi pierde şi mama.
— Ei bine, nu o va pierde şi va afla acest lucru duminica viitoare, când va veni
să te vadă.
Asta o şocă pe Sal.
— Vrei să-l iei astăzi?
— N-are niciun rost să aşteptăm. Cu cât începe mai repede, cu atât mai repede
se va obişnui cu asta. Dar dacă nevoile tale nu sunt atât de urgente pe cât
pretinzi…
— Prea bine.
 — Deci, am să-l iau acum.
Cu o voce sfidătoare şi stridentă, Kit rosti:
— Voi fugi!
Parohul ridică din umeri.
— Atunci, vei fi urmărit, adus înapoi şi biciuit.
— Voi fugi din nou!
— Dacă faci asta, vei fi adus din nou înapoi. Dar cred că prima biciuire va fi
suficientă.
— Haide, Kit, încetează cu plânsul, spuse Sal.
Îi vorbea ferm, deşi ea însăşi era pe punctul să izbucnească în lacrimi.
— Tatăl tău s-a dus şi tu va trebui să devii bărbat mai repede decât era de
aşteptat. Dacă te comporţi bine, vei avea cină şi prânz, precum şi haine frumoase.
Parohul adăugă:
— Moşierul va deduce, din salariul lui, trei pence pe săptămână pentru mâncare
şi băutură şi şase pence pe săptămână, în primele patruzeci de săptămâni, pentru
haine.
— Dar asta înseamnă că va primi doar trei pence pe săptămână!
— Şi este exact cât face, cel puţin la început.
— Şi cât de mult îmi vei da din fondul pentru săraci? Parohul se prefăcu
indignat.
— Nimic, desigur.
— Dar cum voi trăi?
— Acum, când nu mai ai un bărbat şi nici un fiu de care să ai grijă, poţi să torci
în fiecare zi. Mă gândesc că ţi-ai putea dubla veniturile. Vei avea şase şilingi pe
săptămână şi vei cheltui doar pentru tine.
Sal ştia că ar fi trebuit să toarcă douăsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână,
ca să ajungă la suma asta. Grădina ei de legume avea să se umple de buruieni, iar
hainele ei să se uzeze. Avea să trăiască doar cu pâine şi brânză, dar urma să
supravieţuiască. La fel şi Kit.
Parohul se ridică.
— Vino cu mine, băiete!
— Ne vedem duminică, Kit, şi poţi să-mi povesteşti tot, spuse Sal. Dă-mi un
sărut de rămas-bun.
El nu se opri din plâns, dar o strânse în braţe. Ea îl sărută, apoi se desprinse din
îmbrăţişare şi spuse:
— Să-ţi spui rugăciunile şi Iisus va avea grijă de tine. Parohul apucă ferm mâna
lui Kit şi ieşiră amândoi din casă,
— Ai grijă să te porţi bine, Kit! strigă ea. Apoi se aşeză şi începu să plângă.
*
Parohul Riddick îl ţinu pe Kit de mână în timp ce traversară satul. Nu era un
gest prietenos, liniştitor, ci mai degrabă o strângere puternică menită să-l
împiedice pe Kit să fugă. Dar el nu avea nicio intenţie să fugă. Povestea
parohului despre biciuire îl speriase, convingându-l să nu facă aşa ceva.
Iar acum era speriat de orice: speriat pentru că nu avea tată, speriat pentru că îşi
părăsise mama, speriat de paroh, de duşmănosul Will şi de atotputernicul moşier.
În timp ce se grăbea alături de paroh, alergând din când în când ca să poată ţine
pasul cu el, sătenii îl priveau curioşi – mai ales prietenii lui şi ai părinţilor lui –,
dar nimeni nu spunea nimic şi nici nu îndrăznea să-l întrebe ceva pe paroh.
Se sperie din nou când se apropiară de conac. Era cea mai mare clădire din sat,
mai mare chiar decât biserica şi construită din aceeaşi piatră gălbuie. O cunoştea
bine din exterior, dar acum o privea cu alţi ochi. Faţada avea o uşă la mijloc, cu
trepte şi un portal, iar el numără unsprezece ferestre, câte două de fiecare parte a
uşii, cinci la etaj şi încă două în acoperiş. Când se apropiară, observă că avea şi
subsol.
Habar n-avea ce se putea afla în interiorul unei asemenea structuri uriaşe, îşi
aminti de Margaret Pikestaff, care-i spunea că totul era din aur acolo, chiar şi
scaunele, însă Kit presupunea că ea făcea o confuzie cu raiul.
Biserica era mare pentru că toată lumea din sat trebuia să încapă înăuntru pentru
slujbă, dar conacul era doar pentru patru persoane, moşierul şi cei trei fii ai săi,
plus câţiva servitori. Ce făceau cu tot acel spaţiu? Casa lui Kit avea o singură
cameră pentru trei persoane. Conacul era misterios, ceea ce îl făcea să pară
sinistru.
După ce intrară pe uşa impozantă, parohul îl conduse pe scări, spunându-i:
— Nu intri niciodată pe aici, decât dacă eşti împreună cu moşierul sau cu unul
dintre noi, fiii săi. Pentru tine şi pentru ceilalţi servitori există o uşă în spate.
„Deci eu sunt unul dintre servitori, se gândi Kit. Eu sunt cel care lustruieşte
cizmele. Aş vrea să ştiu cum să lustruiesc cizmele. Mă întreb ce fac toţi ceilalţi
servitori. Mă întreb dacă ei fug şi sunt aduşi înapoi şi biciuiţi.ˮ
Uşa din faţă se închise în urma lor şi parohul dădu drumul mâinii lui Kit.
Se aflau într-un hol care era mai mare decât interiorul casei lui Kit. Pe pereţii
acoperiţi cu un lemn întunecat văzu patru uşi, apoi observă o scară largă, care
ducea sus. Un cerb aflat pe cămin se uita ameninţător la Kit, dar capul părea
incapabil să se mişte şi el fu aproape sigur că nu era viu. Holul era destul de
întunecos şi exista un miros neplăcut pe care Kit nu-l recunoştea.
Una dintre cele patru uşi se deschise şi Will Riddick păşi în hol.
Kit încercă să se ascundă după paroh, dar Will îi văzu şi se încruntă.
— Ăsta e micul plod al lui Clitheroe, nu-i aşa, George?
— Da, spuse parohul.
— Pentru ce dracu l-ai adus aici?
— Calmează-te, Will, avem nevoie de un lustragiu.
— De ce el?
 — Pentru că este disponibil, iar mama lui are nevoie de bani.
— Nu vreau căţeluşul ăsta blestemat în casă.
Mama lui Bat nu folosea niciodată cuvinte precum blestemat şi dracu’ şi chiar
se încrunta în rarele ocazii când Pa le folosea. Kit nu le rostise niciodată.
— Nu fi prost! spuse parohul. Nu e nimic în neregulă cu băiatul. Faţa lui Will
se înroşi mai tare.
— Stiu că tu crezi că din vina mea a murit Clitheroe.
— N-am spus niciodată aşa ceva.
— Ai adus copilul aici ca un reproş permanent la adresa mea.
Kit nu cunoştea cuvântul reproş, dar presupunea că lui Will nu-i convenea să i
se amintească ceea ce făcuse. Iar accidentul era din vina lui Will, chiar şi un
copil putea înţelege asta.
Kit îşi dorise întotdeauna un frate cu care să se joace, dar nu-şi imaginase
niciodată că fraţii s-ar fi putut certa în felul acela.
Parohul continuă:
— În orice caz, tata a avut ideea să-l angajăm pe băiat.
— Corect. Voi vorbi cu tata. O să-l trimită pe băiat înapoi la mama lui. Parohul
ridică din umeri.
— Poţi să încerci. Nu prea îmi pasă.
Kit îşi dorea din tot sufletul să fie trimis înapoi la mama lui. Will traversă
coridorul şi intră pe o altă uşă, iar Kit se întrebă cum avea să reuşească vreodată
să-şi găsească drumul printr-o casă atât de complicată. Dar îl frământa altceva,
mult mai important.
— Voi fi trimis acasă? întrebă el nerăbdător.
— Nu, răspunse parohul. Moşierul se răzgândeşte rareori şi nu va face asta doar
pentru că sentimentele lui Will sunt rănite.
Kit se cufundă din nou în disperare.
— Trebuie să înveţi numele camerelor, spuse parohul. Apoi deschise o uşă şi
adăugă: Camera de desen. Aruncă o privire înăuntru.
Kit păşi nervos în încăpere şi privi în jur. În camera aceea părea să fie mai
multă mobilă decât în tot satul la un loc. Existau covoare, scaune, numeroase
mese mici, draperii, perne, picturi şi ornamente. Exista şi un pian, care era mult
mai mare decât singurul pian pe care-l văzuse el vreodată, aflat în casa familiei
Pikestaff. Dar în camera de desen nu exista nimic cu care cineva ar fi putut să
deseneze.
Încă încerca să asimileze totul când parohul îl trase înapoi şi închise uşa.
Ajunseră la următoarea uşă.
— Sufrageria.
Aceasta era mai simplă, cu o masă în mijloc şi scaune în jurul ei, plus câteva
dulapuri. Pe pereţi se aflau picturi de bărbaţi şi femei. Kit fu intrigat de un obiect
care arăta ca un păianjen şi care atârna din tavan, cu zeci de lumânări înfipte în
el. Poate că acela era un loc la îndemână ca să păstrezi lumânările, astfel încât,
atunci când se făcea întuneric, să poţi pur şi simplu să iei una şi să o aprinzi.
Apoi traversară holul.
— Camera de biliard.
Aici se afla o masă cu totul diferită, cu marginile ridicate şi cu bile colorate pe o
suprafaţă verde. Kit nu mai auzise niciodată cuvântul biliard şi era derutat de
scopul pe care ar fi putut să-l aibă camera.
La cea de-a patra uşă, parohul spuse:
— Biroul.
Aceasta era uşa pe care intrase Will şi parohul nu o deschise. Kit auzi dinăuntru
voci ridicate.
— Se ceartă în legătură cu tine, spuse apoi parohul. Kit nu putea să-şi dea
seama ce anume spuneau.
În capătul din spate al holului se afla o uşă verde, pe care nu o observase până
atunci. Parohul îl conduse spre uşa aceea, pătrunzând apoi într-o zonă a casei
care avea o atmosferă diferită: aici nu existau picturi pe pereţi, nici covoare pe
podea, iar lemnăria avea nevoie de vopsire. Coborâră o scară către subsol şi
intrară într-o cameră în care doi bărbaţi şi două femei erau aşezaţi la o masă şi
mâncau deja cina. Toţi patru se ridicară în picioare când intră parohul.
— Acesta este noul lustragiu, spuse parohul. Kit Clitheroe.
Ei îl priviră cu interes. Cel mai bătrân dintre cei doi bărbaţi înghiţi mâncarea pe
care o avea în gură şi spuse:
— Fiul bărbatului care…?
— Exact. Arătând spre cel care vorbise, parohul spuse: Kit, acesta este Platts,
majordomul. Tu îl vei striga domnul Platts şi vei face tot ceea ce-ţi spune el.
Platts avea un nas mare, acoperit de liniuţe mici, roşii.
— Alături de el se află Cecil, valetul.
Cecil era tânăr şi avea o umflătură pe gât, despre care Kit ştia că se numeşte
furuncul.
Parohul arătă apoi spre o femeie de vârstă mijlocie, cu faţa rotundă.
— Doamna Jackson este bucătăreasa, iar Fanny, de aici, este camerista. Kit
presupuse că Fanny avea vreo doisprezece sau treisprezece ani. Era o fată
slăbănoagă, cu pete pe faţă, şi părea la fel de speriată pe cât era el
— Mă aştept să-l înveţi tot ce are nevoie să ştie, Platts, spuse parohul. Tatăl lui
era obraznic şi nesupus, aşa că, dacă băiatul se dovedeşte a fi la fel, va trebui să-i
dai o bătaie bună.
— Da, domnule, aşa voi face, spuse Platts.
Kit încercă să nu plângă, dar lacrimile îi ţâşneau din ochi şi îi curgeau pe faţă.
— Va avea nevoie de haine – arată ca o sperietoare de ciori, spuse bucătăreasa.
— Există un cufăr cu haine de copii pe undeva, răspunse Platts. Probabil purtate
de dumneata şi de fraţii dumitale când eraţi tineri. Cu permisiunea voastră, o să
încerc să văd dacă i se potriveşte ceva lui Kit.
— Sigur că da, spuse parohul. Te las să te ocupi. Apoi ieşi.
Kit privi spre cei patru servitori, întrebându-se ce ar fi trebuit să facă sau să
spună, dar nu se putea gândi la nimic, aşa că rămase în picioare nemişcat şi nu
spuse nimic.
După un moment, Cecil zise:
— Nu fi supărat, micuţule, nu prea ne ocupăm cu bătaia pe-aici. Ar fi mai bine
să mănânci ceva. Du-te şi aşază-te lângă Fanny şi ia o bucată din plăcinta de porc
a doamnei Jackson.
Kit se duse lângă piciorul mesei şi se aşeză pe bancă, alături de cameristă. Ea
luă o farfurie, un cuţit şi o furculiţă şi tăie o felie din plăcinta mare din mijlocul
mesei.
— Mulţumesc, domnişoară, spuse Kit.
Era prea supărat ca să mănânce, dar ei se aşteptau ca el să o facă, aşa că îşi tăie
o bucată din felie şi se forţă să o mănânce. Nu mai mâncase niciodată plăcintă de
porc şi era uluit de cât de delicioasă era.
Masa fu întreruptă din nou, de data asta de către Roger, fiul cel mai tânăr al
moşierului.
— Este aici? întrebă el în timp ce intra.
Toţi se ridicară din nou şi Kit facu acelaşi lucru.
— Bună ziua, domnule Roger, spuse Platts.
— Ah, iată, aici erai, tinere Kit, zise Roger. Văd că ai primit o felie de plăcintă,
aşa că lucrurile nu pot fi prea rele.
Kit nu era sigur ce să răspundă, aşa că spuse:
— Mulţumesc, domnule Roger.
— Acum, ascultă bine, Kit. Ştiu că este greu să pleci de acasă, dar trebuie să fii
curajos, ştii asta, nu? Vei încerca să faci asta?
— Da, domnule Roger.
Roger se întoarse spre Platts şi adăugă:
— Ia-l uşor, Platts. Ştii prin ce a trecut.
— Da, domnule, ştim. Apoi privi spre ceilalţi.
— Mă bazez pe voi toţi. Arătaţi puţină compasiune, mai ales la început. Kit nu
cunoştea cuvântul compasiune, dar presupuse că însemna ceva gen milă.
— Nu vă faceţi griji, domnule Roger, rosti Cecil.
— Foarte bine. Mulţumesc, zise Roger, apoi ieşi. Ei se aşezară din nou.
Roger era o persoană minunată, se hotărî Kit.
După ce terminară masa, doamna Jackson le facu ceai şi Kit primi o cană, cu
mult lapte şi o bucată de zahăr, iar asta era, de asemenea, minunat. Apoi, în
sfârşit, Platts se ridică în picioare şi spuse:
— Mulţumesc, doamnă Jackson. Ceilalţi trei îl imitară.
— Mulţumesc, doamnă Jackson.
 Kit presupuse că trebuia să facă acelaşi lucru, aşa că rosti şi el.
— Bun băiat, spuse Cecil. Acum ar fi bine să-ţi arăt cum să lustruieşti o pereche
de ghete.
Capitolul 5
Amos Barrowfield lucra într-un depozit rece, din spatele casei familiei sale,
aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după-amiaza aceea, iar
el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineaţă, pregătind încărcăturile
pentru caii de povară, care erau hrăniţi în grajdul alăturat.
Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.
Grupă sacii în legături care puteau fi uşor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii
îngheţaţi, apoi înţelese că nu avea destul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi
trebuit să cumpere ceva de la piaţa de lână din Kingsbridge, de pe High Street.
Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul
şi traversă curtea, simţind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire
veche şi mare, prost întreţinută: din acoperiş lipseau ţigle şi pe palierul de sus
exista o găleată care aduna apa de la scurgere. Construită din cărămidă, avea o
bucătărie la subsol, două etaje principale şi o mansardă. Familia Barrowfield era
compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile
afacerii; şi mai erau, de asemenea, câţiva servitori care dormeau în incintă.
Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb şi negru şi intră în
biroul din faţă, care avea şi propria uşă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se
aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabardină
ţesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah
avea cunoştinţe impresionante despre tipurile tradiţionale de lână şi despre
stilurile de ţesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit
cu serii scurte de ţesături de lux, angora şi merinos, precum şi cu amestecuri de
mătase, dar tatăl său prefera să rămână la ceea ce ştia.
Obadiah era aşezat la birou, citind dintr-un registru gros, cu un opaiţ alături de
el. Amos ştia cât de diferiţi erau ei doi: tatăl lui era scund şi chel, în timp ce el
era înalt, cu părul sănătos şi des. Obadiah avea o faţă rotundă şi un nas cârn;
Amos avea faţa lungă, cu o bărbie pronunţată. Amândoi purtau haine din
materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era
îngrijit şi cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era
desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boţiţi.
— Nu mai este fir, spuse Amos fară nicio introducere. După cum ar trebui să
ştii…
Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru
o dispută: tatăl lui devenise arţăgos în ultimul an.
— N-am ce să fac, spuse Obadiah. N-am putut să cumpăr nimic la un preţ
rezonabil. La ultima licitaţie, un ţesător din Yorkshire l-a cumpărat pe tot, la un
preţ ridicol de mare.
— Ce vrei să le spun ţesătorilor?
Obadiah oftă, simţind din plin presiunea, apoi spuse:
— Spune-le să-şi ia o săptămână de odihnă.
— Şi copiii lor să moară de foame?
— Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.
Asta era cea mai mare diferenţă dintre tată şi fiu. Amos considera că avea o
responsabilitate faţă de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu
credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, aşa că
schimbă abordarea.
— Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.
— Aşa să fie.
Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arţag. Era aproape ca şi cum tatălui
său nu-i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?
— S-ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de
materiale de vândut.
Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:
— Şi ce ai vrea să fac eu?
— Nu ştiu. Tu eşti şeful, după cum nu încetezi niciodată să-mi spui.
— Ocupă-te de dificultăţi, ce zici?
— Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plătit deloc.
— Eşti un ucenic! Aşa vei fi până la douăzeci şi unu de ani. Asta este practica
obişnuită.
— Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulţi ucenici primesc un salariu,
chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.
Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.
— Tu nu trebuie să plăteşti pentru mâncare, haine şi cazare – pentru ce ai
nevoie de bani?
Şi-ar fi dorit bani ca să poată să-i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu-i spuse
asta tatălui său.
— Ca să nu mă simt ca un copil.
— Ăsta este singurul motiv la care te poţi gândi?
— Am nouăsprezece ani şi fac cea mai mare parte a muncii. Am dreptul la un
salariu.
— Încă nu eşti bărbat, aşa că eu sunt cel care va lua această decizie.
— Da, tu iei deciziile. Şi din cauza asta nu mai avem fir. Amos ieşi furios din
cameră.
Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de raţiune.
Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil şi mai zgârcit odată cu vârsta?
Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv
pentru comportamentul său?
Neavând bani, Amos se simţea ca un copil Unei fete ar fi putut să i se facă sete,
cerându-i să-i cumpere o ulcică de bere într-o tavernă. Poate că el ar fi vrut să-i
cumpere o portocală de la o tarabă din piaţă. Dacă voiai să curtezi o fată, primul
pas era să ieşi cu ea, mai ales în cazul fetelor respectabile din Kingsbridge. Amos
nu era interesat de altfel de fete. Ştia despre Bella Lovegood, al cărei nume
adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulţi băieţi de vârsta
lui susţineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună
adevărul. Amos nu ar fi fost tentat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău
pentru Bella, dar nu se simţea atras de ea.
Şi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legătură cu o fată şi ar fi dorit
să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms?
Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?
Se întoarse în hambar şi termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl
său fusese atât de neglijent încât să rămână fară fir. Pierdea bătrânul controlul
afacerii?
Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinţii iui. Se duse la bucătărie.
Mama lui era aşezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecţionată dintr-o
pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre ţesătorii din
Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o
mângâia cu afecţiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl
răsfaţaseră în cea mai mare parte a vieţii lui.
Taie câteva felii de şuncă şi începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine
alături şi o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama
lui:
— Înainte să te măriţi ai ieşit cu tata?
Ea zâmbi timid, ca o fată, şi, pentru un moment, păru că părul ei grizo-nant
devine negru şi lucios şi că ridurile dispar, dezvăluind o femeie tânără şi
frumoasă.
— Desigur, spuse ea.
— Unde mergeaţi? Ce făceaţi?
— Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică şi ne plimbam prin oraş,
ne uitam la magazine, vorbeam cu prieteni de vârsta noastră… Pare destul de
plictisitor, nu-i aşa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.
— Îţi cumpăra lucruri?
— Nu prea des. Într-o zi, mi-a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piaţa
din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.
— Înseamnă că avea bani.
— Cu siguranţă. Avea douăzeci şi opt de ani şi se descurca bine.
— Tu ai fost prima fată cu care a ieşit?
— Amos! spuse Ellen. Cum poţi sâ-i pui mamei tale o astfel de întrebare?
 — Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă-mă, mamă!
— Nicio problemă.
— Trebuie să mă grăbesc.
— Te duci la întrunirea metodistă?
— Da.
Ea îi dădu un penny din poşeta ei. Metodiştii îţi îngăduiau să participi fară să
plăteşti, dacă le spuneai că nu îţi permiţi, şi, pentru o vreme, Amos aşa făcuse,
dar când aflase mama lui, insistase să-i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el
considera că metodiştii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfidase
autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană” spusese ea indignată. „Ruşine!”
Şi tata dăduse înapoi.
Amos îi mulţumi pentru penny şi ieşi în stradă, la lumina felinarelor. De acum
Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street şi High Street, plătit de
consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.
Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într-o clădire
simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea.
Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfinţită, după cum
sublimaseră metodiştii când colectaseră fondurile pentru construcţie, cerând
donaţii de la micii ţesători şi de la meşteşugarii prosperi, care formau cea mai
mare parte a congregaţiei lor. Mulţi metodişti considerau că ar fi trebuit să se
despartă de Biserica Anglicană, dar alţii doreau să rămână şi să reformeze
biserica din interior.
Lui Amos nu-i păsa prea mult de toate acestea. El considera că religia însemna
modul în care-ţi trăieşti viaţa. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese:
„Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora”. Tatăl lui îl considera un tânăr idealist
şi prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că şi Iisus era.”
Se bucura de animatele discuţii despre studiul Bibliei de la sala metodistă,
pentru că îşi putea spune părerea şi era ascultat cu politeţe şi respect, în loc să fie
invitat să tacă şi să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbaţii mai în vârstă
– şi chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulţi oameni de vârsta lui mergeau la
aceste întruniri, aşa că sala metodistă era, neintenţionat, un fel de club pentru
tineretul respectabil. Participau şi multe fete drăguţe.
În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată – numele ei era Jane
Midwinter şi, după părerea lui, era cea mai drăguţă dintre toate. Se gândea foarte
mult la ea când călărea pe la ţară, fară să aibă nimic de privit în afară de câmpuri.
Şi ea părea să-I placă, dar nu era sigur.
Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală – probabil, în mod
intenţionat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii.
Scaunele şi băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra
prin ferestre şi se reflecta pe pereţii văruiţi în culori deschise. La catedrală,
liniştea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric,
dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei
cântau tare, fară acompaniament, aşa cum făceau de obicei metodiştii. Exista o
anumită exuberanţă în adoraţia lor, care practic lipsea la slujbele Bisericii
Anglicane.
Amos cercetă încăperea şi observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja
acolo. Pielea ei palidă şi sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede.
Purta o rochie din caşmir, în aceeaşi nuanţă delicată de gri ca ochii ei. Dar, din
nefericire, locurile aflate de ambele părţi ale scaunului ei erau deja ocupate de
prietenele sale.
Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiştilor din Kingsbridge,
canonicul Charles Midwinter, un bărbat chipeş şi carismatic, cu un păr grizonant,
bogat, pe care-l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol,
comitetul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera
metodismul canonicului Midwinter, deşi cu reticenţă. Amos se gândea că
reticenţa era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o
mişcare care spunea că biserica trebuia reformată. Canonicul Midwinter îi
strânse mâna lui Amos şi îl întrebă:
— Ce mai face tatăl tău?
— Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Îşi pierde răsuflarea şi trebuie să
evite să ridice baloţii de pânză.
— Probabil că ar trebui să se retragă şi să-ţi predea ţie treaba.
— Aş vrea eu.
— Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunţe.
Amos era concentrat asupra propriei nemulţumiri şi nu luase în considerare
faptul că situaţia ar fi putut să constituie o încercare şi pentru tatăl său. Se simţi
uşor ruşinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te
priveşti în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.
Amos se duse mai aproape de Jane şi se aşeză pe o bancă alături de Rupe
Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci şi cinci de ani. Rupe
confecţiona panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel,
nu prea profitabilă.
— O să ningă, spuse Rupe.
— Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.
— Încalţă două perechi de şosete.
Amos nu putea să-şi ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem
depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece şi, dacă
era necesar, chiar să rişte să îngheţe.
Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter
deschise discuţia, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.
— Binecuvântaţi sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăţia
cerurilor.
 Lui Amos această declaraţie a lui Iisus i se părea mistică şi nu reuşise niciodată
să o înţeleagă. Ascultă cu atenţie şi se bucură de dispută, cântărind argumentele
pro şi contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuţie. „Mâine, pe drum,
asta o să-mi dea prilejul să mă gândesc şi la altceva decât la Jane”, îşi spuse el.
După aceea se servi ceai, cu lapte şi zahăr, în căni simple, din argilă, cu
farfurioare. Metodiştilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să
devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.
Amos se uită după Jane şi observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta
avea un breton blond şi lung şi, din când în când, scutura din cap ca să-şi
îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.
Observă pantofii lui Jane, din piele neagră şi sobră, cu o panglică legată într-o
fundă în loc de şireturi şi cu toc înalt, care o făcea să pară cu câţiva centimetri
mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce-i spusese Rupe şi îl mângâia pe piept,
mustrându-l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.
În timp ce aştepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut
drept Spade. Acesta avea treizeci de ani şi era un ţesător foarte talentat, în special
pentru haine care se vindeau la preţuri mari. Spade angaja şi alţi oameni, printre
care se numărau şi câţiva ţesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau
produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr-o ţesătură gri-
albăstruie cu inserţii de roşu şi galben.
Lui Amos îi plăcea să-i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deştept, fară să fie
condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.
— Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot. Spade citea
ziare şi reviste şi, prin urmare, era bine informat. Amos era derutat.
— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?
— Îţi spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce-şi aduna
gândurile. Există o invenţie numită suveica zburătoare. Tragi de un mâner şi
suveica sare dintr-un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite ţesătorului
să lucreze cam de două ori mai rapid.
Amos auzise despre asta.
— Credeam că nu a prins.
— Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulţi ţesători din vestul Angliei nu o
fac. Ei cred că diavolul însuşi mişcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este
populară.
— Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima
licitaţie.
— Acum ştii de ce. O cantitate dublă de pânză cere o cantitate dublă de fire.
Dar noi producem firul pe roata de tors, aşa cum se face de nu ştiu când, probabil
dinainte ca Noe să-şi construiască arca.
— Deci avem nevoie de mai mulţi torcători. Şi tu eşti în criză de fire?
— Am prevăzut că va apărea această problemă şi mi-am creat un stoc. Sunt
surprins că tatăl tău nu a făcut acelaşi lucru. Obadiah a fost întotdeauna
prevăzător.
— Nu mai este, spuse Amos.
Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe şi era
nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câţiva
paşi, ţinând în mână cana şi farfuria, şi spuse:
— Bună seara, Jane!
— Bună seara, Amos. Nu-i aşa că a fost o discuţie interesantă? El nu dorea să
discute despre Beatitudini.
— Îmi place rochia ta.
— Mulţumesc.
— Are aceeaşi culoare precum ochii tăi.
Ea îşi înclină capul într-o parte şi zâmbi, într-o postură care lui îi făcea gura să
se usuce de dorinţă.
— Frumos din partea ta că mi-ai observat ochii, spuse ea.
— Este neobişnuit?
— Mulţi bărbaţi habar n-au ce culoare au ochii soţiilor lor.
Amos râse.
— E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?
— Da, deşi s-ar putea să nu-ţi răspund.
— Ai vrea să ieşi cu mine?
Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el ştiu imediat că visurile lui erau
condamnate.
— Te plac, spuse ea. Eşti dulce.
El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieţi
care erau dulci.
— Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-are nimic de oferit în
afară de speranţe, continuă ea.
El nu ştiu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând altceva decât speranţe şi
era şocat că ea îl privea în felul acesta.
— Suntem metodişti, aşa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare
rău.
Se priviră preţ de un moment lung, apoi ea îşi puse uşor mâna pe braţul lui, într-
un gest de simpatie, şi se întoarse. Amos se duse acasă.
Capitolul 6
Kit fu trezit la ora cinci de către Fanny, menajera de treisprezece ani. Era slabă,
cu tenul pătat şi cu părul subţire, ascuns timid sub o bonetă albă şi murdară, dar
ea se purta frumos cu Kit şi îi arăta cum trebuia să facă lucrurile, iar el o adora.
O striga Fan.
 În dimineaţa aceea Fan avea veşti proaste.
— Domnul Will s-a întors.
— O, nu!
— A ajuns azi-noapte, târziu.
Kit era descurajat. Will Riddick îl ura şi se purta urât cu el de câte ori avea
ocazia. Când Will plecase la Kingsbridge, Kit îi mulţumise Domnului. Will
fusese plecat timp de şase săptămâni binecuvântate, ocupându-se de ceva ce avea
legătură cu miliţia. Acum, răgazul se terminase.
Will nu se trezea devreme, aşa că, probabil, Kit era în siguranţă pentru alte
câteva ore.
Kit şi Fan se îmbrăcară rapid şi se deplasară în tăcere prin casa rece şi
întunecată, luminându-şi calea cu o mică torţă pe care o ducea Fan. Kit ar fi fost
speriat de umbrele din acele camere înalte, dar se simţea în siguranţă cu ea.
Prima ei sarcină era să cureţe vetrele de la parter, iar a lui, să cureţe ghetele; dar
lor le plăcea să lucreze împreună, aşa că împărţeau ambele sarcini. Scoteau
cenuşa rece din vetre, frecau feroneria cu o cârpă cu grafit, ca să strălucească,
apoi clădeau focurile cu câlţi şi lemn, pregătindu-le să fie aprinse imediat ce se
trezea familia.
În timp ce lucrau, vorbeau cu voce joasă. Familia lui Fan făcuse febră, în urmă
cu şase ani, şi ea era singurul supravieţuitor. Îi spusese lui Kit că era foarte
norocoasă să aibă slujba aceea. Avea mâncare şi haine şi un loc în care să
doarmă. Nu ştia ce s-ar fi întâmplat cu ea altfel.
După ce i auzise povestea, Kit nu-şi mai plângea de milă atât de mult. Până la
urmă, cl încă avea o mamă.
După ce terminară cu vetrele, porniră pe coridorul cu dormitoarele, adunând
cizmele, pe care le duseră înapoi în jos, pe scări, până în camera pentru încălţări.
Trebuiau să cureţe noroiul, să aplice grăsime amestecată cu negru de fum şi să
lustruiască pielea până când strălucea. Braţele lui Kit deveniră rapid incapabile
să suporte efortul, dar Fan îi arătase o modalitate uşoară să obţină luciul:
scuipând pe cizme. Oricum, braţele lui erau mult mai slabe decât ale ei şi, de
obicei, ea termina şi treaba lui.
Când familia cobora pentru micul-dejun, se puteau duce în dormitoare. Fiecare
avea câte o vatră şi o oală de noapte cu capac. Mai întâi, curăţau grătarul şi
pregăteau focul, la fel cum făcuseră în camerele de la parter, apoi Kit ducea jos
oalele de noapte, le vărsa la spălător, le spăla şi le aducea înapoi în dormitoare, în
timp ce Fan făcea paturile şi le aranja. Apoi se mutau la următorul dormitor.
În ziua aceea nu reuşiră să-şi termine treaba.
Necazul apăru în camera lui Will. El era ultimul care se trezea, aşa că lăsaseră
camera lui la sfârşit. Lucrau rapid de când Kit începuse să se obişnuiască cu
treaba şi de obicei terminau înainte ca Will să urce înapoi la etaj.
Dar nu si în ziua aceea.
 Fan freca fierăria şi Kit tocmai luase oala din cameră când intră Will. Era
îmbrăcat de călărie, cu cravaşa în mână, şi, evident, îşi uitase pălăria, pe care şi-o
luă din dulap.
Apoi îi observă şi scoase un sunet de surprindere, aproape de parcă ar fi fost
speriat.
După un moment, îşi reveni şi strigă:
— Ce căutaţi voi doi aici?
Ştia foarte bine ce făceau, dar era furios pentru că fusese surprins.
Ei erau atât de speriaţi, încât Fan răsturnă sticla cu grafit, pătând covorul, iar
Kit scăpă oala de noapte, vărsându-i conţinutul. Se holbă îngrozit la mizeria pe
care o făcuse, o baltă albă cu trei rahaţi maro în mijloc.
— Idioţilor! mugi Will.
Când era furios, ochii îi ieşeau atât de mult din orbite, încât arătau de parcă ar fi
fost pe punctul să explodeze. Îl apucă pe Kit de braţ şi îl lovi peste fund cu
cravaşa. Kit urlă de durere şi se zbătu, încercând să scape, dar Will era mult prea
puternic.
Apoi îl lovi din nou şi Kit scânci de disperare.
— Lasă-l în pace! scrâşni Fan şi se aruncă spre Will. Acesta îl trânti pe Kit la
podea şi o apucă pe Fan.
— O, vrei şi tu câteva? spuse el, iar Kit auzi şfichiuitul biciului şi pocnitura,
când o lovi.
Se ridică în picioare şi îl văzu pe Will smulgându-i rochia lui Fan şi începând
să-i biciuiască fundul gol.
Kit îşi dorea să o apere pe Fan cu tot atâta vitejie pe cât îl apărase ea, dar era
prea speriat şi nu putea face altceva decât să plângă.
O voce nouă rosti:
— Ce naiba se întâmplă aici? Will, ce naiba crezi că faci?
Era fratele lui Will, Roger. Will încetă să o mai bată pe Fan şi se întoarse spre
el.
— Nu te băga în treaba asta.
— Lasă copiii în pace, bou mare şi tâmpit! rosti Roger.
— Dacă nu ai grijă, te biciuiesc şi pe tine.
Roger nu părea înspăimântat, deşi era mic şi slab, în timp ce Will era mare şi
puternic.
— Ai putea încerca, spuse el zâmbind. Cel puţin, ar fi mai drept decât ce faci
acum. Îţi place să biciuieşti fundul fetiţelor?
— Eşti un prost nenorocit!
Deşi se certau, Kit îl vedea pe Will calmându-se. Se simţi extrem de
recunoscător faţă de Roger pentru că-i salvase pe el şi pe Fan. Will ar fi putut să-
i omoare pe amândoi.
Roger i se adresă lui Will:
 — Nu înţeleg de ce îi baţi pe amărâţii ăştia doi, cu toată puterea ta. Sunt doar
copii…
— Copiii trebuie să fie pedepsiţi, toată lumea spune asta. Asta îi face să fie
ascultători. Fetele au nevoie cel mai mult – le transformă în soţii respectabile,
care-şi venerează bărbaţii.
— Nu ştii nimic despre neveste, idiotule. Hai să luăm micul-dejun – s-ar putea
să-ţi îmbunătăţească starea de spirit,
Will privi spre Kit şi Fan, iar Kit se cutremură de frică; dar Will nu spuse decât
atât:
— Curăţaţi mizeria asta sau vă bat din nou! Cu voci îngrozite, amândoi rostiră:
— Da, domnule Riddick. Will ieşi şi Roger îl urmă.
Kit alergă la Fan şi îşi îngropa faţa în rochia ei, tremurând. Ha îşi puse braţele
în jurul lui şi îl îmbrăţişă.
— Nu contează, nu contează, spuse ea. Durerea o să treacă într-un minut. El
încercă să fie curajos.
— Cred că deja este mai bine.
Ea îi dădu drumul din îmbrăţişare.
— Haide, atunci, spuse ea. Hai să curăţăm!
*
Duminică după-amiază se întâlni cu mama lui.
După ce se încheia cina familiei Riddick şi totul era strâns, servitorii erau liberi
până la ora de culcare. Ma îl aştepta, ca de obicei, la uşa din spate a conacului. El
se aruncă în braţele ei şi o strânse cu înflăcărare, îngropându-şi capul în pieptul
ei moale. Apoi îi luă mâna şi porniră să se plimbe prin sat.
Când ajunseră acasă, se aşezară la roata de tors, ca în vremurile trecute, doar ei
doi. El îi dădea turtele de lână dărăcită şi ea le introducea în mecanism, în timp
ce învârtea roata. Pe podea se aflau fuse cu fir tors şi Kit spuse:
— Ai făcut o mulţime, Amos va fi încântat.
— Povesteşte-mi ce-ai mai făcut, îi spuse ea.
În timp ce lucrau, el îi povesti despre tot ce se întâmplase în cursul săptămânii:
treburile pe care le făcuse, mâncarea pe care o mâncase, momentele în care
fusese fericit şi cele în care fusese speriat. Ea se supără atât de tare din cauza lui
Will Riddick, încât Kit începu rapid să-i povestească despre Fan şi despre cât de
amabilă era. El o iubea, îi spuse el, iar când aveau să fie mari, voia să se însoare
cu ea.
Ma zâmbi.
— Vom vedea, îi spuse ea. Obişnuiai să spui că te vei însura cu mine.
— Asta este o prostie. Nu te poţi căsători cu mama ta. Toată lumea ştie asta.
— Tu nu ştiai pe vremea când aveai trei ani.
Faptul că vorbea cu ea duminicile îl făcea să se simtă mai bine în restul
săptămânii. Îl ura pe Will, dar cei mai mulţi oameni din casă nu erau nici
amabili, nici cruzi, iar Roger şi Fan erau de partea sa. Pe Roger îl venera.
În timp ce-i povesti lui Ma cum curăţa şi lustruia, se simţi ca un adult, mai ales
atunci când ea îi spuse:
— Vai, dar eşti un adevărat bărbat!
După-amiaza zbură foarte repede. Ma avea de obicei o mică trataţie pentru el: o
felie de şuncă, o cană de lapte proaspăt, o portocală. În ziua aceea îi dădu o
bucată de pâine prăjită cu miere.
Gustul acesteia îi rămase în gură în timp ce se întorceau la conac, seara, în timp
ce se apropiau, înţelese că n-avea s-o mai vadă pe mama lui pentru încă o
săptămână şi începu să plângă.
— Haide, acum, îi spuse ea. Ai aproape şapte ani. Trebuie să te porţi ca un
bărbat, pentru că asta eşti.
El facu un efort uriaş, dar lacrimile continuau să îi curgă.
La uşa din spate se agăţă de ea. Ma îl îmbrăţişă preţ de un moment lung, apoi se
desprinse din braţele lui, îl împinse prin uşă şi o închise în urma lui.
*
În dimineţile de luni, treaba lui Kit era să cureţe şi să lustruiască şeile şi
celelalte echipamente de călărie. Unele dintre acestea se murdăreau în timp ce
erau folosite şi toate trebuiau frecate cu untură, pentru ca pielea să se menţină
suplă şi impermeabilă. Kit făcea această treabă în spălătorie, în timp ce Fan
mătura covoarele la etaj. Şeiţe erau grele, iar Kit trebuia să le care una câte una
prin curtea grajdului.
Nu-i plăceau caii. Aceştia îl speriau. Pe părinţii săi riu-i văzuse niciodată
călărind un cal.
Moşierul şi fiii săi aveau în grajd zece animale. Moşierul Riddick se deplasa
într-o cabrioletă, o căruţă cu două roţi, cu acoperiş de pânză, trasă de un ponei
solid. Atât parohul George, cât şi domnul Roger aveau caii lor, o iapă mare
pentru paroh şi un armăsar cu picior uşor pentru Roger. Will prefera caii de
vânătoare masivi şi rapizi şi avea doi, unul dintre ei achiziţionat recent, un
armăsar întunecat, numit Steel2. Mai existau şi patru cai de tras la căruţă.
Kit avea în mâini o legătură de hamuri din piele când păşi în curte şi-l văzu pe
Steel stând lângă scara de încălecat. Un valet bătrân, numit Nobby, ţinea frâul ca
să menţină animalul nemişcat. Era o sarcină dificilă: calul se împotrivea,
scuturând din cap de parcă ar fi vrut să arunce frâul. Avea ochii mari, dinţii
dezveliţi şi urechile date pe spate. Coada lui biciuia aerul rapid, iar picioarele din
faţă îi erau încordate, de parcă ar fi vrut să sară înainte.
Kit traversă curtea, ocolind larg animalul.
Will se afla pe scara de încălecat cu un picior în scări şi cu frâul în mâini, gata
2
Oţel
să încalece, iar Roger îl privea.
— Eu l-aş conduce pe pajişte, la pas mic, pentru câteva minute, ca sâ-l calmez,
spuse Roger. Este într-o dispoziţie proastă.
— Prostii, spuse Will, e doar foarte vioi. Vrea să fie călărit în forţă preţ de o
jumătate de oră. Asta o să-l calmeze. Îşi aruncă piciorul peste spinarea calului şi
adăugă: Deschide poarta, Nobby!
De îndată ce Nobby dădu drumul frâului, Steel începu să păşească nervos în
lateral. Will trase de frâu, strigând:
— Stai locului, diavole!
Calul îi ignoră ordinele şi păşi în spate. Dintr-odată, calul ajunse lângă Kit.
— Ai grijă, Kit! strigă Roger. Îngrozit, Kit îngheţă.
Trăgând de frâie, Will aruncă o privire peste umăr, în spate, şi strigă:
— Dă-te dracului din drum, băiat stupid!
Kit se întoarse, facu doi paşi şi alunecă pe o grămadă de bălegar, scăpând
hamurile şi căzând la pământ. Îl văzu pe Roger alergând spre el, dar picioarele
din spate ale lui Steel erau mai aproape. Will ţipa incoerent şi lovea cu cravaşa,
iar Nobby încerca să apuce frâul, dar calul continua să se apropie.
Cu Steel aproape deasupra lui, Kit se ridică în coate şi în genunchi. Apoi văzu
piciorul lui Steel zburând spre el. Potcoava de fier îl lovi pe Kit în cap.
Urmă o durere îngrozitoare, apoi leşină.
*
Următorul lucru de care deveni conştient fu o durere de cap agonizantă. Nimic,
în scurta lui viaţă, nu-l duruse atât de tare. În acelaşi timp, auzi o voce
bărbătească rostind:
— Băiatul e norocos că e în viaţă.
Când începu să scâncească din cauza durerii, aceeaşi voce spuse:
— Îşi vine în fire.
Kit deschise ochii şi îl văzu pe Alee Pollock, chirurgul, în haina iui uzată şi
neagră, cu coadă.
— Mă doare capul, suspină Kit.
— Ridică-te în fund şi bea asta, spuse Alee. Este Godfrey s Cordial. Conţine
laudanum, care-ţi va ameliora durerea.
Un alt bărbat se apropie de pat şi Kit recunoscu părul blond şi faţa roz a lui
Roger, care-i puse braţul pe după umeri şi, cu blândeţe, îl ridică în şezut.
Mişcarea îi accentua şi mai mult durerea de cap.
Alee îi duse o cană la gură, spunând:
— Ai grijă să nu verşi din ea – laudanumul este scump.
Kit bău. El nu ştia ce este laudanumul, dar băutura părea să fie lapte cald. Poate
că Alee pusese ceva în ea, ca zahărul în ceai.
— Întinde-te pe spate acum şi stai cât poţi de nemişcat.
 Kit facu ce i se spusese. Capul încă îl durea, dar se simţea mai calm şi se opri
din plâns.
— Ştii ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă Alee.
— Am scăpat toate hamurile! N-am vrut, îmi pare rău!
— Şi apoi, ce s-a întâmplat?
— Cred că m-a lovit Steel.
— E bine că-ţi aminteşti. Cum îţi mai simţi capul acum? Kit fu surprins să
constate că durerea de cap se redusese.
— Nu la fel de rău pe cât era.
— Este efectul băuturii pe care ţi-am dat-o.
— Voi avea necazuri pentru că am scăpat hamurile? Roger spuse:
— Nu, Kit. Nu vei avea necazuri. N-a fost vina ta.
— O, bine.
— Acum, ascultă-mă, spuse Alee. Aş vrea să îţi explic ceva.
— Da, domnule.
— Osul din capul tău se numeşte craniu. Cred că lovitura lui Steel a provocat în
el o mică crăpătură. Se va vindeca dacă vei putea să stai nemişcat în următoarele
şase săptămâni.
Şase săptămâni însemnau un timp atât de lung, încât Kit abia dacă se putea
imagina făcând asta.
— Fan îţi va aduce de mâncare, iar când ai nevoie să te uşurezi, îţi va aduce o
oală specială, pe care poţi să o foloseşti fară să te dai jos din pat.
Kit privi în jurul său pentru prima dată. Acela nu era dormitorul mohorât, din
pod, pe care îl împărţea de obicei cu Platts şi Cecil. Acolo, cearşafurile erau
cenuşii, iar pereţii erau vopsiţi în verde. Camera aceea avea tapet cu model floral,
iar cearşafurile erau albe,
— Unde mă aflu? spuse el.
— Acesta este dormitorul pentru oaspeţi, spuse Roger.
— La conac?
— Da.
— Pentru ce sunt aici?
— Pentru că ai fost rănit. Trebuie să stai nemişcat până când vei fi bine din nou.
Kit se simţea inconfortabil. Era tratat ca un oaspete. Se întreba ce credea despre
asta moşierul. Spuse temător:
— Dar trebuie să curăţ cizmele! Roger râse.
— Fanny o să facă asta.
— Fan nu poate să o facă. Are deja prea mult de lucru.
— Nu-ţi face griji, Kit, spuse Roger. Vom rezolva lucrurile şi Fanny va fi în
regulă.
Roger părea să creadă că era ceva amuzant în anxietatea lui Kit, aşa că băiatul
nu mai spuse nimic. Se gândi apoi la altceva.
 — Pot merge să-mi văd mama?
— Cu siguranţă, nu, răspunse Alee. Nicio mişcare inutilă.
— Dar mama ta poate veni să te vadă, adăugă Roger. Mă voi asigura de asta.
— Da, vă rog, spuse Kit. Chiar vreau să o văd, vă rog.
Capitolul 7
Amos visa că se afla într-o discuţie intensă, intimă, cu Jane Midwinter.
Capetele lor erau excitant de apropiate, vorbeau cu voce joasă, iar subiectul
conversaţiei lor era ceva deosebit de personal. Avea un sentiment cald, de
fericire. Apoi Rupe Underwood veni în spatele lui şi încercă să-i atragă atenţia.
Amos nu dorea să pună capăt acestui moment special cu Jane şi, la început, îl
ignoră pe Rupe, dar acesta îl scutură de umăr. Atunci ştiu că visa, dar îşi dorea
atât de tare ca visul să continue, încât încercă să ignore scuturatul. Nu funcţi-onă
şi părăsi visul cu tristeţea unui înger alungat care cade spre pământ
— Amos, trezeşte-te! auzi apoi vocea mamei lui.
Era încă întuneric. În mod normal, mama lui nu-l trezea dimineaţa, întotdeauna
se trezea la timp pentru orice ar fi avut de făcut şi de obicei părăsea casa în timp
ce ea încă era în pat. Şi, oricum, îşi aminti el, în ziua aceea era duminică.
Deschise ochii şi se ridică în şezut. Ea stătea în picioare lângă pat, cu o
lumânare, complet îmbrăcată.
— Cât e ceasul? întrebă el. Ea începu să plângă.
— Amos, dragul meu fiu, începu ea, tatăl tău a murit. Prima lui reacţie fu să se
îndoiască.
— Dar era bine aseară, la cină…
— Ştiu.
Ea îşi şterse nasul cu mâneca, ceva ce n-ar fi făcut niciodată în circumstanţe
normale. Asta îl convinse.
— Ce s-a întâmplat?
— M-am trezit, nu ştiu de ce. Poate că a făcut vreun zgomot… sau poate că, pur
şi simplu, am ştiut. Am vorbit cu el, dar nu mi-a răspuns. Am aprins lumânarea
de la capul patului ca să-l pot vedea. Era întins pe spate, cu ochii deschişi,
holbându-se spre tavan. Nu mai respira.
Pe Amos îl izbi înţelegerea faptului că a te trezi alături de un cadavru putea fi o
experienţă îngrozitoare.
— Sărmana mamă! zise el luându-i mâna. Ea dorea să-i spună întreaga poveste.
— Am chemat-o pe Ellen şi i-am spălat trupul.
Amos se gândi că trebuia să fi făcut asta în mare linişte; dar, oricum, el dormea
adânc.
— L-am înfăşurat într-un giulgiu şi i-am pus bănuţi pe pleoape ca să-i închidă
ochii. Apoi m-am spălat şi m-am îmbrăcat. Şi am venit să-ţi spun şi ţie.
 Amos îşi aruncă păturile de pe el şi se ridică în picioare, în cămaşă de noapte.
— Vreau să-l văd.
Ea aprobă din cap, de parcă ar fi fost de aşteptat.
Traversară împreună casa până la dormitorul părinţilor.
Tatăl lui era întins pe patul cu patru coloane, cu capul pe o pernă albă,
imaculată, cu părul pieptănat, cu trupul acoperit de o pătură care-l învelea strâns,
mai îngrijit în moarte decât fusese în viaţă. Amos auzise oamenii spunând despre
câte un cadavru că arăta atât de bine, încât părea să fie încă în viaţă, dar nu era
cazul acum. Tatăl lui era dus şi Amos privea o formă goală, iar acest lucru era
cumva îngrozitor de evident. Amos n-ar fi putut să spună ce anume era cu faţa
lui, de îi lăsa această impresie, dar nu exista loc de îndoieli. Moartea era
inconfundabilă.
Fu cuprins de un sentiment de tristeţe atât de puternic, încât izbucni în plâns.
Suspinând puternic, vărsă un potop de lacrimi. În acelaşi timp, o parte a minţii
lui se întreba de ce se simţea aşa. Tatăl lui fusese aspru şi lipsit de generozitate
cu el, tratându-l ca pe un cal de tras la căruţă, ca pe un animal de povară, valoros
doar pentru utilitatea lui. Şi totuşi era îndurerat, plângând incontrolabil. Îşi şterse
faţa în mod repetat, dar lacrimile continuau să-i curgă.
Când furtuna se potoli, în sfârşit, mama lui spuse:
— Acum, îmbracă-te şi vino la bucătărie pentru o ceaşcă de ceai. Sunt multe de
făcut, iar lucrul acesta ne va ajuta să suportăm pierderea.
El încuviinţă din cap şi se lăsă condus afară din cameră. Întors în propriul său
dormitor, începu să se îmbrace. Fără să se gândească prea mult, începu să-şi
pună hainele de fiecare zi, apoi trebui să şi le scoată şi să înceapă din nou. Alese
o haină gri-închis, cu vestă şi guler negru. Rutina de a lega şireturi şi de a încheia
nasturii îl calmă, astfel că, în momentul în care îşi facu apariţia în bucătărie,
controlul îi revenise.
Se aşeză la masă. Mama lui îi dădu o ceaşcă de ceai şi îi spuse:
— Trebuie să ne gândim la înmormântare. Mi-ar plăcea ca slujba să aibă loc la
catedrală. Tatăl tău a fost o persoană importantă în Kingsbridge, merită asta.
— Să-l întreb pe episcop?
— Dacă vrei…
— Desigur.
Ellen aşeză în faţa lui Amos o farfurie cu pâine prăjită unsă cu unt. El nu se
gândise că ar putea să mănânce ceva, dar mirosul îl facu să-i lase gura apă. Luă o
felie şi o mâncă repede, apoi spuse:
— Ce facem cu priveghiul?
— Ellen se poate ocupa de asta.
— Poate cu puţin ajutor suplimentar, adăugă Ellen.
— Dar voi avea nevoie de nişte bani din seif, spuse mama lui.
— Mă voi ocupa de asta, zise Amos. Ştiu unde este cheia. Mai mâncă o felie de
pâine prăjită.
Zâmbind vag, ea spuse:
— Acum sunt banii tăi, presupun. La fel şi afacerea.
— Întrucât am doar nouăsprezece ani, îmi închipui că sunt ale tale, cel puţin
până împlinesc douăzeci şi unu de ani.
Ea ridică din umeri.
— Tu eşti bărbatul în casă.
Chiar era – mai curând decât se aşteptase. Fusese multă vreme nerăbdător să
preia conducerea, dar acum nu simţea nicio emoţie şi nicio satisfacţie. Mai
degrabă era intimidat de perspectiva de a conduce întreprinderea fără să
beneficieze de cunoştinţele şi experienţa tatălui său.
Se întinse după o altă felie de pâine prăjită, dar se terminase.
Afară apăreau zorii. Mama sa spuse:
— Ellen, dă ocol casei şi asigură-te că toate perdelele sunt trase. Va fi un semn
pentru trecători că în casă a avut loc un deces. Eu voi acoperi oglinzile, spuse ea.
Şi acesta era un obicei, deşi Amos nu înţelegea de ce.
— Trebuie să începem să le spunem oamenilor, zise el. Se gândea la primar şi
la editorul de la Kingsbridge Gazette. Probabil că ar trebui să merg acum să
vorbesc cu episcopul, dacă nu e prea devreme.
— El va considera un gest de politeţe faptul că a fost informat primul, spuse
mama lui. Este sensibil la genul acesta de lucruri.
Amos îşi puse o pelerină şi ieşi afară în dimineaţa rece de duminică. Casa
tatălui său – acum, casa lui – se afla pe High Street. Merse până la intersecţia
dintre High Street şi Main Street, centrul comercial al oraşului, cu cele patru
colţuri ale sale, ocupate de piaţa de lână, Sala Breslelor, sala de întruniri şi teatrul
din Kingsbridge. Acolo coti pe Main Street şi merse în jos, pe lângă catedrală.
Cimitirul acesteia se afla pe latura de nord. În curând, trupul tatălui său avea să
zacă acolo, dar sufletul lui se afla deja în Rai.
Palatul episcopului, aflat peste drum de Bell Inn, era o clădire măreaţă, cu
ferestre înalte şi un portal elaborat, toate construite din piatră de la cariera care îi
aprovizionase pe constructorii catedralei. Amos o recunoscu pe menajera de
vârstă mijlocie, Linda Mason, care îl conduse în sala mare.
— Bună dimineaţa, Linda, trebuie să-l văd pe episcop.
— Se odihneşte după slujba de dimineaţă, spuse ea. Pot să-i transmit despre ce
e vorba?
— Tatăl meu a murit în cursul nopţii.
— O! Amos, îmi pare rău.
— Mulţumesc.
— Îi voi comunica episcopului că eşti aici. Ia loc lângă foc.
El îşi trase un scaun în apropierea focului şi aruncă o privire în jurul său, în
sală. Era decorată cu gust, în culori deschise, cu nenumărate picturi care înfăţişau
peisaje. Nu existau imagini religioase, probabil pentru că acestea aduceau puţin a
catolicism.
Un minut mai târziu, apăru fiica episcopului, Elsie. Amos zâmbi, încântat să o
vadă. Era o fată deşteaptă şi voluntară şi plănuiau împreună şcoala de duminică.
Îi plăcea de ea, deşi nu avea alura irezistibilă a lui Jane Midwinter. Elsie era
destul de comună, având gura şi nasul prea mari, dar – după cum remarcă acum –
zâmbetul ei era încântător.
— Bună dimineaţa, domnule Barrowfield, ce cauţi aici? îl întrebă ea.
— Am venit să-l întâlnesc pe episcop. Tatăl meu a murit, în semn de simpatie,
ea îi strânse braţul.
— Ce trist pentru tine… Şi pentru mama ta. El încuviinţă din cap.
— Au fost căsătoriţi timp de douăzeci de ani.
— Cu cât petreci mai mult timp împreună, cu atât mai rău trebuie să fie.
— Presupun că da. Nu te-am văzut de câteva zile. Ce noutăţi ai despre şcoala de
duminică?
— Oamenii par să creadă că voi fi doar eu, într-o cameră mică, învăţând
doisprezece copii să citească. Vreau să fac mai mult de atât – să am mai mulţi
copii, poate o sută, şi să-i învăţ şi să scrie, şi să socotească. Şi trebuie să le
oferim o trataţie ca să-i atragem – poate nişte prăjituri la final.
— Sunt de acord. Când putem începe?
— Nu ştiu cu precizie, dar în curând. Iată că vine tatăl meu. Episcopul cobora
pe scara mare, în ţinută completă de duminică. Elsie spuse:
— Tată, Amos Barrowfield este aici. Tatăl lui, Obadiah, a murit.
— Mi-a spus Mason. Episcopul îi strânse mâna lui Amos. O zi tristă pentru
tine, domnule Barrowfield, spuse el cu o voce răsunătoare, de parcă predica. Dar
putem să ne consolăm unul pe altul conştientizând faptul că tatăl tău este acum
cu Hristos, ceea ce este mult mai bine, după cum ne spune apostolul Pavel.
— Mulţumesc, Eminenţa Voastră, răspunse Amos. Mama mea dorea ca să fiţi
prima persoană care află.
— Ce atent din partea ei!
— Şi m-a rugat să vă întreb dacă serviciul funerar poate să fie ţinut la catedrală.
— Aşa cred. Un consilier municipal – şi om care venea regulat la biserică – are
dreptul la aşa ceva. Trebuie să verific cu confraţii mei clerici, dar nu întrevăd
nicio problemă.
— Mama mea se va simţi mult consolată.
— Bine. Şi acum, trebuie să conduc rugăciunile casei. Vino, Elsie. Episcopul şi
fiica lui intrară în sufragerie, iar Amos se descurcă să iasă singur pe uşa din faţă.
*
Două zile mai târziu, împreună cu cinci ţesători, toţi purtând pălării negre,
Amos însoţi sicriul de acasă, de-a lungul High Street şi apoi în jos pe Main
Street, până la catedrală, unde îl aşezară cu toţii pe nişte capre înălţate în faţa
altarului.
Amos fu surprins de mulţimea din navă. Veniseră mai mult de o sută de
oameni, poate chiar două sute. Jane se afla printre ei, ceea ce-i făcea plăcere.
Amos avea sentimente amestecate în legătură cu catedrala. Metodiştilor le
displăcea pompa bisericii tradiţionale, robele şi ornamentele incrustate cu pietre
preţioase; ei preferau să ţină slujbele într-o cameră simplă, cu decora-ţiuni
elementare. Atenţia era îndreptată către ceea ce se întâmplă în mintea
credinciosului. În ciuda acestui lucru, Amos se simţea întotdeauna impresionat
de stâlpii măreţi ai catedralei şi de bolţile sale plutitoare. Singurul lucru care-i
displăcea cu adevărat la Biserica Angliei era atitudinea sa dogmatică. Clerul
considera că el ar fi trebuit să creadă ceea ce i se spunea să creadă, în timp ce
metodiştii îi respectau dreptul de a avea propria părere.
Biserica avea aceeaşi atitudine ca şi tatăl lui, care zăcea acum în coşciug.
În sfârşit, se eliberase de tirania tatălui său, se gândea el în timp ce începea
slujba, dar această libertate îi aducea şi anxietate. Trebuia să se afle la
Kingsbridge ca să discute cu clienţii şi să cumpere lână, prin urmare avea nevoie
de cineva care să-i preia turele. Plănuia să facă stocuri de materiale, astfel încât
să nu fie dezechilibrat de eventuale crize, dar ăsta nu era un lucru simplu, pentru
că trebuia să cumpere când preţurile aveau să fie scăzute. Ar fi vrut să-şi extindă
afacerea, dar nu ştia unde ar fi putut să găsească mai mulţi meşteşugari, mai ales
torcători. „Am nevoie de ajutor, se gândi el, mai ales acum, când bătrânul nu mai
este. Nu mă aşteptam la asta.”
Era atât de absorbit de îngrijorările sale, încât sfârşitul slujbei îl surprinse şi avu
nevoie de un moment ca să înţeleagă că trebuia să ridice sicriul.
Îl purtară pe Obadiah în lungul navei, îl scoaseră prin marea uşă de vest şi
ocoliră spre latura nordică a bisericii, unde se afla cimitirul. Continuară pe lângă
mormântul monumental al abatelui Philip, călugărul al cărui nume era legat de
construcţia catedralei, în urmă cu mai bine de şase sute de ani. Apoi se opriră la
un mormânt proaspăt săpat.
Vederea gropii adânci şi a mormanului de pământ afânat care se înălţa alături îl
şocă profund pe Amos. Nu era nimic neobişnuit sau neaşteptat în această
privelişte; ceea ce-l şoca era gândul că trupul tatălui său avea să zacă în groapa
aceea rece şi noroioasă, până în ziua Judecăţii de Apoi.
Fără nicio altă rugăciune, coborâră coşciugul în mormânt.
Amos luă o mână de pământ din morman. Preţ de un moment, rămase în
picioare la marginea gropii, privind în jos, şocat de sumbra finalitate a ceea ce
era pe cale să facă. Apoi împrăştie peste coşciug pământul pe care-l ţinea în
mână. Când se termină totul, se întoarse.
Mama lui, suspinând zgomotos, facu acelaşi lucru, apucând o mână de pământ
şi aruncând-o peste coşciug. Apoi se îndepărtă nesigură. În timp ce alţi
participanţi la înmormântare stăteau la coadă aşteptând să le vină rândul, mama îl
apucă pe Amos de braţ şi îi spuse:
— Du-mă acasă.
Ellen pregătise casa pentru o mare adunare. Pe hol se afla un butoi de bere,
împreună cu zeci de căni de lut, iar masa din sufragerie era acoperită de platouri
cu prăjituri, tarte, plăcinte cu brânză şi pâine îndulcită cu melasă. La etaj, salonul
fusese pregătit pentru cei mai importanţi oaspeţi, iar acolo existau sherry, vin de
Madeira şi un vin roşu, alături de cele mai rafinate gustări: pateuri de vânat,
peşte sărat, plăcintă de iepure şi creveţi.
Văzând toate acestea, mama lui încercă să se adune. Îşi scoase paltonul şi se
apucă să aşeze totul astfel încât să arate perfect. Amos se pregăti să întâmpine
oaspeţii, iar după vreo două minute, începură să sosească primii. Strângea mâini,
le mulţumea oamenilor pentru condoleanţe, îi îndemna pe oaspeţii obişnuiţi să se
servească singuri cu bere şi îi dirija pe musafirii speciali la etaj, inclusiv pe
canonicul Midwinter şi pe Jane. Începea să se simtă ca un ţesător, repetând
aceleaşi acţiuni iar şi iar, până când deveniră toate simple automatisme.
Toată lumea vorbea despre Franţa. Revoluţionarii îl decapitaseră pe regele
Ludovic al XVI-lea şi apoi declaraseră război Angliei. Spade le spuse că cea mai
mare parte a armatei regulate britanice se afla fie în India, fie în Caraibe. Miliţia
din Shiring făcea, de acum, exerciţii în teren în fiecare zi, în împrejurimile
oraşului Kingsbridge.
Amos era dornic să discute cu Jane şi, când oaspeţii începură să plece, o căută.
Se gândea că ea ar fi putut să îl ia ceva mai în serios acum, când era proprietarul
unei afaceri. Era o fire practică, ceea ce reprezenta un lucru bun la o nevastă, îşi
spunea el, chiar dacă nu era foarte romantic.
Se duse la etaj şi o găsi pe palier. Rochia ei era confecţionată dintr-un flanel
negru, lucios, care era surprinzător de strălucitor alături de părul ei negru.
— Te-am visat, îi spuse el încet, pentru ca ceilalţi să nu-l poată auzi. Ea îl privi
cu ochii aceia gri şi, ca întotdeauna, el se simţi neajutorat.
— Un vis frumos, întrebă ea. Sau un coşmar?
— A fost foarte frumos. Doream să nu se mai termine. Ea deschise ochii larg,
având pe faţă o expresie uluită.
— Sper că te-ai comportat respectabil în visul acela.
— O, da. Doar stăteam de vorbă, aşa cum facem acum, dar era… nu ştiu.
Perfect.
— Despre ce discutam?
— Nu sunt sigur, dar părea să fie despre ceva la care ţineam amândoi.
— Îmi închipui… Ea ridică din umeri. Cum s-a terminat?
— M-am trezit.
— Asta-i problema cu visele.
La fel ca întotdeauna când era cu ea, îşi dorea să nu fi vorbit, ca să se poată
concentra să o privească. Ea nu trebuia să facă nimic: îl vrăjise fară să încerce.
— Lumea mea s-a întors cu fundul în sus de când am vorbit ultima dată cu tine,
îi spuse el.
— Îmi pare foarte rău pentru tatăl tău.
— Deşi ne-am certat destul de mult în ultimul an, sunt surprins de cât de trist
mă simt pentru că l-am pierdut.
— Aşa se întâmplă cu cei din familie. Chiar dacă-i urăşti, tot îi iubeşti. El se
gândi că era o remarcă înţeleaptă, în genul celor pe care le-ar fi spus tatăl ei.
Nu ştia cum să pună întrebarea pe care ar fi vrut să i-o adreseze. Se decise să
treacă direct la subiect.
— Ai vrea să ieşi cu mine?
— Deja m-ai întrebat asta, spuse ea. Iar eu ţi-am răspuns.
Era descurajant, dar, pe de altă parte, nu era chiar o respingere directă.
— Mă gândeam că este posibil să te fi răzgândit, îi spuse el.
— De ce să mă fi răzgândit?
— Pentru că nu mai sunt un băiat care nu are nimic de oferit în afară de
speranţe.
Ea se agită.
— Dar eşti.
— Nu, zise el scuturând din cap; Deţin o afacere profitabilă. Şi am o casă. Aş
putea să mă însor şi mâine.
— Dar afacerea ta a acumulat datorii mari.
El nu se aştepta la asta. Făcu un pas în spate, de parcă fusese ameninţat.
— Datorii? Nu, nu-i adevărat.
— Tatăl meu spune că este.
Amos era uluit. Canonicul Midwinter nu răspândea bârfe aiurea.
— Cum aşa? zise el. Cât de multe? Către cine?
— Nu ştiai?
— Încă nu ştiu.
— Nu pot să-ţi spun de ce şi nici nu ştiu câţi bani au fost împrumutaţi, dar ştiu
cui îi eşti dator: consilierului Hornbeam.
Amos era nedumerit. Îl cunoştea pe Hornbeam, desigur; toată lumea îl cunoştea.
Acesta venise la priveghi şi Amos îl văzuse discutând cu prietenul lui, Humphrey
Frogmore, cu un minut în urmă. Hornbeam venise la Kingsbridge în urmă cu
cincisprezece ani. Cumpărase afacerea cu haine care-i aparţinuse socrului
canonicului Midwinter, consilierul Drinkwater, şi o transformase în cea mai
mare întreprindere din oraş. Obadiah îl respectase ca pe un om de afaceri
priceput, dar fără să-l placă prea mult.
— De ce ar fi împrumutat tatăl meu bani de la el? De la oricine?
— Nu ştiu.
Amos privi în jur, căutând cu privirea un bărbat înalt, agitat, îmbrăcat în haine
sobre, dar scumpe, cu o perucă de un şaten-deschis, cârlionţată, singura concesie
pe care o făcea vanităţii sale.
— A fost aici, dar sunt sigură că a plecat deja, spuse Jane.
— Mă duc după el.
— Amos, aşteaptă!
— De ce?
— Pentru că nu este un om amabil. Când vei discuta cu el despre asta, ar trebui
să fii înarmat cu toate informaţiile.
Amos se forţă să rămână nemişcat şi să gândească.
— Ai perfectă dreptate, spuse el după un moment. Mulţumesc.
— Aşteaptă până după plecarea tuturor oaspeţilor. Ajut-o pe mama ta să pună
casa în ordine. Află adevărul despre finanţele tale. Şi, pe urmă, du-te să discuţi
cu Hornbeam.
— Este exact ceea ce am să fac, spuse Amos.
Jane plecă împreună cu tatăl ei, dar unii dintre oaspeţi mai zăboviră,
împiedicându-l pe Amos să facă ceea ce avea nevoie urgentă să facă. Un grup de
la parter părea hotărât să rămână până când butoiul se golea. Mama lui Amos şi
Ellen începură să cureţe locul în jurul lor, îndepărtând vesela folosită şi mâncarea
rămasă. Apoi, în sfârşit, Amos le ceru politicos ultimilor străini să meargă acasă.
După aceea se duse în birou.
În cele două zile care trecuseră de la moartea tatălui său, fusese prea ocupat cu
pregătirile pentru înmormântare ca să se uite în registre. Acum îşi dorea să-şi fi
făcut timp pentru asta.
Biroul îi era la fel de familiar ca orice altă parte a casei, dar acum îşi dădea
seama că nu ştia unde să găsească lucrurile importante. Existau facturi şi chitanţe
în sertare, dar şi în cutii aşezate pe jos. Un jurnal conţinea nume şi adrese din
Kingsbridge şi din alte părţi, fară să indice dacă persoanele respective erau
clienţi, furnizori sau orice altceva. Într-un dulap se aflau câteva registre grele,
unele aşezate în picioare şi altele culcate, toate fară titluri. De câte ori îi adresase
tatălui său întrebări despre bani, i se răspunsese că nu trebuia să-şi bată capul cu
asta până când nu împlinea douăzeci şi unu de ani.
Începu cu registrele, alegând unul la întâmplare. Nu era dificil de înţeles.
Prezenta banii primiţi şi banii plătiţi zi de zi, precum şi totalurile de la sfârşitul
fiecărei luni. În cele mai multe luni, chitanţele de încasări depăşeau cheltuielile,
aşa că se realiza un profit. Ocazional, existau şi pierderi, întorcând prima pagină,
observă că era datată în urmă cu şase ani.
Găsi apoi registrul cel mai recent. Verificând totalurile lunare, observă că
chitanţele de încasări totalizau, de obicei, mai puţin decât costurile. Se încruntă.
Cum era posibil un asemenea lucru? Căută în urmă, în ultimii doi ani, şi
descoperi că pierderile crescuseră treptat. Dar existau câteva chitanţe cu o
valoare mare, care fuseseră etichetate misterios: „Din contul H”. Acestea
prezentau sume rotunde – zece lire, cincisprezece lire, douăzeci de lire –, dar
fiecare dintre ele echilibra, aproximativ, deficitul din cele câteva luni anterioare.
Şi mai erau mici sume regulate marcate ca: „Int. 5%”.
Se creiona treptat o imagine şi aceasta era, într-adevăr, îngrijorătoare.
Având o presimţire sumbră, întoarse pagina din spate şi descoperi o coloană
scurtă, cu titlul: „Contul H”. Începea în urmă cu optsprezece luni. Fiecare intrare
corespundea unei intrări din înregistrările lunare. Cele mai multe dintre numerele
de pe pagina din spate erau negative.
Amos era îngrozit.
Tatăl lui pierduse bani timp de doi ani. Se împrumutase ca să-şi acopere
pierderile. Două intrări pozitive pe pagina din spate demonstrau că plătise o parte
din banii datoraţi, dar fusese obligat, curând, să se împrumute din nou.
„Int.” însemna dobândă şi „H.” trebuia să fie Hornbeam. Jane avusese dreptate.
Totalul scris la baza paginii din spate era de o sută patru lire, treisprezece şilingi
şi opt pence.
Amos era devastat. Crezuse că moştenise o afacere viabilă, dar se trezise cu o
datorie masivă. O sută de lire era preţul de achiziţie al unei case bune în
Kingsbridge.
Trebuia să plătească tot ce datora. Pentru Amos, era rău şi ruşinos să datoreze
bani şi să nu-i plătească înapoi. Cu greu ar fi putut trăi cu el însuşi dacă devenea
genul acela de persoană.
Dacă putea să transforme pierderile într-un profit modest de o liră pe lună, tot i-
ar fi trebuit aproape nouă ani ca să-şi plătească datoria – şi asta s-ar fi putut
întâmpla fară să cumpere mâncare pentru el şi mama lui.
Asta explica răutatea şi discreţia exagerată a tatălui său din ultimii ani. Obadiah
îşi ţinea ascunse pierderile – poate în speranţa că putea răsturna cursul afacerii,
deşi părea să fi făcut prea puţin în acest sens. Sau poate că boala, care se arătase
sub forma unei respiraţii tot mai îngreunate, îi afectase cumva şi mintea.
Amos avea să afle mai multe de la Hornbeam. Dar nu putea să-i adreseze, pur şi
simplu, întrebări. Avea nevoie să-l asigure că datoria urma să fie plătită cât se
putea de repede. Pe Hornbeam trebuia să-l impresioneze hotărârea lui.
Şi nu trebuia să-şi facă griji doar pentru Hornbeam. Probabil că şi alţi oameni
de afaceri din Kingsbridge aveau să stea cu ochii pe el. Cunoscându-l pe tatăl lui
şi văzând că Amos se dovedise un asistent competent, aveau să îl privească toţi
cu amabilitate, cel puţin la început. Dar dacă el începea prin a da faliment,
prietenia lor s-ar fi diluat. Era important ca toată lumea să afle cât de intens
muncea Amos ca să plătească datoriile tatălui său.
Avea să fie Hornbeam înţelegător, în ciuda atitudinii sale severe? Încercase să-l
ajute pe Obadiah să facă faţă dificultăţilor afacerii, ceea ce era un semn bun –
deşi îi pretinsese dobândă, desigur. Şi el îl cunoştea pe Amos încă din copilărie,
ceea ce trebuia să conteze cumva.
 Înarmat cu aceste gânduri optimiste, Amos părăsi biroul pe uşa dinspre stradă şi
se îndreptă spre reşedinţa lui Hornbeam;
Aceasta se afla la nord pe High Street, în apropierea bisericii St. Mark, într-un
fost cartier sărac, unde vechile terase ieftine fuseseră demolate pentru a face loc
unor case noi mai mari, cu grajduri. Casa lui Hornbeam avea ferestre simetrice şi
un portal cu coloane de marmură. Amos îşi amintea că tatăl său spunea că
Hornbeam angajase un arhitect ieftin din Bristol, căruia îi dăduse o carte cu
proiectele lui Robert Adam, cerându-i o versiune ieftină a unui palat clasic. Pe o
latură şi uşor în spatele clădirii principale, se afla curtea grajdurilor, unde un
grăjdar înfrigurat spăla o trăsură.
Un valet îi deschise uşa. Avea un aer lugubru şi, când Amos întrebă de
consilierul Hornbeam, bărbatul spuse cu o voce de înmormântare:
— Să văd dacă este acasă, domnule.
Păşind înăuntru, Amos simţi imediat atmosfera casei: întunecată, formală,
strictă. În sală, un ceas înalt ticăia sonor şi câteva scaune cu spătarul drept,
confecţionate din stejar lustruit, ofereau un confort redus. Nu exista niciun covor.
Deasupra unei vetre reci, într-o ramă aurită, se afla un portret al lui Hornbeam, în
care avea un aer sever.
În timp ce aştepta, apăru fiul lui Hornbeam, Howard, care urca pe o scară ce
venea de la subsol, ca un secret al familiei care ieşea la lumină. Era un tip masiv,
suficient de amabil însă atunci când se afla departe de tatăl lui. Amos şi Howard
fuseseră colegi la liceul din Kingsbridge; Howard era cu vreo doi ani mai tânăr şi
oarecum nătâng. Creierul tatălui său şi personalitatea puternică a acestuia
fuseseră moştenite de copilul său mai tânăr, Deborah, căreia nu i se permisese să
meargă la liceu, desigur.
Howard îl salută pe Amos şi îşi strânseră mâinile. Valetul melancolic reapăru şi
îi spuse că domnul Hornbeam îl putea primi pe Amos. Howard spuse:
— Îl conduc eu acolo, Simpson.
Apoi îl însoţi pe Amos la o uşă din spatele sălii şi, după ce îl introduse în biroul
lui Hornbeam, se retrase.
Camera era precum o celulă: fără covoare, fără picturi, fără draperii şi cu un foc
anemic într-o vatră mică. Hornbeam era aşezat în spatele biroului, încă îmbrăcat
în hainele de la înmormântare. Se apropia de patruzeci de ani, avea faţa cărnoasă
şi sprâncene groase. Îşi luă. În grabă o pereche de ochelari, de parcă ar fi fost
ruşinat că avea nevoie de ei. Nu-i spuse lui Amos să ia loc.
Amos nu era complet străin de oistilitate şi nu se simţea intimidat de răceala lui
Hornbeam. Mai întâlniseţesători şi torcători nemulţumiţi, precum şi clienţi
nefericiţi, şi ştia că aceştia puteau să fie îmbunaţi.
— Vă mulţumesc pentru că aţi venit la înmormântarea tatălui meu, domnule,
spuse el.
Hornbeam era ciudat din punct de vedere social, iar acum ridică din umeri, o
reacţie nepotrivită.
— Amândoi am fost consilieri, spuse el. După un moment, adăugă: Şi prieteni.
Nu-i oferi ceai sau vin.
Rămas în picioare în faţa biroului, ca un elev neascultător, Amos spuse:
— Am venit să vă văd pentru că tocmai am aflat că tatăl meu împrumuta bani
de la dumneavoastră. El nu mi-a spus niciodată.
Hornbeam spuse doar:
— O sută patru lire. Amos zâmbi.
— Treisprezece şilingi şi opt pence. Hornbeam nu-i zâmbi, la rândul său.
— Da.
— Vă mulţumesc pentru că l-aţi ajutat atunci când a avut nevoie.
Hornbeam nu dorea să fie perceput ca unul care împărţea favoruri cu
generozitate.
— Nu sunt un filantrop. I-am cerut dobândă.
— Cinci la sută. Pentru un împrumut personal riscant, nu e deloc exorbitant.
Era clar că Hornbeam nu ştia ce să răspundă la asta, aşa că se limită la a înclina
din cap în semn de recunoaştere.
Amos înţelese că şarmul său nu avea niciun efect asupra indiferenţei de piatră a
lui Hornbeam.
— În orice caz, spuse el, acum este datoria mea să returnez împrumutul
— Într-adevăr, aşa este.
— Nu eu am creat problema, dar trebuie să o rezolv.
— Continuă.
Amos îşi adună gândurile. Avea un plan – şi era unul bun, se gândi el. Poate că
era suficient de bun ca să depăşească irascibilitatea lui Hornbeam.
— Mai întâi, trebuie să fac afacerea profitabilă, astfel încât să nu mai fie nevoie
de alte împrumuturi. Tatăl meu a adunat stocuri vechi care nu erau prea populare
printre clienţi: voi scădea preţul ca să scap de ele. Şi aş dori să mă concentrez pe
haine de calitate mai bună, care pot fi vândute la preţuri mai mari. În acest fel,
cred că pot să revin la profit într-un an. Sper să pot începe să plătesc împrumutul
din ziua de Anul Nou, în 1794.
— Aşa să faci.
Acesta nu era un răspuns încurajator. Cu siguranţă Hornbeam ar fi trebuit să fie
mai fericit aflând că avea să îşi recupereze banii. Dar el fusese întotdeauna un
taciturn.
Amos încercă să meargă mai departe.
— Apoi sper să pot face afacerea şi mai profitabilă, astfel încât să pot creşte
viteza plăţilor.
— Şi cum intenţionezi să faci asta?
— Prin extindere, în special. Voi căuta mai mulţi torcători, astfel încât să am o
aprovizionare solidă cu fir, şi apoi mai mulţi ţesători.
 Hornbeam clătină din cap, aproape ca şi cum ar fi aprobat, şi Amos se simţi
ceva mai bine.
În speranţa de a obţine o susţinere mai clară, spuse:
— Sper să consideraţi că planul meu este practic. Hornbeam nu răspunse la
asta, în schimb întrebă:
— Când te aştepţi să lichidezi datoria?
— Cred că pot face asta în patru ani.
Urmă o pauză lungă, apoi Hornbeam spuse:
— Ai la dispoziţie patru zile. Amos nu înţelegea.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Ceea ce am spus. Îţi dau patru zile ca să-mi plăteşti datoria.
— Dar… tocmai v-am explicat…
— Iar acum îţi explic eu.
Amos avea un sentiment foarte bizar, dar îşi muşcă limba şi spuse doar atât:
— Vă rog…
— Eu nu ţi-am împrumutat banii ţie, i-am împrumutat tatălui tău. Îl cunoşteam
şi aveam încredere în el. Dar acum, el este mort. Pe tine nu te cunosc, nu am
încredere în tine şi nici nu-mi pasă de tine. Nu îţi voi împrumuta bani şi nu îţi voi
permite să preiei împrumutul tatălui tău.
— Ce înseamnă asta?
— Asta înseamnă că trebuie să-mi returnezi împrumutul în patru zile,
— Dar nu pot.
— ŞtiiL Aşa că la finalul celor patrii zile eu voi prelua afacerea ta. Amos
îngheţă.
— Nu puteţi face asta!
— Ba pot. Este ceea ce am convenit cu tatăl tău, iar el a semnat un contract în
acest sens. Vei găsi o copie a respectivului document undeva printre hârtiile
tatălui tău, iar eu am una chiar aici.
— Deci nu mi-a lăsat nimic!
— Tot stocul îmi aparţine şi, săptămâna viitoare, agenţii mei de teren vor
începe să-i abordeze pe meşteşugarii care au lucrat pentru tine. Afacerea va
continua. Dar va fi a mea.
Amos privi intens spre faţa lui Hornbeam. Era tentat să spună: Pentru ce mă
urăşti? Dar nu exista ură, ci doar o uşoară satisfacţie care se vedea în zâmbetul
vag, ceva mai mult decât o contracţie a colţului gurii.
Hornbeam nu era maliţios. Era doar lacom şi nemilos.
Amos se simţea neajutorat, dar era prea mândru ca să accepte asta. Se îndreptă
spre uşă.
— Ne vedem peste patru zile, domnule Hornbeam, spuse el. Apoi ieşi.
Capitolul 8
 Spade se afla la războiul său de ţesut, înfaşurând fir pe ratiera 3 verticală ca să
formeze reţeaua de fire şi fixând firele cu atenţie, astfel încât să rămână
tensionate. Se auzi o bătaie în uşă şi, când ridică privirea, îl văzu pe Amos
intrând.
Spade fu surprins să-l vadă în lume şi pus pe treabă la atât de scurt timp după
înmormântare. Deşi îndurerat, Amos arăta mai degrabă învins. Pentru el, era
ceva neobişnuit: indiferent cât de neliniştit sau de furios ar fi fost, părea mereu
susţinut de un optimism tineresc. Acum părea să fi renunţat la speranţă. Spade
simţi un val de compasiune.
— Salut, Amos, spuse el. Vrei o ceaşcă de ceai?
— Da, te rog, răspunse Amos. Am fost la Hornbeam, iar el nu mi-a oferit de
băut nici măcar o blestemată de apă.
Spade râse.
— Ar pretinde că nu-şi permite.
— Nenorocitul…
— Haide, povesteşte-mi!
Spade avea un depozit şi un atelier cu un mic apartament, potrivit pentru un
bărbat singur. Deşi ţesea mult el însuşi, folosea şi alţi lucrători, inclusiv un
ţesător care era aproape la fel de priceput pe cât era el, Sime Jackson. Ţesutul era
bine plătit, dar Spade era ambiţios şi dorea mai mult.
Acum îl conduse pe Amos în apartamentul său, care avea un pat îngust, o masă
rotundă şi o vatră. Era o locuinţă austeră. Spade îşi folosea întreaga energie
creativă pentru ţesut: era ceea ce-l incita mai mult decât orice.
— Stai jos, îi spuse el, arătând spre un scaun de lemn.
Puse un ibric cu apă pe foc şi adăugă câteva linguri de ceai dintr-o oală, apoi se
aşeză pe un taburet, în timp ce ibricul se încingea.
— Ce mai pune la cale acum bătrânul diavol?
Amos îşi apropie mâinile de căldura focului. Avea un aer nefericit şi lui Spade
îi părea rău pentru el.
— Am descoperit că tatăl meu pierdea bani de doi ani, rosti Amos.
— Hm… Părea să-şi fi pierdut energia.
— Dar Hornbeam îl ţinea pe linia de plutire, împrumutându-l cu bani. Spade se
încruntă.
— Nu e stilul lui Hornbeam să dea o mână de ajutor unui prieten aflat în necaz.
— I-a cerut dobândă.
— Desigur. Cât de mult îi datorezi?
— O sută patru lire, treisprezece şilingi şi opt pence. Spade fluieră.
— Asta înseamnă enorm.

3
Grilaj de bare metalice, parte a războiului de ţesut, care foloseşte la tensionarea şi dirijarea
firelor (n.tr.)
 — Abia dacă îmi vine să cred că am ajuns în situaţia asta, spuse Amos, iar
Spade fu mişcat de uluirea sa tinerească.
— Sunt un negustor cinstit şi muncesc din greu, dar sunt falit. Mă simt ca un
prost. Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva?
Sărmanul băiat părea în agonie. Spade se ridică în picioare, gândin-du-se la cele
auzite, şi turnă apă clocotită peste frunzele de ceai.
— Pur şi simplu va trebui să-i plăteşti datoria. S-ar putea să dureze ani, dar
încercarea asta îţi va aduce o reputaţie foarte bună.
— Ani, da. Dar Hornbeam mi-a acordat patru zile.
— Ce? Este imposibil. Ce e în capul lui?
Spade amestecă ceaiul în oală, apoi îl turnă în căni.
— I-am spus lui Hornbeam că nu pot face asta,
— Şi el ce ţi-a răspuns?
— A spus că îmi va prelua afacerea. Că are un contract.
Spade se dumiri.
— Deci asta era…
— Ce vrei să spui cu asta era? întrebă Amos.
— Mă întrebam de ce o persoană atât de strânsă la pungă cum este Hornbeam ar
împrumuta bani unei afaceri în pierdere. Acum ştiu. Îi întinse lui Amos o cană.
De fapt, nu o făcea din amabilitate. Se aştepta ca tatăl tău să dea faliment şi în tot
acest timp plănuia să preia afacerea lui.
— E chiar atât de viclean?
— Omul este de nestăvilit. Vrea să stăpânească lumea.
— Poate că ar trebui doar să-i rup gâtul şi să fiu spânzurat pentru crimă. Spade
zâmbi.
— Nu face asta încă. Nu mi-ar plăcea să te văd spânzurat şi cred că majoritatea
oamenilor din Kingsbridge ar simţi acelaşi lucru.
— Nu ştiu cc altceva să fac.
— Cât timp spuneai că ţi-a lăsat Hornbeam?
— Patru zile. De ce?
— Mă gândesc…
Speranţa străluci pe faţa lui Amos.
— La ce te gândeşti?
— Nu renunţa la speranţă. Încerc să născocesc o altă cale de scăpare, dar s-ar
putea să nu funcţioneze.
— Spune-mi,
— Nu, lasă-mă să o rumeg.
Amos îşi domoli nerăbdarea cu un efort vizibil.
— În regulă. Voi încerca orice.
— Astăzi este marţi. Patru zile înseamnă sâmbătă. Hai să ne întâlnim vineri
după-amiază.
 Amos îşi goli cana şi se ridică în picioare pregătindu-se să plece.
— Nu poţi să-mi dai niciun indiciu?
— Probabil că nu va funcţiona. Îţi spun precis vineri.
— Ei bine, îţi mulţumesc pentru că, cel puţin, te gândeşti la asta. Eşti un
adevărat prieten, Spade.
După plecarea lui, Spade rămase aşezat o vreme, reflectând. Ceva nu era în
regulă cu Hornbeam. Omul era bogat; era un personaj de vază în oraş, consilier
şi judecător de pace; era însurat cu o femeie drăguţă, supusă, care îi născuse doi
copii. Ce anume îl împingea de la spate? Deţinea mai mulţi bani decât ar fi putut
cheltui, având în vedere că nu era interesat să organizeze petreceri fastuoase, să
cumpere cai de curse sau să meargă în cluburile de jocuri de noroc din Londra şi
să piardă sute de lire pe o singură carte. Şi totuşi era atât de lacom, încât era gata
să-l exploateze pe fiul lipsit de experienţă al unui bărbat decedat, ca să-i preia
afacerea.
Dar poate că putea să fie împiedicat.
În mintea lui prindea contur o idee.
Îşi puse mantaua, ieşi în aerul rece şi porni spre casa canonicului Midwinter.
Cele mai vechi şi mai elegante case din Kingsbridge se aflau în posesia bisericii
şi erau rezervate pentru cei mai de seamă clerici ai săi. Midwinter avea o vilă în
stil iacobin, aflată peste drum de catedrală, probabil cea mai râvnită clădire din
oraş. Spade fu introdus într-un salon confortabil, decorat în stilul clasic, stil care
era la modă încă de când Spade fusese suficient dc în vârstă ca să remarce astfel
de lucruri: un tavan pictat în culori vii, scaune cu picioare fusiforme, un şemineu
pe care se afla o pereche de urne de culoare crem, decorate cu benzi curbe şi
festoane – realizate probabil în tai moaşa fabrică a lui Josiah Wedgwood. Spade
presupuse că încăperea fusese decorată de fosta soţie a lui Midwinter.
Canonicul îşi lua ceaiul împreună cu Jane, fiica lui. Era o fată chiar frumoasă,
se gândi Spade, cu ochii mari, gri. Toată lumea ştia că Amos era îndrăgostit de
ea şi Spade putea să înţeleagă de ce, deşi el o considera mai degrabă rece şi,
poate, puţin prefăcută. Cea mai mare bârfitoare din oraş, Belinda Goodnight, îi
spusese lui Spade că Jane n-avea să se mărite niciodată cu Amos.
Midwinter mai avea şi doi fii, băieţi dezgheţaţi, mai în vârstă decât Jane,
amândoi plecaţi la Universitatea din Edinburgh. Metodiştii preferau să-şi trimită
fiii la universităţile scoţiene, care-i învăţau mai puţină dogmă a Bisericii Angliei
şi mai multe subiecte utile, cum erau medicina şi ingineria.
Midwinter şi Jane îl salutară cu căldură pe Spade. El se aşeză şi acceptă o
ceaşcă de ceai. După câteva schimburi de replici politicoase, el le spuse povestea
lui Amos şi Hornbeam.
Jane era revoltată.
— Ce lucru urât a făcut Hornbeam… şi chiar în ziua înmormântării tatălui lui
Amos.
 Midwinter comentă:
— Hornbeam se va asigura că hârtiile sunt în perfectă ordine şi că nu se poate
face nicio contestaţie la adresa contractului.
— Fără îndoială, spuse Spade.
— Cu siguranţă vom putea împiedica să se întâmple asta, comentă Jane.
— Există o posibilă soluţie, spuse Spade. Din acest motiv am venit aici,
— Continuă, zise Midwinter.
Spade le formulă ideea care îi înflorise în minte.
— Amos este un băiat deştept şi muncitor. Dacă i se acordă timp, sunt convins
că îşi va putea plăti datoria.
— Dar exact timpul este ceea ce îi refuză Hornbeam, spuse Midwinter.
— Ce-ar fi dacă ne-am aduna câţiva dintre noi şi i-am împrumuta lui Amos
banii de care are nevoie ca să-l plătească pe Hornbeam până sâmbătă?
Jane spuse cu entuziasm:
— Ce idee minunată! Midwinter aprobă încet din cap.
— Există un risc, dar, după cum spuneai, este foarte probabil ca Amos să
plătească, în cele din urmă.
— Cred că putem să sprijinim un coleg metodist în vremuri de restrişte. Sunt
sigur că se vor găsi destui oameni.
— Sunt absolut convins.
Spade era mulţumit că lui Midwinter îi plăcea ideea, dar mai era un lucru pe
care îl putea face şi care, aproape sigur, i-ar fi garantat succesul – iar acesta era
să contribuie el însuşi la împrumut.
Mai întâi, spuse:
— Eu aş fi bucuros să contribui cu zece lire.
— Foarte bine.
— Dacă doriţi să mă susţineţi, domnule canonic Midwinter, şi să vă înscrieţi cu
zece lire, mă voi afla într-o poziţie foarte bună ca să le solicit şi altor metodişti să
ni se alăture.
Urmă o pauză în care Spade aşteptă cu emoţie reacţia lui Midwinter. În cele din
urmă, acesta spuse:
— Da, aş fi bucuros să contribui cu zece lire. Spade respiră uşurat şi trecu mai
departe.
— Va trebui să stabilim o dată de închidere a datoriei – să spunem peste zece
ani, începând de acum.
— Sunt de acord.
— Si să-i cerem lui Amos dobândă. >
— Desigur.
Jane comentă gânditoare:
— Amos va trebui să-şi economisească toţi banii ca să plătească împrumutul.
Urmează să fie sărac vreme de zece ani.
 — Adevărat, spuse Spade. Şi, cel mai important, mi-ar plăcea ca dumneata,
domnule canonic Midwinter, să fii trezorierul acestui fond.
Midwinter ridică din umeri.
— Tu ai putea să fii trezorier. Oamenii ştiu că eşti cinstit. Spade zâmbi.
— Dar dumneata eşti canonic la catedrală, eşti mult mai strălucitor.
— Prea bine.
Jane bătu din palme.
— Deci Amos va fi salvat… În cele din urmă.
— Încă n-am rezolvat treaba, spuse Spade. Abia am început.
*
Lui Spade îi plăcea magazinul surorii lui. El şi Kate împărtăşeau aceeaşi
dragoste pentru textile: iubeau culorile, diferitele tipuri de ţesături, atingerea
moale a merinosului, aspectul solid al tweedului. Tatăl lor fusese ţesător, iar
mania lor cusătoreasă, aşa că se născuseră în industria textilă, aşa cum prinţii şi
prinţesele se năşteau în trândăvie şi lux.
Examina haina pe care Kate o confecţionase pentru Arabella Latimer, soţia
episcopului. Avea un guler de pelerină în trei straturi, mâneci strânse şi o talie
înaltă, strânsă, care cădea în falduri spre glezne şi care punea în valoare culorile
bogate şi modelul în carouri, subestimat, al materialului.
— Va arăta minunat pe ea, spuse Spade. Ştiam că aşa va fi.
— Ar fi bine să ai dreptate, spuse Kate. Plăteşte o mulţime de bani pentru ea.
— Ai încredere în mine, zise Spade. Ştiu ce îi face plăcere unei femei. Kate
pufni dispreţuitor şi Spade râse.
Kate însăşi purta o mulţime de dantelă: o pşarfă de dantelă peste umeri, volane
lungi şi dantelate pe mâneci, precum şi o jachetă din dantelă. Avea o faţă
drăguţă, iar dantelă i se potrivea; dar adevăratul motiv era acela că investise într-
un stoc mare şi astfel prezenta materialul clienţilor.
Magazinul ocupa parterul unei case de pe High Street, care fusese casa
copilăriei lui Kate şi Spade. Kate locuia acolo împreună cu partenera ei,
Rebecca. La etajul de deasupra se aflau dormitoarele, care puteau fi folosite drept
cabine de probă de către clienţii care-şi încercau hainele. Deasupra acelui nivel
se aflau camerele lui Kate şi Rebecca, iar bucătăria se găsea la subsol.
În timp ce Spade admira haina doamnei Latimer, cumnatul său coborî de la etaj,
îmbrăcat într-o uniformă nouă-nouţă de miliţie. În mod normal, Kate nu
confecţiona haine pentru bărbaţi, dar Freddie Caines era fratele mai tânăr al
fostei soţii a lui Spade. Freddie avea optsprezece ani şi tocmai fusese recrutat
pentru miliţie; Kate îi confecţionase uniforma ca o favoare specială.
— Ei bine, spuse Kate, arăţi chiar splendid!
Chiar arăta bine, iar rânjetul de pe faţa lui spunea că ştia şi el acest lucru.
— Vei fi singurul recrut din toată miliţia din Shiring care poartă o uniformă
croită pe măsură, spuse Spade.
Ofiţerii îşi făceau uniformele pe comandă, dar celelalte grade aveau uniforme
tăcute de-a gata.
— Pot să o păstrez pe mine? întrebă Freddie. Vreau să o prezint.
— Desigur, spuse Kate.
— Voi reveni să-mi iau hainele vechi – au rămas la etaj.
În timp ce Freddie pleca, doamna Latimer intră pe uşa dinspre stradă, cu vârful
nasului înroşit de frig. Spade se înclină şi Kate făcu o reverenţă: soţia unui
episcop merita respect.
Dar Arabella Latimer se purta întotdeauna informai şi foarte prietenos. Observă
imediat pe masă haina cea nouă.
— Asta este? întrebă ea. Este superbă.
Mângâie şi strânse materialul cu ambele mâini, bucurându-se sincer de senzaţie.
„Este o femeie senzuală, se gândi Spade. Ce risipă să fie soţia acelui episcop
gras…”
— Probeaz-o, îi spuse Kate. Scoate-ţi pelerina!
Doamna Latimer încă purta hainele de la înmormântare. Spade trecu în spatele
ei.
— Dă-mi voie să te ajut!
Părul ei mirosea bine, iar el simţi imediat pomăda parfumată pe care o folosea
pentru buclele arămii.
Ea ridică umerii ca să-şi scoată pelerina, pe care Spade o agăţă într-un cârlig. Pe
sub pelerină purta o mătase uluitor de strălucitoare, având tonul negru-maroniu
al lemnului ars. Doamna Latimer ştia ce i se potriveşte.
Kate ridică haina cea nouă şi o ţinu astfel încât ea să o îmbrace.
Spade privea intens, concentrându-se mai degrabă asupra ei decât asupra hainei.
Părul ei era un poem în diferite nuanţe: ceai tare, frunze de toamnă, ghimbir şi
galben pai. Haina se aşeză perfect.
Ea închise nasturii.
— E puţin strâmtă, spuse apoi. Kate deschise uşa camerei de lucru.
— Becca, draga mea, vrei, te rog, să vii şi să arunci o privire? Rebecca veni din
camera din spate, aducând o pernă cu ace şi un degetar. Era cu totul diferită de
Kate, având un aspect comun şi anost, conferit mai ales de părul prins strâns şi
mânecile suflecate. Făcu o reverenţă înspre doamna Latimer, apoi se învârti în
cerc în jurul ei, privind critic spre haină.
— Hm, rosti ea. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit care era datoria ei, adăugă:
Arată minunat.
— E adevărat, spuse Kate.
— Este prea strânsă la corsaj, zise Becca. Scoase o bucată de cretă din mânecă
şi facu un semn pe haină. Cu doar câţiva centimetri, adăugă ea. Trecând în
spatele doamnei Latimer, îşi trecu mâinile în jos, pe marginea hainei. Şi la talie.
Apoi făcu un alt semn cu creta. Umerii sunt perfecţi. Păşi în spate. Fusta cade
perfect. Orice altceva arată excelent.
Doamna Latimer se privi în oglinda cea mare.
— Dumnezeule, mi s-a înroşit nasul
— E din cauza ginului, spuse Spade.
— David! exclamă Kate. Folosea numele lui adevărat doar atunci când îl certa –
la fel cum făcuse şi mama lor.
— E de la vântul îngheţat, spuse chicotind doamna Latimer, dovedind că nu o
deranjase gluma. Studie haina în oglindă şi adăugă: Abia aştept să o port.
— Pot să o termin până mâine, spuse Becca.
— Minunat.
Doamna Latimer descheie haina, iar Kate o ajută să şi-o scoată; apoi Spade îi
ţinu pelerina. În timp ce îşi lega panglica care îi închidea gulerul, ea i se adresă
Beccăi:
— O să revin mâine.
— Mulţumesc, doamnă Latimer, răspunse aceasta. Apoi, doamna Latimer ieşi.
— Ce femeie atrăgătoare, zise Kate. Frumoasă, încântătoare şi cu o siluetă
perfectă.
Becca spuse tăios:
— Dacă-ţi place de ea aşa de mult, dă-i drumul, dă-te la ea!
— Aş face-o, draga mea, dacă n-aş avea pe cineva mai bun. Becca păru
îmbunată.
Apoi Kate adăugă:
— În afară de asta, ea nu e tentată de genul nostru.
— Ce te face să fii atât de sigură? spuse Becca.
— Îl place prea mult pe fratele meu.
— Prostii, spuse Spade râzând.
Părăsi casa pe uşa din spate. Când el şi Kate moşteniseră locul, Spade
construise un depozit în spate, acolo unde înainte fusese o livadă, iar sora lui
preluase casa.
Kate şi Becca trăiau ca un cuplu, împărţind toate chestiunile care erau
importante. Se iubeau sincer şi împărţeau patul. Erau foarte discrete, dar Spade
era extrem de apropiat de sora lui şi îi cunoştea secretul de mulţi ani. Era însă
sigur că nimeni altcineva nu mai ştia.
Traversă curtea şi când ajunse la depozit, văzu silueta înaltă a lui Amos
Barrowfield intrând pe poartă de pe aleea din spate.
Era vineri şi Spade urma să se întâlnească la depozit cu el. Amos era palid, cu
ochii măriţi, agitat. Spade lăsă deschisă uşa de ia depozit.
— Intră, îi spuse el.
Îl conduse în apartamentul său, apoi se aşezară şi rosti:
— Am veşti pentru tine! Amos părea înspăimântat.
 — Bune sau rele?
Spade băgă mâna în cămaşă şi scoase o bucată de hârtie.
— Citeşte asta.
Amos luă hârtia.
Era o bancnotă scrisă de mână, extrasă de la banca Thomsons din Kingsbridge,
cea mai veche dintre cele trei bănci din oraş, şi reprezenta un ordin de plată
pentru suma de o sută patru lire, treisprezece şilingi şi opt pence, care trebuia
plătită lui Joseph Hornbeam.
Amos fu incapabil să vorbească. Când ridică privirea spre Spade, ochii îi erau
plini de lacrimi.
— Acesta este un împrumut, desigur, spuse Spade.
— Abia dacă pot să cred. Sunt salvat.
Spade îi explică detaliile, încercând să-l calmeze pe Amos.
— Canonicul Midwinter este administratorul unui grup format din câţiva dintre
colegii tăi metodişti, care s-au unit ca să te ajute să ieşi din necaz.
— Nu pot să cred cât sunt de norocos.
— În orice caz, te sfătuiesc să ţii pentru tine provenienţa banilor. Nu este treaba
nimănui altcuiva.
— Desigur.
— Va trebui să plăteşti o dobândă de patru la sută şi să returnezi întreg capitalul
în termen de zece ani.
Amos se uită spre Spade cu infinită admiraţie.
— Tu ai făcut să se întâmple asta, nu-i aşa?
— Canonicul Midwinter şi cu mine, împreună.
— Cum aş putea vreodată să-ţi mulţumesc? Spade scutură din cap.
— Munceşte mult, condu-ţi bine afacerea şi plăteşte pe toată lumea când va
veni timpul. Asta este tot ce doresc de la tine.
— Aşa voi face, îţi jur. Abia dacă pot să cred că am un asemenea noroc, slavă
Domnului! Îţi mulţumesc.
Spade se ridică.
— Încă nu s-a terminat. Trebuie să ne asigurăm că Hornbeam nu încearcă vreo
şmecherie.
— În regulă.
— Mai întâi, va trebui să semnezi cu canonicul Midwinter un acord pentru
împrumutul respectiv, în faţa judecătorului de pace. Apoi, trebuie să-i dai
bancnota lui Hornbeam şi îţi sugerez foarte serios să faci şi acest lucru în faţa
unui judecător.
— Care dintre ei?
La Kingsbridge existau mai mulţi judecători şi unii dintre ei erau acoliţii lui
Hornbeam, cum era, de exemplu, Humphrey Frogmore. Spade spuse:
— Am vorbit cu consilierul Drinkwater, preşedintele judecătorilor. El este
socrul lui Midwinter, după cum ştii.
— Bună alegere.
Drinkwater era cunoscut ca fiind onest.
— Va trebui să-l plăteşti, desigur: el îţi va cere cinci şilingi. Judecătorii cer
adesea bani pentru astfel de servicii.
Amos râse.
— Acum îmi pot permite asta.
Părăsiră depozitul lui Spade. Mai întâi, trecură pe la locuinţa lui Amos ca să ia
cei cinci şilingi din seiful său. Apoi, se duseră la locuinţa lui Drinkwater din Fish
Lane. Era o casă pe jumătate construită din lemn, modestă şi veche.
Drinkwater îi aştepta într-o cameră care-i servea drept birou, aşezat în spatele
unei mese pe care se aflau toate obiectele de scris necesare: pene de scris, hârtie,
cerneală, nisip şi ceară pentru sigilii. Era chel, dar în ziua aceea purta o perucă,
ceea ce însemna că juca un rol oficial.
Citi acordul de împrumut pe care-l redactase Spade.
— Perfect normal, spuse el şi îl împinse peste masă.
Amos ridică o pană, o înmuie în călimara cu cerneală şi îşi scrise numele, apoi
Drinkwater semnă ca martor.
Spade luă documentul, presără nisip peste el, ca să se usuce cerneala, apoi îl
rulă cu grijă şi îl băgă în haina sa.
— Acum trebuie să mă asigur că voi returna banii, zise Amos.
— Aşa să faci, spuse Drinkwater. Toţi avem încredere în tine.
Amos părea descurajat, dar era hotărât.
Drinkwater îşi puse o pelerină ponosită, apoi cei trei bărbaţi ieşiră şi porniră
spre casa lui Hornbeam.
În timp ce aşteptau în hol, uitându-se la portretul lui Hornbeam, Amos spuse:
— Ultima dată când am fost aici am suferit cel mai puternic şoc din viaţa mea.
— Acum este rândul lui Hornbeam să fie şocat, zise Spade.
Un valet îi introduse în birou. Hornbeam părea uluit să-i vadă acolo.
— Ce înseamnă asta? spuse el enervat. Îl aşteptam pe tânărul Barrowfield, nu o
delegaţie.
— Este vorba despre împrumutul tânărului Barrowfield, zise Spade.
— Dacă aţi venit să cereţi îndurare, vă pierdeţi timpul.
— O, nu, spuse Spade. Nu ne aşteptăm să arăţi îndurare. Atitudinea arogantă a
lui Hornbeam fu zdruncinată de un sâmbure de îndoială.
— Ei bine, nu-mi irosiţi timpul. Ce doriţi?
— Nimic, spuse Spade. Dar Barrowfield are ceva pentru tine. Amos îi dădu
nota bancară.
Apoi Drinkwater spuse:
— Hornbeam, înainte să prezinţi nota la bancă, va trebui să predai toate
documentele pe care le deţii legate de datoriile pe care le are faţă de tine
răposatul ObadiahBarrowfield. Îmi închipui că este legătura de pe biroul tău, dar
dacă nu eşti capabil să pui mâna pe ele imediat, trebuie să-i înapo-iezi de îndată
nota tânărului Barrowfield.
Faţa plină a lui Hornbeam deveni palidă, apoi roz şi, în sfârşit, roşie de furie,
lgnorându-l pe Drinkwater, îl privi pe Amos.
— De unde ai făcut rost de bani? ţipă el. Amos păru intimidat, dar nu cedă.
— Nu cred că ai nevoie să ştii asta, domnule consilier. Bine lucrat, Amos, gândi
Spade.
— I-ai furat! ţipă Hornbeam. Drinkwater interveni:
— Te pot asigura, Hornbeam, că banii au fost obţinuţi în mod cinstit. Hornbeam
se întoarse spre Drinkwater.
— Ce treabă ai tu, de te bagi în chestia asta? Nu are nimic de-a face cu tine!
Drinkwater spuse cu blândeţe:
— Sunt aici în calitate de judecător de pace, ca să fiu martor la o tranzacţie
legală: achitarea unei datorii. Pentru a evita orice dubiu, poate că ai fi dispus să
scrii o notă simplă în care să menţionezi că Barrowfield şi-a achitat în întregime
datoria. Eu voi fi martor şi Barrowfield poate să o păstreze.
— Aici s-a petrecut ceva necurat! spuse Hornbeam.
— Calmează-te, înainte să spui ceva ce ai putea ajunge să regreţi, spuse
Drinkwater. Amândoi suntem judecători şi este necuviincios ca noi doi să ţipăm
unul la altul ca nişte negustori ambulanţi.
Hornbeam păru pe punctul să rostească o replică, apoi se controlă. Fără să
spună vreun cuvânt, smulse o foaie de hârtie, scrise rapid pe ea câteva rânduri,
apoi i-o dădu lui Drinkwater.
Acesta o studie, apoi zise:
— Hm, este abia lizibilă.
Luă o pană şi o semnă, apoi îi înmână documentul lui Amos. Hornbeam rosti cu
fălcile încleştate:
— Dacă asta încheie afacerile noastre, vă doresc tuturor o seară bună. Cei trei
se ridicară şi părăsiră încăperea, murmurând urări de rămas-bun. Când ajunseră
în stradă, Spade îşi permise să râdă.
— Ce mai scenă! zise el. Omul era să facă apoplexie! Amos îi spuse lui
Drinkwater:
— Îmi pare rău că a fost atât de nepoliticos cu dumneata, domnule consilier.
Drinkwater dădu din cap.
— În seara asta mi l-am făcut duşman.
— Presupun că toţi trei ne-am făcut un duşman din Hornbeam, zise Spade.
— Vă sunt atât de recunoscător amândurora, rosti Amos. Este un om pe care nu
e bine să-l ai drept duşman.
— Ştiu, spuse Spade. Dar un bărbat trebuie să facă ceea ce este corect.
 *
Spade se duse la magazin în dimineaţa următoare, sperând să o vadă pe doamna
Latimer atunci când venea după haina cea nouă. Avu noroc. Ea intră ca o briză
caldă, iar el se gândi din nou la cât de atrăgătoare era.
Când ea încercă haina, el îi privi trupul, prefăcându-se a verifica dacă haina i se
potrivea. Ea avea rotunjimi delicioase, iar el nu se putu abţine să nu îşi
imagineze sânii ei pe sub haine.
Deşi credea că este discret, ea îi surprinse privirea, spre stânjeneala sa profundă.
Ea îşi ridică puţin sprâncenele şi îi oferi o privire de interes nevinovat, de parcă
privirea lui, deşi o surprinsese, nu-i provocase neplăcere.
El se simţi îngrozit pentru că fusese surprins holbându-se şi îşi întoarse rapid
privirea, simţind cum i se înroşesc obrajii.
— Se potriveşte bine, murmură el.
— Da, spuse Kate. Cred că Becca a croit-o exact cum trebuie.
— Mă scuzaţi, doamnelor, trebuie să mă întorc la muncă, spuse Spade, apoi
plecă pe uşa din spate.
Era supărat pe el însuşi pentru că fusese atât de bădăran. Dar era şi intrigat de
reacţia doamnei Latimer. Ea nu se simţise ofensată. Ba chiar păruse bucuroasă că
el îi observase sânii.
„Ce naiba fac?” se gândi el.
Fusese celibatar timp de un deceniu, de când murise soţia lui, Betsy. Nu-i lipsea
dorinţa: mai degrabă contrariul. Se gândise la câteva alte femei. Văduvii se
recăsătoreau adesea, de obicei cu femei mai tinere; dar fetele nu-i puteau atrage
atenţia. El considera că trebuia să fii tânăr ca să te căsătoreşti cu o persoană
tânără. Apoi fusese Cissy Bagshaw, văduva unui ţesător, o femeie vioaie şi
practică, de vârsta lui. Ea îi arătase clar că ar fi fost bucuroasă să se culce cu el,
mâi ales că exista ceea ce ea numise „potrivire”, de parcă ar fi trebuit să se
probeze unul pe altul, ca pe haine. O plăcea, dar asta nu era suficient. Dragostea
lui pentru Betsy fusese intensă şi plină de pasiune şi nu merita să încerce nimic
altceva.
Dar acum, aproape brusc, el simţea că ar fi putut ajunge să simtă pasiune pentru
Arabella Latimer. Ceva se agita în sufletul său când se afla în preajma ei. Nu era
vorba doar de felul în care arăta ea, deşi şi asta îl impresiona. Era ceva legat de
felul în care părea ea să vadă lumea: un loc amuzant, care însă trebuia să fie mai
bun. Şi el vedea lucrurile la fel.
Când se imagina căsătorit cu ea, simţea că nu ar fi obosit niciodată să facă
dragoste şi că ar fi avut permanent ceva despre care să discute.
Şi nici nu se supărase că el îi observase sânii.
Dar era deja măritată.
Cu episcopul.
Aşa că, se gândi el, era mai bine să uite de ea.
 Capitolul 9
Când bucuria de a-l fi învins pe Hornbeam începu să dispară, mintea lui Amos
se îndreptă către anii care urmau. Avea de înfruntat un urcuş abrupt. Era pregătit
să muncească din greu – nu era ceva nou dar avea să fie de ajuns? Dacă-şi putea
extinde afacerea, ar fi reuşit să achite datoria mai repede şi chiar să înceapă să
acumuleze capital. Dar criza de fir îi stătea în cale. Cum putea să obţină mai mult
fir?
Îi trecu prin minte că ar fi putut să-i plătească mai bine pe torcători. Fiind
majoritatea femei, munca lor era plătită prost. Dacă ar fi crescut tarifele, ar fi
putut găsi oare mai multe femei care să devină torcători? Nu era sigur. Femeile
aveau alte responsabilităţi şi multe, pur şi simplu, nu dispuneau de timpul
necesar. Iar această industrie era conservatoare: dacă Amos ar fi crescut tarifele,
ţesătorii din Kingsbridge l-ar fi acuzat că le ruina afacerile.
Dar gândul că ar fi putut să-l aştepte ani de chin ca să o scoată la capăt era
extrem de deprimant.
Într-o seară, târziu, îl întâlni pe Roger Riddick pe Fish Street.
— Ia spune, Amos, bătrân prieten, i se adresă Roger, trecând la jargonul de la
universitate. Aş putea să rămân la tine peste noapte?
— Desigur, cu plăcere, spuse Amos. M-am bucurat, la rândul meu, de multă
ospitalitate la conacul. Din Badford. Stai şi o lună, dacă îţi face plăcere.
— Nu, nu. Mă voi întoarce acasă mâine. Dar mi-am pierdut toţi banii la localul
lui Culliver şi nu mai pot face rost de alţii până când moşierul nu-mi dă
următoarea tranşă.
Hugh Culliver, cunoscut ca Sport, avea o casă pe Fish Street. La parter erau o
tavernă şi o cafenea, etajul era un cuib de jocuri de noroc, iar deasupra se afla un
bordel. Roger era un obişnuit al etajului din mijloc.
— La mine acasă ne aşteaptă cina, spuse Amos.
— Minunat. Începură să meargă, iar Roger zise: Cum îţi mai merge?
— Ei bine, fata pe care o iubesc preferă un confecţioner de panglici, cu păr
blond.
— La această problemă există o soluţie, cred, la etajul de sus al localului lui
Culliver.
Amos ignoră această sugestie. Nu era nici măcar tentat de prostituate.
— Am atât de mult de recuperat înainte să pot începe să plătesc datoria tatălui
meu, spuse el.
— Războiul ăsta te va afecta? Francezii câştigă peste tot – Savoia, Nisa, ţinutul
Rinului, Belgia.
— O mare parte din pânza care provine din vestul Angliei se exportă pe
continentul european, iar războiul va întrerupe acest comerţ. Dar ar trebui să
existe contracte militare care să compenseze asta. Armata va avea nevoie de o
mulţime de uniforme noi. Sper să beneficiez de o parte din această afacere – dacă
pot face rost de fir.
Ajunseră acasă. Mama lui Amos pregătise o cină cu şuncă şi ceapă murată,
pâine şi bere. Aranjă imediat un loc pentru Roger, apoi se duse la culcare,
spunând:
— Vă las pe voi, băieţi, să discutaţi. Roger sorbi prelung din bere.
— Deci există o criză de fire? întrebă el.
— Da. Spade crede că este provocată de suveica zburătoare. Ţesătorii lucrează
mai repede, dar torcătorii, nu.
— În urmă cu câteva zile am fost la Combe şi am vizitat o fabrică de bumbac,
deţinută de tatăl unui coleg de-al meu de la universitate.
Amos aprobă din cap. Prelucrarea bumbacului se realiza preponderent în nordul
şi în centrul Angliei, în Midlands, dar existau câteva fabrici şi în sud, mai ales în
oraşele portuare, cum erau Combe şi Bristol, unde era descărcat bumbacul brut.
Roger continuă:
— Ştii că oamenii din industria bumbacului au inventat o maşină de tors.
— Am auzit ceva despre asta. Dar nu funcţionează pentru lână.
— Ei o numesc „Jenny torcătoarea” – este un dispozitiv minunat, spuse Roger
cu entuziasm.
Lui îi plăcea orice fel de maşinărie – cu cât era mai complicată, cu atât era mai
încântat.
— O persoană poate să rotească până la opt bobine simultan. Şi maşina este atât
de uşor de folosit, încât o poate acţiona şi o femeie.
— Aş vrea să am o maşină care să poată lucra de opt ori mai repede decât
vechea roată de tors, spuse Amos. Dar fibrele de bumbac sunt mult mai
rezistente ca lâna. Lâna se rupe uşor.
— Asta este o problemă, spuse Roger gânditor. Dar nu văd de ce ar trebui să fie
de nerezolvat. Tensiunea în fire poate să fie redusă şi poate că astfel o poţi utiliza
pentru lână mai groasă, mai brută, păstrând torsul de mână pentru materialele
mai fine. Trebuie să mă uit din nou la maşinărie.
Amos începu să vadă o scânteie de speranţă. El ştia cât de ingenios era Roger în
atelierul său de la Badford.
— De ce n-am merge împreună la Combe? spuse el. Roger ridică din umeri.
— De ce nu?
— Există o diligenţă poimâine. Putem ajunge acolo pe la mijlocul dupâ-amiezii.
— În regulă, consimţi Roger. Nu am nimic altceva de făcut acum, când mi-am
pierdut toţi banii.
*
Amos publică un anunţ în ziarele Kingsbridge Gazette şi Combe Herald:
 În interesul stimaţilor negustori de haine
Domnul Amos Barrowfield doreşte să anunţe
că afacerea înfiinţată cu mult timp în urmă de tatăl său, decedatul
Obadiah Barrowfield,
va continua fără întreruperi.
Materialele de înaltă calitate sunt o specialitate:
mohair, merinos, caşmir la modă,
pure sau în amestec cu mătase, bumbac şi in.
LA TOATE SOLICITĂRILE SE VA RĂSPUNDE LA REVENIREA
POŞTEI.
Amos Barrowfield, Esq
High Street
Kingsbridge

I-l arătă lui Spade, la sala metodistă.

— Foarte bine, spuse Spade. Fără să-l critici pe tatăl tău, oferi un indiciu despre
faptul că recentele neajunsuri au încetat şi că întreprinderea are parte de un
management proaspăt şi dinamic.
— Exacl, spuse Amos mulţumit.
— Eu cred în publicitate, zise Spade. Nu-ţi vinde singură produsele, dar îţi
creează oportunităţi.
La fel gândea şi Amos.
Era seara pentru studiul Bibliei, iar subiectul era povestea lui Cain şi Abel, dar,
de îndată ce se ajunse la subiectul crimei, începură să discute despre execuţia
regelui Franţei. Episcopul din Kingsbridge ţinuse o slujbă în care spunea că
revoluţionarii francezi comiseseră o crimă.
Aceasta era părerea nobilimii britanice, a clerului şi a celei mai mari părţi a
clasei politice. Prim-ministrul William Pitt era în mod violent ostil la adresa
revoluţionarilor francezi. Dar opoziţia Whig era divizată, cei mai mulţi aflându-
se de partea lui Pitt; o minoritate substanţială însă observa mai mult ceea ce era
pozitiv la revoluţia franceză. Oamenii de rând erau, de asemenea, divizaţi: o
minoritate milita pentru reforme democratice, după modelul celor franceze, în
timp ce majoritatea precaută îşi declara loialitatea faţă de regele George al IlI-lea
şi opoziţia faţă de revoluţie.
Rupe Underwood se afla de partea lui.
— A fost crimă, pur şi simplu, spuse el indignat. Este o nelegiuire. Bretonul îi
căzu peste ochi şi scutură din cap ca să-l aşeze la loc. Apoi aruncă o privire spre
Jane.
Amos înţelese că Rupe se dădea în spectacol pentru Jane. În seara aceea, era
întruchiparea eleganţei, ca de obicei, purtând o rochie bleumarin şi o pălărie cu
calotă înaltă, asemănătoare cu una bărbătească. Avea să fie atrasă oare de
atitudinea de înaltă moralitate a lui Rupe?
Spade vedea lucrurile diferit, aşa cum se întâmpla adesea.
— În ziua în care regele Franţei a fost executat pe ghilotină, noi, aici, în
Kingsbridge, l-am spânzurat pe Josiah Pond pentru că a furat o oaie. Şi asta a
fost crimă?
Amos ar fi vrut să spună ceva inteligent ca să o impresioneze pe Jane şi să-l
facă pe Rupe să pară prost, dar nu era sigur de ce parte se afla sau ce credea
despre revoluţia franceză.
Rupe spuse pios:
— Dumnezeu l-a făcut pe Ludovic rege.
— Dumnezeu l-a făcut pe Josiah un om sărac, răspunse Spade. Amos se gândi:
„Iată, de ce n-am putut şi eu să născocesc asta?”
— Josiah Pond a fost un hoţ, judecat şi găsit vinovat de către un tribunal,
continuă Rupe.
— Şi Ludovic a fost un trădător, acuzat de conspiraţie cu duşmanii ţării sale,
contracară Spade. A fost judecat şi găsit vinovat, la fel ca Josiah. Doar că
trădarea este mai rea decât furtul unei oi, dacă mă întrebi pe mine.
Amos decise că nu avea nevoie să-l facă pe Rupe să pară prost, pentru că Spade
deja îi făcea asta. Rupe deveni pompos.
— Pata acestei execuţii va rămâne asupra fiecărui francez, vreme de sute dc ani.
Spade zâmbi.
— Şi tu, Rupe, porţi o pată similară? Rupe se încruntă, pentru că nu înţelegea.
— N-am omorât niciodată un rege, evident.
— Dar strămoşii tăi şi ai mei l-au executat pe Carol I, regele Angliei, în urmă
cu o sută patruzeci de ani. După raţionamentul tău, noi toţi purtăm pata aceea.
Poziţia lui Rupe slăbea.
— Uciderea unui rege nu aduce nimic bun, spuse el cu disperare.
— Nu sunt de acord, răspunse Spade cu blândeţe. De când noi, englezii, ne-am
omorât regele, ne-am bucurat de mai mult de un secol de libertate religioasă,
venită treptat, în timp ce francezii au fost obligaţi să fie catolici – până acum.
Amos se gândi că Spade mergea prea departe, iar acum, în sfârşit, îşi găsi
cuvintele să intervină.
— Îngrozitor de mulţi francezi au fost omorâţi pentru că aveau opinii greşite,
spuse el.
— Iată, Spade, ce ai să-i spui lui Amos? zise Rupe.
— Spun că Amos are dreptate, zise Spade în mod surprinzător. Doar îmi
amintesc ceea ce spunea Dumnezeu: „Mai întâi scoate bârna din ochii tăi şi abia
apoi poţi vedea clar paiul din ochiul fratelui tău…” în loc să ne concentrăm
asupra a ceea ce fac francezii greşit, ar trebui să ne întrebăm ce anume trebuie
reformat aici, în ţara noastră.
Canonicul Midwinter interveni:
 — Prieteni, cred că am dus discuţia suficient de departe pentru o singură seară.
Când plecăm de aici, în seara asta, am putea să ne întrebăm cu toţii ce ar gândi
Domnul nostru, amintindu-ne că el însuşi a fost executat.
Asta îl ului pe Amos. Era uşor să uiţi că religia creştină era clădită pe sânge,
tortură şi moarte – mai ales acolo, în interiorul simplu al sălii metodiste, privind
spre pereţii văruiţi în alb ai acesteia şi spre mobila primitoare. Catolicii erau mai
realişti, cu statuile lor despre răstignire şi picturile despre martirii torturaţi până
la moarte. Midwinter continuă:
— Ar condamna Dumnezeu ghilotinarea regelui francez? Dacă da, ar aproba El
spânzurarea lui Josiah Pond? Eu nu vă ofer răspunsuri la aceste întrebări. Eu
doar cred că, dacă ne gândim la ele în lumina învăţăturilor lui lisus, am putea să
ne clarificăm ideile şi să descoperim că asemenea chestiuni nu sunt deloc simple.
Şi acum, haideţi să încheiem cu o rugăciune.
Toţi îşi plecară capetele. Rugăciunea fu scurtă.
— O, Doamne, dă-ne nouă curajul să luptăm pentru ceea ce este drept şi
umilinţa să ştim când greşim. Amin.
— Amin, spuse Spade cu voce tare.
*
Diligenţa de la Bristol la Combe opri în Kingsbridge la taverna Bell, în piaţa
mare. Amos şi Roger primiră locurile de la exterior. Amos nu-şi putea permite
un loc în interior, iar Roger nu avea bani.
— Îţi voi înapoia banii! spuse Roger, dar Amos refuză.
Îi era drag de Roger, dar nu era înţelept să împrumuţi pariorii.
Diligenţa părăsi piaţa şi porni pe Main Street, unde cele mai multe case erau, de
acum, magazine. Traversă râul pe podul cu două deschideri, numit Podul lui
Merthin după constructorul său medieval. Acesta mergea de pe malul stâng până
pe Insula Leproşilor, trecea pe lângă spitalul Caris, apoi traversa pe malul sudic.
După aceea şerpuia prin cartierul nou şi prosper numit Loversfield. Amos îşi
închipuia că, în urmă cu multă vreme, existase un loc în care se duceau cuplurile
necăsătorite, ca să rămână singuri. Acum nu mai existau câmpuri acolo, deşi
unele dintre curţi aveau livezi. Apoi diligenţa trecu pe lângă un şir lung de case
mai sărăcăcioase şi, în sfârşit, ieşi în câmp deschis.
Era frig, dar amândoi aveau paltoane groase, fulare tricotate şi pălării. Roger
fuma o pipă. La tavernele la care oprea diligenţa, ca să schimbe caii, cumpărară
băuturi fierbinţi: ceai, supă sau whisky şi apă fierbinte.
Amos se simţea optimist. Deşi îşi spunea în sinea lui că era prea curând ca să se
bucure, nu se putea împiedica să nu se gândească la afacerea lui, care ar fi putut
să fie transformată de ideea lui Roger. O maşină care putea toarce opt bobine în
acelaşi timp!
Îşi petrecură noaptea într-o casă de oaspeţi, apoi, în dimineaţa următoare,
plecară spre locuinţa prietenului lui Roger, Percy Frankland. Tatăl lui Percy era
prosper şi îi întâmpină cu un mic-dejun copios, alături de Percy, soţia lui şi doi
copii adolescenţi. Amos nu mâncă prea mult. Se simţea destul de încordat în
legătură cu vizita aceea şi se temea ca nu cumva speranţele sale să fie distruse.
Imediat după micul-dejun plecară spre depozit, care se afla pe terenul locuinţei
familiei Frankland. Etajul de jos era dedicat depozitării; torsul se efectua la etaj.
Când Amos intră, în sfârşit, în camera de tors, îi luă un lung moment ca să
înţeleagă la ce se uita; apoi realiză că nu exista una, ci un întreg şir de maşini de
tors.
Fiecare maşină era precum o masă mică, până la înălţimea taliei, lungă cam de
un metru şi lată pe jumătate, aşezată pe patru picioare solide. Dispozitivul părea
să fie operat de două persoane, o femeie şi un copil. Femeia stătea în picioare la
capătul mai îngust, iar firele se întindeau până la fusele de la capătul îndepărtat.
Cu mâna dreaptă, ea răsucea o roată mare, aflată pe o parte. Roata învârtea cele
opt fiise, care răsuceau bumbacul într-un fir solid. Când ea considera că firul era
suficient de strâns, îşi folosea mâna stângă ca să împingă în faţă o bârnă, ce
aducea în joc alte opt lungimi noi de fir slab.
În cameră se aflau opt maşini.
— Copilul ce face? îl întrebă Amos pe domnul Frankland.
— El este împletitorul; repară firele rupte pentru mama sa, răspunse domnul
Frankland.
Urmăriră un băiat, care avea în jur de unsprezece ani, reparând un fir rupt: mai
întâi se târî sub maşină, astfel încât mama lui să nu fie nevoită să oprească lucrul.
Lucrătorii din domeniul textil erau plătiţi în funcţie de cât de mult produceau,
niciodată cu ora. Băiatul apucă de capetele celor două fire şi le aşeză în palma
stângă, astfel încât să se suprapună pe şapte sau opt centimetri. Apoi îşi folosi
palma dreaptă ca să frece firele împreunate, cu mişcări scurte, apăsând tare. Când
îşi luă mâna dreaptă de pe fir, cele două fire se întreţesuseră şi deveniseră din
nou unul singur. Procesul durase doar câteva secunde.
Amos observă că palmele băiatului erau bătătorite de la frecatul permanent.
Apucă mâna băiatului şi atinse partea îngroşată. Băiatul spuse cu mândrie:
— Mi-am întărit palmele. Acum nu mai sângerează. Amos i se adresă domnului
Frankland:
— Probabil că firele se rup foarte des clacă este nevoie de un împletitor cu
normă întreagă.
— Mi e teamă că aşa se întâmplă.
Acestea erau veşti proaste, îi spuse Amos lui Roger. Apoi continuă:
— Dacă bumbacul se rupe des, lâna ar putea să se rupă tot timpul. Chiar şi
torcătorii manuali, cum este Sal Clitheroe, mai rup firele uneori.
Roger îi spuse băiatului:
— Există vreun moment, în timpul procesului, când este mai probabil ca firul să
se rupă? Înţelegi ce te întreb?
— Da, stăpâne, răspunse băiatul. Se întâmplă atunci când firul împletit se
tensionează. Mai ales dacă bătrâna freacă prea tare.
Roger i se adresă lui Amos:
— S-ar putea să fiu în stare să fac ceva în legătură cu asta.
Amos era visător. Această maşină ar fi putut să-i furnizeze tot firul de care avea
nevoie ca să-şi extindă afacerea. Dar avea să facă mai mult de atât. Urma să
elimine nevoia de a umbla de bezmetic pe la ţară, ca să-şi viziteze lucrătorii din
sat. O cameră plină cu maşini de tors, în depozitul său, îi putea furniza mai multe
fire decât toate femeile din sate. Iar dacă una dintre ele se îmbolnăvea şi nu putea
să-şi facă treaba, el nu trebuia să aştepte o săptămână ca să afle asta. Maşina avea
să îi ofere mai mult control asupra afacerii.
Stăpânindu-şi încântarea, încercă să fie practic. I se adresă domnului Frankland:
— Nu ştiu dacă această maşină poate să fie modificată astfel încât să lucreze cu
lână, dar dacă mă decid că e posibil, unde aş putea merge să cumpăr una?
— Există mai multe locuri în nord, unde sunt fabricate, îi spuse domnul
Frankland. Ezitând puţin, adăugă: Sau aş putea să-ţi vând una dintre ale mele. Eu
sunt pe cale să le înlocuiesc cu maşini mai mari, numite „catâri de tors” Acelea
torc patruzeci şi opt de fire simultan.
Amos era consternat.
— Patruzeci şi opt?
— Fuse care înfloresc ca rubarba în luna mai, comentă Roger. Amos se
concentră asupra treburilor practice.
— Când te aştepţi să primeşti catârul de tors?
— În orice zi de acum.
— Câţi bani vrei pentru o jenny torcătoare la mâna a doua?
— Pe mine m-au costat şase lire. Şi nu se uzează. Aşa că aş putea să-ţi vând una
folosită cu patru lire.
„Şi o primesc în câteva zile” se gândi Amos.
Putea să facă rost de patru lire, deşi n-avea să mai rămână cu nimic pentru
situaţii de urgenţă.
Dar mintea lui continua să se întoarcă la aceeaşi întrebare: avea să funcţioneze
pentru lână?
Iar răspunsul nu se schimba niciodată: singura cale de a afla era să încerce.
Încă ezita.
Domnul Frankland spuse:
— Am un meşter prelucrător de bumbac, care vine să se uite la maşini
săptămâna viitoare.
— Îţi voi da un răspuns până diseară, spuse Amos. Şi îţi mulţumesc pentru
această oportunitate. Apreciez.
Domnul Frankland zâmbi şi încuviinţă din cap.
 — Între timp, trebuie să port o discuţie serioasă cu inginerul meu. Îşi strânseră
mâinile, apoi Amos şi Roger plecară.
Se opriră la o tavernă şi îşi comandară o cină uşoară. Roger era plin de
entuziasm, iar faţa lui era roşie de încântare.
— Ştiu cum să reduc incidenţa firelor rupte, spuse el. Îmi pot imagina.
— Bine, zise Amos.
Ştia că aceasta era o răscruce. Dacă făcea acest pas şi lucrurile mergeau prost,
trebuia să se împace cu ideea că avea să-şi petreacă şi mai mulţi ani economisind
bani ca să-şi plătească datoria. Dar, dacă mergea bine, putea începe să facă bani
adevăraţi.
— Este un risc, îi spuse el lui Roger.
— Mie îmi plac riscurile, răspunse Roger.
— Eu le urăsc, spuse Amos.
Dar cumpără maşina.
*
Amos se hotărî să fie optimist şi să liciteze pentru un contract militar înainte să-
i ajungă jenny torcătoarea.
Colonelul miliţiei din Kingsbridge era Henry, viconte de Northwood, fiul şi
moştenitorul contelui de Shiring. În mod normal, această slujbă era una de
figuraţie, dar tradiţia în comitatul Shiring era ca fiul contelui să fie colonelul în
exerciţiu. Northwood era, de asemenea, membru al parlamentului pentru
Kingsbridge: nobilimii îi plăcea să păstreze treburile importante în familie,
spunea Spade.
În mod normal, Northwood locuia împreună cu tatăl său la castelul contelui,
dar, după ce fusese convocată miliţia, închiriase Willard House, o clădire mare,
amplasată în piaţă, care dispunea de suficient loc pentru colonel şi mai mulţi
ofiţeri superiori. Legenda din Kingsbridge spunea că această casă îi aparţinuse,
pe vremuri, lui Ned Willard, care avusese un rol foarte important la Curtea
reginei Elisabeta, deşi nimeni nu ştia exact ce anume făcuse.
Sosirea lui Northwood provocase o oarecare agitaţie socială: era singur şi avea
douăzeci şi trei de ani, fiind cel mai eligibil burlac din comitat.
Amos nu-l întâlnise niciodată şi nici nu cunoştea pe cineva care putea să-l
prezinte, aşa că decise să meargă Willard House şi să-şi încerce norocul.
În sala spaţioasă fu oprit de un bărbat de vreo patruzeci de ani, în uniformă de
sergent cu pantaloni şi moletiere, o jachetă scurtă şi roşie şi o caschetă militară
cilindrică şi înaltă. Roşul jachetei era, de fapt, un roz prăfuit, ceea ce indica
faptul că fusese prost vopsită.
— Ce treabă ai, tinere domn? îl întrebă sergentul abrupt.
— Sunt aici ca să discut cu vicontele de Northwood, colonelul tău.
— Te aşteaptă?
 — Nu. Te rog să-i transmiţi că Amos Barrowfield ar dori să discute cu el despre
uniforma ta.
— Uniforma mea? spuse bărbatul indignat.
— Da. Ar trebui să fie roşie, nu roz.
Sergentul privi spre mâneca tunicii sale şi se încruntă. Amos continuă:
— Mi-ar plăcea să văd miliţia din Shiring bine îmbrăcată şi mă aştept ca
vicontele de Northwood să gândească la fel.
Sergentul ezită un moment, apoi spuse:
— Rămâi aici. Îl voi întreba.
Rămas să aştepte în sală, Amos observă atmosfera de forfotă: bărbaţii mergeau
preocupaţi dintr-o cameră în alta şi purtau conversaţii energice, ceea ce dădea
impresia unei eficienţe active. Mulţi ofiţeri ai armatei – aristocraţi – erau leneşi şi
nepăsători, toată lumea ştia asta; dar poate că Northwood era diferit.
Sergentul reveni şi spuse:
— Urmează-mă, te rog.
Îl conduse pe Amos într-o cameră mare din partea din faţă a casei, care avea o
fereastră ce dădea spre faţada de vest a catedralei. Northwood era aşezat în
spatele unui birou. În vatră ardea un foc mare.
Aşezat în apropierea biroului şi purtând o uniformă de locotenent, cu un teanc
de hârtii strâns în mână, era un bărbat pe care Amos îl recunoscu: metodistul
Archie Donaldson. Amos clătină din cap spre el şi făcu o plecăciune în faţa
vicontelui.
Northwood nu purta perucă şi avea părul scurt, cârlionţat, şi nasul mare. Faţa lui
avea o expresie amabilă, dar ochii lui îl cântăriră pe Amos cu o inteligenţă
ascuţită. „Am doar un minut ca să-l impresionez pe acest bărbat, se gândi Amos,
iar dacă eşuez, voi fi dat afară de aici cât ai clipi.”
— Amos Barrowfield, stăpâne, ţesător din Kingsbridge.
— Ce nu e în regulă cu uniforma sergentului Beach, Barrowfield?
— A fost vopsită cu roz de rubia, o vopsea vegetală care este mai degrabă roz
decât roşie şi care se estompează rapid. Pentru soldaţii de rând este în regulă, dar
hainele pentru sergenţi şi pentru alţi subofiţeri ar trebui să fie vopsite cu vopsea
de kerria, care provine de la o insectă solzoasă şi care asigură un roşu mai intens
– deşi nu este la fel de scumpă precum cea de coşe-nilâ, care dă adevărata
strălucire a „roşului britanic” şi care este folosită pentru uniformele ofiţerilor.
— Îmi place un bărbat care-şi cunoaşte treaba, spuse Northwood. Amos era
mulţumit.
Northwood continuă:
— Presupun că vrei să furnizezi pânză pentru uniformele miliţiei.
— Aş fi bucuros să vă ofer o pânză lată, rezistentă la uzură, impermeabilă, de
patru sute de grame, pentru soldaţii de rând şi sergenţi. Pentru ofiţeri vă propun o
pânză lată, mai uşoară, superfină, la fel de practică dar cu o finisare mai fină,
realizată din lână special importată din Spania. Hainele fine sunt specialitatea
mea, domnul meu.
— Înţeleg.
Amos era în plin avânt.
— Cât despre preţuri…
Northwood ridică o mână, făcându-i semn să tacă.
— Am auzit destul, mulţumesc.
Amos tăcu şi presupuse că era pe cale să fie refuzat. Dar Northwood nu îl
trimise la plimbare. Întorcându-se spre Donaldson, spuse:
— Scrie o notă, te rog. Donaldson apucă o foaie de hârtie şi înmuie o pană în
călimara cu cerneală. Spune-i maiorului să fie amabil să discute cu Barrowfield
despre pânza pentru uniforme. Northwood se întoarse apoi spre Amos şi adăugă:
Aş vrea să te întâlneşti cu maiorul Will Riddick.
Amos îşi suprimă un geamăt de uluire.
Donaldson presără nisip peste notă şi i-o dădu lui Amos, fără să se deranjeze să
o sigileze sau măcar să o împăturească.
— Riddick este responsabil pentru toate achiziţiile, ajutat de intendent. Are un
birou în această casă, imediat ce ajungi sus, pe scări. Îţi mulţumesc pentru că ai
venit să mă vezi.
Amos se înclină şi ieşi, ascunzându-şi dezamăgirea. Se gândi că îl impresionase
pe Northwood, dar asta nu-i folosea probabil la mare lucru.
Îl găsi pe Riddick la etajul de mai sus, în partea din spate a. Casei, într-o cameră
mică şi ceţoasă din cauza fumului de pipă. Will purta o haină roşie şi pantaloni
albi. Îl salută cu precauţie pe Amos.
— Mă bucur să te văd, Will, spuse Amos vesel, făcând un efort considerabil.
Am vorbit cu colonelul Northwood. A scris o notă pentru tine.
Apoi îi dădu biletul.
Will îl citi, rămânând cu privirea aţintită asupra hârtiei mai mult timp decât
părea să fie necesar pentru un mesaj atât de scurt. Apoi luă o decizie şi spuse:
— Uite cum facem, haide sa discutăm despre povestea asta la o halbă de bere.
— Cum doreşti, spuse Amos, deşi nu simţea nevoia unei beri în toiul dimineţii.
Părăsiră casa împreună. Amos presupunea că aveau să meargă la Bell, care se
afla la doar câţiva paşi depărtare, dar Will îl conduse în josul dealului şi apoi pe
Fish Street. Spre disperarea lui Amos, se opri la stabilimentul lui Sport Culliver.
— Te deranjează dacă mergem în altă parte? întrebă Amos. Locul ăsta are o
reputaţie proastă.
— Prostii, spuse Will. Nu intrăm decât să bem ceva. Nu-i nevoie să urcăm la
etaj.
Apoi intră în local.
Amos îl urmă, cu speranţa că niciun metodist n-avea să-l vadă. Nu mai intrase
niciodată acolo până atunci, dar parterul arăta liniştitor, ca în orice altă tavernă,
fară prea multe indicaţii despre desfrâul care se petrecea în apropiere, în aceeaşi
incintă. Încercă să se consoleze cu asta, dar încă se simţea inconfortabil. Se
aşezară într-un colţ liniştit şi Will ceru două caraic dc porter, o bere tare.
Amos se hotărî să treacă direct la afaceri.
— Pot să-ţi ofer pânză lată, simplă, pentru hainele recruţilor, la un şiling pe
metru, spuse el. Nu vei obţine un preţ mai bun nicăieri. Aceeaşi pânză, vopsită
cu vopsea de kerria pentru sergenţi şi alţi subofiţeri, cu trei pence mai mult. Şi
superfmă, pentru ofiţeri, roşu britanic, la doar trei şilingi şi şase pence pe metru.
Dacă poţi obţine preţuri mai bune de la un alt ţesător din Kingsbridge, îmi
mănânc pălăria.
— De unde vei lua firul? Aud că este criză.
Amos fii surprins că Will era atât de bine informat.
— Am o sursă specială, spuse el.
Era oarecum adevărat: jenny torcătoarea avea să îi fie livrată în foarte scurt
timp.
— Ce sursă?
— Nu pot să-ţi dezvălui asta.
Un chelner le aduse berea şi rămase în picioare, aşteptând. Will privi spre
Amos, iar el înţelese că trebuia să plătească berea. Scoase câteva monede din
buzunar şi i le dădu bărbatului.
Will sorbi prelung din berea sa, apoi oftă satisfăcut şi spuse:
— Să presupunem că miliţia are nevoie de o sută de uniforme pentru sergenţi.
— Vei avea nevoie de două sute de metri de pânză lată, vopsită cu kerria, la un
şiling şi trei pence, aşa că te va costa totul douăsprezece lire şi zece şilingi. Dacă
îmi dai comanda mie, acum, o poţi avea pentru douăsprezece lire fix. Renunţ la
mult prea mult, dar ştiu că vei fi atât de mulţumit de pânza, încât vei comanda
mai multă.
Amos sorbi din berea sa ca să-şi ascundă tensiunea.
— Asta sună bine, spuse Will.
— Mă bucur.
Amos era surprins şi, în aceeaşi măsură, mulţumit. Nu se aşteptase să fie atât de
uşor să-i vândă pânza lui Will. Şi, deşi nu era o comandă uriaşă, putea să fie doar
începutul
— Acum mă duc acasă să scriu o factură, dar ţi-o aduc să o semnezi peste
câteva minute.
— În regulă.
— Mulţumesc, spuse Amos.
Ridică apoi carafa ca să ciocnească cu Will, un gest care simboliza un acord.
Băură amândoi.
— Încă un lucru, spuse Will. Fă factura pentru paisprezece lire. Amos nu
înţelese.
 — Dar preţul este doisprezece.
— Şi doisprezece este ceea ce vei primi.
— Deci cum pot să-ţi fac factura pentru paisprezece lire?
— Acesta e felul în care procedăm noi în armată. Brusc, Amos înţelese.
— Vei spune armatei că preţul total este paisprezece lire, îmi vei plăti mie
douăsprezece şi vei păstra două pentru tine.
Will nu comentă. Amos spuse indignat:
— Asta e mită!
— Vorbeşte încet! Will privi în jur, dar nu se afla nimeni în apropiere. Fii
discret, prostule!
— Dar este necinstit!
— Ce importanţă are pentru tine? Aşa se fac afacerile. Cât de naiv poţi să fii?
Preţ de un moment, Amos se întrebă dacă Will spunea adevărul şi dacă toate
afacerile de genul acela implicau mita. Poate că era un lucru pe care tatăl său nu
i-l spusese. Apoi îşi aminti că mulţi dintre ţesătorii din Kingsbridge erau
metodişti şi îşi spuse că aceştia nu ar fi acceptat să fie necinstiţi.
— Nu voi emite o factură falsă, rosti el.
— În cazul acesta, nu primeşti comanda.
— Crezi că vei găsi un ţesător dispus să te mituiască?
— Sunt sigur că voi găsi. Amos scutură din cap.
— Ei bine, nu aşa fac metodiştii afaceri.
— Mulţi te prostesc, spuse Will, apoi îşi goli carafa.
Capitolul 10
Will Riddick reveni la Badford cu o zi înainte de încheierea celor şase
săptămâni de izolare în pat ale lui Kit.
Printr-un joc al ghinionului, protectorul lui Kit, Roger, plecase cu o săptămână
în urmă. Părea să stea la locuinţa lui Amos Barrowfield din Kingsbridge, după
cum auziseră servitorii, lucrând la un proiect misterios, nimeni nu ştia ce anume.
Kit abia aştepta să se dea jos din pat.
La început, când îl durea capul şi era încă şocat, nici măcar nu-şi dorea să se
mişte. Fusese atât de obosit, încât se simţea uşurat doar stând întins în patul
moale şi cald. De trei ori pe zi, Fan îl ajuta să se ridice în fund şi îl hrănea cu
terci de ovăz, supă sau pâine înmuiată în lapte cald. Efortul de a mânca îl epuiza
şi de fiecare dată se întindea la loc, imediat ce termina.
Lucrurile se schimbaseră treptat. Uneori putea să privească păsările pe fereastră
şi o convinsese pe Fan să pună firmituri de pâine ca să le atragă. Fan stătea
adesea cu el după cina servitorilor şi, atunci când nu aveau nimic de discutat, el îi
spunea poveşti biblice, pe care le auzise de la mama lui: arca lui Noe, Iona şi
balena, Iosif şi haina lui multicoloră. Fan nu ştia prea multe poveşti biblice. Ea
rămăsese orfană la vârsta de şapte ani şi ajunsese să lucreze la conac, unde
nimeni nu se gândea să-i spună poveşti. Ea nu ştia să citească şi nici să-şi scrie
numele. Kit fu surprins să afle că ea nu primea salariu.
— Este ca şi cum aş lucra pentru părinţii mei, asta mi-a spus moşierul. Când Kit
îi povesti mamei lui, aceasta spuse:
— Eu o numesc sclavie, apoi regretă că zisese asta şi îl rugă pe Kit să nu repete
niciodată cuvintele acelea.
Ma venea să-l vadă în fiecare după-amiază de duminică. Intra pe uşa de la
bucătărie şi urca pe scările din spate, astfel încât să nu se întâlnească nici cu
moşierul, nici cu fiii acestuia; Fan îi spusese că ei nici măcar nu ştiau că ea îl
vizita pe Kit.
Apoi Kit deveni nerăbdător să revină la normal. Dorea să se îmbrace cu haine
obişnuite şi să îşi mănânce gustările împreună cu ceilalţi servitori, Ia bucătărie.
Ba chiar aştepta să cureţe vetrele şi să lustruiască cizmele împreună cu Fan.
Dar acum, dorinţa lui trebuia să aştepte. Cu Will în casă, Kit se simţea mai în
siguranţă stând ascuns.
În ziua de după eliberarea sa, fusese nevoit să rămână în pat până când îl
consultase chirurgul, Alee Pollock. La scurtă vreme după micul-dejun, Alee
intrase în cameră, îmbrăcat în haina uzată, şi spusese:
— Ce mai face tânărul meu pacient, după şase săptămâni? El îi spuse adevărul.
— Mă simt bine, domnule, şi sunt sigur că pot să mă întorc la lucru. Nu
menţionă teama de Will.
— Ei bine, se pare că te faci bine.
— Sunt recunoscător pentru pat şi mâncare, adăugă Kit.
— Da, da… Acum, spune-mi, care este numele tău întreg?
— Christopher Clitheroe.
Kit se întrebă de ce îi adresase chirurgul o astfel de întrebare.
— Şi ce anotimp al anului este acesta?
— Sfârşitul iernii, începutul primăverii.
— Îţi aminteşti numele mamei lui Iisus?
— Maria.
— Ei bine, creierul tău pare să nu fi fost grav afectat de blestematul de cal al lui
Will.
Kit înţelese de ce îi pusese chirurgul toate acele întrebări, cu răspunsuri
evidente: ca să se asigure că mintea lui funcţiona normal.
— Asta înseamnă că pot să muncesc? întrebă el.
— Nu încă, nu. Mama ta te poate lua acasă, dar n-ar trebui să faci nimic
obositor timp de încă trei săptămâni.
Asta era o uşurare. Avea să scape de Will pentru încă o vreme. Apoi, poate că
Will trebuia să plece din nou la Kingsbridge. Starea de spirit a lui Kit se
îmbunătăţi.
 Alee continuă:
— Păstrează-ţi bandajul în jurul capului, astfel încât ceilalţi băieţi să ştie că nu
poţi juca jocuri dure. Fără fotbal, fără alergat, fară bătăi şi, cu siguranţă, fără
muncă.
— Dar mama mea are nevoie de bani.
Alee nu părea să ia în serios această chestiune.
— Poţi să munceşti după ce îţi revii complet.
— Nu sunt leneş.
— Nimeni nu crede că eşti leneş, Kit. Toţi cred că ai fost lovit în cap de un cal
periculos, ceea ce s-a şi întâmplat. Acum, mă voi duce să vorbesc cu mama ta.
Bucură-te de ultima ta dimineaţă în pat!
*
Lui Sal îi era dor de Kit. Se simţea îngrozitor de singură, cam în acelaşi fel în
care se simţise la moartea lui Harry. Nu îi plăcea să fie departe de el, să nu aibă
cu cine să schimbe o vorbă. Până atunci nu realizase cât de concentrată era viaţa
ei în jurul lui Kit. Simţea constant impulsul de a verifica tot ce simţea el: îi era
foame, îi era frig, se afla prin apropiere, era în siguranţă? Dar, în timpul
ultimelor şase săptămâni, alte persoane avuseseră grijă de el, pentru prima dată
de când se născuse.
Se bucură când Alee Pollock intră în casa ei. Ştia că trecuseră şase săptămâni de
când calul lui Will îl lovise pe Kit. Se ridică de la roata de tors.
— Este suficient de bine ca să se ridice?
— Da. Treaba asta s-ar fi putut termina foarte urât, dar cred că a trecut peste tot.
— Domnul să te binecuvânteze, Alee.
— E un băiat isteţ, nu-i aşa? spuneai că are şase ani.
— De acum, aproape şapte.
— Foarte isteţ pentru vârsta lui.
— Asta e şi impresia mea, deşi mamele întotdeauna cred despre copiii lor că
sunt excepţionali, nu-i aşa?
— Indiferent de adevăr, aşa e, râse Alee. Observasem deja asta.
— Deci este bine din nou.
— Este, dar vreau să-l ţii acasă timp de trei săptămâni. Nu-l lăsa să se joace şi
nici să facă alte treburi care presupun efort. Nu trebuie să cadă şi să se lovească
la cap.
— Mă voi asigura de asta.
— Dar, după trei săptămâni, lasă-l să revină la normal.
— Îţi sunt atât de recunoscătoare… Ştii că nu te pot plăti.
— Îi voi trimite nota de plată moşierului şi sper să iasă bine.
Alee plecă. Sal îşi puse pantofii şi pălăria şi îşi acoperi umerii cu un pal gros.
Vremea era încă rece, dar nu mai îngheţa.
 Pe câmpuri, bărbaţii începeau aratul de primăvară. Oamenii o salutau când îşi
croia drum printre casc şi ea le spunea tuturor acelaşi lucru:
— Mă duc să-l aduc acasă, în sfârşit, pe Kit al meu, de la conac, slavă
Domnului.
Mergea repede. Nu era nevoie să se grăbească, dar acum, când Kit era pe
punctul să fie eliberat, nu mai avea răbdare.
Intră, ca de obicei, pe uşa din spate a bucătăriei şi urcă scările. Când îl văzu pe
Kit în picioare, în dormitor, îmbrăcat în hainele zdrenţuite pe care le purtase când
se mutase la conac, izbucni în lacrimi.
Încă plângând, îngenunche pe podea şi îl strânse în braţe cu blândeţe.
— Nu-ţi face griji, plâng de fericire, îi spuse ea.
Era fericită mai ales pentru că el supravieţuise, dar nu îi spuse asta. Se adună şi
se ridică în picioare. Observă că Fanny se afla în cameră, stând în picioare lângă
pat. Sal o îmbrăţişă şi îi spuse:
— Îţi mulţumesc pentru că ai fost atât de bună cu băieţelul meu.
— A fost uşor, răspunse Fanny. Este pur şi simplu adorabil.
Kit o îmbrăţişă pe Fanny, apoi o sărută pe obrazul plin de coşuri şi îi spuse:
— Mă voi întoarce în curând să te ajut cu vetrele şi cu ghetele.
— Nu te grăbi, fa-te bine, îi spuse ea.
Sal îl luă de mână şi ieşiră împreună din dormitor; spre stupoarea lor, pe coridor
dădură nas în nas cu Will.
Sal scoase un strigăt involuntar de şoc, apoi rămase nemişcată preţ de un
moment. Îl simţi pe Kit strângând-o de mână de frică. Apoi facu o reverenţă,
plecându-şi privirea ca să nu se uite direct la el, şi încercă să treacă pe lângă el
fară să vorbească.
El se aşeză în calea ei.
Kit se ascunse în spatele lui Sal şi încercă să se pitească după fusta ei.
— Nu-l mai aduce înapoi, spuse Will. Căţelul nu e de niciun folos.
Sal îşi reţinu furia. Nu făcuse Will destule? Îl omorâse pe bărbatul ei şi îi rănise
copilul, şi totuşi, încă dorea să o batjocorească. Cu o voce abia controlată, ea
spuse:
— Voi face aşa cum îmi spune moşierul, desigur.
— Moşierul va fi bucuros să scape de mica stârpitură.
— În acest caz, vă lăsăm acum, domnule. Să aveţi o zi bună. Will nu se mişcă
din calea lor.
Sal păşi mai aproape de el şi îl privi în faţă. Era aproape la fel de înaltă ca el şi
la fel de solidă. Vocea i se schimbă fără să intenţioneze asta.
— Dă-mi voie să trec, îi spuse ea pe un ton jos, fară să îşi mai poată ascunde
furia.
Ea observă o străfulgerare de teamă în ochii lui, de parcă ar fi conştientizat că ar
fi putut să regrete această confruntare, dar nu se dădu înapoi. Părea hotărât să
provoace necazuri.
— Mă ameninţi? îi spuse el.
Dispreţul lui nu era însă întru totul convingător.
— Ia-o cum vrei.
Cu o voce înspăimântată, Fanny rosti:
— Kit trebuie să meargă acasă, domnule Will, aşa a spus chirurgul.
— Nu ştiu de ce tatăl meu s-a obosit să trimită după chirurg. N-ar fi fost mare
pierdere dacă mica stârpitură ar fi murit.
Asta fu prea mult pentru Sal. Să doreşti moartea cuiva era un blestem îngrozitor
şi Will aproape că-l omorâse pe Kit. Fără să se mai gândească, ea îşi propulsă în
faţă braţul drept şi-l lovi pe Will în lateralul capului. Avea spatele lat şi braţele
puternice, iar lovitura fu însoţită de o bufnitură sonoră.
Will se holbă la ea uluit, apoi căzu la podea, strigând de durere.
Fanny icni de şoc.
Sal se uită la Will. Din ureche îi curgea sânge. Era îngrozită de ceea ce făcuse.
— Domnul să mă ierte! spuse ea.
Will nu facu niciun efort să se ridice, ci rămase acolo gemând. Kit începu să
plângă.
Sal îl luă de mână şi îl conduse pe lângă Will, care gemea de durere. Trebuia să
iasă din casă cât de repede putea. O luară pe scări şi se grăbiră să coboare.
Trecură prin bucătărie fără să le vorbească celorlalţi servitori, care se holbau la
ei.
Ieşiră apoi pe uşa din spate şi se întoarseră acasă.
*
După-amiază fu chemată la moşier.
Sal încălcase legea, desigur. Se făcea vinovată de o crimă. Mai rău, era un
sătean oarecare care atacase un gentleman. Se afla în mare necaz.
Legea şi ordinea erau responsabilitatea judecătorilor de pace, numiţi şi
magistraţi. Ei erau desemnaţi de Lordul Locotenent, reprezentantul regelui în
ţinut. Aceştia nu erau oameni ai legii, ci proprietari de pământ locali. Într-un oraş
cum era Kingsbridge, existau mai mulţi judecători, dar într-un sat exista, de
obicei, unul singur, iar la Badford acesta era moşierul Riddick.
Crimele majore erau judecate de doi sau mai mulţi judecători, iar acuzaţiile care
atrăgeau pedeapsa cu moartea trebuiau să fie audiate de un judecător la un
tribunal cu juraţi; dar infracţiunile mai puţin importante, cum erau beţia,
vagabondajul şi violenţele minore, puteau fi analizate de un judecător, care de
obicei stătea în propria casă.
Moşierul Riddick urma să fie judecătorul şi juratul lui Sal.
Urma să fie găsită vinovată, desigur, dar cum avea să fie pedepsită? Un
judecător putea dispune ca un infractor să petreacă o zi legat în butuci, aşezat pe
pământ, cu picioarele legate, o pedeapsă care era mai umilitoare decât orice
altceva.
Sentinţa de care se temea Sal era biciuirea, ordonată de obicei de judecători şi
un eveniment curent în armată şi marină. De obicei, era publică. Persoana
condamnată era legată de un stâlp, goală sau pe jumătate goală – oricum, orice
haine ar fi purtat aveau să fie sfâşiate în timpul executării sentinţei. Biciul folosit
era de obicei temuta pisică cu nouă cozi, respectiv cu nouă fâşii de piele care
aveau pietre la capete, ca să sfâşie rapid pielea.
Beţia putea să fie pedepsită cu şase lovituri, bătaia cu douăsprezece. Pentru
atacarea unui gentleman ea putea să primească douăzeci şi patru, un adevărat
supliciu. În armată, bărbaţii erau adesea pedepsiţi cu sute de lovituri şi, uneori,
mureau; pedepsele civile nu erau atât de sălbatice, deşi erau destul de aspre.
Sal porni imediat spre conac, luându-l şi pe Kit cu ea – nu putea să-l lase singur.
În timp ce mergeau unul lângă altul, ea se întreba ce ar fi putut să spună în
apărarea ei. Will era cel puţin parţial responsabil pentru ceea ce se întâmplase,
dar ar fi fost nechibzuit din partea ei să sublinieze acest lucru: ar fi adăugat o
insultă la acuzaţia de rănire. Nobilii aveau voie să găsească scuze pentru
comportamentul lor, dar oamenii de rând era de aşteptat să fie smeriţi: orice
încercare de a se justifica ar fi atras, probabil, o pedeapsă şi mai aspră.
La conac, Platts, majordomul, o conduse în bibliotecă, unde moşierul Riddick
era aşezat în spatele unui birou. Will se afla alături de el, cu un bandaj peste
ureche. Parohul George era aşezat la masă, cu o pană, o călimară cu cerneală şi
un registru. Sal nu fu invitată să se aşeze.
— Acum, Will, ar fi bine să spui ce s-a întâmplat, rosti moşierul.
— Femeia asta m-a înfruntat pe coridorul de la etaj, spuse Will.
Minţea deja, dar Sal nu spuse nimic.
— I-am zis să se dea la o parte din calea mea, continuă Will şi atunci m-a lovit
peste cap.
Moşierul privi spre Sal.
— Tu ce ai de spus în apărarea ta?
— Îmi pare foarte rău pentru ceea ce s-a întâmplat, rosti Sal. Nu pot decât să
spun că am fost înnebunită de tragediile care s-au întâmplat în familia mea în
ultimele luni.
— Dar ăsta nu este un motiv să-l ataci pe Will, zise moşierul.
— Mi-a intrat în cap că domnul Will este parţial responsabil pentru moartea
soţului meu şi pentru rana îngrozitoare suferită de fiul meu. El pare să nu aibă
niciun fel de milă pentru mine şi să creadă că fiul meu nu are nicio importanţă.
— Nu este important? zise Will. Priveşte la căţeluşul ăsta! Este absolut inutil –
pentru ce aş vărsa lacrimi pentru el? Sigur că eu consider că nu este important.
Sătenii ăştia au oricum prea mulţi copii. Unul mai puţin nu este un motiv să
plângi.
 Sal încercă să vorbească într-o manieră umilă.
— Mama lui ar plânge, domnule.
Moşierul se încruntă la Will, părând deranjat de cuvintele acestuia. Era un
bărbat dur, dar nu atât de crud precum fiul său cel mare. Sal constată că Will nu-
şi făcea niciun bine ducând discuţia în direcţia aceea. Dovedind dispreţ pentru
băieţel, nu era respectat nici măcar de familia lui.
— Îmi pare rău, domnule, spuse Sal, dar Kit este singurul meu copil.
— Iar ăsta este un lucru bun! pufni Will. Nu poţi să ai grijă nici măcar de unul –
se pare că trebuie să vină aici ca să aibă unde dormi şi ce mânca!
— Domnule, toată viaţa mea, înainte şi după căsătorie, nu am cerut niciodată
ajutorul parohiei, nu până când nu a fost omorât soţul meu.
— O, deci totul este din vina altor persoane, nu-i aşa? spuse Will. Sal nu făcu
decât să-l privească în ochi, fară să spună nimic. Tăcerea ei era suficient de
elocventă ca să-l determine pe moşier să treacă la acţiune.
— În regulă, cred că imaginea este clară, spuse el. Asta dacă niciunul dintre voi
nu mai are nimic de adăugat.
— Ar trebui să fie biciuită, zise Will. Moşierul încuviinţă din cap.
— Aceasta este o pedeapsă corespunzătoare pentru violenţa împotriva unui
gentleman.
— Nu, vă rog! şopti Sal. Moşierul continuă:
— Oricum, această femeie a suferit foarte multe în ultima vreme, fără să fie
vina ci.
Will spuse indignat:
— Atunci, ce vei face? Moşierul se întoarse spre el.
— Închide gura, băiete! zise el, iar Will tresări vizibil. Sunt tatăl tău – crezi că
sunt mândru pentru ceea ce ai făcut unei amărâte de familii din sat?
Will era prea şocat ca să răspundă. Moşierul se întoarse din nou spre Sal.
— Te compătimesc cu adevărat, Sal Clitheroe, dar nu pot să trec cu vederea
crima pe care ai comis-o. Dacă rămâi în acest sat, vei fî biciuită. Dacă însă pleci,
chestiunea va fi uitată.
— Să plec?! rosti Sal.
— Nu te pot lăsa să locuieşti aici nepedepsită. Vei fi întotdeauna arătată drept
femeia care l-a lovit pe fiul moşierului şi a scăpat nepedepsită.
— Dar unde aş putea să mă duc?
— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Dar dacă nu vei pleca până mâine, la răsăritul
soarelui, vei primi treizeci şi şase de lovituri de bici.
— Dar…
— Nu mai spune nimic altceva. Ai scăpat uşor. Pleacă din această casă acum şi
părăseşte satul Badford la prima geană de lumină.
Ea se ridică.
— Si consideră-te al naibii de norocoasă! zise Will. Sal îl apucă pe Kit de mână
şi ieşiră.
*
Toată lumea din sat ştia că Sal îl trântise la pământ pe Will Riddick. Mulţi
dintre prietenii lui Sal o aşteptau când ieşi de la conac. Annie Mann o întrebă ce
se întâmplase. Sal simţi că ar fi fost prea dureros să spună din nou povestea şi, în
plus, ar fi vrut să o spună o singură dată. Îi ceru lui Annie să le spună oamenilor
să se întâlnească la locuinţa lui Brian Pikestaff.
Când ajunse acolo, Brian curăţa noroiul de pe plug, după o zi petrecută la câmp.
Ea îl întrebă dacă se putea întâlni cu toată lumea în hambarul lui, aşteptându-se
ca el să fie de acord fară probleme.
Înainte să se strângă prietenii ei, Sal încercă să-şi adune gândurile. Descoperi că
era greu să-şi imagineze cum ar fi putut să arate viaţa ei începând dc a doua zi.
Unde ar fi putut să se ducă? Ce ar fi putut să facă?
Când se adună toată lumea, ea le povesti întreaga istorie în detaliu. Cu toţii
murmurară insulte când ea le spuse că Will dorise moartea lui Kit; se auziră urale
când ea le povesti cum îl doborâse la pământ şi icnete de şoc alunei când le
dezvălui sentinţa ei de alungare.
— Voi pleca dimineaţă, devreme, le spuse ea. Va rog pe toţi să vă rugaţi pentru
mine.
Brian se ridică în picioare şi rosti o rugăciune improvizată, cerându-i lui
Dumnezeu să aibă grijă de Sal şi de Kit orice s-ar fi întâmplat. Apoi începură
întrebările, dar nici măcar ea însăşi nu avea răspunsuri.
Brian încercă să fie practic.
— Va trebui să pleci doar cu ceea ce poţi duce. Vom depozita restul
posesiunilor tale aici, în acest hambar. După ce te stabileşti în altă parte, poţi
veni cu o căruţă ca să iei totul.
Îngrijorarea şi bunătatea lui o făcură pe Sal să plângă. Dărăcitorul Mick
Seabrook spuse:
— Mătuşa mea are o casă de oaspeţi în Combe – este ieftină şi curată.
— Asta ar putea fi de ajutor, spuse Sal, deşi Combe se afla la două zile distanţă
– o distanţă care putea să intimideze pe cineva care nu părăsise niciodată
Badfordul.
— Dar trebuie să-mi câştig existenţa. Nu pot să cer ajutorul pentru săraci – pe
care, de altfel, nu îl poţi primi decât în parohia în care te-ai născut.
— Ce zici de cariera de la Outhenham? spuse Jimmy Mann. Acolo au mereu
nevoie de forţă de muncă.
Sal avea îndoieli.
— Angajează femei?
Ea nu fusese niciodată la Outhenham, dar cunoştea prejudecăţile bărbaţilor.
— Nu ştiu, dar tu eşti la fel de puternică precum cei mai mulţi dintre bărbaţi,
spuse Jimmy.
— Asta este ceea ce-i deranjează.
Oamenii doreau să fie de ajutor şi aveau tot felul de sugestii, dar ideile lor erau
speculaţii, iar Sal şi Kit ar fi putut să moară de foame încercân-du-le. După o
vreme, ea le mulţumi tuturor şi îşi luă rămas-bun, apucân-du-l pe Kit de mână şi
părăsind hambarul.
Între timp se lăsase noaptea, dar ea îşi găsi cu uşurinţă drumul prin întuneric. A
doua zi, seara, avea să se afle într-un loc străin.
Ajunsă înapoi acasă, încălzi nişte supă, apoi îl duse pe Kit la culcare.
O vreme rămase în faţa focului, gândindu-se la ce avea să urmeze; apoi se auzi
o bătaie în uşă. Ike Clitheroe, unchiul lui Harry, intră în casă împreună cu Jimmy
Mann. Jimmy îşi ţinea în mână pălăria cu trei colţuri.
— Prietenii au făcut o chetă, spuse unchiul Ike. Nu e prea mult. Pălăria lui
Jimmy conţinea o mică grămadă de penny şi câţiva şilingi.
Ike avea dreptate, nu era prea mult, dar banii aceia puteau să constituie un
ajutor esenţial în zilele disperate care urmau. Oamenii fara locuinţă trebuiau să
cumpere mâncare din taverne, unde totul costa mai mult.
Jimmy răsturnă monedele pe masă, o mică grămadă în nuanţe de maro şi
argintiu. Sal ştia cât era de greu pentru oamenii săraci să ofere bani.
— Nu pot să vă spun… Se înecă şi începu din nou: Nu pot să vă spun cât sunt
de recunoscătoare pentru că am prieteni atât de buni. „Şi cât sunt de nefericită că
trebuie să plec şi să vă las în urmă pe toţi” se gândi ea.
— Domnul să te binecuvânteze, Sal, rosti Ike.
— Şi pe voi – şi pe tine, Jimmy.
După ce bărbaţii plecară, ea se duse la culcare, dar nu reuşi să adoarmă.
Oamenii spuneau Domnul să te binecuvânteze, dar, uneori, Dumnezeu nu o făcea
şi, în ultima vreme, ea se simţise de-a dreptul blestemată. Dumnezeu îi dăduse
prieteni buni, dar şi duşmani puternici.
Se gândi la mătuşa ei, Sarah. Aceasta plecase de bunăvoie din sat, ducân-du-se
la Kingsbridge ca să vândă balade pe stradă. Sal o admirase întotdeauna pe
Sarah. Poate că şi Sal, la rândul ei, avea să prospere dacă pleca. Viaţa în sat nu
fusese niciodată ceea ce-şi dorise ea, înainte să-l cunoască pe Harry.
Mătuşa Sarah se dusese la Kingsbridge. Poate că acela era locul potrivit şi
pentru Sal.
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai bună ideea. Putea să
ajungă acolo în jumătate de zi, deşi drumul ar fi fost greu pentru picioruşele lui
Kit. Iar acolo, în oraş, chiar cunoştea o persoană, pe Amos Barrowfield. Poate că
ar fi putut să continue să toarcă pentru el. Iar el ar fi putut să o ajute să găsească
o cameră unde să locuiască ea şi Kit.
Se simţi ceva mai bine după ce întrezări aceste posibilităţi. Era epuizată şi tristă
şi, în cele din urmă, o cuprinse somnul. Chiar şi aşa, se trezi înaintea zorilor.
Nesigură de oră, se mişcă prin casă la lumina palidă a cărbunilor din vatră şi
adună câteva lucruri pe care avea să le ia cu ea.
Trebuia să ia roata de tors a mamei ei. Era grea şi avea să fie nevoită să o care
cincisprezece kilometri, dar putea să constituie singurul ei mijloc de a-şi câştiga
existenţa.
Nu avea haine de schimb. Urma să poarte singura ei rochie, singurii pantofi şi
singura pălărie. Îşi dorea să fi avut pantofi pentru Kit, dar el nu purtase niciodată
aşa ceva până să meargă să lucreze la conac. Haina lui era mult prea mare, ceea
ce era o binecuvântare, pentru că nu avea să-i rămână mică în următorii câţiva
ani.
Avea să îşi ia oala de gătit, cuţitul de bucătărie şi puţina mâncare care mai
exista în casă. Ezită în legătură cu Biblia tatălui ei, dar se decise să o lase. Kit nu
putea mânca o carte.
Se întrebă dacă avea să aibă vreodată suficienţi bani ca să închirieze o căruţă şi
să-şi ia cu ea mobilierul. Nu era mare lucru – două paturi, o masă, două taburete
şi o bancă –, dar toate fuseseră făcute de Harry şi ea le iubea.
Când prima urmă de cenuşiu apăru pe cer, dincolo de câmpurile dinspre est. Sal
îl trezi pe Kit şi facu un terci. După aceea spălă oala, bolurile şi lingurile şi folosi
o bucată veche de sfoară ca să le adune într-o legătură. Puse mâncarea în sac şi i-
l dădu lui Kit să-l care. După ce ieşiră Sal închise uşa, simţindu-se sigură că nu
avea să o mai deschidă niciodată.
Se duseră mai întâi la biserica St. Matthew. Acolo, în cimitir, exista o cruce
simplă, frumoasă, pe care era scris cu alb Harry Clitheroe.
— Hai să îngenunchem aici pentru un moment, îi spuse ea lui Kit.
El păru nedumerit, dar nu-i puse întrebări, şi se aşezară amândoi în genunchi
lângă mormânt.
Sal se gândi la Harry: la trupul lui deşirat, dispoziţia lui certăreaţă, dragostea lui
pentru ea şi grija pe care i-o purta lui Kit. Era sigură că el se afla acum în Rai. Îşi
aminti perioada în care el o curtase: mai întâi flirturile, apoi încercarea de a o
săruta şi ţinutul de mână, întâlnirile secrete din pădure, orele de sâmbătă, după ce
mergeau la biserică, când nu-şi puteau ţine mâinile departe unul de altul, şi, în
sfârşit, înţelegerea faptului că doreau amândoi să-şi petreacă viaţa împreună. Sal
îşi mai aminti şi cum murise el, în agonie, şi se întrebă cum de era o posibilă o
asemenea cruzime, din voinţa Domnului.
Apoi se rugă cu voce tare, improvizând, aşa cum făceau metodiştii la adunările
lor. Îi ceru lui Harry să vegheze asupra ei şi asupra copilului lor şi îl imploră pe
Dumnezeu să o ajute să aibă grijă de Kit. Ceru iertare pentru păcatul de a-l fi
lovit pe Will, dar nu putu să se roage pentru vindecarea urechii acestuia. Ceru ca
încercările ei să nu mai dureze multă vreme, apoi spuse Amin. La fel facu şi Kit.
Apoi se ridicară şi ieşiră din cimitir.
— Unde mergem acum? întrebă Kit.
 — La Kingsbridge, răspunse Sal.
*
Amos şi Roger îşi petrecuseră ultimele câteva zile încercând să o adapteze pe
jenny torcătoarea.
Lucraseră într-o cameră din spate, la depozitul lui Amos, în spatele unei uşi
încuiate. Nu doreau ca veştile despre noua maşină să iasă în lume înainte ca ei să
fie gata.
O testau cu lână englezească, care era mai dură decât cea importată din Spania
sau Irlanda, cu fire lungi, cu o probabilitate mai mică de a se rupe. Roger legase
câte o turtă de fir slab şi răsucit la fiecare dintre cele opt fuse, apoi le tensionase
printr-o clemă care le ţinea întinse în timpul torsului. După ce terminară, Amos
acţionă maşina.
Torsul de mână era o artă care trebuia învăţată, dar acţionarea maşinii era
simplă. Cu mâna dreaptă, Amos roti încet roata cea mare, făcând fusele să se
învârtă, răsucind firele. Apoi opri roata şi, cu grijă, mişcă bara în faţă, pe toată
lungimea maşinii, ca să alimenteze cu noi calupuri de fire.
— Funcţionează! spuse el jubilând.
— La fabrica lui Frankland, învârteau roata mult mai rapid, zise Roger. Amos
mări ritmul şi firele începură să se rupă.
— După cum ne temeam, spuse Roger.
— Cum putem îndrepta asta?
— Am câteva idei.
Timp de câteva zile, Roger încercase diferite idei. Cea care funcţiona implica
apăsarea firelor astfel încât să rămână tensionate în toate etapele procesului.
Fusese nevoie de multe încercări şi erori ca să nimerească greutatea potrivită. În
ziua aceea, după o dimineaţă frustrantă de încercări şi erori, reuşiseră; apoi mama
lui Amos îi chemă la masă.
*
Amintirile lui Sal despre Kingsbridge erau vii. Deşi ultima ei vizită fusese în
urmă cu zece ani, fusese o experienţă uluitoare şi îşi amintea fiecare detaliu. Iar
acum putea să vadă cât de mult se schimbase oraşul.
Apropiindu-se din zona mai înaltă dinspre nord, remarcă reperele familiare:
catedrala, piaţa de lână, cu bine cunoscuta cupolă, şi râul, cu podul său
caracteristic cu două deschideri. Locul părea mai mare, mai ales înspre sud vest,
unde se înălţau mai multe case decât îşi amintea ea. Dar observă şi ceva nou. Pe
partea opusă a râului, în amonte faţă de pod, unde înainte nu fuseseră decât
câmpuri, văzu câteva clădiri lungi, înalte, cu rânduri de ferestre mari, toate aflate
în apropierea apei. Îşi aminti vag că auzise oamenii vorbind despre astfel de
construcţii: acestea erau ţesătoriile, unde se producea pânza. Erau înguste şi
aveau ferestre înalte, pentru ca lucrătorii să poată vedea foarte clar ce făceau.
Apa era necesară pentru piuă şi pentru împâslirea pânzei, dar şi pentru vopsire;
iar acolo unde râul curgea mai repede, putea să acţioneze şi maşinile. Unele
dintre acestea probabil că fuseseră acolo şi în urmă cu zece ani, pentru că
Kingsbridge fusese un oraş de ţesători încă dinainte să se nască ea. Dar, pe
vremuri, clădirile fuseseră mai mici şi mai împrăştiate. Crescuseră şi se
răspândiseră, iar acum exista un cartier separat, al manufacturilor.
— Aproape am ajuns, Kit, spuse ea.
Epuizat, copilul mergea împiedicându-se. Ea l-ar fi luat în braţe dacă nu trebuia
să care roata de tors şi oala de gătit.
Intrară în oraş. Sal întrebă o femeie cu un aer prietenos unde locuia Amos
Barrowfield şi fu îndrumată spre o casă din apropierea catedralei.
Uşa îi fu deschisă de o menajeră.
— Sunt una dintre torcătoarele lui Amos Barrowfield, spuse Sal. Aş dori să
vorbesc cu el, dacă se poate.
Camerista părea precaută.
— Cum te numeşti, te rog?
— Sal Clitheroe.
— O! rosti menajera. Am auzit multe despre tine. Privi apoi spre Kit. Acesta
este băieţelul care a fost lovit de cal?
— Da. El este Kit.
— Sunt sigură că Amos va dori să te primească. Intră! Numele meu este Ellen.
Apoi îi conduse în casă.
— Ei tocmai termină masa. Să vă aduc şi vouă nişte ceai?
— Ar fi trimis de Dumnezeu, spuse Sal.
Ellen îi conduse în sufragerie. Amos era aşezat la masă, împreună cu Roger
Riddick. Amândoi fură uluiţi să-i vadă pe Sal şi Kit.
Sal se înclină, apoi spuse abrupt:
— Am fost exilată din Badford.
— Pentru ce? întrebă Roger.
Sal spuse ruşinată:
— Îmi pare rău să spun asta, domnule Roger, dar l-am pocnit în cap pe fratele
dumitale, Will, şi l-am doborât la pământ.
Urmă o secundă de linişte, apoi Roger izbucni în râs şi, o clipă mai târziu,
Amos i se alătură.
— Bravo ţie! spuse Roger. Cineva ar fi trebuit să-l pocnească în cap cu mult
timp în urmă.
Când se liniştiră, Sal spuse:
— Este foarte bine că râdeţi, dar eu nu mai am casă acum. Domnule
Barrowfield, dacă pot găsi un loc în care să locuiesc, aici, în Kingsbridge, sper că
pot continua să torc pentru dumneata, dacă mă mai vrei.
— Sigur că te vreau! spuse Amos.
 Lui Sal i se luă o greutate de pe umeri. Amos continuă:
— Voi fi foarte fericit să cumpăr firul tău. Ezită un moment, apoi spuse: Dar
am o idee şi mai bună. S-ar putea să-ţi pot oferi de lucru ceva pentru care să te
plătesc mai bine decât pentru torsul de mână.
— Ce ar putea să fie? Amos se ridică în picioare.
— Trebuie să-ţi arăt, spuse el. Vino la depozit. Roger şi cu mine avem o maşină
nouă.
PARTEA A II-A
Revolta casnicelor
1795

Capitolul 11
Sal şi Kit lucraseră pentru Amos timp de mai bine de doi ani. În timpul acesta,
locul se schimbase. Întreprinderea devenise prea mare pentru depozitul din
spatele casei lui Amos: acum, el avea şase maşini de tors şi o piuă mecanică.
Închiriase o mică moară, lângă râu, în partea de nord-vest a oraşului
Kingsbridge, acolo unde râul curgea suficient de rapid încât să acţioneze
ciocanele de la piua mecanică, care îndesau şi îngroşau pânza.
Trudeau de la cinci dimineaţa până la şapte seara, cu excepţia duminicilor –
sfânta duminică când lucrau doar până la cinci după-amiaza. Toţi copiii erau
permanent obosiţi. În orice caz însă, viaţa era mai bună decât înainte. Mama lui
Kit avea bani, locuiau într-o casă călduroasă, cu un şemineu adevărat şi – cel mai
bun lucru dintre toate – scăpaseră de huliganii din Badford, care-l omorâseră pe
tatăl său. El spera că n-avea să mai locuiască niciodată într-un sat.
Oricum, încetul cu încetul, războiul schimbase lucrurile în tot mai rău. Kit,
ajuns la vârsta de nouă ani, era conştient de existenţa banilor şi înţelegea că
taxele de război crescuseră preţurile tuturor lucrurilor, în timp ce lucrătorii
textilişti erau plătiţi la fel. Pâinea nu era impozitată, dar preţul ei crescuse din
cauza recoltei proaste. Pentru o vreme, după ce învăţase cum să opereze
torcătoarea jenny, Sal reuşise să-şi permită carne de vită, ceai cu zahăr şi
prăjituri; dar acum mâncau şuncă şi beau bere slabă. Chiar şi aşa, era un progres
faţă de viaţa în sat.
Cel mai bun prieten al lui Kit era o fată numită Sue, care era cam de vârsta lui şi
care, la fel ca el, îşi pierduse tatăl. Sue lucra împreună cu mama ei, Joanie, la
maşina de tors de lângă cea a lui Sal, la moara lui Barrowfield.
Ziua aceea era specială. Muncitorii realizaseră asta de îndată ce intraseră în
moară şi văzuseră, pe podea, alături de piua mecanică, învelit în pânză de sac, un
obiect cam de mărimea unui pat cu baldachin sau a unei diligenţe. Probabil că
fusese livrat seara trecută, după ce plecaseră toţi acasă.
 Discutaseră despre asta în timpul pauzei de masă de o jumătate de oră şi mama
lui Kit spusese că era, probabil, o maşină nouă, deşi nimeni nu văzuse vreodată o
maşină atât de mare.
Prietenul lui Amos Barrowfield, Roger Riddick, apăru pe la jumătatea după-
amiezii. Kit n-avea să uite niciodată bunătatea pe care i-o arătase Roger pe
vremea când se afla la Badford. El îşi amintea, de asemenea, că Roger fusese cel
care adaptase prima maşină jenny torcătoarea pentru Amos. Acum existau şase
astfel de maşini şi Amos plănuise să mai cumpere câteva, până când războiul
începuse să afecteze afacerile.
Amos opri lucrul cu o jumătate de oră mai devreme şi le ceru lucrătorilor să se
adune, împreună cu el şi cu Roger, la parter, în jurul obiectului misterios. Le
ordonă bărbaţilor să oprească piua mecanică, pentru că nimeni nu putea vorbi în
timp ce aceasta bufnea şi zăngănea. Apoi spuse:
— Cu puţină vreme în urmă, domnul Shiplap din Combe mi-a cerut cinci sute
de metri de ţesătură linsey-woolsey4.
Era o comandă mare, până şi Kit ştia asta, şi toţi izbucniră în urale. Amos
continuă:
— I-am oferit un preţ de cincizeci şi cinci de lire pentru această comandă şi
eram dispus să cobor până la cincizeci de lire. Dar el mi-a oferit treizeci şi cinci
şi mi-a spus că ştie un alt ţesător din Kingsbridge care e dispus să facă afacerea
Ia acest preţ. Ceea ce ştiu e că singurul mod în care un alt ţesător ar putea să-şi
asume această afacere este prin a reduce salariile lucrătorilor săi.
Urmă un murmur de nemulţumire. Bărbaţii şi femeile din jurul lui Kit păreau
îngrijoraţi şi puşi pe harţă. Nu le plăcea să se discute despre reducerea salariilor.
— Aşa că l-am refuzat, spuse Amos. Lucrătorii fură uşuraţi să audă asta. Amos
continuă:
— Nu mi-a plăcut să refuz o comandă, pentru că nu mai primim atât de multe
precum eram obişnuiţi, iar dacă lucrurile merg în direcţia în care se îndreaptă
acum, atunci va trebui ca unii dintre voi să fie concediaţi.
Acum Kit era îngrijorat. El ştia că, în acel moment, niciun ţesător din
Kingsbridge nu căuta mână de lucru suplimentară. O auzise pe mama lui
spunând că nu existau înlocuitori care să plece, pentru că erau nesiguri în
legătură cu ce le rezerva viitorul şi nu ştiau cât avea să dureze războiul. Dilema
lui Amos nu era singulară.
— Dar am găsit o soluţie. Ştiu cum pot realiza comanda domnului Shiplap Iară
să reduc salariile sau să concediez oameni.
Se facu linişte. Kit simţi că lucrătorii erau suspicioşi, neştiind dacă să-l creadă
pe Amos.

4
Ţesătură aspră din in cu adaos de lână, utilizată în special în America, în perioada colonială
britanică (n.tr.)
 Amos şi Roger traseră pânza care acoperea obiectul misterios şi o aruncară pe
podea. Când obiectul fu în întregime vizibil, Kit încă nu ştia ce era. Nu mai
văzuse niciodată ceva asemănător.
Şi nici altcineva, îşi dădea seama de asta. Toţi murmurau nedumeriţi.
Erau opt role cilindrice, metalice, dispuse într-o piramidă neagră. Lui Kit îi
amintea de un morman de conducte de apă pe care le văzuse odată pe High
Street. Aceşti cilindri păreau să fie înţesaţi de cuie. Întreaga treabă era montată
pe o platformă solidă din stejar, cu picioare scurte şi groase.
Evident era o maşină, dar ce făcea?
Amos răspunse întrebării nerostite.
— Aceasta este soluţia problemelor noastre. Este o maşină de dărăcit. Kit ştia
ce însemna dărăcitul. Îşi amintea de Mick Seabrook, un dărăcitor din Badford.
Mick folosea perii cu dinţi de fier, iar Kit văzu acum că fiecare cilindru era
înfăşurat într-o teacă de piele înţesată cu cuie, exact ca periile pe care le folosea
Mick. Amos continuă:
— Maşinile de genul acesta există de multă vreme, dar au revenit în atenţia
tuturor în ultimii ani, iar asta este o versiune actualizată. Lâna este introdusă prin
prima pereche de role, iar cuiele descâlcesc lâna şi îndreaptă fibrele.
— Dar dărăcitorul trebuie să reia operaţiunea toată ziua, spuse Kit. Lucrătorii
râseră, auzind că vorbise un băieţel, dar, un moment mai târziu, Joanie spuse:
— Are dreptate, totuşi.
— Da, spuse Amos. Pentru asta sunt atâît de multe role. O trecere nu este
niciodată suficientă, aşa că lâna trece prin a două pereche, cu dinţii amplasaţi mai
aproape unul de altul; apoi prin a treia şi prin a patra, fiecare dintre ele
pieptănând mai fin, îndepărtând mai multă mizerie, îndreptând mai bine fibrele.
Roger adăugă:
— Această maşină a fost construită pentru bumbac şi lâna este mai moale, aşa
că am modificat dinţii de fier, facându-i mai puţin ascuţiţi, şi am mărit distanţa
dintre rola superioară şi cea inferioară, astfel încât procesul să fie mai puţin
brutal
— Şi noi am testat-o şi funcţionează, spuse Amos.
— Şi cine învârte rolele? întrebă Sal.
— Nimeni, spuse Amos. La fel ca piua mecanică, maşina de dărăcit este
acţionată de puterea uriaşă a râului, dirijat prin canalul morii şi transmisă, prin
intermediul roţilor dinţate şi al lanţurilor, până la role. Este nevoie doar de un
singur om, care să supravegheze mecanismul şi să facă reglaje mici în timp ce
funcţionează.
— Şi ce vor mai lucra dărăcitorii manuali? întrebă Joanie.
Avea dreptate, se gândi Kit; era posibil să nu mai fie nevoie de Mick şi de
ceilalţi dărăcitori, dacă existau maşini de dărăcit acţionate de forţa apei. Amos
părea să fie pregătit să răspundă întrebării.
 — Nu vă voi minţi, spuse el. Mă cunoaşteţi cu toţii – nu vreau ca oamenii să-şi
piardă mijloacele de trai. Dar nu am de ales. Aş putea trimite maşina de unde a
venit, să uit de comanda domnului Shiplap şi să le spun celor mai mulţi dintre
voi să nu mai vină mâine, pentru că nu mai am să vă dau de lucru. Sau aş putea
să vă ţin pe toţi la lucru, dar să reduc salariile pe care vi le ofer. A treia opţiune:
putem să menţinem salariile la acelaşi nivel, să onorăm comanda domnului
Shiplap şi să vă păstrez pe toţi la lucru – dacă folosim maşina de dărăcit.
Joanie spuse pe un ton sfidător:
— Ai putea să-ţi foloseşti banii proprii ca să menţii lucrurile în funcţiune.
— Nu am suficienţi bani, spuse Amos. Încă plătesc datoriile pe care mi le-a
lăsat tatăl meu, în urmă cu trei ani. Şi ştiţi cum a ajuns să aibă datorii? Tonul lui
se modifică, devenind emoţionat. Ţinând afacerea în funcţiune, în pierdere.
Singurul lucru pe care pot să vi-l spun cu siguranţă este că eu nu voi face aşa
ceva. Niciodată.
O femeie spuse:
— Am auzit că maşinile acestea nu fac o treabă prea bună. Urmă un murmur de
aprobare.
Altcineva zise:
— Mie mi se pare diavolească. Toate cuiele alea…
Kit mai auzise oameni vorbind în felul acesta despre maşini. Oamenii nu
înţelegeau cum funcţionau maşinile, aşa că preferau să spună că trebuie să fi fost
un drăcuşor ascuns în interior, care o punea în mişcare. Kit înţelegea maşinile şi
ştia că nu era niciun drăcuşor înăuntru.
Urmă o tăcere nemulţumită, apoi mama lui Kit spuse:
— Nu-mi place maşina asta. Nu vreau să văd că dărăcitorii manuali îşi pierd
mijloacele de trai. Privi în jur spre ceilalţi lucrători, majoritatea femei. Dar am
încredere în domnul Barrowfield. Dacă el spune că nu avem de ales, cu îl cred.
Îmi pare rău, Joanie. Va trebui să acceptăm maşina de dărăcit.
Amos nu spuse nimic.
Lucrătorii se priviră unul pe altul Kit auzi o cacofonie de comentarii, cea mai
mare parte în surdină; erau nefericiţi, dar nu erau furioşi. Păreau doar resemnaţi.
Treptat se îndepărtară, cu un aer gânditor, spunând noapte bună încet.
Sal, Kit, Joanie şi Sue plecară împreună. Se îndreptară toţi patru spre casă, în
lumina amurgului. În timpul zilei plouase, pe când ei se aflau în interiorul morii,
iar acum, soarele care apunea strălucea prin bălţi. Traversară piaţa în timp ce un
lampagiu se învârtea în jur cu flacăra lui. În centrul pieţei, construcţiile destinate
pedepselor se înălţau în semiîntuneric: spânzură-torile, butucii şi stâlpul de
biciuire – de fapt, doi stâlpi şi o bară transversală, unde răufăcătorul era atârnat,
cu mâinile legate deasupra capului, ca să fie biciuit. Lemnăria avea pete maro, de
la sângele învechit. Kit încercă să nu privească într-acolo: toate îl speriau.
În timp ce treceau pe lângă catedrală, începură să bată clopotele. Lunea era ziua
de repetiţii pentru clopotari. Kit ştia că existau şapte clopote: cel cu vocea cea
mai subţire, nr. 1, era numit sopran, iar cel cu vocea cea mai gravă, nr. 7, era
numit tenor. Ca de obicei, aceştia începură cu o linie simplă, sunând toate cele
şapte clopote în ordine descendentă, 1234567. În scurt timp aveau să treacă la
ceva mai complicat. Kit era interesat de felul în care alterau nota, prin
schimbarea ordinii clopotelor. Era ceva logic în toată această desfăşurare.
Sal şi Kit împărţeau o casă cu Sue şi familia ei, în cartierul cu chirii reduse din
partea de nord-vest a oraşului. La parter, în spate, se afla bucătăria, unde găteau
şi mâncau cu toţii. Camera din faţă era ocupată de unchiul lui Sue, Jarge, cu cinci
ani mai tânăr decât Joanie, având douăzeci şi cinci de ani, ţesător într-una dintre
morile lui Hornbeam. Jarge era şi unul dintre clopotari şi Kit aflase de la el
câteva legende.
La etaj se aflau două dormitoare. Joanie şi Sue dormeau împreună în camera din
faţă, iar Sal şi Kit aveau partea din spate. Cei mai mulţi oameni săraci împărţeau
patul ca să se încălzească, economisind banii pentru lemn de foc sau cărbune.
Camera din pod, cu tavanul jos, era ocupată de mătuşa lui Joanie, Dottie Castle.
Aceasta era mai în vârstă şi cu sănătatea şubredă şi îşi câştiga traiul reparând
şosete şi peticind pantaloni.
De îndată ce ajunseră acasă, Kit se întinse pe patul pe care-l împărţea cu mama
lui – cel mare, adus de la Badford. O simţi pe Sal scoţându-i ghetele şi
acoperindu-l cu o pătură, apoi adormi.
Ea îl trezi ceva mai târziu şi coborî împiedicat pe scări, pentru cină. Aveau
şuncă cu ceapă şi pâine unsă cu untură. Toţi erau înfometaţi şi mâncară repede.
Joanie şterse tigaia cu o altă felie de pâine, pe care o împărţi între copii.
După ce mâncară, copiii se duseră la culcare. Kit adormi în câteva clipe.
*
Sal îşi spălă faţa, apoi îşi pieptănă părul şi îl legă cu o veche panglică roşie. Se
duse apoi în camera din pod şi îi ceru mătuşii Dottie să stea cu ochii pe copii,
pentru o oră sau două.
— Dacă se trezesc, dă-le nişte pâine, îi spuse ea. Ia şi pentru tine, dacă ţi-e
foame.
— Nu, mulţumesc, dragă. Sunt în regulă. N-am nevoie de prea mult dacă stau
aşezată aici toată ziua. Voi, lucrătorii de la moară, aveţi nevoie de mai mult.
— Dacă aşa crezi…
Îl privi pe Kit, adormit profund. Alături de pat se aflau o tăbliţă de scris şi un
cui. În fiecare seară, Sal îşi petrecea timpul exersându-şi scrisul, copiind pasaje
din Biblie, singura carte pe care o avea. Devenea tot mai bună. Duminicile îl
învăţa şi pe Kit, dar în celelalte zile era mult prea obosit.
Îl sărută pe frunte şi se duse în celălalt dormitor. Joanie îşi aşeza pe cap o
pălărie cu flori, pe care o brodase ea însăşi. O sărută pe Sue, care dormea. Apoi
cele două femei ieşiră.
Porniră în jos pe Main Street. Centrul oraşului era aglomerat, pentru că oamenii
ieşeau seara în căutarea distracţiilor, a companiei şi poate chiar a dragostei. Sal
renunţase la dragoste. Era destul de sigură că fratelui lui Joanie, Jarge, i-ar fi
plăcut să se însoare cu ea, dar îl descurajase. Îl iubise pe Harry, dar el murise, iar
ea nu mai era dispusă să rişte din nou aceeaşi durere, nici să-şi pună fericirea în
mâinile nobilimii, care putea să scape nepedepsită pentru orice crimă.
Traversară piaţa. Hanul Bell era un stabiliment mare, cu o intrare pentru trăsuri,
care ducea spre o curte şi spre grajduri. Atârnat deasupra arcului de la intrare se
afla – evident – un clopot, care suna ca să avertizeze că diligenţa era pe cale să
plece. Nu cu multă vreme în urmă, acesta sunase ca să invite oamenii la o piesă,
dar în zilele acelea piesele se prezentau Ia teatru.
Hanul Bell avea o sală în care erau aliniate mai multe butoaie, care păreau o
baricadă. Aceasta era deja zgomotoasă din cauza conversaţiei şi a râsetelor, iar
fumul de pipă crea o ceaţă densă. Clopotarii se aflau deja acolo, aşezaţi în jurul
mesei lor obişnuite, lângă vatră, cu pălăriile ponosite în mâini şi căni de bere din
lut în faţa lor. Erau plătiţi cu un şiling pentru fiecare dată când trăgeau clopotele,
aşa că aveau întotdeauna bani pentru bere luni seara.
Sal şi Joanie îi cerură chelnerului o oală de bere pentru fiecare şi aflară că preţul
urcase de la trei la patru pence.
— E la fel ca la pâine, spuse chelnerul. Şi din acelaşi motiv: grâul este prea
scump.
Când Sal şi Joanie se aşezară, Jarge le aruncă o privire sumbră şi spuse:
— Discutam despre noua maşină a lui Barrowfield.
Sal luă o înghiţitură lungă din berea ei. Nu-i plăcea să se ameţească şi, în orice
caz, niciodată nu-şi putea permite mai mult de o carafa, dar îi plăceau gustul de
malţ şi strălucirea caldă a berii.
— O maşină de dărăcit, îi spuse ea lui Jarge.
— O maşină care să înfometeze oamenii care muncesc, eu asa o numesc, îi
răspunse Jarge. În ultimii zece ani, de câte ori stăpânii au încercat să introducă
noile maşini sofisticate aici, în vestul Angliei, s-au stârnit revolte, iar ei au dat
înapoi. Asta ar trebui să se întâmple şi acum.
Sal scutură din cap.
— Poţi să spui ce vrei, dar asta m-a salvat pe mine. Amos Barrowfield era pe
cale să trimită acasă jumătate din oameni, pentru că preţul pe piaţă al pânzei e
atât de scăzut, dar noua maşină îi permite să facă afaceri la un preţ mai scăzut,
aşa că eu încă lucrez la jenny.
Lui Jarge nu-i plăcea această direcţie a discuţiei, dar o plăcea pe Sal şi îşi
controlă furia.
— Deci, Sal, ce le spui torcătorilor manuali despre noua maşină?
— Nu ştiu, Jarge. Dar ştiu că am fost săracă şi fără adăpost până când am
început să lucrez la prima maşină de tors a lui Barrowfield şi aş fi putut să-mi
pierd astăzi această slujbă dacă el n-ar fi cumpărat maşina de dărăcit.
Alf Nash interveni. El nu era clopotar, dar li se alătura adesea şi Sal credea că
se purta drăguţ cu Joanie. Acum era aşezat alături de ea. Alf era lăptar şi, din
cauză că laptele se vărsa mereu pe hainele lui, mirosea mereu a brânză. Sal nu
credea că Joanie s-ar fi putut îndrăgosti de el.
— Sal are dreptate aici, Jarge, zise Alf.
Sime fackson, un ţesător care lucra cu Spade, era unul dintre cei mai gânditori
membri ai grupului.
— Nu pot să îi dau dreptate. Nu pot. Maşinile îi ajută pe unii şi îi lasă pe alţii
fară muncă. Cum poţi să spui care variantă e mai bună?
— Asta-i problema noastră, spuse Sal. Ştim întrebările, dar nu ştim
răspunsurile. Trebuie să învăţăm.
— Învăţatul nu este pentru cei de teapa noastră, rosti Alf. Noi nu mergem la
Universitatea Oxford.
Spade vorbi pentru prima dată. El era maestru al clopotelor, ceea ce însemna că
era dirijorul clopotarilor.
— Greşeşti în legătură cu asta, Alf, spuse el. În toată această ţară, oamenii
muncii se educă singuri. Ei merg la biblioteci şi la cluburi de carte, societăţi
muzicale şi coruri. Merg la grupuri pentru studiul Bibliei şi la întruniri pentru
discuţii politice. London Corresponding Society5 are sute de filiale.
Sal era încântată de idee.
— Ar trebui să facem asta – să studiem şi să învăţăm. Ce este acea asociaţie de
corespondenţă de care vorbeai?
— A fost înfiinţată ca să discute reforma parlamentului. Voturi pentru oamenii
muncii şi aşa mai departe. S-a întins peste tot.
— Nu şi la Kingsbridge, aici nu e, zise Jarge.
— Ei bine, ar trebui să fie, spuse Sal. Este exact ceea ce ne trebuie.
Un alt clopotar, Jeremiah Hiscock, tipograf cu atelier pe Main Street, interveni
şi el.
— Eu am auzit de London Corresponding Society, spuse el. Fratele meu de la
Londra tipăreşte nişte materiale pentru ei. Şi îi place. El spune că aceştia decid
totul prin votul majorităţii. Nu există nicio diferenţă între stăpâni şi oameni
normali în adunările lor.
— Asta demonstrează că se poate face! spuse Jarge.
— Ştiu şi eu? zise Sime nervos. Vom fi numiţi revoluţionari.
— London Corresponding Society n-are legătură cu revoluţia, e vorba despre

5
Asociaţie de cluburi de citit şi de dezbateri, care se baza în mare parte pe micii meseriaşi şi care
era organizată pe baze democratice, dezbătând reformarea sistemului parlamentar britanic, mai
ales în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze, (n.tr.)
reformă, rosti Spade.
— Staţi puţin, spuse Alf. Nu cumva câţiva dintre bărbaţii de la London
Corresponding au fost judecaţi pentru trădare, chiar înainte ele Crăciunul trecut?
— Treizeci dintre ei, spuse Spade, care citea cu aviditate ziarele. Au fost
acuzaţi de complot împotriva guvernului şi a parlamentului. Dovada a fost câ
tăcuseră campanie pentru reforma parlamentară. Se pare că acum este o crimă să
spui că guvernul nostru nu este perfect.
— Nu-mi amintesc dacă au fost spânzuraţi sau ce s-a ales de ei, rosti Alf. Spade
spuse:
— Au avut tupeul să-l cheme pe prim-ministrul William Pitt la tribunal. Acesta
a fost nevoit să admită că, în urmă cu treisprezece ani, a făcut şi el campanie
pentru reforma parlamentară. Cazul s-a prăbuşit în râsete şi juriul a aruncat la
gunoi acuzaţiile.
Sime nu părea prea liniştit.
— Chiar şi aşa, nu mi-ar plăcea să fiu judecat pentru trădare. Un juriu din
Londra ar putea să dispună un lucru, iar un juriu din Kingsbridge ar putea să facă
exact pe dos.
— Mie nu-mi pasă de juraţi, zise Jarge. Îmi voi încerca norocul.
— Eşti curajos ca un leu, Jarge, spuse Sal, dar noi trebuie să fim la fel de
deştepţi pe cât de curajoşi.
— Sunt de acord cu Sal, spuse Spade. Să mfiinţăm o societate, da, dar să nu o
numim filială a grupului din Londra – asta ar însemna să ne căutăm necazul. Să-i
spunem… Societatea Socratică, dacă vă place.
— Să fiu al naibii dacă ştiu ce înseamnă asta, spuse Jarge.
— Socrate a fost un filosof grec care credea că poţi să ajungi la adevăr prin
discuţii şi contradicţie. Canonicul Midwinter mi-a spus asta. El zicea despre
mine că sunt socratic pentru că îmi place să dezbat.
— Am cunoscut odată un marinar grec. Bea ca un peşte, dar nu era un nenorocit
de filosof.
Ceilalţi râseră. Spade continuă:
— Numiţi-o cum vreţi, atâta timp cât nu sună subversiv. Începeţi cu o întrunire
despre orice altceva, ştiinţă, de exemplu, teoriile lui Isaac Newton, să zicem. Nu
ţineţi întrunirea secretă – spuneţi-le celor de la Kingsbridge Gazette. Numiţi un
comitet ca să se ocupe de ea. Solicitaţi-l pe canonicul Midwinter să fie
preşedinte. Faceţi totul respectabil, cel puţin la început.
Sal era entuziasmată.
— Trebuie să facem asta!
— Dar cine o să vină să le vorbească despre ştiinţă celor câţiva muncitori din
Kingsbridge? întrebă Jeremiah.
Toţi fură de acord că aşa ceva era improbabil. Dar Sal avu o idee.
— Ştiu pe cineva care a fost la Oxford, spuse ea.
 Toţi o priviră cu scepticism, în afară de Joanie, care zâmbi şi spuse:
— Te referi la Roger Riddick.
— Aşa este. E un prieten de-ai lui Amos Barrowfield şi vine adesea pe la moara
noastră.
— Poţi să-l întrebi? zise Spade.
— Desigur. Eu am fost prima care a lucrat pe jenny torcătoarea modificată de el
şi încă operez aceeaşi maşină. Întotdeauna se opreşte să mă întrebe cum merge
treaba.
— Nu va considera că e prea îndrăzneţ din partea ta?
— Nu cred. El nu e ca fratele lui, Will.
— Deci o să-l întrebi?
— Imediat ce îl văd.
La scurtă vreme după aceea, se despărţiră. În timp ce Sal şi Joanie mergeau spre
casă, Joanie spuse:
— Eşti sigură în legătură cu treaba asta?
— Ce treabă?
— Să te implici în societatea asta?
— Da. Abia aştept.
— De ce?
— Pentru că muncesc şi dorm şi am grijă de fiul meu şi nu vreau ca asta să fie
toată viaţa mea.
Se gândi din nou la mătuşa ei, Sarah, care discuta despre ceea ce citise în ziare.
— Dar o să dai de necaz.
— Nu doar pentru că învăţ despre ştiinţă.
— Dar nu va fi vorba doar despre ştiinţă. Toţi vor să discute despre libertate,
democraţie şi drepturile omului. Ştii asta.
— Ei bine, englezii ar trebui să aibă dreptul la propriile lor păreri.
— Când spun asta, ei se referă Ia nobilime. Ei nu cred că oamenii ca noi ar
trebui să aibă păreri.
— Dar bărbaţii aceia de la Londra n-au fost găsiţi vinovaţi.
— Chiar şi aşa, Sime are dreptate – nu poţi fi sigură că un juriu din Kingsbridge
va face acelaşi lucru.
Sal începu să creadă că Joanie ar fi putut să aibă dreptate. Joanie continuă:
— Dacă lucrătorii de la moară încep să discute despre politică, consilierii şi
judecătorii vor ajunge să se sperie – şi primul lor instinct va fi să pedepsească pe
câţiva şi să-i sperie pe ceilalţi. Pentru Jarge şi Spade e în regulă – ei nu au copii.
Dacă sunt trimişi în Australia sau chiar spânzuraţi, nu suferă nimeni în afară de
ei. Dar tu îl ai pe Kit şi eu o am pe Sue – cine va avea grijă de ei dacă noi nu mai
suntem aici?
— O, Iisuse, ai dreptate!
Sal fusese atât de încântată de ideea societăţii socratice, încât nu acordase
suficientă atenţie riscurilor.
— Dar am spus că voi vorbi cu Roger Riddick. Acum nu pot să-i las baltă pe
ceilalţi.
— Atunci, ai grijă. Ai foarte mare grijă.
— Voi avea, spuse Sal. Îţi jur că voi avea.
Capitolul 12
Într-o capelă laterală a catedralei din Kingsbridge se afla o pictură a Sfintei
Monica, sfânta patroană a mamelor. Pictura data din perioada medievală şi
fusese revopsită în perioada Reformei, dar vopseaua se subţiase în cei două sute
cincizeci de ani şi faţa sfintei era acum vizibilă. Avea pielea palidă, ceea ce-l
nedumerea pe Spade, pentru că ea fusese africană.
Spade aprinse o lumânare acolo, în prima zi din august, la exact doisprezece ani
de la moartea soţiei sale, Betsy. Cerul era acoperit de nori grăbiţi şi, când soarele
străbătu printre ei, lumină arcadele navei, transformând, pentru scurtă vreme,
pietrele cenuşii în torente de argint strălucitor.
Spade rămase în picioare la lumina lumânării, amintindu-şi de Betsy. Se gândi
cât de incitant fusese pentru amândoi, ambii în vârstă de nouăsprezece ani, să-şi
aranjeze o casă împreună la periferia oraşului Kingsbridge. Se simţiseră ca nişte
copii care se jucau de-a căsătoria. Războiul lui de ţesut şi roata ei de tors ocupau
una dintre cele două camere mici, aşa că dormi-seră şi gătiseră în bucătărie. În
timp ce lucra, el putea să arunce deseori o privire către capul ei brunet aplecat
peste fus. Nu se simţea niciodată nefericit. Fuseseră şi mai încântaţi când ea
rămăsese însărcinată şi discutaseră la nesfârşit despre cum avea să fie copilul lor:
frumos, inteligent, înalt, neastâmpărat? Dar Betsy murise la naştere, iar copilul
nu ajunsese niciodată pe lume.
Timpul trecu pe nesimţite în timp ce rememora aceste lucruri, până când deveni
conştient că în apropiere cineva stătea în picioare. Se întoarse şi o văzu pe
Arabella Latimer, care-l privea. Fără să vorbească, ea îi întinse un trandafir – din
grădina ei, presupuse el. Ghicindu-i intenţia, el îi luă trandafirul din mână şi îl
aşeză cu blândeţe în centrul altarului.
Floarea strălucea ca o pată proaspătă de sânge pe marmura gălbuie.
Arabella se îndepărtă în tăcere.
Spade mai rămase câteva momente, gândindu-se. Un trandafir roşu însemna
dragoste. Ea îl adusese pentru Betsy. Dar i-l dăduse lui Spade. Ieşi apoi din
capelă. Ea îl aştepta în navă.
— Înţelegi, spuse el.
— Desigur. Vii la aceeaşi capelă în prima zi de august, în fiecare an.
— Ai observat.
— Faci asta de multă vreme.
 — De doisprezece ani.
— De obicei metodiştii nu se roagă la sfinţi.
— Sunt un gen amuzant de metodist. Nu mă pricep să respect regulile. Spade
ridică din umeri. Cel mai bun lucru la metodişti este faptul că ei sunt convinşi că
sufletul contează mai mult decât regulile.
— Şi asta crezi şi tu?
— Da.
— La fel si eu.
— Ar trebui să te alături metodiştilor. Ea zâmbi.
— Ce scandal ar stârni asta! Soţia episcopului!
Ea se întoarse şi ridică o mică grămadă de robe de cor proaspăt spălate, pe care
le lăsase pe jos, lângă fântână.
— Trebuie să pun astea în vestiar.
El nu dorea să se încheie conversaţia.
— Presupun că nu speli singură rufele, doamnă Latimer. Sigur că nu le spăla ea.
— Eu supraveghez, spuse ea.
— Ei bine, poţi să mă supraveghezi pe mine dacă duc robele în locul dumitale.
El luă legătura de robe din mâinile ei, iar ea fu fericită să îi dea drumul. Apoi ea
spuse:
— Uneori mi se pare că jumătate din viaţa mea se petrece în momentele de
supraveghere. Dacă n-ar exista cărţile, nu ştiu ce aş putea face ca să-mi ocup
timpul.
El deveni interesat.
— Ce îţi place să citeşti?
— Am făcut rost de o carte despre drepturile femeilor, de Mary Wollstonecraft.
Dar trebuie să o ţin ascunsă.
Spade nu avu nevoie să o întrebe de ce. Era convins că episcopul ar fi
dezaprobat asta cu tărie.
— Îmi plac şi romanele. Povestea lui Tom Jones, un copil orfan. Ea zâmbi. Tu
îmi aminteşti de Tom Jones.
Porniră amândoi în lungul navei. Nu se întâmpla mare lucru, dar el simţi
tensiunea dintre ei ca pe un secret nerostit.
Nu uitase momentul acela din magazinul surorii sale, din urmă cu mai mult de
doi ani, când ea îl surprinsese admirându-i silueta şi ridicase din sprâncene de
parcă ar fi fost intrigată, mai degrabă decât jignită. Privirea aceea era vie în
memoria lui. Îşi propusese, în sinea lui, să uite de ea, dar nu reuşise.
O urmă printr-o uşă joasă spre transeptul de sud. Vestiarul era o cameră mică,
simplă, care conţinea un raft de cărţi, o oglindă şi un cufăr mare, din stejar, numit
cufăr ritual. Ea săltă capacul greu al cufărului şi, cu grijă, Spade aşeză robele
înăuntru. Arabella împrăştie apoi nişte levănţică uscată, ca să ţină la distanţă
moliile.
 După aceea se întoarse spre el şi spuse:
— Doisprezece ani.
El o privi. Afară se înseninase şi o rază de soare trecu prin fereastra mică şi se
aşeză în părul ei, scoţând în evidenţă culorile de toamnă ce păreau să
strălucească.
— Îmi amintesc cât de amuzant părea totul pe vremea când eram doi tineri
naivi, spuse eL Delicii inocente. Ceva ce nu se va mai întâmpla niciodată.
— Ai fost îndrăgostit de Betsy.
— Dragostea este cel mai bun lucru pe care-l poţi avea pe lumea asta şi cel mai
de preţ pe care-l poţi pierde, ceea ce e mai rău decât orice altceva.
Preţ de o clipă, el simţi o tristeţe îngrozitoare şi trebui să se lupte să-şi
stăpânească lacrimile.
— Nu, greşeşti, spuse ea. Chiar şi mai rău este să fii prins în capcană şi să ştii
că nu vei avea niciodată parte de aşa ceva.
Spade era uluit: nu de ceea ce spusese ea – lucru pe care el şi alţii l-ar fi putut
bănui –, ci pentru faptul că îi făcuse o confesiune atât de intimă. Oricum, era la
fel de curios pe cât era de surprins.
— Cum s-a întâmplat asta? întrebă el.
— Băiatul pe cere-l doream s-a însurat cu altcineva. Mă gândeam că am inima
frântă, dar, de fapt, eram doar furioasă. Apoi Stephen m-a cerut de nevastă, iar eu
am spus da, pentru că astfel i-aş fi dat peste nas acelui băiat.
— Stephen era mult mai în vârstă.
— De două ori vârsta mea.
— E greu să mi te imaginez fiind într-atât de iritată.
— Eram naivă când eram mai tânără. Nici acum nu sunt foarte înţeleaptă, dar
pe atunci era mult mai rău. Se întoarse cu spatele şi lăsă capacul cufărului. Tu m
ai întrebat, spuse ea.
— Îmi pare rău că am fost indiscret.
— Dar cei mai mulţi bărbaţi mi-ar fi spus ce ar trebui să fac.
— N-am habar ce ar trebui să faci.
— Ceva ce foarte puţini bărbaţi sunt dispuşi să admită. Era adevărat şi Spade
râse.
Arabella se îndreptă spre uşă. Spade puse mâna pe clanţă, dar, înainte să i poată
deschide uşa, ea îl sărută.
Păru un gest neîndemânatic. Se repezise spre el şi îşi aşezase buzele, tara nicio
precizie, pe obrazul lui.
Nu prea avea experienţă la asta, se gândi el.
Dar ea se corectă rapid şi îl sărută pe gură. Apoi se retrase, dar el o simţi în
aşteptare şi, după un moment, îl sărută din nou. De data asta, îşi aşeză buzele pe
ale lui şi le lăsă zăbovească acolo. „Chiar îşi doreşte asta”, se gândi el. Îşi aşeză
mâinile pe umerii ei şi îi întoarse sărutul, mişcându-şi gura peste a ei. Ea se agăţă
de el, strivindu-şi trupul de al lui.
„Ar putea să intre cineva” se gândi el. Nici nu-şi putea imagina ce i-ar fi făcut
cei din Kingsbridge unui bărbat care o săruta pe soţia episcopului. Dar era mult
prea adâncit în plăcere ca să se oprească. Ea îi luă mâinile de pe umeri şi i le
mută mai jos, iar el îi simţi sânii moi umplându-i palmele. Când el îi apăsă cu
blândeţe, ea scoase un sunet înăbuşit din adâncul gâtlejului.
Apoi îşi reveni brusc în simţiri şi se trase deoparte, privindu-l intens în ochi.
— Dumnezeu să mă ierte, spuse ea încet.
Apoi se întoarse cu spatele, deschise uşa şi ieşi în grabă. Spade rămase
nemişcat, gândindu-se: „Ce-a fost asta?”
*
Consilierului Joseph Hornbeam îi plăcea să vadă masa plină la micul-dejun:
şuncă şi rinichi, cârnaţi, ouă, pâine prăjită şi unt, ceai, cafea, lapte şi frişcă. Nu
mânca prea mult din ele – cafea cu frişcă şi un pic de pâine prăjită –, dar îl
încânta să ştie că se putea ospăta ca un rege, dacă asta îşi dorea.
Fiica lui, Deborah, era la fel ca el, dar soţia lui, Linnie, şi fiul lor, Howard, erau
amândoi foarte mâncăcioşi şi, prin urmare, mult mai corpolenţi. La fel erau şi
servitorii, care consumau resturile.
Hornbeam citea The Times.
— Spania a făcut pace cu Franţa, spuse el. Sorbi din cafeaua cu frişcă.
— Totuşi, războiul nu s-a terminat, nu-i aşa? zise Deborah.
Ea înţelegea totul repede. Semăna cu el.
— Nu, pentru Anglia nu s-a terminat, răspunse el. Noi n-am făcut pace cu
criminalii aceia de revoluţionari francezi şi sper că nu vom face niciodată.
Privi cu atenţie spre Deborah. Ea nu era foarte atrăgătoare, se gândi el, deşi era
greu să-ţi judeci astfel propriul copil. Avea un păr negru şi des şi sprâncene
drăguţe, dar avea bărbia mult prea mare ca să fie frumoasă. La cei optsprezece
ani ai ei, era suficient de în vârstă ca să se mărite. Poate că putea să fie îndreptată
spre un soţ care ar fi reuşit să facă ceva util pentru afacerile familiei.
— Te-am văzut discutând cu Will Riddick la teatru, îi spuse el.
Ea îi aruncă o privire directă. Nu era speriată de el. Fratele ei, în schimb, era, la
fel şi mama ei. Deborah era respectuoasă, dar nu supusă.
— Chiar aşa? spuse ea pe un ton neutru, încercând să pară relaxat, Hornbeam
continuă:
— Îţi place de Riddick?
Ea facu o pauză, devenind gânditoare.
— Da, îmi place. E genul de bărbat care obţine ceea ce doreşte. De ce mă
întrebi?
— Pentru că ne înţelegem foarte bine în privinţa afacerilor pe care le avem
împreună.
 — Contracte militare.
Ei nu-i scăpau prea multe.
— Exact, spuse el. L-am invitat aici la cină, în seara asta. Mă bucur că-ţi place
de el… asta ar trebui să contribuie la o seară plăcută.
Valetul Simpson intră în cameră şi spuse:
— Domnule consilier Hornbeam, lăptarul ar dori să vă vorbească, dacă sunteţi
de acord.
— Lăptarul?
Hornbeam era nedumerit. Ce naiba ar fi putut să însemne asta? Hornbeam
vorbea rareori cu negustorii care aprovizionau gospodăria. Apoi îşi aminti că-i
împrumutase bani bărbatului aceluia: se numea Alfred Nash. Se ridică în
picioare, îşi lăsă şervetul pe scaun şi ieşi.
Nash stătea în picioare în holul de la intrarea din spate, cunoscut drept holul
pentru cizme. De pe haină şi de pe pălărie i se scurgeau picături de ploaie.
Hornbeam simţi un iz de produse lactate.
— Pentru ce ai venit să mă vezi, Nash? spuse el abrupt. Spera că omul nu avea
să-i ceară mai mulţi bani.
— Să vă dau nişte informaţii, domnule consilier. Asta era altceva.
— Continuă.
— S-a întâmplat să aud ceva ce s-ar putea să vă intereseze şi m-am gândit să vă
transmit informaţia, întrucât aţi fost atât de amabil încât să-mi împrumutaţi bani
ca să-mi extind lăptăria.
— Foarte bine. Ce ai auzit?
— David Shoveller, cel căruia i se spune Spade, organizează o filială în
Kingsbridge a asociaţiei London Corresponding Society.
Asta chiar era o informaţie interesantă.
— Chiar face asta?! Pe toţi dracii!
Hornbeam îl ura pe Spade. Era cel care năruise planul impecabil al lui
Hornbeam de a prelua afacerea deţinută de Obadiah Barrowfield şi moştenită de
Amos. Împrumutul pe care Spade reuşise să-l acopere pentru Amos dejucase
planul lui Hornbeam şi toată munca lui fusese irosită.
Nash continuă:
— Şi pentru că dumneata eşti preşedinte al Reeves Society…
— Da, desigur.
Reeves Society fusese înfiinţată de guvern pentru a se situa în opoziţie cu
London Corresponding Society. Reeves Society din Kingsbridge ţinuse câteva
întruniri lipsite de strălucire şi se cam destrămase, dar Hornbeam încă avea o
listă utilă de oameni cu gândire de dreapta, care se opuneau radicalismului.
— Cine altcineva mai este implicat în acest grup nou?
— Jarge Box, un ţesător. De asemenea, Sal Clitheroe, care lucrează pe o jenny
torcătoare pentru Amos Barrowfield. Deşi ea este femeie, toţi o ascultă.
 Astfel de oameni îl înnebuneau pe Hornbeam.
— Oamenii aceştia nu doresc decât să ne tragă în noroi, alături de ei, spuse el
amărât. Îi vom eradica pe aceşti provocatori de necazuri ca pe nişte viermi ce
sunt. Spade va fi spânzurat pentru trădare.
Nash păru surprins de vehemenţa lui Hornbeam. Spuse:
— Dar ei ziceau că bărbaţii din Londra au fost găsiţi nevinovaţi.
— Slăbiciune, slăbiciune! Asta este ceea ce permite lucrurilor de genul acesta
să înflorească. Dar Londra este Londra. Aici este Kingsbridge.
— Da, domnule.
— Supraveghează treaba asta pentru mine, eşti de acord, Nash?
— Se poate face, domnule. Ei mi-au cerut să fac parte din comitetul lor.
— Ai consimţit?
— Le-am spus că mă voi gândi la asta.
— Alătură-te comitetului. În felul acesta vei afla tot ce trebuie.
— Prea bine, domnule.
— Şi îmi vei raporta mie totul.
— Voi fi bucuros să vă fac pe plac.
— Le vom da o lecţie.
— Da, domnule. Aş putea să mai menţionez o altă chestiune?
Hornbeam bănuia că Nash avea să mai dorească ceva. Întotdeauna exista un
quid pro quo.
— Dă-i drumul.
— Afacerile merg rău din cauza taxelor de război şi a preţului mâncării şi cu
atât de mulţi lucrători care nu-şi pot găsi de lucru.
— Ştiu, şi mie îmi merge rău.
Nu era adevărat. Hornbeam profita de pe urma contractelor militare. Dar
politica lui era să nu admită niciodată că-i mergea bine.
— Dacă aş putea sări peste următoarea mea plată trimestrială, mi-ar fi de mare
ajutor.
— O amânare.
— Da, domnule. Până la urmă, voi plăti tot, desigur.
— Sigur că o vei face. Dar ai permisiunea mea să sari peste următoarea rată.
— Vă mulţumesc, domnule. Nash îşi duse mâna la pălărie. Hornbeam se
întoarse la micul-dejun.
*
Câteva zile mai târziu, Roger Riddick îşi facu apariţia la moara lui Barrowfield.
Cu cât Sal se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai important ca Roger
să ţină primul curs la Societatea Socratică. Nimeni nu putea obiecta la o discuţie
despre ştiinţă. Iar Roger era fiul moşierului de Badford, ceea ce-l făcea un
membru al elitei conducătoare. Mai mult decât atât, Roger n-avea să ceară să fie
plătit, ceea ce era important, pentru că societatea nu-şi putea permite să
plătească.
Ea îl cunoştea pe Roger încă din copilărie. Copiii nu acordau prea mare atenţie
regulilor claselor sociale, iar copilul unui moşier se putea stropi în pârâu cu
progeniturile lucrătorilor agricoli. Îl văzuse pe Roger crescând şi, în adolescenţă,
el încă se dovedea diferit faţă de restul familiei lui.
Dar asta nu însemna că ar fi făcut orice i s-ar fi cerut.
Când veni în sala de tors, Sal se gândi că îşi pierdute aspectul de băietan. Acum
avea puţin peste douăzeci de ani. Încă arăta bine, fiind subţire şi blond, dar nu
era genul care să o atragă pe ea – ea prefera bărbaţii mai masculini. Chiar şi aşa,
Roger avea farmec, mai ales atunci când arbora zâmbetul acela de drăcuşor.
Toate femeile îl plăceau, iar el chiar îşi permitea câte o tachinare subtilă.
— Bună, Sal, ce mai face bătrâna maşină? spuse el. Încă merge bine?
— Da, jenny torcătoarea se descurcă bine, domnule Riddick. Era o glumă pe
care o făceau deseori şi amândoi râseră.
— Acum pare atât de mică, spuse Roger. În ziua de azi se fac maşini cu câte
nouăzeci şi şase de fuse.
— Aşa am auzit.
Roger îl observă pe Kit.
— Bună, băiete, îi spuse el. Ce-ţi mai face capul?
— Nu-mi face necazuri, domnule, răspunse Kit.
— Bine.
Celelalte femei se opriseră din lucru ca să asculte. Aflată la următoarea maşină,
Joanie spuse:
— De ce nu eşti la Oxford, domnule Riddick?
— Pentru că nu mai sunt student. Mi-am încheiat cei trei ani de studiu.
— Sper că ţi-ai luat examenele.
— Da. Am terminat în fruntea promoţiei la pierdut bani la cărţi.
— Şi acum ştiţi totul.
— O, nu. Doar o femeie poate să ştie totul. Ceilalţi se amuzară auzind această
replică. El continuă:
— După Crăciun mă duc la o altă universitate, Academia de Ştiinţe Prusacă din
Berlin.
— Prusia! spuse Sal. Va trebui să înveţi germană.
— Şi franceză. Dintr-un anume motiv, cursurile de acolo se ţin în franceză.
— Mai mult studiu! Se termină vreodată?
— De fapt, nu cred că se termină.
— Ei bine, oamenii din Kingsbridge se vor educa singuri, aşa că ai grijă, s-ar
putea să te prindem din urmă.
EI se încruntă.
— Cum aşa?
 — Organizăm un grup nou, numit Societatea Socratică.
— Organizaţi o societate socratică?
Ea observă că Roger încerca să ascundă cât era de uluit.
— Şi mi s-a spus să te întreb dacă vrei să ţii cursul de deschidere.
— Serios?
El încă era tulburat de această conversaţie, ceea ce o amuza pe Sal.
— Curs, spuse el, evident adunându-şi gândurile. Ei bine, da…
— Ne gândeam că ai putea să ne vorbeşti despre Isaac Newton.
— Chiar aşa?
— Dar, de fapt, poţi alege orice alt subiect ştiinţific.
— Ei bine… la Oxford am studiat sistemul solar. Ea nu avea habar ce era
sistemul solar.
El îi simţi perplexitatea şi explică:
— Soarele, Luna şi planetele, ştii tu, precum şi felul în care se mişcă acestea.
Nu suna prea interesant. „Dar, se gândi ea, ce ştiu eu?
El adăugă:
— Am realizat un mic model care demonstrează modul în care se mişcă toate,
raportate unele la altele. L-am făcut de amuzament, dar poate să ajute oamenii să
înţeleagă mai bine.
Asta suna minunat. Iar Roger prindea repede ideea. Ar fi putut să reuşească.
— Se numeşte planetariu, spuse el. Modelul. Alţi oameni l-au conceput.
— Cred că ar trebui să-l arăţi tuturor, domnule Riddick. Sună minunat.
— Poate că o voi face.
Sal încercă să nu zâmbească triumfător. Apoi apăru şi Amos Barrowfield.
— Le-ai oprit pe femei din lucru, Roger, zise el.
— Femeile organizează o societate socratică, spuse el.
— Sper că nu în timpul programului de lucru. Amos îşi lăsă braţul pe umărul lui
Roger. Haide să vezi la lucru maşina de dărăcit! E o minune.
Se îndepărtară împreună.
Apoi Roger se opri în capul scărilor.
— Anunţă-mă care va fi data, strigă el spre Sal. Trimite-mi un bilet.
— Aşa voi face, răspunse ea.
Cei doi bărbaţi dispărură, lina dintre femei spuse:
— Nu-i poţi trimite o notă, Sal. Abia dacă poţi scrie.
— Ai să rămâi surprinsă.
*
Arabella vorbea cu Spade de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Când li se
încrucişau drumurile, în piaţă, la magazinul surorii sale sau la catedrală, ea îi
zâmbea rece, îi adresa câteva cuvinte politicoase, apoi trecea mai departe – de
parcă nu i-ar fi oferit niciodată un trandafir roşu, de parcă n-ar fi fost singuri în
vestiar, iar ea nu l-ar fi sărutat niciodată cu buze înfometate, apăsându-i mâinile
pe sâni.
Ce ar fi trebuit să creadă el? Avea nevoie de sfaturi, lucru neobişnuit pentru el,
dar nu putea discuta cu nimeni despre asta. Ceea ce făcuseră – un sărut fugar,
care durase un minut – era periculos nu doar pentru Arabella, ci şi pentru el. Dar
mai ales pentru Arabella, pentru că femeile erau întotdeauna cele învinovăţite.
Poate că n-avea să se mai repete. Poate că ea îşi dorea să nu se mai vorbească
niciodată despre acel sărut, un secret ce avea să fie îngropat odată cu ei şi uitat
până în ziua Judecăţii de Apoi. Dacă era aşa, el ar fi fost dezamăgit, dar avea să
facă exact cum îşi dorea ea. Oricum, instinctul îi spunea că ea n-avea să se ţină
de un asemenea plan. Sărutul nu fusese rezultatul unui flirt jucăuş sau vreun
fleac. Acesta exprimase o emoţie, ceva simţit profund.
Spade încerca să-şi imagineze cum era viaţa ei. Episcopul nu era doar bătrân:
asta ar fi putut să fie în regulă dacă el ar fi fost un bărbat în vârstă vioi, energic,
îndrăgostit nebuneşte de ea. Dar el era gras, lent în mişcări, pătruns de propria
importanţă şi lipsit de umor. Poate că nu-i mai rămăsese nimic din dorinţa care
le-o adusese pe Elsie. Spade nu urcase niciodată la etaj, în palatul episcopului,
dar era convins că aveau dormitoare separate.
Şi probabil că asta dura de multă vreme, suficient de îndelungată pentru ca o
femeie normală, de vârstă mijlocie, să se simtă deziluzionată şi furioasă şi să
înceapă să cultive fantezii pentru alţi bărbaţi.
Dar de ce Spade? El ştia, deşi ar fi ezitat să spună asta oricui altcuiva, că
femeile îl plăceau. Iar lui îi făcea plăcere să discute cu femeile, pentru că ele erau
raţionale. Dacă i-ar fi adresat unei femei o întrebare serioasă, de genul: „Ce
speranţe ai de la viaţă?” ea i-ar fi răspuns cam aşa: „în principal, vreau să-mi văd
copiii aşezaţi la casa lor şi deveniţi adulţi fericiţi, de preferinţă cu propriii copii".
Dacă i-ar fi adresat unui bărbat aceeaşi întrebare, el i-ar fi dat un răspuns stupid,
de felul: „Vreau să mă însor cu o virgină de douăzeci de ani, cu sânii mari, care
să aibă o tavernă".
Dacă Spade avea dreptate şi Arabella avea să cedeze, în cele din urmă, în faţa
dorinţei şi să încerce să înceapă o aventură adevărată, cum ar fi trebuit să
răspundă el? Întrebarea era superfluă, înţelese el. El n-avea să ia o decizie
raţională; nu era şi cum ar fi cumpărat o casă. Sentimentele lui pentru ea erau al
naibii de aproape să izbucnească. Ea era o femeie deşteaptă, pasională, care
părea să fie îndrăgostită de el, iar el n-avea de gând să încerce să se
împotrivească.
Dar consecinţele puteau să fie tragice. Îşi aminti de Lady Worsley, care fusese
îngrozitor de umilită. La vremea aceea, el avea optsprezece ani şi era îndrăgostit
de Betsy, dar îşi dezvoltase deja obiceiul de a citi ziarele, de obicei numere mai
vechi, care fuseseră aruncate de oamenii mai bogaţi. Lady Worsley avusese un
amant. Bărbatul ei îl dăduse în judecată pe amant, pentru douăzeci de mii de lire,
după cum evaluase el castitatea nevestei lui. Douăzeci de mii de lire era o sumă
uriaşă, suficientă pentru a cumpăra una dintre cele mai importante case din
Londra. Amantul, care nu era gentleman, susţinuse la tribunal că, de fapt,
castitatea ei nu valora nimic, pentru că ea comisese adulter cu alţi douăzeci de
bărbaţi înaintea lui. Fiecare detaliu al vieţii amoroase a lui Lady Worsley fusese
dezvăluit la tribunal, apoi reluat în ziare, iar publicul din nenumărate ţări salivase
citind asta. Tribunalul fusese de partea amantului şi îi acordase lui Sir Richard
daune în valoare de un şiling, ceea ce implica faptul că puritatea lui Lady
Worsley nu mai valora nimic, un verdict crud şi dispreţuitor.
Acesta era genul de coşmar pe care Spade îl risca dacă avea să facă dragoste cu
nevasta unui episcop.
Iar Arabella ar fi suferit cel mai mult.
*
Spade trecu prin măreaţa intrare cu coloane a sălilor de întrunire din
Kingsbridge, unde trebuia să înceapă în curând prima întrunire a Societăţii
Socratice.
Era nervos pentru că trebuia să meargă totul bine. Sal şi ceilalţi investiseră mari
speranţe în el. Muncitorii din Kingsbridge încercau să se dezvolte şi meritau să
aibă succes. Chiar şi Spade credea că era un pas mare în evoluţia oraşului. El îşi
dorea ca Kingsbridge să devină un loc în care muncitorii să fie văzuţi ca oameni,
nu doar ca „mână de lucru”. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni n-ar fi înţeles
cursul? Ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii plictisiţi ar fi devenit scandalagii? Şi,
cel mai rău, dacă nu venea nimeni?
Intră în clădire în acelaşi timp cu Arabella Latimer şi cu fiica ei, Elsie. Elita
oraşului era interesată. Îşi scutură picăturile de ploaie de pe pălărie şi se înclină
către cele două femei.
— Am auzit că ai fost la Londra, domnule Shoveller, spuse Arabella pe un ton
băţos. Sper că vizita a mers bine.
Era discuţia politicoasă obişnuită pentru ocaziile sociale şi el era dezamăgit de
formalismul ei, dar intră în joc.
— M-am bucurat de călătorie şi am făcut, de asemenea, câteva afaceri bune,
doamnă Latimer. Cum au fost lucrurile prin Kingsbridge?
— La fel, spuse ea fară să-l privească. Apoi adăugă încet: întotdeauna la fel.
Spade se întreba dacă Elsie simţea tensiunea dintre ei. Femeile erau sensibile la
genul acesta de lucruri. Dar Elsie nu dădea niciun semn. În schimb, spuse:
— Vreau să merg la Londra. N-am fost niciodată. Este atât de incitantă pe cât se
spune?
— Incitantă, da, spuse Spade. Agitată, da. Aglomerată, zgomotoasă, murdară,
da.
Intrară în salonul de cărţi, unde urma sa se ţină cursul. Era aproape plin, ceea ce
înlătura unele dintre temerile lui Spade.
Pe masă, în mijlocul camerei, se afla o cutie din lemn. Spade presupuse că în
interiorul ei se afla planetariul lui Roger Riddick. Scaunele şi băncile erau
aranjate în cercuri în jurul mesei.
Audienţa era amestecată, cei înstăriţi, în hainele lor cele mai bune, fiind alături
de lucrătorii din fabrici, în hainele lor mohorâte şi cu pălăriile ponosite pe care le
purtau în fiecare zi. Spade observă că muncitorii se aşezaseră toţi pe bănci, în
timp ce persoanele mai bine îmbrăcate ocupaseră scaunele din faţă. El ştia că nu
fusese ceva planificat; oamenii creaseră instinctiv o diviziune socială. Se gândi
că ar fi fost un lucru amuzant dacă n-ar fi fost, totuşi, atât de trist.
Doar o mână de femei se aflau acolo. Spade nu era surprins: evenimentele de
genul acesta se considerau a fi destinate bărbaţilor, deşi nu exista o interdicţie
pentru femei.
Arabella se întoarse cu spatele spre Spade, arătând spre locul din sală unde erau
aşezate cele două sau trei femei, şi îi spuse lui Elsie:
— Ar trebui să ne aşezăm acolo, indicând clar că nu dorea să stea lângă Spade.
El înţelese, dar se simţi respins.
Elsie se îndreptă într-acolo. Preţ de o secundă, Spade simţi mâna Arabellei pe
braţul său. Îl strânse tare, apoi, imediat, îşi îndepărtă mâna şi porni să traverseze
camera. Deşi foarte scurt, fusese un mesaj inconfundabil de intimitate.
Spade se simţi uşor ameţit. O fată fară experienţă ar fi putut să trimită semnale
false, dar nicio femeie matură nu ar fi atins un bărbat în felul acesta, decât dacă
îşi dorea cu adevărat asta. Ea îi transmitea că aveau o înţelegere secretă şi că nu
ar fi trebuit să ia în serios răceala ei superficială.
Spade era emoţionat, dar nu avea să facă nimic în legătură cu asta. Arabella era
cea care se afla în cel mai mare pericol, aşa că ea trebuia să deţină controlul. El
doar avea să o urmeze.
Jarge Box veni spre el, părând derutat. Nu era nevoie de prea mult ca să-l
derutezi pe Jarge, aşa că Spade nu se îngrijoră.
— E ceva în neregulă? întrebă el cu blândeţe.
— Prea mulţi stăpâni aici! spuse Jarge indignat.
Era adevărat. Spade îi văzuse pe Amos Barrowfield, pe vicontele de
Northwood, pe consilierul Drinkwater şi pe Will Riddick.
— Şi asta e rău? îl întrebă el pe Jarge.
— N-am organizat societatea asta pentru ei!
Spade încuviinţă din cap.
— Ai dreptate. Pe de altă parte, dacă ei se află aici, cu greu putem fi acuzaţi de
trădare.
— Nu-mi place treaba asta.
— Hai să vorbim despre asta mai târziu! Când terminăm aici, avem o întrunire
a comitetului.
 — În regulă, spuse Jarge, liniştit pentru moment.
Se aşezară. Canonicul Midwinter se ridică şi ceru linişte, apoi spuse:
— Bine aţi venit la prima întâlnire a Societăţii Socraticed in Kingsbridge! Cei
din spate aplaudară.
Midwinter continuă:
— Dumnezeu ne-a dat capacitatea să învăţăm, să înţelegem lumea din jurul
nostru; noaptea şi ziua, vântul şi valurile, iarba care creşte şi creaturile care se
hrănesc cu ea. Şi ne-a dat această capacitate tuturor, bogaţi sau săraci, de spiţă
nobilă sau oameni obişnuiţi. Timp de sute de ani, Kingsbridge a fost un centru de
învăţământ, iar această societate nouă este cea mai recentă manifestare a acestei
tradiţii sfinte. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze Societatea Socratică!
Mai mulţi oameni spuseră „Amin”
Midwinter continuă:
— Oratorul nostru din seara aceasta este domnul Roger Riddick, proaspăt
absolvent al Universităţii Oxford. El ne va vorbi despre sistemul solar. Ai
cuvântul, domnule Riddick.
Roger se ridică şi se duse la masă. Părea relaxat, se gândi Spade; poate că mai
făcuse genul acesta de lucruri la universitate. Înainte să vorbească, Roger facu
încet o rotire completă, privind spre audienţă cu un zâmbet plăcut.
— Dacă mă învârtesc în felul acesta, dar ceva mai rapid, mi se va părea că voi
vă îndreptaţi spre mine, spuse el şi continuă să se rotească. Iar când pământul se
învârteşte, creând ziua şi noaptea, nouă ni se pare că soarele se mişcă, urcând
dimineaţa şi coborând seara. Dar aparenţele sunt înşelătoare. Voi nu vă mişcaţi,
nu-i aşa? Eu mă mişc. Nici soarele nu se roteşte – pământul o face. Apoi se opri,
adăugând: încep să ameţesc.
Audienţa izbucni în râs.
— Pământul se învârteşte şi, de asemenea, zboară. El ocoleşte soarele o dată pe
an. Ca o minge de cricket, acesta se poate roti în timp ce zboară prin aer. Iar
pământul este doar una dintre cele şapte planete care fac acelaşi lucru. Începe să
devină complicat, nu-i aşa?
Se auziră chicoteli şi murmure de aprobare. Spade se gândi: „Roger se pricepe
la asta – face ca totul să pară de bun-simţ”.
— Aşa că am construit un model ca să văd arăt cum se rotesc planetele în jurul
soarelui.
Oamenii se aplecară în faţă pe scaune în timp ce el deschidea cutia de pe masă.
Scoase un dispozitiv care arăta ca o grămadă de discuri metalice. Din centrul
grămezii apăru o furcă având o bilă galbenă la capăt.
— Acest dispozitiv se numeşte planetariu, spuse Roger. Bila galbenă este
soarele.
Spade era mulţumit. Treaba mergea bine. Prinse privirea lui Sal şi observă că
femeia strălucea de plăcere.
 Fiecare disc din grămadă avea ataşată câte o tijă în formă de L, cu o bilă mică în
capăt.
— Bilele mai mici sunt planetele, spuse Roger. Dar ceva e greşit la acest model.
Ştie cineva ce anume?
Se facu linişte pentru câteva momente, apoi Elsie spuse:
— Este prea mic.
Se auzi un murmur de dezaprobare la adresa intervenţiei unei femei, dar Roger
spuse tare:
— Corect!
Elsie nu fusese la liceu, pentru că fetele nu erau primite acolo, dar Spade îşi
aminti că avusese un profesor pentru o vreme. Roger continuă:
— Dacă acest model ar fi la scară, pământul ar fi mai mic decât o lacrimă şi s-ar
afla la zece metri mai încolo, prin sală. În realitate, soarele se află la o sută
cincizeci de milioane de kilometri distanţă de Kingsbridge.
Auzind distanţa imposibil de mare, oamenii reacţionară cu sunete de uluire.
— Şi toate se mişcă, după cum suntem pe cale să vedem. Privi în jur, spre
public. Cine este cea mai tânără persoană de aici?
Imediat, o voce firavă rosti:
— Eu, eu.
Spade privi în sală şi observă un băiat care se ridică în picioare: era Kit, fiul lui
Sal. Kit avea vreo nouă ani> presupuse Spade. Oamenii râseră de nerăbdarea lui,
dar Kit nu părea să vadă nimic distractiv în asta. Era mai degrabă un copil grav.
— Vino în faţă, îi spuse Roger. Apoi se întoarse spre public. Acesta este Kit
Clitheroe, născut la Badford, la fel ca mine.
Kit veni la masă şi oamenii îl aplaudară,
— Prinde uşor mânerul, spuse Roger. Foarte bine. Acum, răsuceşte-l încet
Planetele începură să se mişte în jurul soarelui.
Kit privi fascinat efectul acţiunii sale. Apoi spuse:
— Toate planetele se mişcă şi au viteze diferite!
— Corect, spuse Roger. Kit privi mai de aproape.
— Asta se întâmplă pentru că ai pus roţi dinţate acolo. Este ca un mecanism de
ceas. Tonul său era admirativ.
Spade presupusese că modelul lui Roger folosea roţi dinţate, dar fu surprins şi
impresionat de faptul că un băieţel de nouă ani îşi dăduse seama de asta. Toţi
lucrătorii de la fabrică foloseau maşini, desigur, dar nu toţi înţelegeau cum
funcţionau acestea.
Roger îl trimise pe Kit înapoi la locul lui şi continuă:
— Peste câteva minute, oricine doreşte poate să rotească mecanismul.
Continuând cursul, el numi toate planetele şi menţionă distanţele la care se aflau
faţă de soare. Arătă spre lună, care era ataşată de pământ prin-tr-o tijă scurtă,
apoi explică de ce unele dintre celelalte planete aveau una sau mai multe luni.
Apoi le arătă cum înclinarea pământului crea diferenţele între vară şi iarnă.
Audienţa era cucerită.
La final primi un ropot entuziast de aplauze, apoi oamenii se îngrămădiră în
jurul mesei, nerăbdători să determine planetele să se rotească în jurul soarelui.
În cele din urmă, publicul se îndepărtă. Roger introduse planetariul înapoi în
cutia lui şi plecă împreună cu Amos Barrowfield. Când rămaseră doar membrii
comitetului, puseră câteva bănci în cerc şi se aşezară.
Atmosfera era triumfătoare.
— Vă felicit pe toţi, spuse canonicul Midwinter. Cu toţii aţi făcut posibil acest
lucru – nu aveaţi nevoie de mine.
Jarge era nemulţumit
— Nu este ceea ce doream eu! spuse el. Sistemul solar este foarte instructiv, dar
noi vrem să aflăm mai multe despre cum putem schimba lucrurile astfel încât
copiii noştri să nu moară de foame.
— Jarge are dreptate, spuse Sal. A fost un început bun şi ne-a făcut să arătăm
respectabili, dar nu ne ajută cu preţul până la cer al alimentelor şi cu oamenii
care nu-şi pot găsi de lucru.
Spade era de acord cu amândoi. Tipograful, Jeremiah Hiscock, spuse:
— Poate că ar trebui să discutăm Drepturile omului, cartea lui Thomas Paine.
Midwinter interveni cu blândeţe:
— Cred că aceasta afirmă că o revoluţie este justificată atunci când guvernul nu
reuşeşte să protejeze drepturile oamenilor şi, prin urmare, revoluţia franceză a
fost un lucru salutar.
— Asta ne va băga în bucluc, zise Sime Jackson.
Spade citise Drepturile omului şi era un susţinător pasionat al ideilor lui Tom
Paine, dar înţelegea logica celor spuse de Midwinter şi Jackson.
— Am o idee mai bună, spuse el. Să alegem o carte care-l critică pe Paine.
Jarge protestă:
— De ce?
— Să luăm, de exemplu, Motive de satisfacţie dezvoltate pentru partea
muncitoare a publicului britanic, de Arhidiaconul Paley.
Jarge era revollat.
— Noi nu dorim să promovăm genul acesta de lucruri! La ce îţi stă mintea?
— Calmează-te, Jarge, şi îţi voi explica la ce mă gândesc. Fie că îl alegem pe
Paine sau pe Paley, subiectul este acelaşi, reformarea guvernului britanic, aşa că
vom purta aceeaşi discuţie. Dar va părea diferit pentru cei din afară. Şi cum ar
putea ei să obiecteze la faptul că discutăm o carte ce ne este adresată nouă, care
ne spune că trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce avem?
Jarge păru furios, apoi nedumerit, după care deveni gânditor şi, zâmbind, spuse:
— Pe toţi dracii, Spade, eşti foarte şiret.
— O să iau asta ca pe un compliment, spuse Spade şi ceilalţi chicotiră.
Midwinter adăugă:
— E un plan foarte bun, Spade. Grupul ar putea să descopere că argumentele
Arhidiaconului Paley sunt dezamăgitor de slabe, desigur, dar asta nu ar putea să
fie considerată trădare.
Jeremiah interveni:
— Există un pamflet intitulat Un răspuns pentru Arhidiaconul Paley, publicat
de London Corresponding Society. Ştiu asta pentru că fratele meu l-a tipărit
pentru ei. Chiar am un exemplar acasă. Aş putea tipări un teanc.
— Ar fi foarte util, zise Sal, dar aminteşte-ţi că acestea sunt pentru oameni care
ar putea să nu fie capabili să citească. Cred că avem nevoie de un orator care să
ne prezinte subiectul.
— Ştiu eu pe cineva, spuse Midwinter. Un cleric care predă la Oxford,
Bartholomew Small, un fel de rebel printre profesori. Nu este un revoluţionar,
dar simpatizează cu ideile lui Paine.
— Perfect, zise Spade. Te rog să-l chemi! Apoi se întoarse spre grup şi adăugă:
Trebuie să păstrăm acest lucru pentru noi, cât de mult timp se poate, şi să îl
anunţăm doar în ultima clipă. Credeţi-mă, sunt o mulţime de oameni în acest oraş
care îşi doresc să-i ţină pe muncitori în ignoranţă. Dacă lăsăm veştile să se
răspândească prea repede, le oferim duşmanilor noştri timp să se organizeze.
Discreţia este cuvântul de ordine.
Toţi fură de acord.
Capitolul 13
Ca băiat crescut la Londra, Hornbeam fusese îngrozit de judecători şi de
pedepsele pe care le puteau aplica aceştia. Acum era unul dintre ei şi nu mai avea
de ce să se teamă. Chiar şi aşa, îi rămăsese în străfundurile minţii o uşoară
trepidaţie, precum fantoma unei amintiri, care-l făcu să se simtă inconfortabil
preţ de un moment, atunci când aprodul îl chemă la Michaelmas Quarter
Sessions ca să prezideze, pe când începeau procesele; trebuia să-şi atingă peruca
pentru a-şi aminti că, acum, era unul dintre stăpâni.
Sala consiliului de la Guild Hali era folosită şi ca tribunal pentru sesiunile
trimestriale şi pentru curtea cu juraţi. Lui Hornbeam îi plăcea grandoarea vechii
săli. Lambriurile vopsite şi grinzile străvechi îi confirmau poziţia înaltă. Dar,
când era plină cu infractorii din Kingsbridge şi familiile lor înlăcrimate, şi-ar fi
dorit o ventilaţie mai bună. Ura mirosul săracilor.
Cu ajutorul unui aprod, care avea pregătire juridică, judecătorii analizau
cazurile de furt, atac şi viol, judecându-le în faţa unui juriu format din proprietari
din Kingsbridge. Aceştia judecau toate crimele, cu excepţia celor care implicau
pedeapsa cu moartea, pentru care trebuiau să convoace marele juriu – ca să
decidă dacă trebuiau să înainteze cazul către curtea cu juraţi, instanţa superioară.
 Astăzi aveau de-a face cu o mulţime de furturi. Era septembrie şi recolta era
ratată – pentru al doilea an la rând. O bucată de pâine de două kilograme costa
acum un şiling, aproape dublu faţă de preţul obişnuit. Oamenii furau mâncare
sau furau ceva ce puteau vinde rapid pe bani, ca să cumpere mâncare. Erau
disperaţi. Dar, după părerea lui Hornbeam, asta nu era o scuză şi, astfel, solicita
pedepse aspre. Hoţii trebuiau să fie pedepsiţi, altfel întregul sistem avea să se
prăbuşească şi toată lumea avea să sfârşească în mocirlă.
La sfârşitul după-amiezii, judecătorii se adunau într-o sală mai mică, pentru un
vin de Madeira şi un cozonac. Cele mai importante decizii pentru viaţa oraşului
erau adesea luate în momente informale, ca acestea. Hornbeam se folosi de
această ocazie ca să abordeze şi să discute subiectul Societăţii Socratice a lui
Spade cu consilierul Drinkwater, preşedintele judecătorilor.
— Cred că este periculos, spuse Hornbeam. El va aduce oratori care vor
provoca necazuri, spunându-le muncitorilor că sunt prost plătiţi, că sunt
exploataţi şi că ar trebui să se revolte şi să răstoarne conducătorii, aşa cum au
făcut francezii.
— Sunt de acord, spuse Will Riddick, care devenise moşier de Badford şi
judecător de pace după moartea tatălui său. Femeia aceea violentă, Sal Clitheroe,
e băgată în asta. Ea a fost alungată din Badford pentru că a încercat să mă atace.
Hornbeam auzise o versiune diferită a acestei poveşti, în care Sal îl trântise, de
fapt, pe Riddick la podea, dar era de înţeles că Riddick lăsase deoparte acest
detaliu umilitor.
Hornbeam spera că ceilalţi judecători aveau să aprecieze pericolul, dar fu
dezamăgit. Consilierul Drinkwater îşi băgă un deget pe sub perucă ca să-şi
scarpine capul chel şi spuse cu blândeţe:
— Am fost la întrunire. A fost vorba despre sistemul solar. Nu e nimic rău în
asta.
Hornbeam oftă. Drinkwater nu cunoscuse niciodată altceva în afară de o viaţă
confortabilă. El moştenise afacerea tatălui său, i-o vânduse lui Hornbeam,
cumpărase câteva case mari şi le închiriase, trăind în trândăvie de atunci încoace.
Nu ştia că proprietatea putea să fie fragilă; el nu învăţase nimic din revoluţia
franceză. Opoziţia lui nu era surprinzătoare, dar, chiar şi aşa, Hornbeam trebui să
se împotrivească sentimentului de panică care se ridica în el când persoanele cu
gândire liberală închideau ochii la ameninţarea unei insurecţii din partea celor
amărâţi. Luă o sorbitură calmantă de vin bun, făcând eforturi să pară relaxat.
— Foarte abil din partea lor, spuse el. Dar se întâmplă să ştiu că cea de-a doua
întrunire a lor va susţine reforma parlamentară.
Drinkwater scutură din cap.
— Ai înţeles greşit, Hornbeam, dacă mă ierţi pentru că spun asta. Am înţeles de
la ginerele meu, canonicul Midwinter, că studiază cartea Arhidiaconului Paley,
care susţine că cei din clasa muncitoare ar trebui să fie mulţumiţi şi să nu se agite
pentru reformă sau revoluţie.
Riddick îndreptă un deget agresiv spre Drinkwater.
— Ginerele tău nu va mai rămâne canonic multă vreme. S-a rupt de Biserica
Anglicană şi se duce să fie predicator metodist. Aceştia colectează deja bani ca
să-i plătească un salariu.
— Dar Paley este Arhidiacon, contră Drinkwater. Iar cartea lui este scrisă cu
intenţia să fie studiată de oamenii muncitori. Chiar nu înţeleg cum ar putea să
obiecteze cineva.
Privind în jur spre micul grup, Hornbeam înţelese că nu reuşise să-i convingă,
aşa că renunţă repede la subiect.
— Prea bine, spuse el cu părere de rău. Oricum avea un plan de rezervă.
Judecătorii se despărţiră şi Hornbeam plecă de la Guild Hali împreună cu
Riddick. Ploua tare, aşa cum se întâmplase toată vara, şi îşi ridicară gulerele
hainelor, trăgându-şi pălăriile pe ochi. Al doilea an de vreme proastă făcea ca
preţul grânelor să continue să crească; Hornbeam cumpărase o sută de baniţe şi
le dosise într-un depozit. Se aştepta să-şi dubleze banii când avea să le vândă.
În timp ce mergeau, Riddick spuse pe un ton ezitant, ceea ce era neobişnuit
pentru el:
— Trebuie să spun… că o admir pe fata ta, Deborah… foarte mult. Este…
destul de drăguţă şi, de asemenea, hmm, foarte… hmm, inteligentă.
Avea pe jumătate dreptate. Deborah era inteligentă şi avea un aspect destul de
plăcut, cu silueta suplă pe care o aveau fetele la nouăsprezece ani, dar nu era
chiar drăguţă. Oricum, Riddick se îndrăgostise de ea sau, cel puţin, se hotărâse că
ar fi fost o soţie bună. Hornbeam era mulţumit: planul lui avansa. Dar încercă să
nu lase să se întrezărească satisfacţia aceasta.
— Mulţumesc, spuse el neutru.
— Mă gândeam că ar trebui să-ţi spun asta.
— Apreciez.
— Ştii care sunt poziţia şi posibilităţile mele, spuse Riddick.
Era mândru să fie moşier de Badford, deşi, în calitate de conducător peste abia
vreo mie de săteni, el aparţinea micii nobilimi.
— Presupun că nu trebuie să-ţi dovedesc că îmi permit să o întreţin în felul în
care este obişnuită.
— Într-adevăr, nu e nevoie.
Hornbeam era mai interesat de poziţia lui Riddick în cadrul miliţiei din Shiring.
Hornbeam îi plătea o mită grasă – şi obţinea un profit bun pentru banii săi. Şi alţi
furnizori stăteau la coadă ca să-i plătească lui Riddick pe sub mână şi să vândă
apoi armatei la preţuri umflate. Toată lumea avea de câştigat.
Riddick spuse:
— Nu ştiu dacă Deborah are aceleaşi sentimente pentru mine, dar aş vrea să
încerc să aflu… cu permisiunea ta.
 Hornbeam îşi înăbuşi entuziasmul, pentru că nu dorea să-l încurajeze pe
Riddick să solicite un aranjament de căsătorie generos.
— Ai permisiunea mea şi te rog să primeşti cele mai bune urări.
— Mulţumesc.
Deborah era suficient de sensibilă încât să înţeleagă că trebuia să încheie o
căsătorie care să fie utilă pentru afaceri şi părea să-l placă pe Riddick. Dar el
avea reputaţia că-şi trata aspru ţăranii, iar asta ar fi putut să o îndepărteze, în
acest caz, Hornbeam ar fi avut o problemă.
Ajunseră ia locuinţa lui Hornbeam.
— Intră un moment, îi spuse el lui Riddick. Mai este ceva ce aş dori să discut
cu tine.
Îşi scoaseră hainele ude şi le agăţară în cuier, lăsându-le să picure pe podeaua
cu dale. Hornbeam îl observă pe fiul său, Howard, traversând holul şi spuse:
— Cheamă pe cineva să şteargă aici, Howard.
— Desigur, spuse Howard ascultător, apoi coborî scările îndreptându-se spre
subsol.
Asta îi aminti lui Hornbeam că mai avea de rezolvat şi problema unei mirese
pentru fiul lui. Howard nici măcar nu ar fi încercat să-şi găsească singur o soţie.
Ar fi fost mulţumit cu orice i-ar fi ales tatăl său. Dar ce femeie ar fi dorit să se
mărite cu Howard? Una care îşi dorea o viaţă uşoară şi fară griji, dar care nu era
în stare să obţină aşa ceva, din cauza felului în care arăta. Sau, ca să fim direcţi, o
fată care era ambiţioasă, dar ştearsă. Hornbeam trebuia să-şi ţină ochii deschişi.
Îl conduse pe Riddick în biroul său, unde focul ardea în şemineu. Îl observă pe
oaspetele său privind lacom spre o carafa cu sherry de pe bufet, dar cum tocmai
băuseră vin de Madeira la Guild Hali, Hornbeam considera că nu era necesar ca
un bărbat să bea vin de câte ori se aşeza.
Riddick spuse:
— Îmi pare rău că nu ţi-a ieşit aşa cum doreai cu judecătorii. Am făcut tot ce
am putut, dar ei nu m-au urmat.
— Nu-ţi face griji Sunt mai multe drumuri spre Londra, după cum se spune.
— Ai un plan de urgenţă, zise Riddick zâmbind şi clătinând din cap cu un aer
cunoscător. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
— Nu i-am spus lui Drinkwater tot ceea ce ştiu.
— Ai păstrat o carte în mânecă.
— Exact. Jeremiah Hiscock tipăreşte mai multe exemplare dintr-un pamflet al
London Corresponding Society, intitulat Un răspuns pentru Arhidiacontil Paley.
Înţeleg că acesta contrazice tot ceea ce spune Paley. Ei plănuiesc să împartă
copiile la întrunire.
— Cine ţi-a spus asta?
Fusese Nash, lăptarul, dar Hornbeam nu îi spuse asta. Îşi atinse nasul, făcând
gestul obişnuit de discreţie.
 — Voi păstra informaţia aceasta pentru mine, dacă nu te superi.
— Cum doreşti. Cum am putea folosi această informaţie?
— Cred că este destul de clar. Presupun că pamfletul este revoltător până la
limita criminalităţii. Dacă e aşa, Hiscock va fi acuzat.
Riddick aprobă din cap.
— Cum tratăm povestea asta?
— Mergem acasă la Hiscock, împreună cu şeriful, şi percheziţionăm locul, iar
dacă este vinovat, ne exercităm drepturile, ca judecători, să iniţiem o judecată
sumară.
Riddick zâmbi.
— Bine.
— Acum mergi şi întâlneşte-te cu Phil Doye! Spune-i să vină ne vadă mâine, la
prima oră. Ar fi mai bine să aducă şi un poliţist.
— Foarte bine, zise Riddick ridicându-se în picioare.
— Nu-i spune şerifului Doye despre ce este vorba – nu vrem să se scurgă
informaţia şi să-i oferim lui Hiscock o şansă să ardă dovezile înainte să ajungem
acolo. Şi, oricum, Doye nu are nevoie de un motiv, este suficient că doi
judecători sunt de părere că percheziţia este necesară.
— Cu siguranţă este.
— Ne vedem în zori.
— Poţi să te bazezi pe asta. Riddick plecă.
Hornbeam rămase aşezat, privind spre foc. Oamenii ca Spade şi canonicul
Midwinter se credeau deştepţi, dar nu erau pe măsura lui Hornbeam. El avea să
pună capăt activităţilor lor subversive.
Îi trecu prin minte apoi că îşi asuma un risc. Informaţia lui Alf Nash ar fi putut
să fie greşită. Sau, pe de altă parte, Hiscock ar fi putut să tipărească pamfletele şi
să le ascundă; sau să le dea cuiva ca să le păstreze în siguranţă. Acestea erau
nişte posibilităţi neplăcute. Dacă Hornbeam percheziţiona casa lui Hiscock în
zori, cu şeriful şi cu un poliţist, şi nu găsea nimic incriminator, avea să arate ca
un prost. Umilirea era singurul lucru pe care nu-l putea suporta. Era un om
important şi merita respect. Din păcate, riscurile erau uneori necesare. În cei
patruzeci de ani stranii ai săi, îşi asumase unele riscuri periculoase, reflectă el,
dor întotdeauna se descurcase – de obicei devenind mai bogat decât înainte.
Soţia lui, Linnie, deschise uşa şl aruncă o privire înăuntru. Hornbeam se
căsătorise cu ea în urmă cu douăzeci şl doi de ani, iar acum ea nu mai era
potrivită pentru a fi nevasta lui. Dacă ar fl putut să o ia de la capăt, ar fl făcut
alegeri mai bune. Linnie nu era frumoasă şi vorbea ca un londonez din clasa de
jos, ceea ce şi era. Se agăţa cu încăpăţânare de unele obiceiuri, cum era, de pildă,
să pună o bucată mare de pâine pe masă şi să taie feliile, după cum era nevoie, cu
un cuţit mare. Dar ca să scape de ea ar fi însemnat prea mult deranj. Divorţul era
dificil, fiind nevoie de un act special din partea parlamentului, şi făcea râu
reputaţiei unui bărbat. Oricum, ea administra eficient gospodăria şi, în rarele
ocazii când el dorea sex, era întotdeauna dornică. Şi servitorii o plăceau, ceea ce
ungea perfect roţile domestice.
În schimb pe Hornbeam servitorii nu-l plăceau. Se temeau de el, ceea ce lui îi
convenea.
— Cina e gata, dacă eşti gata şi tu, spuse ea.
— Voi veni imediat, răspunse el.
*
Simpson, valetul cu aer lugubru, îl trezi devreme spunând:
— O dimineaţă umedă, domnule. Îmi pare rău.
„Mie nu-mi pare rău”, îşi spuse Hornbeam în sinea lui, gândindu-se la grânele
ascunse în depozitul sau, care făceau mai mulţi bani pentru el cu fiecare zi
ploioasă.
— Domnul Riddick este aici, împreună cu şeriful şi cu poliţistul Davidson,
spuse Simpson de parcă ar fi anunţat o moarte tragică.
Tonul lui nu se schimba niciodată. Părea dezamăgit chiar şi atunci când anunţa
că masa era servită.
Hornbeam bău ceaiul pe care i-l adusese Simpson şi se îmbrăcă rapid. Riddick
aştepta în hol. Vorbea cu voce joasă cu şeriful Doye, un omuleţ pompos, cu o
perucă ieftină. Doye avea cu el un baston greu, cu un bulb mare, din granit
lustruit, pe post de mâner, care putea să treacă drept baston pentru mers, dar care
putea servi şi ca o armă formidabilă.
Lângă uşă stătea în picioare poliţistul, Reg Davidson, un bărbat cu umeri largi,
care purta cicatricile mai multor lupte: un nas rupt, un ochi pe jumătate închis şi
urma unei răni de cuţit pe ceafă. Hornbeam se gândi că, dacă Davidson n-ar fi
ajuns poliţist, probabil că şi-ar fi câştigat traiul ca hoţ la drumul mare, atacând şi
jefuindu-i pe bărbaţii imprudenţi, care aveau bani, după lăsarea întunericului.
Ploaia picura de pe hainele tuturor celor trei bărbaţi. Hornbeam îi informă:
— Mergem la locuinţa lui Jeremiah Hiscock de pe Main Street.
— Atelierul de tipărit, spuse Doye.
— Exact. Cred că Hiscock se face vinovat de tipărirea unui pamflet care
îndeamnă la revoltă şi trădare. Dacă am dreptate, va fi spânzurat. Îl vom aresta şi
îi vom confisca materialele tipărite. Mă aştept ca el să protesteze zgomotos în
legătură cu libertatea cuvântului, dar nu va opune o rezistenţă reală.
— Angajaţii lui nu vor fi încă la muncă, spuse Davidson. Ceea ce înseamnă că
nu vor fi acolo ca să ne dea de furcă.
Părea dezamăgit.
Hornbeam îi conduse afară. Cei patru bărbaţi merseră rapid pe High Street şi
coborâră apoi pe Main Street. Din garguii catedralei ţâşnea puternic apa de
ploaie. Atelierul de tipărit se afla în fundul străzii, cu vedere la râul umflat.
 Asemenea tuturor meseriaşilor din Kingsbridge, în afara celor mai prosperi,
Hiscock locuia în incinta în care îşi derula afacerea. Nu exista un subsol, iar
faţada casei nu fusese modificată, aşa că Hornbeam presupuse că atelierul se afla
în spate.
— Bate la uşă, Doye, spuse Hornbeam.
Şeriful bătu de patru ori cu mânerul bastonului său. Familia aflată înăuntru avea
să ştie că aceea nu era o vizită de curtoazie a unui vecin prietenos.
Uşa fu deschisă chiar de Hiscock, un bărbat înalt şi subţire, în jur de treizeci de
ani, care îşi trăsese în grabă o haină peste cămaşa de noapte. El înţelese imediat
că dăduse de necaz şi frica subită din ochii lui îi provocă lui Hornbeam un frison
de plăcere.
Doye rosti pe un ton ce demonstra uriaşa importanţă de sine:
— Judecătorii au fost informaţi că această incintă este folosită pentru tipărirea
unor materiale care incită la revoltă.
Hiscock îşi găsi o urmă de curaj.
— Este o ţară liberă, spuse el. Englezii au dreptul la părerile lor. Noi nu suntem
iobagi ruşi.
Hornbeam interveni:
— Libertatea ta nu include dreptul la acţiuni subversive la adresa guvernului –
după cum ştie orice prost.
Făcu un gest care-l îndemna pe Doye să înainteze.
— Dă-te la o parte din cale, îi spuse Doye lui Hiscock şi se năpusti în casă.
Hiscock se trase în spate ca să le permită intrarea. Hornbeam îl urmă pe Doye, cu
ceilalţi doi alături.
După ce încercase un gest măreţ, Doye se trezi că nu ştia unde să meargă. După
un moment de ezitare, spuse:
— Hmm, Hiscock, ţi se ordonă să-i însoţeşti pe judecători la atelierul de tipărit.
Hiscock îi conduse prin casă. În bucătărie se holbară la ei soţia lui
înspăimântată, o menajeră nedumerită şi o fetiţă care-şi sugea degetul. Hiscock
ridică o lampă cu ulei în timp ce traversau camera. Uşa din spate a casei ducea
direct într-un atelier care mirosea a metal uns cu ulei, hârtie nouă şi cerneală.
Hornbeam privi în jur, având parte de un moment de nesiguranţă în timp ce se
uita la maşinile nefamiliare, dar înţelese imediat ce erau. Identifică tăvile care
conţineau literele metalice, aranjate ordonat pe coloane; o ramă în care erau
aranjate Uterele ca să formeze cuvinte şi propoziţii; şi un dispozitiv greu, cu un
mâner lung, care trebuia să fie presa. Peste tot în jur erau stivuite pachete şi cutii
cu hârtie, unele albe şi altele deja tipărite.
Privi spre literele din ramă: aceea trebuia să fie lucrarea lui Hiscock, aflată în
lucru. Poate că era pamfletul incriminator, se gândi el, cu inima bătându-i ceva
mai repede. Dar nu putea citi cuvintele.
— Mai multă lumină! spuse el şi Hiscock, ascultător, aprinse câteva lămpi.
Hornbeam tot nu putea să citească ceea ce se afla în ramă: cuvintele păreau să fie
pe dos.
— Ăsta este un cod? întrebă el acuzator. Hiscock îl privi cu desconsiderare.
— Lucrul la care te uiţi este o imagine în oglindă a ceea ce va apărea pe foaia
de hârtie, spuse el; apoi, pe un ton de dispreţ, adăugă: După cum ştie orice prost
Imediat ce i se explică, Hornbeam înţelese că literele de metal trebuiau să fie o
răsturnare, de la dreapta la stânga, a materialului tipărit şi se simţi ca un prost.
— Desigur, spuse ei abrupt, usturat de replica lui Hiscock.
Privind spre tiparniţă în această nouă lumină, văzu că era un calendar pentru
anul următor, 1796.
— Calendarele sunt specialitatea mea, spuse Hiscock. Acesta prezintă toate
sărbătorile religioase ale anului. Este foarte popular printre clerici.
Nerăbdător, Hornbeam se întoarse cu spatele la ramă.
— Nu este ceea ce căutăm. Deschide toate cutiile şi desfa toate pachetele. Pe
aici, pe undeva, există propagandă revoluţionară.
Hiscock spuse:
— Când vei înţelege că nu există asemenea materiale aici, mă vei ajuta să
împachetez la loc cutiile şi să leg pachetele?
O întrebare atât de stupidă nu merita un răspuns şi Hornbeam o ignoră.
Doye şi Davidson începură căutarea în timp ce Hornbeam şi Riddick priveau.
Soţia lui Hiscock, o femeie subţire, cu aspect sculptural, plăcut, intră în încăpere.
Avea un aer sfidător, care nu era prea convingător.
— Ce se petrece aici? întrebă ea.
— Nu-ţi face griji, draga mea, spuse Hiscock. Şeriful caută ceva ce nu se află
aici.
Hornbeam deveni puţin îngrijorat auzind cât de încrezător sunaseră cuvintele
tipografului.
Doamna Hiscock privi spre şeriful Doye.
— Faci o dezordine îngrozitoare, spuse ea.
Doye deschise gura să răspundă, dar, aparent, nu reuşi să se gândească la ceva
ce ar fi putut spune şi închise gura din nou. Hiscock i se adresă soţiei sale:
— Du-te înapoi în bucătărie. Dă-i lui Emmy micul-dejun. Doamna Hiscock
ezită; evident nu era încântată să fie trimisă la plimbare, dar, după un moment,
dispăru.
Hornbeam privi în jur. Femeia avea dreptate, locul începea să arate dezordonat;
dar cel mai important era faptul că nu găsiseră nimic subversiv.
— Doar calendare, în principal, spuse Doye. O cutie cu fluturaşi pentru teatru,
toate despre spectacolele viitoare, şi un prospect pentru un magazin care vinde
veselă la modă.
— Acum eşti satisfăcut, Hornbeam? întrebă Hiscock.
— Consilier Hornbeam, pentru tine. Temându-se că situaţia avea să devină
umilitoare pentru el, spuse cu încăpăţânare: Trebuie să fie pe aici, pe undeva.
Căutaţi şi în camerele de locuit.
Parcurseră tot parterul fară să găsească ceva. Locul era mobilat confortabil,
chiar dacă obiectele erau ieftine. Hiscock şi soţia lui urmăreau cu atenţie
percheziţia. La etaj se aflau trei dormitoare, plus o cameră în pod, care era,
probabil, destinată menajerei. Trecură mai întâi prin dormitorul conjugal, în care
patul mare, dublu, era încă nefacut, fiind plin de pături colorate şi perne
mototolite. În timp ce Doye căuta în cufărul cu sertare al doamnei Hiscock, ea
spuse sarcastic:
— Este ceva ce te interesează prin lenjeria mea, şerifule? Hiscock spuse:
— Nu te obosi, dragă. Au fost trimişi la vânătoare de gâşte sălbatice.
Dar în vocea lui se simţea un tremur de teamă şi Hornbeam se gândi că se aflau
aproape de o descoperire.
Nu găsiră nimic în garderobă sau în presa pentru pături. Alături de pat se afla o
Biblie mare, legată în piele maro, nu foarte veche, dar Intens folosită. Hornbeam
o ridică şi o deschise. Era traducerea standard a regelui James. Răsfoi paginile şi
de acolo căzu ceva. Se aplecă şl ridică de pe podea ceea ce căzuse.
Era un pamflet de şaisprezece pagini, iar titlul de pe copertă era Un răspuns
pentru Arhidiaconul Paley.
— Bine, bine, spuse Hornbeam cu un oftat de satisfacţie.
— Nu este nimic subversiv în asta, spuse Hiscock, devenind palid. Disperat,
adăugă: Este un sprijin pentru studiul Bibliei.
Hornbeam deschise pamfletul la întâmplare.
— Pagina trei, spuse el. Beneficiile revoluţiei franceze. Ridică privirea, cu
buzele strânse într-un rânjet. Spune-mi, rogu-te, unde în Biblie găsim vreo
menţiune despre revoluţia franceză?
— Cartea Proverbelor, capitolul douăzeci şi opt, spuse Hiscock fară să ezite,
apoi cită: „Ca un leu care rage şi un cerb furios, aşa este un conducător malefic
pentru poporul său”.
Hornbeam nu îl luă în seamă şi continuă să cerceteze pamfletul.
— Pagina cinci, spuse el. Câteva avantaje ale formei de guvernământ
republicane.
— Autorul are dreptul la propria părere, spuse Hiscock. Asta nu înseamnă
neapărat că eu sunt de acord cu tot ceea ce spune.
— Ultima pagină: Franţa nu este duşmanul nostru. Hornbeam ridică privirea.
Dacă nici asta nu înseamnă subminarea forţelor noastre armate, atunci nu ştiu ce
înseamnă. Se întoarse spre Riddick. Cred că a fost găsit în posesia unor materiale
care îndeamnă la revoltă şi trădare. Ce crezi?
— Sunt de acord.
Hornbeam se întoarse apoi spre Hiscock.
— Doi judecători te-au găsit vinovat. Trădarea este un delict care duce la
spânzurătoare.
Hiscock începu să tremure.
— Vom ieşi afară ca să cântărim pedeapsa.
Hornbeam deschise uşa şi o ţinu astfel pentru Riddick. Ieşiră pe hol şi
Hornbeam închise uşa, lăsându-i pe şerif şi pe poliţist cu familia Hiscock.
Riddick spuse:
— Nu-l putem spânzura noi înşine şi nu am încredere că va fi găsit vinovat de
către curtea cu juraţi.
— Sunt de acord, spuse Hornbeam. Din păcate, nu există nicio dovadă că el a
tipărit sau a diseminat această otravă. Este posibil ca pamfletele să fie deja în
circulaţie şi depozitate undeva în secret, dar asta este doar o presupunere.
— Deci, biciuire?
— Este tot ce putem face.
— Vreo douăsprezece lovituri, poate?
— Mai multe, spuse Hornbeam, amintindu-şi cât de dispreţuitor spusese
Hiscock „După cum ştie orice prost”.
— Cum doreşti.
Intrară din nou în cameră.
— Pedeapsa ta va fi uşoară, având în vedere delictul pe care l-ai comis, îi spuse
el lui Hiscock. Vei fi biciuit în piaţa oraşului.
Doamna Hiscock ţipă:
— Nu!
Cu satisfacţie, Hornbeam rosti:
— Vei primi cincizeci de lovituri. Hiscock se clătină şi aproape căzu. Doamna
Hiscock începu să plângă isteric.
— Şerifule, du-l la închisoarea din Kingsbridge, zise apoi Hornbeam.
*
Spade se afla la războiul lui de ţesut când în atelier năvăli Susan Hiscock, fară
pălărie, cu părul negru îmbibat de ploaie şi cu ochii mari înroşiţi de plâns.
— L-au ridicat! spuse ea.
— Cine?
— Consilierul Hornbeam, moşierul Riddick şi şeriful Doye.
— Pe cine au ridicat?
— Pe Jerry al meu – şi o să fie biciuit!
— Calmează-te. Vino cu mine în camera mea. O conduse dincolo de uşă.
Aşază-te! Voi face nişte ceai. Inspiră adânc şi povesteşte-mi totul.
Ea îi spuse povestea în timp ce el punea ibricul pe foc şi pregătea frunzele de
ceai, o oală, lapte şi zahăr. Făcu ceaiul extrem de dulce, ca să-i dea ei puteri.
Ceea ce îi spuse ea îl tulbură profund. Hornbeam se ridica împotriva Societăţii
Socratice în ciuda precauţiilor lui Spade.
 După ce ea termină de povestit, el spuse:
— Cincizeci de lovituri! Este revoltător! Nu suntem în marină! Cincizeci de
lovituri nu era o pedeapsă, era o tortură. Hornbeam dorea să-i îngrozească pe
oameni. Era un fanatic, de aceea era atât de hotărât să-i împiedice pe muncitorii
din Kingsbridge să se educe singuri.
— Ce mă voi face?
— Trebuie să-l vizitezi pe Jerry la închisoare.
— Mă vor lăsa?
— Voi vorbi eu cu temnicerul, George Gilmore, ei îl strigă Gil. Te va lăsa să
intri. Doar să-i dai un şiling.
— O, slavă Domnului, măcar pot să-l văd pe Jerry.
— Du-i nişte mâncare şi o ploscă de bere. Asta o să-i ţină moralul ridicat
— În regulă. Susan părea ceva mai luminoasă.
Faptul că putea să facă ceva pentru Jeremiah o mai întărise, însă acum trebuia
să-i provoace o nefericire şi mai mare.
— O să aibă nevoie, de asemenea, de o pereche de pantaloni vechi şi de o curea
lată din piele.
Ea se încruntă.
— Pentru ce? Trebuia să-i spună asta.
— Pantalonii îi vor fi sfâşiaţi de bici. Centura e menită să-i protejeze rinichii.
Unii oameni au urinat cu sânge vreme de câteva săptămâni. Unii nu si-au revenit
niciodată.
— O, Doamne…
Susan începu din nou să plângă, de data asta mai potolit, mai degrabă cu tristeţe
decât cu panică.
Apoi Spade îi adresă întrebarea care cântărea cel mai greu în mintea lui.
— Au spus cine i-a informat despre soţul tău?
— Nu.
— Niciun indiciu?
— Nu.
Spade clătină din cap. Trebuia să fie cineva din comitet. Erau două sau trei
posibilităţi, dar cel mai probabil fusese Alf Nash. Exista ceva perfid la lăptar.
„Voi descoperi”, se gândi el sumbru.
Femeii abia dacă îi păsa cine era trădătorul. Ea se gândea la bărbatul ei.
— Îi voi duce o tocană cu şuncă şi fasole. Mama lui obişnuia să-i facă asta. Se
ridică şi adăugă: îţi mulţumesc, Spade.
— Transmite-i cele mai bune… Spade nu ştia cum să încheie această
propoziţie. Urări? Salutări? Binecuvântări? Toată dragostea, spuse el.
— O voi face.
Femeia plecă, încă îndurerată, dar mai calmă şi mai hotărâtă. Spade reveni la
războiul său de ţesut şi analiză veştile în timp ce acţiona maşina. Dacă Societatea
Socratică urma să aibă nevoie de tipărituri pe viitor, trebuia să folosească un alt
tipograf, unul care era imposibil de atins de către judecătorii din Kingsbridge,
probabil din Combe.
Nu reuşi să facă prea multe înainte să fie întrerupt din nou, de data aceasta de
către sora lui, Kate, care purta un şorţ de pânză cu ace înfipte în el.
— Poţi să vii în casă? îl întrebă ea. E cineva care vrea să te vadă.
— Cine?
Ea îşi coborî vocea, deşi nu se afla nimeni prin preajmă ca să audă.
— Soţia episcopului.
Spade simţi un amestec de dorinţă şi de emoţie. Doar să o vadă pe Arabella era
excitant, dar acum, ea dorea să-l vadă pe el. Chiar dacă atracţia lor reciprocă era
periculoasă, el nu avea să-i refuze chemările.
— Imediat, spuse el şi se grăbi să traverseze împreună cu Kate curtea stropită
de ploaie.
Când ajunseră înăuntru, Kate îi spuse:
— Este la etaj, uşa din dreapta. Nu mai este nimeni sus.
— Mulţumesc, zise Spade, apoi urcă scările.
Cele trei camere de la acest etaj erau dormitoare, dar erau folosite mai ales pe
post de cabine de probă, pentru cliente. Arabella se afla în camera cea mai mare,
stând în picioare lângă pat, îmbrăcată cu haina în carouri pe care Kate i-o făcuse
din materialul lui Spade, cu trei ani în urmă. Spade spuse formal:
— Doamnă Latimer! Este o onoare. Observă că ea era agitată.
Cu voce scăzută, ea spuse:
— Închide uşa!
El închise uşa în urma lui.
— Care-i problema?
— Jeremiah Hiscock urmează să fie biciuit pentru posesia unui pamflet
revoluţionar.
— Ştiu. Tocmai mi-a spus soţia lui. Veştile circulă repede. De ce eşti atât de
îngrijorată?
Ea îşi coborî vocea până la o şoaptă frenetică:
— Pentru că tu ai putea fi următorul!
Faptul că ea era atât de îngrijorată pentru el îl mişcă pe Spade. Dar oare avea
dreptate să fie îngrijorată? Încălca el legea? Deşi nu se afla în posesia unor
materiale revoluţionare, era, cu siguranţă, implicat în organizarea unei întruniri
care ar fi putut să critice guvernul, să ridice problema înţelepciunii războiului
împotriva Franţei şi să militeze pentru republică. Nu era clar dacă acest lucru
reprezenta o crimă, dar judecătorii aveau o mare libertate de a interpreta legea
după cum le plăcea.
Biciuirea era o pedeapsă dureroasă şi umilitoare. Dar acum nu mai putea da
înapoi, dezicându-se de Societatea Socratică. Hornbeam şi Riddick erau doi
escroci care încercau să terorizeze pe toată lumea şi nu li se putea permite să
conducă oraşul Kingsbridge de parcă ar fi fost regi.
— Nu cred că sunt în pericol, îi spuse el Arabellei, reuşind să pară mai
încrezător decât era de fapt.
— Nu pot suporta ideea asta! spuse ea şi se aruncă în braţele lui. M-am gândit
la trupul tău atât de des şi pentru atât de mult timp, încât acum nu mă pot opri din
a-mi imagina pielea ta sfâşiată şi însângerată.
El o îmbrăţişă.
— Chiar îţi pasă, spuse el, uimit de forţa pasiunii ei. Ea păşi înapoi şi îşi şterse
ochii.
— Trebuie să renunţi la Societatea Socratică. O să-ţi aducă numai necazuri.
Episcopul spune că judecătorii nu vor permite funcţionarea ei,
— Nu pot să renunţ.
— Acum vorbeşte doar mândria!
— Poate că da.
— Dar, serios, toate discuţiile astea revoluţionare folosesc la ceva? Doar îi fac
pe oameni să fie nemulţumiţi cu ce au.
— Asta este ceea ce spune episcopul?
— Ei bine, da, dar nu are dreptate?
— El nu înţelege. Oamenii ca noi îşi preţuiesc dreptul de a avea propriile opinii
şi de a şi le exprima. Nu-ţi poţi imagina cât este de important.
— Spui oamenii ca noi. Crezi că eu sunt diferită?
— Ei bine, da. Eşti soţia unui episcop. Poţi face orice vrei.
— Ştii bine că nu este adevărat. Dacă aş putea face orice aş vrea, acum aş fi în
pat cu tine.
Ea îl privi, iar el se minună de frumoasa nuanţă de portocaliu a ochilor ei
căprui.
— Goală, adăugă ea.
Era ceva extraordinar. El nu mai auzise niciodată o femeie vorbind în felul
acesta, ca să nu mai spunem soţia unui episcop. Se simţi exaltat peste măsură.
— Asta este ceva pentru care ar merita să fiu biciuit! zise el.
Ea veni mai aproape şi îşi descheie haina. Era o invitaţie şi el îi mângâie trupul,
cxplorându-i curbele, simţindu-i carnea caldă pe sub rochie. Ea îl privea în ochi
în timp ce o atingea. Spade fu convins că aveau să facă dragoste chiar atunci,
acolo, în patul acela.
Apoi auzi pe hol vocea lui Kate, care spunea:
— Poţi să o încerci aici, doamnă Tolliver. Spade şi Arabella îngheţară.
Se auziră paşi pe scări şi o altă voce spuse:
— O, mulţumesc!
Spade se întoarse spre uşă. Era închisă, dar nu exista nicio cheie în broască.
Observă că Arabella devenise palidă. Îşi propti vârful bocancului la baza uşii, ca
să o împiedice să se deschidă.
Apoi se auzi zgomotul unei alte clanţe care era răsucită şi al altei uşi care se
deschidea. Doamna Tolliver intrase într-o cameră aflată pe partea cealaltă a
palierului. Uşa se închise, apoi se auzi o bătaie uşoară în uşa lor şi vocea moale a
lui Kate, care rosti încet:
— E liber.
Spade deschise uşa pentru Arabella.
— Mergi tu prima, îi spuse el.
Ea plecă fară să spună vreun cuvânt. Kate privi în jos, spre broască, şi spuse:
— Ar fi mai bine să fac o cheie pentru asta.
Spade ştia că ea avea să păstreze secretul. El îl ţinuse pe al ei ani buni. Îşi
aminti cum intrase în dormitorul ei, pe când erau adolescenţi, şi o văzuse
sărutând sânii iubitei ei. Plecase în grabă, dar discutaseră mai târziu şi ea îi
spusese că iubea femeile, nu bărbaţii, dar că nimeni altcineva nu trebuia să afle
acest lucru. El îi promisese că n-avea să spună nimănui şi nu o făcuse niciodată.
Acum ea îl privi intens şi spuse:
— Fii atent, pentru numele lui Dumnezeu! El zâmbi.
— Am spus asta de prea multe ori. Dar ne asumăm nenumărate riscuri pentru
dragoste.
— Nu-i acelaşi lucru. Nimeni nu suspectează două femei. Toţi cred că nu poţi
să faci sex fară un penis. Dar tu eşti un bărbat singur, iar ea este soţia
episcopului: dacă se află, vă vor răstigni.
Nu l-ar fi răstignit la propriu, desigur, dar puteau să facă astfel încât să devină
imposibil pentru el să mai facă afaceri în Kingsbridge.
— N-am făcut nimic, niciodată, spuse el. Hi bine, un singur sărut.
— Dar veţi face mai mult, nu-i aşa?
— Ei bine…
Ea îşi scutură capul, disperată.
— Noi doi suntem la fel, tu şi cu mine!
Coborâră scările împreună. Spade ieşi pe uşa din spate şi traversă curtea spre
locuinţa lui.
Trebuia să discute cu Alf Nash. Putea să fie relevant dacă reacţiile bărbatului ar
fi trădat vreun semn de vinovăţie. În acel moment al zilei, Alf ar fi trebuit să se
afle la lăptăria lui. Spade îşi puse pălăria şi haina, îşi luă carafa de lapte şi ieşi
din nou.
Alf era singur în magazin, numărând banii din tura de dimineaţă. Avea o faţă
plină şi rotundă şi aerul unui om sănătos, ceea ce era de înţeles cu tot untul şi
brânza pe care le mânca. Spade îşi aşeză carafa pe tejghea.
Alf scufundă o cană de măsurat într-o găleată cu lapte. Spade aşteptă până când
el începu să se concentreze la turnatul laptelui în carafa lui, apoi spuse:
— Ai auzit că l-au arestat pe Jeremiah?
 Privi atent faţa lui Alf în timp ce aştepta un răspuns. Alf rosti cu voce fermă,
fără nicio ezitare:
— Am auzit-o de zeci de ori în timpul turei de dimineaţă. Toată lumea vorbeşte
despre asta. Termină de turnat şi adăugă: Un penny, te rog.
Expresia lui era impasibilă, dar evita să întâlnească privirea lui Spade. Acesta îi
dădu o monedă.
Bănuia că Alf era vinovat, dar dorea să fie sigur şi, brusc, se gândi la o metodă.
Se aplecă peste tejghea şi şopti confidenţial:
— Au găsit un singur pamflet, originalul de la Londra.
— Aşa am auzit.
— Din fericire, Jeremiah a terminat de tipărit copiile ieri şi le-a adus la
depozitul meu.
Asta era o minciună. Alf se uită pentru prima dată direct la el.
— În depozitul tău? A fost inteligent.
„Alf crede minciuna”, se gândi Spade cu satisfacţie.
— Am fost mai deştepţi decât porcul acela de Hornbeam, spuse el. Apoi îşi
dezvoltă minciuna: Vom beneficia de toate copiile de care avem nevoie pentru
întrunire.
— Excelente veşti, spuse Alf pe un ton lipsit de orice emoţie şi Spade fu
convins că juca teatru.
Spade îşi luă carafa şi se îndreptă spre uşă. Mai avea un singur lucru de spus. Se
întoarse.
— Nu zice nimănui ceea ce tocmai ţi-am spus.
— Sigur că nu, răspunse Alf.
— Să nu vorbeşti despre asta nici măcar cu ceilalţi membri ai comitetului.
Pereţii au urechi.
— Buzele mele sunt pecetluite, spuse Alf.
*
În ora de dinainte de prânz, o mulţime impresionantă se adună în piaţă să asiste
la biciuire, în ciuda ploii. Pe tarabe erau întinse mărfuri şi taverna Bell era
deschisă, dar oamenii nu aveau prea mulţi bani de cheltuit. Chiar şi aşa, piaţa se
umpluse, cu excepţia unui spaţiu din jurul stâlpului pentru biciuire, pe care
oamenii îl ocoleau de parcă ar fi fost contaminat şi se temeau de infectare.
Călăul din Kingsbridge stătea în picioare lângă stâlp, cu biciul în mână. Numele
lui era Morgan Ivinson, iar biciuirea era una dintre îndatoririle sale. Era un
bărbat ursuz, căruia nu-i păsa de popularitate, ceea ce era foarte bine pentru el,
fiindcă nimeni nu dorea să fie prieten cu un călău. Era plătit cu o liră pe
săptămână, plus câte o liră pentru fiecare execuţie – o plată foarte bună pentru
muncă puţină. Primea doi şilingi şi şase pence pentru o biciuire.
Jeremiah fu adus de la închisoarea din Kingsbridge, care se înălţa chiar alături
de Guild Hali. Dezbrăcat de la brâu în sus, cu mâinile legate în faţă, era condus
în jos pe Main Street de doi poliţişti. Pe măsură ce oamenii din piaţă dădeau cu
ochii de el, din mulţime se ridica un murmur de simpatie.
Dacă cel condamnat ar fi fost un tâlhar sau un bandit, mulţimea l-ar fi
batjocorit, insultându-l şi chiar aruncând cu gunoaie în el; oamenii urau hoţii.
Dar acum situaţia era diferită. Oamenii îl cunoşteau pe Jeremiah, iar el nu le
făcuse niciun rău. Doar citise un pamflet care susţinea reforma şi cei mai mulţi
dintre ei considerau că reforma era de multă vreme necesară. Aşa că nu era prea
multă bătaie de joc, iar când nişte băieţi din apropierea stâlpului începură să-l
fluiere, alţi oameni din mulţime le spuseră să tacă din gură.
Spade stătea în picioare pe treptele catedralei, privind scena de sus. Alături de
el, Joanie ducea ceea ce părea a fi un cearşaf mare şi curat.
— Pentru ce este ăla? întrebă Spade.
— Vei vedea, răspunse Joanie. Sal se afla şi ea acolo.
— Spune-mi, Spade, zise ea, cine ne-a trădat? Cineva i-a spus lui Hornbeam că
Jeremiah urma să tipărească pamfletul. Cine a fost?
— Nu ştiu, răspunse Spade. Dar voi afla.
— Când afli, spune-mi şi mie, interveni Jarge.
— Ce vrei să faci?
— Să-i explic omului greşeala acţiunilor lui.
Spade aprobă din cap. El ştia ce avea să implice explicaţia lui Jarge şi nu se
aştepta la vorbe potolite, înţelepte.
Şeriful Doye îşi croi drum prin mulţime, cu un aer plin de importanţă. Poliţiştii
îl aduseră pe Jeremiah la stâlpul de biciuire, o structură simplă, formată din trei
grinzi de lemn dispuse sub forma unui cadru de uşă. Hornbeam şi Riddick
formau ariergarda, ei fiind judecătorii care impuseseră sentinţa.
Jeremiah fu aşezat în dreptunghiul de lemn ca o siluetă într-un tablou. Mâinile îi
fură legate de bara transversală de deasupra capului, lăsân-du-i-se la vedere
spatele pe de-a-ntregul.
Biciul era obişnuita „pisică cu nouă cozi”, iar puterea distructivă a celor nouă
curele era amplificată de pietrele şi cuiele înfipte în piele. Ivinson îl scutură, de
parcă i-ar fi testat greutatea, apoi îndreptă cu atenţie fâşiile de piele.
Fiecare oraş şi sat avea o astfel de practică. La fel aveau şi fiecare navă a
marinei regale şi fiecare unitate a armatei. Era considerată esenţială pentru
menţinerea legii şi ordinii şi a disciplinei militare. Oamenii spuneau că descuraja
crima şi comportamentul nepotrivit. Spade însă se îndoia de asta.
Din catedrală ieşi un cleric. Spade, Jarge, Sal şi Joanie se dădură din calea lui.
Spade nu-l cunoştea pe bărbat, dar acesta era destul de tânăr; probabil, un
adolescent. Episcopul nu avea să se coboare într-atât încât să asiste la această
pedepsire de rutină, dar biserica trebuia să arate că aproba ceea ce se întâmpla.
Mulţimea observă veşmintele clericale şi se linişti puţin, iar clericul rosti o
rugăciune cu voce sonoră, cerând iertare de la Domnul pentru bărbatul vinovat.
Câţiva dintre cei prezenţi spuseră „Amin”.
Hornbeam îi facu semn din cap lui Ivinson, care se poziţionă în spatele lui
Jeremiah, uşor spre stânga, astfel încât braţul său drept să poată executa o
lovitură amplă.
Mulţimea tăcu.
Ivinson lovi.
Plesnitura biciului pe piele fu puternică. Jeremiah nu scoase niciun sunet. Pe
spatele lui apărură dungi roşii, dar nu curse sânge.
Ivinson îşi trase braţul înapoi şi lovi din nou. De data asta apărură câteva
picături de sânge.
Ivinson se mişca încet: pedeapsa nu trebuia să fie rapidă. Dacă obosea, pur şi
simplu tortura nu putea continua. Îşi trase braţul în spate pentru a treia oară şi
lovi din nou, Jeremiah începând acum să sângereze în mai multe locuri. Lăsă să-i
scape un geamăt.
Biciuirea continuă. Pe spatele lui Jeremiah apărură mai multe tăieturi. Pentru
variaţie, Ivinson îi lovi picioarele, sfâşiindu-i pantalonii şi scoţân-du-i la iveală
fundul.
Şeriful Doye strigă:
— Zece. Treaba lui era să numere loviturile.
În curând, tot spatele lui Jeremiah era însângerat. Acum biciul nu mai lovea pe
piele, ci direct pe carnea de dedesubt şi el începu să strige de durere. Şeriful
spuse:
— Douăzeci.
Agonia deveni obositor de privit, iar o parte dintre spectatori se îndepărtară,
scârbiţi şi plictisiţi. Cei mai mulţi însă rămaseră să privească până la sfârşit.
Jeremiah începu să ţipe de fiecare dată când îl lovea biciul, iar între lovituri
scotea un sunet oribil, care era pe jumătate suspin, pe jumătate geamăt.
— Treizeci.
Ivinson începu să obosească şi făcea pauze mai mari între lovituri, dar părea să
lovească la fel de tare. Când ridică biciul, acesta arunca bucăţi de piele şi de
carne. Spectatorii se strânseră mai în spate, revoltaţi de bucăţile de carne umană
care cădeau peste ei ca o ploaie însufleţită.
De acum, Jeremiah era complet dezbrăcat, în afară de ghete şi de brâul de piele.
Îşi pierdea capacitatea de a striga şi începu să plângă ca un copil.
— Patruzeci, spuse Doye şi Spade îi mulţumi lui Dumnezeu că supliciul se
apropia de sfârşit.
La patruzeci şi cinci, Jarge îi spuse lui Joanie:
— Acum.
Spade privi cum cei doi, frate şi soră, îşi făceau loc către stâlpul de biciuire,
împingând mulţimea.
 Ochii lui Jeremiah erau închişi, dar el încă plângea. Se auzi şi ultima lovitură şi
Doye spuse:
— Cincizeci.
Jarge se plasă în picioare în faţa lui Jeremiah. Poliţiştii îi desfacură legăturile de
la mâini şi el se prăbuşi, dar Jarge îl ţinu în picioare, joanie despături cearşaful şi
înveli spatele distrus al lui Jeremiah. Jarge îl răsuci, apoi Joanie înfăşură
cearşaful în partea din faţă a lui Jeremiah, ca să-i ascundă goliciunea. Jarge îl
răsuci din nou, se aplecă şi-l lăsă pe bărbatul pe jumătate inconştient să se
prăbuşească peste umărul lui şi se ridică în picioare. Apoi îl cară pe Jeremiah
acasă, la soţia lui.
*
Două zile mai târziu, Spade fu trezit, în zori, de un bocănit puternic la uşa
depozitului său. Ştia cine este. Cu mai puţin de patruzeci şi opt de ore în urmă, îi
spusese lui Alf Nash că pliantele subversive erau ascunse acolo, în depozit. Alf
crezuse minciuna şi – aşa cum îşi dorise Spade – îi transmisese informaţia falsă
lui Hornbeam, care îi spusese şerifului Doye. Ceea ce se auzea era bătaia
preventivă a şerifului.
Alf era trădătorul şi căzuse în capcană.
Spade strigă:
— Vin acum! Dar nu se grăbi să-şi pună pantalonii şi ghetele, cămaşa şi
jacheta. Nu avea de gând să înfrunte autoritatea, pe jumătate dezbrăcat. Era
important să arate respectabil.
Bătaia se repetă, mai tare şi mai insistentă.
— Răbdare! strigă el. Vin acum! Apoi deschise.
După cum se aştepta, îi văzu pe Hornbeam, Riddick, Doye şi Davidson. Doye
spuse:
— Judecătorii au fost informaţi că în acest loc sunt ascunse materiale tipărite
care îndeamnă la revoltă şi trădare.
Spade se întoarse spre Hornbeam, care privi spre el cu o expresie ce-i aminti lui
Spade de cuvintele dacă privirea ar putea ucide.
— Eşti binevenit, domnule consilier.
Hornbeam păru nedumerit.
— Binevenit?
— Desigur. Spade zâmbi. Vei cerceta cu atenţie incinta şi îmi vei curăţa numele
de aceste zvonuri murdare. Îţi voi fi cât se poate de recunoscător. El observă cum
trăsăturile lui Hornbeam inspiră nesiguranţă.
— Te rog să intri.
Ţinu uşa şi se trase înapoi în timp ce ei păşeau înăuntru. Apoi începu să
privească în jur.
— Veţi avea nevoie de lumină, spuse Spade şi începu să aprindă lămpile,
dându-i câte una fiecărui bărbat.
Toţi păreau să se simtă inconfortabil. Erau obişnuiţi să fie întâmpinaţi cu
resentimente şi să fie obstrucţionaţi de oamenii ale căror case erau
percheziţionate şi nu puteau înţelege reacţia amabilă a lui Spade.
Examinară baloturile de pânză din depozit, traseră păturile de pe patul lui Spade
şi inspectară războiul de ţesut al lui Spade şi pe cele ale celorlalţi ţesători ai săi,
de parcă sute de pliante ar fi putut să fie ascunse în urzeală şi bătătură.
În cele din urmă, renunţară. Hornbeam era atât de furios şi frustrat, încât părea
că e pe cale să explodeze.
Spade conduse grupul în stradă. Acum era deja lumină, iar pe High Street erau
oameni care se duceau la muncă şi magazinele se deschideau. Spade insistă să-i
strângă mâna lui Hornbeam, care era furios, mulţumindu-i pentru amabilitate cu
voce tare, ca să atragă atenţia trecătorilor. În scurtă vreme, toată lumea din oraş
avea să ştie că Hornbeam percheziţionase depozitul lui Spade şi nu găsise nimic.
Spade reveni în camera lui şi îşi pregăti micul-dejun. În timp ce-şi spăla
farfuria, intră Jarge.
— Am auzit despre toată povestea asta, spuse el. De ce a crezut şeriful Doye că
ai avea pliante subversive.
— Pentru că aşa i-a spus Alf Nash, Jarge se lupta să înţeleagă.
— Dar tu nu le aveai.
— Desigur că nu.
— Deci, de ce ar fi crezut Alf că le ai?
— Cineva i-a spus asta.
— Cine?
— Eu i-am spus.
— Dar… Jarge arăta perplex. Stai o clipă.
Spade zâmbi, în timp ce-l privea cum începea să proceseze. În cele din urmă, se
lumină.
— Eşti un câine viclean, Spade. Spade aprobă din cap.
Jarge spuse:
— Asta dovedeşte că trădătorul este Alf Nash. Prin urmare, el este cel care
trebuie să-l fi turnat pe Jeremiah.
— Asta este ceea ce cred eu. Jarge păru sinistru.
— Cred că ştiu ce trebuie să facem mai departe.
— Sunt convins că ştii, spuse Spade.
Capitolul 14
La micul-dejun, Hornbeam o privi speculativ pe Isobel Marsh.
I se spunea Belle, dar fară să fie frumoasă. Oricum, era vioaie şi familia lui
Hornbeam o plăcea. Belle rămăsese la ei peste noapte. La micul-dejun, Deborah
şi Belle se uitau la imaginile dintr-o revistă numită The Gallery of Fashion
(Galeria de Modă) şi râdeau de ceea ce ele considerau că sunt nişte pălării
ridicole, cu boruri largi şi festonate cu panglici, pene şi broşe.
Howard râdea împreună cu ele şi asta îi atrăsese atenţia lui Hornbeam. Acum, el
o studia pe Belle mai îndeaproape. Fata avea ochi de un albastru-deschis şi o
gură plină, roşie, cu buze care se luptau să se închidă peste dinţii proeminenţi din
faţă. Ar fi putut să fie o nevastă foarte potrivită pentru Howard.
Tatăl ei, Isaac Marsh, avea cea mai înfloritoare vopsitorie din oraş. Angaja vreo
duzină de lucrători şi făcea o mulţime de bani. În urmă cu câţiva ani, Hornbeam
făcuse nişte investigaţii discrete în legătură cu disponibilitatea lui Marsh de a-şi
vinde afacerea. Ar fi fost o completare splendidă a imperiului lui Hornbeam. Dar
răspunsul fusese NU.
Oricum, Belle era singurul său copil. Dacă se mărita cu Howard, ei ar moşteni
atelierul de vopsitorie, acesta devenind, efectiv, al lui Hornbeam.
În timp ce îi privea pe tinerii de la masă, Howard spuse:
— Arată de parcă o familie de porumbei şi-ar fi făcut cuibul în pălăria aia!
Fetele chicotiră şi Belle îi lovi, jucăuş, braţul lui Howard. El se prefăcu că îl
durea şi spuse că braţu-i era rupt; Belle râse din nou. Părea să-l placă pe Howard.
Hornbeam nu-l mai văzuse niciodată pe Howard flirtând. Băiatul se pricepea la
asta, în felul lui. Nu era prea departe de tatăl său. „Bine, bine, gândi Hornbeam,
poate că voi pune mâna, până la urmă, pe vopsitorie”.
Soţia sa, Linnie, îi ceru valetului mai mult lapte. Abordând obişnuita sa
expresie tragică, Simpson spuse:
— Îmi pare rău, doamnă, dar, pentru moment, nu mai este lapte.
Asta îl irită pe Hornbeam. Toţi aceşti servitori împreună nu reuşeau să se
organizeze încât să fie suficient lapte pentru mic-dejunul familiei? Enervat,
exclamă:
— Cum este posibil să rămânem fară lapte?
— Nash nu a făcut livrarea în dimineaţa asta, domnule, aşa că am fost nevoit să
trimit menajera la lăptărie. Ar trebui să se întoarcă în orice clipă,
Linnie spuse:
— E în regulă, Simpson, putem aştepta câteva minute.
— Mulţumesc, doamnă.
Lui Hornbeam nu-i plăcea faptul că Linnie era iertătoare faţă de servitori, dar
nu spuse nimic, pentru că se gândea la ceva mult mai important. Anunţul lui
Simpson declanşase un clopoţel de alarmă. Alf Nash nu livrase laptele în
dimineaţa aceasta. De ce oare?
Hornbeam era tulburat de rezultatul negativ al percheziţiei de la depozitul lui
Spade. El suspecta că vicleanul de Spade mutase pliantele incriminatoare,
probabil după ce primise un pont. Dar cine-ar fi putut să-l avertizeze? Hornbeam
nu reuşise încă să-şi dea seama. Între timp, situaţia evoluă într-o nouă direcţie.
Oare ce se întâmplase ca să-l împiedice pe Nash să-şi facă tura în dimineaţa asta?
Hornbeam era îngrijorat. Se ridică în picioare. Linnie ridică o sprânceană; el nu-
şi terminase cafeaua.
— Trebuie să mă ocup de ceva, murmură el pe post de explicaţie şi părăsi
camera.
Îşi puse haina, o pălărie şi o pereche de cizme de călărie, ca să-i ţină picioarele
uscate, apoi părăsi casa. Se grăbi nervos prin ploaie spre lăptărie şi păşi înăuntru
recunoscător. Acolo foşgăia o mică mulţime de oameni, cei mai mulţi dintre ei
servitori din casele mari din partea de nord a High Street, toţi purtând carafe de
diverse dimensiuni. Printre ei se afla şi menajera lui, Jean, dar el nu o recunoscu.
Sora lui Nash, Pauline, se afla în spatele tejghelei, servind vioaie numărul
neobişnuit de mare de clienţi, cât putea de repede. Hornbeam îşi croi drum în
faţă.
— Bună dimineaţa, domnişoară Nash. Ea îi aruncă o privire rece.
— Bună dimineaţa, domnule consilier. Îmi pare rău că nu am putut face
livrarea…
— Nu contează asta, spuse el, nerăbdător. Sunt aici ca să discut cu Nash.
— Mi-e teamă că este bolnav, în pat. Vrei nişte lapte? Pot să-ţi împrumut o
carafa.
Hornbeam nu era dispus să înghită obrăznicii de la o femeie, aşa că ridică
vocea:
— Doar du-mă la el, vrei?
Ea ezită, părând insubordonată, dar nu avu curajul să-l sfideze.
— Dacă insişti, spuse ea, posacă.
El ocoli tejgheaua. Pauline îşi abandonă clienţii şi îl conduse în zona de locuit.
Bărbatul o urmă pe scări în sus. Ea deschise o uşă şi privi înăuntru:
— Consilierul Hornbeam este aici, Alfie, spuse ea. Te simţi în stare să-l
primeşti?
Hornbeam îşi facu loc pe lângă ea. Dormitorul putea fi recunoscut imediat ca
fiind al lui, după mirosul de lapte covăsit. Era decorat minimalist, în culori
simple şi îi lipsea orice dovadă a atingerii unei femei, cum ar fi nişte perne,
ornamente sau pânze brodate. Deşi Nash trecuse de treizeci de ani, era încă
singur. Stătea întins peste cuvertură, iar Hornbeam rămase şocat să vadă că era
înfăşurat în bandaje. Un picior şi un braţ îi erau legate în aţele şi avea o cârpă
petrecută în jurul capului. Prin bandaje i se prelingea sânge şi arăta îngrozitor. În
plus, vorbea greoi, de parcă l-ar fi durut gura:
— Intră, domnule Hornbeam.
Pauline rămase la uşă, cu mâinile-n şolduri şi îi spuse lui Hornbeam:
— Asta este numai din vina ta.
Hornbeam era furios. Păstrându-şi cumpătul, spuse pe un ton rece:
— Poţi să pleci, domnişoară Nash. Aceasta îl ignoră.
 — Sper că te afli aici ca să-ţi ceri scuze pentru ceea ce s-a întâmplat!
— N-am făcut nimic. Nash spuse:
— Du-te înapoi în magazin, Pauline. Pierzi bani dacă stai aici. Părând supărată,
femeia părăsi camera fară să salute. Hornbeam îi spuse lui Nash:
— Ce dracului ţi s-a întâmplat?
Nash nu se întoarse spre Hornbeam – poate că îl durea dacă-şi întorcea capul.
Cu privirea fixată în tavan, spuse:
— Azi-dimineaţă, înaintea zorilor, când am ieşit să merg la staul să-mi încep
munca, am fost atacat de trei bărbaţi, cu măşti pe faţă şi cu bâte în mâini.
Asta era lucrul de care se temuse Hornbeam. Şi fu sigur că Spade se afla în
spatele poveştii.
— Ai fost vizitat de chirurg, presupun.
— Da, spune că un braţ e rupt şi tibia e crăpată.
— Pari foarte calm…
— Am fost tocmai opusul, până când mi-a dat laudanum. Laudanumul era opiul
dizolvat în alcool.
Hornbeam îşi trase un scaun şi se aşeză mai aproape de Nash. Stăpâ-nindu-şi
furia, vorbi cu o voce controlată:
— Acum, gândeşte-te bine. Deşi aveau măşti, ţi s-a părut cunoscut vreunul
dintre ei?
Nu-şi închipuia că Spade ar fi fost unul dintre ei; bărbatul era prea viclean ca să
facă asta. Dar poate că făptuitorii erau nişte bărbaţi care puteau să aibă legături
cu Spade.
— Era întuneric, spuse Nash, pe un ton lipsit de speranţă. Abia dacă puteam
vedea ceva. Imediat am fost trântit la pământ. Nu puteam să mă gândesc decât
cum să mă feresc de bâtele alea.
— Ce ai auzit?
— Doar icnete. Niciunul dintre ei nu a vorbit.
— Nu ai strigat?
— Ba da, până când mi-au zdrobit gura.
— Deci, nu-i poţi identifica? Nash era indignat.
— Ba da, pot. Erau oamenii care au format Societatea Socratică.
— Sigur că erau…
— Erau furioşi pentru biciuirea lui Hiscock şi, cumva, ştiau că eu sunt
responsabiL Chiar şi aşa, ei ar fi putut să accepte o duzină de lovituri. Dar tu ai
mers prea departe.
Hornbeam ignoră critica.
— Nu putem stabili vinovăţia, dacă nu recunoşti pe niciunul dintre ei. Nu te
poţi ridica în faţa curţii ca să spui că ai fost bătut pentru că îi spionai pentru
mine.
— Deci, ar trebui să nu fac nimic? Ce-ar trebui să-i spun şerifului Doye? El e
obligat să vină aici să mă întrebe.
— Nu-ţi face griji în legătură cu Doye. Doar spune-i că ai fost aranjat de nişte
bărbaţi mascaţi. Au furat ceva?
— Mi-au luat doar sacul cu mărunţiş, doar penny şi jumătăţi de penny. Totalul
nu ajungea nici măcar la cinci şilingi.
— Au fost omorâţi oameni pentru mai puţin de cinci şilingi. Asta va fi o
poveste bună pentru Kingsbridge Gazette. Dar, de fapt, atacatorii nu doreau
banii. I-au luat doar a face ca atacul să pară ca fiind un jaf şi să îndepărteze
suspiciunile de la Societatea Socratică.
— Nimeni nu va fi păcălit.
— Nu, dar transformă cazul nostru într-unui greu de dovedit. Ceea ce înseamnă
că trebuie să ne ocupăm de asta prin altă metodă.
Se lăsă tăcerea pentru unul sau două minute, cu Hornbeam căzut pe gânduri,
apoi spuse:
— Diavolul acela de Spade a facut-o, ştii asta. El trebuie să fie cel care a
descoperit că tu erai spionul.
— Ce te face să crezi asta?
Hornbeam începea să vadă imaginea de ansamblu.
— El ţi-a spus că pliantele se află la depozitul lui. Nu a mai spus nimănui
altcuiva. Apărând acolo să le caut, a dovedit că tu ai fost cel care mi-a spus, aşa
că tu trebuia să fii spionul.
— Şi pliantele n-au fost niciodată acolo…
— E posibil ca nici măcar să nu fi fost tipărite.
— A fost o capcană.
— Şi noi am căzut în ea. „Spade a fost deştept ca un diavol”, gândi Hornbeam,
furios. Va trebui să fie zdrobit. „Da, gândi el, ca un gândac sub călcâiul meu.”
— Zilele mele ca spion au luat sfârşit, spuse Nash.
— Absolut. Acum nu-mi mai eşti de niciun folos.
— Nu pot spune că-mi pare rău. Dar va trebui să mă ajuţi cu bani. Chirurgul
spune că vor trece luni de zile până când voi putea să-mi făc turele din nou.
— Ia pe altcineva să livreze laptele.
— Aşa voi face. Dar va trebui să-l plătesc, probabil cu doisprezece şilingi pe
săptămână.
— Voi acoperi eu asta, cât timp eşti invalid.
— Şi mai este şi chirurgul…
Hornbeam nu vedea cum ar fi putut să evite să plătească aceste cheltuieli. Dacă
refuza, Nash s-ar fi plâns prin tot oraşul şi ar fi ieşit la iveală întreaga poveste,
cum Hornbeam aranjase un spion ca să trădeze Societatea Socratică. Iar asta n-ar
fi arătat foarte bine.
— În regulă.
Dar principala îngrijorare a lui Hornbeam nu era legată de bani. El fusese
fraierit de Spade, ceea ce-l făcea să fie înnebunit de frustrare. Trebuia să facă
ceva.
Se ridică în picioare.
— Anunţă-mă când găseşti pe cineva să livreze laptele şi voi trimite banii. Se
îndreptă apoi spre uşă, nerăbdător să plece înainte ca Nash să se mai poată gândi
la alte solicitări. Aruncă doar o privire înapoi; Nash stătea nemişcat, privind la
tavan, alb ca un cadavru. Hornbeam ieşi.
În timp ce mergea prin ploaie, medita. Avea senzaţia că pierdea controlul
evenimentelor şi asta îl scotea din minţi. Deja încercase de două ori să pună
capăt Societăţii Socratice şi eşuase. Mai întâi, consilierul Drinkwater refuzase să
interzică grupul, iar acum, pedepsirea lui Hiscock se întorsese împotriva lui.
Adevăratul necaz, gândi el cu frustrare, era acela că legea era prea vagă şi prea
slabă. Ţara avea nevoie de o interzicere mai fermă a actelor revoluţionare, în
ziare se discuta despre legi ale trădării mai aspre. Membrii parlamentului ar
trebui să discute, să nu se lase pe tânjală şi să facă ceva. Care era scopul
parlamentului, dacă nu acela de a asigura liniştea şi de a-i zdrobi pe cei care
creau necazuri?
Membrul parlamentului pentru Kingsbridge era vicontele Northwood.
Northwood nu-şi luase niciodată foarte în serios obligaţiile parlamentare şi
acum, când ţara se afla în război şi miliţia era activă, avea o scuză bună. Oricum,
el tot se mai ducea la Westminster, din când în când, aşa că poate ar fi putut fi
convins să susţină legi noi împotriva grupurilor de genul Societăţii Socratice.
Hornbeam se duse în piaţă şi intră în Willard House.
Tropăind cu cizmele ude prin hol, ca să-şi scuture stropii de ploaie, vorbi cu un
sergent cu păr grizonant:
— Consilierul Hornbeam! Trebuie să-l văd imediat pe colonelul Northwood!
Sergentul spuse pe un ton arogant:
— Voi întreba dacă domnul colonel este liber.
Tipic pentru un parvenit din clasa de jos, gândi Hornbeam. Bărbatul probabil că
fusese majordom înainte să fi fost înrolat în miliţie.
— Cum te numeşti? întrebă Hornbeam.
Era clar că omului nu-i plăcea să fie luat la întrebări, dar nu era suficient de
curajos ca să înfrunte un consilier.
— Sergent Beach.
— Continuă, Beach.
Northwood era un Whig şi aceştia erau mai liberali decât Tories, reflectă
Hornbeam, în timp ce aştepta. Oricum, Northwood avea o reputaţie de eficienţă
militară şi, de obicei, asta mergea împreună cu o atitudine foarte strictă faţă de
insubordonare. Pe de altă parte, exista o şansă bună ca Northwood să fie
împotriva Societăţii Socratice.
El decise să nu menţioneze ce i se întâmplase lui Alf Nash. Ar trebui să evite să
pară că asta era o vendetă personală. Ar fi mai bine să se prezinte pe sine ca fiind
un cetăţean îngrijorat pentru bunăstarea generală.
Sergentul Beach reveni prompt: părea că Northwood înţelegea statutul lui
Hornbeam, chiar dacă sergentul lui nu pricepea. Câteva momente mai târziu,
Hornbeam fu introdus într-o cameră spaţioasă din partea din faţă a casei, cu un
foc strălucitor şi vedere spre latura vestică a catedralei.
Northwood era aşezat în spatele unui birou mare. Într-o parte, stătea în picioare
un tânăr locotenent, în mod evident un aghiotant. Spre surprinderea lui
Hornbeam, Jane Midwinter, frumoasa fată a canonicului rebel, se afla şi ea acolo,
îmbrăcată într-o haină roşie, ca a unui soldat. Era aşezată pe marginea biroului
lui Northwood, de parcă ar fi fost al ei.
Când îl văzu pe Hornbeam, se ridică şi îl salută, iar el se înclină politicos, îşi
aminti că Deborah şi Belle vorbiseră despre Jane; spuneau că îşi pusese busola
pe Northwood, aşa că, probabil, ea se afla aici ca să înainteze cu planul său de a-i
cuceri inima. Mijlocul dimineţii nu era chiar momentul obişnuit pentru vizite
sociale, dar poate că Jane Midwinter era una dintre acele femei frumoase care
considerau că pot face orice doresc.
Fetele credeau că Jane nu avea nicio şansă să-l prindă în plasă pe viconte,
pentru că tatăl ei era metodist. Privind la expresia tâmpă care se afla acum pe faţa
lui Northwood, Hornbeam avu senzaţia că s-ar putea înşela. Spera că ea nu avea
să rămână. Şi, spre uşurarea lui, ea se îndreptă spre uşă, suflă un sărut spre
Northwood şi ieşi.
Northwood se înroşi şi păru ciudat, dar spuse:
— Ia loc, domnule consilier, te rog.
— Vă mulţumesc, domnul meu. Hornbeam îşi trase un scaun.
Vulnerabilitatea lui Northwood faţă de Jane sugera că avea o latură slabă. Astea
nu erau veşti bune. Vremurile cereau bărbaţi duri. Vremurile întotdeauna
ceruseră bărbaţi duri.
— Pot să-ţi ofer un întăritor? întrebă Northwood politicos. E o vreme
mizerabilă.
Pe biroul lui Northwood se afla o tavă cu o carafa de cafea şi una de frişcă.
Hornbeam îşi aminti că nu-şi terminase micul-dejun.
— O cană de cafea ar fi foarte binevenită, mai ales dacă are şi puţină frişcă în
ea.
— Sigur că da. O cană nouă, sergent, pas alergător.
— Imediat, domnule. Beach ieşi. Northwood era politicos, dar direct.
— Aşadar, domnule consilier, îmi imaginez că vizita ta are un scop!
— Sper că pânza pe care v-am furnizat-o pentru uniformele miliţiei a fost în
întregime satisfăcătoare!
— Cred că da. Nu au existat niciun fel de plângeri.
— Bine. Ştiu că delegaţi responsabilităţile pentru achiziţii, dar dacă pentru
vreun motiv oarecare ai dori să vorbeşti cu mine despre pânză, evident că aş fi
bucuros să fac tot ce-mi stă în putinţă.
— Mulţumesc, spuse Northwood, cu o urmă de nerăbdare. Hornbeam trecu
repede la adevăratul său scop.
— Oricum, am venit aici ca să mă întâlnesc un membru al parlamentului, mai
degrabă decât cu ofiţerul comandant al miliţiei noastre. Sper că nu te deranjează.
— Desigur.
— Sunt îngrijorat în legătură cu Societatea Socratică, care a fost înfiinţată de
Spade – David Shoveller – şi de unele elemente din clasa de jos din oraş. Cred că
adevăratele lor scopuri simt subversive.
— Oh, am fost la prima lor întrunire! Ăsta era un pas înapoi. Northwood
continuă:
— A fost mai degrabă bine. Şi destul de nevinovată.
— Asta este o dovadă pentru cât de viclean e Spade, domnul meu. Ei ne-au
adormit, pe unii dintre noi, cu un sentiment fals de securitate.
Lui Northwood nu-i plăcu insinuarea faptului că fusese prostit.
— Nu văd nicio indicaţie că ei puteau să fie violenţi.
— Se întâmplă să ştiu că a doua lor întâlnire va fi despre reforma
parlamentului.
Northwood nu era deosebit de impresionat.
— Asta este o chestiune diferită, desigur, spuse el, dar nu părea să fie prea
îngrijorat. Sergentul aduse o ceaşcă de porţelan şi o farfurie, turnă cafea şi frişcă
şi i-o dădu lui Hornbeam, în timp ce Northwood continuă:
— Totul depinde de ceea ce se spune. Dar, cu siguranţă, nu putem interzice
întrunirea aceea anticipat. Simpla planificare a unei întruniri pentru a discuta
reformarea parlamentului nu încalcă nicio lege.
— Exact asta este problema, spuse Hornbeam. Ar trebui să fie împotriva legii.
Şi am auzit că se discută mult la Westminster despre înăsprirea legilor
antirevoluţionare.
— Hm. Ai dreptate în legătură cu asta. Primul-ministru Pitt vrea să îi pună la
pământ. Dar ştii că englezii au dreptul la propriile lor opinii. Suntem o ţară
liberă, în limite rezonabile.
— Într-adevăr. Şi eu sunt un susţinător dedicat al libertăţii cuvântului. Ăsta era
exact opusul adevărului, dar era un lucru care dădea bine să fie spus.
— Oricum, suntem în război şi ţara are nevoie să fie unită împotriva
blestemaţilor de francezi.
Northwood scutură din cap.
— Nu poţi merge prea departe cu represiunea, să ştii. Asta nu-l îngrijorase
niciodată pe Hornbeam.
— Nu prea înţeleg ce vrei să spui.
— Ei bine, sunt convins că ştii ce i s-a întâmplat lui Alf Nash, lăptarul.
Hornbeam era uluit. De unde ştia deja Northwood despre asta?
— Ce are asta de-a face cu orice altceva?
— Oamenii spun că Nash l-a acuzat pe tipograful care a fost biciuit şi a fost
bătut ca răzbunare.
— Este revoltător! protestă Hornbeam, ştiind foarte bine că era adevărat Spade
şi prietenii lui răspândiseră deja povestea asta prin oraş, presupuse Hornbeam.
— Şi eu pun să fie biciuiţi unii oameni câteodată, spuse Northwood. Este o
pedeapsă corespunzătoare pentru furt sau viol. Dar vreo duzină de lovituri sunt
suficiente. Bărbatul este rănit şi umilit în faţa prietenilor săi şi jură să nu-şi mai
asume niciodată acest risc. Oricum, o sentinţă de cincizeci de lovituri sau mai
multe reprezintă o cruzime brutală şi stârneşte simpatia pentru făptaş. Omul
devine un erou. El îşi arată cicatricile ca pe nişte medalii de război. Pedeapsa se
întoarce împotriva celui care a cerut-o.
Hornbeam înţelese că nu ajungea nicăieri.
— Bine, tot ce pot spune este că negustorii din Kingsbridge, în ansamblul lor,
ar dori ca întrunirile subversive să fie interzise.
— Nu mă surprinde. Dar avem şi o datorie faţă de cei inferiori, nu-i aşa? Un cal
care nu-şi părăseşte niciodată grajdul devine, în cele din urmă, prea slab.
Hornbeam îşi pierdea timpul. Se ridică abrupt.
— Mulţumesc că m-ai primit, domnul meu.
Northwood nu se ridică.
— Este întotdeauna o plăcere să discut cu unul dintre oamenii din cir
cumscripţia mea.
Hornbeam plecă, având o presimţire care aproape că se transforma în panică.
Suferise trei înfrângeri. Forţele dezordinii aveau aliaţi în locuri neaşteptate.
Avea nevoie să gândească şi nu dorea să meargă acasă, unde putea să fie
întrerupt de problemele curente. Traversă piaţa şi intră în catedrală. Atmosfera
liniştită şi pietrele reci şi cenuşii îl ajutau să se concentreze.
Miezul problemei era mulţumirea de sine. Oamenii nu vedeau nimic periculos
într-un club pentru muncitori care doreau să înveţe. Hornbeam ştia foarte bine
asta. Dar avea nevoie să-i scoată şi pe alţii din toropeală. Orice grup care încuraja
lucrătorii să discute liber deschidea o uşă. Insurecţia nu era niciodată înfiptă prea
adânc faţă de suprafaţă.
Dacă următoarea întrunire a societăţii va deveni violentă, asta avea să
dovedească dreptatea lui.
Poate că asta se putea aranja.
Da, gândi el, ăsta ar putea să fie răspunsul.
O izbucnire de violenţă la întrunire se va întoarce împotriva societăţii. Ar putea
exista dispute în legătură cu cine a stârnit-o, dar ar fi puţini oameni cărora le-ar
păsa de asta. Ataşamentul lor faţă de libertatea cuvântului nu va supravieţui
câtorva ferestre sparte.
 Dar cum să organizeze asta?
Gândurile lui se îndreptară imediat spre Will Riddick. Deşi familia Riddick
făcea parte din nobilime, Will se asocia cu cei de speţă joasă din Kingsbridge. Îşi
petrecea foarte mult timp la notoriul stabiliment al lui Sport Culliver. El trebuie
că ştia câţiva huligani.
Hornbeam ieşi înapoi în ploaie şi, din nou, îşi croi drum spre casa lui Riddiclc
Majordomul lui Riddick luă haina udă şi pălăria lui Hornbeam, agăţân-du-le în
apropierea focului.
— Moşierul Riddick este la micul-dejun, domnule consilier, spuse el.
Hornbeam îşi privi ceasul de buzunar. Era aproape miezul zilei; un mic-dejun
întârziat.
Majordomul deschise uşa şi spuse:
— Puteţi să-l primiţi pe consilierul Hornbeam, domnule? se auzi vocea lui
Riddick:
— Trimite-l aici!
Hornbeam intră în sufragerie şi observă că Riddick nu era singur. Alături de el
şedea o femeie îmbrăcată în cămaşă de noapte, cu un şal pe umeri şi cu părul
lung şi negru nepieptănat. În faţa lor se afla o farfurie cu oase cu măduvă, sparte
şi fripte, cei doi scoţând cu lingura măduva şi înfulecând-o cu plăcere.
— Intră, Hornbeam, spuse Riddick. O, apropo, ea este… Păru incapabil să-şi
amintească numele fetei.
— Mariana, spuse ea. Îi aruncă lui Hornbeam o privire cu subînţeles. Sunt
spanioloaică, vezi!
„La fel de spanioloaică precum fundul meu”, gândi Hornbeam.
— Ia un os, spuse Riddick, ospitalier. Sunt delicioase. Luă o înghiţitură lungă
din carafa sa cu bere. Avea ochii injectaţi.
— Nu, mulţumesc, spuse Hornbeam. Se întoarse apoi spre majordom, care era
pe punctul să părăsească încăperea. Dar aş aprecia o cană de cafea tare, cu frişcă,
îi spuse acestuia.
— Imediat, domnule.
Hornbeam se aşeză. Se simţea inconfortabil stând la aceeaşi masă cu Mariana.
Considera că prostituţia este dezgustătoare. Dar avea nevoie de ajutorul lui Will.
— Am tot încercat să organizez interzicerea aşa-numitei Societăţi Socratice,
iniţiată de Spade.
— Si de vaca aia nebună, Sal Clitheroe.
— Da. Alf Nash a fost bătut şi vicontele de Northwood, parlamentarul nostru,
refuză să ne ajute.
— Dar ai un plan, nu-i aşa? spuse Riddick, cu un aer cunoscător.
— O, iată, spuse Mariana, mi-am vărsat măduvă pe piept. Poţi să mă ajuţi să o
iau, Willy?
Riddick ridică un şerveţel şi şterse partea vizibilă a sânilor ei.
 — De ce nu-ţi foloseşti limba? spuse Mariana. Era prea mult pentru Hornbeam.
— Uite ce e, Will, putem discuta în privat?
— Desigur, spuse Riddick. Dispari, dulceaţă! Mariana se ridică îmbufnată.
— Îmi voi folosi limba pe tine mai târziu, dragă, spuse Riddick.
— Abia aştept!
Când se închise uşa, Hornbeam spuse:
— A cam venit timpul să renunţi la genul acesta de lucruri. În curând urmează
să te însori cu fiica mea.
Riddick păru ruşinat.
— Desigur, desigur, spuse el. De (apt, tocmai îi spuneam la revedere Marianei.
— Bine. Hornbeam nu crezu asta pentru nicio clipă. Dar nu insistă pe subiect.
Nu era dispus să-şi pună în pericol profiturile grase pe care le făcea cu ajutorul
lui Riddick.
— Voi fi un soţ model, jură Riddick. Viaţa aia de burlac s-a încheiat pentru
mine.
— Sunt foarte bucuros să aud aşa ceva. Să ai o curvă la micul-dejun chiar este
dincolo de graniţele unui comportament respectabil.
Intră majordomul cu cafeaua lui Hornbeam. Riddick spuse:
— Vorbeşte-mi despre planul tău!
— Oamenii care este probabil să meargă la întrunirile lui Spade sunt deja
simpatizanţi. S-ar putea să nu existe nimeni care să prezinte un alt punct de
vedere. Ar avea nevoie de o opoziţie viguroasă.
— Viguroasă?
Riddick se prindea repede, gândi Hornbeam.
— Nu am nicio îndoială că există băieţi puternici şi patrioţi în oraş, care ar fi
scandalizaţi de genul de idei pe care le scuipă Spade şi Sal.
Riddick aprobă încet din cap.
— Îmi imaginez că tu ai putea să-i cunoşti pe unii dintre băieţii ăştia.
— Cu siguranţă ştiu unde să-i găsesc. Slaughterhouse Inn, de lângă malul apei,
ar fi locul din care trebuie început.
Suna bine.
— Crezi că îi poţi convinge pe câţiva dintre ei să-şi facă apariţia la următoarea
întrunire?
— O, da, spuse Riddick cu un rânjet. Vor fi foarte dornici.
Capitolul 15
Amos dădu peste Rupe Underwood pe High Street şi îşi dădu seama că nu se
mai întâlniseră de ceva vreme. Metodiştii se rupseseră în sfârşit de Biserica
Anglicană şi Rupe se afla, probabil, printre cei care deciseseră să rămână cu cea
consacrată. Amos îl întrebă direct:
 — Ai renunţat la metodişti?
— Am renunţat la Jane, spuse Rupe, amar. El scutură din cap ca să-şi
îndepărteze părul din ochi. Sau, mai degrabă, ea a renunţat la mine.
Astea erau veşti importante pentru Amos.
— Ce s-a întâmplat?
Faţa frumoasă a lui Rupe se schimonosi într-o grimasă de dezamăgire şi
resentimente.
— M-a părăsit, asta s-a întâmplat. Aşa că poţi să o iei tu. Nici măcar nu voi fi
gelos. În ceea ce mă priveşte, este în întregime a ta.
— A anulat logodna?
— N-am fost niciodată logodiţi oficial. Aveam însă o înţelegere, dar acum nu
mai avem. Mi-a spus adio şi Dumnezeu să te binecuvânteze!
Lui Amos îi părea rău pentru Rupe, dar, în acelaşi timp, nu se putea împiedica
să nu se umple de speranţă. „Dacă Jane nu-l mai dorea pe Rupe, există vreo
şansă ca ea să mă vrea pe mine?” Abia dacă îndrăznea să se gândească la asta.
— Ţi-a spus de ce se desparte de tine?
— Nu mi-a spus adevărul. Ea zice că a înţeles că nu mă iubeşte. Eu nu sunt
sigur că a facut-o vreodată. Adevărul este că nu aveam suficient de mulţi bani.
Amos tot nu înţelegea.
— Dar trebuie să se fi întâmplat ceva ca să i se schimbe sentimentele.
— Da. Tatăl ei a demisionat din clerul anglican. El nu mai este canonic la
catedrală.
— Ştiu asta, dar… Apoi, înţelese. Acum este sărac.
— El va trăi din ceea ce ar puica să strângă congregaţia metodistă ta să I
plătească. S-a terminat cu hainele la modă pentru (ane şi se va dese un a fară
cameriste care să o îmbrace şi să o pieptene şi (ară lenjerie brodată
Amos rămase şocat de menţionarea lenjeriei intime. Rupe nu avea de unde să
ştie nimic despre lenjeria lui Jane sau… putea? Dar ei fuseseră ca un cuplu
pentru multă vreme. Poate că ea îi permisese anumite libertăţi.
Cu siguranţă că nu.
Amos hotărî să nu se gândească la asta.
— S-a îndrăgostit de altcineva? întrebă el.
— Nu, din câte ştiu eu. Flirtează cu toată lumea. Howard Hornbeam este,
probabil, cel mai bogat burlac din Kingsbridge; poate că se va îndrepta către el.
Era posibil, gândi Amos. Howard nu era prea deştept şi, cu siguranţă, nu era
frumos, dar era amabil, spre deosebire de tatăl său.
— Howard este cu vreo doi ani mai tânăr decât Jane, cred, spuse el.
— Asta n-o s-o împiedice, spuse Rupe.
*
Duminicile, după slujbele de dimineaţă din bisericile şi capelele oraşului, unii
dintre oamenii din Kingsbridge aveau obiceiul să viziteze cimitirul. Amos simţea
ocazional impulsul de a-şi petrece câteva momente amintin-du-şi de tatăl său şi
se ducea de la sala metodistă la cimitirul catedralei.
Întotdeauna se oprea la mormântul abatelui Philip. Era cel mai mare monument
de acolo. Philip, un călugăr din secolul al doisprezecelea, era un personaj de
legendă, deşi nu se cunoşteau prea multe despre el. Conform cărţii lui Timothy, o
istorie a catedralei începută în Evul Mediu şi adăugită ulterior, Philip organizase
reconstrucţia catedralei după ce fusese distrusă de un incendiu.
Amos îşi luă privirea de la monument şi o văzu pe Jane Midwinter la un alt
mormânt, aflat la câţiva metri distanţă, îmbrăcată în cenuşiu sumbru. De la
conversaţia lui cu Rupe, sperase mult să aibă şansa să discute cu ea. Acesta era
un moment foarte nepotrivit, dar nu reuşi să reziste tentaţiei. Se proţăpi în
picioare în spatele ei şi citi inscripţia de pe piatra funerară:

Janet Emily Midwinter

4 Aprilie 1750
până la
12 August 1783
Soţia iubită a lui Charles
şi mama lui Julian, Lionel şi Jane
„Alături de Iisus îi este mult mai bine”

Încercă să şi-o imagineze pe mama lui Jane, dar era dificil.

— Abia dacă îmi pot aminti de ea, spuse el. Trebuie să fi avut vreo zece ani
când a murit.
— Iubea hainele frumoase, petrecerile şi bârfa. Îi plăceau bărbaţii şi femeile de
viţă nobilă. I-ar fi plăcut să-l cunoască pe rege. Ochii lui Jane erau umezi. Ceva
se strânse în inima lui. Oare juca teatru? O făcea adesea.
El declară ceea ce era evident:
— Semeni cu mama ta.
— Da, fraţii mei, în schimb, nu seamănă. Julian şi Lionel erau plecaţi la
universităţi scoţiene. Ei seamănă, amândoi, cu tatăl meu, doar muncă, fară joacă.
Îl iubesc pe tata, dar nu pot să suport felul lui de viaţă.
Este într-o dispoziţie neobişnuită, gândi el despre femeie; nu o văzuse niciodată
capabilă să fie sinceră cu ea însăşi. Ea spuse:
— Şi problema cu Rupe este că şi el seamănă cu tatăl meu.
Cei mai mulţi ţesători din Kingsbridge erau aşa. Munceau din greu şi nu aveau
timp pentru distracţie.
Amos avu o străfulgerare de înţelegere.
— Presupun că şi eu sunt la fel.
— Şi tu eşti la fel, dragă Amos, deşi nu am niciun drept să te critic. Unde este
mormântul tatălui tău?
El îi oferi braţul şi ea îşi sprijini o mână uşoară pe mâneca lui, prietenos, dar nu
intim, în timp ce traversau cimitirul.
Ea nu-i vorbise niciodată atât de afectuos, deşi îi explicase de ce nu avea să fie
niciodată iubita lui. „Nu înţeleg femeile”, gândi el.
Ajunseră la mormântul tatălui lui. El îngenunche lângă piatra de mormânt şi
îndepărtă resturile împrăştiate pe pământ: frunze moarte, o bucată de cârpă, o
pană de porumbel, o coajă de nucă.
— Presupun că şi eu semăn cu tatăl meu, spuse el şi se ridică în picioare.
— În sensul ăsta, poate. Dar eşti atât de deştept. Asta te face să fii formidabil.
El râse.
— Nu sunt formidabil, deşi mi-ar cam plăcea să fiu. Ea scutură din cap.
— Hai să spunem aşa: nu mi-ar plăcea să-ţi fiu duşman. El privi în ochii ei
mari, cenuşii.
— Dar nici soţia mea, spuse el, trist.
— Nici soţia ta, îmi pare rău, Amos. El tânjea să o sărute.
— Da, spuse el. Şi mie îmi pare rău.
*
Teatrul din Kingsbridge arăta ca o mare casă de oraş, în stil clasic, cu rânduri de
ferestre identice. Interiorul era o sală mare, cu bănci pe podeaua plată şi cu o
scenă ridicată la un capăt. Pe pereţi se aflau balcoane, susţinute de stâlpi de lemn.
Cele mai scumpe locuri erau cele de pe scenă şi lui Amos i se părea că oameni
bogaţi, îmbrăcaţi în haine scumpe, făceau parte din spectacol.
Prima parte a serii era Evreul din Veneţia şi un fundal pictat prezenta un oraş, la
malul apei, cu bărci şi corăbii. Elsie veni şi se aşeză alături de Amos. Ei
conduseseră împreună şcoala de duminică, timp de mai bine de doi ani, şi acum
deveniseră prieteni buni.
Amos nu văzuse niciodată o piesă de Shakespeare. Văzuse operă, balet şi
pantomimă la teatru, dar asta era prima lui dramă şi abia o aştepta cu nerăbdare.
Elsie mai văzuse Shakespeare şi înainte şi citise piesa care se juca.
— Numele real al piesei este Neguţătorul din Veneţia, spuse ea.
— Presupun că ei vând mai multe bilete dacă spun Evreu în loc de Neguţător.
— Presupun că aşa e. Existau evrei în Combe şi Bristol, cei mai mulţi implicaţi
în negoţul de reexportare a bunurilor, cumpărând tutun din Virginia şi vânzându-
l pe continentul european. Mulţi oameni îi urau, dar Amos nu putea înţelege de
ce. Ei credeau în acelaşi Dumnezeu ca anglicanii şi metodiştii, nu-i aşa?
— Oamenii spun că Shakespeare este greu de înţeles, spuse Amos.
— Uneori, limbajul este de modă veche, dar dacă asculţi atent, îţi va merge la
suflet chiar şi aşa.
— Spade spune că poate fi violent.
 — Da, însetat de sânge, când şi când. Există o scenă în Regele Lear… Amos o
văzu intrând pe Jane Midwinter.
Elsie abandonă subiectul Shakespeare.
— Ştii că Jane a rupt-o cu sărmanul Rupe Underwood, spuse ea.
— Da, e foarte amărât din cauza asta.
— Oare ce-şi închipuie ea că face? L-a ţinut pe sărmanul băiat atârnat timp de
doi ani şi acum doar l-a concediat, ca pe un servitor prost.
— Rupe nu este foarte bogat, iar ea îşi doreşte să trăiască oarecum confortabil.
Mulţi oameni îşi doresc aste.
— Ar fi trebuit să ştiu că vei veni cu o scuză pentru ea, spuse Elsie. Fata aia nu
are habar de semnificaţia dragostei.
Amos ridică din umeri.
— Nu sunt sigur că eu ştiu.
— Cel care se îndrăgosteşte de Jane este un bărbat ghinionist.
Critica lui Elsie la adresa lui Jane îl facu pe Amos să se simtă inconfortabil. El
spuse:
— Jane este una dintre acele femei care sunt plăcute de bărbaţi şi displăcute de
femei. Nu înţeleg de ce.
— Eu înţeleg.
Spectatorii rămaseră în linişte şi Amos arătă spre scenă, uşurat să scape de
această dispută. Apăruseră trei actori şi unul dintre ei spuse:
— Pe legea mea, zău, nu ştiu de ce sunt atât de trist6.
— Eu ştiu de ce sunt tristă, spuse Elsie.
Amos se întrebă ce însemna asta, dar fu prins de piesă. Când Antonio explică
apoi că toată averea lui era investită în nave care se aflau pe mare, Amos
murmură spre Elsie:
— Înţeleg ce înseamnă asta, pentru că am avut mărfuri valoroase în tranzit şi
am fost bolnav de îngrijorare pentru siguranţa lor.
Se simţi agitat în timpul celei de a doua scene, când Porţia se plângea că nu-i
este permis să-şi aleagă singură bărbatul, ci trebuie să se mărite cu câştigătorul
unui concurs, în care trebuiau să aleagă cutia potrivită dintre trei cutii, una cu
aur, una cu argint şi alta cu plumb.
— Pentru ce ar face tatăl ei aşa ceva? spuse el. N-are niciun sens.
— Este o poveste, spuse Elsie.
— Sunt prea bătrân pentru poveşti.
Întreaga piesă prinse viaţă când apăru Shylock, în scena a treia. El năvăli pe
scenă purtând un nas fals şi o perucă ce arăta ca un tufiş mare şi roşu, iar când
spectatorii îl huiduiră, se repezi în faţa scenei şi mârâi la ei. La început, râseră de

6
Citatele din William Shakespeare – Neguţătorul din Veneţia – au fost preluate din traducerea în
limba română realizată de Scarlat Ion Chica, (n.tr.)
el. Apoi, veni momentul când fu de acord să-i împrumute lui Antonio trei mii de
ducaţi, cu condiţia ca Antonio, dacă nu-i returna împrumutul la timp, să plătească
o penalitate. „Vei stinge datoria lăsându-te să-ţi tai din carnea ta cea albă şi
fragedă, o livră, din oricare parte a trupului voi cere-o", spuse Shylock cu
viclenie maliţioasă.
— El nu va fi niciodată de acord cu asta, spuse Amos, apoi gemu când Antonio
spuse: „Primesc cu bucurie. Voi iscăli biletul”.
În timpul pauzei era un balet, dar majoritatea spectatorilor îl ignoră, alegând, în
schimb, să-şi dezmorţească picioarele, să cumpere mâncare şi băutură şi să stea
la taclale cu prietenii. Elsie dispăru. Zgomotul conversa ţiei între atât de mulţi
oameni se transformă într-un muget. Amos observă că Jane se duse direct spre
vicontele de Northwood. Era o profitoare lipsită de jenă, dar lui Henry
Northwood nu părea să-i pese. Amos se duse mai aproape, să audă ce spunea
Jane.
— Tatăl meu spune că n-ar trebui să-i urâm pe evrei, spuse Jane. Tu ce crezi,
lord Northwood?
— N-aş putea spune că-mi pasă prea mult de străini, de orice fel, spuse el.
— Sunt de acord cu tine, spuse Jane.
Jane ar fi fost de acord cu orice ar fi spus Northwood, gândi Amos cu
amărăciune. Ea nu ura cu adevărat evreii, ci doar iubea nobilimea.
— Englezii sunt cei mai buni, spuse Northwood.
— O, da. Chiar şi aşa, mi-ar plăcea să călătoresc. Ai fost vreodată în
străinătate?
— Am petrecut un an pe continent. Am prins câteva cuvinte în franceză şi
germană şi am cumpărat câteva picturi din Italia.
— Ce norocos! Eşti iubitor de pictură?
— În felul meu simplu, soldăţesc, ştii tu. Orice cu cai şi câini.
— Mi-ar plăcea să-ţi văd picturile, într-o zi.
— O, bine, desigur, dar ele se află la Earlscastle 7, iar eu am atât de multe de
făcut aici, la Kingsbridge. Vezi tu, miliţia, deşi nu serveşte în afara ţării, a preluat
apărarea ţării, astfel încât armata regulată să fie liberă să lupte în străinătate.
Dintr-odată, Henry devenise vorbăreţ, observă Amos, acum, când subiectul era
armata. Henry adăugă:
— Dar asta, vezi tu, depinde de faptul ca miliţia să fie pregătită de luptă! Jane
nu dorea să vorbească despre miliţie.
— N-am fost niciodată la Earlscastle, spuse ea.
Amos nu mai zăbovi ca să audă răspunsul lui Henry la acest apropo grosolan,
pentru că piesa începea din nou. Se grăbi spre locul Iui. În timp ce se aşeza, Elsie
spuse:

7
Castelul contelui (n.tr.)
 — Mă conduci acasă, după asta?
— Desigur, spuse el.
Ea păru foarte mulţumită, deşi el nu putea înţelege de ce.
El fu cucerit de Shylock şi enervat de iubiţii din Bellemont, dar nu mai văzuse
niciodată ceva de genul acesta şi, la final, îşi dori să meargă la alte piese de
Shakespeare.
— S-ar putea să am nevoie să-mi explici unele lucruri, îi spuse el lui Elsie şi,
din nou, ea păru încântată.
În timp ce plecau, el spuse:
— Ar putea Jane să se mărite cu Northwood? Nu se află prea jos pe scara
socială? El urmează să fie conte de Shiring, la moartea tatălui său, iar ea este
fiica unui cleric, şi metodist, pe deasupra. Contesa de Shiring trebuie să-l
întâlnească pe rege uneori, nu-i aşa? Tu ştii mai multe despre genul acesta de
lucruri decât ştiu eu.
Era adevărat. Ca fiică a unui episcop, Elsie era mai apropiată de nobilime decât
de ţesători. Probabil, ea ar fi putut să se mărite cu Northwood, deşi Amos era
convins că ea nu dorea aşa ceva. Şi ea prindea toate bârfele vizitatorilor de la
palatul episcopal.
— Ar fi dificil, dar nu imposibil, spuse ea. Nobilii se căsătoresc uneori cu fete
nepotrivite. Dar de mulţi ani s-a dat de înţeles că Henry se va căsători cu
verişoara lui, Miranda, singurul copil al lordului de Combe, şi, prin urmare, va
uni cele două proprietăţi.
— Dar o înţelegere poate fi anulată, spuse Amos. Dragostea trece peste orice.
— Nu, nu trece, spuse Elsie.
*
Trei copii din aceeaşi familie fură îngropaţi în cimitirul St. Luke, într-o
dimineaţă rece şi umedă de septembrie. Toţi trei fuseseră elevi ai şcolii de
duminică a lui Elsie şi ea îi observase cum deveneau mai palizi şi mai sfrijiţi cu
fiecare săptămână. O felie groasă de tort nu fusese suficientă ca să-i salveze.
Tatăl lor operase o piuă mecanică în Kingsbridge până când, într-o zi, un cap de
ciocan slăbit se desprinsese, sărise de pe ax şi îl lovise în cap, omorându-l. După
asta, soţia şi copiii lui se mutaseră într-o cameră de la subsol, mai ieftină, într-o
casă dărăpănată, iar mama lor încercase să-şi câştige existenţa ca croitoreasă,
lăsându-i pe copii singuri în pivniţă, în timp ce ea ieşea să caute oameni care
aveau nevoie de cusut repede şi ieftin. Copiii se îmbolnăviseră de genul de tuse
şi respiraţie şuierătoare care îi afecta pe oamenii din pivniţele umede şi, fiind alai
de slăbiţi, muriseră toţi, într-o singură zi. Acum, mama lor suspina la marginea
mormântului, cu capul acoperit cu o pânză de bumbac, pentru că nu avea pălărie.
Imnul era Dumnezeu este păstorul meu şi lui Elsie îi trecu prin minte gândul
păcătos cum că păstorul eşuase să aibă grijă de aceşti trei miei.
 St Luke era o biserică mică, din cărămidă, dintr-un cartier sărac, iar vicarul
purta pe picioarele lui slăbănoage nişte ciorapi cârpiţi grosolan. În jurul
mormântului stăteau în picioare un număr surprinzător de mare de oameni, cei
mai mulţi dintre ei îmbrăcaţi sărăcăcios. Cântau cu entuziasm, gândindu-se,
poate, că păstorul nu făcuse prea multe nici pentru ei.
Elsie se întreba dacă tristeţea lor nu se va transforma, într-o zi, în furie şi dacă
se întâmpla asta, cât de curând?
Ea însăşi se simţea chinuită şi, uneori, neajutorată. Se gândi că ar fi putut să-i ia
acasă pe cei trei copii să-i hrănească la palat în fiecare zi, iar în clipa următoare
înţelese că asta era o fantezie lipsită de speranţă. Dar trebuia să facă ceva.
În timp ce sicriele cutremurător de mici erau coborâte în mormânt, Amos
Barrowfield veni alături de Elsie. Purta o haină lungă, neagră, şi cântă imnul cu o
voce baritonală. Faţa îi era udată de lacrimi sau de ploaie, sau de amândouă.
Prezenţa lui o calmă şi o consolă pe Elsie. Uită că-i era frig şi era udă şi că se
simţea mizerabil. Totuşi, el nu făcea ca problemele să dispară, ci doar le făcea să
pară mai mici şi mai controlabile. Îşi strecură mâna într-a lui şi îi strânse palma
pe piept, într-un gest de simpatie.
Când se termină înmormântarea, plecară împreună de la mormânt, braţ la braţ.
— Asta se va întâmpla din nou, îi spuse ea, cu voce joasă. Şi mai mulţi dintre
copiii noştri vor muri.
— Ştiu, spuse el. Prăjitura nu este suficientă.
— Cu siguranţă că putem să le oferim mai mult… gândi ea cu voce tare. Un fel
de supă. De ce nu?
— Haide să ne gândim cum am putea să facem asta.
Ei îi plăcea acest lucru la el. Se purta de parcă orice ar fi fost posibil. Poate că
de asta reuşise să depăşească atât de multe dificultăţi, după moartea tatălui lui.
Experienţa îl făcuse să aibă o atitudine pozitivă, care se potrivea cu a ei.
Ea spuse:
— În loc să coacă turte rotunde, susţinătorii noştri ar putea să facă supă cu
mazăre şi napi.
— Da, şi bucăţi de carne ieftină, ca gâtul de berbec. Amos se trase de vârful
nasului, semn că gândea.
— Vor vrea să facă asta?
— Depinde cine le cere. Pastorul Charles va fi dispus să-i abordeze pe
metodişti?
— Îl voi întreba.
— Şi eu voi încerca, la anglicani.
— Am putea să mergem pe la brutari, duminica dimineaţa, şi să le cerem pâine
veche, pe care n-au vândut-o sâmbătă.
— Ei îşWând surplusul mai ieftin, sâmbătă seara târziu, dar probabil că tot vor
mai avea ceva rămas.
 — Oricum, putem să-i întrebăm.
Ajunseră în faţa palatului episcopului şi se opriră. Elsie spuse dornică:
— Ar trebui să încercăm? Amos aprobă din cap solemn.
— Cred că trebuie.
Ea îşi dori să-l sărute, dar, în schimb, îşi desprinse mâna.
— Duminica viitoare?
— Desigur. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Se despărţiră.
Elsie nu dori să intre în palat imediat, aşa că se duse la catedrală, care era
întotdeauna un loc bun să-ţi aduni gândurile. Nu se desfăşura nicio slujbă. Avea
nevoie să pună la punct detaliile noului program de hrănire, dar mintea îi era în
întregime la Amos, El însă nu avea nici cea mai mică idee despre cât de mult îl
iubea, crezând că erau doar prieteni. Şi, în mod stupid, era obsedat de Jane
Midwinter, o fată care nu-i întorcea dragostea şi care, oricum, era mult mai puţin
decât merita el. Elsie voia să se roage, să-i ceară lui Dumnezeu să-l facă pe
Amos s-o iubească pe ea şi să uite de Jane, dar părea să fie ceva prea egoist
pentru o rugăciune, nefiind genul de lucru pe care ar fî trebuit să i-l ceară lui
Dumnezeu,
Pe coridorul sudic, trecu pe lângă doi bărbaţi care se certau. Îi recunoscu pe
Stan Gittings, un parior pasionat, şi pe Sport Culliver, proprietarul celui mai
mare salon de jocuri de noroc din oraş. Niciunul dintre ei nu era un obişnuit al
bisericii, aşa că probabil intraseră doar ca să se certe, sâ nu stea în ploaie. Nu era
surprinzător. Oamenii intrau adesea să discute câte o problemă, o afacere sau
chiar o chestiune amoroasă. În cazul acesta, banii păreau să fie problema, dar ea
nu le acordă prea multă atenţie.
Observă pe cineva pe care nu-l recunoscu, îngenuncheat în faţa altarului celui
mare. Bărbatul părea tânăr. Era înfăşurat într-o pelerină mare, care acoperea
hainele de dedesubt, aşa că Elsie nu-şi putea da seama dacă era un cleric. Avea
faţa ridicată, dar ochii închişi şi buzele i se mişcau într-o rugăciune intensă şi
tăcută. Se întrebă cine era.
Elsie intenţiona să se aşeze în tăcere în transeptul sudic, dar cearta de pe coridor
deveni mai încinsă. Bărbaţii vorbeau cu voci ridicate şi adoptaseră atitudini
agresive. Ea se gândi să intervină, să le sugereze să se mute afară, dar, când se
gândi mai bine, realiză că era mai puţin probabil să recurgă la lovituri dacă
rămâneau în biserică, aşa că abandonă ideea unui moment liniştit şi se îndreptă
spre ieşire, trecând pe lângă ei fără să vorbească.
În spatele ei, Culliver strigă:
— Dacă pariezi cu bani pe care nu-i ai, trebuie să suporţi consecinţele! Un
moment mai târziu, o altă voce se ridică plină de indignare:
— Vă ordon să părăsiţi imediat acest loc sfânt!
Se întoarse şi-l văzu pe tânărul bărbat care se rugase la altarul cel mare. El se
îndreptă în viteză spre cei doi certăreţi, cu faţa – mai degrabă frumoasă, observă
ea – înroşită de furie.
— Afară! le spuse el lui Gittings şi Culliver. Afară, acum!
Gittings, un bărbat sfrijit, îmbrăcat în haine uzate, păru ruşinat şi era pe punctul
să se îndrepte spre ieşire, dar Culliver nu era aşa de uşor de intimidat. Nu numai
că era înalt şi bine făcut, ci era şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş. În
plus, nu era genul de bărbat care să fie forţat să facă ceva.
— Cine dracu’ eşti tu? spuse el.
— Numele meu este Kenelm Mackintosh, spuse tânărul, cu o urmă de mândrie.
Elsie ştia că era aşteptat. Demisia canonicului Midwinter declanşase o serie de
promovări în rândul clericilor catedralei şi asta lăsase un loc liber în personalul
privat al episcopului, iar tatăl lui Elsie numise o rudă îndepărtată, un cleric tânăr,
absolvent recent al Universităţii Oxford. Deci acesta era! Probabil că tocmai
coborâse din diligenţă.
Bărbatul îşi desfăcu rapid pelerina, lăsând să se vadă hainele preoţeşti.
— Sunt asistentul episcopului Latimer. Asta este casa Domnului. Vă ordon să
vă duceţi cearta în altă parte!
Culliver o observă pentru prima dată pe Elsie şi-i spuse:
— Cine se crede? Micul neînsemnat!
— Du-te acasă, Sport, spuse Elsie încet. Şi dacă-l laşi pe Sid Gittings să parieze
pe credit, trebuie să suporţi consecinţele.
Sport era clar furios din cauza acestei remarci dispreţuitoare din partea unei
tinere femei şi părea că este pe cale să o contrazică; apoi, se gândi mai bine la
asta şi, după o pauză, cei doi bărbaţi se întoarseră şi porniră spre uşa portalului
sudic.
Elsie îl privi cu interes pe noul venit. Avea cam vârsta ei, douăzeci şi doi, şi
aducea cu o fată, cu smocul său de păr blond şi nişte ochi verzi, interesanţi. Şi
avea boaşe să i se împotrivească unui huligan masiv, cum era Culliver. Pe faţă
însă i se ghicea o expresie contrariată: evident nu era mulţumit de felul în care se
încheiase disputa.
Elsie spuse:
— Nu vor să facă rău.
— Eram capabil să mă descurc singur cu ei, spuse Mackintosh, arogant, dar
chiar şi aşa, îţi mulţumesc.
Sensibil, gândi ea. Nu contează.
— Ei par să te considere o persoană cu autoritate, continuă, clar surprins că o
biată fată fusese capabilă să stăpânească doi bărbaţi furioşi.
— Autoritate? spuse ea. Nu chiar. Sunt Elsie Latimer, fata episcopului. El
rămase derutat.
— Îmi cer iertare, domnişoară Latimer. Habar n-aveam.
— N-ai pentru ce să te scuzi. Şi acum am fost prezentaţi. L-ai cunoscut deja pe
episcop?
 — Nu. Mi-am trimis cufărul la palat şi am venit direct aici, să-i mulţumesc
Domnului pentru călătoria în siguranţă.
Foarte devotat, gândi ea; dar este pe bune sau doar de spectacol?
— Ei bine, permite-mi să te duc la episcop.
— Bucuros.
Părăsiră catedrala şi traversară piaţa.
— Mi s-a spus că eşti scoţian, spuse ea.
— Da, replică el, înţepat. Are vreo importanţă?
— Pentru mine, nu. Sunt doar surprinsă că nu ai accent.
— Am scăpat de el la Oxford.
— Intenţionat?
— Nu mi-a părut rău să-l pierd. Există un anumit nivel de prejudecăţi ia
universitate. Cuvintele îi erau blânde, dar se simţea o nuanţă de amărăciune.
— Îmi pare rău să aud asta.
Intrară în palat şi Elsie îl conduse la biroul tatălui ei, o cameră confortabilă, cu
un foc mare şi (ară birou.
— A sosit domnul Mackintosh, tată, spuse ea.
— Bagajul lui este deja aici!
Episcopul se ridică de pe scaunul tapiţat şi îi strânse mâna cu entuziasm.
— Bine ai venit, dragă băiete!
— Sunt foarte onorat să mă aflu aici, domnule episcop, şi vă mulţumesc umil
pentru acest privilegiu.
Episcopul privi spre Elsie.
— Mulţumesc, draga mea, spuse el, trimiţând-o la plimbare. Ea însă nu plecă.
— Tocmai am fost la funeraliile a trei elevi de la şcoala de duminică, toţi din
aceeaşi familie. Tatăl lor a murit, mama lor s-a străduit să-i hrănească, au căpătat
o răceală în camera umedă în care locuiau şi au murit toţi, într-o singură zi.
Episcopul clătină din cap.
— Acum se află împreună cu tatăl lor ceresc, spuse el. Mulţumirea lui o enervă
pe Elsie. Ea spuse, cu voce ridicată:
— Tatăl lor ceresc ar putea să întrebe pentru ce vecinii lor nu au făcut nimic să-
i ajute. Iisus spunea: „Hrăniţi mieii mei!” Sunt sigură că-ţi aminteşti.
— Cred că ar fi mai bine să laşi teologia pe seama clerului, Elsie, spuse el,
facându-i cu ochiul conspirativ lui Mackintosh, care-i răspunse cu un zâmbet
linguşitor.
— Aşa voi face, spuse ea, apoi adăugă sfidător: Şi am să le dau de mâncare
supă hrănitoare mieilor Domnului.
— Chiar aşa ai să faci? spuse el, neîncrezător.
— Sau, cel puţin, celor care vin Ia şcoala mea de duminică.
— Şi cum vei face asta?
— Bucătăria noastră este suficient de mare şi tu abia dacă vei observa creşterea
bugetului pentru alimente.
Fu luat prin surprindere.
— Bucătăria noastră? Chiar propui serios ca noi să-i hrănim pe copiii săraci ai
oraşului din bucătăria noastră?
— Nu doar a noastră. Susţinătorii şcolii de duminică vor face acelaşi lucru.
— Este revoltător. Criza de mâncare este naţională. Nu putem hrăni pe toată
lumea.
— Nu pe toată lumea. Doar pe elevii de la şcoala mea de duminică. Cum pot să
le spun să fie buni şi amabili ca lisus şi apoi să-i trimit acasă flămânzi?
Episcopul se întoarse spre noul venit.
— Tii ce crezi, domnule Mackintosh?
Mackintosh păru să se simtă inconfortabil: nu-i plăcea să i se ceară să fie arbitru
între Elsie şi tatăl ei. După o ezitare, spuse:
— Singurul lucru de care sunt sigur este că datoria mea este să mă las îndrumat
de episcopul meu şi îmi închipui că acelaşi lucru este valabil şi pentru
domnişoara Latimer.
El nu era atât de curajos pe cât crezuse Elsie. Ea spuse:
— Metodiştii sunt deosebit de interesaţi de această idee. Aceasta era mai
degrabă o speranţă decât un fapt, dar ea îşi spuse că era doar o mică minciună
bine intenţionată.
Tatăl ei se răzgândi. Nu-şi dorea să pară că nu este generos, în comparaţie cu
metodiştii.
— Cât de mulţi copii participă la şcoala de duminică?
— Niciodată mai puţin de o sută. Uneori, aproape două sute. Mackintosh
rămase surprins.
— Pe cuvântul meu! De obicei sunt doisprezece copii într-o cameră mică!
Episcopul îi spuse lui Elsie:
— Iar tu şi prietenii tăi metodişti vreţi să-i hrăniţi pe toţi?
— Desigur. Dar sunt şi mulţi anglicani printre susţinătorii noştri.
— Ei bine, ai face mai bine să discuţi şi cu mama ta despre cum crede că ar
putea să ne gestioneze bucătăria.
Elsie îşi păstră faţa rigidă, ca să evite să zâmbească triumfătoare.
— Da, tată, spuse ea.
Capitolul 16
Când lui Sal îi venise pentru prima dată ideea Societăţii Socratice, ea nu-şi
imaginase că va deveni o treabă atât de importantă. Îşi aminti cu câtă relaxare
spusese: „Ar trebui să facem asta – să studiem şi să învăţăm. Ce este chestia cu
corespondenţa, despre care vorbeai?” Ea îşi imaginase vreo duzină de oameni
într-o cameră sau într-o tavernă. Succesul cursului lui Roger Riddick îi
schimbase perspectiva. Participaseră mai mult de o sută de oameni şi
evenimentul fusese prezentat în Kingsbridge Gazette. Iar triumful era triumful ei.
Jarge şi Spade o încurajaseră şi o ajutaseră, dar ea fusese forţa motrice. Era
mândră pentru ceea ce realizase.
Dar acum simţea că societatea este doar primul pas. Făcea parte dintr-o mişcare
care se producea în întreaga ţară, oamenii muncii educându-se singuri, citind
cărţi şi participând la cursuri. Iar în spatele acestei mişcări se afla un scop. Ei
doreau să aibă ceva de spus în felul în care era guvernată ţara. Când era război,
trebuiau să lupte, iar când creştea preţul pâinii, ajungeau înfometaţi.
„Noi suferim, raţionă ea, aşa că noi ar trebui să decidem. Ce cale lungă am
parcurs de la Badford!”
O lună mai târziu, a doua întrunire a societăţii părea să fie chiar mai importantă.
Muncitorii din Kingsbridge erau furioşi pentru preţurile în creştere, mai ales la
alimente. În unele oraşe existaseră revolte pentru pâine, adesea conduse de femei
disperate să-şi hrănească familiile.
Întrunirea era programată pentru sâmbătă, când oamenii terminau munca mai
devreme cu câteva ore. Cu câteva minute înainte să înceapă, Sal şi Jarge se
duseră la casa pastorului Charles Midwinter, ca să-l întâmpine pe oratorul invitat,
reverendul Bartholomew Small.
Pastorul Midwinter se mutase din casa canonicului, o vilă care era aproape un
palat. Noua lui casă, aleasă convenabil în apropierea sălii metodiste, nu era cu
mult mai mare decât coliba unui muncitor.
Trebuia s-o fi simţit ca pe o cădere, gândi Sal, mai ales pentru Jane, care tânjea
după lucruri bune în viaţă.
În salon, Midwinter le oferi sherry. Sal nu se simţea confortabil şi Jarge era
chiar mai rău. Se îmbrăcaseră cât de bine putuseră, dar pantofii le erau peticiţi şi
hainele decolorate. Oricum, pastorul le oferi o încurajare:
— Reverend Small, aceşti doi oameni sunt liderii intelectuali ai oamenilor
muncii din Kingsbridge.
Small spuse:
— Sunt onorat să vă cunosc pe amândoi. Era un bărbat subţire, cu voce moale
şi arăta exact aşa cum îşi imaginase întotdeauna Sal că ar trebui să arate un
profesor: cu părul cărunt, purtând ochelari, cocârjat de la anii de aplecat asupra
cărţilor.
Jarge spuse:
— Ca să spunem adevărul, reverendule, Sal este intelectualul nostru. Această
laudă o stânjeni pe Sal. „Nu sunt un intelectual, gândi ea. Dar nu contează,
învăţ.” Small zise:
— Spuneţi-mi, cât de mulţi oameni vă aşteptaţi să fie în public în seara asta?
— În jur de vreo două sute, spuse Sal.
— Atât de mulţi? Sunt obişnuit cu vreo doisprezece studenţi.
 Era uşor nervos, ceea ce o surprinse pe Sal şi, în acelaşi timp, o facu să fie mai
încrezătoare.
Pastorul Midwinter îşi goli paharul de sherry şi se ridică în picioare.
— N-ar trebui să întârziem, spuse el.
Urcară pe Main Street, unde felinarele stradale făceau ploaia să strălucească.
Când se apropiară de Assembly Rooms, Sal rămase şocată să vadă vreo duzină
de bărbaţi din miliţia din Shiring în faţa clădirii, uzi, dar ară-toşi în uniformele
lor, înarmaţi cu muschete. Cumnatul lui Spade, Freddie Caines, se afla printre ei.
Pentru ce se aflau aici?
Se îngrozi când îl observă pe Will Riddick împreună cu ei, purtând o spadă şi,
evident, aflat la comandă.
Ea se propti în faţa lui, cu mâinile în şolduri:
— Ce înseamnă asta? spuse ea. Nu avem nevoie de tine şi de soldaţii tăi. El o
privi în ochi. În expresia lui se amesteca dispreţul cu o urmă de frică.
— În calitate de judecător de pace am adus miliţia aici, ca să facem faţă oricăror
necazuri, spuse el cu îngâmfare.
— Necazuri? spuse ea. Ăsta este un grup de dezbateri. Nu va fi niciun necaz.
— Vom vedea dacă va fi aşa.
Ei îi trecu prin minte o întrebare şi se încruntă:
— De ce nu se află aici vicontele Henry Northwood?
— Colonelul Northwood este plecat din oraş astăzi.
Era păcat. Northwood n-ar fi făcut niciodată ceva atât de provocator. Will era
rău intenţionat şi stupid. Şi o ura personal pe Sal.
Dar ea nu putea să facă nimic în legătură cu asta.
Intrând în clădire, îi văzu pe şeriful Doye şi pe poliţistul Davidson stând în
picioare imediat după intrare, încercând să pară că nu îşi dădeau seama cât erau
de nepopulari.
Scaunele erau aşezate în rânduri, cu faţa spre un pupitru. Sal observă că venise
multă lume, mai mulţi decât veniseră la prima întrunire. O mulţime de artizani –
ţesători, vopsitori, fabricanţi de mănuşi şi cizmari – care erau amestecaţi printre
lucrătorii de la fabricile de lână. Spade era aşezat în spate, împreună cu
clopotarii.
Tipograful Jeremiah Hiscock se afla şi el aici, deşi era clar că nu-şi revenise
complet după biciuire: era palid şi părea nervos, iar aspectul umflat al hainei sale
sugera existenţa unor bandaje ce-i fuseseră aplicate pe spate. Soţia lui, Susan, era
aşezată alături de el, cu un aer sfidător, de parcă ar fi provocat pe oricine să
spună că soţul ei este un criminal.
Susan şi Sal erau două din cele foarte puţine femei din sală. Se spunea adesea
că politica ar trebui lăsată pe seama bărbaţilor şi unele femei credeau asta sau se
prefăceau că o cred.
Audienţa includea şi un grup de bărbaţi tineri, pe care Sal îi văzuse înyârtindu-
se pe la Slaughterhouse Inn, în avalul râului. Îi şopti lui Jarge:
— Nu-mi place cum arată băieţii ăia.
— Îi cunosc, spuse Jarge. Mungo Landsman, Rob Appleyard şi Nat Hammond
– vor şi ei să privească.
Sal şi Jarge se aşezară pe rândul din faţă, împreună cu Midwinter şi reverendul
Small. Un minut mai târziu, Spade se ridică şi veni la pupitru. Se ridică un
murmur de surpriză: Spade era deştept, toată lumea ştia asta, şi citea ziarele, dar,
chiar şi aşa, era un simplu ţesător.
El ducea un exemplar din Motive de satisfacţie dezvoltate pentru partea
muncitoare a publicului britanic, de Arhidiaconul Paley.
— Ar trebui să acordăm mare atenţie celor spuse de domnul Paley, începu el.
Este foarte înţelept în legătură cu modul în care ar trebui să ne vedem de
treburile noastre, în zona de vest a Angliei, pentru că el este arhidiacon… de
Carlisle.
Urmă un val de râsete. Carlisle se afla în apropierea graniţei cu Scoţia, la vreo
cinci sute de kilometri depărtare de Kingsbridge.
El continuă pe acelaşi ton. Sal se uitase peste pamfletul lui Paley şi ştia că
acesta conţinea remarci pompoase şi condescendente la adresa oamenilor
muncitori. Spade le citi pe cele mai rele dintre acestea, cu o voce plată şi, cu
fiecare citat, râsetele deveniră mai puternice. Începu să se joace cu spectatorii,
prefacându-se nedumerit şi ofensat de reacţia lor, ceea ce-i facu să râdă şi mai
mult. Chiar şi Tories erau amuzaţi şi nu exista ostilitate, nici interpelări.
Midwinter îi şopti lui Sal:
— Treaba merge bine.
Spade se aşeză, în mijlocul uralelor şi aplauzelor, iar Midwinter îl prezentă pe
reverendul Small.
Paley era un filosof şi la fel era şi Small; şi abordarea lui Small era academică.
El nu menţionă revoluţia franceză sau parlamentul britanic. Argumentele sale se
refereau la dreptul de a guverna. Regii erau aleşi de Dumnezeu, acceptă el, dar
nu la fel erau ducii, bancherii şi proprietarii de magazine şi niciunul dintre ei nu
era perfect, aşa că nu conduceau prin drept divin. Publicul deveni mai potolit,
agitându-se şi făcând remarci. Sal era dezamăgită, dar cel puţin Small nu spusese
nimic incendiar.
Brusc, cineva sări şi strigă:
— Dumnezeu să-l apere pe rege! Sal observă că era Mungo Landsman.
— O, la dracu’! spuse ea.
Mai mulţi bărbaţi din public făcură la fel, ridicându-se şi strigând: „Dumnezeu
să-l apere pe rege!” Apoi se aşezară.
Era grupul de la Slaughterhouse, observă Sal, dar păreau să fie mai mulţi decât
cei trei pe care-i menţionase Jarge. Fu cuprinsă de consternare. Ce se întâmpla?
Small nu spusese nimic specific referitor la regele George, aşa că ei nu prea
aveau de ce să fie inflamaţi de discursul lui. Plănuiseră ei să facă asta indiferent
de ceea ce se spunea? Pentru ce ar fi venit, doar cu scopul de a deranja
întrunirea?
Small îşi continuă discursul, dar curând fu întrerupt din nou.
— Trădătorule, strigă cineva, apoi: „Republican!” şi „Egalitarist!” Sal se
întoarse în scaun.
— Nu aveţi de unde să ştiţi ce este dacă nu-l ascultaţi, spuse ea, furioasă.
— Curvă! strigară ei, apoi: „Papistaşă!” şi „Franţuzoaică!”
Jarge se ridică şi se îndreptă încet spre spatele sălii, aproape de cei care strigau.
I se alătură şi prietenul său Jack Camp, care era chiar şi mai masiv.
Ei nu discutară cu cei care provocau probleme, ci rămaseră in picioare, cu
braţele încrucişate şi cu faţa spre scenă. Midwinter murmură:
— Asta nu-i de bine, Sal. Poate că ar trebui să întrerupem acum întrunirea.
Sal era consternată.
— Nu, spuse ea, deşi era îngrijorată. Asta ar însemna să ne predăm în faţa lor.
— Ar putea să iasă mult mai rău.
Sal simţi că el ar putea să aibă dreptate, dar nu putea suporta să accepte
înfrângerea.
Small continuă, dar nu pentru multă vreme. Strigătele începură din nou, iar Sal
spuse:
— Se poartă ca şi cum ar vrea, de fapt, să stârnească o bătaie!
— Totul a fost pregătit dinainte, sunt convins, spuse Midwinter. Cineva este
hotărât să discrediteze societatea.
Ea avu senzaţia bolnăvicioasă că are dreptate. Băieţii de la Slaughterhouse nu
reacţionau la ceea ce se spunea, urmând un plan prestabilit.
Şi ea înţelese că Riddick ştia despre asta; de aceea venise cu miliţia. Era un
complot.
Dar cine făcuse planul? Bărbaţii care conduceau oraşul dezaprobau societatea,
dar ar încerca ei cu adevărat să stârnească o revoltă? Ea spuse:
— Dar cine-ar fi putut să facă aşa ceva?
— Un om înfricoşat, spuse Midwinter. Sal nu ştia la cine se referă.
Oamenii care erau aşezaţi lângă scandalagii începură să se ridice şi să se
îndepărteze, fară îndoială temători pentru ce ar putea să se întâmple în
continuare.
Reverendul Small îşi abandonă cursul şi se aşeză.
Midwinter se ridică în picioare şi spuse cu voce puternică:
— Acum vom face o mică pauză, urmată, peste un sfert de oră, de o dezbatere.
Sal speră că asta va calma pe toată lumea, dar observă, cu disperare, că nu
conta. Oamenii începură să se grăbească spre uşile de ieşire. Sal rămase cu
privirea la grupul de la Slaughterhouse. Aceştia rămaseră acolo unde se aflau,
arătând mulţumiţi de panica pe care o provocaseră.
 Sal observă o femeie care se împiedică, fugind, de Mungo Landsman. El se
împletici, apoi o lovi în faţă. Din nas îi ţâşni sânge. Jarge îl lovi atunci pe
Mungo. Într-o clipă, vreo opt bărbaţi se băteau.
Lui Sal i-ar fi plăcut să pună la punct vreo câţiva dintre scandalagiii aceştia, dar
rezistă tentaţiei. Unde era şeriful Doye? Un moment mai târziu, după ce îi trecu
prin minte întrebarea, îl văzu pe Doye intrând pe uşa îndepărtată. De ce ieşise
afară? Răspunsul îi veni o secundă mai târfciu: era urmat de Will Riddick şi de
miliţie. Soldaţii, plus poliţistul Davidson, începură să oprească bătăile, arestând
oamenii, legându-i şi obligându-i să se întindă la podea. Observând asta, cei mai
mulţi dintre bătăuşi uitară de supărarea lor şi fugiră.
Sal spuse:
— Mă voi asigura că îi arestează pe golanii aceia de la Slaughterhouse. Apoi, se
îndreptă hotărâtă spre soldaţi.
Will Riddick i se aşeză în cale.
— Nu te băga în treaba asta, Sal Clitheroe, spuse el. Cu un rânjet plin de
răutate, adăugă: N-aş vrea să fii rănită.
Sal spuse:
— Pentru că tu te aflai în afara clădirii, n-ai de unde să ştii cine a început asta,
dar eu pot să-ţi spun.
— Păstreaz-o pentru judecător, spuse Riddick.
— Dar tu eşti judecător! Nu vrei să ştii?
— Sunt ocupat! Dă-te din calea mea!
Sal începu să-şi însemneze în minte numele tuturor celor arestaţi. Unii făceau
parte din gaşca de la Slaughterhouse, dar alţii erau victimele lor. Jarge se afla
printre ei.
Riddick îi obligă pe toţi să se ridice. Fură legaţi unul de celălalt şi mânaţi afară.
Sal şi Midwinter îi urmară. Se duseră la puşcăria din Kingsbridge, chiar peste
stradă faţă de Assembly Rooms. Prizonierii fură întâmpinaţi de Gil Gilmore,
temnicerul. În timp ce ei dispăreau în întunecimea temniţei, Sal îi spuse lui
Riddick:
— Ar fi bine să te asiguri că toţi cei pe care i-ai arestat vor fi aduşi în faţa
judecătorilor. Asigură-te că niciunul nu este eliberat pentru favoritism.
Sal îşi dădu seama după expresia lui Riddick că el plănuia să facă exact asta.
— Nu-ţi face griji, spuse el, absent. Midwinter adăugă:
— Dovezile de părtinire din partea ta vor submina judecarea tuturor celor
arestaţi, nu-i aşa?
— N-ai vrea să laşi legea în seama mea, pastore? Tu concentrează-te pe
teologie!
*
Judecătorii se adunară, luni dimineaţă, în anticamera de lângă camera de
consiliu. Hornbeam era încântat că cea de a doua întrunire a Societăţii Socratice
se transformase într-o încăierare – aşa cum plănuise –, dar încă nu avea odihnă.
Îşi petrecuse duminica pregătindu-se pentru proces, aşternând bazele pentru
condamnări şi pedepse aspre.
Toţi juraţii erau bărbaţi cu vârste între douăzeci şi unu şi şaptezeci de ani, care
deţineau proprietăţi în Kingsbridge, cu o valoare de închiriere de cel puţin
patruzeci de şilingi pe an. Bărbaţii din acest grup aveau, de asemenea, dreptul de
vot şi această lege era numită Forty Shilling Franchise (Votul de patruzeci de
şilingi). Aceştia constituiau elita conducătoare a oraşului şi, în general, nu ezitau
să-i considere vinovaţi pe oamenii muncii.
Strângerea juriului era datoria şerifului şi el ar fi trebuit să-i aleagă la
întâmplare. Oricum, după părerea lui Hornbeam, o parte dintre cei eligibili nu
erau de încredere, aşa că purtase o discuţie cu Doye şi îi spusese să-i excludă pe
metodişti şi pe alţi nonconformişti, care ar putea să simpatizeze cu persoanele
care încercau să formeze un grup de dezbateri. Doye fusese de acord fară ezitare.
Hornbeam era dezamăgit doar pentru faptul că Spade nu fusese arestat.
Consilierul Drinkwater era preşedintele judecătorilor şi el avea să prezideze.
Hornbeam se temea că Drinkwater avea să fie indulgent, dar spera că Will
Riddick ar putea să compenseze pentru indulgenţa lui Drinkwater.
În timp ce judecătorii aşteptau ca acuzaţii să fie aduşi de la închisoare,
Hornbeam citea The Times, prefăcându-se relaxat.
— Regaliştii au fost învinşi în Franţa – din nou, spuse el. Nu ştiu nimic despre
generalul acesta tânăr, Napoleon Bonaparte. A auzit cineva de el?
— Eu nu, spuse Drinkwater, ajustându-şi peruca într-o oglindă.
— Nici eu, spuse Riddick, care nu citea prea mult ziarele.
— Parcă ar fi diavolul însuşi, continuă Hornbeam. A dislocat patruzeci de
tunuri pe străzile Parisului şi i-a măturat pe regalişti cu mitralii, scrie aici. A
continuat chiar şi după ce calul a fost împuşcat sub el.
Drinkwater spuse:
— Nu-mi place să aud despre oameni care sunt măturaţi cu tunurile. Mie mi se
pare că nu este un comportament demn de un gentleman. Bătăliile ar trebui să fie
om contra om, pistol contra pistol, sabie contra sabie.
— Poate că aşa e, spuse Hornbeam. Chiar şi aşa, mi-aş dori ca generalul
Bonaparte să fie de partea noastră.
Aprodul băgă capul înăuntru şi spuse că tribunalul este pregătit.
— Foarte bine. Spune-le tuturor să păstreze liniştea, spuse Drinkwater. Cei trei
judecători intrară în sală şi îşi ocupară locurile.
Sala era plină. Existau o duzină de acuzaţi, numeroşi martori şi toate familiile şi
prietenii lor, plus alţii care veniseră pentru că, pur şi simplu, era un eveniment
important în oraş. Pe o latură, juriul se aşeză pe bănci. Oricine altcineva stătea în
picioare.
 În afară de grefierul judecătorilor, Luke McCullough, nu existau avocaţi în sală.
Aceştia apăreau rareori în faţa judecătorilor, poate cu excepţia Londrei. În cele
mai multe cazuri, victima unei crime era şi procuror/acuzator. Astăzi, întrucât
încăierarea fusese un eveniment public, şeriful Doye va face acuzarea.
Doye anunţă numele celor acuzaţi de atac, inclusiv Jarge Box, Jack Camp şi
Susan Hiscock. Lista nu-i includea pe golanii de la Slaughterhouse: Mungo
Landsman, Rob Appleyard şi Nat Hammond. Hornbeam îi spusese şerifului să-i
elibereze fară să fie acuzaţi. Oricum, ei se aflau în sală, ca martori.
Riddick murmură către Hornbeam:
— Păcat că javra aia de Sal Clitheroe n-a fost arestată. Drinkwater spuse:
— Unul dintre acuzaţi, Jarge Box, s-a aflat şi printre organizatorii
evenimentului, aşa că haideţi să audiem mai întâi cazul lui.
Hornbeam înţelese că nu fusese singurul care-şi făcuse planuri pentru acest
proces. Rămase surprins că Drinkwater dovedise atât de multă anticipare. Dar
poate că Drinkwater discutase cazul cu mult mai inteligentul său ginere, pastorul
Midwinter, care îi sugerase cea mai bună cale să se ocupe de asta. Jarge Box
părea să fî fost informat şi el, pentru că nu păru surprins să fie chemat primul.
Box era acuzat de atacarea lui Mungo Landsman şi pleda nevinovat. Landsman
jură să spună adevărul şi spuse că Box îl doborâse la pământ, apoi îl lovise. Box
fu întrebat dacă avea ceva de spus.
— Dacă înălţimile voastre sunt de acord, aş vrea să vă povestesc ce s-a
întâmplat, spuse el; şi Hornbeam fu sigur că propoziţia fusese repetată. De
asemenea, Box era îmbrăcat într-o haină respectabilă şi cu pantofi decenţi, care
fuseseră, cu siguranţă, împrumutaţi pentru această ocazie.
Drinkwater spuse:
— Da, în regulă, dă-i drumul!
Box era agitat din cauza aranjării formale a curţii, dar el îşi depăşi nervozitatea
şi începu încrezător.
— Întrunirea a fost paşnică şi liniştită timp de aproape o oră, înainte să înceapă
scandalul. Reverendul Small de la Oxford,..
Hornbeam îi întrerupse.
— Small nu a fost singurul orator, nu-i aşa?
Asta îl devie de la subiect pe Box. Avu nevoie de un moment ca să-şi adune
gândurile, apoi spuse:
— A vorbit şi Spade. Adică David Shoveller.
— Pe ce subiect? Tntrebă Hornbeam.
— Hm, cartea arhidiaconului Paley, pentru oamenii muncii.
— Nu-i aşa că a făcut publicul să râdă?
— N-a făcut altceva decât să citească fragmente din carte.
— Cu voce amuzantă?
— Cu vocea lui normală. Drinkwater spuse:
 — Ei bine, dacă oamenii râd când este citită o carte, poate că este vina
autorului, nu a cititorului. Se auziră chicote dinspre public.
— Continuă, Box. Box se simţi încurajat.
— Reverendul Small vorbea despre monarhi în general, nimic despre regele
George însuşi, când Mungo Landsman s-a ridicat şi a strigat: „Dumnezeu să-l
binecuvânteze pe rege”. Apoi s-au ridicat şi alţii şi au strigat acelaşi lucru. Noi n-
am putut înţelege ce anume i-a jignit. Părea că veniseră la întrunire cu intenţia de
a provoca necazuri. Ne-am întrebat dacă nu cumva i-a plătit cineva ca să facă
asta.
Dinspre spectatori se auzi un strigăt:
— Prea adevărat!
Era o voce de femeie şi Riddick murmură:
— Asta-i femeia aia, Clitheroe. Box continuă:
— Domnul Small şi-a continuat discursul, dar ei l-au întrerupt din nou, strigând
că este trădător, republican şi egalitarist. Doamna Sarah Clitheroe spunea că ei
nu au de unde să ştie ce este dacă nu-l ascultă, dar ei i-au strigat că este o curvă,
ceea ce este o minciună ordinară.
Hornbeam îl întrerupse din nou.
— Vorbeşti despre Sal Clitheroe? Se vorbea că ea fusese adevăratul organizator
al societăţii.
Box spuse:
— Da.
Hornbeam privi direct spre Sal în timp ce spunea:
— Femeia care a fost exilată din satul Badford pentru că l-a atacat pe fiul
moşierului?
Box se trezi în defensivă şi făcu o pauză înainte să răspundă:
— Riddick i-a ucis bărbatul. Will Riddick vorbi de pe bancă.
— Cu siguranţă că n-am făcut aşa ceva. Drinkwater spuse nerăbdător:
— Nu ne aflăm aici ca să judecăm cazul acela. Continuă cu mărturia, Box.
— Da, înălţimea ta. Eu şi Jack Camp ne-am dus şi ne-am postat în picioare în
apropiere de scandalagii, dar asta n-a ajutat la nimic. Zgomotul era atât de mare,
încât discursul n-a mai putut continua şi pastorul Midwinter a cerut o pauză, în
speranţa că Mungo şi prietenii lui vor tăcea din gură sau vor pleca, ca să putem
avea o dezbatere liniştită şi să învăţăm ceva. Dar mulţi oameni s-au repezit spre
uşi. Cred că strigătele i-au speriat şi ei s-au decis, pur şi simplu, să plece acasă.
Hornbeam îl întrerupse pentru a treia oară.
— Treci la subiect, omule. L-ai atacat pe Mungo Landsman? Jarge nu era chiar
aşa uşor de deturnat de la povestea lui. El spuse:
— Lydia Mallet încerca să plece când s-a ciocnit de Mungo, aşa că el a lovit-o
în faţă.
— Lydia Mallet se află aici? întrebă Drinkwater.
 O femeie tânără păşi în afara mulţimii. Era frumoasă, cu excepţia faptului că
nasul şi gura îi erau roşii şi umflate. Drinkwater spuse:
— Mungo Landsman ţi-a făcut asta? Femeia aprobă din cap.
El spuse:
— Te rog să spui da, dacă asta este ceea ce vrei să spui.
— Dza, spuse ea şi toată lumea râse. Tcuze, nu pot vorbi bine, adăugă ea şi se
auziră mai multe râsete.
— Cred că vom considera asta ca pe o confirmare, spuse Drinkwater, apoi privi
spre şerif. Dacă povestea asta este adevărată, este surprinzător că Landsman nu
se află printre cei acuzaţi.
— Lipsa dovezilor, înălţimea ta, spuse şeriful Doye.
Drinkwater era evident nemulţumit, dar alese să treacă mai departe.
— Ce s-a întâmplat mai departe, Box?
— L-am trântit pe Mungo la pământ.
— De ce?
— Pentru că a bătut o femeie! răspunse Jarge indignat.
— Şi de ce l-ai lovit? întrebă Hornbeam.
— Ca să-l oblig să rămână jos.
— N-ar fi trebuit să faci asta, spuse Drinkwater. Asta înseamnă să iei legea în
propriile tale mâini. Ar fi trebuit să-l raportezi pe Landsman şerifului.
— Phil Doye ieşise afară, ca să aducă miliţia!
— Ai fi putut să-l raportezi mai târziu. Ajunge, pentru moment, Box, cred că
avem toate informaţiile de care avem nevoie.
Hornbeam era enervat de felul în care decurgea procesul. El nu l-ar fi lăsat pe
Box să spună o poveste lungă, despre felul în care a fost provocată violenţa. Asta
ar putea face juriul să simpatizeze cu el. Şi Drinkwater era clar enervat pentru că
băieţii de la Slaughterhouse fuseseră lăsaţi pe dinafară.
Ca de obicei, curtea urma să asculte mai întâi toate cazurile, înainte de a cere
juriului să decidă verdictele. Nu era o procedură prea bună: până la finalul zilei
uitau mare parte din ceea ce auziseră. Pe de altă parte, atunci când erau nesiguri,
de obicei greşeau în sensul de a da verdicte de vinovăţie, ceea ce Hornbeam
considera că este un lucru bun, întrucât, în opinia lui, oricine ajungea să aibă
necazuri cu legea merita să fie pedepsit.
Cazurile erau repetitive. A îl lovise pe B pentru că B îl îmbrâncise pe C. Fiecare
persoană acuzată pretindea că fusese provocată. Niciuna dintre răni nu era prea
gravă: vânătăi, coaste crăpate, câte un dinte scos, o încheietură sucită. În fiecare
caz, Drinkwater se chinuia să sublinieze că provocările nu justificau violenţa. La
final, juriul îi găsi pe toţi vinovaţi.
Era momentul ca judecătorii să decidă pedepsele. Vorbiră în şoaptă unul cu
celălalt.
— Un caz clar pentru biciuire, aş spune, zise Hornbeam.
 — Nu, nu, spuse Drinkwater. Eu cred că ar trebui să le dăm tuturor câte o zi în
butuci.
— Aş sugera opţiunea să poată plăti o amendă de zece şilingi, în schimb –
murmură Hornbeam, care dorea să-i poată salva pe unii dintre bărbaţii
selecţionaţi.
— Nu, spuse Drinkwater ferm. Toţi ar trebui pedepsiţi la fel. Nu vreau ca
jumătate dintre ei să stea legaţi în butuci, iar cealaltă jumătate să umble liberi
prin oraş, pentru că cineva le-a plătit amenda.
Asta era exact ceea ce plănuise Hornbeam, dar acum ştia că era învins, aşa că
spuse doar:
— Foarte bine.
Ca întotdeauna, mai avea un plan de rezervă.
*
Hornbeam îi dispreţuia pe oamenii muncii, mai ales atunci când se aflau în
mulţime şi cea mai rea mulţime dintre toate era gloata din Londra. Totuşi, chiar
şi el rămase şocat de ştirile din ziarul din dimineaţa următoare. În timp ce regele
se afla pe drumul spre parlament, trăsura lui fusese atacată de huligani, care
strigau: „Pâine şi pace!” Pietrele spărseseră ferestrele trăsurii.
Aruncaseră cu pietre în rege! Hornbeam nu mai auzise niciodată despre o
asemenea insultă la adresa monarhului. Asta era înaltă trădare. Şi totuşi, deşi
fumega de indignare, el înţelesese că aceste veşti puteau să-l ajute astăzi, la
întâlnirea cu Lordul Locotenent, contele de Shiring. Împături cu grijă ziarul şi îl
îndesă în interiorul hainei. Apoi ieşi.
Era mândru de trăsura care se afla în faţa porţii. Fusese construită pentru el de
cel care făcea trăsurile regale, John Hatchett, din Long Acre, Londra. Pe când era
copil, văzuse astfel de vehicule şi tânjea să aibă unul. Era un model numit
berlină, rapid, dar stabil, fiind mai puţin probabil să se răstoarne la viteză mare.
Caroseria era albastră cu linii aurii şi vopseaua strălucea de la lac.
Riddick se afla deja înăuntru. Mergeau împreună la Earlscastle. Lordul
Locotenent va considera, cu siguranţă, greu să ignore o plângere din partea a doi
judecători.
Traversară piaţa deja aglomerată, deşi era încă devreme. Hornbeam opri trăsura,
ca să se poată uita la bărbaţii care erau pedepsiţi.
Dispozitivul presupunea doi butuci legaţi de picioare, care-l obligau pe
condamnat să stea într-o poziţie foarte inconfortabilă, pe pământ, toată ziua. Era
mai mult umilitoare decât dureroasă. În această dimineaţă, toate cele
douăsprezece persoane găsite vinovate de către juriu erau expuse în ploaie.
Adesea, condamnaţii erau batjocoriţi şi abuzaţi, incapabili să se opună. Oamenii
puteau arunca în ei cu mizeria din mormanele de balegă. Violenţa efectivă era
interzisă, dar graniţa era subţire. Oricum, astăzi oamenii din piaţă nu le arătau
ostilitate. Acesta era un semn că simpatizau cu cauza lor.
Lui Hornbeam nu-i păsa. El nu-şi dorea să fie popular. Din asta nu se câştigau
bani.
Privi spre Jarge Box, primul dintre clopotari, şi spre sora lui, Joanie, aşezaţi
unul lângă altul. Ei nu păreau să sufere prea tare. Joanie stătea la taclale cu o
femeie care ducea un coş de cumpărături. Jarge bea bere dintr-o carafa, care îi
fusese probabil adusă de un binevoitor.
Apoi Hornbeam o observă pe Sal Clitheroe, organizatoarea, care nici măcar nu
fusese acuzată. Ea stătea în picioare alături de Box, purtând pe umăr o lopată
grea, din lemn. Se afla acolo să-l apere pe Box, dacă era nevoie. Hornbeam se
îndoia că ar putea să o provoace cineva.
Totul era extrem de nesatisfăcător.
Riddick comentă:
— Adevăraţii vinovaţi sunt organizatorii şi ei nici măcar nu se află aici.
Hornbeam clătină din cap, în semn de aprobare.
— Când vom reveni de la Earlscasde, în după-amiaza asta, ar trebui să
dispunem de un control mai ferm al tribunalelor din oraş.
El îi spuse birjarului să pornească.
Era o călătorie lungă. Riddick propuse câteva mâini de faro, dar Hornbeam
refuză. Nu-i plăceau jocurile, mai ales cele în care un bărbat putea să piardă bani.
Riddick îl întrebă cât de bine îl cunoştea pe conte.
— Aproape deloc, spuse el. Îşi aminti o versiune mai bătrână a vicontelui de
Northwood, cu acelaşi nas mare şi privire ascuţită, dar cu capul chel, în loc de
bucle castanii.
— L-am întâlnit la diverse ceremonii şi iei m-a audiat înainte să devin
judecător. Cam asta e totul.
— La fel şi eu.
— Desigur, el nu înţelege afacerile, dar puţini dintre aceşti nobili o fac. Ei
consideră că bogăţia vine de la pământ. Încă se află în vremurile întunecate.
Riddick aprobă din cap.
— Fiul are o latură moale. Este înclinat să vorbească despre Anglia ca despre o
ţară liberă. Nu ştiu dacă şi bătrânul este la fel.
— Vom afla. Erau în joc foarte multe. Dacă întâlnirea mergea bine, Hornbeam
se va întoarce la Kingsbridge sensibil mai puternic.
Câteva ore mai târziu văzură Earlscastle. Nu mai era un castel, deşi rămăsese în
picioare o porţiune scurtă din zidul defensiv, cu contraforturile şi ferestrele
înguste pentru arcaşi. Partea modernă a locuinţei era construită din cărămidă
roşie, cu vitralii lungi şi avea multe hornuri care trimiteau fiim înspre norii de
ploaie de deasupra. Ciorile din ulmii înalţi cârâiră dispreţuitoare, în timp ce
Hornbeam şi Riddick coborau din trăsură şi se grăbeau să intre în casă.
— Sper că ne va oferi o masă contele, spuse Riddick, în timp ce-şi scoteau
hainele în hol. Sunt lihnit.
— Nu te baza pe asta, spuse Hornbeam.
Contele îi întâmpină în biblioteca sa, în loc de salon, un semn că ei se aflau sub
nivelul lui social şi că, prin urmare, el considera asta ca fiind o întâlnire de
afaceri. El purta o haină de culoare prunei şi o perucă gri-argintie.
Hornbeam fu surprins să-l vadă acolo pe vicontele de Northwood, fără uniformă
şi îmbrăcat în haine de călărie. Probabil că acolo fusese în seara întrunirii de ia
Societatea Socratică. Prezenţa lui era o surpriză neplăcută. Era improbabil ca el
să fie de acord cu schema pe care dorea să o propună Hornbeam.
În şemineul enorm juca o flacără uriaşă. Hornbeam era bucuros de asta, pentru
că drumul cu trăsura fusese friguros.
Un valet le oferi sherry şi biscuiţi. Hornbeam refuză, simţind că avea nevoie să
fie perfect treaz.
El spuse povestea de la întrunirea Societăţii Socratice: un orator revoluţionar,
un protest al cetăţenilor loiali regelui, intimidarea din partea bătăuşilor
republicani şi o revoltă.
Contele ascultă cu atenţie, dar faţa lui Northwood arăta scepticism, aşa că
spuse:
— A fost ucis cineva?
— Nu, deşi câţiva au fost răniţi.
— Grav?
Hornbeam era pe cale să spună da, lucru neadevărat, dar atunci îi trecu prin
minte că Northwood ar fi putut să fi primit un raport de la aghiotantul său,
locotenentul Donaldson. Trebuia să admită adevărul.
— Nu prea, spuse el.
— Atunci a fost mai mult o încăierare decât o revoltă, spuse Northwood, ca un
ecou la ceea ce spusese Drinkwater la tribunal. Da, cu siguranţă că vicontele
fusese informat de cineva.
— Douăsprezece persoane au fost aduse în faţa judecătorilor, spuse Hornbeam.
Consilierul Drinkwater a prezidat şedinţa şi acela a fost momentul în care
lucrurile au început să meargă prost. Mai întâi, el a redus acuzaţiile de la revoltă
la atac. Juriul a fost sensibil şi i-a găsit pe toţi cei doisprezece vinovaţi. Dar
Drinkwater a insistat pentru sentinţe uşoare. Toţi au primit o zi legaţi în butuci.
Acum se află acolo, trăncănind cu trecătorii şi primind carafe cu bere.
Riddick adăugă:
— Asta face ca justiţia să fie o glumă.
— Voi consideraţi că este ceva grav, zise contele.
— Aşa este, spuse Hornbeam.
— Ce credeţi că ar trebui (acut?
Hornbeam inspiră adânc. Acesta era momentul crucial.
— Consilierul Drinkwater are şaptezeci de ani, spuse el. Desigur, vârsta nu este
totul, adăugă el grăbit, amintindu-şi că şi contele se apropia de şaizeci de ani.
Oricum, Drinkwater a intrat în faza aceea benignă a maturităţii, în care unii
bărbaţi devin foarte iertători – o atitudine care se potriveşte unui bunic, poate,
dar nu şi unui preşedinte al judecătorilor.
— Îmi cereţi să-l revoc pe Drinkwater?
— Ca judecător, da. Desigur, el va rămâne consilier.
Northwood interveni:
— Presupun că tu vrei să devii preşedinte în locul lui Drinkwater, Hornbeam,
nu-i aşa?
— Aş accepta cu umilinţă postul, dacă mi-ar fi oferit. Riddick spuse:
— Consilierul Hornbeam este alegerea evidentă, stăpâne. Este cel mai
important ţesător din oraş şi, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu va deveni
primar.
„Asta este, gândi Hornbeam; ăsta este cazul nostru. Acum să vedem cum este
primit.”
Contele afişă o atitudine rezervată.
— Nu sunt foarte sigur că ceea ce mi-aţi spus ar putea să justifice revocarea. E
o acţiune destul de drastică.
Hornbeam se temuse de asta. Northwood spuse:
— Haide să nu transformăm un muşuroi într-un munte. Un englez are dreptul la
opiniile lui şi Societatea Socratică din Kingsbridge este un grup de dezbateri.
Câteva nasuri însângerate nu se transformă în revoluţie. Nu cred că societatea
prezintă nici cea mai mică ameninţare pentru Maiestatea Sa regele George sau
pentru constituţia britanică.
Atitudine optimistă, gândi Hornbeam, dar nu îndrăzni să spună asta cu voce
tare.
Se lăsă tăcerea. Contele părea neînduplecat şi fiul său părea să fie mulţumit cu
direcţia în care se îndreptase conversaţia. Riddick păru uluit. Nu era tocmai un
geniu şi nu avea habar ce-ar trebui să facă în continuare.
Dar Hornbeam mai avea un atu în mânecă sau, mai bine spus, în buzunar.
— Mă întreb, stăpâne, dacă ai văzut ziarul de astăzi. El scoase The Times. Se
raportează că regele a fost atacat cu pietre de o gloată din Londra.
Contele spuse:
— Doamne fereşte! Riddick interveni:
— Nu ştiam asta.
Nordiwood găsi cu cale să întrebe:
— Este adevărat?
— Scandau „Pâine şi pace” conform acestui reportaj. Hornbeam despături
ziarul şi i-l înmână contelui.
Acesta citi câteva rânduri şi spuse:
— Au spart ferestrele trăsurii!
 — Poate că reacţionez eu prea exagerat, spuse Hornbeam, nesincer. Dar
consider că aceia dintre noi care dispun de autoritate în ţară ar trebui să
întreprindă acţiuni mai ferme împotriva agitatorilor şi revoluţionarilor.
Contele spuse:
— Încep să cred că ai dreptate. Northwood rămase tăcut. Riddick decretă:
— Oamenii aceia sunt nişte diavoli. Hornbeam conchise:
— Aşa încep revoluţiile, nu-i aşa? Ideile subversive conduc la violenţă şi
violenţa escaladează.
— S-ar putea să ai dreptate, spuse contele.
Se înmuia, gândi Hornbeam, dar fiul lui era încă un obstacol, în cameră intră o
femeie tânără, îmbrăcată într-un costum de vânătoare scump, cu o pălărioară
drăguţă. Îl salută pe conte şi spuse:
— Îmi cer scuze că te întrerup, unchiule, dar echipa de călărie îl aşteaptă pe
vărul meu, Henry.
Northwood se ridică.
— Te rog să mă ierţi, domnişoară Miranda. O discuţie importantă… Era clar că
era reticent să plece.
Dar contele spuse:
— Poţi să te retragi, Henry. Mulţumesc pentru ajutor.
Hornbeam înţelese că femeia era verişoara lui Henry, Miranda Littlehampton.
Se zvonea că erau neoficial logodiţi. Hornbeam nu era expert în dragoste, dar i se
părea că Miranda era mai dornică decât Henry.
Oricum, Henry plecă şi asta era o întorsătură norocoasă pentru Hornbeam.
— Frumoasă fată, spuse Riddick, admirativ.
„Închide gura, prostule, gândi Hornbeam. Contele nu arc nevoie de aprobarea ta
pentru viitoarea lui noră.” Apoi spuse în grabă:
— Mulţumesc excelenţei voastre că nc-a primit astăzi, pe mine şi pe moşierul
Riddick. Amândoi apreciem acest privilegiu şi ştim că această discuţie a fost de
cea mai mare importanţă pentru comitatul vostru şi, mai ales, pentru oraşul
Kingsbridge.
Era abureală curată, dar îi îndepărtă atenţia contelui de la remarca grosolană a
lui Riddick, referitoare la Miranda.
— Da, spuse contele. Vă mulţumesc că mi-aţi atras atenţia asupra acestei
probleme. Cred că ar trebui să fac ceea ce îmi sugeraţi voi şi să-i spun lui
Drinkwater că a venit momentul să se retragă.
„Ah, succes” gândi Hornbeam cu satisfacţie profundă, păstrându-şi faţa lipsită
de expresie, ca de lemn.
— Îi voi scrie lui Drinkwater, continuă contele. Hornbeam spuse nerăbdător:
— Dacă vrei să îi transmit eu scrisoarea…
— Nu prea cred, spuse contele aspru. Drinkwater ar putea să o considere o
impoliteţe. Îi voi da scrisoarea lui Northwood.
 Hornbeam înţelese că se grăbise prea tare cu victoria sa.
— Da, stăpâne, desigur, a fost o prostie din partea mea.
— Îmi imaginez că sunteţi nerăbdători să vă întoarceţi la drum. E cale lungă
până la Kingsbridge.
Tonul contelui nu lăsa loc pentru discuţii. Şi nu intenţiona să le ceară
vizitatorilor săi să rămână la masă. Hornbeam se ridică în picioare.
— Cu permisiunea ta, stăpâne, ne luăm rămas-bun.
Contele se întinse după un clopoţel şi sună, iar un minut mai târziu apăru un
valet. Hornbeam şi Riddick se înclinară şi trecură în hol. Contele nu-i urmă.
Îşi îmbrăcară hainele şi ieşiră afară. Trăsura lui Hornbeam aştepta, strălucind în
ploaie. Urcară în trăsură şi caii porniră la drum. Riddick spuse:
— Trebuie să recunosc, Hornbeam, eşti un porc isteţ.
— Da, spuse Hornbeam, ştiu.
Capitolul 17
Lucrătorii erau plătiţi sâmbăta după-amiaza, la ora cinci, când se oprea lucrul în
ateliere. Deşi ei lucrau cu orar fix, suma cu care erau plătiţi depindea de
cantitatea de fir pe care o torceau. Sal şi Kit produceau, de obicei, suficient ca să
câştige doisprezece şilingi. În urmă cu trei ani, asta ar fi facut-o să se simtă
bogată, dar de atunci recoltele proaste crescuseră preţul alimentelor şi taxele de
război făcuseră ca şi celelalte necesităţi să se scumpească. Acum, doisprezece
şilingi abia dacă le ajungeau pentru o săptămână.
Sal şi Joanie se duseră imediat să-şi plătească chiria, târându-se prin ploaia
măruntă, urmate de Kit şi de Sue. O casă cu vatră de foc era chiar mai importantă
decât mâncarea. De frig se murea mai repede decât de foame. Să ajungi să ai
datorii la chirie era primul pas pe panta care ducea la mizeria totală.
Casa lor era proprietatea catedralei, dar biroul pentru plata chiriilor se afla în
cartierul sărac în care locuiau ele. Chiria lor era de un şiling pe săptămână şi Sal
plăti cinci piese de doisprezece pence, întrucât ea ocupa mai puţin de jumătate
din clădire. Dădură banii, apoi porniră spre piaţă. Era deja întuneric, dar tarabele
erau strălucitoare de la lumina felinarelor.
Sal îi ceru unui brutar o pâine standard de două kilograme şi acesta îi spuse:
— Costă un şiling şi doi pence. Sal fu revoltată.
— Ieri a fost un şiling şi un penny – şi doar şapte pence, cu un an în urmă!
Brutarul păru plictisit, de parcă ar fi ascultat aceeaşi plângere toată ziua.
— Ştiu, spuse el. Şi faina obişnuia să fie treisprezece şilingi pe sac şi acum este
douăzeci şi şase. Ce ar trebui să fac? Dacă vând sub preţul de cost, aş ajunge în
faliment în mai puţin de un an.
Sal era convinsă că el exagera, dar chiar şi aşa, înţelegea că avea dreptate. Ea
cumpără o pâine şi Joanie facu la fel, dar ce aveau să se facă dacă preţul creştea
şi mai mult?
Asta nu era o problemă doar în Kingsbridge. Spade spunea că se întâmplă în
toată ţara. În unele oraşe femeile se revoltaseră, adesea începând de la uşa unui
magazin.
În piaţa acoperită, din partea sudică a catedralei, exista un măcelar cu o vitrină
care-ţi lăsa gura apă – articulaţii de vită, porc şi berbec – dar era, de asemenea,
prea scump. Sal căută un fazan sau o potârniche, păsări slâbâ-noage, cu carne
tare, care trebuiau făcute tocană. Acestea erau de obicei disponibile în această
perioadă a anului, dar astăzi nu exista niciuna.
— E din cauza vremii, spuse măcelarul. În zilele astea întunecate, ploioase,
pădurarii nu pot vedea păsările, ca să nu mai spunem să le prindă.
Sal şi Joanie se uitară la carnea fiartă şi afumată, şuncă şi vită sărată, dar chiar
şi astea erau prea scumpe. În cele din urmă, cumpărară cod sărat.
— Nu-mi place asta, se plânse Sue, dar Joanie spuse abrupt:
— Fii recunoscătoare – unii copii nu au altceva în afară de păsat.
Pe drumul spre casă trecură pe lângă Assembly Rooms, unde era pe cale să
înceapă o petrecere. Trăsurile trăgeau în faţă şi doamnele încercau să-şi păstreze
uscate hainele fabuloase, în timp ce se grăbeau să intre în clădire. În spate,
bucătăria primea livrările de ultimă clipă: saci uriaşi de pâine, şunci întregi şi
butoaie de vin. Unii oameni încă îşi puteau permite astfel de lucruri.
Joanie vorbi cu un hamal care ducea un coş cu portocale din Spania.
— Pentru ce este petrecerea?
— Consilierul Hornbeam, spuse bărbatul. O nuntă dublă.
Sal auzise despre asta. Howard Hornbeam se însurase cu Bel Marsh şi Deborah
Hornbeam se măritase cu Will Riddick. Lui Sal îi părea rău pentru orice fată care
se căsătorea cu Will Riddick.
— Va fi o petrecere uriaşă, spuse hamalul. Ne aşteptăm să vină vreo două sute
de persoane.
Numărul acela avea să includă mai mult de jumătate dintre oamenii cu drept de
vot din oraş. Hornbeam era acum preşedinte al judecătorilor şi era sigur că, într-o
zi, va candida pentru funcţia de primar. În unele oraşe, postul de primar era
primit prin rotaţie, anual, de toţi consilierii, dar în Kingsbridge era ales şi
rămânea în funcţie până când se retrăgea sau până era demis de ceilalţi consilieri.
Chiar acum, primarul Fishwick era sănătos şi foarte popular. Dar Hornbeam avea
să joace un joc cu bătaie lungă.
Îşi croiră drum spre casă. Sal scoase pâinea şi peştele sărat în bucătărie. Mai
târziu vor lăsa focul să se stingă şi se vor duce la Bell, luând şi copiii cu ele.
Dacă economiseau bani de lemn de foc îşi puteau permite o cană de bere. Gândul
acesta o înveseli. Şi mâine era zi de odihnă.
Joanie strigă în sus, pe scări, după mătuşa Dottie. Jarge intră în bucătărie şi se
aşezară în jurul mesei, în timp ce el tăia peştele. Dottie nu apăru, aşa că Joanie îi
spuse lui Sue:
— Fugi sus, pe scări, după mătuşa ta. Probabil că a adormit. Sue îşi îndesă
pâine în gură şi porni pe scări.
Un minut mai târziu, se întoarse şi spuse:
— Nu vorbeşte.
Urmă un moment de tăcere, apoi Joanie spuse:
— O, Iisuse!
Se repezi pe scări în sus, urmată de ceilalţi, şi se îngrămădiră toţi în camera lui
Dottie din pod. Bătrâna doamnă era întinsă pe spate, în pat. Ochii-i erau larg
deschişi, dar ea nu vedea nimic şi gura-i era şi ea deschisă, deşi nu respira. Sal
văzuse moartea şi ştia cum arăta – şi nu avea nicio îndoială că Dottie trecuse pe
lumea cealaltă. Joanie rămase tăcută, dar pe faţă i se scurseră lacrimi. Sal încercă
să simtă bătăile inimii, apoi pulsul, dar făcea mişcările mecanic. În timp ce se
ocupa de trupul acesteia, îşi dădu seama că Dottie slăbise foarte mult. Se simţi
vinovată.
Sal ştia că asta era ceea ce se întâmpla când mâncarea era puţină: cei care
mureau erau cei foarte tineri şi cei foarte bătrâni.
Copiii aveau ochii măriţi de şoc. Sal se gândi să-i trimită afară din cameră, apoi
decise că ar fi trebuit să rămână. Aveau să vadă mulţi oameni morţi în timpul
vieţii lor, aşa că puteau, foarte bine, să se obişnuiască mai devreme cu asta.
Dottie fusese sora mamei lui Joanie şi ea o crescuse pe aceasta după moartea
mamei ei. Acum Joanie era copleşită de durere. Îşi va reveni, dar, pentru o
vreme, Sal va trebui să se ocupe de mai toate lucrurile. Dottie fusese şi mătuşa
lui Jarge, dar ei doi nu fuseseră niciodată apropiaţi. Oricum, multe dintre cele ce
trebuiau făcute erau treburi de femeie.
Sal şi Joanie vor trebui să spele trupul şi să-l învelească într-un cearşaf – o
cheltuială împovărătoare, care se adăuga la creşterea preţurilor. Apoi Sal se va
duce la vicarul de la St. Mark şi va discuta despre înmormântare. Dacă putea să
fie făcută mâine, duminică, atunci toţi puteau să lucreze normal luni şi să evite să
piardă din salariu.
— Jarge, spuse Sal, vrei să le dai copiilor să mănânce în timp ce Joanie şi cu
mine ne ocupăm de trupul sărmanei Dottie?
— O! spuse el. Ah, da. Voi doi, haideţi jos cu mine! Ieşiră.
Sal îşi suflecă mânecile.
*
Elsie şi mama ei, Arabella, erau aşezate pe o latură a sălii ele bal, privind
dansatorii cum urcă şi coboară într-o gavotă. Femeile aveau fuste umflate,
mâneci fluturânde şi volănaşe pufoase, toate în culori strălucitoare, plus turnuri
înalte de păr coafat, în timp ce bărbaţii erau îmbrăcaţi în armuri de veste strâmte
şi fracuri ţepene la umeri.
 — Pare ciudat să dansezi, cugetă Elsie. Pierdem războiul, oamenii abia îşi pot
permite să cumpere pâine şi regele a fost atacat cu pietre în trăsura lui. Cum de
putem face ceva atât de frivol?
— Astea sunt momentele în care oamenii au cea mai mare nevoie de frivolitate,
spuse Arabella. Nu ne putem gândi tot timpul la nefericire.
— Presupun că aşa e. Sau poate că oamenilor de aici nu le pasă de război, de
rege sau de lucrătorii din fabrici, înfometaţi.
— Asta ar putea să fie un mod de viaţă foarte bun, dacă te poţi descurca. Apatie
fericită.
„Nu pentru mine”, gândi Elsie, dar se hotărî să nu spună asta. O iubea pe mama
ei, dar ele nu aveau prea multe în comun. Nu avea prea multe în comun nici cu
tatăl ei. Uneori se întreba de unde apăruse pe lume.
Ea se gândi la ce fel de copii ar putea să producă cele două cupluri de proaspăt
căsătoriţi, care se aflau acum pe ringul de dans. Progenitura lui Howard
Hornbeam va fi, probabil, grăsună şi leneşă, aşa cum era şi el.
— Howard pare să fie nedumerit, dar fericit, observă ea.
— A fost o logodnă scurtă şi am auzit că el n-a avut prea multe de spus în
alegerea miresei, spuse Arabella. Are dreptul să fie nedumerit.
— Oricum, pare să fie mulţumit cu mireasa lui.
— În ciuda dinţilor ei de iepure.
— E posibil să se gândească la faptul că ar fi putut să fie mult mai rău.
Consilierul Hornbeam ar fi putut să aleagă pentru el pe cineva oribil.
— Şi Bel Marsh ar putea să fie recunoscătoare pentru acelaşi motiv. Howard
este un băiat drăguţ şi nu seamănă deloc cu tatăl lui.
Elsie clătină din cap în semn de aprobare.
— Bel arată destul de mulţumită de sine.
Îşi îndreptă atenţia spre celălalt cuplu, care părea mai solemn. Era convinsă că
moşierul Riddick îşi va neglija copiii şi probabil că lor avea să le fie mai bine
datorită acestui lucru. Spuse:
— Sunt convinsă că Riddick îşi doreşte doar pe cineva care să-i gestioneze
gospodăria pentru el, astfel încât el să-şi poată petrece tot timpul la jocuri de
noroc şi la curve.
— Ar putea să descopere că Deborah are propriile ei idei în legătură cu asta.
Priveşte la bărbia ei! E un semn de hotărâre.
— Sper să fie aşa. Mi-ar plăcea să-l văd pe Riddick străduindu-se să facă faţă
unei femei puternice.
Kenelm Mackintosh intră şi se aşeză alături de Elsie.
— Ce ocazie plăcută este asta, spuse el. Două cupluri care-şi găsesc fericirea în
sfânta căsătorie.
„Timpul va spune dacă îşi vor găsi fericirea”, gândi Elsie, dar spuse:
— Căsătoria este sfântă şi atunci când mariajul a fost aranjat de părinţi? El
ezită, apoi spuse:
— Ceea ce contează este alegerea Domnului. Acesta era un răspuns evaziv, dar
Elsie nu spuse asta.
Gavota se termină şi se anunţă un menuet. Acesta era un dans pentru cupluri.
Vopsitorul Isaac Marsh, tatăl lui Bel, îşi făcu apariţia şi o invită pe Arabella la
dans.
— Încântată, spuse ea şi se ridică în picioare.
Asta se întâmpla deseori. Arabella era, probabil, cea mai atrăgătoare femeie de
vârstă mijlocie din Kingsbridge şi mulţi bărbaţi se foloseau de astfel de ocazii ca
să danseze cu ea. Ei îi plăceau atenţia şi admiraţia, aşa că, de obicei, spunea da.
— Tu ce aşteptări ai de la căsătorie? i se adresă Elsie lui Mackintosh.
— Cineva care să-mi înţeleagă chemarea sacră, răspunse el prompt.
— Foarte înţelept, spuse ea. Oamenii căsătoriţi ar trebui să se înţeleagă unul pe
celălalt, adăugă ea, subliniind necesitatea unui proces în ambele sensuri.
— Exact. El nu observă că ea îi modificase ideea. Dar tu? Tu ce-ţi doreşti de la
căsătorie?
— Copii, spuse ea. Îmi imaginez o casă mare, plină de copii – patru, poate
cinci, toţi sănătoşi şi fericiţi, cu jucării şi animale de companie şi cărţi.
— Ei bine, asta e cu siguranţă voia Domnului. Desigur, nu vei mai continua să
te ocupi de şcoala de duminică, după căsătorie.
— Ba cu siguranţă o voi face. El ridică din sprâncene.
— Nu te vei devota soţului tău?
— Cred că mă pot descurca perfect cu amândouă. Şi, până la urmă, şcoala de
duminică este lucrarea Domnului.
El clătină din cap aprobator, cu reticenţă şi spuse:
— Da, este lucrarea Domnului.
„Conversaţia devine foarte personală”, gândi Elsie. Ea intenţionase doar să-i
contrazică presupunerea superficială cum că o căsătorie înseamnă fericire, dar el
o transformase într-o discuţie despre faptul că va fi inoportun ca ea să-şi continue
munca după nuntă şi despre cum i se va devota soţului ei. Era aproape ca şi cum
el ar considera-o drept o soţie imposibilă.
Înainte ca ea să poată reacţiona la asta, îl văzu pe bărbatul cu care s-ar fi măritat
într-o clipă. Amos purta un frac nou, roşu închis şi o vestă roz palid. Elsie
înţelese că el nu-l mai întâlnise până atunci pe Mackintosh, aşa că facu
prezentările.
— Te cunosc din auzite, desigur. Domnişoara Latimer îşi petrece foarte multă
vreme cu tine, spuse Mackintosh, tonul său părând uşor dezaprobator.
— Ne ocupăm împreună de şcoala de duminică, spuse Amos. Că tot veni vorba,
cred că s-ar putea să-l cunoşti pe prietenul meu, Roger Riddick. Tocmai a
absolvit la Oxford, cum cred că ai făcut şi tu.
Mackintosh păru îngrijorat.
 — M-am întâlnit cu Riddick o dată sau de două ori, da.
— El urmează să plece la Berlin, în ianuarie.
— Mi-e teamă că el şi cu mine ne învârtim în cercuri diferite.
— Sunt convins, spuse Amos râzând. Roger este un jucător înveterat – nu-i
tocmai cel mai potrivit mod de petrecere a timpului pentru un student ia teologie
dar este un inginer strălucit.
— Ia zi-mi, ce pregătire ai pentru a preda la şcoala de duminică? întrebă
Mackintosh.
Amos nu avea nicio pregătire, desigur, iar Elsie simţi că Mackintosh fusese
lipsit de tact.
Amos ezită, apoi spuse:
— Privind retrospectiv la educaţia mea, cred că cei mai buni profesori au fost
cei care puteau explica clar. Minţile înceţoşate produc propoziţii confiize. Aşa că
fac tot posibilul să mă fac uşor de înţeles.
— Amos se pricepe foarte bine la asta, adăugă Elsie. Mackintosh spuse
încăpăţânat:
— Dar nu ai făcut o analiză sistematică a scripturilor.
Elsie înţelese că Mackintosh încerca să-şi impună superioritatea. El comentase
că Elsie îşi petrecea mult timp alături de Amos. Poate că îl considera pe Amos un
potenţial rival în ceea ce privea afecţiunea ei.
Dacă aşa gândea, avea al naibii de multă dreptate.
— Dar cunosc foarte bine scripturile, spuse Amos cu vioiciune. Particip la orele
de studiu al Bibliei, la metodişti, în fiecare săptămână, şi fac asta de peste doi
ani.
— A, da, spuse Mackintosh, cu un zâmbet condescendent. Studiul metodist al
Bibliei.
Sublinia faptul că el studiase la universitate şi Amos nu făcuse asta. Elsie ştia că
tinerii erau în felul acesta. Mama ei, care putea să fie uneori directă în limbaj, îi
spusese că asemenea disensiuni între bărbaţi erau numite în mod vulgar „concurs
de pişat”.
Apăru tatăl ei, mergând încet, cu un aer obosit şi Elsie se întrebă îngrijorată
dacă nu cumva acesta se simţea rău.
Mackintosh sări în picioare cu un entuziasm evident.
— Domnul meu, exclamă el.
— Te rog fii amabil şi găseşte-l pe arhidiacon pentru mine, vrei? spuse
episcopul, cu o voce care părea să sugereze o respiraţie mai greoaie. Trebuie să
discut cu el despre slujbele de mâine.
— Imediat, domnule episcop, îi răspunse Mackintosh şi se îndepărtă rapid,
lăsându-l pe episcop să-şi continue drumul.
— Roger mi-a zis că Mackintosh nu era foarte popular la Oxford, i se adresă
Amos lui Elsie.
 — A spus şi de ce?
— Tipul este un linguşitor, care încearcă să intre în graţiile persoanelor
importante.
— Este ambiţios, cred.
— Pare că îl placi. Elsie scutură din cap.
— Nici asta, nici opusul.
— Nu ai nimic în comun cu el.
Această direcţie a discuţiei nu-i plăcu lui Elsie. Se încruntă.
— De ce îl ponegreşti în faţa mea?
— Pentru că ştiu ce pune la cale acest şarpe alunecos.
— Chiar ştii?
— Vrea să se însoare cu tine pentru că l-ar ajuta în ascensiunea lui. Asta o
înfurie.
— Doar ăsta să fie motivul? Bine, bine. Amos nu îi observă reacţia.
— Desigur. Ginerele unui episcop cu greu poate să rateze promovările în
ierarhia bisericii.
Elsie fu iritată.
— Eşti absolut convins de treaba asta?
— Da.
— Nu te gândeşti că este posibil ca reverendul Mackintosh să se fi îndrăgostit,
pur şi simplu, de mine?
— Nu, sigur că nu.
— Ce te face să crezi că este atât de improbabil ca un bărbat tânăr să se
îndrăgostească de mine?
Amos păru să înţeleagă implicaţia celor spuse de el. Era indignat.
— Nu asta am vrut să spun.
— Pare că asta gândeşti.
— Nu ştii ce gândesc eu.
— Sigur că ştiu. Femeile ştiu întotdeauna ce gândesc bărbaţii. Apăru Jane
Midwinter, îmbrăcată în mătase neagră.
— Nu am cu cine să dansez, spuse ea. Amos sări în picioare.
— Acum ai, spuse el, şi o conduse spre ringul de dans. Elsie îşi dori să plângă.
Când mama ei reveni la loc, Elsie o întrebă:
— Tata e în regulă? Părea un pic obosit. Mă întreb dacă nu cumva este bolnav.
— Nu sunt sigură, răspunse Arabella. Susţine că se simte bine, dar are mult
peste greutatea normală şi cel mai mic efort pare să-l obosească.
— O, dragă.
— Dar altceva te frământă pe tine, spuse Arabella, surprinzător de perspicace.
Elsie nu putea ascunde aceste lucruri faţă de mama ei.
— M-a enervat Amos. Arabella păru surprinsă.
— E ceva neobişnuit. Eşti îndrăgostită de el, nu-i aşa?
 — Da, dar el vrea să se însoare cu Jane Midwinter.
— Şi ea şi-a dăruit inima vicontelui de Northwood. Elsie se hotărî să-i spună
mamei ei despre Mackintosh.
— Cred că domnul Mackintosh vrea să se însoare cu mine.
— Sigur că vrea. Am văzut cum te priveşte.
— Serios? Elsie nu observase. Ei bine, nu cred că aş putea să-l iubesc vreodată.
Arabella ridică din umeri cu înţelegere.
— Tatăl tău şi cu mine n-am împărtăşit niciodată o mare pasiune. El poate fi
îngrozitor de pompos, dar mi-a oferit confort şi stabilitate, iar eu îl apreciez
pentru asta. De asemenea, el mă consideră a fi ceva special în viaţa lui, Domnul
să-l binecuvânteze pentru asta. Cu toate acestea, între noi nu există acea iubire
vehementă care cere a fi consumată… dacă înţelegi ce vreau să spun.
Elsie înţelegea. Discuţia devenise intimă şi deşi se simţea jenată, era fascinată
de confesiunea mamei ei.
— Şi acum? Eşti bucuroasă că te-ai măritat cu el?
Arabella zâmbi.
— Desigur! Se întinse şi îi apucă mâna lui Elsie. Altfel, spuse ea, nu te-aş fi
avut pe tine.
*
Nimeni nu lucra în zilele sfinte. Sărbătorile religioase importante erau zile de
odihnă pentru lucrătorii din Kingsbridge şi includeau Vinerea Mare, Lunea
Rusaliilor, Ziua Tuturor Sfinţilor şi ziua de Crăciun, plus una care era sărbătorită
doar local: Ziua Sfântului Adolphus, în noiembrie. Adolphus era sfântul patron al
catedralei din Kingsbridge şi, în această zi, se ţinea un târg special.
Cădea o ploaie uşoară, mult mai blândă ca potopurile din ultimele zile. Cam în
această perioadă a anului fermierii trebuiau să hotărască ce parte din şeptel îşi
puteau permite să o ţină peste iarnă, apoi sacrificau restul; aşa că, de obicei,
preţul cărnii scădea. De asemenea, cei mai mulţi fermieri păstrau o parte din
producţia de grâu, ca să o vândă mai târziu, când abundenţa verii se termina.
Sal, Joanie şi Jarge merseră în piaţă, sperând să găsească ceva chilipiruri, poate
ceva carne de vită sau de porc ieftină şi copiii îi însoţiră, pentru distracţie.
Dar rămaseră dezamăgiţi. Nu existau prea multe produse la vânzare şi nimic nu
era ieftin. Femeile erau furioase din cauza preţurilor şi se îngrijorau că nu-şi vor
putea hrăni familiile. Printre femeile care nu cunoşteau numele prim-ministrului
se auzeau voci care cereau demiterea sa. Doreau încheierea războiului. Unele
dintre ele spuneau că ţara avea nevoie de o revoluţie, asemenea celor petrecute în
America şi Franţa.
Sal cumpără mişte măruntaie, intestine de oaie, care trebuiau fierte ore întregi
pentru a deveni suficient de moi ca să poată fi mestecate şi care nu aveau niciun
gust dacă nu erau gătite cu ceapă. Ea ar fi vrut măcar o bucăţică de carne
adevărată pentru Kit, care era un băiat atât de mic şi muncea din greu.
În partea de nord a pieţei, în apropierea cimitirului, grânele erau scoase la
licitaţie. În spatele licitatorului, sacii erau stivuiţi în grămezi înalte, fiecare
grămadă aparţinând unui proprietar diferit. Sal îi auzi pe brutari murmurând
furioşi despre preţurile care erau cerute. Unul dintre ei spuse:
— Dacă aş plăti atât de mult pentru grâu, pâinea mea ar ajunge să coste mai
mult decât carnea de vită!
— Urmează lotul cel mai mare de astăzi, o sută de baniţe de grâu, anunţă
licitatorul. Ce oferte am?
— Priveşte aici, spuse Joanie. În spatele femeii cu pălărie roşie. Sal cercetă
mulţimea, iar Joanie continuă:
— Acela este cine cred eu că este?
— Vorbeşti despre consilierul Hornbeam?
— Mă gândeam că este el. Ce caută el la o licitaţie de grâne? El este ţesător.
— Poate că este doar curios… la fel ca noi.
— Curios ca un şarpe.
Pe măsură ce preţul grâului creştea, un murmur de nemulţumire se răspândi prin
mulţime. Ei nu-şi vor putea permite niciodată să cumpere pâine făcută din acest
grâu.
Joanie spuse:
— Fermierul care vinde stocul acesta va face o mulţime de bani. În mintea lui
Sal încolţi o idee şi spuse:
— S-ar putea să nu fie un fermier.
— Cine altcineva ar avea grâu de vânzare?
— Cineva care l-a cumpărat de la un fermier, la vremea recoltării şi l-a dosit
până când preţul a crescut atât de mult. Ea îşi aminti un cuvânt din-tr-un ziar:
„speculant”.
— Eh? spuse Jarge, uluit de acest gând. Asta nu este împotriva legii?
— Nu cred că este, spuse Sal.
— Atunci, la dracu, ar trebui să fie! Sal era de acord cu asta.
Grânele se vândură la un preţ care depăşea cu mult imaginaţia ei şi care era, de
asemenea, mult peste posibilităţile oricărui brutar din Kingsbridge.
Câţiva bărbaţi începură să ridice sacii şi să-i încarce într-un cărucior. Fiecare
sac conţinea o baniţă şi cântărea în jur de treizeci de kilograme, aşa că bărbaţii
lucrau în perechi, fiecare apucând de un capăt al sacului, apoi legănându-l
împreună ca să-l arunce în căruţ. Sal nu recunoscu pe niciunul dintre ei. Trebuiau
să fie din afara oraşului.
— Mă întreb cine a cumpărat aceste grâne, spuse Sal cu voce tare.
O femeie din faţa ei se întoarse. Sal o cunoştea vag; era doamna Dodds.
— Nu ştiu, spuse ea, dar bărbatul acela în vestă galbenă, care discută acum cu
licitatorul, este Silas Child, negustorul de grâne din Combe.
 — Crezi că el este cumpărătorul? întrebă Joanie.
— Pare probabil, nu-i aşa? Şi, probabil, bărbaţii care mânuiesc sacii sunt
barcagiii lui.
— Dar asta înseamnă că grânele vor pleca din Kingsbridge.
— Aşa este.
— Ei bine, asta nu-i corect, spuse Joanie furioasă. Grânele din Kingsbridge n-ar
trebui să meargă la Combe.
— S-ar putea să meargă şi mai departe de atât, spuse doamna Dodds. Am auzit
vorbindu-se că grânele noastre sunt vândute în Franţa, pentru că francezii sunt
mai bogaţi decât noi.
— Cum pot unii să vândă grâne inamicului?
— Unii oameni fac orice pentru bani.
— Ăsta este adevărul, lua-i-ar dracul! spuse Jarge.
Căruţul fu încărcat rapid şi doi bărbaţi îl luară de acolo, fiecare apucând de câte
un mâner. Căruţul viră pe Main Street, cu bărbaţii lăsându-se în spate şi trăgând
de mânere ca să-l împiedice să pornească la vale, pe pantă.
Sal spuse:
— Kit şi Sue, urmăriţi căruţul, vedeţi unde se duce, apoi alergaţi înapoi aici, cât
puteţi de repede, ca să-mi spuneţi.
Copiii o luară la fugă.
Sime Jackson apăru şi îi spuse lui Sal:
— Oamenii spun că încărcătura asta de o sută de baniţe pleacă în Franţa. Ideea
se răspândise deja prin mulţime.
Unele dintre femei se adunară în jurul celui de-al doilea căruţ, ocărân-du-i pe
bărbaţi. De la depărtare, Sal auzi vorbele „Franţa” şi „Silas Child” şi apoi cineva
strigă „Pâine şi pace!” Acesta era sloganul pe care i-l strigaseră regelui la
Londra.
Silas Child, în vesta lui galbenă, privi îngrijorat.
Hornbeam dispăruse.
Kit şi Sue reveniră, trăgându-şi suflul, după alergarea în sus, pe Main Street.
— Căruţul s-a dus la malul râului! spuse Kit.
— Încarcă sacii pe o barjă, adăugă Sue.
— Am întrebat a cui este barja şi oamenii spuneau că este a lui Silas Child,
continuă Kit.
— Asta dovedeşte cum stau lucrurile, spuse Sal.
Doamna Dodds îl ascultase pe Kit. Acum se întoarse spre vecinul ei.
— Ai auzit asta? spuse ea. Grânele noastre sunt încărcate pe o barjă de la
Combe.
Vecinul se întoarse spre o femeie de lângă el şi repetă veştile.
— Mă duc la malul râului să văd cu ochii mei, spuse Joanie.
Sal ar fi vrut să o sfătuiască să fie prudentă, dar Joanie era încăpăţânată, la fel
ca fratele ei, Jarge. Porni să traverseze piaţa fară aştepte să se consulte cu cineva.
Sal, Jarge şi copiii o urmară. Doamna Dodds merse după ei şi alţi oameni din
mulţime avură aceeaşi idee. Începură să scandeze: „Pâine şi pace!”
Sal îl observă pe Will Riddick, evident grăbit, cum intră la Willard House,
cartierul general al miliţiei. În timp ce trecea prin faţa ferestrelor, îl văzu pe
Hornbeam în picioare, în interior, privind cu o expresie încruntată.
*
Hornbeam se afla în biroul lui Northwood. Îi spuse lui Riddick:
— Trebuie să opreşti asta acum.
— Nu sunt prea sigur cum…
— Prin orice mijloace. Adună-ţi miliţia!
— Colonelul Northwood le-a dat oamenilor o zi liberă, pentru sfântul
Adolphus.
— Unde dracului este Northwood?
— La Earlscastle.
— Tot acolo?
— Da. Mulţi dintre oameni sunt chiar aici, afară, în piaţă, cu iubitele lor.
Era adevărat. Hornbeam se holbă afară, fierbând de frustrare. Oamenii din
miliţie erau îmbrăcaţi în uniforme – nu erau suficient de bogaţi ca să aibă două
rânduri de haine –, dar se bucurau de sărbătoare, la fel ca oricine altcineva.
— Unele oraşe sunt păzite de miliţia din alt ţinut. E un sistem mai bun.
Descurajează genul acesta de fraternizare. Oamenii sunt mult mai dispuşi să fie
duri cu scandalagiii pe care nu-i cunosc.
— Sunt de acord, dar Northwood nu doreşte asta, spuse Riddick. El spune că
este împotriva tradiţiei.
— Northwood este un prost blestemat.
— Şi ducele de Richmond este împotriva sistemului. El este Master General of
the Ordnance8. El spune că face recrutarea mult mai dificilă – oamenii nu vor să
fie duşi departe de casele lor.
Hornbeam ştia că nu poate lupta împotriva ducilor şi viconţilor – cel puţin nu
până când nu devenea membru al parlamentului.
— Doar du-te acolo afară şi spune-le să intre în formaţie, îi spuse el iui Riddick.
Riddick ezită,
— N-o să le placă asta.
— Nu vor avea de ales, vor trebui să facă ceea ce li se ordonă. Şi ceea ce se
întâmplă începe să arate a revoltă.
Riddick nu putea să nu fie de acord.
— Prea bine, spuse el ieşind în hol, iar Hornbeam îl urmă. Sergentul Beach se

8
Ofiţer superior în armata britanică, până în 2013, responsabil pentru logistica şi aprovizionarea
armatei (n.tr.)
afla în hol.
— Domnule?
— Dă ocolul pieţei şi vorbeşte cu toţi bărbaţii în uniformă. Spune-le să vină
aici. Împarte-le muschete şi muniţie. Apoi intraţi în formaţie, la malul râului.
Sergentul păru că se simte inconfortabil şi că e pe cale să protesteze, apoi îi
întâlni privirea lui Hornbeam şi se răzgândi.
— Imediat, domnule, zise şi ieşi afară.
Tânărul locotenent Donaldson coborî scările.
— Scoate muschetele şi muniţia, spuse Riddick.
— Da, domnule.
Riddick văzu doi soldaţi cu aspect morocănos intrând dinspre piaţă şi le spuse:
— Încheiaţi-vă tunicile, amândoi. Încercaţi să arătaţi ca nişte soldaţi. Unde vă
sunt pălăriile?
— Nu o purtam pe a mea, răspunse unul dintre ei, apoi adăugă nemulţumit:
Astăzi este sărbătoare.
— A fost. Acum nu mai este. Aranjaţi-vă. Sergentul Beach vă va da arme.
Al doilea bărbat era Freddie Caines, care – îşi aminti Riddick – era rudă cu
scandalagiul Spade.
Caines spuse:
— Pe cine vom împuşca, domnule?
— Pe oricine vă spun eu să împuşcaţi. Lui Caines, evident, nu-i plăcu ideea.
Donaldson reveni cu muschete şi muniţie. Hornbeam nu era militar, dar ştia că
muschetele cu cremene, standard, erau cu ţeavă lisă, nu foarte precise. În unele
regimente, trăgătorii de elită erau echipaţi cu puşti, care aveau o canelură
spiralată în interiorul ţevii, pentru ca glonţul să se învârtă şi să zboare drept; dar
cei mai mulţi soldaţi (răgeau, dc obicei, spre o masă compactă de soldaţi inamici
şi precizia nu era o prioritate.
Astăzi, duşmanul avea să fie o mulţime de civili – în cea mai marc parte femei
– şi, din nou, precizia nu era necesară.
Donaldson îi dădu fiecărui bărbat câte o armă şi o mână de cartuşe de hârtie. Ei
puseră muniţia în cutiile impermeabile din piele pe care le aveau atârnate de
centuri.
Alţi doi bărbaţi intrară dinspre piaţă şi Riddick repetă instrucţiunile. Alţii îi
urmară, apoi reveni sergentul Beach.
— Ăştia sunt toţi, domnule, spuse el.
— Ce?
Doar vreo cincisprezece sau douăzeci de bărbaţi se adunaseră în hol.
— În piaţă erau cel puţin o sută!
— Ca să fiu sincer, domnule maior, când au văzut ce se întâmplă, mulţi dintre
ei s-au topit.
— Fă o listă cu numele lor! Toţi trebuie să fie biciuiţi!
 — Voi face tot ce pot, domnule, dar n-aş putea să-i numesc pe oamenii cu care
n-am vorbit, vedeţi…
— O, închide gura aia proastă. Convoacă-i pe toţi cei aflaţi în această clădire,
ofiţeri şi soldaţi. Vom mai culege şi alţii pe drum spre malul râului.
— Asta este o disciplină proastă! spuse Hornbeam, frustrat.
— Nu pot să înţeleg, spuse Riddick. Mă asigur că ordon cel puţin o biciuire pe
săptămână, ca să ţin oamenii în front. N-am avut niciodată prea multe probleme
cu sătenii din Badford. Ce-i în neregulă cu oamenii ăştia din miliţie?
Donaldson spuse:
— Domnule maior, ar trebui să citească cineva Riot Act9?
— Da, spuse Riddick. Trimite un om să-l aducă pe primar.
*
Mulţimea avansa încet la vale, pe Main Street. Toată lumea îi privea cum merg
şi unii li se alăturară. Sal fu uluită de cât de repede creştea gloata, înainte să
ajungă la jumătatea drumului, spre malul râului, se adunară cel puţin o sută,
majoritatea femei. Sal auzi un bărbat dintre privitori cum strigă: „Aduceţi
miliţia!” începu să creadă că ceea ce făcea nu era prea înţelept. Desigur că ei
aveau dreptul să ştie unde plecau grânele – dar mulţimea era în dispoziţia de a
face mai mult decât să pună întrebări politicoase. Ea se îngrijoră pentru Jarge.
Avea suflet bun, dar era iute la mânie. Îi spuse:
— Nu face nimic pripit, te rog. El îi aruncă o privire întunecată.
— Nu e treaba unei femei să dea sfaturi bărbaţilor.
— Îmi pare rău, dar nu vreau să te văd biciuit, ca pe Jeremiah Hiscock.
— Pot să am singur grijă de mine.
Ea se întrebă de ce era atât de îngrijorată. El era fratele celei mai bune prietene
a ei, dar asta nu însemna că era responsabilă pentru el.
Joanie se repezise înainte şi conducea haita. Sal privi în jur, să se asigure că în
spatele ei erau copiii.
Ajunseră la râu şi cotiră spre vest, de-a lungul malului, până când dădură peste
căruţ, care era parcat în faţa tavernei Slaughterhouse. Era deja pe jumătate
descărcat. Un barcagiu ridică un sac pe umăr şi apoi porni să treacă peste o
scândură scurtă, îngustă, spre punte. Un al doilea bărbat făcea traseul în sens
invers. Era muncă grea şi bărbaţii păreau puternici.
Joanie se postă în picioare, în faţa căruţului, cu mâinile în şolduri, cu bărbia
împinsă agresiv în faţă. Barcagiul întrebă:
— Care-i problema ta?
— Trebuie să opriţi lucrul, spuse ea.

9
Legea împotriva revoltelor, votată de parlamentul britanic în 1714, care le permitea autorităţilor
locale să declare orice grup de mai mult de douăsprezece persoane ca fiind ilegal şi să le ordone
acestora să se împrăştie sau să suporte acţiuni de pedepsire (n.tr.)
 El păru nedumerit, dar râse dispreţuitor şi spuse:
— Eu lucrez pentru domnul Childs, nu pentru tine.
— Astea sunt grânele din Kingsbridge şi nu pot să plece la Combe, nici în
Franţa.
— Asta nu e treaba ta.
— Este treaba mea şi tu nu poţi încărca barja.
— Şi cine o să mă oprească… tu?
— Da. Eu şi toţi ceilalţi.
— O gaşcă de femei?
— Exact. O gaşcă de femei care nu-şi vor trimite copiii flămânzi la culcare. Nu
te vor lăsa să iei grânele astea de aici.
— Ei bine, nu am de gând să mă opresc din lucru. El se aplecă după un sac, dar
Joanie îşi aşeză piciorul pe sac.
Bărbatul îşi trase pumnul în spate şi o lovi în lateralul capului. Ea se împiedică,
îndepărtându-se. Sal strigă înfuriată.
El se aplecă din nou după sac, dar înainte să-l poată ridica, fu năpădit de o
jumătate de duzină de femei. Era un bărbat puternic şi se luptă energic, aruncând
lovituri puternice, care doborâră dOuă sau trei femei – acestea fiind înlocuite
imediat de altele. Sal era pe punctul să intervină, însă nu mai era nevoie de ea:
femeile îl apucară de braţe şi de picioare şi îl doborâră la pământ.
Colegul lui, coborând de pe barjă după un alt sac, văzu ce se întâmplă şi intră în
încăierare, lovind femeile şi încercând să le tragă de pe tovară şui său. Alţi doi
barcagii săriră pe mal şi se alăturară luptei.
Sal se întoarse şi îi văzu pe Kit şi Sue în spatele ei. Cu o mişcare rapidă îi ridică
pe amândoi şi îşi croi drum cu forţa prin mulţime, cu câte unul sub fiecare braţ.
Un moment mai târziu observă o vecină amabilă, Jenny Jenkins, o văduvă tară
copii, care îi îndrăgea pe Kit şi Sue.
— Jenny, vrei să-i duci acasă, unde vor fi în siguranţă?
— Desigur, spuse Jenny. Ea îi luă pe copii de mână şi se îndepărtară. Sal se
întoarse şi îl văzu pe Jarge chiar în spatele ei.
— Ai procedat bine, spuse el. Bine gândit.
Sal privi dincolo de el. Soseau treizeci sau patruzeci de miliţieni conduşi de
Will Riddick. Cumnatul lui Spade, Freddie Caines, se afla printre ei. Soldaţii
râdeau la vederea scenei de la malul apei, aclamându-le pe femeile din
Kingsbridge, care îi băteau pe barcagiii din Combe. Ea auzi mugetul lui Riddick:
— Ce dracu’ faceţi, oamenilor? În formaţie! Sergentul repetă ordinul, dar
soldaţii îl ignorară.
În acelaşi timp, barcagiii care se aflaseră în piaţă, încărcând căruţurile, veniră
alergând de pe Main Street, lovind cu brutalitate în mulţime, fară îndoială pentru
a veni în ajutorul colegilor lor de la malul apei. Unii aveau arme improvizate,
bucăţi de lemn şi ciocane şi alte asemenea lucruri, pe care le foloseau fară mila
ca să bată oamenii să se dea din calea lor.
În faţa Slaughterhouse, primarul Fishwick citea Riot Act. Nimeni nu-l asculta.
Sal îl auzi pe Riddick strigând:
— Armele la umăr!
Ea mai auzise această comandă şi înainte. Miliţienii îşi petreceau zile întregi
exersând pe câmpurile de dincolo de râu, nu departe de fabrica Barrowfield.
Existau vreo douăzeci de manevre diferite în rutina de tragere. După Armele la
umăr! Venea Pregătiţi armele!, apoi Sprijiniţi armele! Şi Montaţi baionetele!, şi
după asta… uitase. Bărbaţii făcuseră asta de atâtea ori, încât mişcările lor
deveniseră automate, la fel ca ale lui Sal când o manevra pe torcătoarea jenny.
Teoria, îi spusese Spade lui Sal, era aceea că, în bătălie, ei vor urma rutina,
indiferent de haosul din jurul lor. Sal se întrebă dacă chiar funcţiona.
Sal putu să observe că bărbaţii de astăzi erau reticenţi, iar mişcările lor erau
lente şi necoordonate; dar nu se opuseră ordinelor.
Fiecare bărbat muşcă din capătul unui cartuş de hârtie şi turnă puţină pulbere în
locaşul de aprindere. Apoi introduseră partea principală a cartuşului pe ţeavă şi o
îndesară apăsat, folosind o tijă agăţată sub ţeavă. Kit, care era interesat de orice
fel de maşinărie, îi spusese lui Sal că mecanismul de aprindere va produce o
scânteie care va aprinde pulberea din locaşul de aprindere, care va trimite o
flacără în gaura de aprindere, care va aprinde cantitatea mai mare de praf de
puşcă şi va trimite glonţul învârtindu-se prin aer.
„Cu siguranţă, gândi Sal, băieţii din Kingsbridge, precum Freddie Caines, nu
vor trage în femeile lor!”
Ea îşi păstră privirea la Riddick şi îi vorbi încet lui Jarge:
— Poţi să-mi găseşti o piatră?
— Cu uşurinţă.
Strada era pietruită şi roţile de fier ale căruţelor care veneau la malul apei
deteriorau permanent suprafaţa şi slăbeau mortarul. Reparaţiile se făceau mereu,
dar tot se mai găseau pietre desprinse. Jarge îi dădu una dintre ele. Suprafaţa
netedă, rotunjită, se potrivea confortabil în mâna ei.
Ea îl auzi pe Riddick cum strigă:
— Pregătiţi-vă!
Aceasta era penultima manevră şi bărbaţii se aşezară într-o poziţie ţeapănă, cu
puştile îndreptate spre cer. Apoi:
— Foc!
Bărbaţii aţintiră muschetele spre mulţime, dar nimeni nu trase.
— Foc! strigă din Riddick.
Sal îl văzu pe Freddie cum începe să se joace cu puşca lui, deschizând
mecanismul de tragere şi examinând locaşul de aprindere; şi ceilalţi îi urmară
rapid exemplul. Sal ştia că existau multe motive pentru care o puşcă putea să nu
reuşească să tragă: cremenea nu aprindea o scânteie, pulberea era umedă, ori
pulberea se aprindea, dar flacăra nu reuşea să treacă prin gaura de aprindere.
Dar era practic imposibil ca astfel de accidente să se întâmple simultan la
douăzeci şi cinci de arme.
Asta nu se putea întâmpla.
Sal îl auzi pe Freddie spunând:
— Totul este umed, domnule sergent. E din cauza ploii. Praful de puşcă ud nu e
bun de nimic.
Riddick se înroşi la faţă.
— Aiureli! ţipă el. Sergentul îi spuse lui Riddick:
— Vedeţi, domnule, ei nu vor trage asupra propriilor lor prieteni şi vecini.
Riddick era roşu de furie.
— Atunci voi trage eu! spuse el. El smulse o muschetă de la unul dintre
oameni. În timp ce ţintea, Sal aruncă piatra. Aceasta îl lovi pe Riddick direct în
ceafă. El scăpă muscheta şi se ghemui la pământ.
Sal scoase un oftat de satisfacţie deplină. Apoi Jarge strigă:
— Atenţie, Sal!
Ceva o lovi în cap şi leşină.
*
Sal se trezi întinsă pe o suprafaţă tare. O durea capul. Deschise ochii şi văzu
partea de dedesubt a unui acoperiş de stuf. Se afla într-o cameră mare, unde se
simţea un miros de bere stătută, gătit şi tutun. Se afla într-o tavernă, întinsă pe o
masă. Îşi întoarse capul ca să privească în jur, dar era prea dureros.
Apoi îl auzi pe Jarge spunând:
— Eşti în regulă, Sal?
Dintr-un motiv anume, vocea lui era încărcată de emoţie. Ea încercă din nou să-
şi întoarcă puţin capul şi de data asta fu mai puţin agonizant. Văzu faţa lui Jarge
deasupra ei.
— Am o durere de cap îngrozitoare, spuse ea.
— O, Sal, răspunse el, am crezut că ai murit. Şi, spre uluirea ei, bărbatul
izbucni în lacrimi.
Se aplecă spre ea şi îşi aşeză capul lângă al ei. Încet, cu grijă, ea îşi puse braţele
în jurul umerilor lui puternici şi îl trase la pieptul ei. Fu surprinsă de reacţia lui.
Se gândise, cu trei ani în urmă, că el ar fi vrut să se mărite cu ea, dar îl
descurajase şi îşi imaginase că ardoarea lui se stinsese.
Aparent, nu se întâmplase asta.
El plânse în tăcere şi lacrimile lui o udară pe gât.
— Un barcagiu te-a lovit cu o bucată de cherestea de doi pe patru. Te-am prins
înainte să cazi la pământ. Vocea lui coborî până la nivelul unei şoapte: Mi-a fost
teamă că te-am pierdut…
— Vor trebui să mă lovească mai tare de atât ca să mă omoare. O voce de
femeie spuse:
— Bea un pic din asta!
Sai îşi întoarse cu grijă capul şi o văzu pe nevasta proprietarului, care ţinea un
pahar. Proprietarul de la Slaughterhouse era un golan, dar nevasta lui era în
regulă.
— Ajută-mă să mă ridic, spuse Sal şi Jarge îi puse un braţ puternic pe sub umeri
şi o ridică în poziţie aşezat. Ea se simţi puţin ameţită pentru un moment, apoi
capul i se limpezi şi luă paharul. Mirosea a brandy. Ea sorbi şi se simţi mai bine,
apoi înghiţi toată băutura.
— Asta e ce trebuie, spuse ea.
— Sal a noastră, spuse Jarge, râzând şi plângând în acelaşi timp. El îi dădu
patroanei o monedă şi ea duse paharul de acolo.
Sal îi spuse lui Jarge:
— M-am ocupat de Will Riddick, nu-i aşa?
El râse.
— Chiar aşa.
— A văzut cineva?
— Toţi erau prea ocupaţi să se ferească din calea acelor barcagii.
— Bine. Şi acum ce se întâmplă?
— După cum se aude, lucrurile se calmează.
Sal ascultă. Putea să audă femei şi bărbaţi care ţipau, uneori cu furie, dar nu
prea suna a revoltă: fără ţipete, fără sticlă spartă, fără sunete ale distrugerii.
Ea îşi răsuci picioarele şi îşi aşeză tălpile pe podea. Din nou se simţi ameţită,
dar îi trecu la fel de repede.
— Sper că Joannie este în regulă,
— Ultima dată când am văzut-o, ea era cea care îi calma pe toţi. Sal îşi lăsă
toată greutatea pe picioare şi se simţi bine.
— Scoate-mă pe uşa din spate, Jarge, poate reuşesc să-mi revin.
El îşi puse un braţ sub umerii ei, susţinându-i greutatea şi ea îşi încolăci braţul
în jurul taliei lui. Porniră încet prin uşa din spate şi ieşiră în curte. Trecură prin
poarta deschisă a hambarului.
Sal fu cuprinsă de un impuls brusc. Se întoarse cu totul spre Jarge şi îşi puse
ambele braţe în jurul lui.
— Sărută-mă, Jarge, spuse ea.
El îşi înclină capul spre al ei şi o sărută cu blândeţe surprinzătoare. Trecuseră
mai mult de trei ani de când nu mai sărutase astfel un bărbat şi ea înţelese că
uitase cât era de plăcut.
Ea se desprinse din sărut şi spuse:
— Am băut brandy – ai putea să le îmbeţi de la răsuflarea mea.
— Aş putea să mă îmbăt doar privindu-te, spuse el. Ea îi studie faţa. În privirea
lui era tandreţe.
 — Te-am subestimat, Jarge, spuse ea, apoi îl sărută din nou.
De data asta intensitatea emoţiei era copleşitoare. El o atinse pe gât şi pe sâni,
apoi îşi strecură mâna între picioarele ei. Ea simţi un val de dorinţă şi înţelese că,
în următoarele clipe, el va dori să o pătrundă, la fel de mult cum şi ea îşi va dori
acelaşi lucru.
Îl îndepărtă, privind în jur, prin curte şi spuse:
— În hambar!
Intrară în hambar şi Jarge închise uşa. La lumina difuză, Sal descoperi butoaie
de bere şi saci de cartofi, precum şi un cal odihnindu-se în staul. Apoi se trezi cu
spatele la perete în timp ce Jarge îi ridica fusta. Puse un picior pe o ladă din lemn
care zăcea plină cu sticle goale în apropiere. Era umezită, excitată, iar el o
penetră fară efort. Femeia îşi reaminti cât era de plăcut să simtă acea umplere în
felul acesta. El şopti un „Aah!” şi vocea îi tremură. Se mişcară împreună, încet şi
apoi mai rapid.
Sfârşitul veni repede şi ea îi muşcă umărul, ca să se împiedice să ţipe. Apoi
rămaseră împreunaţi, fiecare cu braţele în jurul celuilalt, ţinându-se strâns. După
câteva momente, ea începu să se mişte din nou şi, peste câteva secunde, simţi
spasmele de plăcere revenind, de data asta mai ascuţite.
Se întâmplă şi a treia oară, apoi fu prea epuizată ca să stea în picioare şi se
desprinse din îmbrăţişare, lăsându-se pe podea, unde se aşeză cu spatele sprijinit
de peretele hambarului. Jarge se lăsă jos, alături de ea. În timp ce-şi trăgea suflul,
observă că bărbatul îşi freca umărul şi îşi aminti că-l muşcase.
— O, nu! Te-am rănit? spuse ea. Îmi pare rău.
— Nu e nimic pentru care să-ţi pară rău, îţi jur, spuse el şi ea chicoti. Ea
observă calul care o privea cu o curiozitate leneşă.
Undeva în apropiere se ridică un strigăt colectiv dintr-o mulţime şi se trezi din
nou la realitate.
— Sper că Joannie este bine, spuse ea.
— Ar fi mai bine să mergem să vedem. Se ridicară în picioare.
Sal se simţi din nou ameţită, dar de data asta era una plăcută, în urma partidei
de sex şi îşi reveni rapid. Chiar şi aşa, se sprijini de braţul lui Jarge când ocoliră
taverna şi ieşiră în stradă.
Se treziră în spatele unei mulţimi care privea spre râu. Într-o parte stătea o mică
trupă din miliţia din Shiring, cu soldaţi în uniforme şi cu muschetele în mâini,
care păreau revoltaţi şi morocănoşi. Will Riddick era aşezat pe pragul uşii şi
cineva îi examina ceafa. Era evident că oamenii lui continuau să refuze să atace.
Sal auzise că, în unele oraşe, miliţia chiar luase partea femeilor casnice revoltate
şi le ajutase să fure mâncare.
Barcagiii nu se vedeau nicăieri.
În faţă se afla Joanie, stând în picioare pe ceva şi strigând.
— Nu suntem hoţi! ţipă ea. Nu avem de gând să furăm grânele! Mulţimea
murmura nemulţumită, dar continua să asculte, aşteptând să vadă ce va mai
spune în continuare.
Jarge şi Sal îşi croiră drum în faţă. Grânele fuseseră descărcate de pe barjă şi
Joanie stătea în picioare pe o grămadă de saci.
— Eu spun că brutarii din Kingsbridge pot să cumpere aceste grâne la preţul la
care se vindeau înainte de război, strigă Joanie.
— Care-i scopul acestei acţiuni? spuse Jarge încet. Dar Sal nu avea idee unde
dorea să ajungă Joanie cu asta.
— Cu condiţia, adăugă Joanie, ca ei să promită că o să vândă pâinea de două
kilograme la vechiul preţ, de şapte pence!
Mulţimea aprobă asta.
— Orice brutar care va încerca să încalce această regulă va primi o vizită… de
la femeile din Kingsbridge… care îi vor explica… ce trebuie să facă.
Se ridicară urale.
— Cineva să-l găsească pe domnul Child. Nu poate să fie prea departe. Poartă o
vestă galbenă. Spuneţi-i să vină să-şi ia banii. Nu va fi la fel de mult cât a plătit
pentru grâne, dar e mai bine decât nimic. Şi brutarii să se alinieze aici, vă rog, cu
banii în mână.
Jarge scutura din cap uluit.
— Sora mea, spuse el. Nu mai e alta ca ea. Sal era îngrijorată.
— Sper să nu dea de necaz pentru asta.
— Ea a împiedicat mulţimea să fure grânele; judecătorii ar trebui să-i dea o
răsplată!
Sal ridică din umeri.
— Când au fost ei corecţi?
Mai mulţi brutari din Kingsbridge îşi croiră drum spre fruntea mulţimii. Apăru
şi vesta galbenă a lui Silas Child. Urmă o discuţie şi Sal presupuse că se referea
la preţul exact al unei baniţe de grâu, din urmă cu trei ani.
Oricum, chestiunea părea să fie rezolvată. Banii îşi schimbară proprietarul şi
ajutoarele brutarilor începură să se îndepărteze cu saci de grâu pe umeri.
— Ei bine, spuse Jarge, se pare că totul s-a terminat.
— Nu fi aşa sigur, spuse Sal!
*
Ziua următoare, într-o sesiune ordinară în faţa judecătorilor, Joanie fu acuzată
de rebeliune – un delict capital.
Nimeni nu se aşteptase la asta. Ea fusese cea care spusese gloatei că nu poate
fura grânele – şi totuşi, risca pedeapsa cu moartea.
Audierile de azi nu o puteau declara vinovată. Judecătorii nu puteau să decidă
într-un caz capital. Ei puteau doar să întrunească marele juriu, fie ca s-o trimită
pe Joanie la proces la o instanţă superioară, Curtea cu Juri – fie să renunţe la
acuzaţie.
— Ei nu te pot condamna, îi spuse Jarge lui Joanie, care avea o vânătaie uriaşă
pe o parte a feţei.
Sal, care avea un cucui în cap, nu era atât de sigură.
Sărmanul Freddie Caines fusese biciuit în zori, pentru că îi condusese pe
miliţieni la revoltă. Spade îi spusese lui Sal că Freddie se oferise voluntar pentru
armata regulată, astfel încât să-şi poată îndrepta arma spre duşmanii Angliei, nu
spre vecinii săi. El se va alătura Regimentului de infanterie 107 (Kingsbridge).
Hornbeam prezida şedinţa, în calitate de preşedinte al judecătorilor. Will
Riddick stătea alături de el. Nu exista nicio îndoială de partea cui se va situa, dar
nu ei aveau ultimul cuvânt – decizia va fi luată de juriu.
Sal era destul de sigură că Hornbeam nu-şi dăduse seama că Jarge era unul
dintre ţesătorii lui. Hornbeam avea sute de lucrători şi nu-i cunoştea pe toţi, nici
măcar pe unii dintre ei. Dacă afla, ar putea să-l concedieze pe Jarge. Sau ar putea
să decidă că era mai bine să-l păstreze la fabrică, la muncă, decât afară, unde
putea să provoace necazuri.
Şeriful Doye delegase juraţii şi Sal îi studie, în timp ce depuneau jurământul.
Toţi erau oameni de afaceri prosperi din Kingsbridge, mândri şi conservatori. O
mulţime de cetăţeni ai oraşului care se puteau califica pentru juriu aveau o
gândire liberală – unii erau chiar metodişti: Spade, Jeremiah Hiscock,
locotenentul Donaldson şi alţii, dar niciun bărbat din această categorie nu era
chemat să depună jurământul. Evident că Hornbeam îi ceruse lui Doye să
aranjeze juriul.
Joanie pledă nevinovată.
Primul martor era Joby Darke, un barcagiu, care spuse că Joanie îl atacase şi el
se apărase.
— Încârcasem pe barjă cam jumătate dintre saci, atunci ea a apărut cu gloata şi
a încercat să mă împiedice să-mi fac treaba, spuse el. Aşa că am împins-o din
calea mea.
Joanie îl întrerupse:
— Cum spui că am făcut asta? Cum te-am împiedicat?
— Te-ai aşezat în faţa mea.
— Mi-am pus piciorul pe un sac de grâne, nu-i aşa?
— Da.
— Asta ţi-a provocat vreun rău? Oamenii din tribunal începură să râdă. Darke
fu jenat.
— Sigur că nu.
Sal începu să se simtă mai optimistă. Joanie îşi atinse vânătaia.
— Deci, de ce m-ai lovit peste cap?
— N-am făcut aşa ceva.
Mai mulţi oameni din tribunal strigară:
 — Ba ai facut-o! Ai facut-o!
— Linişte! spuse Hornbeam. Spade păşi în faţă.
— Eu am văzut, spuse el. Voi jura că Joby Darke a lovit-o pe Joanie peste cap.
„Bine lucrat, Spade”, gândi Sal. El era unul dintre patronii ţesători, dar se ridica
în sprijinul lucrătorilor. Hornbeam fu iritat.
— Când voi dori ca tu să vorbeşti, Shoveller, îţi voi spune. Continuă, Darke. Ce
s-a întâmplat în continuare?
— Ei bine, ea a căzut.
— Şi apoi?
— Apoi am fost atacat de o jumătate de duzină de femei.
— Norocul tău! strigă cineva şi toată lumea râse.
— Cine era conducătorul acestor femei? întrebă Hornbeam.
— A fost ea, Joanie, cea care este acuzată.
— Ea a condus gloata din piaţă până la malul râului?
— Da, ea a fost.
„Asta e adevărat”, gândi Sal.
— Deci ea a fost instigatoarea revoltei. Era o exagerare, dar Darke spuse că da.
— De câte ori te-am lovit eu, Joby? întrebă Joanie.
El rânji.
— Dacă ai făcut-o, eu n-am simţit niciodată, spuse el lăudăros.
— Dar tot spui că eu am pornit revolta?
— Tu le-ai adus pe toate femeile alea.
— Şi ele te-au bătut?
— Nu tocmai, dar n-am putut să le iau pe toate de pe mine.
— Atunci, înseamnă că nu te-au bătut?
— M-au împiedicat să-mi fac treaba.
— Continui să spui asta.
— Şi tu le-ai condus.
— Ce am spus eu, ca să le fac să vină la malul râului?
— Ai spus: „Urmaţi-mă!” şi genul acesta de lucruri.
— Când am spus asta?
— Am auzit când plecam din piaţă.
— Şi tu spui că eu le-am făcut pe femei să te urmărească?
— Da.
— Şi apoi te-am oprit din lucru?
— Da.
— Dar ai spus că descărcaseşi jumătate din căruţ, înainte să ajung acolo eu cu
femeile.
— Aşa este.
— Deci tu trebuie să fi plecat din piaţă cu mult înaintea noastră.
— Da.
 — Deci, cum puteai să mă auzi spunându-le să mă urmeze, când tu te aflai deja
la malul râului, descărcând sacii?
— Aha! spuse Jarge tare. Hornbeam se încruntă în direcţia lui.
— Poate că ţi-a luat mult timp să le convingi, interveni Darke.
— Adevărul este că tu nu m-ai auzit niciodată spunându-le să mă urmeze,
pentru că n-am făcut asta niciodată. Inventezi.
— Nu, nu inventez.
— Eşti un mincinos, Joby Darke. Joanie îi întoarse spatele. „S-a descurcat bine,
gândi Sal, dar convinsese oare juriul?”
Ceilalţi barcagii aveau poveşti similare, dar ei putea să spună doar că femeile îi
atacaseră şi ei ripostaseră; şi Sal se gândi că mărturia confuză a lui Darke îi făcea
pe toţi să pară că nu sunt de încredere.
Joanie spuse apoi propria ei poveste, subliniind faptul că principalul ei rol
fusese să împiedice gloata să se servească din sacii cu grâne. Hornbeam o
întrerupse.
— Dar i-ai vândut! Asta era incontestabil.
— La un preţ corect! spuse Joanie.
— Preţul grânelor este stabilit de piaţă. Nu-l poţi decide tu.
— Dar asta am făcut ieri, nu-i aşa? Spectatorii râseră.
— Şi i-am dat banii domnului Child, adăugă Joanie.
— Dar a fost mult mai puţin decât plătise pentru ele.
— Şi cine i-a vândut lui grâne la un preţ atât de ridicat? Tu ai fost, consilier
Hornbeam? Cât de mult profit ai făcut?
Hornbeam încercă să o întrerupă, dar ea îşi ridică vocea peste a lui.
— Poate că, acum, tu ar trebui să-i dai înapoi banii domnului Child. Asta ar
însemna dreptate, nu-i aşa?
Hornbeam se înroşi de furie.
— Ai grijă ce spui.
— Vă cer iertare, excelenţă.
— Nu e prea mare diferenţă între ceea ce ai făcut şi furt.
— Ba este. Nu mi-a adus niciun profit. Dar asta nu contează, nu-i aşa?
— De ce nu?
— Pentru că nu sunt acuzată de furt, sunt acuzată de revoltă, „Răspuns
inteligent, gândi Sal. Dar avea să o ajute cumva? Stăpânilor nu le plăcea ca
lucrătorii să fie deştepţi. Nu te plătesc ca să gândeşti, le plăcea lor să spună; te
plătesc ca să faci ce ţi se spune.”
— Mă aştept ca Luke McCullough să confirme ceea ce am spus, zise Joanie.
McCullough, grefierul, spuse necăjit:
— Nu răspund la întrebările acuzaţilor.
Chiar şi aşa, Hornbeam era frustrat. El dusese interogatoriul într-o direcţie
greşită. Spuse:
 — Tu ai început revolta, tu ai furat grânele domnului Child şi apoi le-ai vândut.
— Şi i-am dat banii domnului Child.
— Vrei să chemi vreun martor?
— Sigur că da.
Sal depuse mărturie, apoi Jarge, apoi doamna Dodds şi alţi câţiva. Toţi
declaraseră că Joanie nu le spusese oamenilor să o urmeze, că nu atacase pe
nimeni şi că împiedicase ca grânele să fie furate.
Juriul se retrase într-o cameră laterală.
Sal, Jarge şi Spade se strânseră în jurul lui Joanie. Ha avea aceleaşi temeri ca
Sal.
— Crezi că am făcut pe deşteaptă?
— Nu ştiu, spuse Spade. Nu poţi să fii blajină şi sfioasă. Asta doar îi face să
creadă că te simţi vinovată şi ai remuşcări. Trebuie să arăţi că ai atitudine.
Jarge spuse:
— Juraţii sunt toţi bărbaţi din Kingsbridge – ei ar trebui să ştie că a fost greşit
să vinzi grânele în afara oraşului, când avem oameni care nu se pot hrăni.
Spade spuse:
— Un lucru asupra căruia au fost cu toţii de acord este dreptul lor de a face
profit, indiferent cine suferă.
— Ăsta este nenorocitul de adevăr, spuse Jarge. Juriul reveni în sală.
Sal vorbi cu voce joasă:
— Nu face ceva pentru care să fii biciuit acum, Jarge.
— Despre ce vorbeşti?
— Dacă sentinţa este împotriva lui Joanie, nu striga şi nu ameninţa juriul sau
judecătorii. Nu vei face decât să fii pedepsit. Porcului ăluia de Riddick i-ar
plăcea să te vadă biciuit. Ţine gura închisă, indiferent de ce se întâmplă. Poţi să
faci asta?
— Sigur că pot.
Juriul se ridică în faţa judecătorilor.
— Care este decizia voastră? întrebă Hornbeam.
— Este trimisă pentru proces la Curtea cu Juri, zise unul dintre ei. Din mulţime
se ridicară strigăte de protest.
Sal privi spre Jarge:
— Acum rămâi nemişcat şi calm!
— Blestemaţi să le fie ochii! spuse Jarge încet.
Capitolul 18
Sal stătea întinsă în pat, cu braţele lui Jarge în jurul ei şi cu capul pe umărul lui.
Sânii i se striveau de pieptul lui, care se ridica şi cobora de la gâfâit. În afară de
răsuflarea lor, nu se auzea niciun alt sunet în casă: Kit şi Sue dormeau liniştiţi la
etaj. Afară, pe stradă, la ceva depărtare, doi beţivi se certau, dar altfel, oraşul era
tăcut. Gâtul lui Sal era ud de transpiraţie şi cearşafurile se simţeau aspre pe
picioarele ei goale.
Era fericită. Îi lipsise asta, aproape fară să-şi dea seama: confortul intimităţii cu
un bărbat, încântarea pură de a face dragoste. După ce Harry fusese omorât, ea
îşi pierduse interesul pentru dragoste. Oricum, în timp, imperceptibil, ea se
ataşase tot mai mult de voinicul, puternicul, pasionalul, impetuosul Jarge, şi
acum era fericită să se afle în braţele lui. De la ziua revoltei şi nebunia lor
spontană din hambarul din spatele cârciumii Slaughterhouse, ea dormise cu el în
fiecare noapte. Singurul ei regret era că nu făcuse asta mai devreme.
Pe măsură ce respiraţia i se linişti şi euforia se estompă, ea se gândi la sărmana
Joanie, care zăcea în închisoarea din Kingsbridge. Joanie avea o pătură şi Sal îi
ducea mâncare în fiecare zi, dar clădirea era rece şi paturile erau tari. Asta o
înfurie pe Sal. Bărbaţii care profitau de preţurile mari ar trebui să fie trimişi la
Curtea cu Juri.
Nu se putea şti ce avea să se întâmple la proces, dar audierea de la sesiunea
judecătorilor mersese prost şi ăsta era un semn descurajator. „Cu siguranţă, gândi
Sal, nu o vor spânzura? Dar ar putea să o facă.” De la incidentul aruncării cu
pietre în caleaşca regelui şi revoltele pentru mâncare, exista o atmosferă nouă:
elita conducătoare britanică se afla într-o dispoziţie neiertătoare. La Kingsbridge,
proprietarii de magazine nu mai dădeau nimic pe credit, proprietarii de locuinţe îi
evacuau pe chiriaşii care întârzlau cu plata şi judecătorii pronunţau sentinţe
aspre. Hornbeam şi Riddick erau oricum nişte bărbaţi cruzi, dar, în acest
moment, ei aveau sprijinul multora dintre oamenii de afaceri asemenea lor. După
cum continua să spună Spade: stăpânii erau speriaţi.
Sal era îngrijorată şi din cauza banilor. Joanie nu câştiga bani şi nici Sue, dar
amândouă încă trebuiau să fie hrănite. Sal închiriase podul unei văduve, dar ea
plătea doar patru pence pe săptămână, pentru că era o singură cameră, fară vatră
de foc.
Sal oftă şi Jarge o auzi.
— Spune-mi la ce te gândeşti, zise el. Uneori putea să fie foarte sensibil.
— La faptul că nu avem suficienţi bani. Ea îi simţi ridicarea din umeri.
— Atunci nu e nimic nou, spuse el. Ea îi puse aceeaşi întrebare.
— Dar tu la ce te gândeşti?
— La faptul că ar trebui să ne căsătorim.
Asta o surprinse, deşi, dacă se gândea bine, n-ar fi trebuit. Trăiau împreună ca
soţ şi soţie şi aveau grijă de nepoata lui şi de fiul ei; funcţionau ca o familie.
Jarge spuse:
— Noi, oamenii muncitori, nu suntem foarte stricţi cu astfel de lucruri, dar, în
scurtă vreme, prietenii şi vecinii noştri se vor aştepta ca noi să punem lucrurile
astea în regulă.
 Era adevărat. Se răspândea vestea şi, la un moment dat, vicarul va apărea la uşă
şi le va spune că aveau nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
comuniunea lor. Dar îşi dorea ea asta? Deocamdată era foarte fericită, dar era
suficient de încrezătoare ca să spună lumii că îi aparţinea lui Jarge?
— Şi, în afară de asta… spuse el, apoi ezită, schimbându-şi greoi poziţia, şi se
scărpină pe coapse, gest despre care ea ştia că înseamnă că un bărbat încerca să
exprime o emoţie neobişnuită pentru el.
Ea îl încurajă.
— În afară de asta, ce?
— Mi-ar plăcea să mă însor pentru că te iubesc. Jenat, el adăugă: Uite, asta e,
acum am spus-o.
Asta nu o surprinse, deşi o emoţionă. Oricum, ea nu se gândise prea mult la
viitorul ei alături de Jarge. El putea să fie bun şi era loial prietenilor şi familiei
sale, dar avea o latură violentă, care o făcea să ezite. Ea observase că violenţa era
ceva comun la bărbaţii puternici, care erau călcaţi în picioare de viaţă şi uluiţi de
nedreptatea ei. Şi legea le oferea femeilor prea puţină protecţie.
— Şi eu te iubesc, Jarge, spuse ea.
— Ei bine, atunci suntem de acord!
— Nu chiar.
— Despre ce vorbeşti?
— Jarge, Harry al meu nu m-a rănit niciodată.
— Şi…?
— Unii bărbaţi, mulţi bărbaţi, consideră că mariajul înseamnă că ei pot să-şi
disciplineze nevasta… cu pumnii.
— Ştiu.
— Ştii, dar ce crezi despre asta?
— N-am lovit niciodată o femeie şi nu o voi face niciodată.
— Jură că nu ne vei lovi niciodată pe mine sau pe Kit.
— N-ai încredere în mine? El păru îndurerat. Ea insistă.
— Nu mă voi mărita decât dacă faci această promisiune solemnă. Dar nu
promite dacă nu chiar crezi în asta.
— Niciodată nu te voi răni pe tine sau pe Kit şi chiar cred în asta şi jur, aşa să-
mi ajute Dumnezeu!
— Atunci mă mărit bucuroasă cu tine.
— Bine. El se întoarse pe o parte ca să o poată îmbrăţişa cu amândouă braţele.
— Voi vorbi cu vicarul despre citirea slujbei la altar. Era fericit.
Ea îl sărută pe gură şi îi atinse penisul moale. Intenţiona să-l mângâie afectuos,
dar acesta se îngroşă rapid în mâna ei.
— Din nou? spuse ea. Deja?
— Dacă îţi place…
— O, da, spuse ea. Îmi place.
 *
După slujba de comuniune de la sala metodistă, pastorul Charles Midwinter
facu un anunţ.
— În ultimele câteva zile, prim-ministrul Pitt a emis două legi noi, despre care
trebuie să aflăm, spuse el. Spade o să vi le explice.
Spade se ridică în picioare.
— Parlamentul a votat Treason Act (Legea trădării) şi Seditious Meetings Act
(Legea întrunirilor de revoltă). Prin asta, devine o crimă să critici guvernul sau
pe rege sau să convoci o întrunire cu scopul de a critica guvernul sau pe rege.
Amos ştia asta şi era împotrivă. Ataşamentul lui faţă de religia noncon formistă
îl făcuse să devină un susţinător al libertăţii de exprimare. El gândea că nimeni
nu are dreptul să-i închidă gura altcuiva.
Alţii din congregaţie nu se gândiseră la noile legi şi rezumatul direct al lui
Spade provocă un murmur de indignare.
Când zgomotul se stinse, Spade spuse:
— Nu ştim exact cum vor fi aplicate aceste legi, dar, cel puţin în principiu, o
întrunire cum a fost cea a Societăţii Socratice pentru discuţii privind cartea
arhidiaconului Paley va fi ilegală. Curtea nu va avea nevoie să dovedească
nimănui că a fost o revoltă, ci doar că au existat critici.
Locotenentul Donaldson spuse:
— Dar noi nu suntem iobagi! Ei încearcă să se întoarcă în Evul Mediu. Rupe
Underwood spuse:
— E mai grav ca în regimul terorii din Paris, când executau pe oricine era
suspectat că nu este în favoarea revoluţiei.
— Aproape, spuse Spade. Unele ziare o numesc teroarea lui Pitt.
— Cum pot să justifice o asemenea lege?
— Pitt a ţinut un discurs în care spunea că oamenii ar trebui să privească spre
parlament şi doar spre parlament, pentru remedierea neajunsurilor de care ar
putea să se plângă, cu încredere pentru uşurarea care le este permisă.
— Dar parlamentul nu reprezintă oamenii. El reprezintă aristocraţia şi
nobilimea proprietară de pământuri.
— Într-adevăr. Eu însumi am considerat că discursul lui Pitt este de râsul lumii.
Susan Hiscock, soţia tipografului care fusese biciuit, spuse:
— Suntem criminali doar pentru că purtăm această discuţie?
— Pe scurt, da, spuse Spade.
— Dar pentru ce au făcut asta?
— Sunt speriaţi, spuse el. Nu pot câştiga războiul şi nu-i pot hrăni pe oameni.
Kingsbridge nu este singurul oraş în care a avut loc o revoltă pentru mâncare. Îi
îngrozeşte faptul că mulţimea scandează „Pâine şi pace” şi că aruncă în rege cu
pietre. Ei cred că vor fi cu toţii ghilotinaţi.
Pastorul Midwinter se ridică din nou.
 — Noi suntem metodişti, spuse el. Asta înseamnă că noi credem că oricine are
dreptul la propriile convingeri despre Dumnezeu. Acestea nu sunt ilegale, încă.
Dar trebuie să fim prudenţi. Orice convingeri am avea despre primul-ministru
Pitt şi despre guvernul lui şi despre război, ar trebui să ne ţinem părerile pentru
noi înşine, cel puţin până când vom afla cum funcţionează legile noi. Spade
spuse:
— Sunt de acord cu asta.
Spade şi Midwinter erau cei mai respectaţi doi bărbaţi din cercurile liberale din
Kingsbridge şi congregaţia acceptă ceea ce spuseseră ei.
Întrunirea se încheie şi Amos o abordă pe Jane Midwinter. Ea nu mai avea
haine noi în fiecare lună, acum, când tatăl ei era un simplu pastor, în loc să fie un
canonic al catedralei, dar ea tot reuşea să arate irezistibil în haina ei de un roşu
britanic şi cu o pălărie cu aspect militar.
De data asta ea nu se grăbi să plece de la întrunire. În mod normal, ea plănuia să
traverseze piaţa chiar în momentul în care congregaţia anglicană ieşea din
catedrală, astfel încât să poată flirta cu vicontele de Northwood. Dar el se afla la
Earlscastle.
— Prietenul tău, Northwood, a ratat revolta, spuse Amos.
— Sunt sigură că n-ar fi existat nicio revoltă dacă vicontele ar fi fost la
comanda miliţiei, spuse ea. În locul prostului ăluia de Riddick.
Amos era de acord că Riddick era un prost, dar nu era convins că Henry sau
oricine altcineva ar fi putut împiedica revolta.
— Oricum, de ce s-a dus la Earlscasde?
— Presupun că dorea să-i spună tatălui său că nu vrea să se însoare cu verişoara
lui, Miranda.
— Ţi-a spus el asta?
— Nu în atât de multe cuvinte.
— Crezi că vrea să se însoare cu tine?
— Sunt sigură de asta, spuse ea veselă, dar Amos nu o crezu. El privi către
reflexiile argintii din ochii ei şi o întrebă:
— Îl iubeşti?
Ar fi putut spune, într-un mod foarte rezonabil, că nu era treaba lui Amos, dar
ea răspunse la întrebare.
— Voi avea o căsnicie fericită cu lordul Northwood, spuse ea. Nota de sfidare
din vocea ei îi sugera lui Amos că afirma ceva de care nu era sigură. Voi fi
contesă şi toţi prietenii mei vor fi nobili. Voi avea haine frumoase şi le voi purta
la petreceri minunate. Îi voi fi prezentată regelui. El probabil că îmi va cere să fiu
amanta lui, dar eu voi spune: „Dar, Maiestatea Voastră, cu siguranţă ar fi un
păcat!” şi m-aş preface că regret.
Jane nu îmbrăţişase niciodată virtuţile metodiste de modestie şi negare de sine,
aşa că modul acesta de a vedea lucrurile nu-l şocă pe Amos. Ea urma religia
tatălui ei fără vreun angajament serios. Dacâ avea sa se mărite cu Northwood, se
va întoarce la Biserica Anglicană într-o clipită.
— Dar nu-l iubeşti pe Northwood, spuse el.
— Vorbeşti la tel ca tatăl meu.
— Tatăl tău este cel mai de ispravă bărbat din Kingsbridge şi comparaţia mă
onorează, deşi nu mi se cuvine. Dar tot spun că nu-l iubeşti pe Northwood.
— Amos, eşti un bărbat dulce şi mi-e drag de tine, dar nu ai niciun drept să mă
cicăleşti.
— Te iubesc. Ştii asta.
— Cât de nefericiţi am fi împreună, o albină lucrătoare, căsătorită cu un
fluture…
— Ai putea să fii regina albinelor.
— Amos, tu nu mă poţi face regină.
— Eşti deja regina inimii mele.
— Cât de poetic!
„Mă fac de râs”, gândi el. Dar adevărul rămânea acela că Northwood nu o
ceruse de nevastă. Nici măcar nu o invitase să-l cunoască pe tatăl ei. S-ar putea
să nu se întâmple niciodată.
*
Sal şi Jarge se căsătoriră la biserica St. Luke, într-o sâmbătă după-amiază, după
lucru. Nu aveau bani pentru o petrecere, aşa că îi luară cu ei la biserică doar pe
Kit şi pe Sue. Oricum, spre surprinderea lui Sal, Amos Barrowfield şi Elsie
Latimer îşi făcură apariţia şi semnară ca martori. Apoi Amos o surprinse
spunându-i că afară îi aştepta un galon de bere şi un mic butoiaş cu stridii.
Sal spuse:
— Ar fi în regulă dacă le-aş împărţi cu Joanie?
— Perfect în regulă, spuse Amos. Îi voi da lui Gil Gilbert un şiling şi îi voi oferi
un pahar de bere şi el va fi bucuros să ne lase să intrăm.
Nuntaşii părăsiră biserica şi porniră spre închisoare. Aceasta era formată din
două clădiri mari, vechi, conectate, cu gratii la ferestre şi lacăte la toate uşile. Gil
îi conduse bucuros la mica încăpere în care se afla Joanie. Scândurile duşumelei
erau inegale, pe pereţi se întindea mucegaiul şi vatra focului era rece şi goală, dar
nimănui nu-i păsa. Erau patru adulţi şi doi copii şi, curând, încălziră locul. Amos
turnă bere pentru toată lumea şi Jarge deschise stridiile cu cuţitul lui de buzunar.
Gil se oferi să le vândă o pâine, ca să meargă la ospăţ şi ceru preţul scandalos de
doi şilingi, dar Amos plăti oricum, spunând:
— Lasă-l şi pe el să facă ceva bani în plus.
— Fratele meu, spuse Joanie, ridicând carafa în semn de toast. Credeam că nu
va găsi niciodată o femeie de treabă, dar a ales-o pe cea mai bună dintre toate,
Dumnezeu să-l binecuvânteze!
 — Am nimerit-o, nu-i aşa? spuse Jarge. Acum cine va mai putea spune că nu
sunt deştept?
Amos spuse:
— Vă potriviţi – doi oameni cu braţe puternice şi inimi bune. Şi Kit este cel mai
isteţ băiat de la şcoala de duminică.
Elsie adăugă în grabă:
— Iar Sue este cea mai populară fată din şcoală.
Sal era euforică. Se aşteptase la o seară liniştită acasă, cu tocană de gât de
berbec şi, în schimb, acesta era un banchet.
— Pun pariu că nunţile nobililor nu sunt atât de distractive, nu-i aşa? spuse ea.
Cu toate hainele lor ţepene şi manierele frumoase.
Joanie spuse:
— Buna mea femeie, tu trebuie să ştii că eu sunt Lady Johanna, ducesa de
Shiring.
Kit şi Sue chicotiră de râs.
Sal intră în joc. Făcu o plecăciune şi spuse:
— Sunt onorată de amabilitatea ta, ducesă Johanna, dar trebuie să subliniez că
eu sunt contesa de Kingsbridge şi sunt aproape la fel de bună ca tine.
Joanie se întoarse spre Jarge şi spuse:
— Hei, tu de colo, deschide-mi altă stridie!
— Draga mea ducesă, zise Jarge, m-ai confundat cu un valet, dar eu sunt, de
fapt, episcopul de Box şi nu pot deschide stridii cu mânuţele mele delicate. El le
arătă palmele, care erau maronii, pline de cicatrici şi nu tocmai curate.
— Dragă domnule episcop, te găsesc foarte atrăgător, dă-mi un sărut! spuse Sal
chicotind.
Jarge o sărută şi toţi aplaudară.
Sal privi prin cameră şi înţelese că toţi oamenii importanţi din viaţa ei se aflau
aici: copilul ei, bărbatul ei, cea mai bună prietenă a ei, copilul prietenei ei, femeia
care-l educa pe Kit, apoi Amos, stăpânul care-i adusese întotdeauna noroc. În
Kingsbridge şi în lume existau oameni cruzi şi răi, dar toţi cei din această cameră
erau buni.
— Cam aşa ar trebui să arate Raiul, spuse ea.
Mâncă o altă stridie şi luă o înghiţitură lungă din bere, apoi spuse:
— Şi mă îndoiesc că există ceva în Rai care să aibă gust mai bun decât stridiile
cu berc.
*
Kingsbridge se mândrea să fie un oraş care avea Curte cu juri. Era un semn de
distincţie şi recunoaştere a faptului că acesta era cel mai important loc din
comitatul Shiring. Vizita, de două ori pe an, a unui judecător din Londra era un
eveniment important în calendarul social şi el primea întotdeauna mai multe
invitaţii decât putea accepta.
Consiliul îl întâmpină cu un magnific bal al Curţii cu juri. Oricum, consilierii
nu erau risipitori: biletele erau scumpe şi balul aducea profit.
Casa lui Hornbeam se afla la doar vreo patru sute de metri faţă de Assembly
Rooms şi seara era frumoasă, aşa că el şi familia lui porniră pe jos. Ploaia
interminabilă din vară şi toamnă se oprise, din fericire, deşi era mult prea târziu
ca să mai strângă recolta.
În grupul lui Hornbeam erau trei cupluri: el şi Linnie, Howard şi Bel şi Deborah
cu Will Riddick. Bărbaţii tineri purtau mănuşi albe şi cizme sclipitoare şi
cravatele lor erau legate în noduri uriaşe, care i se păreau prosteşti lui Hornbeam.
Decolteurile femeilor tinere erau mai adânci decât i-ar fi plăcut lui, dar acum era
prea târziu ca să mai schimbe ceva.
Dincolo de intrarea cu portal se aflau o mulţime de cetăţeni ai oraşului, cele mai
multe dintre femei purtând şaluri înfăşurate în jurul umerilor reci, urmărind
sosirea oamenilor bogaţi. Chicoteau la etalarea bijuteriilor şi aplaudau pentru
orice îmbrăcăminte extravagantă: o pelerină de un galben strălucitor, o blană
albă, o pălărie înaltă cu pene şi panglici. Hornbeam ignoră gloata şi îşi fixă
privirea drept în faţă, dar familia lui flutura din mână şi saluta cu o înclinare a
capului cunoscuţii, în timp ce treceau prin mulţimea admirativă.
Apoi, ajunseră înăuntru. O mică avere se cheltuise pe lumânări şi întregul loc
era strălucitor iluminat, dezvăluind o oaste de femei magnific îmbrăcate şi
bărbaţi eleganţi. Până şi Hornbeam fu impresionat. Proprietarii de ţesătorii din
Kingsbridge şi familiile lor purtau haine făcute din cele mai bune materiale
pentru astfel de evenimente. Bărbaţii îmbrăcaseră fracuri în nuanţe de purpură,
albastru strălucitor, verde lămâie sau castaniu intens. Femeile purtau carouri
îndrăzneţe şi dungi sclipitoare, pliuri şi încreţituri, dar şi brâuri de piele şi metri
de dantelă. Era o prezentare grandioasă a geniului colectiv al oraşului.
Oamenii erau aliniaţi pentru contradans, unde cuplul care conducea se schimba
constant. Hornbeam observă că participa şi vicontele de Northwood.
Surprinzător, Northwood arăta de parcă băuse deja o cantitate impresionantă de
şampanie. Deborah spuse:
— Sper că orchestra asta poate să interpreteze un vals.
— Nici nu se pune problema, spuse imediat Hornbeam. El nu văzuse niciodată
un vals, dar auzise despre noul dans nebunesc. Acesta este Balul Curţii cu Juri,
un eveniment respectabil, organizat de Consiliul Oraşului. Nu vom avea dansuri
obscene.
Deborah ceda, de obicei, în faţa tatălui ei, dar de data aceasta ripostă:
— Nu este nimic obscen în vals! Oamenii din Londra îl dansează tot timpul.
— Aici nu este Londra şi noi nu vom permite dansuri în care oamenii se
îmbrăţişează între ei… frontal. Este dezgustător. Ar putea să nici nu fie
căsătoriţi!
 Howard rânji şi spuse:
— Ştii, tată, de fapt nu poţi să rămâi însărcinată de la vals. Ceilalţi râseră tare.
Hornbeam fu iritat.
— Remarca asta nu e de prea mare ajutor, Howard, mai ales în faţa doamnelor.
— O, îmi pare rău. Deborah spuse:
— Tată, vorbeşti ca un ţesător de modă veche, care nu vrea să folosească noile
maşini sofisticate. Ar trebui să ţii pasul cu vremurile.
Hornbeam se simţi atins. El nu se considera pe sine ca fiind încremenit în
trecut.
— Este o comparaţie ridicolă, spuse el supărat.
Deborah era singura din familie care putea să-i facă faţă într-o dispută.
— Poate doar unul sau două valsuri?
— Nu va fi niciun vals.
Tinerii renunţară şi se alăturară contradansului. Hornbeam observă, cu o
grimasă de dezgust, că participa şi Amos Barrowfield. Întotdeauna exista ceva
care să-i strice dispoziţia.
*
După petrecerea de nuntă, Sal se aşeză la masa din bucătărie cu o pană
împrumutată şi puţină cerneală şi deschise Biblia tatălui ei. Scrise data, urmată
de cuvântul Căsătorie, apoi spuse:
— Cum se scrie Jarge?
— Ce faci acolo? întrebă Jarge.
— Înscriu nunta noastră în Biblia familiei. El privi peste umărul ei.
— Este o carte frumoasă, spuse el.
„E veche, reflectă Sal, dar are o încuietoare de alamă bună şi e tipărită cu litere
clare, care sunt uşor de citit.”
— Trebuie să fi costat ceva, spuse Jarge.
— Probabil, spuse ea. Bunicul meu a cumpărat-o. Cum se scrie numele tău?
— Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată scris pe ceva.
— Deci, dacă îl scriu greşit tu nu vei şti? El râse.
— Şi nici nu-mi pasă. Sal scrise:
Jarj Boks şi Sarah Clitheroe
— Foarte bine, spuse Jarge.
Lui Sal nu i se părea corect, dar de acum era înfăptuit. Ea suflă peste cerneală,
ca s-o usuce. Când aceasta încetă să mai strălucească şi se transformă într-un
negru mat, închise cartea.
— Acum, spuse ea, haide să mergem să vedem sosirea oaspeţilor la bal!
*
Elsie nu era o dansatoare prea bună, dar îi plăcea să danseze cu Amos, care era
graţios şi precis. Contradansul era energic şi, la final, părăsiră ringul gâfâind de
efort.
Sălile Assembly Rooms arătau foarte diferit în seara asta, faţă de zilele când
Elsie le folosea pentru şcoala de duminică. Aşa ar fi trebuit să arate acest spaţiu,
plin de muzică şi gălăgie, cu dopuri sărind şi pahare umplute şi golite şi
reumplute rapid. Dar ea prefera locul acesta doar atunci când singurii ocupanţi
erau copiii sărmani, hotărâţi să înveţe.
Îi spuse lui Amos:
— Ei bine, acum am fost la puşcărie. Asta este o premieră. El râse.
— O cunosc pe Sal de multă vreme. Ea chiar l-a iubit pe primul ei bărbat,
Harry, şi sunt bucuros să o văd din nou fericită.
— Eşti un bărbat bun, Amos.
— Uneori.
Ea ştia că Amos se simţea jenat de complimente, aşa că schimbă repede
subiectul.
— Îmi pare rău că Societatea Socratică a fost lichidată.
— Spade şi pastorul Midwinter cred că aşa e cel mai bine.
— Mare păcat.
— Au mai rămas ceva bani şi ei îi vor folosi ca să înfiinţeze un club de schimb
de cărţi.
— Ei bine, şi asta e ceva, deşi nu va fi de niciun folos celor care nu ştiu să
citească.
— Dimpotrivă, oamenii se vor înscrie ca să înveţe să citească. El privi peste
umărul ei şi expresia i se schimbă.
Ea se întoarse să vadă ce anume îi atrăsese atenţia. Jane Midwinter discuta cu
Northwood. „Aş fi putut să ghicesc”, gândi Elsie. O auzi pe Jane spunând:
— Vino la bufet şi ia ceva de mâncare înainte să bei şi mai multă şampanie. Nu
vreau să te faci de râs singur. Erau genul de lucruri pe care le-ar spune o nevastă
sau o logodnică.
Elsie se întoarse înapoi spre Amos şi spuse:
— Ce vei face dacă Jane se mărită cu Northwood?
— Nu se va mărita. Contele nu va permite aşa ceva. Ea insistă:
— Dar ce te vei face dacă totuşi se întâmplă?
— Nu ştiu. Amos păru să se simtă inconfortabil. Nimic, presupun. Apoi,
privirea i se lumină. Este un război în desfăşurare şi Northwood va trebui să
plece la luptă, mai devreme sau mai târziu. Dacă va fi ucis în luptă, Jane va
rămâne din nou singură.
Era ceva lipsit de suflet, ceea ce nu era caracteristic pentru Amos.
— Deci doar vei aştepta şi vei spera.
— Ceva de genul ăsta. Scuză-mă, spuse şi o părăsi imediat, urmându-i pe Jane
şi pe Northwood.
 Pe Elsie o cuprinse disperarea. Nu exista nicio speranţă pentru ea. Amos îi va
rămâne credincios lui Jane, chiar dacă ea se va mărita cu altcineva. Era
momentul să înfrunte realitatea…
„Am douăzeci şi doi de ani şi sunt singură, gândi ea. Tot ce-mi doresc este o
casă plină de copii. Bel Marsh este acum Bel Hornbeam şi Deborah Hornbeam
este acum Deborah Riddick şi ei probabil că vor avea copii în curând, în timp ce
eu încă mă agăţ de un bărbat care iubeşte pe altcineva.
Nu mă voi transforma într-o fată bătrână, trebuie să-l uit pe Amos."
Îşi luă un pahar de şampanie, ca s-o ajute să se înveselească.
*
Arabella Latimer arăta răpitoare într-o rochie de culoare roşcată, confecţionată
din unul dintre caşmirurile lui Spade. Corsajul strâns şi talia înaltă îi subliniau
bustul generos. Spade abia dacă îşi putea lua ochii de la ea. Îi spuse:
— Dacă pot convinge orchestra să cânte un vals, vrei să dansezi cu mine?
— Mi-ar plăcea, spuse ea. Dar nu ştiu cum se dansează.
— Te învăţ eu. Am învăţat ia Londra. E uşor. Vor fi mulţi doritori să înveţe
odată cu noi; nu s-a mai dansat vals până acum în Kingsbridge.
— În regulă. Sper doar să nu se scandalizeze clerul!
— Le place să fie scandalizaţi. Le dă un fel de fior.
Spade se duse la podiumul orchestrei şi, când se termină dansul în curs, îi arătă
şefului orchestrei o monedă de argint, echivalentul a cinci şilingi, şi spuse:
— Poţi să cânţi un vals?
— Desigur, spuse şeful formaţiei. Dar nu cred că îi va plăcea asta consilierului
Hornbeam.
Asta îl enervă pe Spade, dar se forţă să zâmbească.
— Domnul Hornbeam nu obţine întotdeauna ceea ce vrea, spuse el, cu o iritare
înăbuşită. Apoi, ridică moneda şi continuă: Depinde de tine.
Şeful orchestrei luă moneda, iar Spade se întoarse la Arabella.
— Se dansează UNU doi trei, UNU doi trei. Păşeşti în spate cu piciorul stâng,
apoi în lateral şi în spate cu piciorul drept, apoi îţi apropii picioarele, ca străinii
aceia care îşi lovesc călcâiele când fac o plecăciune. El se postă în picioare în
faţa ei, fară să o atingă şi făcură paşii împreună.
Arabella prinse repede ideea.
— Chiar nu e dificil, spuse ea, cu ochi strălucitori şi încărcaţi de dorinţă, iar
Spade începu să creadă că ar putea să fie la fel de îndrăgostită de el pe cât era el
de ea.
Nimeni nu le acordă prea multă atenţie. La balurile de felul acesta, oamenii erau
adesea văzuţi învăţându-se unul pe altul paşii complicaţi ai dansurilor cu
coregrafie strictă, cum era cotilionul, care implica patru cupluri într-un pătrat în
care îşi atingeau mâinile unul altuia.
 Se termină o allemande şi urmă o pauză. În mod normal, şeful orchestrei trebuia
să anunţe următorul dans, astfel încât oamenii să se poată pregăti, dar, de data
aceasta, nu procedă aşa, poate de teamă că valsul ar putea să fie oprit înainte să
înceapă şi el va trebui să returneze cei cinci şilingi.
Muzica începu fară niciun anunţ, dar ritmul săltăreţ era inconfundabil. Oamenii
din public părură uimiţi de muzica neobişnuită.
— Hai să începem, spuse Spade. Pune-ţi mâna dreaptă pe umărul meu stâng. El
îşi aşeză mâna pe talia ei rotundă şi moale, uşor călduţă. Îşi ţinu cealaltă mână
ridicată la nivelul umărului. Trupurile lor se atinseră.
— Este foarte intim, spuse ea. Nu era însă o plângere.
Spade facu primul pas şi ea se integră cu uşurinţă. În scurt timp, valsau de parcă
ar fi făcut asta de multă vreme.
— Suntem singurii care dansează, spuse Arabella.
Spade observă că murmurul conversaţiei şi râsetele se domoliseră cumva şi
mulţi oameni îi priveau, pe el şi pe soţia episcopului. Începu chiar să se întrebe
dacă asta nu fusese cumva o greşeală. Nu dorea ca Arabella să dea de necaz cu
soţul ei.
El îl observă pe Hornbeam cum se holba la el cu o expresie furioasă.
Arabella spuse:
— O, dragă, toată lumea e cu ochii pe noi!
Spade avea în braţele sale dragostea vieţii lui şi nu dorea să se oprească.
— La dracu cu toţi, spuse el. Ea râse.
— Prostule, te ador.
Apoi Deborah Hornbeam îl trase pe Will Riddick pe ringul de dans şi fratele lui
Deborah, Howard, îi urmă, împreună cu soţia lui, Bel; ambele cupluri începură
să valseze.
— Mulţumesc cerului pentru asta, spuse Arabella. Spade privi spre tinerii
Hornbeam şi spuse:
— Au exersat acasă. Pun pariu că Hornbeam nu ştia despre asta.
Mai multe cupluri li se alăturară şi, curând, o sută de oameni valsau sau
încercau să o facă. Simţindu-se mai încrezător, Spade trase trupul Arabellei mai
aproape de el şi ea îi răspunse strivindu-se de el, în timp ce se învârteau pe ringul
de dans. Ea îi şopti la ureche:
— O, Doamne, e ca şi cum am fi intimi. Spade zâmbi fericit.
— Dacă tu crezi că a face dragoste este doar atât, murmură el, înseamnă că nu
ai făcut cum trebuie.
*
Valsul ajunse la final şi şeful orchestrei anunţă un cotilion. Kenelm o invită pe
Elsie să-i fie parteneră şi ea fu de acord. O conduse bine şi ea se gândi că
stângăcia ei nu ieşise în evidenţă. După aceea, o invită:
 — Haide să luăm nişte şampanie!
Era al treilea pahar al ei şi se simţea relaxată. Îl întrebă:
— Dansai mult la Oxford? Kenelm scutură din cap.
— Nu sunt femei acolo. Apoi, adăugă: Cel puţin, nu vreuna cu care să-şi
dorească să danseze un cleric aspirant.
— Opreşte-te, spuse ea.
— Să mă opresc din ce?
— Să fii moralist. Nu are niciun farmec. Eşti un cleric, deci se presupune că nu
eşti interesat de femei care nu sunt respectabile. Nu trebuie să sublimezi asta.
El se încruntă revoltat şi păru să fie pe punctul să intre în dispută; apoi ezită şi
păru gânditor.
*
Lui Amos îi plăcea să danseze şi ştia să valseze, dar nu intră în ring. Îi urmărea
pe Jane şi pe Northwood. Ştia că nu se comportă cum trebuie, dar ei nu-l
observară, pentru că erau absorbiţi imul de celălalt. Şi nici altcineva nu observă,
cel puţin, nu încă.
Se duseră la bufet, apoi intrară în dans şi pe urmă se îndreptară spre locul de
promenadă. În sfârşit, ieşiră pe uşi, în lumina lampioanelor din grădină.
Aerul nopţii era rece şi afară se aflau puţini oameni. Amos simţi gustul ceţiL
Jane îşi pusese pe ea o pelerină, împotriva frigului. Ei se plimbară în sus şi în
jos. Paşii lui Northwood erau puţin haotici; Jane era complet stăpână pe sine. Era
greu să le vezi feţele în semiîntuneric, dar capetele lor se înclinară mai aproape
unul de altul şi era evident că discuţia lor era intensă.
Amos se sprijini de zidul exterior al clădirii, ca un om care are nevoie de aer
proaspăt. Se întâmpla ceva semnificativ între Jane şi Northwood, ceva mai
profund decât un simplu flirt.
Apoi dispărură din raza privirii lui.
El înţelese că se strecuraseră în spatele unui grup de tufişuri înalte. Acum se
aflau în afara vederii oricui. Ce făceau acolo? Trebuia să afle. Traversă peluza.
Nu se putea stăpâni.
Când ajunse mai aproape, descoperi că putea să-i întrezărească printre boscheţi.
Se îmbrăţişau şi se sărutau şi îl auzi pe Northwood gemând de pasiune. Se simţi
furios şi, în acelaşi timp, ruşinat să fie un privitor. Northwood făcea lucrurile la
care Amos doar visase. Hra sfâşiat între impulsul de a-l ataca pe Northwood şi
tentaţia de a pleca neobservat.
Îl văzu pe Northwood îndreptându-şi mâna spre sânul lui Jane. Păşi mai
aproape.
— Nu, spuse Jane încet, îndepărtându-i lui Northwood mâna prea îndrăzneaţă.
Amos rămase nemişcat.
Ţinând ambele mâini ale lui Northwood într-ale sale, Jane spuse:
 — Bărbatul cu care mă mărit poate să-mi mângâie sânii oricând doreşte, iar eu
voi fi fericită să-i permit.
Amos îl auzi pe Northwood cum icneşte. Apoi Northwood spuse:
— Mărită-te cu mine, Jane.
— O, Henry! spuse ea. Aşa voi face!
Apoi se sărutară din nou, dar Jane se desprinse din îmbrăţişare. Îi luă mâna lui
Northwood şi îl conduse afară de după tufişuri. Amos se întoarse rapid şi se
prefăcu că se plimbă la întâmplare pe acolo.
Jane nu se lăsă prostită.
— Amos! spuse ea. Suntem logodiţi!
Ea nu se opri, ci îl conduse pe Northwood în interior; şi Amos îi urmă.
Ţinând strâns braţul lui Northwood, Jane se apropie de tatăl ei, pastorul
Midwinter, care discuta cu consilierul Drinkwater şi cu cele două fete Hornbeam,
Deborah şi Bel.
— Tată, spuse Jane, Henry are să-ţi spună ceva!
Asta nu putea să însemne decât un singur lucru, mai ales că Jane se folosise de
numele mic al lui Northwood. Atât Deborah, cât şi Bel chicotiră de încântare.
Northwood era ameţit, dar bunele sale maniere îi veniră în ajutor şi el spuse:
— Domnule, pot avea permisiunea dumneavoastră să cer mâna fetei
dumneavoastră în căsătorie?
Pastorul ezită. Ultima speranţă a lui Amos era ca Midwinter să inventeze o
scuză şi să-i spună lui Northwood să vină să-l viziteze mâine, astfel încât să
poată discuta cererea în căsătorie corespunzător.
Dar Drinkwater, care era bunicul lui Jane, nu-şi putu înfrâna bucuria.
— Cât de splendid! spuse el. Bel Hornbeam spuse tare:
— Jane se mărită cu vicontele de Northwood! Uraaa!
Midwinter era evident nefericit pentru felul în care decurseseră lucrurile.
Oricum, dacă el o refuza pe fiica lui, aceasta se va face de ruşine. După o pauză
lungă, el îi spuse, în cele din urmă, lui Northwood:
— Da, domnul meu, aveţi permisiunea mea.
— Mulţumesc, spuse Northwood. Deborah Riddick murmură admirativ:
— Bine lucrat, domnişoară Midwinter. Era evident că ea înţelesese că întreaga
situaţie fusese inteligent gestionată de Jane.
Jane îi luă mâna lui Northwood, se întoarse spre el şi spuse:
— Va fi scopul vieţii mele să-l fac fericit pe minunatul meu bărbat. Amos se
întoarse cu spatele, ieşi din clădire şi se îndreptă spre casă.
*
Elsie îl zări pe Amos plecând şi intui, după comportamentul lui, că se
întâmplase ceva rău. Nu-i luă mult timp ca să afle ce anume. În câteva minute,
sala fu cuprinsă de o atmosferă de entuziasm, oamenii discutau aprins, vocile lor
păreau surprinse şi puţin scandalizate. Apoi, Kenelm Mackintosh se apropie de
ea şi spuse:
— Northwood a cerut-o în căsătorie pe Jane Midwinter şi ea l-a acceptat.
— Bine, bine, spuse Elsie. Deci Jane a pus mâna pe bărbatul pe care-l dorea. Şi
eu, în schimb, nu.
— Nu eşti surprinsă?
— Nu prea. Jane a lucrat intens la asta timp de câteva luni.
— Dar tatăl ei este metodist – şi Northwood urmează să ajungă conte de
Shiring!
— Şi Jane va fi contesă.
— Mă îngrijorează faptul că metodismul începe să fie văzut ca o parte normală
a creştinismului englez.
— De ce nu? Protestantismul a devenit parte normală a creştinismului
european.
El fu temporar doborât de riposta ei. Elsie se bucură să-l vadă cum se agită în
căutarea unui răspuns. Şi el era al naibii de bun de privit, în sfârşit, el spuse:
— Uneori poţi să fii îngrozitor de superficială.
— De ce, domnule Mackintosh, pare ca şi cum te-ai fi obişnuit cu mine. El o
privi pentru un moment.
— Eşti foarte deşteaptă.
— Pe cuvântul meu… un asemenea compliment – mai ales că vine din partea
unui bărbat!
— Superficialitate, din nou!
— Ştiu.
— În ciuda acestui lucru, eu te admir.
Acesta era codul şi însemna: Mă îndrăgostesc de tine. Ea îşi reprima tentaţia de
a-l lua peste picior. Presupusese că el dezvolta o anumită pasiune pentru ea şi un
sentiment autentic nu ar trebui să fie ridiculizat. Pe de altă parte, el nu o privise
niciodată cu dorinţa sălbatică pe care o văzuse la Amos când o privea pe Jane.
Nu se putea împiedica să nu-şi amintească ceea ce-i spusese Amos: El vrea să se
mărite cu tine doar pentru că îl ajută să avanseze în carieră. Ginerele unui
episcop cu greu ar putea să rateze promovările în ierarhia bisericii.
Ea spuse:
— Eşti ambiţios?
— Ambiţios în lucrarea Domnului, da. Şi soţia mea va avea bucuria să mă ajute
ca să-L servesc.
Vorbele lui erau un clişeu, dar el părea sincer. Ea spuse:
— Să îndeplineşti lucrarea Domnului, da, dar în ce calitate?
— Dacă este voinţa Lui, aş putea să trudesc ca episcop. Am educaţia necesară şi
sunt dedicat şi muncitor.
— Ai spune că eşti mândru?
 El se simţea inconfortabil cu interogatoriul ei, dar îl suportă cu încăpăţânare.
— Am avut ocazia să mărturisesc păcatul mândriei, da. Asta era ceva sincer.
Ea spuse:
— Eu iubesc copiii. Tu?
— N-am avut niciodată ocazia. Nu am surori, doar un frate, care este cu
doisprezece ani mai în vârstă decât mine. Cea mai veche amintire a mea despre
el este atunci când a plecat de acasă – şi a părăsit Scoţia. S-a dus să-şi ia o slujbă
la Manchester, la fel cum eu am plecat la Oxford. În Scoţia nu sunt prea multe de
făcut pentru un tânăr cu ambiţii mari.
— Pentru unii oameni, lucrarea Domnului poate să fie să-i înveţe pe alţii.
— Sunt de acord. Iisus spune: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a
unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”.
— Tu încerci să ajuţi la şcoala de duminică, dar niciodată nu te simţi relaxat pe
lângă cei mici.
— Poate că ai putea să mă înveţi tu.
Asta era prima dată când ea îl vedea arătând umilinţă. Acolo undeva în interior,
era un om bun. Mackintosh spuse:
— Am vorbit cu tatăl tău.
Ea simţi câ o cuprinde panica. Acum el urma să o ceară în căsătorie şi ea nu ştia
cum să-i răspundă. Privi în jur, prin sală, şi spuse:
— Nu-l văd pe tatăl meu.
— A plecat. Nu se simţea bine. Sunt puţin îngrijorat pentru sănătatea lui.
Trăgând de timp, Elsie spuse:
— Şi mama mea?
— Spunea că o să găsească pe cineva să o conducă acasă şi el nu a fost prea
îngrijorat.
— O, bine.
— I-am spus tatălui tău că am ajuns să te iubesc…
— Sunt onorată. Era o propoziţie formală, care nu o angaja în niciun fel.
— … şi i-am spus că am vagi speranţe că şi ţie s-ar putea să-ţi placă de mine.
„Nu ştiu, gândi ea, chiar nu ştiu.”
— Domnişoară Latimer – sau pot să-ţi spun dragă Elsie –, vrei să te măriţi cu
mine?
Iată că ajunsese în acest punct şi, acum, ea trebuia să ia o decizie pentru restul
vieţii.
Atât de sigur pe cât puteai să cunoşti sufletul altei persoane, ea ştia că Amos nu
se va căsători niciodată cu ea. Iar în ultimele câteva minute, descoperise o latură
a lui Mackintosh pe care el nu i-o mai arătase până atunci. S-ar putea să devină
un tată bun, până la urmă.
Ea nu-l va iubi niciodată cu pasiune. Dar căsătoria părinţilor ei fusese la fel. Şi
când ea o întrebase pe mama ei dacă era bucuroasă că se măritase cu tatăl ei,
maică-sa îi spusese: Desigur! Altfel nu te-aş mai fi avut pe tine!
„Aşa mă voi simţi şi eu, gândi Elsie; bucuroasă de căsătorie datorită copiilor.
Dacă aş mai avea optsprezece ani, aş spune nu. Dar am douăzeci şi trei. Şi nu mă
descurc cu bărbaţii la fel de bine ca Jane. Nu pot să-mi las capul pe o parte şi să
zâmbesc timid şi să vorbesc cu voce joasă, intimă, astfel încât ei să se aplece mai
aproape ca să audă. Am încercat şi doar m-am simţit necinstită şi proastă. Dar
vreau pe cineva care să mă sărute noaptea şi tânjesc sa am copii şi să-i iubesc şi
să-i cresc, ca să devină buni şi deştepţi şi amabili. Nu vreau să îmbătrânesc
singură. Nu vreau să ajung o femeie bătrână, fară copii”
— Îţi mulţumesc pentru că mă onorezi astfel, Kenelm, spuse ea. Da, mă voi
căsători cu tine.
— Slavă Domnului! spuse Kenelm.
*
Spade îşi folosi cheia personală ca să descuie poarta de la portalul nordic al
catedralei. Păşi în interior şi Arabella îl urmă. Înăuntru era mai frig decât afară.
Când închise uşa, nu putu să vadă nimic. Lucrând pe pipăite, găsi gaura cheii şi
încuie uşa.
— Ţine-te de poalele hainei mele şi urmează-mă, îi spuse Arabellei. Cred că pot
să-mi găsesc drumul prin întuneric.
Întinzându-şi mâinile în faţă, ca un orb, astfel încât să nu nimerească într-un
stâlp, se îndreptă spre vest, încercând să meargă în linie dreaptă. După câteva
secunde realiză că putea acum să deosebească oarecum ferestrele, nişte forme
ascuţite de un gri întunecat, peste negrul intens al zidăriei. Când ajunse în paralel
cu ultima fereastră, el ştiu că se afla la doar doi sau trei paşi depărtare de capătul
zidului. Mâinile lui atinseră piatra rece şi se întoarse. Urmă zidul, după cotul
nartexului, un hol aflat sub clopotniţă. Găsi o uşă şi o descuie. După ce ajunseră
înăuntru, o încuie din nou.
Urcară pe scara în spirală spre camera funiilor.
Arabella spuse:
— Nu pot vedea nimic!
El o cuprinse în braţe şi o sărută. Ea îl sărută înapoi cu entuziasm, ţinându-i
capul în palme, jucându-se cu degetele prin părul lui. El îi atinse sânii prin
rochie, bucurându-se de greutatea lor, de moliciunea şi de căldura acestora.
Ea spuse:
— Dar eu vreau să te văd.
— Am lăsat aici un sac, după repetiţia de lunea trecută, spuse Spade, respirând
greu. Rămâi nemişcată până îl găsesc. Traversă podeaua, călcând pe saltele şi
simţind funiile atârnate cum îi mângâie haina. Se puse în genunchi şi pipăi în
jurul său, până când găsi sacul de piele pe care-l depozitase aici. Scoase o
lumânare şi o cutie cu iască şi aprinse lumânarea. În sala funiilor nu existau
ferestre, aşa că lumina nu răzbătea din afară.
Se întoarse şi privi spre ea. La lumina lumânărilor, zâmbiră unul spre celălalt.
— Ai plănuit asta, spuse Arabella. Isteţ din partea ta.
— A fost mai degrabă un vis cu ochii deschişi decât un plan.
Când fitilul începu să ardă mai strălucitor, el picură ceară pe duşumea, apoi fixă
baza lumânării în ceara topită şi o ţinu acolo până când ceara se întări suficient
ca să o menţină în poziţie.
Ea spuse:
— Hai să ne întindem pe podea! Nu-mi pasă că este inconfortabilă.
— Am o idee mai bună.
Pe podea se aflau saltelele folosite de clopotari, al căror scop era să reducă
uzura funiilor când măturau podeaua. El adună câteva saltele şi le aranjă într-o
grămadă, ca să improvizeze un pat.
— Te-ai gândit la toate!
— Îmi imaginam în mintea mea momentul acesta, de câteva luni.
Ea chicoti.
— Şi eu la fel!
El se întinse şi privi spre ea.
Spre surprinderea lui, ea se aşeză deasupra lui, ridicându-şi delicat poalele
rochiei până când îi ajunseră în dreptul taliei. Avea picioarele albe şi frumos
conturate. El se întrebase dacă ea purta vreun fel de lenjerie, o nouă modă
provocatoare, dar ea nu purta nimic şi părul ei pubian era castaniu închis. El îşi
dori să o sărute acolo.
Erecţia îi deforma vizibil partea din faţă a pantalonilor şi el se simţi jenat – ceea
ce era o prostie; dorinţa îl copleşea.
Arabella era departe de a fi ruşinată. Ea îngenunche călare peste picioarele lui şi
îi descheie şliţul, eliberându-i penisul.
— O, ce drăguţ! spuse ea şi îl luă în mână.
— Sunt pe cale să explodez, spuse Spade.
— Nu, aşteaptă-mă şi pe mine! Ea se mişcă deasupra lui şi îl strecură în
interior.
— Nu împinge. Nu încă! Când îl simţi complet înăuntru, ea se aplecă în faţă, îl
apucă de partea superioară a braţelor şi îl sărută. Apoi îşi înălţă capul, îl privi în
ochi şi începu să se mişte încet. El o prinse de şolcluri şi se mişcă în acelaşi ritm.
— Ţine-ţi ochii deschişi, spuse ea. Vreau să mă priveşti.
„Nu e o sarcină dificilă”, gândi el, privindu-i părul roşcat fluturând şi ochii
maro-portocalii larg deschişi, gura deschisă şi bustul ei minunat ridi-cându-se şi
coborând în timp ce gâfâia. „Ce am făcut eu ca să merit o femeie atât de
minunată?”
El îşi dori să ţină la nesfârşit, dar nu era sigur că mai putea să reziste nici măcar
un minut în plus. Oricum, ea fu cea care-şi pierdu controlul. Îl strânse atât de tare
de braţe că îl durea, dar lui abia dacă îi păsa, pentru că şi el era dus de val şi
finalul veni pentru amândoi.
— Atât de bine, spuse ea şi se prăbuşi peste pieptul lui. Atât de bine. El o luă în
braţe şi îi mângâie părul.
După un minut, ea spuse:
— Mă bucur că ai cheile astea.
Lui i se păru aiîiuzant şi chicoti. Râse şi ea. Apoi, ea gemu.
— Lucrurile pe care ţi le-am spus! Lucrurile pe care le-am făcut! În mod
normal eu nu… adică, niciodată până acum… o, la dracu, o să tac din gură!
După încă un minut, spuse:
— Doream să ţină mai mult, dar n-am mai putut aştepta.
— Nu-ţi face griji, spuse el. Întotdeauna există un mâine.
*
La curtea cu juri, dovezile acuzării împotriva lui Joanie erau aceleaşi, dar
apărarea era mai bună, gândi Sal. Amos Barrowfield jură că Joanie lucrase
pentru el ani de zile şi fusese întotdeauna cinstită şi respectabilă, că nu fusese
niciodată violentă şi că nu ar fi incitat oamenii la revoltă. Mărturii similare
veniră şi din partea altor persoane respectabile din Kingsbridge: pastorul
Midwinter, Spade şi chiar vicarul bisericii St. Luke. Până şi Silas Child admise
că Joanie îi dăduse lui toţi banii.
Juriul lipsi multă vreme. Nu era surprinzător. Sesiunea anterioară trebuise doar
să decidă dacă urmau să o trimită la curtea cu juri. Acest juriu trebuia să ia o
decizie de viaţă sau de moarte.
Sal vorbi cu Spade.
— Tu ce crezi?
— Faptul că i-a dat banii lui Child este un argument puternic în favoarea ei.
Ceea ce este împotriva ei este gloata care a aruncat cu pietre în caleaşca regelui.
Jarge, susţinând-o pe Sal, spuse:
— Asta n-a fost vina lui Joanie!
— Nu spun că este corect, dar atacul asupra regelui i-a adus pe toţi într-o
dispoziţie de a fi şi mai aspri.
Sal ştia că prin asta se înţelegea pedeapsa cu moartea.
— Mă rog lui Dumnezeu să te înşeli, spuse ea cu fervoare.
— Amin! spuse Spade.
Pentru spectatorii din sala de judecată, procesul nu era singurul subiect de
conversaţie. Mulţi discutau despre logodnele care fuseseră anunţate la balul curţii
cu juri. Logodna dintre Northwood şi Jane era ştirea importantă. Ieri, Jane
Midwinter participase la comuniunea de la catedrală, în locul celei de la sala
metodistă şi se aşezase alături de Northwood de parcă ar fi fost deja căsătoriţi.
Apoi pastorul Midwinter îl invitase pe Northwood la masa de duminică, în casa
lor modestă şi Northwood se dusese. Oricum, toată lumea aştepta reacţia tatălui
lui Northwood, contele de Shiring. El avea, probabil, să obiecteze – deşi, până la
urmă, nu-l putea împiedica pe fiul său de douăzeci şi şapte de ani să se însoare cu
orice femeie şi-ar fi ales el.
Elsie Latimer şi Kenelm Mackintosh nu erau atât de remarcabili, deşi câţiva
oameni fuseseră surprinşi că Elsie spusese da.
Cu siguranţă că ambele nunţi vor avea loc la catedrală. Sal privi spre Jarge şi
zâmbi pieziş când se gândi cât de diferite de a sa vor fi acele nunţi. Dar ea nu ar
fi schimbat nimic la nunta ei, chiar dacă ar fi putut.
„Dacă aş spune asta cu voce tare, nu m-ar crede nimeni”, gândi ea.
Juriul reveni în sală şi aprodul îl întrebă pe primul jurat dacă o găsiseră pe
Joanie vinovată sau nevinovată.
— Vinovată, spuse primul jurat.
Joanie se clătină şi fu pe punctul să cadă, dar Jarge o susţinu. Din public se
ridică un zgomot de indignare.
Sal observă zâmbetul lui Will Riddick. „Mi-aş dori să-l fi omorât cu piatra aia”,
gândi ea.
— Prizonieră din boxă, spuse judecătorul. Ai fost găsită vinovată de o crimă
care te face pasibilă de pedeapsa cu moartea.
Joanie era albită de groază.
— În orice caz, continuă judecătorul, concetăţenii tăi au pledat puternic pentru
clemenţă şi negustorul Silas Child a mărturisit că i-ai dat lui toţi banii încasaţi
din vânzarea grânelor furate.
„Sigur, gândi Sal, asta înseamnă că nu va fi spânzurată. Dar care va fi pedeapsa
ei? Biciuire? Muncă silnică? Butucii?”
— Din acest motiv, nu te voi condamna la moarte. Jarge spuse:
— O, slavă Domnului!
— În schimb vei fi transportată în colonia penală din New South-Wales, în
Australia, timp de paisprezece ani.
— Nu! strigă Jarge.

Nu era singurul. Mulţimea fu scandalizată şi se auziră multe strigăte de protest.

Judecătorul ridică vocea.
— Eliberaţi curtea!
Şeriful şi poliţiştii începură să-i împingă pe oameni afară. Judecătorul dispăru
prin uşa anticamerei. Sal îl prinse pe Jarge de braţ şi îi vorbi ca să-l distragă de la
gândurile de violenţă.
— Paisprezece ani, Jarge, va avea doar patruzeci şi patru.
— Ei se întorc rareori atunci când îşi ispăşesc pedeapsa, ştii asta. Când erau
deportaţi în America, se întorceau puţini, iar Australia este şi mai departe.
Sal ştia că el avea dreptate. Când îşi încheiau pedeapsa, prizonierii trebuiau să
plătească pentru drumul de întoarcere acasă şi era aproape imposibil ca ei să
câştige acolo suficienţi bani. În aproape toate cazurile, deportarea era, efectiv, un
exil pe viaţă.
— Putem spera, Jarge, spuse Sal.
Furia lui se transformă în tristeţe. Aproape în lacrimi, el spuse:
— Şi ce se va întâmpla cu micuţa Sue?
— Ea va rămâne aici. Nimeni nu va dori să ia un copil într-o colonie penală şi,
oricum, nici nu este permis.
— Ea nu va mai avea mamă de acum încolo!
— Ne va avea pe mine şi pe tine, Jarge, murmură Sal, solemn. Acum ea este
copilul nostru.
*
Kit ştia că se întâmplase ceva îngrozitor, dar, timp de câteva zile, nu reuşi să
convingă niciun adult să-i ofere detalii. Apoi, într-o dimineaţă, la micul-dejun,
mama lui spuse:
— Kit şi Sue, voi încerca să vă explic ce urmează să se întâmple astăzi, „în
sfârşit”, se gândi Kit. Se îndreptă în scaun, interesat.
— Sue, mama ta trebuie să plece în dimineaţa asta.
— De ce? întrebă Sue.
Şi Kit dorea să afle asta.
Sal spuse:
— Judecătorul a considerat că ea a făcut ceva greşit atunci când i-a împiedicat
pe bărbaţi să încarce grânele pe barja domnului Child.
Kit ştia despre asta. El spuse cu îndârjire:
— Erau grânele oraşului Kingsbridge, n-ar fi trebuit să fie trimise departe.
Jarge spuse:
— Asta este ceea gândim noi toţi, dar judecătorul a considerat altfel şi el este
cel care are puterea.
Sue spuse:
— Unde se duce mami? Sal spuse:
— New South-Wales, în Australia.
— Este departe?
Kit ştia răspunsul, pentru că acumula astfel de cunoştinţe.
— Este la şaisprezece mii de kilometri, spuse el, mândru de cunoştinţele sale.
Dar pentru că Sue păru nedumerită, de parcă n-ar fi înţeles ce înseamnă
şaisprezece mii de kilometri, adăugă: O navă are nevoie de o jumătate de an ca să
ajungă acolo.
— O jumătate de an! Ea înţelese asta şi începu să plângă. Dar când se va
întoarce?
Sal spuse:
 — Va dura multă vreme. Paisprezece ani. Kit îi spuse lui Sue:
— Tu şi cu mine vom ajunge adulţi până atunci. Sal spuse:
— Kit, lasă-mă pe mine să răspund la întrebări, te rog.
— Îmi pare rău.
— Într-un minut vom merge pe malul râului ca să ne luăm rămas-bun. Ea va
pleca până la Combe cu o barjă, apoi se va îmbarca pe o navă, pentru călătoria
cea lungă. Şeriful a spus că nu putem să o îmbrăţişăm sau să o sărutăm, de fapt
nici nu ar trebui să o atingem.
— Nu e corect! suspină Sue.
— Cu siguranţă că nu este! Dar vom da de necaz dacă vom încerca să încălcăm
regulile. Înţelegi?
— Da, spuse Sue.
— Kit?
— Da.
— Atunci, putem să mergem, îşi îmbrăcară hainele.
Kit ştia ce se întâmpla, dar nu înţelegea cu adevărat. Nimeni dintre cei
cunoscuţi nu credea că Joanie era o infractoare. Cum de putuse judecătorul să
facă un lucru atât de malefic?
La malul râului se adunase o mulţime de oameni. Persoane din Kingsbridge mai
fuseseră deportate şi înainte, dar aceia fuseseră hoţi şi criminali. Joanie era o
femeie şi mamă. Kit simţi furia oamenilor care stăteau în picioare în jurul său,
îmbrăcaţi în hainele lor uzate şi cu pălăriile vechi, îngrămădiţi laolaltă sub ploaia
rece, revoltaţi, dar neputincioşi.
Apăru Joanie, escortată de şeriful Doye şi din mulţimea adunată se ridică un
muget de ostilitate. Kit observă că gleznele lui joanie erau legate cu un lanţ, ceea
ce o făcea să meargă cu nişte paşi nenatural de mărunţi. Sue văzu acelaşi lucru şi
plânse:
— De ce are picioarele legate?
Kit spuse:
— Ca s-o împiedice să evadeze.
Sue izbucni în lacrimi.
Sal spuse furioasă:
— Kit, ţi-am spus să mă laşi pe mine să răspund la întrebi. Ai supărat-o.
— Îmi pare rău. „Doar îi spuneam adevărul”, gândi el, dar mama lui nu se afla
într-o dispoziţie în care se putea discuta cu ea.
Cineva începu să bată din palme şi i se alăturară şi alţii. Joanie păru să observe
brusc mulţimea şi postura ei se schimbă. Nu-şi putea modifica mersul ciudat, dar
îşi îndreptă spatele şi îşi ţinu capul ridicat şi privi dintr-o parte în alta, salutând
printr-o înclinare a capului oamenii pe care-i cunoştea. Kit gândi vag că aşa era
mai bine pentru Sue. Cel mai rău lucru trebuie să fie să-ţi vezi mama arătând
abject.
 Aplauzele se înteţiră când Joanie se apropie de barjă.
Kit îi luă mâna lui Sue ca s-o încurajeze. Mama lui o luă de cealaltă mână,
probabil ca s-o ţină, în caz că ar fi vrut să alerge spre Joanie.
Joanie traversă pasarela de scândură şi păşi pe puntea barj ei.
Sue ţipă şi Sal o ridică repede de la pământ. Braţele şi picioarele lui Sue se
zbăteau, dar Sal o ţinu strâns.
Un barcagiu desfăcu funia şi împinse barja de lângă mal. Curentul eliberă cu
uşurinţă barja pe apă, purtând-o viguros şi lin.
Pe punte, Joanie îşi întoarse faţa spre mal şi spre mulţimea de privitori. Kit se
întrebă cum de putea sta atât de nemişcată şi de tăcută, doar să privească. Ea îşi
părăsea familia şi locul în care îşi petrecuse întreaga viaţă şi se ducea într-un loc
nou, în partea cealaltă a globului; gândul acesta era atât de îngrozitor, încât Kit
încercă să şi-l îndepărteze din minte.
Curentul duse repede barja în aval. Ţipetele lui Sue se reduseră. Mulţimea
încetă să mai aplaude.
Barja viră după primul cot al râului şi dispăru din vedere.
PARTEA A III-A
Legea asocierii10
1799

Capitolul 19
Amos Barrowfield se trezi la ora patru. Era singur în casă: mama lui murise cu
doi ani în urmă. Se îmbrăcă în grabă şi ieşi câteva minute mai târziu, ţinând un
felinar în mână. Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară, în ciuda orei matinale,
nu era singurul care se trezise. Luminile se aprinseseră în toate colibele
sărăcăcioase şi sute de lucrători mergeau deja pe străzile întunecate, îndreptându-
se spre ateliere.
Amos observă doi bărbaţi care stăteau de pază în faţa sediului miliţiei şi gândi,
cu amărăciune, că pânza roşie a uniformelor lor fusese ţesută de Hornbeam.
Kingsbridge îşi pierduse aura de prosperitate. Oamenii nu-şi puteau permite să-
şi revopsească uşile din faţă sau să repare panourile de sticlă stricate. Unele
magazine dăduseră faliment şi altele aveau vitrine mohorâte şi stocuri mici de
mărfuri. Proprietarii de magazine cumpărau ceea ce era mai ieftin, nu ceea ce era
mai bun. Pentru hainele de calitate bună, în care se specializase Amos, cererea
era slabă.
Era din cauza războiului. O coaliţie formată din Marea Britanie, Rusia, Imperiul
10
Combination Act – Lege votată de parlamentul britanic în 1799, prin care se interziceau
sindicatele şi orice alt tip de asociere a muncitorilor în scopul negocierii colective a salariilor sau
discutării condiţiilor de muncă (n.tr.)
Otoman şi Regatul Neapolelui ataca imperiul francez în cea mai mare parte a
Europei şi în Orientul Mijlociu, fară a avea prea multe victorii. Francezii
sufereau şi ei câte o înfrângere ocazională, dar îşi reveneau întotdeauna. „De
dragul acestui război inutil, gândi Amos, noi toţi ne chinuim să ne asigurăm cele
necesare supravieţuirii.” Şi lucrătorii doar deveneau mai furioşi.
Lumina lunii strălucea peste unduirile apei. El traversă podul spre Insula
Leproşilor. Observă că la spitalul Caris erau lumini. A doua deschidere a podului
îl duse în suburbia numită Loversfield (Câmpul îndrăgostiţilor). Acolo urmă
drumul spre stânga.
Pe malul râului, Hornbeam construise şiruri lungi de case, una lângă alta şi
spate în spate, cu o pompă de apă şi o toaletă în mijlocul fiecărei străzi. Casele
erau închiriate lucrătorilor care munceau în atelierele clin apropiere.
În ţinutul deluros de la nord şi est de oraş, râul şi afluenţii săi curgeau suficient
de repede ca să acţioneze roţile morilor şi, în acelaşi timp, să furnizeze suficientă
apă pentru piuă şi pentru vopsitorii. Aici nu era în plan nicio stradă: clădirile,
iazurile pentru ateliere şi gaterele erau amplasate oriunde curgea râul.
El porni în amonte, spre atelierul său. Salutându-l din cap pe paznicul adormit,
el descuie uşa şi intră. Aprindea felinarele când sosi Hamish Law, cu cizme de
călărie şi o pelerină lungă, albastră.
Acum Hamish îndeplinea rolul pe care îl avusese şi Amos înainte de moartea
tatălui său: făcea turul satelor şi îi vizita pe lucrătorii din colibe. Hamish era
întotdeauna bine îmbrăcat şi în munca lui se arăta prietenos cu oamenii. Oricum,
deşi avea o fire bună, el era de asemenea suficient de dur ca să facă faţă golanilor
de pe drumuri. Pe scurt, era o versiune mai tânără a lui Amos.
Împreună încărcară caii de povară şi discutară despre locurile pe care trebuia să
le viziteze Hamish astăzi şi despre lucrătorii cu care trebuia să trateze. O bună
parte a procesului de tors avea loc la moară, pe maşini, aşa că erau mai puţini
torcători manuali de vizitat; dar ţesutul încă era o îndeletnicire manuală şi
ţesătorii lucrau fie de acasă, fie în ateliere.
— Ar fi mai bine să-i avertizezi că s-ar putea să nu aibă de lucru săptămâna
viitoare, îi spuse Amos lui Hamish. Nu am comenzi noi şi nu-mi pot permite să
ţin pe stoc pânza.
— Poate că va apărea ceva în următoarele câteva zile, spuse Hamish optimist.
— Putem să sperăm.
Lucrătorii începură să sosească, mâncând pâine şi bând o bere slabă din căni de
lut, pălăvrăgind ca rândunicile dimineaţa. Întotdeauna aveau destule subiecte
despre care să discute. Munceau atât de greu şi de mult timp, încât lui Amos i se
părea un miracol că mai aveau atâta energie să vorbească.
La ora cinci începu lucrul. Ciocanele de la piuă bubuiau, torcătoarele loveau şi
se învârteau şi războaiele de ţesut clănţăneau în timp ce ţesătorii aruncau
suveicile de la stânga spre dreapta şi apoi înapoi. Bubuitul şi clănţănitul erau ca o
melodie pentru Amos. Pânza era confecţionată ca să le ţină oamenilor de cald,
salariile erau obţinute ca să-şi poată hrăni familiile, iar profiturile se acumulau ca
să menţină întreaga afacere în funcţiune. Dar curând, îngrijorările reveniră.
El o căută pe Sal Box, care era reprezentanta neoficială a forţei de muncă. Arăta
bine, în ciuda vremurilor grele prin care trecuse. Căsătoria i se potrivea, deşi
bărbatul ei, Jarge, i se părea un pic cam golan lui Amos.
Maşinile de tors erau acţionate acum de puterea apei, aşa că torcătorii nu mai
trebuiau să învârtă roţile manual. Asta însemna că un torcător experimentat, cum
era Sal, putea să supravegheze trei maşini în acelaşi timp.
Trebuiră să ridice vocile ca să poată acoperi zgomotul.
— Nu am nimic de lucru pentru săptămâna viitoare, spuse el. Doar dacă nu fac
o vânzare în ultima clipă.
— Trebuie să obţii comenzile militare, spuse Sal. Acolo sunt toţi banii. Mulţi
ţesători s-ar simţi jigniţi să primească sfaturi de la lucrătorii lor, dar nu şi Amos.
Lui îi plăcea să ştie ce gândeau ei. Tocmai aflase ceva important: ei îşi
închipuiau că el nu licitase pentru contractele cu miliţia din Shiring. Acum avea
ocazia să îndrepte lucrurile.
— Să nu crezi că n-am încercat, spuse el. Dar Will Riddick îi dă toate
comenzile socrului său.
Faţa ei se întunecă.
— Acel Will Riddick ar trebui spânzurat.
— Este imposibil de pătruns în afacerea aia.
— Nu este corect.
— Crezi că nu ştiu?
— Sunt multe lucruri care nu sunt corecte în ţara asta. Amos spuse grăbit:
— Dar oricine care spune aşa ceva poate să fie acuzat de trădare. Sal îşi strânse
buzele într-o expresie de dezaprobare.
Amos observă că Kit nu era împreună cu Sal.
— Unde este băiatul tău?
— S-a dus să o ajute pe Jenny Jenkins.
Amos privi prin sală. Una dintre maşinile de tors se oprise şi Kit era aplecat
deasupra ei, cu capul său roşcat aproape de maşină. Amos traversă încăperea ca
să afle ce se întâmplă.
Kit avea paisprezece ani, dar părea încă un copil, cu voce subţire şi fară nicio
urmă de barbă.
— Ce faci aici? îl întrebă Amos.
Kit păru emoţionat, temându-se că avea să fie certat.
— Strâng un fus, domnule Barrowfield, cu unghia degetului mare, dar se va
slăbi din nou. Sper că n-am făcut nimic greşit.
— Nu, băiete, nu-ţi face griji. Dar asta nu e chiar treaba ta, nu-i aşa?
— Nu, domnule, dar femeia m-a rugat. Jenny spuse:
 — Este adevărat, domnule Barrowfield. Kit este atât de descurcăreţ cu maşinile,
încât toate ne ducem la el când ceva merge prost şi el, de obicei, rezolvă
problema într-o clipă.
Amos se întoarse spre Kit.
— Cum ai ajuns să fii atât de priceput la asta?
— Am lucrat aici de pe vremea când aveam doar şase ani, aşa că presupun că eu
cunosc maşinile, domnule.
Amos îşi aminti că Kit fusese întotdeauna fascinat de maşinării. Kit adăugă:
— Dar m-aş putea descurca mult mai bine dacă aş avea o şurubelniţă, în loc să-
mi folosesc unghia degetului mare.
— Sunt convins că ai putea, spuse Amos gânditor.
În mod normal, lucrătorii îşi reparau singuri maşinile, ceea ce le lua adesea mult
timp pentru probleme simple. Un specialist care să facă treaba asta ar putea
economisi timp şi ar creşte producţia.
Amos îl studie pe acest mic inginer şi luă în considerare să transforme această
activitate într-o slujbă oficială. Îi plăcea sa recompenseze oamenii care făceau
mai mult decât era strict necesar: îi încuraja pe ceilalţi. Îi va oferi lui Kit un titlu
şi un salariu săptămânal, se hotărî el. Nu prea îşi putea permite să fie generos,
dar câţiva şilingi nu vor conta prea mult.
Mai întâi ar fi fost bine să rezolve treaba cu Sal. Nu credea că avea să obiecteze,
dar cu ea era mai bine să fie sigur. Se întoarse la postul ei de lucru.
— Kit chiar este foarte deştept, spuse el. Sal străluci de mândrie.
— Ca să spun adevărul, domnule Barrowfield, întotdeauna am crezut că este
destinat pentru ceva măreţ.
— Ei bine, asta nu este foarte măreţ, dar mă gândesc să-l fac depanator – un om
de întreţinere cu normă întreagă.
Ea zise cu bucurie în voce:
— Foarte amabil din partea ta, domnule.
— N-ar fi decât o recunoaştere pentru ceva ce se întâmplă deja.
— E adevărat.
— Îl voi plăti cu cinci şilingi pe săptămână. Sal fu uluită.
— Foarte frumos din partea ta, domnule Barrowfield.
— Îmi place să plătesc oamenii după cum merită – atunci când pot. El îi studie
expresia şi observă uşurare pe faţa ei. Câţiva şilingi suplimentari vor conta foarte
mult pentru bugetul ei săptămânal.
El spuse:
— Dacă va trebui să închid moara săptămâna viitoare, el poate veni să-şi arunce
un ochi la toate maşinile, în timp ce sunt oprite. E întotdeauna mai bine să previi
decât să repari. E în regulă?
— Da, domnule. Îi voi spune.
— Bine, spuse Amos. Îi voi cumpăra o şurubelniţă.
 *
Hornbeam îl duse pe fiul său, Howard, să vadă noua sa moară.
Howard făcuse un copil, de când se căsătorise, cu trei ani în urmă. Soţia lui,
Bel, născuse un băiat şi ei îl numiseră Joseph, după bunicul lui, ceea ce-i facu
plăcere lui Hornbeam mai mult decât se aşteptase.
— Atâta vreme cât n-o să-i spui niciodată Joey, zise Hornbeam. Urăsc numele
Joey. Cheamă-l Joe, pe scurt, dacă chiar trebuie. Lui nu-i păsa dacă i se amintea
despre vremurile în care fusese un copil sfrijit, care scormonea prin grămezile de
gunoaie din Londra şi numele lui fusese Joey. Dar nu avea nevoie să-şi explice
sentimentele. Familia lui avea să facă ceea ce spunea el, fară să-l întrebe.
Joe avea acum aproape doi ani şi părea mai mare decât vârsta lui – creştea înalt,
la fel ca Hornbeam însuşi. Şi nu va fi strigat Joey.
Şi marea avere a lui Hornbeam va fi trecută către cea de a treia generaţie. Era
un fel de nemurire.
Deborah şi Will Riddick nu aveau copii, deocamdată, dar era prea devreme ca
să renunţe la speranţa de a avea nepoţi şi de la ei.
Noua moară era în stadiul de finisare, amplasaţă fiind pe locul unde fusese
înainte o cocină de porci. Hornbeam şi Howard străbătură câmpul noroios, plin
de urme adâncite ale roţilor de căruţe. Constructorii aduşi de la Combe ridicaseră
corturi, făcuseră focuri şi săpaseră latrine peste tot. Această moară le va înlocui
pe cele trei existente ale lui Hornbeam.
— Va fi dedicată în întregime producţiei de pânză pentru uniforme, spuse
Hornbeam. Nu doar pentru miliţia din Shiring şi pentru regimentul de infanterie
107 din Kingsbridge, ci şi pentru zeci de alţi clienţi importanţi.
Moara nu se afla lângă râu, ci în apropierea unui pârâu mic, pentru că maşinile
nu aveau să fie acţionate de apă. El ţinuse totul secret, nu spusese nici măcar
familiei sale, dar devenise imposibil să mai ascundă lucrările care se desfăşurau
şi se hotărâse să lase veştile să se răspândească. Howard era informat înaintea
oricui altcuiva.
— Aceasta va fi prima moară cu abur din Kingsbridge, spuse Hornbeam cu
mândrie.
— Abur! spuse Howard.
Aburul era mai stabil decât râul, a cărui forţă varia de la o zi la alta, şi avea o
putere mai mare decât a unui cal sau a unui bou. Şi acum era utilizat în sute de
mori de bumbac, în special în nordul Angliei. Kingsbridge se adaptase mai încet
schimbărilor, dar acum se modernizase cu noile tehnologii.
Cei doi intrară în interior. Era grozavă: singura clădire din oraş mai mare decât
asta era catedrala.
Lucrătorii văruiau în alb pereţii şi curăţau ferestrele ca să strălucească – în
ateliere era nevoie de multă lumină. Se purtau discuţii aprinse, peste spaţii vaste,
iar unii cântau în timp ce munceau. Bărbaţii de la Combe nu ştiau cine era
Hornbeam. Dacă ar fi ştiut, ar fi rămas tăcuţi în timp ce trecea pe lângă ei. De
data asta nu-l deranjă această lipsă de respect. Era prea încântat de clădirea lui.
Îi arătă lui Howard cuptorul pentru ars cărbune, care avea dimensiunile unei
colibe mici. Sub el se afla un boiler construit la aceeaşi scară. Lângă ele se înălţa
un cilindru, la fel de înalt ca însuşi Hornbeam, care acţiona o roată care, la rândul
ei, era conectată la manivelă.
— Manivela transmite forţa în orice parte a morii, spuse Hornbeam. Acum
urmează-mă la etaj!
El îl conduse sus.
— Asta este camera de ţesut.
Aceasta conţinea zeci de războaie de ţesut, aşezate în patru şiruri paralele.
— Vezi arborii care trec pe toată lungimea tavanului? Aceştia sunt conectaţi la
războaiele de ţesut prin curele de transmisie. Când arborele se învârte, cureaua
acţionează războiul de ţesut ca să realizeze cele trei activităţi ale ţesutului: unu,
ridică fiecare al doilea fir din urzeală ca să deschidă „şopronul” ca pe gura unui
crocodil; doi, trece suveica prin „şopron”, de parcă ar trece printre dinţii
crocodilului; şi trei, presează firele puternic în gâtul „şopronului”, mişcare care
se numeşte bătaie. Apoi repetă procesul în sens invers, completând ţesătura.
— Este fantastic, spuse Howard.
— Dar asta nu se poate face cu forţa apei. Un război de ţesut mecanic necesită o
forţă precisă şi constantă, o sută două zeci de rotaţii pe minut, plus sau minus
cinci. Altfel suveica se poate mişca prea repede sau deloc. Râul nu poate furniza
o forţă atât de precisă şi constantă, dar aburul poate.
— Vom mai avea nevoie de vreun lucrător?
— Da. Dar unul singur se poate descurca bine cu trei sau patru războaie
mecanice în acelaşi timp, aşa mi s-a spus – uneori mai multe, în funcţie de
persoană. Nu vom avea nevoie de mai mult de un sfert din actuala noastră forţă
de muncă.
— Îmi pot imagina asta, spuse Howard. Toate aceste războaie lucrând singure,
făcând bani toată ziua, cu doar o mână de oameni care să le supravegheze.
Hornbeam era încântat, dar şi îngrijorat. Când va fi terminată, moara va fi
utilizat toţi banii pe care-i economisise în ultimii douăzeci de ani, plus un
împrumut substanţial de la banca Thomson’s Kingsbridge. Era încrezător că va
face profituri: judecata lui în afaceri se dovedise corectă de multe ori. Şi avea
semnate contractele militare pentru pânză. Chiar şi aşa, nu exista afacere fără
riscuri.
Howard gândea cam în aceiaşi termeni.
— Ce se întâmplă dacă se face pace? spuse el.
— Nu e probabil, spuse Hornbeam. Războiul ăsta ţine de şase ani şi nu există
niciun semn că se apropie de sfârşit.
Pe drumul de întoarcere trecură prin cartierul de case pe care îl construiseră
pentru lucrători. Pe străzile ocupate se înălţau grămezi mari de gunoaie şi
mizerii. Hornbeam spuse:
— Oamenii ăştia sunt mizerabili. Howard spuse:
— Este vina noastră, cu adevărat. Hornbeam spuse indignat:
— Cum poate să fie vina noastră că oamenii trăiesc în mizerie? Howard
tremură, dar, de data asta, îşi susţinu cauza.
— Astea sunt case lipite unele de altele. Nu au curţi.
— A, da, uitasem detaliul ăsta. Ne economiseşte o mulţime de bani.
— Dar nu există niciun loc în care oamenii să pună resturile, decât în stradă.
— Hm…
Constructorii terminau o stradă nouă. Howard spuse:
— Am fost abordat de trei persoane care vor să deschidă magazine aici.
— Dar avem propriile noastre magazine şi acestea fac profituri bune.
— Lucrătorii spun că magazinele noastre cer preţuri mai mari. Unii dintre ei
preferă să meargă în centrul oraşului, mai degrabă decât să plătească mai mult.
— De ce am invita competiţia şi să ne reducem profiturile? Howard ridica din
umeri.
— Fără niciun motiv, cu adevărat.
— Nu, spuse Hornbeam. Lasă-i să plătească sau să meargă pe jos.
*
Târgul de mai se ţinea pe o păşune, din apropierea unei păduri de la marginea
oraşului. Amos privea dansul pe sfoară, un spectacol în care o femeie tânără, în
haine strâmte, îşi arata priceperea pe o funie aflată Ia trei metri deasupra solului,
când Jane, acum vicontesâ de Northwood, îi distrase atenţia. Ea avea o siluetă
mai frumoasă decât a dansatoarei de pe funie. Purta o pălărie de paie, împodobită
cu panglici şi flori şi ducea o mică umbrelă – care era ultimul moft. Arăta
extraordinar de drăguţă.
Amos se întrebă dacă nu cumva era ceva în neregulă cu el. Era destul de sigur
că nu era normal ca un bărbat tânăr să fie obsedat timp de şapte ani de o singură
femeie care, evident, nu-i răspundea la dragoste.
Jane îl luă de braţ şi se plimbară în jur împreună, bucurându-se de soarele de
primăvară, privind la standurile cu mâncare şi la barurile cu bere, prefacându-se
că nu văd prostituatele.
Se opriră sa privească o trupă de acrobaţi şi el o întrebă cum o mai ducea,
întrebarea convenţională provocă un răspuns neaşteptat de nevinovat
— Abia dacă îl mai văd pe Henry! spuse ea. Îşi petrece tot timpul cu miliţia,
antrenându-i şi punându-i să exerseze şi mai ştiu eu ce. Ei, de fapt, nu luptă
niciodată. Nu înţeleg rostul.
— Ei trebuie să-şi apere ţara natala şi, prin urmare, să permită mobilizarea
armatei regulate ca să poată lupta în străinătate.
 Ea nu-şi dorea explicaţiile lui.
— El insistă ca eu să locuiesc la Earlscastle, unde nu se întâmplă niciodată
riimic. Îl văd mai des pe tatăl lui decât pe el! I-ar prinde foarte bine dacă aş avea
o aventură.
Amos arunca o privire în jur, de teamă ca cineva ar fi putut să audă acest
comentariu foarte nedemn de o doamnă, dar, din fericire, nu se afla nimeni prin
preajmă.
Se deplasară la ringul de box, unde un boxer numit Pegleg Punch oferea o liră
oricui putea să-l doboare la pământ. În ciuda dizabilităţii sale – avea un picior de
lemn – bărbatul arăta înfricoşător, cu umeri uriaşi şi cu nasul spart şi cu cicatrice
pe braţe.
— Nu m-aş lua de el nici pentru cincizeci de lire, spuse Amos.
— Mă bucur să aud asta, spuse Jane.
Mungo Landsman, unul dintre durii care îşi pierdeau vremea pe la
Slaughterhouse, plăti un şiling. El era un tip masiv, cu aspect rău şi sări în ring,
dornic de luptă. Înainte ca el să-şi poată ridica pumnii, Pegleg se apro pie de el şi
îl lovi peste cap şi corp atât de rapid încât era greu să urmăreşti loviturile. Când
flăcăul căzu pe jos, Pegleg îl lovi cu piciorul său de lemn şi mulţimea aclamă.
Pegleg rânji, arătând că-şi pierduse majoritatea dinţilor.
Amos şi Jane se îndepărtară. Amos se întrebă ce ar fi trebuit să facă o femeie
precum Jane cu timpul ei, după ce se mărita cu un bărbat bogat şi ocupat.
— Mă gândesc că ţi-ai dori să ai copii, spuse el.
— Este datoria mea să aduc pe lume un moştenitor, spuse ea. Oricum, problema
este academică. Nu prea sunt şanse la un copil, având în vedere cât de puţin timp
petrecem împreună, eu şi Henry.
Amos se gândi o clipă. Jane obţinuse ceea ce-şi dorise, căsătoria cu Henry.
Oamenii spuseseră că el nu se va însura niciodată cu cineva aflat mult sub
nivelul lui pe scara socială. Pentru el fusese aranjată o căsătorie mult mai
potrivită şi trebuie să fi existat o opoziţie serioasă din partea tatălui său, atunci
când se hotărâse să respingă acel plan. Ea depăşise toate obstacolele. Dar asta nu
o făcuse să fie fericită.
Ajunseră la o tarabă la care Sport Culliver, care purta o pălărie înaltă, roşie,
vindea vin de Madeira la pahar. Treceau pe alături, când el o strigă pe Jane.
— Doamna mea vicontesă, nu beţi vin de Madeira obişnuit, acesta este pentru
oamenii de rând. Am o marcă specială pentru tine.
El se aplecă şi scoase o sticlă de sub masă.
— Acesta este cel mai bun vin de Madeira care s-a făcut vreodată. Jane îi spuse
lui Amos:
— Cred că mi-ar plăcea un pahar. Amos îi spuse lui Culliver:
— Două, te rog, Sport.
Culliver turnă două pahare mari şi le dădu. Când Jane sorbi din al ei, el spuse:
 — Doi şilingi, atunci, te rog, domnule Barrowfield.
Amos spuse:
— Ce-ai pus în el, praf de aur?
— Ţi-am spus că este cel mai bun.
Amos plăti, apoi gustă. Vinul era în regulă, dar nu era cel mai bun. El rânji spre
Sport.
— Dacă vei dori vreodată o slujbă de vânzător de pânză, vino la mine, spuse el.
— Foarte amabil din partea ta, domnule Barrowfield, dar voi rămâne la ceea ce
mă pricep.
Amos aprobă din cap. Comerţul cu pânză nu era pentru Culliver. Se câştigau
mult mai mulţi bani din băutură, jocuri de noroc şi prostituţie.
Îşi terminară paharele şi se îndepărtară de tarabă, urmând o cărare spre pădure.
Jane se întoarse şi îi vorbi unei femei tinere din spatele lor. Amos înţelese că fota
îi urmase, fără îndoială, în calitate de însoţitoare.
Jane spuse:
— Sukey, mi-e puţin frig, vrei să-mi aduci ceva de învelit de la trăsură?
— Da, doamna mea, spuse Sukey.
Jane şi Amos se plimbară fară asistenţă.
— Ei bine, cel puţin acum poţi să cumperi toate hainele pe care ţi le doreşti.
Arăţi minunat astăzi, spuse Amos.
— Am camere pline da haine, dar unde aş putea să le port? Evenimentul ăsta
plicticos – târgul de mai din Kingsbridge – este cel mai captivant eveniment
social la care am participat de luni de zile. Mă aşteptam ca Henry să mă ducă la
petreceri la Londra. Ha! N-am făcut niciodată măcar o excursie la Londra. El
este prea ocupat… cu miliţia, desigur.
Northwood considera probabil că Jane avea origini prea modeste pentru a se
întâlni cu prietenii săi aristocraţi, gândi Amos, dar nu spuse asta.
— Tu şi cu el trebuie să aveţi totuşi o viaţă socială!
— Petreceri cu ofiţeri – şi neveste de ofiţeri, spuse ea, dispreţuitoare. Nu m-a
prezentat niciodată cuiva măcar pe departe înrudit cu familia regală.
Asta tindea să-i confirme suspiciunea.
Jane nu fusese crescută să preţuiască înaintarea pe scara socială. Tatăl ei
renunţase la un post clerical, în favoarea unuia de pastor metodist. Ea
abandonase valorile pe care le învăţase de la Charles Midwinter.
— Tânjeşti numai după lucruri greşite, spuse Amos.
Jane nu îşi însuşi critica.
— Şi tu? spuse ea cu vioiciune. Tu ce faci cu viaţa ta? Te devotezi afacerii tale.
Trăieşti singur. Faci bani, dar nu prea mulţi. Care este scopul?
Amos se gândi la asta şi îi dădu dreptate. La început, el îşi dorise să preia
afacerea tatălui său, apoi fusese disperat să-i plătească datoria, dar acum, după ce
atinsese ambele obiective, încă lucra tot timpul. Totuşi, afacerea nu-l copleşea,
de fapt îi oferea satisfacţie.
— Nu ştiu, pare lucrul cel mai firesc pe care să-l fac, spuse el.
— Ţi s-a tot spus că un bărbat trebuie să muncească din greu. Dar asta nu
înseamnă că este şi adevărat.
— Este ceva mult mai profund de atât.
Acesta era un lucru pe care el nu-l cântărise prea mult, dar acum, că ea îi pusese
întrebarea, începuse să întrevadă răspunsul.
— Vreau să dovedesc că putem avea industrie fară exploatare, spuse el. Şi
afaceri fară corupţie.
— Deci, totul are de-a face cu metodismul.
— Chiar aşa? Nu sunt convins că metodiştii deţin monopolul bunătăţii şi
onestităţii.
— Tu crezi că eu sunt nefericită pentru că m-am căsătorit cu bărbatul nepotrivit.
Asta era o schimbare.
— Nu vreau să te critic…
— Dar am dreptate, nu-i aşa?
Amos spuse cu grijă:
— Cu siguranţă eu cred că ai fi mai fericită dacă te-ai fi măritat din dragoste.
— Aş fi mai fericită dacă m-aş fi măritat cu tine.
Ea avea talentul de a-l ului cu declaraţii neaşteptate.
— Nu asta am vrut să spun, zise el, defensiv.
— Este adevărat, totuşi. L-am vrăjit pe Henry, dar vraja s-a uzat. Tu m-ai iubit
cu adevărat. Probabil că încă mă iubeşti.
El privi în jur, cu speranţa că nu se afla nimeni la distanţă de la care să-i poată
auzi. El realiză că intraseră în pădure şi erau singuri. Ea luă tăcerea lui drept
afirmaţie.
— Aşa mă gândeam, spuse ea. Ea se ridică pe vârfurile picioarelor şi îl sărută
pe buze.
El fu prea surprins ca să facă orice gest. Rămase nemişcat, îngheţat, privind-o
descumpănit.
Ea îl luă în braţe şi îşi presă trupul de al lui. El îi putea simţi respiraţia, coapsele
şi burta.
— Suntem singuri, spuse Jane. Sărută-mă cum trebuie, Amos.
El visase cu ochii deschişi la acest moment, de mai multe ori decât putea
număra.
Dar se auzi pe sine spunând:
— Nu e corect.
— E la fel de corect ca orice altceva pe lumea asta. Dragă Amos, ştiu că mă
iubeşti. Un singur sărut, asta e tot.
Încăpăţânat, el spuse:
— Dar eşti măritată cu Henry.
 — La dracu cu Henry.
El îi prinse încheieturile şi îi îndepărtă mâinile de pe talia lui.
— M-aş simţi îngrozitor de ruşinat, spuse el.
— O, deci acum eu sunt ceva de care să-ţi fie ruşine.
— Doar atunci când îţi trădezi soţul în felul acesta.
Ea se dezlipi de el, se întoarse cu spatele şi se îndepărtă.
Chiar şi acum, când se grăbea furioasă, arăta irezistibil de frumoasă.
El o privi cum pleacă şi îşi spuse: „Ce prost blestemat sunt”.
*
Într-o seară, la ora opt, când Sal şi Jarge se pregăteau de culcare, Jarge spuse:
— Umblă un zvon că noua moară a lui Hornbeam va avea o maşină cu abur
uriaşă, care va acţiona zeci de războaie de ţesut şi că nu va mai avea nevoie de
cei mai mulţi dintre noi, ţesătorii, pentru că la noua moară un singur om poate
supraveghea patru războaie de ţesut.
Sal spuse:
— Este posibil aşa ceva? Poate un motor cu abur să lucreze ca un om?
— Nu prea văd cum.
Ea se încruntă.
— Auzisem că războaiele de ţesut cu abur sunt folosite în morile de bumbac,
sus, în nord.
— Mi se pare greu de crezut, spuse Jarge.
Sal spuse:
— Hai să zicem că ar putea să fie adevărat. Care sunt consecinţele?
— Trei din patru dintre ţesătorii lui Hornbeam îşi vor căuta de lucru. Şi dacă
lucrurile sunt aşa cum sunt, s-ar putea să nu găsim de lucru. Dar ce putem face în
legătură cu asta?
Sal nu era sigură că avea vreun răspuns. Părea că ea devenise un fel de
conducător al lucrătorilor din Kingsbridge, dar ea nu ştia cum se întâmplase asta
şi nu se simţea calificată să îndeplinească acest rol.
jarge spuse războinic:
— În trecut, muncitorii se răzvrăteau împotriva noilor maşini.
— Şi au fost pedepsiţi pentru asta, spuse Sal.
— Asta nu înseamnă că ar trebui să le permitem stăpânilor să ne facă orice
doresc.
— Haide să nu ne lăsăm luaţi de val, spuse Sal, împăciuitoare. Înainte să facem
ceva, trebuie să aflăm dacă zvonul este adevărat.
— Cum putem face asta? spuse Jarge.
— Putem merge să aruncăm o privire. Constructorii sunt campaţi la locul
construcţiei, dar lor nu le pasă cine se perindă pe acolo, atâta timp cât nu
producem nicio pagubă.
 — În regulă, spuse Jarge. Sal spuse:
— Vom merge sâmbătă după-amiază.
*
Kit nu văzuse niciodată o maşină cu abur, dar auzise despre ele şi era fascinat.
Cum putea aburul să acţioneze o maşină? El înţelegea cum apa curgătoare putea
să mişte roata unei mori, dar aburul era doar aer, nu-i aşa?
După masa de duminică, când el şi Sue se pregăteau să meargă la şcoala de
duminică a lui Elsie Mackintosh, mama lui Kit şi Jarge se pregătiră să iasă în
oraş.
— Unde vă duceţi voi doi? o întrebă Kit pe Sal.
— Mergem să aruncăm o privire la noua moară a lui Hornbeam.
— Vin şi eu cu voi.
— Nu, nu vii.
— Vreau să văd maşina cu abur.
— Nu poţi să vezi tot ce e acolo. Locul este încuiat.
— Atunci, de ce vă duceţi?
Sal oftă, aşa cum făcea întotdeauna când el avea dreptate şi ea se înşela.
— Fă cum ţi se spune şi du-te la şcoala de duminică.
El şi Sue plecară, dar, imediat ce ieşiră din raza vizuală a casei, Kit spuse:
— Haide să-i urmărim!
Sue nu era aşa de îndrăzneaţă precum Kit.
— Vom da de necaz.
— Nu-mi pasă.
— Ei bine, eu mă duc la şcoala de duminică.
— La revedere, atunci.
El privi casa de la colţul străzii, se ascunse când ieşiră adulţii şi apoi porni la
mare distanţă în urma lor, ştiind, aproximativ, încotro se îndreptau. Multe familii
se plimbau în zona rurală, în căutare de aer proaspăt, duminica după-amiază, aşa
că ei nu băteau la ochi. Vremea era rece, dar soarele străpungea vesel printre
nori, din când în când – un avertisment că vara se apropia.
Morile erau tăcute şi, în liniştea duminicii, Kit putea să audă cântecul păsărilor,
vântul prin copaci şi chiar curgerea râului.
Pe locul fostei cocine de porci, câţiva constructori jucau un meci de fotbal, cu
porţi improvizate, în timp ce alţii priveau. Kit o văzu pe Sal vorbind cu unul
dintre ei, care avea o faţă prietenoasă. El presupuse că ea îi spunea că vrea doar
să arunce o privire. Bărbatul ridică din umeri, ca şi cum n-ar fi avut importanţă.
Moara cea nouă era lungă şi îngustă şi era construită din acelaşi tip de piatră ca
şi catedrala. Kit privi de la distanţă, în timp ce adulţii porniră să ocolească
clădirea, privind prin ferestre.
Kit presupuse că ei doreau să intre în interior. La fel şi el. Dar părea că uşile
sunt încuiate şi ferestrele de la parter erau închise. Toţi priviră în sus: acolo
existau ferestre deschise la etaj. Kit îl auzi pe Jarge spunând:
— Cred că am văzut o scară în spate.
Ei ocoliră clădirea prin partea cea mai îndepărtată de terenul de fotbal. Pe
pământ era aşezată o scară, cu treptele pătate cu var. Jarge o ridică şi o sprijini de
perete. Ajungea până la ferestrele de la etaj. El se căţără şi Sal se aşeză pe treapta
de jos, ca să stabilizeze scara.
Jarge aruncă o privire prin fereastră, pentru un moment, apoi spuse:
— Ei bine, să fiu al naibii. Sal spuse nerăbdătoare:
— Ce poţi să vezi?
— Războaie de ţesut. Atât de multe încât nu le pot număra.
— Poţi să ajungi înăuntru?
— Deschiderea ferestrei e prea mică; nu încap pe acolo. Kit apăru din spatele
unei stive de cherestea.
— Eu m-aş putea strecura pe acolo, spuse el. Sal spuse:
— Băiat neascultător! Ar fi trebuit să fii la şcoala de duminică!
Jarge spuse:
— El ar putea să încapă, totuşi. Apoi ar putea să ne deschidă o uşă.
— Ar trebui să-l bat la fund, spuse ea.
Jarge coborî.
— Du-te, atunci, Kit, spuse el. O să ţin eu scara.
Kit urcă şi se căţără prin fereastră. Înăuntru, el se ridică în picioare şi privi în
jur, uluit. Nu mai văzuse niciodată atâtea războaie de ţesut într-un singur loc. El
dori să-şi dea seama cum funcţionau, dar ştia că, mai întâi, trebuia sâ le dea
drumul înăuntru adulţilor. Alergă în jos pe scări şi găsi o uşă care era zăvorâtă pe
interior, dar nu era încuiată cu cheia. O deschise, se dădu deoparte ca să poată
intra Jarge şi Sal, apoi închise repede uşa imediat ce intrară ei. Maşina cu abur se
afla aici, la parter.
Kit o studie, uluit de mărimea şi de puterea ei evidentă. El identifică enor mul
cuptor şi boilerul de deasupra, unde apa se transforma în abur. O conductă ducea
aburul fierbinte într-un cilindru. Era evident că ceva în interiorul cilindrului se
mişca în sus şi în jos, pentru că partea de sus a cilindrului era conectată la unul
dintre capetele unei grinzi, care arăta ca o balanţă gigantică, pentru cântărirea
lucrurilor. Dacă la capătul acesta grinda se ridica şi cobora, la celălalt capăt
cobora şi se ridica şi, făcând asta, învârtea roata gigantică.
De aici mai departe, aceasta funcţiona ca o roată de moară, presupuse el.
Partea uimitoare era faptul că aburul era suficient de puternic să mişte
mecanismul greu, construit din lemn şi metal.
Sal şi Jarge urcară scările şi Kit îi urmă. La etaj se aflau patru şiruri de războaie
de ţesut, toate strălucind de noi, încă neîncărcate cu fir. Maşina cu aburi trebuia
să învârtă arborele uriaş care mergea de-a lungul tavanului, îşi dădu seama Kit; şi
arborele era conectat la fiecare război prin curele de transmisie.
Jarge era nedumerit.
— Pur şi simplu nu înţeleg, spuse el, scărpinându-se în cap prin pălărie. Kit
spuse:
— Trage de cureaua aia şi vezi ce se întâmplă. Jarge păru să se îndoiască, dar
spuse:
— În regulă.
La început nu se întâmplă nimic.
Apoi se auzi un clinchet puternic dinspre războiul de ţesut şi unul dintre
piepteni se ridică. Dacă firul ar fi fost desfăşurat la locul lui, pieptenul ar fi
ridicat fiecare al doilea fir, formând un spaţiu sau „şopron”.
Apoi se auzi un bang, când suveica zburătoare sări dintr-o parte a războiului în
cealaltă.
Kit putu să vadă mecanismul din spate, un sistem de roţi dinţate şi axuri care
dirijau mişcarea spre următoarea sarcină.
Jarge fu uluit.
— Torul se întâmplă, dar fară niciun ţesător!
Încă un bang şi bătătorul apăsă şopronul într-o mişcare care împingea firul,
adânc, într-un spaţiu în formă de V.
Cu încă un trosnet puternic, un pieptăn coborî şi celălalt se înălţă, pentru a
ridica celelalte fire. Suveica zbură înapoi în poziţia iniţială şi bătătorul lovi din
nou.
Procesul începu din nou.
Jarge spuse:
— Ei bine, de unde ştie ce să facă mai departe? În tonul său se simţi o notă de
teamă superstiţioasă când adăugă: Trebuie să fie un drăcuşor care lucrează în
maşină.
— Este un mecanism, spuse Kit. Asemănător cu cel de la ceas.
— Ca la ceas, murmură Jarge. N-am înţeles niciodată, cu adevărat, ceasurile.
Kit era uluit pentru alt motiv.
— Toate aceste războaie de ţesut vor lucra împreună – acţionate de maşina cu
abur!
— Aici este ceva mai mult decât abur, spuse Jarge şi păru temător. Sal spuse:
— Aş paria că nu pot să facă o pânză bună, netedă.
Kit observase că lucrătorii spuneau întotdeauna că Satan se afla în maşinării şi
nu va face niciodată o treabă la fel de bună ca un meseriaş. El credea că ei se
înşală.
Sal spuse gânditoare:
— Hornbeam poate că este un diavol rău, dar el nu-şi risipeşte niciodată banii.
Dacă maşinile astea funcţionează…
— Dacă maşinile astea funcţionează, spuse Jarge, ce rost va mai avea să fii
ţesător?
— Aşa ceva nu poate fi permis, spuse Sal, murmurând aproape pentru sine. Dar
ce putem face?
Jarge spuse:
— Zdrobim maşinile. Sunt destui ţesători, aproape o sută, care lucrează pentru
Hornbeam. Dacă toţi vin aici cu ciocane, cine o să-i poată opri?
„Atunci toţi vor fi deportaţi în Australia, la fel ca Joanie”, gândi Kit.
— Ştii ce? spuse Sal. Aş vrea să-i spun lui Spade despre asta şi să vedem ce are
el de spus.
Kit gândi: „Şi Spade va avea o idee mai bună decât să zdrobim totul”.
*
Sal îl trimise pe Kit la şcoala de duminică.
— Vei ajunge la timp pentru supă, spuse ea.
Discuţia cu Spade va fi despre cum să acţioneze împotriva stăpânilor şi ea nu-şi
dorea ca un copil să asiste la asta. Kit era un flăcău isteţ, dar era prea tânăr ca să i
se încredinţeze secrete.
Spade tocmai termina de mâncat şi pe masă se aflau pâine şi brânză. El le spuse
vizitatorilor săi să se servească şi Jarge se înfipse în mâncare. Sal rezumă ceea ce
tocmai văzuseră la moară,
— Auzisem zvonuri, spuse Spade, după ce ea terminase. Acum ştiu că sunt
adevărate.
— Întrebarea este ce ar trebui să facem în legătură cu asta? spuse Sal. Vorbind
cu gura plină de pâine şi brânză, Jarge spuse din nou:
— Zdrobim maşinile. Spade aprobă din cap.
— Asta este măsura de ultimă instanţă.
— Ei bine, atunci ce?
— Aţi putea înfiinţa un sindicat – o „asociere” a muncitorilor.
Sal aprobă din cap. Se gândise şi ea în această direcţie, dar foarte vag, pentru că
nu era prea sigură ce anume era sau ce făcea un sindicat. Jarge puse întrebarea:
— Cum ar putea să ajute asta?
— În primul rând, înseamnă că toţi lucrătorii acţionează împreună, ceea ce-i
face mai puternici decât ar fi ca indivizi.
Sal nu se mai gândise la asta până atunci, dar părea evidentă, de îndată ce fusese
rostită.
— Şi apoi?
— Vom vedea dacă stăpânul va discuta cu voi. Să înţelegeţi cât este de hotărât.
— Şi dacă insistă cu planul lui?
— Ce va face Hornbeam dacă, într-o zi, niciunul dintre lucrătorii săi nu va
apărea la lucru?
Jarge spuse:
 — O grevă! Îmi place ideea.
Spade spuse:
— Se întâmplă adesea, în alte părţi ale ţării. Sal aprobă încet.
— Cum supravieţuiesc greviştii fară salarii?
— Va trebui să adunaţi bani de la alţi lucrători ca să-i ajutaţi. Adunaţi jumătăţi
de penny şi parale în piaţă. Dar nu este uşor. Ţesătorii vor trebui să-şi strângă
curelele.
— Şi Hornbeam nu va mai face profituri.
— Va pierde bani în fiecare zi. Am auzit că a luat un împrumut mare de la
banca Thomson pentru noua lui moară – amintiţi-vă că el plăteşte dobândă
pentru asta.
— Chiar şi aşa, spuse Sal, ţesătorii vor face foamea înaintea lui Hornbeam.
Jarge spuse:
— Atunci zdrobim maşinile.
— E ca la război, spuse Spade. La început, ambele părţi se aşteaptă să câştige.
Una dintre ele se înşală.
Sal spuse:
— Dacă ar fi să facem asta, care ar fi primul pas?
— Vorbiţi cu ceilalţi ţesători, spuse Spade. Aflaţi dacă au destulă vână pentru o
luptă. Dacă voi credeţi că aveţi suficient sprijin, rezervaţi o sală şi convocaţi o
întrunire. Tu ştii cum să organizezi aşa ceva, Sal.
„Presupun că ştiu, gândi Sal. Nu că aş avea prea mult timp liber, după ce lucrez
paisprezece ore pe zi, am grijă de doi copii.” Dar ştia că nu putea să refuze
această provocare. Timp de prea multă vreme ea fusese revoltată pentru felul în
care ea şi oamenii asemenea ei erau trataţi în această ţară. Acum avea o şansă sa
facă ceva în legătură cu asta. Nu putea să refuze.
Oamenii care doar vorbesc nu vor schimba niciodată lumea. Anglia se
schimbase în trecut, îşi aminti ea că-i spusese tatăl ei – de la catolici la
protestanţi, de la monarhie absolută la domnia parlamentului – şi se va schimba
din nou dacă oamenii ca ea vor insista pentru asta.
— Da, spuse ea. Ştiu cum să organizez aşa ceva.
*
Spade o îndrăgea pe sora lui, Kate, dar nu într-atât încât să locuiască împreună
cu ea. Ea împărţea casa cu Becca, iar Spade avea camera lui în atelier. Ei trăiau
vieţi separate, dar, chiar şi aşa, relaţia lor era intimă. Îşi cunoşteau unul altuia
secretele.
Marţi dimineaţă, la ora unsprezece, el intră în casă prin intrarea din spate.
Rămase în picioare, pentru un moment, în uşa magazinului, ascultând. Putea să
audă voci. Kate şi Becca se certau adesea, dar, chiar acum, discuţia lor părea
calmă. Nu reuşi să audă o a treia voce, semn că nu aveau niciun client. El bătu la
uşă şi privi înăuntru.
— E liber? spuse el.
— E liber, îi răspunse Kate, cu un zâmbet.
El închise uşa şi urcă scările. Ajuns sus, se întoarse şi intră într-una dintre
camerele de probă.
Arabella era întinsă pe pat. Era dezbrăcată.
„Cât sunt de norocos” gândi el.
El închise uşa şi o încuie, apoi se întoarse şi îi zâmbi.
— Mi-aş dori să am o pictură cu tine astfel, spuse el.
— Cerule, nu!
Se aşeză pe un scaun şi îşi scoase cizmele.
— Aş putea să o pictez chiar eu. Obişnuiam să desenez când eram copil.
— Şi ce se întâmplă dacă vede cineva pictura? Vestea s-ar răspândi prin oraş ca
fulgerul.
— Aş ascunde-o într-un loc secret, aş scoate-o noaptea şi aş privi-o la lumina
lumânărilor.
Spade îşi scoase haina, vesta şi pantalonii.
— Ţie nu ţi-ar plăcea o pictură cu mine?
— Nu, mulţumesc. Eu vreau realitatea.
— N-am fost niciodată un băiat drăguţ.
— Ceea ce simt îmi place la tine.
— Deci vrei o sculptură?
— O statuie în mărime naturală, completă, cu toate detaliile.
— Ca statuia aceea faimoasă italiană?
— Te referi la David, al lui Michelangelo?
— Dacă spui tu…
— Absolut, nu. Are o puţulică micuţă, toată zbârcită.
— Poate că modelului îi era frig.
— Statuia mea ar trebui să aibă o mătărângă mare şi groasă.
— Şi unde ai vrea să ascunzi această operă de artă?
— Sub patul meu, desigur. Apoi aş scoate-o, cum vrei tu cu pictura.
— Şi ce ai face în timp ce te-ai uita la ea?
Ea îşi puse palma între picioare şi se mângâie, cu părul ei roşcat ivin-du-se
printre degete.
— Asta.
El se întinse lângă ea.
— Din fericire, în dimineaţa asta avem realitatea.
— O, da, spuse ea şi se rostogoli deasupra lui.
Deveniseră amanţi încă din noaptea balului curţii juraţilor, din urmă cu trei ani.
Atelierul lui Kate era locul lor obişnuit de întâlnire. Erau îndrăgostiţi, dar nu se
puteau căsători, aşa că se bucurau de orice clipă de fericire puteau avea. Spade
simţea un fel de vinovăţie. El nu putea crede că Dumnezeu le dăruise copiilor săi
dorinţe sexuale copleşitoare, ca apoi să îi tortureze cu frustrare. Cât despre
Arabella, ea părea să nu se gândească la păcat.
Se purtau discret. Rămăseseră nedescoperiţi atâta timp şi Spade gândea că
probabil ar putea să continue cu infidelitatea.
După aceea, în timp ce stăteau întinşi pe spate, unul lângă altul, gâfâind, ea îi
spuse:
— Ştii, n-am fost niciodată în felul acesta. Felul în care vorbesc cu tine…
lucrurile pe care le fac.
— Te-ai surprins pe tine însăţi. Dar şi ea îl surprinsese pe el. El era mai tânăr şi
dintr-o clasă inferioară, iar ea era măritată.
El întrebă:
— De unde ai învăţat cuvintele astea?
— De la alte fete, când eram tinere. Dar nu le-am spus niciodată unui bărbat,
până la tine. Mă simt de parcă mi-aş fi petrecut viaţa în închisoare, apoi tu m-ai
eliberat.
— Mă bucur că am făcut-o. Ea deveni mai serioasă.
— Am ceva să-ţi spun.
— Veşti bune sau rele?
— Rele, presupun, deşi nu mă pot convinge să-mi pară rău pentru asta.
— Interesant!
— Sunt însărcinată.
— Dumnezeule!
— Mă gândisem că sunt prea bătrână. E în regulă, poţi să o spui. M-am gândit
şi eu. Am patruzeci şi cinci de ani.
Ea avea dreptate – el îşi imaginase că ea depăşise faza în care putea concepe;
dar femeile nu sunt toate la fel.
Arabella spuse:
— Eşti furios?
— Sigur că nu.
— Atunci ce e?
— Să nu te simţi jignită.
— Voi încerca.
— Sunt fericit… mai fericit decât pot să exprim. Sunt copleşit de bucurie. Ea fu
surprinsă.
— Serios? De ce?
— Timp de şaisprezece ani am trăit cu tristeţea că singurul meu copil a murit
chiar înainte să se nască. Acum, Dumnezeu îmi dă încă o şansă să fiu tată. Sunt
emoţionat.
Ea îşi puse braţele în jurul lui şi îl îmbrăţişă.
— Sunt atât de bucuroasă.
 Spade se bucură de starea de fericire cât putu de mult, dar ei trebuiau să înfrunte
dificultăţile care se întrevedeau.
— Nu vreau ca tu să dai de necaz, spuse el.
— Nu cred că se va întâmpla aşa ceva. Oamenii vor fi prea ocupaţi ca să
vorbească despre vârsta mea, ca să se mai întrebe cine este tatăl. Expresia ei arăta
că era mai îngrijorată decât dorea să arate.
— Ce îi vei spune episcopului? întrebă el. Tu şi cu el nu…
— Nu, de cel puţin zece ani.
— Presupun că ai putea face să se întâmple… Ea păru dezgustată.
— Nu sunt nici măcar convinsă că el mai este în stare să o facă, după atâta timp.
— Atunci…
— Nu ştiu. El observă că ea se temea.
— Va trebui să-i spui ceva.
— Da, spuse ea, întunecată. Presupun că va trebui.
*
O săptămână mai târziu, la Bell, Sal şi Jarge se aşezară alături de Spade. Spade
spuse:
— Hornbeam vrea să vă vadă – pe amândoi.
— De ce pe mine? întrebă Sal. Eu nu ameninţ cu greva.
— Hornbeam are întotdeauna spioni, aşa că el ştie că-l ajuţi pe Jarge. Şi
ginerele lui Hornbeam, Will Riddick, l-a convins că tu eşti diavolul sub formă de
femeie.
— Sunt surprinsă că se coboară într-atât cât să stea de vorbă cu mine.
— Ar prefera să nu o facă, dar eu l-am făcut să se răzgândească.
— Cum ai reuşit aşa ceva?
— I-am spus că nouă din zece dintre angajaţii lui s-au alăturat sindicatului
vostru.
Nu era adevărat. Cifra reală era cam de cinci din zece. Dar asta se realizase într-
o săptămână şi totalul încă creştea.
Sal era încântată de succes, dar era agitată de confruntarea directă cu
Hornbeam. El era un bărbat plin de încredere, obişnuit cu disputele, un agresor
experimentat. Cum putea să i se împotrivească ea? Ea îşi ascunse tresărirea cu o
remarcă sarcastică.
— Cât de amabil din partea lui să se coboare până la nivelul meu. Spade zâmbi.
— Nu e chiar atât de deştept pe cât îi crezi tu. Dacă ar fi fost cu adevărat
deştept, ar fi încercat să-şi facă un prieten din tine.
Ei îi plăcu felul în care gândea Spade. El îşi dorise întotdeauna să împiedice ca
o dispută să devină o competiţie. Apoi, ea spuse:
— Ar trebui să mă împrietenesc cu Hornbeam?
— El nu-şi va permite niciodată să devină prieten cu un lucrător în fabrică, dar
tu ai putea să-l dezarmezi. Ai putea să-i spui că voi doi aveţi o problemă comună.
Sal gândi că asta era o abordare bună; mai bine decât un atac direct. Chelnerul
apăru şi întrebă:
— Ce să vă aduc, Spade?
— Nimic, mulţumesc, spuse Spade. Trebuie să plecăm.
— El vrea să ne vadă chiar acum? spuse Sal.
— Da. Se află la Guild Hali şi va discuta cu voi înainte să plece acasă, la cină.
Sal se simţi frustrată.
— Dar nu mi-am luat pălăria cea bună!
Spade râse.
— Nici el nu şi-a luat-o, sunt convins de asta.
— Bine atunci, spuse Sal şi se ridică.
Spade şi Jarge făcură acelaşi lucru.
Spade spuse:
— Voi veni cu voi, dacă vreţi. Hornbeam probabil că va avea pe cineva cu el.
— Da, te rog.
— Dar voi trebuie să vorbiţi pentru voi. Dacă vorbesc eu în numele vostru, asta
îi va lăsa lui Hornbeam impresia că lucrătorii sunt slabi.
Ea înţelese logica acestui argument.
Urcară pe Main Street de ia Bell până la Guild Hali. Hornbeam îi aştepta,
împreună cu fiica lui, Deborah, în sala măreaţă care servea ca sală de întâlnire
pentru consiliu şi ca tribunal. Will Riddick se afla şi el acolo. Asta o facu pe Sal
nervoasă să se afle în prezenţa a doi judecători. Nimic nu-i putea împiedica să o
condamne aici şi acum. Îşi simţi gâtlejul cum se strânge şi se temu că s-ar putea
trezi că este incapabilă să vorbească. Ea presupuse că Hornbeam intenţionase
ceva de genul acesta. El dorea să o facă să se simtă vulnerabilă şi slabă. Ea îşi
dădu seama că Jarge era chiar şi mai nervos. Dar trebuia să riposteze la
intimidare. Trebuia să fie puternică.
Hornbeam stătea în picioare, la capătul mesei lungi în jurul căreia se aşezau
consilierii pentru întrunirile consiliului – un alt simbol al puterii sale asupra
oamenilor de genul lui Sal. Ce putea face ea ca să se simtă că era egala lui?
Imediat ce-şi puse această întrebare, ştiu şi răspunsul. Înainte ca Hornbeam să
poată vorbi, ea spuse:
— Să ne aşezăm, nu? Şi îşi trase un scaun.
El se trezi în încurcătură. Cum putea un lucrător să invite un patron de ţesătorie
să ia loc? Dar Deborah îşi trase un scaun şi Sal crezu că o vede cum îşi reţine un
zâmbet.
Hornbeam se aşeză.
Sal se hotărî să păstreze iniţiativa. Amintindu-şi de sugestia lui Spade, ea spuse:
— Tu şi cu mine avem o problemă. El păru îngâmfat.
— Ce problemă aş putea avea eu în comun cu tine?
 — Noua ta moară are războaie de ţesut acţionate cu abur.
— De unde ştii tu asta? Ai încălcat proprietatea mea?
— Nu există nicio lege care să-mi interzică să privesc pe fereastră, spuse Sal
vioi. Pentru asta este făcută sticla.
Ea îl auzi pe Spade chicotind. „Mă descurc bine”, gândi ea.
Hornbeam era deconcertat. Nu se aşteptase ca ea să fie cursivă, cu atât mai
puţin spirituală.
Will Riddick trecu la atac.
— Am auzit că ai format un sindicat.
— Nu există nicio lege împotriva acestui lucru.
— Ar trebui să fie.
Sal se întoarse înapoi spre Hornbeam.
— Dintre ţesătorii care lucrează acum pentru tine, la cât de mulţi li se va spune
că nu mai ai de lucru pentru ei, după ce te muţi la noua Moară Cocină?
— Se numeşte Moara Hornbeam.
Asta putea să fie adevărat, dar toată lumea îi spunea Moara Cocină. El păru să
fie nejustificat de furios pentru acest detaliu. Sal repetă întrebarea.
— Cât de mulţi?
— Asta este treaba mea.
— Şi dacă ţesătorii intră în grevă, asta va fi de asemenea treaba ta.
— Voi face ceea ce cred eu că este potrivit cu proprietatea mea. Deborah îl
întrerupse. Ea privi spre Jarge.
— Domnule Box, tu lucrezi la Hornbeams Upper Mill. „Deci pricepuseră asta”
gândi Sal.
Jarge spuse:
— Poţi să mă concediezi dacă vrei. Sunt un ţesător bun, îmi voi găsi de lucru în
altă parte.
— Dar eu aş dori să ştiu exact ce anume vă aşteptaţi să obţineţi de la această
întâlnire? Cu siguranţă, nu vă aşteptaţi ca tatăl meu să abandoneze noua moară şi
maşina cu abur.
„Interesant, gândi Sal; fiica este mai raţională decât tatăl ei.”
— Ba da, vreau, spuse Jarge sfidător.
— Principala noastă îngrijorare, zise Sal, este ca ţesătorii să nu se trezească fără
lucru din cauza maşinii voastre cu abur.
Hornbeam spuse:
— O idee prostească. Întregul scop al maşinii cu abur este să înlocuiască
muncitorii.
— În acest caz, vor exista probleme.
— Mă ameninţi?
— Încerc să-ţi spun un adevăr, dar tu nu asculţi, spuse Sal şi dispreţul din vocea
ei îl uimi.
 Ea se ridică, surprinzându-l din nou pe Hornbeam: în mod normal, el ar fi
trebuit să fie cel care punea capăt întâlnirii.
— Bună seara tuturor.
Ea ieşi, iar Jarge şi Spade o urmară, în faţa clădirii, Spade spuse:
— Ai fost absolut magnifică acolo, înăuntru! Sal nu mai era îngrijorată de
realizarea ei.
— Hornbeam este tare încăpăţânat, nu-i aşa?
— Mi-e teamă că aşa este.
— Aşadar… va trebui să fie grevă!
— Aşa să fie, spuse Spade.
Capitolul 20
În grădina Arabellei, tufişul ţepos de trandafir scoţian – întotdeauna primul care
înflorea – produsese o furtună de flori albe, fragile, cu inimi galbene. Elsie se
aşeză pe o bancă de lemn, inspirând umezeala rece a aerului de dimineaţă
timpurie, împreună cu fiul ei în vârstă de doi ani, Stevie, aşezat pe genunchii ei.
El avea păr roşcat, pe care îl moştenise, probabil, de la Arabella, bunica lui,
trecând peste părul negru al lui Elsie. Împreună, Elsie şi Stevie o priveau pe
Arabella, îngenuncheată pe pământ, în şorţul ei, scoţând buruienile şi aruncându-
le într-un coş. Arabella îşi iubea grădina de trandafiri. În anii care trecuseră de
când începuse această activitate, ea păruse să fie fericită – mai energică, şi totuşi,
mai calmă.
Stevie primise numele Stephen, după bunicul lui, episcopul. Elsie avusese o
dorinţă secretă să-l numească Amos, dar nu fusese capabilă să născocească un
pretext plauzibil. Acum copilul se zbătu să scape din strânsoarea lui Elsie, pentru
că dorea să-şi ajute bunica. Elsie îl lăsă jos şi se împletici spre Arabella.
— Nu atinge tufişurile, au spini, spuse Elsie! El apucă imediat un spin, se răni
la mână, izbucni în lacrimi şi se întoarse alergând spre ea.
— Ar fi trebuit să o asculţi pe mami! spuse ea.
Arabella spuse încet:
— Exact ceea ce mami n-a făcut niciodată! Elsie râse. Era adevărat.
Arabella spuse:
— Cum mai merg treburile pe la şcoala voastră?
— E o perioadă atât de incitantă! spuse Elsie.
Acum nu mai era o simplă şcoală de duminică. Toţi copiii care lucrau la morile
lui Hornbeam se aflau, acum, în grevă, aşa că Elsie ţinea lecţii în fiecare zi.
Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoală pentru masa gratuită.
— Este o şansă aşa de mare pentru noi, se entuziasmă Elsie. Este singura
perioadă în care aceşti copii vor avea parte de educaţie cu orar întreg, aşa că
trebuie să scoatem cât mai mult din asta. Mi-a fost teamă că susţinătorii mei vor
spune că e prea mult de muncă, dar s-au unit toţi în jurul acestui lucru, Domnul
să-i binecuvânteze. Pastorul Midwinter predă în fiecare zi. Urmă o pauză în
conversaţie, apoi Elsie spuse:
— Mamă, sunt destul de sigură că sunt însărcinată cu un alt copil.
— Minunat!
Arabella lăsă jos lopăţica, se ridică în picioare şi îşi îmbrăţişă fata.
— Poate că de data asta va fi fată. N-ar fi minunat?
— Da, deşi nu-mi pasă cu adevărat.
— Cum ai numi-o dacă ar fi fată?
— Arabella, desigur.
— Tatăl tău ar putea să dorească Martha. A fost numele mamei lui.
— Nu mă voi împotrivi. După un moment, Elsie adăugă: Cel puţin nu în
legătură cu asta.
Arabella se aşeză din nou în genunchi şi îşi reluă plivitul. Se afla într-o
dispoziţie reflexivă.
— Pare să fie o primăvară fertilă, cugetă ea. Elsie nu era prea sigură ce însemna
asta.
— O sarcină nu face din asta o primăvară fertilă.
— O! spuse mama ei, vag jenată. Eu… eu mă gândeam la grădină.
— Trandafirii scoţieni fac un spectacol frumos anul acesta.
— Asta încercam să spun.
Elsie simţi că mama ei ascundea ceva. Şi acum, că ajunsese să se gândească la
asta, în ultima vreme avea tot mai des această senzaţie. Existaseră vremuri când
îşi povesteau una alteia totul. Arabella ştia totul despre dragostea fără speranţă a
lui Elsie pentru Amos. Dar Arabella ajunsese să îi facă mai puţine confidenţe.
Elsie se întrebă de ce.
Înainte să poată insista mai mult, apăru soţul ei, Kenelm, spălat şi bărbierit şi
explodând de energie.
Elsie şi Kenelm locuiau încă la palat. Era spaţiu din belşug, iar palatul era mai
confortabil decât orice casă pe care şi-ar fi putut-o permite Kenelm din salariul
său de asistent al episcopului.
Elsie aflase, în cei trei ani de căsătorie, că marele atu al lui Kenelm era hărnicia
lui. El făcea totul cu meticulozitate, Treaba pentru tatăl ei era făcută cu
promptitudine şi atenţie şi episcopul nu-l putea lăuda mai mult. Kenelm era
îndatoritor şi cu copilul lor. În fiecare seară îngenunchea, împreună cu Stevie,
lângă patul copilului şi spunea o rugăciune; deşi, altfel, el nu vorbea niciodată cu
băiatul. Elsie văzuse alţi taţi care-şi aruncau copilul în sus şi îl prindeau,
facându-l să chicotească de încântare; clar genul acesta de lucruri era prea
nedemn pentru Kenelm. Sexul era o altă sarcină pe care el o îndeplinea
conştiincios – o dală pe săptămână, sâmbătă seara. Amândoi se bucurau de asta,
deşi era întotdeauna la fel.
 Dar principalul motiv al sentimentelor ei calde faţă de Kenelm era băieţelul
care-i stătea în poală. Kenelm i-l oferise pe Stevie şi copilul care-i creştea acum
în pântec în timp ce Amos încă era obsedat de Jane. Elsie îi văzuse împreună la
târgul de mai, adânciţi în conversaţie, Jane îmbrăcată după ultima modă şi
purtând o umbrelă mică, inutilă, Amos agăţat de vorbele ei de parcă ea ar fi fost
un profet căruia îi ieşeau perle de înţelepciune de pe buze. Dacă Elsie şi-ar fi pus
speranţele în Amos, încă ar fi aşteptat. Ea sărută creştetul capului roşcat al lui
Stevie, nemăsurat de fericită pentru că îl avea.
Totuşi, încă se mai gândea la Amos, mai ales în serile de sâmbătă.
Kenelm se înclină spre Arabella şi spuse:
— Episcopul vă transmite complimentele sale pentru dimineaţa asta, doamnă
Latimer, şi vă imploră să-l anunţaţi când se serveşte micul-dejun.
— Mulţumesc, spuse Arabella şi se ridică în picioare.
Intrară toţi în casă. Elsie îl duse pe Stevie în camera copiilor şi îl încre-dinţă
bonei. Luase un mic-dejun matinal, în bucătărie, şi acum îşi puse pălăria şi ieşi în
oraş, îndreptându-se nerăbdătoare spre şcoală.
Elsie nu putea folosi Assembly Rooms pentru şcoala ei în timpul săptămânii,
dar reuşise să închirieze ieftin o clădire veche, într-o suburbie din sud-vest,
numită Fishponds. De obicei veneau cel puţin cincizeci de copii. Cei care nu mai
participaseră până atunci la şcoala de duminică nu ştiau aproape riimic şi
profesorii lor erau nevoiţi să înceapă de la zero: alfabetul, aritmetica elementară,
rugăciunile Domnului şi cum să mănânce cu furculiţa şi cuţitul.
Ea rămase cu pastorul Midwinter şi privi cu încântare sosirea copiilor, care
pălăvrăgeau cât îi ţinea gura de tare, sfrijiţi şi zdrenţăroşi, mulţi dintre ei fară
pantofi, toţi cu minţile însetate de cunoaştere, asemenea deşertului după apă. Îi
părea rău pentru oamenii care-şi petreceau întreaga viaţă făcând pânzeturi din
lână: ei nu vor avea niciodată parte de această bucurie.
Astăzi, le preda copiilor mai mari, aceştia fiind cel mai dificil de stăpânit. Le
împuie capul mai întâi cu aritmetică: chiflele cu coacăze costă o jumătate de
penny, deci cât de multe poţi cumpăra cu şase pence? Apoi, îi învăţă să-şi scrie
numele lor şi numele celorlalţi. După pauza de la jumătatea dimineţii, îi puse să
înveţe pe de rost un psalm şi le spuse povestea cu Iisus mergând pe apă. În
ultima oră copiii deveniră agitaţi, când clădirea se umplu de mirosul supei cu
brânză.
Amos sosi la ora mesei, elegant ca întotdeauna, astăzi purtând o haină cu coadă
roşu închis, care era favorita lui Elsie. Ajută la servirea mesei, apoi Elsie şi cu el
îşi luară fiecare câte un bol şi se aşezară deoparte ca să discute. Ea se împotrivi
impulsului de a-i mângâia părul ondulat şi avu grijă să nu privească direct în
ochii lui căprui. Tânjea să se culce cu el peste noapte şi să se trezească alături de
el dimineaţa, dar asta nu se va întâmpla niciodată. Măcar erau prieteni apropiaţi
şi ea era recunoscătoare pentru asta.
 Îl întrebă despre grevă.
— Hornbeam nu vrea să negocieze, spuse el. Refuză să ia în considerare să-şi
schimbe planurile.
— Dar nu poate să pună fabrica în funcţiune fară niciun lucrător…
— Sigur că nu. Dar el crede că poate să reziste mai mult timp decât greviştii.
„Vor veni târându-se la mine, implorându-mă să-i primesc înapoi”, aşa spune…
— Crezi că are dreptate?
— Posibil. Are mai multe rezerve decât muncitorii. Dar ei au resurse de un alt
tip. În această perioadă a anului, pădurile colcăie de iepuri tineri şi păsări, dacă
ştii cum să îi prinzi în capcană. Şi există plante sălbatice – răco-vină, măceşe,
frunze de tei, tulpini de nalbă, măcriş.
— Cam puţin.
— Există şi căi mai puţin oneste ca să treacă peste asta. Nu este o perioadă bună
să te plimbi pe întuneric, cu bani în portofel.
— O, Doamne!
— N-ar trebui să-ţi faci griji. Tu ai putea să fii singura persoană importantă din
oraş pe care ei n-ar jefui-o. Eşti cea care le hrăneşte copiii. Te consideră o sfântă.
„Dar o sfântă ar fi îndrăgostită de soţul ei, se gândi Elsie; de bărbatul ei şi nu de
altcineva.”
— Adevărul este că nimeni nu ştie cum se va termina povestea asta, spuse
Amos. În alte greve de prin ţară, stăpânii au câştigat, în unele locuri, iar lucrătorii
în alte locuri.
Sesiunea de după-amiază era mai scurtă şi Elsie ajunse acasă la timp ca să-i dea
lui Stevie gustarea de după-amiză, cu pâine prăjită cu unt. Apoi i se alătură
mamei ei, în salon, pentru ceai.
Tatăl său apăru câteva minute mai târziu. Era preocupat de ceva: Elsie îşi putea
da seama după agitaţia lui.
— Ai fost la cumpărături, draga mea? o întrebă pe Arabella, în timp ce ea îi
dădea o ceaşcă.
— Da.
— Presupun că preferi magazinul lui Kate Shoveller.
— Ea este cel mai bun croitor din Kingsbridge – chiar din Shiring.
— Sunt convins.
Bărbatul îşi puse un cub de zahăr în ceai şi amestecă mai mult decât era
necesar. În cele din urmă, spuse:
— Este tot nemăritată?
— Din câte ştiu eu, da, spuse Arabella. De ce întrebi? Şi Elsie se întrebă unde
dorea să ajungă episcopul.
— Este ceva straniu la o femeie sănătoasă, care rămâne singură la peste treizeci
de ani, nu crezi?
— Chiar este?
 — Întotdeauna te întrebi de ce…
Elsie spuse:
— Căsătoria nu este pentru oricine. Unele femei nu văd rostul să devină
sclavele unui bărbat pentru tot restul vieţii lor.
Episcopul fu şocat.
— Sclavie? Draga mea! Căsătoria este o taină sfântă.
— Dar nu este obligatorie, nu-i aşa? Apostolul Pavel spune că este mai bine să
te căsătoreşti decât să arzi, ceea ce este o aprobare cu jumătate de inimă.
— Cât de nemulţumită pari!
— Mama şi cu mine suntem extraordinar de norocoase cu bărbaţii noştri,
desigur.
Episcopul nu era sigur dacă nu cumva era luat peste picior.
— Foarte frumos din partea ta să spui asta, zise el nesigur. În orice caz,
continuă el, fratele domnişoarei Shoveller se află în spatele acestei greve. Mă
întreb dacă ştiai asta.
Elsie spuse:
— Eu credeam că Sal Box este organizatoarea.
— Ea e femeie. Spade este creierul din spatele ei.
Elsie se hotărî să nu atace presupunerea că o femeie n-ar putea să aibă un creier
capabil de organizare. În schimb, spuse:
— De ce şi-ar dori Spade o grevă? El însuşi este patron de ţesătorie, deşi uneori
încă lucrează la războiul de ţesut.
— Bună întrebare. De fapt, a existat o discuţie să fie numit consilier.
Comportamentul lui este derutant. În orice caz, Arabella, te rog să nu devii mai
mult decât o clientă pentru domnişoara Shoveller. N-aş dori ca soţia mea să fie
asociată cu astfel de oameni, în orice situaţie diferită de una strict comercială.
Elsie se aştepta ca mama ei să conteste această judecată, dar ea o acceptă cu
smerenie.
— Nu voi face nimic de genul acesta, dragul meu, îi spuse ea episcopului. Nici
n-ar fi trebuit să pomeneşti despre aşa ceva.
— Mă bucur să aud asta. Iartă-mă că am menţionat subiectul.
— N-ai de ce.
Elsie fu sigură că se ascundea ceva sub acest schimb de replici ţeapăn, formal.
Avea o vagă idee că ar putea să aibă legătură cu partenera de afaceri a lui Kate
Shoveller, Becca. Ea auzise fetele care discutau despre femei care iubeau alte
femei, le preferau bărbaţilor – deşi nu-şi putea imagina exact ce putea să însemne
asta: până la urmă, era o problemă de anatomie. Şi femeile care încercau haine
noi se dezbrăcau în camerele de probă de deasupra atelierului lui Kate. Auzise
tatăl ei vreun zvon absurd despre Arabella că ar fi implicată în astfel de
activităţi? •
Episcopul îşi termină ceaiul şi se întoarse în biroul său, iar Elsie îi spuse mamei
sale:
— Ce înseamnă toată discuţia asta? Arabella scoase un sunet de dezinteres.
— Tatăl tău are o albină în pălărie, dar nu am idee despre ce e vorba. Elsie nu
fu convinsă că într-adevăr crede asta, dar nu duse mai departe problema. Urcă la
etaj ca să o ajute pe dădacă să-l pregătească pentru culcare pe Stevie. Mai târziu
sosi Kenelm, ca să spună rugăciunea împreună cu el. În timp ce el se afla acolo,
menajera, Mason, privi înăuntru şi spuse:
— Doamnă Mackintosh, episcopul ar vrea să te vadă în biroul lui.
— Voi veni imediat, spuse Elsie. Kenelm spuse:
— Ce doreşte tatăl tău?
— Nu ştiu.
Mason spuse, ca să ajute:
— Consilierul Hornbeam şi moşierul Riddick se află împreună cu episcopul.
Kenelm se încruntă.
— Dar episcopul nu a întrebat de mine?
— Nu, domnule.
Kenelm era enervat. Ura să fie exclus de la orice. Era hipersensibil la respingeri
de orice fel. Se simţi nerespectat, neglijat, subevaluat. Elsie îi spusese, nu doar o
dată, că, uneori, oamenii pur şi simplu scăpau din vedere anumite lucruri şi îl
lăsau pe dinafară din întâmplare, dar el nu ere zuse niciodată aşa ceva.
Ea coborî scările spre birou. Hornbeam şi Riddick purtau peruci, ceea ce
însemna că era o vizită oficială. Riddick părea puţin beat, lucru deloc neobişnuit
pentru el, la acea oră a serii. Hornbeam îşi afişa aspectul obişnuit, serios-
rezervat. Amândoi se ridicară şi se înclinară spre ea, când intră în cameră, iar ea
schiţă un salut şi se aşeză.
— Draga mea, spuse tatăl ei, consilierul şi moşierul au ceva de discutat cu tine.
— Serios? Hornbeam spuse:
— Este vorba despre şcoala ta.
Elsie se încruntă. Şcoala era controversată doar pentru că atât anglicanii, cât şi
metodiştii o susţineau şi, ocazional, una dintre părţi încerca să o excludă pe
cealaltă. Dar nici lui Hornbeam şi nici lui Riddick nu le păsa de diferenţele
religioase, din câte ştia ea.
— Ce-i cu şcoala mea? întrebă ea şi îşi simţi ostilitatea din propria voce.
Hornbeam spuse:
— Cred că le oferi copiilor greviştilor mese gratuite.
Era adevărat. Ea îşi aminti că atacul era cea mai bună apărare.
— Oraşul are parte de o oportunitate splendidă, începu ea. Pentru o perioadă
limitată, avem ocazia să le oferim câteva cunoştinţe copiilor care, altfel, îşi
petrec toată ziua, şase zile pe săptămână, la supravegherea maşinilor. Trebuie să
profităm la maximum de asta, nu-i aşa?
Hornbeam nu o lăsă să devieze discuţia.
 — Din păcate, tu susţii greva. Sunt convins că nu asta este intenţia ta, dar ăsta
este efectul a ceea ce faci.
— Ce naiba vrei să spui? zise Elsie, deşi îşi dădea seama încotro se îndrepta
discuţia şi avu un presentiment neplăcut.
— Noi sperăm că foamea îi va face pe grevişti să fie rezonabili. Şi, deşi ei ar
putea să fie dispuşi să sufere ei înşişi, cei mai mulţi părinţi nu pot suporta să-şi
vadă copiii înfometaţi.
— Vrei să spui… Elsie făcu o pauză ca să tragă aer. Abia dacă-i venea să
creadă ceea ce auzea. Vrei să spui că ar trebui să încetez să-i mai hrănesc pe
copiii aceia înfometaţi? Ca un mijloc de a pune presiune asupra muncitorilor să
se întoarcă la lucru?
Hornbeam nu fu mişcat de neîncrederea ei.
— Ar fi mai bine pentru toţi cei implicaţi. Prin prelungirea grevei, prelungeşti
suferinţa.
Tatăl ei spuse:
— Consilierul Hornbeam are dreptate, ştii asta, draga mea. Elsie spuse
indignată:
— Iisus i-a spus lui Petru: „Hrăneşte-mi oile”. Nu suntem în pericol să uităm
asta?
Riddick vorbi pentru prima dată:
— Se spune că diavolul poate să citeze din scriptură ca să-şi susţină cauza.
— Taci din gură, Will, asta nu e treaba ta, zise Elsie.
Riddick se înroşi de furie. Fusese insultat, dar nu reuşi să se gândească la o
ripostă.
Hornbeam spuse:
— Serios, doamnă Mackintosh, trebuie să vă cerem să încetaţi această
interferenţă în afacerile noastre.
— Eu nu intervin, spuse ea. Eu hrănesc copiii înfometaţi, iar asta este datoria
oricărui creştin şi nu am să încetez de dragul profiturilor patronilor de ţesătorii.
— Cine furnizează mâncarea?
Elsie nu dori să răspundă acestei întrebări, pentru că tatăl ei nu înţelegea cât de
mult din pâinea copiilor provenea din bucătăria palatului.
— Este donată de cetăţeni generoşi, atât metodişti, cât şi anglicani, spuse ea.
— Oameni ca cine?
Ea ştia încotro bătea Hornbeam.
— Vrei o listă cu numele lor ca să poţi să mergi pe acolo şi să-i terorizezi ca să-
şi retragă sprijinul.
Hornbeam se înroşi, confirmând adevărul acuzaţiilor ei. Furios, zise:
— Aş vrea să ştiu cine subminează succesul comercial al acestui oraş. Se auzi o
bătaie în uşă şi Kenelm băgă capul.
— Pot să te ajut cu ceva, domnule episcop? spuse el, părând dornic să intervină.
 Voia să fie implicat în orice se întâmpla. Episcopul păru iritat.
— Nu chiar acum, Mackintosh, spuse el scurt.
Kenelm arăta de parcă tocmai fusese pălmuit. După o ezitare, închise uşa. Elsie
ştiu că el avea să fie furios din cauza asta toată seara, întreruperea îi oferise un
moment de gândire şi, acum, ea spuse:
— Domnule consilier Hornbeam, dacă eşti atât dc îngrijorat pentru vii torul
comercial al acestui oraş, de ce nu negociezi cu muncitorii tăi? Ai putea sa
descoperi că e posibil să ajungi la un acord.
Hornbeam se îndreptă în scaun.
— Nu voi accepta ca muncitorii să-mi spună cum ar trebui să-mi conduc
afacerea!
— Deci nu e vorba chiar despre viitorul comerţului, spuse Elsie. Este vorba
despre mândria ta.
— Cu siguranţă nu!
— Îmi ceri să încetez să hrănesc cincizeci de copii înfometaţi, totuşi nu vrei să
te cobori într-atât încât să discuţi cu ţesătorii tăi. Susţii un caz foarte slab,
domnule.
Se lăsă liniştea. Atât Riddick, cât şi episcopul priviră spre Hornbeam, în
aşteptarea unui răspuns, dar Elsie înţelese că şi ei considerau că încăpăţânarea lui
era o parte a problemei.
Ea spuse:
— Oricum, n-aş putea să opresc oferirea meselor gratuite chiar dacă aş vrea.
Pastorul Midwinter va prelua treaba de la mine şi va continua lucrarea. Singura
diferenţă va fi că, astfel, va deveni o şcoală metodistă.
Asta nu era chiar adevărat. Ea era forţa motrice din spatele întregii întreprinderi,
în niciun caz nu era sigur că aceasta putea supravieţui fară ea. Oricum, tatăl ei o
crezu.
— O, dragă, spuse ea, nu ne dorim o şcoală metodistă. Hornbeam era furios.
— Observ că-mi pierd vremea aici, spuse el. Se ridică şi Riddick îi urmă
exemplul.
Episcopul nu-şi dorea ca întâlnirea să se încheie într-o atmosferă atât de ostilă.
— O, nu plecaţi atât de repede, rosti el. Serviţi un pahar de vin de Madeira.
Hornbeam nu se înmuie.
— Mi-e teamă că am afaceri presante, spuse ei. O zi bună, domnule episcop. Se
înclină. Şi ţie, doamnă Mackintosh.
Cei doi vizitatori ieşiră. Episcopul spuse furios:
— Treaba asta a fost înspăimântător de jenantă. Elsie se încruntă.
— Hornbeam nu părea atât de învins pe cât ar trebui. Deşi tatăl ei era supărat, el
fu intrigat de acest comentariu.
— Ce vrei să spui?
— Că a eşuat în misiunea lui, care era să mă forţeze pe mine. A plecat cu
mâinile goale. Totuşi, el nu părea învins, nu-i aşa?
— Nu, presupun că nu.
— Îţi voi spune ce cred eu. Are un plan de rezervă.
*
Kenelm intră, în seara aceea, în dormitorul lui Elsie, tocmai când ea îşi pusese
cămaşa de noapte. Camerele lor aveau o uşă de comunicare directă, dar el o
folosea, în mod normal, doar sâmbetele. Ea ştiu că el nu se gândea la dragoste
acum.
— Tatăl tău mi-a povestit ce s-a întâmplat între tine şi consilierul Hornbeam,
spuse el.
— A încercat să mă determine să încetez să hrănesc copiii şi nu i-a ieşit. Cam la
asta se rezumă totul.
— Nu chiar, spuse Kenelm.
Elsie se băgă în pat.
— Poţi să intri lângă mine, dacă vrei, spuse ea. Ar fi mult mai prietenos.
— Nu fi ridicolă, sunt complet îmbrăcat.
— Doar scoate-ţi pantofii.
— Încetează să mai fii frivolă. Eu sunt serios.
— Când nu eşti?
El ignoră remarca.
— Cum poţi să-l sfidezi pe cel mai puternic bărbat din Kingsbridge?
— Cu uşurinţă, spuse ea. Lui nu-i pasă de copiii înfometaţi. Orice bun creştin ar
trebui să-l sfideze. Este un om rău şi datoria ta este să i te opui.
— Nu înţelegi nimic! Kenelm explodă de indignare. Oamenii puternicii trebuie
domoliţi, nu sfidaţi. Altfel, te vor face să suferi.
— Nu fi prostuţ! Ce poate să ne facă nouă Hornbeam?
— Cine ştie? N-ar trebui să-ţi faci duşmani din asemenea oameni. Într-o zi,
arhiepiscopul de Canterbury ar putea spune: „Mă gândesc să-l fac pe Kenelm
Mackintosh episcop!” Dar cineva ar putea să-i zică: „Ah, dar soţia lui provoacă
necazuri, să ştii”. Bărbaţii vorbesc astfel tot timpul.
Elsie era şocată.
— Cum poţi să aduci vorba despre aşa ceva, când discutăm despre copii
înfometaţi?
— Mă gândesc la restul vieţii mele. Eforturile mele de a îndeplini cum se
cuvine lucrarea Domnului vor fi împiedicate de o nevastă nepotrivită?
— Eforturile tale de a îndeplini lucrarea Domnului? Vrei să spui, cariera ta în
cadrul bisericii?
— Este acelaşi lucru.
— Şi asta este mai important decât să le oferi puţină pâine copiilor Domnului?
— T\i simplifici întotdeauna lucrurile.
 — Foamea este simplă. Când vezi oameni înfometaţi, le dai de mâncare. Dacă
nici asta nu este voinţa Domnului, atunci nimic nu este.
— Tu ai impresia că ştii totul despre vrerea Domnului.
— Şi tu crezi că ştii mai bine.
— Chiar ştiu mai bine. Am studiat problema cu cei mai buni oameni din ţară.
La fel şi tatăl tău. Tu eşti o femeie ignorantă, lipsită de educaţie.
Lui Elsie i se păru prea stupid ca să încerce să-l contrazică.
— Oricum, nu pot închide şcoala, nu stă în puterea mea. Şi i-am spus asta lui
Hornbeam.
— Mie nu-mi pasă de şcoala ta. Nu-mi pasă nici de grevă. Îmi pasă de viitorul
meu şi îmi doresc o nevastă care să mi se supună şi care să nu se bage în
necazuri.
— O, Kenelm, spuse ea, cred că te-ai însurat cu femeia nepotrivită.
Capitolul 21
Sâmbătă după-amiaza, după ce atelierele se închideau, la ora cinci, Kit şi
prietenii lui jucau fotbal pe un teren viran din apropierea noilor case, de pe partea
cealaltă a râului. Kit era mai mic decât media tinerilor; putea să alerge şi să
fenteze, dar nu putea să şuteze mingea prea departe şi era uşor de doborât. Chiar
şi aşa, se bucura şi juca mereu cu entuziasm.
La încheierea jocului, se despărţiră. Hoinărind fară vreo ţintă, Kit se trezi pe o
stradă goală, cu case noi, cu uşi care dădeau direct în stradă. Din simplă
curiozitate, privi pe fereastră şi văzu o cameră mică, goală, duşumele şi pereţi
tencuiţi şi o scară care ducea la etaj. Mai văzu o vatră pentru foc, o masă mică şi
două bănci.
Fără vreun motiv anume, încercă uşa din faţă şi descoperi că nu era încuiată. În
prag însă ezită. Privi în susul şi în josul străzii şi nu văzu pe nimeni, în afară de
câţiva dintre prietenii lui de la fotbal. Îşi aminti un proverb de-al lui Jarge:
„Curiozitatea a omorât pisica”.
Se strecură într-o casă şi închise uşa cu grijă în urma lui.
Locul mirosea a tencuială nouă şi vopsea proaspătă. Ascultă pentru o clipă şi nu
auzi niciun zgomot de la etaj; era singur. Pe masă se aflau patru boluri, patru căni
şi patru linguri făcute din lemn, toate noi. Asta îi aminti de una dintre poveştile
mamei sale: povestea lui Goldilocks şi cei trei urşi. Dar în boluri nu era terci.
Vatra de foc era curată şi rece. În această casă încă nu se locuise.
Urcă scările călcând încet, doar pentru cazul în care ar putea să fie cineva acolo,
dormind în linişte.
Existau două dormitoare, fiecare cu o singură fereastră pe partea dinspre stradă.
Realiză că nu existau ferestre în spate şi îşi aminti că auzise fraza „case spate-n
spate” Avea sens: fiecare casă împărţea zidul cu cea din spatele ei şi, astfel, se
economiseau cărămizi.
Nu erau paturi şi nici oameni care ocupau camerele. Într-una dintre acestea,
observă o stivă de saltele din pânză, umplute probabil cu paie şi un mic morman
de pături. Casa era gata să fie ocupată…
Ocupată de… cine? se întrebă el.
Îşi epuizase interesul pentru o casă goală. Coborî scările şi ieşi în stradă.
Rămase şocat să vadă un bărbat voinic, cu faţa roşie, stând în picioare la doar
câţiva metri distanţă. Bărbatul rămase la fel de şocat. Se holbară unul la altul,
pentru un moment, apoi bărbatul mugi furios şi păşi spre Kit.
Kit o luă la fugă.
— Hoţ mic! strigă bărbatul, deşi Kit avea mâinile goale.
Kit se îndepărtă în fugă, cu inima bubuindu-i de frică. Tipul era, probabil, un fel
de paznic. Probabil că dormise în post la sosirea lui Kit, dar acum era foarte
treaz. Bărbaţii puteau alerga mai repede decât băieţii, dacă erau în formă bună,
dar, la scurta privire pe care i-o aruncase Kit, acesta părea să nu fie în formă.
Oricum, când aruncă o privire înapoi peste umăr, observă că bărbatul câştiga
teren faţă de el. „Nu am de gând să mănânc bătaie”, gândi Kit şi încercă să alerge
mai repede. El observă cum prietenii lui se împrăştiau, panicaţi.
Înaintea lui, venind pe stradă, văzu o privelişte stranie: o căruţă mare, trasă de
patru cai, înţesată până la refuz cu bărbaţi, femei şi copii. Trecu de ea, apoi
aruncă o privire înapoi, după urmăritorul său. Văzu că bărbatul se opreşte,
răsuflând din greu, apoi se aplecă spre o parte a căruţei, ca să discute cu birjarul.
Kit se întrebă dacă era salvat.
Încetini pasul, dar continuă să alerge, până când ajunse la o distanţă sigură.
Apoi se opri şi se întoarse, gâfâind.
Oamenii din căruţă erau toţi străini şi se uitau după el cu interes viu. Kit îi putea
auzi cum vorbesc, dar nu înţelegea ce spun. Unele cuvinte erau recognoscibile,
dar erau spuse cu un accent ciudat.
Nou-veniţii începură să coboare din căruţă, cărând legături şi saci. Păreau să fie
familii: bărbat, soţie şi copii, plus o mână de bărbaţi tineri, în jur de treizeci de
persoane cu totul. În timp ce Kit privea, apăru a doua căruţă, încărcată în acelaşi
fel.
Şaizeci de oameni, gândi Kit, făcând socoteala în minte, ca de obicei;
cincisprezece sau douăzeci de familii.
Apoi sosiră a treia căruţă şi a patra.
Bărbatul cu faţa roşie uitase acum de Kit şi era ocupat să-i îndrume pe oameni
spre case. Ei nu înţelegeau întotdeauna ce se spunea şi ei reacţiona ţipând la ei.
Unul dintre nou-veniţi părea să fie conducătorul acestora, un bărbat înalt, cu o
chică de păr negru. El se adresă grupului, aparent traducând ceea ce spunea
bărbatul cu faţa roşie.
Familiile începură să se împrăştie şi conducătorul se îndreptă spre Kit, însoţit de
o femeie şi doi copii. Kit se decise să le vorbească.
— Salut, spuse el.
Bărbatul spuse ceva ce Kit nu înţelese.
Kit spuse:
— Cine sunteţi voi?
Răspunsul sună ceva de genul:
— Ia, nişte ţesători.
Kit se gândi pentru un moment.
— Eşti ţesător?
— Asta am spus. Toţi suntem ţesători.
— De unde aţi venit?
Bărbatul spuse ceva ce suna a „doubling”.
— Este departe?
Bărbatul răspunse şi Kit înţelese de data aceasta, începând a se obişnui cu
accentul.
— Trei zile pe o navă, până la Bristol, apoi o zi şi jumătate în căruţă.
— Pentru ce aţi venit la Kingsbridge?
— Aşa se numeşte locul ăsta?
— Da.
— Moara din satul nostru s-a închis şi noi nu aveam de lucru. Apoi a venit un
bărbat şi ne-a spus că putem lucra la o moară din Anglia. Tu cine eşti, micuţule?
— Numele meu este Christopher Clitheroe şi mi se spune Kit. Mândru, adăugă:
Eu sunt mecanicul de la moara lui Barrowfield.
— Ei bine, mecanicule Kit, eu sunt Colin Hennessy şi sunt bucuros să te
cunosc.
Familia intră în casă. Toate uşile din faţă fuseseră descuiate ca să fie pregătite,
înţelese Kit, şi acesta era motivul pentru care el putuse să intre. Privind prin uşa
deschisă, văzu copiii alergând în jur, încântaţi. Nevasta părea să fie mulţumită.
Kit simţi că acesta era un eveniment important, deşi nu putea să-şi dea seama de
ce. Se îndreptă spre casă, încântat să fie aducătorul veştilor.
Mama lui pregătea masa, terci cu ceapă sălbatică. Jarge era aşezat, cu o ploscă
de bere. Se afla în grevă şi Kit o auzise pe Sal spunând: „Statul degeaba nu-i face
bine lui Jarge; bea prea mult”
Kit le spuse:
— Am văzut ceva ciudat.
Jarge nu-l băgă în seamă, dar Sal spuse:
— Şi ce-ar fi asta?
— Ştii casele cele noi?
— Da, spuse Sal. Dincolo de Piggery Mill.
— Sunt terminate. Am aruncat o privire înăuntru. Era gata pregătită pentru
oameni, cu saltele şi masă şi căni.
 Mama lui se încruntă.
— Nu e felul lui Hornbeam să le facă chiriaşilor daruri gratuite. Kit se hotărî să
sară peste episodul cu paznicul.
— Apoi a venit căruţa asta, plină de oameni care vorbeau ciudat.
Sal lăsă jos lingura pe care o folosea ca să amestece în terci, apoi se întoarse să-
l privească pe Kit.
— Chiar aşa? spuse ea. Atitudinea ei îi confirma că avusese dreptate să creadă
că veştile astea erau importante.
— Cât de mulţi oameni?
— Vreo treizeci. Şi pe urmă au mai venit încă trei căruţe. Jarge îşi lăsă cana jos.
— Ha, asta înseamnă mai mult de o sută de persoane.
— O sută douăzeci, spuse Kit. Sal spuse:
— Ai vorbit cu ei?
— I-am dat bună ziua unui bărbat înalt, cu părul negru. El spunea că fuseseră
trei zile pe o navă.
— Străini, spuse Jarge.
— I-ai întrebat de unde au venit? zise Sal.
— Suna ceva ca „doubling”.
— Dublin, spuse Sal. Sunt irlandezi.
— El spunea că este ţesător, dar moara din satul lor s-a închis. Sal spuse:
— Nu ştiam că au aşa ceva în Irlanda.
— Au, spuse Jarge. Oile irlandeze au lâna lungă şi moale, din care se face un
tweed frumos şi călduros, numit donegal.
Kit adăugă:
— Toţi sunt ţesători, mi-a spus el.
— Pe toţi dracii, spuse Jarge, Hornbeam a adus cruste.
— Cruste? întrebă Kit nedumerit.
Cojile erau ceea ce avea el pe genunchi, după ce cădea.
— Spărgători de grevă, îi explică Sal. Hornbeam îi va pune să muncească în
morile lui.
— Da, spuse Jarge sumbru. Dacă trăiesc atât de mult.
*
În zilele de duminică, Jane se ducea la comuniune la catedrală, în ziua aceea,
Amos dorea să discute cu ea, aşa că sări peste slujba de la sala metodistă şi o
aşteptă în faţa catedralei până când ieşi congregaţia anglicană.
Jane era îmbrăcată cu o haină de un bleumarin sumbru şi purta o pălărie simplă,
potrivită pentru biserică. Arăta mai degrabă solemnă, dar se lumină la vederea lui
Ămos. Vicontele de Northwood se afla puţin în urma ei, dar era adâncit într-o
conversaţie cu consilierul Drinkwater.
Amos îi spuse lui Jane:
 — În The Times scria, cu câteva zile în urmă, că ducele de York plănuieşte nişte
reforme radicale în armata britanică.
— Măi, măi, spuse Jane. Chiar te pricepi cum să vorbeşti frumos cu o fată.
Amos râse de el însuşi.
— Îmi pare rău, spuse el. Ce mai faci? Îmi place pălăria ta. Bleumarinul acesta
închis chiar ţi se potriveşte. Acum, spune-mi, ai auzit despre reformele din
armată?
— În regulă. Te cunosc atunci când eşti în dispoziţia de câine care a prins un os.
Da, ştiu despre reformele din armată – în momentul ăsta Henry abia dacă mai
vorbeşte despre altceva. Ducele doreşte ca fiecare soldat să primească un palton.
Mi se pare foarte bine gândit. Cum pot să lupte dacă îngheaţă de frig?
— Ducele mai crede şi că armata plăteşte prea mult pentru îmbrăcăminte. El
crede că miliţia este jefuită şi are dreptate. Paltoanele acelea vor costa de trei sau
patru ori mai mult decât valorează, de fapt.
— Sper că nu ai de gând să devii la fel de plicticos ca soţul meu.
— Nu e ceva plicticos. Cine este responsabil pentru achiziţii, pentru muliţia din
Shiring?
— Maiorul Will Riddick. O, cred că ştiu unde vrei să ajungi cu asta.
— De unde cumpără Riddick toată pânza pentru uniforme?
— De la socrul lui, consilierul Hornbeam.
— În urmă cu şase ani, înainte ca Riddick să se însoare şi să intre în familia
Hornbeam, am licitat pentru un contract al armatei. Will a fost de acord cu preţul
meu, apoi mi-a cerut o mită de zece procente.
Jane fu şocată.
— L-ai raportat?
— Nu. Amos ridică din umeri. Ar fi negat şi eu nu puteam să dovedesc asta, aşa
că n-am făcut nimic.
— Atunci de ce îmi spui mie?
— În speranţa că tu i-ai putea spune soţului tău.
— Dar tot nu poţi să dovedeşti nimic.
— Nu. Dar tu îmi cunoşti convingerile, ştii că nu aş minţi.
— Bineînţeles. Dar ce vrei să facă Henry? Dacă tu nu poţi dovedi corupţia, nici
el nu poate.
— El nu trebuie să dovedească nimic. Este ofiţerul comandant. Poate, pur şi
simplu, să-l numească pe maiorul Riddick într-o altă poziţie – responsabil pentru
armele de foc, de exemplu – şi să aleagă pe altcineva ca să supervizeze
achiziţiile.
— Şi ce se întâmplă dacă noul responsabil este la fel de corupt ca Will?
— Spune-i lui Henry să numească un metodist. Jane aprobă din cap, gânditoare.
— Ar putea să facă asta. El spune că metodiştii sunt ofiţeri buni. Henry
Northwood se despărţi de consilierul Drinkwater şi veni alături de soţia lui.
Amos se înclină spre el. Vicontele spuse:
— Ce părere ai despre greva asta, Barrowfield?
— Proprietarii de ţesătorii trebuie să facă profit şi muncitorii trebuie să aibă un
salariu din care să poată trăi – chiar nu este atât de dificil, domnul meu. Dar
lăcomia şi mândria stau în calea acestui lucru.
— Tu crezi că stăpânii ar trebui să cedeze?
— Cred că ambele părţi ar trebui să caute un compromis.
— Foarte rezonabil, spuse Northwood şi o luă pe Jane de braţ, cu un gest de
proprietar, conducând-o mai departe.
*
Irlandezii începură să lucreze la moara lui Hornbeam în ziua de luni. În seara
aceea, după repetiţia clopotarilor, se întâlniră în camera din spate de la hanul
Bell. Sala era mare, dar era înţesată: cei mai mulţi dintre ţesătorii aflaţi în grevă
se aflau acolo, împreună cu Sal, Jarge şi Spade.
Nimeni nu bea mult. Era o atmosferă de aşteptare tensionată. Trebuia să se
întâmple ceva, deşi nimeni nu era sigur ce anume. Unii dintre ţesători aveau bâte
solide, lopeţi de lemn şi ciocane.
Sal dorea să evite violenţa.
Jarge era în favoarea luptei.
— O sută dintre noi, în faţa Morii Cocină, mâine, la patru şi jumătate dimineaţa,
înarmaţi cu bastoane. Oricine încearcă să intre în moară primeşte o bătaie. Atât
de simplu.
Amicul lui Jarge, Jack Camp, de asemenea ţesător la Hornbeam Upper Miil,
spuse:
— Asta este calea – şi un murmur furios indică sprijinul masiv pentru abordarea
lui.
— Şi, pe urmă, ce se întâmplă? întrebă Sal.
— Hornbeam va ceda, spuse Jarge.
— Jarge, tu crezi că el este genul de bărbat care să cedeze? N-ar putea să cheme
miliţia? zise Spade.
Jarge râse.
— Asta n-o să-l ajute. Oamenii din miliţie sunt vecinii şi prietenii noştri.
— E adevărat, ei au refuzat să tragă asupra femeilor, la revolta pâinii, acceptă
Spade. Dar putem să fim siguri că acelaşi lucru se va întâmpla din nou? Ce se
întâmplă dacă, în loc să tragă, vor începe să aresteze oameni?
Jarge spuse dispreţuitor:
— Vor avea necazuri dacă vor încerca să mă aresteze pe mine.
— Ştiu, spuse Spade. Aşa că va urma o luptă, trei sau patru soldaţi împotriva ta.
— Împotriva mea şi a prietenilor mei.
— Şi vor interveni mai mulţi soldaţi şi chiar şi mai mulţi dintre prietenii tăi.
 — Foarte probabil.
— Şi va începe o revoltă.
— Ei bine…
Spade insistă asupra ideii lui.
— Şi, Jarge, îmi pare rău să menţionez asta, dar sora ta, Joanie, a fost
condamnată pentru revoltă, abia a scăpat să nu fie spânzurată şi a fost deportată
în Australia – şi s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată.
— Ştiu, spuse Jarge, iritat de faptul că pierdea disputa. Spade era neobosit.
— Deci, dacă muncitorii urmează planul tău> cât de mulţi dintre voi vor ajunge
să fie spânzuraţi sau deportaţi?
Jarge deveni indignat.
— Ce încerci să spui, Spade… că ar trebui, pur şi simplu, să stăm degeaba şi să
nu facem nimic?
— Aşteaptă o săptămână, spuse Spade.
— Pentru ce?
— Ca să vedem ce se întâmplă.
Se auzi un murmur de nemulţumire şi Sal spuse:
— Ascultaţi-l pe el, ascultaţi-L Spade are întotdeauna logică. Jarge rosti
îngrijorat:
— Nu se va întâmpla nimic dacă doar stăm şi aşteptăm.
— Nu fi atât de sigur!
Ca întotdeauna, tonul lui Spade era blând, raţional.
— Uite ce e, ce aveţi de pierdut? Aşteptaţi o săptămână. Într-o săptămână se pot
întâmpla multe. Haideţi să ne întâlnim din nou aici, sâmbătă seara, după cină.
Dacă eu greşesc şi între timp nu s-a schimbat nimic, atunci va fi momentul să
plănuim ceva mai drastic.
Sal dădu din cap în semn de aprobare.
— Fără riscuri inutile.
— Între timp, spuse Spade, feriţi-vă de necazuri. Dacă vedeţi un irlandez,
îndepărtaţi-vă de el. Sunteţi lucrători în ateliere. Conform legilor nescrise ale
Angliei, sunteţi vinovaţi până când vă dovediţi nevinovăţia.
*
Jarge acceptă decizia grupului, dar lui nu-i plăcea deloc. Sal observa cu
nelinişte cum devenea tot mai furios. Marţi seară, după ce termină lucrul, îl văzu
în faţa noii mori a lui Hornbeam, privindu-i pe irlandeziîn timp ce plecau. Dar nu
vorbi cu nimeni şi plecă acasă împreună cu Sal.
— De ce suntem noi în război cu Bonaparte şi cu francezii? spuse el. Ar trebui
să ne luptăm cu Hornbeam şi cu irlandezii.
Sal se declară de acord cu el.
— Al naibii de corect, spuse ea. Dar trebuie să stăm cuminţi şi să fim deştepţi.
Hornbeam este alunecos şi toţi cei de teapa lui sunt la fel. Nu trebuie să-i lăsăm
pe nenorociţii ăştia să fie mai deştepţi ca noi.
Jarge păru revoltat şi nu comentă nimic.
Faptul că nu lucra făcea ca dispoziţia lui să fie şi mai rea. Neavând nimic de
făcut, îşi petrecea zilele la berărie. Când Sal ajunse acasă, marţi seara, ea observă
că Biblia tatălui său lipsea. „A amanetat-o, îşi spuse ca pentru sine. A amanetat-o
şi cheltuieşte banii pe băutură.” Se aşeză pe patul ei şi plânse o vreme.
Dar avea copii de care trebuia să aibă grijă.
În timp ce le servea cina – pâine veche, stătută şi untură de porc – Jarge intră
împleticit, mirosind a bere, prost dispus pentru că nu avea bani să mai bea.
— Unde este cina mea? spuse el. Sal spuse:
— Unde este Biblia tatălui meu? El se aşeză la masă.
— O voi lua înapoi după ce se termină greva asta, nu-ţi face griji.
El vorbi de parcă nu ar fi fost ceva important şi asta o făcu să se îngrijoreze.
Tăie o felie de pâine, o unse cu untură şi o puse în faţa lui.
— Bagă asta în tine ca să mai sugă din berea aia. El luă o muşcătură, mestecă,
înghiţi şi se strâmbă.
— Pâine şi untură? spuse el. De ce nu avem unt?
— Stii foarte bine de ce nu avem unt, murmură Sal.
Kit interveni:
— Pentru că este o grevă în desfăşurare, nu ştiai asta? Asta îl enervă pe Jarge.
— Încetează să te joci cu mine, rahat mic, spuse el, tărăgănând cuvintele. Eu
sunt stăpân în casa aceasta, să nu uiţi asta!
Şi îl lovi pe Kit peste cap atât de tare, încât băiatul căzu de pe scaun pe podea.
Sal îşi pierdu controlul. Îi reveni o amintire, la fel de vie de parcă s-ar fi
întâmplat ieri, cu Kit, în vârstă de şase ani, întins pe patul de la conacul din
Badford, cu un bandaj în jurul capului, după ce calul lui Will Riddick îi spărsese
craniul; furia crescu şi erupse în interiorul ei. Se îndreptă spre Jarge înnebunită.
El îi văzu expresia şi se ridică repede, cu şoc şi teamă pe figură; apoi, ea ajunse
peste el. Îl lovi în boaşe şi o auzi pe Sue ţipând, dar nu o băgă în seamă. Când
Jarge îşi acoperi vintrele cu mâna, ea îl lovi cu pumnul în faţă de două ori, de trei
ori, de patru ori… Avea mâini mari şi braţe puternice. El se trase înapoi, ţipând:
— Dă-te de pe mine, vacă nebună! Ea îl auzi pe Kit ţipând:
— Stop, stop!
Îl lovi din nou pe Jarge peste obraz. UI o apucă de mâini, dar era puternică, iar
el era beat şi nu reuşi să o ţină. Femeia îl lovi în stomac şi el se aplecă dc durere.
Apoi, îi lovi picioarele de sub el şi Jarge căzu ca un copac doborât
Sal smulse cuţitul de pâine de pe masă şi se aşeză în genunchi peste pieptul lui.
Ţinându-i lama în dreptul feţei, spuse:
— Dacă îl mai atingi vreodată pe băiatul ăsta, jur că îţi tai gâtul în mijlocul
nopţii, aşa să-mi ajute Dumnezeu!
 Apoi îl auzi pe Kit spunând:
— Ma, dă-te jos de pe el!
Se ridică în picioare, respirând greu şi puse cuţitul în sertar. Copiii erau pe
jumătate urcaţi pe scară, cu gurile deschise, holbându-se la ea cu uimire şi teamă.
Ea se uită la faţa lui Kit. Partea stângă era roşie şi începea să se umfle. Spuse:
— Te doare capul?
— Nu, este obrazul, spuse el.
Cei doi copii coborâră, prudenţi, de pe scară.
Sal îl îmbrăţişă pe Kit, simţindu-se uşurată: întotdeauna era temătoare ca el să
nu se lovească la cap.
Articulaţiile degetelor îi erau învineţite şi inelarul mâinii stângi era luxat îşi
frecă palmele una de alta, ca să uşureze durerea.
Jarge se ridică, greoi, în picioare. Sal se uită spre el, provocându-l să atace. Faţa
lui era numai tăieturi şi vânătăi, dar el nu arătă niciun semn că ar vrea o luptă.
Trupul îi era încovoiat şi capul plecat. Se aşeză, împreunân-du-şi mâinile pe
masă şi îşi coborî faţa pe braţe. Tremura şi ea îşi dădu seama că plânge. După o
vreme, bărbatul îşi ridică puţin capul şi spuse:
— Îmi pare rău, Sal. Nu ştiu ce m-a apucat. N-am intenţionat niciodată să-l
rănesc pe sărmanul băiat. Nu te merit, Sal. Nu sunt suficient de bun. Tu eşti o
femeie bună, ştiu asta.
Ea rămase în picioare, cu braţele încrucişate, privindu-l.
— Nu-mi cere să te iert.
— N-o voi face.
Ea nu se putu împiedica să nu simtă un fior de milă. El se simţea îngrozitor şi
nu-i făcuse un rău real lui Kit. Ea simţi că trebuia să traseze o graniţă. Altfel,
Jarge ar fi putut să creadă că îi era permis să-l lovească din nou pe Kit şi apoi să-
şi ceară iertare.
Hotărâtă, îi spuse:
— Trebuie să ştiu că asta nu se va mai întâmpla niciodată.
— Nu se va mai întâmpla, jur. El îşi şterse faţa cu mâneca şi se uită la ea. Nu
mă părăsi, Sal!
Îl privi pentru un moment lung, apoi se hotărî:
— Ai face bine să te întinzi şi să dormi, să iasă toată berea aia. Îl apucă de
partea superioară a braţului şi îl ajută să se ridice.
— Haide, la etaj cu tine! îl duse în dormitorul pe care-l împărţeau şi îl aşeză pe
marginea patului. Îngenunche şi îi scoase ghetele.
El îşi răsuci picioarele pe pat şi se întinse pe spate.
— Rămâi cu mine un minut, Sal.
Ea ezită, apoi se întinse alături de el. Îşi strecură braţul pe sub capul lui şi îi
aşeză faţa pe pieptul ei. Bărbatul adormi în câteva secunde şi întregul lui trup
deveni flasc.
 Îl sărută pe faţa ponosită:
— Te iubesc, spuse ea. Dar nu te voi mai ierta a doua oară.
*
Duminică era o zi frumoasă şi soarele încă strălucea, când Hornbeam ieşi la aer
în grădina casei sale. Avusese o săptămână bună. Toate morile lui lucrau cu forţă
de muncă irlandeză şi unii dintre noii sosiţi se pregăteau pe războaiele de ţesut
acţionate de abur. Mâncase un dejun bun şi acum fuma o pipă.
Dar liniştea îi fu deranjată de un mesaj de la ginerele său, Will Riddick.
Mesagerul era un tânăr miliţian, îmbrăcat în uniformă, care transpira şi abia îşi
trăgea suflul. Aceasta luă poziţie de drepţi şi spuse:
— Domnule consilier Hornbeam, vă rog să mă iertaţi, domnul maior Riddick vă
transmite complimentele sale şi vă roagă să-l întâlniţi faţă în faţă la
Slaughterhouse Inn, cât de curând posibil.
Hornbeam spuse:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu ştiu, domnule. Mie doar mi s-a spus să transmit mesajul.
— În regulă. Urmează-mă.
— Prea bine, domnule.
Hornbeam intră în casă şi îi zise valetului Simpson:
— Spune-i doamnei Hornbeam că am fost chemat cu afaceri.
Apoi îşi puse peruca, privindu-se în oglinda din hol, şi ieşi din casă.
El şi mesagerul avură nevoie doar de câteva minute ca să coboare pe Main
Street până în oraşul de jos. Înainte să ajungă la Slaughterhouse, Hornbeam
observă pentru ce-l convocase Riddick.
Irlandezii veneau in oraş.
Hornbeam se holbă la ei cum traversau podul, aducându şi şi copiii. Fiecare
dintre ei avea câte un singur rând de haine, dar, asemenea lucrători lor din
Kingsbridge, se îmbrăcau de sărbătoare cu câte o eşarfa colorată, o panglică de
păr, un brâu sau o pălărie veselă. Hornbeam adusese o sută două zeci de oameni
din Irlanda şi părea că toţi ieşiseră să se distreze în seara asta.
El se întrebă cum vor reacţiona localnicii.
Mesagerul îl conduse la Slaughterhouse, cea mai mare dintre tavernele de Ia
malul apei. O mulţime de băutori stăteau în picioare, afară, bucurân-du-se de
soare. Locul era aglomerat şi mulţi dintre irlandezi ajunseseră deja şi sorbeau din
carafe. Ei se distingeau prin hainele lor subtil diferite, tweed cu ţesătură în culori
la întâmplare, în loc de dungile ordonate şi carourile caracteristice hainelor din
vestul Angliei.
Mesagerul îl conduse pe Hornbeam în interior, unde îl observă pe Riddick, care
ţinea o carafă în mână. Hornbeam spuse:
— Ar fi trebuit să anticipez asta.
 — Şi eu, spuse Riddick. Tocmai au fost plătiţi şi vor să se distreze.
— Dar nu pare să existe ostilitate între localnici şi nou-veniţi.
— Deocamdată. Hornbeam aprobă din cap.
— Ar trebui să adunăm o echipă de miliţieni, doar ca măsură de precauţie.
Riddick i se adresă mesagerului:
— Transmite-i complimentele mele locotenentului Donaldson şi roa-gă-l să
adune imediat companiile unu, doi şi şapte, dar să le ţină la cartierul general, în
aşteptarea altor ordine.
Tânărul bărbat repetă mesajul cu precizie şi Riddick îl trimise la treabă.
Hornbeam se îngrijoră. Dacă aveau să apară necazuri, el urma să fie de vină
pentru irlandezi şi ar fi putut să existe presiuni asupra lui să se descotorosească
de ei. Asta l-ar fi lăsat la mila blestematului de sindicat.
Avea nevoie să arunce o privire în zonă.
— Haide să facem o plimbare, spuse el. Riddick îşi goli cana şi ieşiră din
tavernă.
Câţiva paşi mai departe exista o altă cârciumă, mai micuţă, care avea pe firmă
imaginea unei lebede.
— Lebăda Albă, spuse Riddick. Cunoscută în glumă drept Mucky Duck11.
Aruncară o privire în interior. Străinii stăteau în picioare sau aşezaţi, împreună
cu localnicii, şi nimeni nu provoca necazuri.
Vânzătorii ambulanţi vindeau gustări calde şi reci: mere coapte, alune, plăcinte
fierbinţi şi turtă dulce. La docuri se afla o barjă care descărca butoaie cu scoici,
sau cu mici melci de mare comestibili, care trebuiau scoşi din cochiliile lor cu un
ac. Hornbeam nu dorea nimic, dar Riddick cumpără un cornet de stridii stropit cu
oţet şi mâncă în timp ce se plimbau, aruncând cochiliile pe jos.
El şi Hornbeam făcură turul cartierului. Priviră în taverne, localuri de jocuri de
noroc şi bordeluri. Toate cârciumile erau simple, cu mobilier grosolan, artizanal.
Vindeau în special bere şi gin ieftin. Irlandezii nu trebuiau să fie la mesele de
joc: ei nu aveau destui bani, presupuse Hornbeam. Bella Lovegood, care
îmbătrânea, era de acum matroana propriului ei stabiliment şi acolo se aflau
patru sau cinci irlandezi tineri, aşteptând răbdători să le vină rândul la o fată. În
casa lui Culliver nu existau irlandezi, fară îndoială pentru că localul era prea
scump pentru muncitorii din ateliere.
Până când ajunseră din nou înapoi la Slaughterhouse, soarele începea să se
scufunde dincolo de râu şi băutorii deveniră mai zgomotoşi. Mesagerul aştepta să
le spună că locotenentul Donaldson adunase cele trei companii. Riddick spuse:
— Acum stai pe aproape de mine – s-ar putea să trimit un alt mesaj. Atmosfera
în tavernă era zgomotoasă, dar nu exista niciun semn de tensiune. Riddick îşi luă
o altă carafa de bere şi Hornbeam un pahar de vin de Madeira. Îşi duseră

11
Raţa mizeră (în lb. englează în original, n.tr.)
băuturile afară, unde atmosfera încă era caldă, dar mai proaspătă. Hornbeam
începu să simtă că lucrurile ar fi putut să meargă bine.
Una sau două persoane începură să fie iritate de copii. Aceştia păreau energici
în mod deosebit, alergând în jur şi jucând jocuri de-a prinse-lea. Ocazional, câte
unul se ciocnea de câte un adult şi se îndepărta, scuzându-se.
— Mă întreb, spuse Hornbeam agitat, dacă n-ar trebui să sugerăm ca oamenii
să-şi ţină copiii sub control sau, mai bine, să-i ducă acasă, la culcare.
Apăru un bărbat cu turtă dulce şi le vându felii groase din prăjitura lui
băutorilor din faţa hanului Slaughterhouse. Hornbeam observă un băiat de vreo
opt ani cum smulge o bucată din mâna unei femei tinere şi şi-o îndeasă direct în
gură. Dar el n-a fost destul de rapid şi însoţitorul femeii apucă braţul copilului.
— Hoţ mic! strigă bărbatul. Băiatul încercă să se îndepărteze, dar nu reuşi să
scape din strânsoarea bărbatului şi începu să scâncească. Oamenii se întoarseră
să privească.
Hornbeam îl recunoscu pe bărbatul care-l ţinea pe copil ca fiind Nat Hammond,
unul dintre tinerii huligani care se dădeau mari pe la Slaughterhouse. Hammond
apăruse în faţa judecătorilor de două sau de trei ori, pentru acuzaţii de atac.
Un moment mai târziu, un irlandez ivit lăngă Hammond spuse:
— Lasă-l în pace pe micul Mikey! Hornbeam îl auzi pe Riddick murmurând:
— O, la dracu.
Hammond îl scutură pe băiat şi spuse agresiv:
— Este al tău?
Irlandezul spuse:
— Îi vei da drumul băiatului meu sau vei suferi consecinţele. Riddick i se
adresă mesagerului:
— Aleargă la cartierul general şi spune-i lui Donaldson să aducă miliţia aici,
repede!
Băiatul Mikey fu impulsionat de sosirea tatălui său şi îi dădu temnicerului său o
lovitură îngrozitoare. Hammond ţipă de surprindere şi durere şi îl lovi pe Mikey
peste faţă şi în acelaşi timp îi dădu drumul la braţ. Copilul căzu la pământ, cu
nasul sângerând abundent.
Tatăl lui sări la Hammond şi îl lovi cu pumnul în burtă. În timp ce Hammond se
încovoie, irlandezul spuse:
— Acum, vezi dacă ai vrea să mă pocneşti pe mine în nas, în loc să te iei de un
băiat mic.
Riddick apucă braţul lui Hornbeam.
— Haide să plecăm de aici!
Hornbeam se conformă, strecurându-se agil spre ieşire.
În timp ce ei se retrăgeau, doi bărbaţi – un localnic şi un irlandez – interveniră
între cei doi bătăuşi, dar, imediat, începură să se lovească unul pe altul. Mai
mulţi bărbaţi interveniră. Fiecare începea prin a încerca să-i despartă pe bătăuşi,
dar fiecare ajungea rapid să fie implicat în propria sa bătaie. Câteva femei veniră
să-şi salveze bărbaţii şi se alăturară luptei. Strigătele ajunseseră la nivel de muget
şi atraseră oameni din interiorul berăriilor Slaughterhouse şi Mucky Duck.
Bărbatul care vindea scoici încercă să-i ţină pe oameni departe de butoiul său,
dar, întrucât tehnica pe care o folosea era să-i atace cu pumnii, se trezi curând
implicat şi el, iar butoiul fu răsturnat. Acesta se rostogoli, împrăştiind scoici şi
apă de mare pe caldarâm.
Spre disperarea lui Hornbeam, în curând erau vreo cincizeci de oameni care se
luptau. Privi în lungul străzii, dar nu văzu niciun semn de sosire a miliţiei. Se
gândi cu disperare la o cale prin care ar fi putut opri încăierarea, dar orice gest al
său sau al lui Riddick nu ar fi făcut decât să-i implice şi pe ei în bătaie.
Asta avea să-i discreditteze pe spărgătorii de grevă irlandezi şi pe Hornbeam
însuşi. Era un dezastru şi – acum vedea asta – se răspândea pe străzile alăturate,
scoţând oamenii din alte taverne. Ar fi putut chiar să fie obligat să-i trimită
înapoi în Irlanda.
Asta le-ar fi plăcut lucrătorilor grevişti, se gândi el furios.
În sfârşit, Donaldson sosi cu miliţia. Unii aveau muschete, dar cei mai mulţi
erau neînarmaţi. Donaldson le ordonă bărbaţilor înarmaţi să stea mult în spatele
mulţimii, cu armele pregătite, şi le spuse celorlalţi să aresteze pe oricine se bătea.
Lui Hornbeam i-ar fi plăcut să vadă că miliţia deschidea focul, dar înţelese că
asta i-ar fi făcut lui însuşi chiar şi mai mult rău.
Miliţia începu să tragă oamenii afară din încăierare şi să-i lege. Hornbeam văzu
că asta avea un oarecare efect: unii dintre bătăuşi se desprinseră singuri de
adversarii lor şi se grăbiră să se îndepărteze înainte să fie prinşi şi ei.
Hornbeam îi spuse lui Riddick:
— Va trebui să dăm vina pentru asta pe noul sindicat. Asigură-te că arestezi
orice grevist pe care-l vezi
— N-am de unde să-i cunosc.
— Atunci, uită-te după conducătorii lor – Jarge Box, Jack Camp, Sal Box sau
tipul acela, Spade.
Hornbeam ştia că putea să găsească oameni care să jure că necazurile fuseseră
provocate în mod intenţionat de conducătorii greviştilor.
— Bun plan, spuse Riddick şi îi dădu ordine unui caporal.
Cu puţin noroc, se gândi el, ar fi putut să pună mâna pe câţiva grevişti.
Curând văzu că bătălia se apropia de final. Oamenii mai mult fugeau decât se
luptau. Mulţi dintre cei aflaţi la vedere erau la pământ, îngrijin-du-şi rănile. El
presupuse că irlandezii care scăpaseră de arestare fugiseră înapoi, peste pod.
Acum Hornbeam trebuia să găsească o modalitate să limiteze dezastrul,
— Cât de mulţi ai arestat? îl întrebă pe Riddick.
— Douăzeci sau treizeci. Toţi sunt încuiaţi în hambarul de la Slaughterhouse
pentru moment.
 — Du-i la închisoarea din Kingsbridge. Notează toate numele şi alte detalii şi
apoi vino la mine acasă. Le vom da drumul irlandezilor. Voi ţine o sesiune
ordinară mâine-dimineaţă, chiar dacă este duminica. Voi da pedepse grele
greviştilor şi conducătorilor lor şi voi fi indulgent cu ceilalţi. Vreau ca oamenii
din Kingsbridge să înţeleagă că treaba asta a fost provo cată de sindicat, nu de
irlandezi.
— Bun plan.
Hornbeam îşi luă rămas-bun şi se duse acasă să aştepte următoarea mişcare.
*
Un băiat mic se repezi în hanul Beli, alergă spre Spade şi spuse:
— Bărbaţii se bat cu spărgătorii de grevă în faţă la Slaughterhouse! Miliţia
arestează oameni!
— Corect! spuse Jarge şi se ridică. Ar fi bine să mergem acolo al naibii de
repede.
Spade spuse cu fermitate:
— Stai jos, Jarge!
— Ce, o să stăm aici să bem bere, în timp ce vecinii noştri se luptă cu
spărgătorii de grevă? Eu nu!
— Doar gândeşte o clipă, Jarge! Dacă mergem acolo, unii dintre noi vor fi
arestaţi.
— Ei bine, ăsta nu este cel mai rău lucru din lume!
— Şi apoi vom fi trimişi în faţa judecătorilor. Şi judecătorii vor spune că
revolta nu a fost din cauza irlandezilor, pentru că a fost stârnită de grevişti.
— Probabil că oricum vor spune asta, nu-i aşa?
— Nu pot, pentru că noi toţi suntem aici. Aproape toţi dintre ţesătorii lui
Hornbeam au fost aici, cu noi, toată seara, au băut bere. Şi aici există o sută de
oameni care vor jura că aşa a fost, inclusiv proprietarul, al cărui unchi este
consilier.
— Deci… deci… Jarge avu nevoie de un minut ca să-şi dea seama. Deci vor fi
nevoiţi să dea vina pe spărgătorii de grevă.
— Exact.
Jarge se mai gândi puţin.
— Ştiai că avea să se întâmple asta, Spade?
— M-am gândit că era probabil.
— Din cauza asta nu ai vrut să mergem la Moara Cocină lunea trecută?
— Da.
— Din cauza asta ne-ai pus pe toţi să ne întâlnim aici în seara asta?
— Da.
— Pe toţi dracii! râse Jarge. Am mai spus-o şi înainte, Spade, eşti al naibii de
viclean.
 *
Duminică dimineaţă, după slujba de la biserică, primarul, Frank Fishwick,
organiză o întâlnire improvizată la Guild Hali. Toţi ţesătorii de seamă erau
prezenţi, anglicani şi metodişti. Atât Hornbeam, cât şi Spade se aflau acolo.
Spade ştia că fusese invitat nu pentru că era unul dintre cei mai bogaţi, ci pentru
că era apropiat de muncitori. El le putea spune celorlalţi ce făceau şi ce spuneau
lucrătorii lor.
Primarul Fishwick avea vreo cincizeci şi ceva de ani şi era robust, cu barba
grizonantă. Avea un aer de autoritate calmă. El considera că treaba lui era să se
asigure că proprietarii de ţesătorii din Kingsbridge îşi puteau face afacerile fară
piedici – el nu avea timp pentru noţiuni prosteşti, ca drepturile omului –, dar nu
era la fel de combativ ca Hornbeam. Spade nu era sigur în ce parte se va duce
astăzi Fishwick.
Fishwick începu prin a spune:
— Sunt convins că putem să fim de acord asupra unui lucru. Nu putem să avem
lupte în desfăşurare pe străzile din Kingsbridge. Trebuie să punem capăt acestui
lucru, imediat.
Hornbeam trecu imediat la atac.
— Lucrătorii mei irlandezi îşi cheltuiau în linişte salariile câştigate pe drept,
sâmbătă seara, când au fost atacaţi de golani. Ştiu asta, eram acolo.
Oamenii priviră spre Spade, aşteptându-se ca el să-l contrazică pe Hornbeam,
dar el rămase tăcut.
Aşa cum spera, altcineva îl contrazise pe Hornbeam. Era Amos Barrowfield, un
tip liniştit, care, uneori, îi surprindea pe toţi prin faptul că avea păreri foarte
solide.
— Nu prea îmi pasă cine a pornit bătaia, spuse el abrupt. Această revoltă a
izbucnit pentru că mai mult de o sută de străini au fost aduşi în Kingsbridge ca să
spargă greva.
Hornbeam interveni furios:
— Aveam tot dreptul să fac asta!
— Nu pot nega, dar asta nu ne duce nicăieri, nu-i aşa? răspunse Amos. Ce se va
întâmpla duminica viitoare, Hornbeam? Ne poţi sugera cum am putea să
împiedicăm să se repete asta?
— Cu siguranţă pot. Bătaia dc scara trecută a fost provocată în mod deliberat de
sindicatul care a fost creat de muncitorii nemulţumiţi. Fi trebuie suprimaţi.
— Interesant, răspunse Amos. Dacă aşa stau lucrurile, atunci cu siguranţă
infractorii trebuie aduşi în faţa justiţiei. Dar eu cred că aţi convocat curtea în
dimineaţa asta ca să vă ocupaţi de cei arestaţi seara trecută şi…
— Da, dar…
— Permite-mi să termin ceea ce spuneam, zise Amos, cu vocea ridicată. Insist
să fiu ascultat.
 — Lasă-l să spună ce are de spus, Hornbeam, spuse Fishwick cu fermitate. Aici
suntem egali.
Spade era încântat. Această intervenţie însemna că Hornbeam nu avea să
rezolve totul aşa cum îşi dorea.
— Mulţumesc, domnule primar, spuse Amos. Hornbeam, colegii tăi judecători
nu au fost informaţi despre sesiunea din dimineaţa aceasta, aşa că nu au putut
participa, dar înţeleg că printre bărbaţii acuzaţi nu se află niciunul dintre ţesătorii
tăi şi nici vreunul dintre presupuşii organizatori ai sindicatului,
— Au fost şmecheri! spuse Hornbeam.
— Atât de şmecheri, poate, încât au ales cu înţelepciune să nu se revolte şi, prin
urmare, sunt nevinovaţi.
Hornbeam se înroşi de furie, dar, pentru moment, îşi pierdu graiul. Spade
consideră că era momentul să vorbească şi el.
— Pot să confirm asta, domnule primar, spuse el. Dacă-mi permiţi.
— Te rog, domnule Shoveller.
— Greviştii şi câţiva dintre susţinătorii lor s-au întâlnit seara trecută ca să
discute problemele cu care se confruntă. Se întâmplă că eu am fost la Bell şi pot
să confirm că s-au aflat în acea sală toată seara. Au fost informaţi despre revoltă
şi s-au hotărât să nu acţioneze în niciun fel. Au rămas în han până la multă vreme
după ce necazurile s-au încheiat. Proprietarul hanului, personalul şi cel puţin
cincizeci de clienţi pot să depună mărturie pentru asta. Aşa că putem să fim
destul de încrezători că greviştii şi susţinătorii lor nu au nimic de-a face cu asta.
— Tot ar fi putut să o organizeze, spuse Hornbeam.
— Poate, zise Amos. Dar nu există nicio dovadă pentru asta. Şi nu putem
acţiona în baza unei simple presupuneri.
— În cazul acesta, spuse Fishwick, preluând din nou conducerea discuţiei,
poate că am putea disc grevei şi să prevenim apariţia altor conflicte de genul
acesta în oraşul nostru. Este evident că nu-i putem cere prietenului nostru
Hornbeam să nu-şi folosească noile războaie de ţesut acţionate cu abur; nu putem
împiedica progresul. Hornbeam spuse:
— Mulţumesc pentru asta, măcar. Fishwick continuă:
— Dar poate că există alte concesii, mai puţin importante, care i-ar putea
convinge pe lucrători. Domnule Shoveller, poate că ai un contact mai bun cu
muncitorii decât am eu. Ce crezi că i-ar putea convinge să se întoarcă la muncă?
— Nu pot să vorbesc în numele lor, spuse Spade şi simţi dezamăgirea grupului.
Oricum, poate că vă pot sugera o cale să înaintăm.
— Spune mai departe, te rog, zise Fishwick.
— Un mic grup de proprietari, să zicem trei sau patru persoane, ar putea fi
desemnat în curând să se întâlnească cu reprezentanţii muncitorilor. Poate că le-
am putea explica ce solicitări sunt imposibile şi care ar putea să fie posibile.
Înarmat cu genul acesta de cunoştinţe, grupul nostru ar putea să-i raporteze
domnului Hornbeam şi să îi comunice cerinţele muncitorilor. Astfel, am putea să
ajungem la un acord.
Toţi proprietarii de ţesătorii erau obişnuiţi cu negocierile în afaceri şi
înţeleseseră limbajul ajungerii la un compromis. În jurul mesei apărură murmure
şi clătinări aprobatoare din cap.
Încurajat, Spade adăugă:
— Evident, grupul nu va avea puterea să ia decizii în numele domnului
Hornbeam şi nici în numele muncitorilor. Chiar şi aşa, este nevoie de ceva
autoritate şi, în acest scop, sugerez ca dumneata, domnule primar, să fii
conducătorul grupului.
Şi acest lucru fu întâmpinat cu aprobare. Fishwick spuse:
— Sunt la dispoziţia voastră, desigur. Şi, domnule Shoveller, este clar că tu ai
putea să fii de mare ajutor grupului.
— Mulţumesc. Sunt bucuros să fac tot ceea ce pot. Cineva spuse:
— Şi doamna Bagshaw.
Spade aprobă. Cissy Bagshaw era singura femeie ţesător, conducând afacerea
pe care i-o lăsase soţul ei când murise. Era inteligentă şi avea mintea deschisă.
— Şi domnul Barrowfield, poate? zise Fishwick.
Încă o dată se manifestă acordul.
— Foarte bine, rosti Fishwick. Şi, cu acordul vostru, domnilor şi doamnă, aş
vrea să începem să lucrăm chiar de astăzi.
„Şi aşa – gândi Spade satisfăcut –, sindicatul dobândeşte recunoaştere oficială.
Mă întreb ce va face în continuare Hornbeam.”
*
— Mai fac şi alţi bărbaţi asta? îl întrebă Arabella pe Spade.
— Nu ştiu, spuse el.
El îi pieptăna părul pubian.
— Niciun bărbat nu m-a privit acolo, şopti ea.
— Oh, dar ai reuşit să o concepi pe Elsie…
— Pe întuneric.
— Episcopii trebuie să o facă pe întuneric?
Ea chicoti.
— Probabil că este o regulă.
— Deci, sunt primul bărbat care vede acest glorios roşu auriu?
— Da. Au! Nu smuci!
— Îmi pare rău. Mai bine îl sărut. Uite. Dar trebuie să îndrept smocurile.
— Nu trebuie să o faci, doar îţi place să faci asta.
— Să-ţi fac o cărare?
— Ar fi foarte vulgar.
— Dacă spui tu! Uite, aşa e mult mai ordonat. El se ridică în fund pe pat, alături
de ea. Voi păstra veşnic acest pieptăn.
— Nu crezi că sunt urâtă acolo, jos?
— Dimpotrivă.
— Bine.
Ea făcu o pauză şi el înţelese că avea ceva în minte.
— Hm… trebuie să-ţi spun… Ea ezită. M-am culcat cu el în noaptea de
dinainte.
Spade ridică sprâncenele.
— El a băut mult vin de Porto în seara aceea şi brandy la final. A trebuit să-l
ajut să se dezbrace. Apoi, practic, a căzut pe pat şi a început să sforăie. Am
crezut că asta e şansa mea.
— A intrat în tine?
— Da.
— Si…
— Şi n-a făcut nimic altceva toată seara în afară de vânturi.
— O, dezgustător.
— A fost uluit când s-a trezit de dimineaţă şi m-a găsit în pat cu el. Au trecut
ani de când am dormit ultima dată împreună.
Spade fu fascinat, dai" deveni îngrijorat. Ce făcuse ea? Îi era teamă că o
eventuală dramă între Arabella şi episcop ar fi putut distruge totul.
— Ce ţi-a spus?
— A spus: „Ce faci aici?” Spade râse.
— Ce întrebare adresată de un bărbat soţiei lui, în pat! Ce i-ai răspuns?
— Am spus: „Ai fost foarte insistent ieri-noapte!” Am încercat să par, ştii tu,
sfioasă.
— Asta este ceva ce trebuie văzut. Nu-mi pot imagina. Arabella făcu o figură
de fată timidă şi spuse:
— O, domnule Shoveller, mă faci să roşesc. Spade chicoti.
— Apoi, el a vrut să ştie ce s-a întâmplat, continuă ea. A spus: „Eu chiar
am…?”, iar eu i-am spus: „Da”. Asta era o minciună. Apoi, ca să fie mai
plauzibil, am spus: „Nu pentru multă vreme, dar suficient de mult”
— Şi te-a crezut?
— Cred că da. Părea şocat, apoi a spus că are o durere de cap. I-am spus că nu
mă surprinde, după ce a băut brandy împreună cu vin de Porto.
— Si ce-ai făcut?
— M-am dus în camera mea, am chemat camerista şi i-am spus să trimită
valetul la episcop cu o oală mare de ceai.
— Deci, acum, când îi vei spune că eşti însărcinată…
— Îi voi aminti de noaptea aceea.
— Ai facut-o doar o dată.
— Fiecare sarcină este rezultatul unui singur act sexual.
 — Se va lăsa prostit?
— Cred că da, spuse ea din nou.
*
Proprietarii de ţesătorii se întâlniră din nou o săptămână mai târziu, în acelaşi
loc, la aceeaşi oră.
Spade simţea că faptul că vor ajunge la un acord era mult mai important decât
termenii acordului. Acest lucru va demonstra utilitatea sindicatului, atât pentru
stăpâni, cât şi pentru lucrători.
Primarul Fishwick le povesti despre discuţiile purtate.
— În primul rând, spuse el, muncitorii au făcut două solicitări, ni care, a trebuit
să le spunem, stăpânii nu vor (i niciodată de acord.
Acest mod de prezentare a informaţiei fusese ideea lui Spade.
— Au cerut ca lucrătorii irlandezi să fie trimişi înapoi. Hornbeam spuse:
— Nici nu intră în discuţie. Fishwick ignoră întreruperea.
— Le-am explicat că asta rămâne la latitudinea consilierului Hornbeam. Deşi
unii dintre proprietari ar putea să fie de acord că irlandezii ar trebui să plece
acasă, nu avem puterea să-i ordonăm domnului Hornbeam.
Cineva murmură:
— Prea adevărat.
— În al doilea rând, ei au cerut ca muncitorii care vor fi lăsaţi fară lucru să
primească ajutor de la parohie, fără să fie obligaţi să intre în azilul din
Kingsbridge.
Muncitorii urau azilul. Era rece şi inconfortabil şi, cel mai important, îşi umilea
rezidenţii. Nu era mare diferenţă faţă de o închisoare.
— Din nou, spuse Fishwick, a trebuit să le explicăm că noi nu avem niciun fel
de jurisdicţie asupra ajutorului parohial, care este controlat de biserică.
Spade propusese această abordare pentru că el ştia că proprietarii vor fi liniştiţi
să afle că grupul se împotrivise cu tărie unora dintre solicitările muncitorilor.
Asta îi va face mai maleabili când vor auzi restul.
— Acum am ajuns la cea de-a treia solicitare, pe care eu recomand să o
acceptaţi, continuă Fishwick. Ei vor ca lucrătorilor care sunt înlocuiţi de maşini
să li se ofere prioritate pentru posibilităţile alternative de muncă. Dacă noi
suntem de acord, sfatul consilierilor – din care cei mai mulţi dintre noi facem
parte – ar putea să adopte o rezoluţie prin care să spună că aceasta este procedura
necesară în Kingsbridge. Acest lucru va diminua criza actuală şi va face mult mai
uşor pentru oricare dintre noi să introducem maşini noi, pe viitor.
Spade le privi expresiile şi înţelese că cei mai mulţi erau de acord cu asta.
— Pentru ca acest sistem să poată funcţiona fără probleme, s-au mai făcut încă
două sugestii. Una, ca înainte de instalarea oricărei maşini noi, stăpânul să
explice acest lucru muncitorilor şi să discute cât de multe persoane vor lucra pe
maşini şi cât de multe vor fi înlocuite de acestea.
Hornbeam fu previzibil de tăios.
— Deci, trebuie să mă consult cu muncitorii înainte să cumpăr o maşină nouă?
Ridicol!
Amos spuse:
— Unii dintre noi fac asta oricum. Unge roţile maşinăriei. Hornbeam pufai,
dezgustat.
— Şi doi, continuă Fishwick, ca reprezentanţii stăpânilor şi ai muncitorilor să
supravegheze respectarea acestor reguli de către ambele părţi, în viitor, astfel
încât orice problemă să poată fi rezolvată înainte să devină subiect de dispută.
Asta era o idee nouă, în contradicţie cu modul în care cei mai mulţi dintre ei
erau obişnuiţi să trateze cu muncitorii lor. Oricum, numai Hornbeam vorbi
împotriva acesteia.
— Veţi transforma muncitorii în stăpâni, spuse el, pe un ton de dispreţ. Şi
stăpânii în muncitori.
Fishwick păru exasperat.
— Oamenii aflaţi în jurul acestei mese nu sunt proşti, Hornbeam, spuse el iritat.
Putem să ne descurcăm cu o relaţie de cooperare fără să devenim sclavi.
Urmă un murmur de aprobare.
Hornbeam îşi desfăcu mâinile într-un gest de înfrângere.
— Daţi-i drumul, spuse el. Cine sunt eu să vă stau în cale?
Spade era satisfăcut. Acesta era rezultatul pe care-l aşteptaseră Sal şi Jarge şi
acesta va pune capăt grevei. Sindicatul devenise o parte recunoscută a afacerii cu
pânză din Kingsbridge. Dar el mai avea un singur lucru de spus.
— Muncitorii sunt încântaţi că se ajunge la un acord, dar ei au ţinut să precizeze
clar că nu trebuie să existe nicio încercare de a-i pedepsi pe conducătorii grevei.
Acest lucru, mă tem, va submina cdmplet înţelegerea.
Se lăsă tăcerea, în timp ce digerau acest lucru. Apoi, primarul Fishwick spuse:
— Asta încheie treaba noastră pe ziua de astăzi, domnilor şi doamnă, deci vă
doresc din toată inima o masă de duminică liniştită.
În timp ce toţi se pregăteau să plece, Hornbeam aruncă lovitura de despărţire.
— V-aţi predat toţi acestui sindicat. Dar este doar temporar. În curând
sindicatele vor deveni complet ilegale.
Se lăsă o tăcere uluită.
— O zi bună tuturor, spuse el şi părăsi încăperea.
Capitolul 22
Cei mai mulţi dintre proprietari considerau că Hornbeam spunea tâmpenii, de
dragul de a se da mare. Spade nu era de acord. Hornbeam nu ar fi spus o
minciună care să poată fi uşor descoperită, pentru că asta l-ar fi făcut să arate
prost. Trebuia să existe ceva în spatele a ceea ce spusese el. Orice ameninţare din
partea lui Hornbeam era îngrijorătoare. Aşa că Spade se duse să-l vadă pe
Charles Midwinter.
Pastorul considera că metodiştii ar trebui să fie bine informaţi despre afacerile
ţării lor, chiar dacă nu-şi permiteau să cumpere ziare şi reviste, aşa că el se
abonase la câteva publicaţii, pe care le păstra timp de un an, în camera de lectură
a sălii metodiste. Spade se duse acolo ca să caute prin numerele mai vechi. Îi
spuse lui Midwinter ce zisese Hornbeam şi Midwinter îl ajută să caute orice
menţiune referitoare la o lege antisindicală. Stăteau aşezaţi pe părţi opuse ale
unei mese ieftine, într-o cameră mică, cu o fereastră mare şi răsfoiau ziarele,
începând cu cele mai recente.
Căutarea nu dură mult.
Aflară că pe 17 iunie – lunea anterioară – prim-ministrul William Pitt anunţase
Legea asocierii muncitorilor, care transforma într-o crimă orice încercare de a
acţiona împreună a muncitorilor – „asociere” – ca să solicite salarii mai mari sau
să intervină în orice fel în libertatea stăpânilor de face tot ce doresc. Se spunea că
legea era un răspuns la plaga actuală a grevelor. Spade gândi că „plagă” era o
exagerare, dar era adevărat că fusese multă agitaţie în industriile afectate de
taxele de război şi de restricţiile comerciale.
Reportajele erau scurte şi cu puţine detalii, şi acesta era, probabil, motivul
pentru care Spade nu reuşise să descopere pericolul în lecturile sale zilnice, dar o
examinare atentă arăta clar că sindicatele vor deveni ilegale.
Şi asta schimba totul. Muncitorii aveau să devină o armată fară arme.
Legea fusese prezentată parlamentului ziua următoare şi se afla la „a doua
citire” în Camera Comunelor – ceea ce însemna că fusese întâmpinată cu
aprobare – o zi mai târziu.
— Pe cuvântul meu, s-au mişcat rapid, spuse Midwinter.
— Nenorociţii se grăbesc să o voteze, spuse Spade.
În conformitate cu procedura parlamentară, fusese apoi trimisă la un comitet
însărcinat cu examinarea acesteia în detaliu şi întocmirea unui raport.
— Ştii cât durează asta? întrebă Spade. Midwinter nu era sigur.
— Cred că depinde.
— Este important. S-ar putea să nu avem mult timp la dispoziţie. Haide să-l
întrebăm pe reprezentantul nostru în parlament.
— Eu nu sunt votant, spuse Midwinter, care nu deţinea o proprietate şi, prin
urmare, nu trecea de bariera francizei de patruzeci de şilingi.
— Dar eu sunt, spuse Spade. Şi tu poţi să vii cu mine.
Părăsiră sala. Soarele de iunie se simţea cald pe feţele lor, în timp ce traversară
în pas vioi piaţa şi se îndreptară spre Willard House.
Vicontele de Northwood tocmai îşi termina masa de la miezul zilei şi le oferi un
pahar de vin de Porto. Pe masă se aflau alune şi brânză. Midwinter refuză vinul,
dar Spade îl acceptă. Era foarte bun, suav şi dulce, cu o tentă stimulantă de
brandy la final.
Spade îi spuse despre ameninţarea lui Hornbeam şi despre ce descoperiseră
ulterior în ziarele de săptămâna trecută. Northwood fu surprins să afle despre
legea asocierii, dar el nu fusese niciodată foarte conştiincios în legătură cu
îndatoririle sale parlamentare.
— Nu-mi place cum sună asta, spuse el. Pot înţelege de ce sunteţi îngrijoraţi.
Desigur, deranjarea afacerilor trebuie să fie evitată, toţi ştim asta, dar să le
interzici complet muncitorilor să se adune seamănă a tiranie. Urăsc tiranii.
Spade spuse:
— Şi aici, în Kingsbridge, sindicatul chiar a ajutat la încheierea grevei.
— Nu ştiam asta, spuse Northwood.
— Tocmai ce s-a întâmplat. Dar, crede-mă, fără sindicat vor exista mai multe
conflicte în industrie, nu mai puţine.
— Ei bine, trebuie să aflu mai multe despre această lege a asocierii. Să-i ceri
unui nobil să se grăbească însemna proastă purtare, dar, chiar şi aşa, Spade
spuse:
— Cât timp ar putea să dureze, domnul meu?
Northwood ridică o sprânceană, dar se decise să nu se simtă ofensat.
— Voi scrie astăzi, zise el. Oamenii mei din Londra îmi vor trimite detaliile.
Spade insistă.
— Nu mă pot împiedica să nu mă întreb de cât timp va avea nevoie comitetul ca
să întocmească raportul?
— Având în vedere graba guvernului, probabil că este o chestiune de câteva
zile.
— Există ceva ce putem face ca să determinăm parlamentul să se răzgândească?
— Întrucât muncitorii nu pot vota, metoda obişnuită prin care ei pot încerca să
influenţeze parlamentul este să scrie o petiţie.
— Voi începe să lucrez astăzi la asta.
În vinerea următoare, Northwood primi răspuns la scrisoarea lui. Acesta veni în
persoana unui bărbat scund, chel, numit Clement Keithley. Aceasta îi explică lui
Spade, aşezat în biroul lui Northwood de peste drum de catedrală, că este avocat
şi că lucrează pentru biroul lui Benjamin Hobhouse; parlamentarul Hobhouse
cunoştea Kingsbridge pentru că tatăl lui fusese comerciant din Bristol.
Keithley, care fusese coleg la liceul din Bristol cu Hobhouse, spuse cu mândrie
că domnul Hobhouse se pronunţase vehement împotriva legii asocierii, dar
opoziţia lui nu fusese suficientă ca să omoare legea, care acum avea să fie luată
în dezbatere de camera superioară a parlamentului, Camera Lorzilor.
— Guvernul domnului Pitt se grăbeşte îngrozitor de tare cu asta, nu-i aşa? spuse
Northwood.
— Într-adevăr, se grăbesc, domnul meu, şi nu a existat timp pentru ca opozanţii
lor să-şi organizeze petiţiile.
Spade spuse:
— Noi avem deja o petiţie cu câteva sute de semnături.
— Atunci, trebuie să mai facem rost de câteva şi să le prezentăm în Camera
Lorzilor. Keithley se întoarse spre Northwood. Domnul meu, vrei să fii amabil să
convoci o adunare publică pentru ca această chestiune să le fie explicată
alegătorilor din circumscripţia ta?
— O idee foarte bună. Când?
— Astăzi sau mâine. Nu putem întâzia.
— Ei bine, sunt convins că se poate rezolva pentru mâine. Spade spuse:
— Daţi-mi voie să mă duc acum să mă asigur că Assembly Rooms este
disponibilă.
— Dacă doreşti, spuse Northwood.
— Şi poate că domnului Keithley i-ar plăcea să vină cu mine şi să arunce o
privire la locul în care se vor ţine discursurile.
— Da, aş vrea, spuse Keithley.
Plecară. În faţa clădirii, Keithley facu o pauză ca să admire catedrala,
„întotdeauna arată splendid în strălucirea soarelui”, gândi Spade.
— Îmi amintesc de asta, spuse Keithley. Trebuie să fi venit pe aici când eram
copil. Magnific. Şi totul construit fără maşini.
Spade spuse:
— Nu sunt împotriva maşinilor, ca principiu. În orice caz, introducerea acestora
nu poate fi oprită. Dar putem face durerea mai suportabilă.
— Exact.
Urcară pe Main Street spre Assembly Rooms, aflată la intersecţie. Uşa era
deschisă. În interior, o mână de oameni se ocupau de curăţenie şi întreţinere.
Spade îl conduse pe Keithley în biroul directorului. Da, sala mare era liberă
sâmbătă seara şi, desigur, directorul ar fi fost încântat să-l găzduiască pe
vicontele de Northwood pentru o întrunire politică.
Făcură o pauză în sala de bal. Lumina soarelui filtrată prin ferestre făcea să
strălucească praful ridicat în aer de cei care făceau curăţenie. Spade spuse:
— Suficient spaţiu, după cum poţi vedea. În Kingsbridge există aproximativ
două sute de persoane cu drept de vot, dar presupun că le vom permite şi
muncitorilor să asiste.
— O, cu siguranţă. Parlamentarul vostru trebuie să simtă forţa sentimentelor,
când oamenii muncii vor afla ce se complotează împotriva lor. Câţi lucrători sunt
în Kingsbridge?
— În morile de lână, cam o mie.
— Încurajează-i să vină.
— Voi răspândi vestea.
— Splendid. Îţi sugerez să aduni semnături pentru petiţia ta imediat după
întrunire, iar eu voi duce totul la Londra duminică dimineaţă.
— După părerea ta sinceră, spuse Spade, ce şanse avem să oprim votarea legii?
— Nu poate fi oprită, spuse Keithley. La fel ca în cazul maşinilor. Tot ce putem
spera este să obţinem modificarea ei. Să uşurăm durerea, după cum spuneai tu.
Era dezamăgitor. Spade se simţi furios. „Mi-ar plăcea să fiu în parlament, se
gândi el. I-aş scutura puţin pe nemernici.”
*
Lui Sal i se păru că emisarul de la Londra era cu totul neimpresionant. Oratorii
buni arătau adesea remarcabil, precum Charles Midwinter, dar Keithley era exact
opusul. Ea spera că nu va fi asemenea reverendului Bartholomew Small, care
plicitisise pe toată lumea. Îşi dorea ca muncitorii să fie acaparaţi de discursul lui.
Oricum, întrunirea atrase o mulţime impresionantă. Sal îi văzu pe cei mai mulţi
dintre proprietarii importanţi şi câteva sute de lucrători. Scaunele erau ocupate şi
oamenii stăteau în picioare în spatele sălii. În faţă se afla o platformă cu o masă.
Vicontele de Northwood era aşezat în spatele mesei, în centru, evident la
conducere. Primarul Fishwick se afla de o parte a lui, iar Keithley de cealaltă
parte, cu Spade la capătul rândului. Sal era aşezată în public: în ciuda rolului ei
esenţial în grevă, nimeni nu se aştepta ca o femeie să se afle pe platformă.
Într-o parte a sălii, Elsie Mackintosh era aşezată la o masă, cu hârtie, pene de
scris şi cerneală, pregătită să adune semnăturile pentru petiţie.
Northwood deschise întrunirea. Era bine intenţionat, dar nu se putea împiedica
să nu vorbească ca şi cum le-ar fi ţinut un discurs de îmbărbătare trupelor sale
înainte de bătălie.
— Acum, fiţi atenţi cu toţii! Suntem pe cale să aflăm despre o lege importantă,
care se află acum în faţa parlamentului, aşa că trebuie să ascultaţi cu atenţie ceea
ce vă va spune domnul Keithley, care a venit tocmai de la Londra ca să ni se
adreseze.
Keithley era mai relaxat.
— Dacă această lege este votată în forma ei actuală, va schimba vieţile fiecărui
bărbat, femeie sau copil din clasa muncitoare a acestei ţări. Aşa că, dacă ceva nu
este clar, vă rog să vă ridicaţi şi să spuneţi sau să puneţi întrebări, pentru
lămuriri. Nu mă deranjează să fiu întrerupt.
Sal ştia că asta era o abordare optimă pentru lucrători: aceştia reacţionau bine la
atitudinea informală.
Keithley începu cu trecerea grăbită a legii prin parlament.
— Anunţată de prim-ministrul ţârii noastre în lunea săptămânii trecute, prima
citire în ziua următoare; a doua citire, o zi mai târziu. Comitetul a întocmit în
grabă raportul, şapte zile mai târziu, ceea ce înseamnă miercurea trecută; va
ajunge în faţa Camerei Lorzilor poimâine. Oricum, ei nu sunt la fel de grăbiţi să-i
asculte pe bărbaţii şi pe femeile naţiunii pe care o conduc. Parlamentul încă nu
şi-a găsit timp să discute o petiţie care se opune legii, din partea tipografilor din
Londra.
Cineva strigă:
— Să le fie ruşine!
— Şi ce spune legea asta? Keithley îşi coborî vocea dramatic. Prieteni, ascultaţi
cu mare atenţie! Apoi rosti în crescendo: Aceasta spune că „orice muncitor care
se asociază cu altul – unul singur! – ca să ceară o mărire de salariu comite o
crimă şi poate fi pedepsit cu două luni de muncă silnică”.
Din mulţime se ridicară strigăte de protest.
Keithley era mai impresionant decât arăta, se gândi Sal recunoscătoare, îl
subestimase.
O voce aspră şi penetrantă spuse:
— Aşteptaţi un minut!
Sal căută sursa ei şi-l observă pe Hornbeam ridicat în picioare. Observă că
Spade îi şoptea ceva lui Keithley şi presupuse că-i explica cine era cel care îl
întrerupsese.
Hornbeam spuse:
— Permite-mi să precizez că legea interzice, în aceeaşi măsură, asocierea
stăpânilor.
— Mulţumesc pentru intervenţie, spuse Keithley. Mi se spune că am onoarea să
discut cu consilierul Hornbeam, este corect?
Hornbeam spuse:
— Da.
— Şi eşti proprietar de ţesătorie, domnule Hornbeam.
— Da.
— Şi judecător de pace.
— Da.
— Ai folosit expresia „în aceeaşi măsură”, dar haide să privim mai de aproape
problema.
Keithley se întoarse de la Hornbeam spre mulţime.
— Această lege, prieteni, îi va permite domnului Hornbeam să acuze pe orice
lucrător de asociere. Atunci, el va putea să judece cazul de capul lui, fără un al
doilea judecător şi fără juraţi După ce îi declară vinovaţi, îi poate condamna la
muncă silnică – toate astea fară să se consulte cu nicio altă persoană de pe lumea
asta.
Din public se ridică un murmur de indignare.
— Observaţi următorul contrast, continuă Keithley. Stăpânii acuzaţi în
conformitate cu această lege vor fi judecaţi de cel puţin doi judecători şi un juriu.
Sal spuse tare:
— Asta nu este dreptate!
Oamenii din jurul ei îşi verbalizară acordul.
 — Şi asta nu este singura inegalitate, spuse Keithley. Oamenii muncii pot fi
interogaţi despre conversaţiile lor cu alţi colegi şi refuzul de a răspunde va
constitui o crimă. Veţi fi obligaţi să depuneţi mărturie împotriva voastră şi a
colegilor voştri – sau să mergeţi la închisoare dacă refuzaţi să faceţi asta!
Hornbeam se ridică din nou.
— Cred că eşti avocat, domnule Keithley, aşa că trebuie să ştii că asocierea sau
conspiraţia sunt extrem de greu de dovedit. Această clauză este esenţială pentru
funcţionarea legii. Oamenii acuzaţi trebuie să furnizeze ei înşişi dovezile – altfel,
nu va reuşi nicio acuzare.
— Mulţumesc pentru că ai subliniat asta, domnule Hornbeam. Voi repeta
argumentul tău, pentru că este foarte important. Prieteni, domnul Hornbeam
declară, în mod corect, că este foarte dificil de dovedit conspiraţia, dacă acuzaţii
nu sunt puşi să mărturisească împotriva lor înşile. Şi din acest motiv, această
clauză este esenţială. Poate că, prieteni, ăsta este motivul pentru care această
clauză se aplică numai muncitorilor, nu şi stăpânilor lor!
Ei mugiră de indignare.
Sal înţelese că Hornbeam nu se mai confruntase niciodată cu cineva de calibrul
lui Keithley. Bărbatul acesta avea aptitudini formidabile pentru dezbatere; era
chiar mai bun decât Spade, care era cel mai bun din Kingsbridge. Hornbeam
reuşea să se impună, în mod normal, prin intimidare, nu prin argumentare. Astăzi
era surclasat.
Hornbeam spuse cu disperare:
— Există o prevedere pentru apel.
— Mulţumesc, domnule Hornbeam. Ţii discursul pentru mine. Domnul
Hornbeam îmi aminteşte că un muncitor condamnat în conformitate cu această
lege poate face apel împotriva condamnării sale. Asta e drept, nu-i aşa? Tot ce
trebuie să facă este să plătească douăzeci de lire.
Mulţimea izbucni în râs. Niciun lucrător în morile de ţesut nu ţinuse vreodată în
mână douăzeci de lire.
— Dacă, din nefericire, se întâmplă ca muncitorul să nu aibă douăzeci de lire să
le pună jos…
Acum râsetele căpătară o tentă batjocoritoare şi Hornbeam se înroşi. Era umilit
în public.
— Poate că muncitorul acela ar putea aduna un grup de susţinători care să
încerce să facă rost de douăzeci de lire. Sunt mulţi bani, dar ar putea să se
descurce; doar că, făcând asta, ei vor intra într-o asociere şi, prin urmare, vor
încălca legea!
— Aşa că ne plimbă de la Ana la Caiafa! strigă cineva.
— Încă un lucru, mai spuse Keithley. Unii dintre voi se poate să fi contribuit cu
bani la un fond sindical sau ceva similar.
Sal aprobă din cap. Sindicatul adunase bani ca să-i susţină pe grevişti. Pentru că
greva se terminase repede, mai rămăseseră ceva bani. Keithley spuse:
— Şi ce credeţi că spune legea? făcu o pauză dramatică. Guvernul va confisca
aceşti bani!
— Hoţi nenorociţi! strigă cineva.
Hornbeam se ridică în picioare, îşi părăsi locul şi se îndreptă spre ieşire.
Keithley arătă spre el şi spuse:
— Asta este ideea despre justiţie a domnului Hornbeam. Faţa lui Hornbeam
deveni acum de un roşu înflăcărat, în timp ce Hornbeam dispăru prin uşi,
Keithley spuse:
— Pare să fie şi ideea prim-ministrului despre justiţie, de asemenea. Dar nu este
ideea mea despre justiţie şi, presupun, nici a voastră.
Din public se ridicară strigăte de aprobare.
— Dacă nu este ideea voastră despre justiţie, poate doriţi să semnaţi o petiţie.
Keithley arătă spre Elsie, aflată pe o latură a sălii. Doamna Mackintosh are hârtie
şi cerneală. Vă rog să vă scrieţi numele sau să faceţi o cruce – sau să-i permiteţi
doamnei Mackintosh să vă scrie numele.
Oamenii începură să se ridice în picioare şi să-şi croiască drum spre masa lui
Elsie. Keithley ridică vocea:
— Mâine voi duce petiţia voastră la Londra şi voi face tot ce-mi stă în puteri ca
să determin parlamentul să ţină seama de ea.
Coada care se formă la masa lui Elsie includea deja mai mult de jumătate din
audienţă.
Sal fu profund satisfăcută. Legislaţia fusese explicată cu însufleţire. Nimeni nu
mai avea vreun dubiu despre intenţia malefică a acesteia. Frank Fishwick se
ridică să vorbească.
— În calitate de primar al oraşului Kingsbridge, aş vrea să-i mulţumesc
domnului Keithley, începu el.
Nimeni nu-l asculta şi Fishwick renunţă.
*
Spade era mulţumit. Guvernul încercase să strecoare noua lege tară ca oamenii
să observe, dar eşuase. Keithley explicase pericolul extrem de clar si legea nu va
trece fără necazuri.
În timp ce sute de lucrători aşteptau răbdători la coadă ca să semneze petiţia,
Keithley îi spuse lui Spade:
— Vei putea să vii la Londra cu mine mâine?
Spade fu surprins, dar, după un moment de gândire, spuse:
— Da. Nu pentru multă vreme, dar aş putea merge.
— Ar putea să fie util să avem la îndemână un om din Kingsbridge, pentru
cazul în care această comisie parlamentară ar dori să primească dovezile directe,
cum se spune, direct din gura calului.
 — Foarte bine.
Charles Midwinter se apropie şi Spade îl prezentă.
— Pastorul Midwinter este trezorierul sindicatului format de lucrătorii lui
Hornbeam, explică el.
Îşi strânseră mâinile şi Charles spuse:
— O întrebare, dacă-mi permiţi, domnule Keithley…
— Desigur.
— Sunt în posesia a zece lire, care aparţin sindicatului – bani donaţi de oameni
simpatizanţi din Kingsbridge. Există ceva ce aş putea face ca să-i ţin departe de
mâinile guvernului?
— Da, spuse Keithley. Înfiinţaţi o societate de ajutor mutual. Societăţile de
ajutor mutual erau populare. Un grup de oameni care făceau, fiecare, câte o mică
subscripţie săptămânală şi, când unul dintre ei se îmbolnăvea sau rămânea fără
slujbă, clubul îi plătea o alocaţie modestă, în Anglia existau sute de asemenea
societăţi, poate mii. Autorităţile le încurajau, pentru că acestea susţineau
persoane care, altfel, ar fi aplicat pentru ajutorul parohial. Keithley spuse:
— Faceţi-i pe toţi membrii sindicatului membri ai societăţii de ajutor mutual şi
apoi transferaţi banii sindicatului către societate. Atunci sindicatul nu va mai
avea bani pe care să pună mâna guvernul.
Midwinter zâmbi.
— Foarte abil.
— De asemenea, adăugă Keithley, o societate de ajutor mutual poate să
îndeplinească discret multe dintre funcţiile unui sindicat. De exemplu, societatea
poate să poarte discuţii cu stăpânii despre noile maşini, pe baza efectelor pe care
le-ar avea asupra dezvoltării societăţii.
Lui Spade îi plăcu ideea, dar descoperi o problemă.
— Şi ce se întâmplă dacă reuşim şi Legea Asocierii cade?
— Atunci doar rupeţi documentul prin care transferaţi banii.
— Mulţumesc, domnul Keithley, spuse Midwinter.
— Cât de util este să ai la îndemână un avocat! remarcă Spade.
*
Spade era în relaţii prieteneşti cu unul dintre cei mai buni clienţi ai săi din
Londra, Edward Barney, un tânăr negustor de pânză. Spade adusese cu el un
cufăr plin cu mostre, ca sa-şi poată justifica cheltuielile călătoriei prin realizarea
unor tranzacţii. El viziţa casa lui Edward de la Spitalfields, unde ţesăturile
scumpe, de genul mătăsurilor moar, catifelei, caşmirurilor şi amestecurilor
uzuale, erau etalate la uşa de la intrare şi baloturile de gabardinâ şi linsey-
woolsey, de zi cu zi, erau aşezate pe rafturile din spate.
Edward îl invită pe Spade să stea în apartamentul de deasupra depozitului.
Spade acceptă cu interes: nu-i plăcea sa se cazeze prin taverne, care nu erau
niciodată confortabile sau curate.
Legea asocierii muncitorilor nu avansa deloc în parlament, timp de o
săptămână. În timp ce Spade aştepta, îşi vizită toţi clienţii obişnuiţi din Londra.
Afacerile păreau să-şi revină: exporturile spre America compensau căderea
comerţului cu Europa.
Când rămase fară clienţi pe care să-i viziteze, discută cu tatăl lui Edward, Sid.
Deşi avea doar patruzeci şi cinci de ani, Sid se retrăsese din afaceri din cauza
artritei şi stătea toată ziua printre pernele îngrămădite sub picioarele sale
contorsionate. Îi plăcea să stea de vorba cu cineva care putea să-i îndepărteze
gândurile de la disconfortul său.
Spade îi povesti totul despre Legea Asocierii şi despre reacţia de la
Kingsbridge.
— Am cunoscut un flăcău numit Hornbeam, spuse Sid. Joey Hornbeam. Era
orfan. Toţi eram foarte săraci, dar eu m-am ridicat singur. La fel şi Joey.
Spade era curios să afle mai multe despre trecutul celui mai bogat om de afaceri
din Kingsbridge.
— Cum a reuşit?
— În acelaşi fel în care am reuşit şi eu, deşi într-o firmă diferită: a început să
măture podele, a devenit mesager, şi-a ţinut ochii deschişi şi a fost tot timpul pe
fază, a învăţat tot ceea ce era de învăţat despre afacerile cu pânză şi a aşteptat o
oportunitate. Atunci, căile noastre s-au despărţit. Eu m-am însurat cu fata şefului
meu. Draga de Eth mi i-a dăruit pe Edward şi pe cele patru fete ale noastre,
înainte să moară, Dumnezeu să-i odihnească sufletul.
— Şi Hornbeam?
— El şi-a început propria firmă.
— De unde a făcut rost de bani?
— Nimeni nu ştia precis. După o vreme, a vândut afacerea şi a plecat din
Londra. Acum ştiu unde s-a dus: la Kingsbridge.
— Era vreun gen de escroc?
— Probabil. Nu m-aş lua de el pentru asta. El a venit din St. Giles, un cartier în
care nu există lege, nu există bine şi rău.
Spade încuviinţă din cap.
— Cum era pe vremea aceea?
— Era dur, spuse Sid. Dur ca un cui.
— Încă este aşa, spuse Spade.
*
Camera Lorzilor se întruni în medievala Queens Hali de la palatul Westminster;
acest lucru data – îl informă Keithley pe Spade – încă de dinainte de încercarea
lui Guy Fawkes de a arunca locul în aer cu praf de puşcă. Vizitatorii puteau intra
în sală, dar trebuiau să rămână în spatele balustradei, numită bară. Spade stătea în
picioare, cu coatele sprijinite de bară, în timp ce lorzii dezbăteau Legea
Asocierii. El nu mai văzuse niciodată mai mult de unul sau doi aristocraţi în
aceeaşi cameră: aici erau zeci, plus câţiva episcopi. Era, normal, interesat de
hainele lor, care erau confecţionate din pânză de calitate şi bine croite. Dar
discursurile lor nu erau la fel de impresionante. Propoziţiile lor erau inutil de
complicate şi el era nevoit să le simplifice în minte înainte să prindă înţelesul
argumentaţiei. Poate că ăsta era modul preferat de exprimare al celor din clasele
superioare.
Câteva persoane se ridicară în favoarea legii, spunând că asocierea „ilegală”
dintre muncitori devenea tot mai obişnuită şi ameninţa cu nenorociri grave.
„Vorbărie”, îşi spuse Spade în barbă. Nu existau suficiente sindicate. Milioane
de muncitori nu aveau parte de nicio protecţie împotriva rapacităţii stăpânilor lor.
Spade nu avea nicio îndoială că lucrul de care se temea cu adevărat Camera
Lorzilor era o revoluţie asemănătoare celei din Franţa.
Keithley îi vorbi pe un ton familiar unui bărbat care stătea în picioare, la fel ca
Spade, cu coatele sprijinite pe bară. După o scurtă conversaţie, se întoarse spre
partea lui Spade şi spuse:
— Lordul Holland ar trebui să vorbească după încă un vorbitor. Holland era
singurul pair care era aşteptat să vorbească împotriva legii.
— Cine este bărbatul cu care ai vorbit?
— Un reporter de la ziar. Ei ştiu tot ce se întâmplă. Spade îl studie pe bărbat.
— Unde îi este carnetul de notiţe?
— Interzis, spuse Keithley. Să iei notiţe contravine regulilor camerei.
— Deci el trebuie să ţină minte tot.
— Atât cât poate. Dacă auzi vreodată un pair sau un parlamentar că se plânge în
legătură cu inexactitatea ziarelor, întreabă-l de ce nu le permite reporterilor să ia
notiţe.
— Pare prostesc.
— Locul ăsta are o mulţime de reguli prosteşti.
Din nou, Spade simţi impulsul să devină parlamentar şi să susţină campania
pentru reformă.
Keithley i-l arătă pe lordul Holland, un bărbat chipeş, de vreo douăzeci şi cinci
de ani, cu sprâncene groase şi negre şi păr negru, buclat, care tocmai începea să
dispară de pe la tâmple. Deşi deţinea sclavi în Jamaica, în alte privinţe era un
liberal.
— S-a însurat cu o femeie divorţată, murmură Keithley dezaprobator; Spade,
fiind amantul unei femei măritate, nu putea să-i împărtăşească dezaprobarea.
Câteva minute mai târziu, Holland se ridică în picioare şi spuse cu pasiune:
— Legea este injustă, în principiu, şi este răuvoitoare în intenţie. „Bun început”,
gândi Spade.
— Scopul legii este să împiedice asocierile între muncitori; dar trăsătura ei cea
mai importantă şi cea mai specifică este aceea că modifică judecata cu juraţi într-
o judecată sumară. Trebuie să ne întrebăm dacă legea, deşi este probabil să
distrugă asocierile, va putea să producă şi consecinţe la fel de dezastruoase
pentru societate!
Acest lucru era puţin cam abstract pentru Spade; prea îndepărtat de viaţa de zi
cu zi a oamenilor către care era ţintită legea.
— Cele două părţi nu sunt tratate în termeni egali; inegalitatea se manifestă în
favoarea stăpânilor. Aceştia au avantaj asupra muncitorilor lor, prin faptul că
sunt capabili să reziste mai multă vreme; şi au oportunităţi mai mari să
prejudicieze umanitatea în favoarea lor; de asemenea, sunt mai puţini la număr
şi, prin urmare, mult mai capabili să-şi concentreze şi să-şi combine puterile,
evitând să fie detectaţi.
Holland folosi o comparaţie lunga şi confuză cu pădurarii şi braconierii, ca să
ilustreze ideea simplă că stăpânii şi lucrătorii aveau interese opuse şi, prin
urmare, judecătorii, care cran în acelaşi timp şi proprietari, nu aveau cum să fie
obiectivi în procesele muncitorilor lor sau ale prietenilor lor muncitori.
— Întotdeauna este în interesul stăpânului să-i acuze de conspiraţie pe lucrătorii
săi, chiar dacă ei au un caz perfect corect pentru creşterea salariilor.
— Al naibii de adevărat, spuse Spade, în barbă.
Holland sublinie că aplicabilitatea legii este mult prea largă.
— O persoană poate fi acuzată de asociere doar pentru faptul că oferâ sfaturi
prieteneşti şi bine intenţionate!
Încheie propunând o amânare de trei luni, pentru ca legea să poată fi analizată
mai bine.
Nimeni nu-l susţinu. Cei care propuseseră legea nu se obosiră să-i răspundă la
discurs. Sugestia sa de amânare fu respinsă.
Nu se luă în considerare nicio petiţie.
Apoi legea fu supusă la vot. Atât de puţini bărbaţi strigară „NU”, încât
numărătoarea nu mai era necesară.
Două zile mai târziu, propunerea fu aprobată de rege şi deveni lege.
Capitolul 23
Elsie se întrebă de ce părea nervoasă mama ei. Se aflau la micul-dejun, în palat.
Arabella avea pe farfurie o felie de pâine prăjită, pe care o unsese cu unt, dar nu
o mânca. Exista o uşoară încruntare între sprâncenele ei roş-cat-maronii. Altfel,
părea să fie bine. În ultima vreme luase ceva în greutate, dar părea să aibă o
strălucire aparte. Ce anume o deranja?
Episcopul se înfipse în cârnaţi şi citi The Times.
— O forţă anglo-rusă a invadat Ţările de Jos, spuse el. Îi plăcea să le spună
soţiei şi fiicei lui ce se întâmpla în lume. Acea parte din Ţările de Jos a fost
cucerită de francezi, care au hotărât să o numească Republica Batavă.
Elsie avea în faţa ei Kingsbridge Gazette.
— Aici scrie că regimentul 107 infanterie – ăsta este regimentul din
Kingsbridge – face parte din acea forţă. Unii dintre foştii mei elevi de la şcoala
de duminică sunt în acel regiment. Sper că vor fi în regulă.
— Freddie Caines ar trebui să fie acolo, spuse Arabella.
— Cine este Freddie Caines? întrebă episcopul.
— O… era membru al miliţiei de aici. Nu-mi amintesc cum l-am cunoscut; un
băiat dulce.
— Îmi amintesc de el. Este cumnatul lui Spade, interveni Elsie.
— Uitasem de asta, spuse Arabella.
Era o dimineaţă frumoasă de septembrie şi soarele strălucea prin ferestrele
camerei în care serveau micul-dejun. Kenelm se ridică în picioare şi spuse:
— Vă rog să mă scuzaţi. Un tâmplar trebuie să instaleze uşa nouă în portalul de
nord – cea veche a putrezit – şi trebuie să mă asigur că o aşază cum trebuie.
Plecă.
Elsie îşi petrecuse deja două ore în camera copiilor, spălându-l şi imbrăcându-l
pe Stevie – acum în vârstă de doi ani – cu ajutorul doicii. Mai târziu, în cursul
zilei, trebuia să găzduiască o petrecere cu ceai pentru susţinătorii şcolii, care îi
fuseseră alături pe durala grevei. Era pe cale sa sr scuze când mama ei spuse:
— Am nişte veşti surprinzătoare. Elsie se aşeză din nou jos şi spuse:
— Asta sună interesant. Episcopul nu păru interesat.
— Ce veşti? zise el indiferent. Arabella spuse:
— Aştept un copil.
Elsie se holbă uluită la mama ei. Avea patruzeci şi cinci de ani! Iar episcopul, la
şaizeci şi doi de ani, era cu şaptesprezece ani mai în vârstă. Era de asemenea
supraponderal şi nu prea agil. Mai mult de atât, Elsie nu îl văzuse pe tatăl ei să o
atingă cu afecţiune pe mama ei, şi asta de mulţi ani. Era pe punctul să întrebe
Cum s-a întâmplat asta?, dar se opri la timp şi spuse:
— Când?
— În decembrie, cred, spuse Arabella.
Episcopul fu uluit şi spuse:
— Dar, draga mea…
— Trebuie să-ţi aminteşti. A fost prin preajma Paştelui. El spuse:
— Duminica Paştelui din acest an a fost în a douăzeci şi patra zi din martie.
Păru bucuros să deţină această bucăţică de informaţie banală, de care să se agaţe
în cutremurul care-i zguduia lumea.
— Îmi amintesc bine. Făceai tot felul de glume de primăvară, spuse Arabella.
El se simţi jenat.
— Nu de faţă cu alţii, te rog!
— O, nu fi prostuţ. Elsie este femeie măritată.
 — Chiar şi aşa…
— Te-ai bucurat de un Porto deosebit de bun în seara aia.
— O! Păru el să-şi amintească.
— Ai fost însă uşor surprins să te trezeşti şi să mă găseşti în patul tău, după cum
îmi amintesc.
— Asta a fost cu atât de mult timp în urmă, de Paşte…
— Da, aşa cred, spuse Arabella, dar Elsie observă o privire de teamă în ochii
aurii ai mamei sale şi ştiu că ceva nu era în regulă.
Arabella juca un roL Ar fi putut, prea bine, să fie fericită că era însărcinată, dar
părea îngrozitor de îngrijorată pentru ceva. Ce, totuşi? Nu avea niciun sens.
Atitudinea episcopului fu de asemenea neaşteptată. De ce nu era el încântat? Un
copil, la vârsta lui! Bărbaţii erau, de obicei, încântaţi de capacitatea lor de a
procrea. Oamenii din Kingsbridge vor cârcoti, în curând, şop-tindu-şi unul altuia
în catedrală Bătrânul câine mai are viaţă în el.
Lui Elsie îi trecu prin minte un gând uluitor: era posibil ca episcopul să se
gândească la faptul că acest copil nu era al lui?
Ideea părea demnă de râs. Femeile de vârsta Arabellei nu comiteau adulter. Cel
puţin, Elsie nu credea asta. Nu-şi pierdeau ele interesul pentru tot felul de
lucruri? Elsie nu ştia, cu adevărat, nimic despre asta.
Şi, brusc, îşi aminti de o conversaţie cu Belina Goodnight, bârfitoa-rea oraşului.
— Ce am auzit despre mama ta? îi spusese Belinda lui Elsie, la catedrală, într-o
duminică. Pare să fi devenit ciudat de prietenă cu Spade.
Elsie izbucnise în râs.
— Mama mea? spusese ea. Nu te prosti!
— Cineva mi-a spus că se duce mereu la magazinul surorii lui.
— La fel ca orice femeie la modă din Kingsbridge.
— Ei bine, sunt convinsă ca ai dreptate, îi spusese Belinda, Elsie fusese
convinsă că avea dreptate, până acum.
Acesta era motivul pentru care Arabella se temuse să dezvăluie ceva ce ar fi
trebuit să fie o veste îmbucurătoare? Dacă episcopul credea că ea îi era
necredincioasă, mânia lui ar fi monstruoasă. Avea o latură răzbunătoare care era
destul de înspăimântătoare. Odată o încuiase pe Elsie în camera ei şi o hrănise
doar cu pâine şi apă, timp de o săptăinână, pentru o vină pe care ea o uitase
acum. Mama ei plânsese, dar asta nu avusese niciun efect asupra înverşunării
episcopului.
Ea îşi privi intens tatăl, încercând să-i citească gândurile. EI fusese uluit, la
început, apoi jenat. Acum, gândea ea, părea nedumerit. Ea presupuse că îi venea
greu să creadă că avusese relaţii sexuale, pentru prima data după mulţi ani, şi
apoi uitase despre asta. Pe de altă parte, el trebuia să fie foarte conştient de faptul
că, ocazional, bea mult mai mult vin decât era înţelept şi asta făcea ca un bărbat
să uite ce făcuse.
 Şi el admitea că-şi amintea de dimineaţa de după. Se treziseră în pat împreună.
Asta rezolva chestiunea? Nu tocmai, înţelese ea. O femeie care rămăsese
însărcinată cu amantul ei ar fi putut să facă dragoste cu soţul ei doar ca să-l poată
convinge că era copilul lui. Ar fi putut Arabella să fie atât de diabolică? „Mama
mea?”
O femeie disperată putea să facă multe lucruri.
*
Sal era mulţumită de felul în cave mergeau lucrurile. Deşi legea asocic rii
obligase la închiderea sindicatului, societatea de ajutor mutual îi luase locul şi se
întinsese în tot oraşul. Acum, reprezentanţi de la diverse mori adunau subscripţii
săptămânale pentru „ajutorul mutual” şi ei se întruneau periodic să discute
problemele societăţii şi subiecte legate de asta. Deja doi proprietari de ţesătorii,
care introduseseră maşini noi, consideraseră potrivit să îi abordeze pe
reprezentanţii ajutorului mutual, ca să discute problemele anticipat.
Lucrătorii irlandezi se stabiliseră la Kingsbridge şi nimeni nu-şi mai amintea
pentru ce fuseseră bătăile. Frecventau două sau trei taverne de la malul râului,
care deveniseră cunoscute drept cârciumi irlandeze şi erau mulţumiţi cu afacerea.
Colin Hennessy, irlandezul pe care-l întâlnise Kit în ziua în care sosiseră, era
reprezentantul ajutorului mutual la Moara Cocină.
Într-o seară din octombrie, Colin apăru la Bell, unde Sal stătea împreună cu
Jarge şi cu Spade. Sal îl plăcea pe Colin. Era genul ei de bărbat: mare, puternic şi
neînfricat Spade îi cumpără o cană de bere. El luă o înghiţitură lungă, se şterse la
gură cu mâneca şi le spuse pentru ce îi căutase.
— Hornbeam a cumpărat o maşină nouă, o maşină de dărăcit gigantică. Sal se
încruntă.
— Asta este prima oară când auzim despre aşa ceva.
— Am aflat abia astăzi. Îi făceau loc ca să o aducă mâine.
— Deci nu a discutat despre asta cu lucrătorii.
— Deloc.
Sal privi spre Spade.
— El ignoră înţelegerea.
— Va trebui să intrăm din nou în grevă, zise Jarge.
„Jarge seamănă mult cu Hornbeam, reflectă Sal; mereu dispus la cea mai
agresivă reacţie.” Bărbaţii de felul acesta considerau că beligeranţa va fi mereu
câştigătoare, în ciuda tuturor dovezilor contrare.
Spade spuse:
— S-ar putea să ai dreptate, Jarge, dar, mai întâi, trebuie să discutăm cu
Hornbeam şi să aflăm ce are de gând. Pentru ce a făcut asta? E greu de înţeles ce
ar putea avea de câştigat, în afară de o mulţime de necazuri.
Jarge spuse:
 — El nu-ţi va spune adevărul.
— Dar poţi să afli câte ceva doar studiind minciunile pe care o persoană alege
să ţi le spună.
Jarge se retrase.
— E adevărat, presupun. Spade spuse:
— Sal, tu şi cu mine ar trebui să mergem să-l vedem pe Hornbeam, întrucât noi
suntem în echipa desemnată să supravegheze respectarea acordului. Şi ar trebui
să-l luăm pe Colin cu noi, pentru că el poate să depună mărturie că Hornbeam a
încălcat înţelegerea.
— De acord, zise Sal.
— Când ar trebui să mergem?
— Acum, spuse Sal. Nu-mi pot permite să am timp liber într-o zi de lucru.
Colin păru puţin mirat, dar spuse:
— În regulă, atunci, şi îşi goli cana.
Îl lăsară pe Jarge şi porniră pe jos spre cartierul select de pe High Street. Uşa
din faţă a casei lui Hornbeam le fu deschisă de un valet care îi privi cu dispreţ.
— Bună seara, domnule Shoveller, spuse el îngrijorat.
— Salut, Simpson, spuse Spade. Te rog, spune-i că aş fi recunoscător pentru
câteva minute din timpul său, fiind vorba de o problemă de o importanţă
considerabilă.
— Prea bine, domnule. Va rog să intraţi în hol, în timp ce aflu dacă domnul
consilier Hornbeam este acasă.
Intrară. Sal găsi holul întunecat şi deprimant. Existau o vatră fară foc şi un ceas
înalt, care ticăia cu importanţă. Din portretul de deasupra vetrei, Hornbeam
privea răuvoitor spre oricine îndrăznea să intre în casa lui. Care era sensul unei
case mari, dacă trăiai fară lumină şi căldură? Uneori, oamenii bogaţi chiar nu ştiu
cum să-şi cheltuiască banii.
Simpson se întoarse şi îi conduse într-o cameră mai degrabă mică, ce părea să
fie biroul de lucru al lui Hornbeam. Era la fel de neprimitoare ca şi holul.
Hornbeam se afla în spatele unui birou masiv, îmbrăcat într-o haină din pânză
scumpă, maro închis. El spuse scurt:
— Ce este, Shoveller?
Spade nu era dispus să renunţe la politeţe.
— Bună seara, domnule consilier, spuse el,
Hornbeam nu-i invită să se aşeze. Îl privi intens pe Colin, apoi îşi îndreptă din
nou privirea spre Spade.
— Ce caută bărbatul ăsta aici?
Spade nu îl va lăsa pe Hornbeam să devieze conversaţia. Ignorând întrebarea,
spuse:
— Ai cumpărat o maşină de dărăcit nouă.
— Şi ce are asta de-a face cu tine?
 — Doamna Box şi cu mine suntem printre cei însărcinaţi cu monitorizarea
respectării acordului care a pus capăt grevei provocate de războaiele tale de ţesut
cu abur.
Hornbeam se ofuscă.
— Provocată de interferenţa unora din afară.
Spade continuă să ignore întreruperile certăreţe ale lui Hornbeam.
— Noi speram să evităm o nouă grevă. Hornbeam râse dispreţuitor.
— Atunci nu porniţi una! Spade nu răspunse la asta.
— Îţi aminteşti, Hornbeam, că proprietarii au fost, împreună, de acord să
consulte muncitorii, la introducerea unor maşinării noi, importante, ca să evite
agitaţia provocată, de obicei, de schimbările neanunţate.
— Ce vreţi de la mine?
— Vrem să îţi informezi muncitorii despre noua maşină, să le spui câţi oameni
vor lucra pe ea şi câţi oameni vor fi înlocuiţi de ea şi să discuţi despre consecinţe.
— Vei avea răspunsul meu mâine.
Se lăsă tăcerea. Sal înţelese că ăsta ar fi trebuit să fie finalul întâlnirii. După o
pauză stranie, cei trei vizitatori părăsiră încăperea. Ajunşi afară, Spade rosti:
— N-a fost atât de rău pe cât era de aşteptat. Colin spuse:
— Ce? A fost la fel de răutăcios ca o pisică! Arăta de parcă ne-ar fi spânzurat
cu plăcere pe toţi trei.
— Da, şi până la sfârşit mă aşteptam la un refuz direct – dar apoi ne-a spus să
aşteptăm până mâine. Asta sugerează că se va gândi la problemă. Ceea ce este
mai promiţător.
— Nu ştiu, reflectă Sal. Mă gândesc că are un as în mânecă.
*
Sal visa că face dragoste cu Colin Hennessy, cu părul lui negru căzând în faţă,
peste figura ei, în timp ce el gemea de plăcere, când fu trezită de bubuiturile în
uşa casei ei. Se simţi vinovată când privi spre bărbatul ei, întins alături de ea. Ce
bine era că ceilalţi nu puteau să ştie ce ai visat.
Ea se gândi că bubuitul din uşă era al celui care alerga pe străzi ca să-i trezească
pe lucrătorii de la mori, la ora patru dimineaţa. Dar sunetul se repetă, de parcă
cineva ar fi vrut să intre.
Jarge se duse la uşă, îmbrăcat în lenjerie şi ea îl auzi spunând:
— Cât naiba este ceasul?
Apoi, o voce spuse:
— Acum, să nu-mi provoci vreun necaz, Jarge Box. Cu nevasta am treabă, nu
cu tine.
„Pare să fie şeriful Doye”, gândi Sal şi fu cuprinsă de frică. Doye în sine nu o
speria, dar el reprezenta puterea arbitrară a unor oameni nemiloşi, ca Hornbeam.
Ea era înspăimântată de Hornbeam.
 Se ridică din pat şi îşi trase rochia peste cap. Se încălţă cu pantofii şi se stropi
cu apă pe faţă. Apoi se duse la uşă.
Doye venise împreună cu poliţistul, Reg Davidson. Sal spuse:
— Ce naiba vrei de la mine?
— Trebuie să vii cu noi, spuse Doye.
— N-am făcut nimic greşit.
— Eşti acuzată de asociere.
— Dar sindicatul a fost închis.
— Eu nu ştiu nimic despre asta.
— Cine m-a acuzat?
— Consilierul Hornbeam.
Ea simţi un fior de groază. Deci asta intenţionase Hornbeam când spusese Veţi
avea răspunsul mâine-dimineaţă!
— Este ridicol, spuse ea. Dar nu era ridicol, era înspăimântător, îşi puse haina
pe ea şi ieşi afară.
Doye şi Davidson o duseră pe străzile reci şi întunecate, în centrul oraşului. Ea
se gândi cu oroare la posibilele pedepse cu care se putea confrunta: biciuire,
butuci, închisoare şi muncă silnică. Femeile condamnate la muncă silnică erau
obligate să facă o muncă numită bătutul cânepii: timp de douăsprezece ore pe zi
ele foloseau un baros ca să bată cânepa îmbibată cu apă, pentru separarea fibrelor
de coaja lemnoasă, astfel încât să poată fi transformate în fuior. Era o muncă
istovitoare. Dar nu vedea cum ar fi putut să fie găsită vinovată.
Ea presupuse că se duceau la casa lui Hornbeam, dar, spre surprinderea ei, fu
condusă la vila lui Will Riddick.
— Ce căutăm aici? spuse ea.
— Moşierul Riddick este judecător, spuse Doye.
Hornbeam era periculos şi Riddick era marioneta lui. Ce puneau ci la cale? Era
de rău.
Holul casei lui Riddick mirosea a scrum de tutun şi vin vărsat. Într-un colţ era
legat în lanţ un mastif şi acesta latră la ei. Sal fu surprinsă să-l vadâ pe Colin
Hennessy acolo, aşezat pe o bancă şi ea îşi aminti, jenată, visul ei. Colin era păzit
de un poliţist, Ben Crocket.
Sal îi spuse lui Colin:
— Asta este urmarea vizitei noastre la Hornbeam, seara trecută.
— Credeam că facem ceea ce au fost de acord proprietarii de ţesătorii, spuse
Colin.
— Aşa am făcut.
Sal era nedumerită şi, în acelaşi timp, speriată. Se întoarse spre Doye.
— Evident, Hornbeam ţi-a spus să ne arestezi.
— El este preşedintele judecătorilor.
Era adevărat. Asta nu era vina lui Doye. El era o simplă unealtă. Sal se aşeză pe
bancă, alături de Colin.
— Şi acum ce se întâmplă, îl întrebă ea pe Doye.
— Aşteptăm.
Fu o aşteptare lungă.
Casa se trezi treptat. Un lacheu morocănos curăţă vatra şi pregăti focul, dar nu-l
aprinse. Alf Nash livră lapte şi smântână la uşa din faţă. Lumina zilei pătrunse în
sală, filtrată printr-o fereastră murdară, împreună cu sunetele oraşului:
potcoavele cailor, căruţele pe caldarâm şi saluturile matinale ale bărbaţilor şi
femeilor care ieşeau din casele lor şi se îndreptau spre muncă.
Sal mirosi şuncă prăjită şi înţelese că ea nu mâncase şi nu băuse nimic astăzi.
Dar nimeni nu le oferi o gustare, nici măcar şerifului.
Chiar când ceasul aflat undeva în casă bătu ora zece, apăru Hornbeam. Lacheul
morocănos îl lăsă să intre. El nu le spuse nimic celor aflaţi pe hol, ci îl urmă pe
lacheu la etaj.
Oricum, câteva minute mai târziu, lacheul apăru în capul scărilor şi strigă:
— În regulă, veniţi!
Lacheul lui Riddick era un bădăran. Sal se întrebă dacă lacheii erau oglinda
stăpânilor lor, aşa cum se întâmpla cu câinii.
Urcară scările şi fură introduşi într-un salon mare. Încă nu fusese curăţat de
resturile de la chefurile din seara trecută şi peste tot se aflau pahare de vin
nespălate şi ceşti de cafea. Sal se gândi că soţia lui Riddick, fiica lui Hornbeam,
Deborah, părea să nu-i fi schimbat prea mult stilul de viaţă lui Riddick.
Riddick însuşi era aşezat într-un scaun cu spătar înalt, îmbrăcat în haine chile şi
cu perucă, deşi arăta de parcă nu-şi revenise complet după cheful din seara
anterioară. Hornbeam se afla pe sofa, cu spatele drept şi sever, între cei doi, un
bărbat pe care Sal nu-l cunoştea, era aşezat la o masă mică, cu hârtie şi cerneală,
probabil un grefier.
Riddick spuse:
— Şerifule Doye, spune numele acuzaţilor şi acuzaţia.
Doye spuse:
— Colin Hennessy şi Sarah Box, amândoi lucrători la morile din Kingsbridge,
sunt acuzaţi de asociere, de către consilierul Hornbeam.
Grefierul scrise repede, cu o pană de scris.
Sal înţelese că treaba asta era aranjată cu grijă ca să pară un proces corect.
— Ce au de spus acuzaţii la această acuzaţie? rosti Riddick.
— Nevinovat, zise Colin. Sal spuse:
— Nu există nicio asociere. Sindicatul a fost dizolvat. Noi ne ocupam de
dorinţele proprietarilor de ţesătorii, nu acţionam împotriva lor.
— Consilier Hornbeam, care sunt faptele? întrebă Riddick. Hornbeam vorbi pe
un ton plat, lipsit de orice emoţie.
— Box şi Hennessy au venit ieri la casa mea, în jurul orei opt seara. Ei au spus
că eu am cumpărat o maşină de dărăcit, mare şi nouă, şi că aveam nevoie de
permisiunea lucrătorilor mei ca să o instalez. Au ameninţat cu greva, dacă
refuzam.
— Ei bine, spuse Riddick, mie mi se pare că ei s-au asociat ca să interfereze cu
afacerea, într-un mod care contravine clar legii asocierii.
— Nu, nu contravine, zise Sal.
— Sal Box, te cunosc de la Badford, de pe vremea când erai Sal Clitheroe şi
erai şi pe atunci o provocatoare de necazuri.
— Şi tu erai un beţiv violent. Dar acum nu suntem la Badford, ne aflăm la
Kingsbridge şi proprietarii de ţesătorii din Kingsbridge au o înţelegere cu
lucrătorii. Înţelegerea a pus capăt grevei şi morile lui Hornbeam s-au redeschis.
Dar el nu respectă această înţelegere. Este asemenea unui om care cere ajutorul
lui Dumnezeu, dar după aceea nu mai merge la biserică. Seara trecută, eu şi
Colin i-ani spus că încalcă înţelegerea şi că respectarea înţelegerii este calea cea
mai bună pentru evitarea grevelor. Aceasta nu este o ameninţare, este o realitate
şi nu există nicio lege împotriva realităţii.
— Deci, admiţi că v-aţi asociat şi admiţi că ai încercat să te bagi în afacerea
consilierului Hornbeam.
— Atunci când îi spui unui prost că face ceva care este dăunător pentru el, asta
înseamnă interferenţă?
Will nu răspunse la această întrebare.
— Va găsesc pe amândoi vinovaţi, spuse el. Şi vă condamn la două luni de
muncă silnică.
Capitolul 24
Dragă Spade,
Ei bine, iată-mă în Ţările de Jos, unde am avut parte de prima mea experienţă
în luptă. Sunt încă în viaţă şi nu sunt grav rănit Restul veştilor sunt toate
proaste.
Ne-am adunat la Canterbury şi trebuie să spun că biserica lor este chiar mai
mare decât a noastră, din Kingsbridge. O mulţime de flăcăi s-au înrolat din
miliţie, la fel ca mine, aşa că suntem cei mai mulţi „verzi”, după cum se spune,
ceea ce înseamnă că nu am avut parte de nicio luptă. Ei bine, asta n-a durat
prea mult.
Am debarcat într-un loc numit Callantsoog, au nişte denumiri ciudate aici, şi
imediat inamicul a năvălit peste noi, pe dunele de nisip. Ei bine, am fost atât de
speriat, că aş fi luat-o la fugă, dar în spatele meu nu se afla altceva decât marea,
aşa că a trebuit să rămân acolo şi să lupt Oricum, navele noastre au tras cu
toate tunurile, pe deasupra capetelor noastre, asupra inamicului, iar cei care au
fugit au fost ei.
 Ne-au lăsat o fortăreaţă drăguţă, goală, în care ne-am muiat, dar nu pentru
multe zile. De curând am avut o bătălie la Krabbendam, unde generalul francez
a fost un bărbat numit Marie Anne, înţelegi ce vreau să spun despre nume,
oricum nu putea să fi fost bun de ceva, pentru că noi am învins.
Apoi a sosit ducele de York cu ceva întăriri şi ne gândeam că stăm destul de
bine. Am mărşăluit spre un oraş numit Noorn şi l-am ocupat, dar curând l-am
părăsit şi am ajuns înapoi de unde am început; genul acesta de situaţie se
întâmplă adesea în armată, bine că nu-ţi conduci şi tu afacerea în felul acesta,
Spade, ha ha.
Am avut parte de vremuri grele, mărşăluind de-a lungul unei plaje înguste,
unde n-am avut apă proaspătă, unde francezii au tras asupra noastră, fără să
fim siguri daca vom muri de sete sau de gloanţe. Amicul meu, Gas, a fost
împuşcat în cap şi a murit; în armată îţi faci repede prieteni, dar îi poţi pierde la
fel de repede. Apoi s-a lâsat întunericul şi ni s-a spus că inamicul se retrăsese,
nu ştiu ce am făcut noi ca să-i speriem!
Dezastrul ne-a lovit în oraşul Castricum. Pişa o ploaie, dar, din păcate, asta n-
a fost cea mai mare problemă a noastră. Francezii ne-au atacat la baionetă,
ceea ce a fost foarte sângeros şi noi am fugit. Am fost urmăriţi de cavaleria
franceză. Eu sângeram de la o tăietură la braţ şi cu siguranţă aş fi fost ucis, dar
câţiva dragoni din cavaleria uşoară au sărit dintr-unfel de vale dintre dune ş i i-
au trimis pe francezi înapoi
În bătălia aceea am pierdut o mulţime de oameni şi ducele a decis să se
retragă, aşa că a urmat un armistiţiu şi el a plecat înapoi la Londra. Cred că
asta înseamnă că am fost învinşi.
Acum ne aflăm pe coastă şi aşteptăm navele care să ne ia de aici. Nimeni nu
ştie unde ne vom duce, dar sper că spre casă, aşa că, poate, în curând vei putea
să bei o cană de bere cu mine, la hanul Bell…
Iubitorul tău cumnat, Freddie Caines.
*
Hornbeam privea uriaşa maşină de dărăcit la lucru. Era o minune. Acţionată de
abur, aceasta nu făcea niciodată pauză, nu dorea niciodată la toaletă, nu se
îmbolnăvea niciodată. Nu obosea niciodată.
Pe el nu-l deranja ţăcănitul asurzitor al maşinilor: asta însemna că făceau bani
pentru el. Nu-l interesa nici măcar mirosul lucrătorilor, care nu aveau căzi de
baie şi nici nu ar fi ştiut ce să facă, în caz că ar fi avut. Era vorba doar de bani.
Noua moară îi dublase capacitatea de producţie. El singur putea să furnizeze,
acum, toată pânza de care avea nevoie miliţia din Shiring şi să se ocupe şi de
multe alte afaceri, în acelaşi timp.
El doar spera să nu se facă pace.
Acest plăcut moment de contemplare se termină odată cu apariţia bruscă a lui
Will Riddick, în uniformă, părând furios.
— La dracu, Hornbeam, spuse el, ţipând ca să acopere zgomotul. Am fost
mutat.
— Ce?
— Am fost transferat să mă ocup de antrenament.
— Vino afară!
Coborâră scările şi ieşiră în aerul rece de noiembrie. Copiii care erau prea mici
ca să muncească se jucau în noroiul din jurul morii. Se simţea un miros de fum
de cărbune, de la boiler.
— Aşa-i mai bine, spuse Hornbeam. De ce nu vrei să fii responsabil de
antrenament?
— Pentru că nu mă mai ocup de achiziţii.
— O, asta e o problemă. Atât Hornbeam, cât şi Riddick profitaseră de poziţia
lui Riddick de achizitor şef pentru miliţie. Ei aveau să piardă o mulţime de bani
dacă el era mutat din acest post.
— Ce a provocat asta?
— Ducele de York.
— Ce are el de-a face?
— El se ocupă acum de armata britanică. Hornbeam îşi aminti că citise ceva în
The Times.
— Francezii tocmai l-au învins în Ţările de Jos.
— Da, dar oamenii spun că este mai bun manager decât luptător. În orice caz,
Northwood s-a întâlnit cu el la Londra şi acum este plin de entuziasm pentru
metode noi de a face lucrurile: haine călduroase pentru toate trupele, mai multe
puşti, mai puţină biciuire şi – aici e problema – achiziţii mai bune.
— Şi prin „mai bune” ducele înţelege…
— A făcut o anchetă şi a descoperit că prea mulţi responsabili cu
aprovizionarea cumpără toate lucrurile de la familie şi de la prieteni.
— O, Doamne!
— Northwood mi-a spus: „Desigur, sunt convins că tu nu-ţi favorizezi familia,
Riddick, dar, chiar şi aşa, arată rău când cumperi de la socrul tău”. Un porc
sarcastic.
— Şi acum cine se ocupă de achiziţii?
— Archie Donaldson. A fost promovat maior.
— Îl cunosc?
— Este mâna dreaptă a lui Northwood. Stă cu el în birou toată ziua.
— Cum arată?
— Tânăr, cu faţa proaspătă…
— Îmi amintesc.
— Este metodist.
— Asta întăutăţeşte lucrurile.
 Hornbeam rămase gânditor pentru un minut. Apoi spuse:
— Mergi cu mine înapoi în oraş!
Se luptă cu această problemă, în timp cc traversau noile slrăzi dintre casele
lucrătorilor de la moară şi pe lângă un câmp cu o cultură de varză, până la pod.
Oamenii erau recrutaţi pentru miliţie, dar mai exista o vari antă de alegere: puteai
să plăteşti pe cineva să-ţi ia locul. Donaldson nu făcuse asta. Asta însemna fie că
el era prea sărac ca să plătească un înlocuitor, fie cu gânduri prea înălţătoare ca
să-şi fenteze datoria patriotică. Dacă era sărac, putea să fie mituit. Dacă avea
gânduri înălţătoare, era posibil să nu poată fi mituit. Deşi, fiecare om îşi avea
preţul său, nu-i aşa?
— Ar trebui să-l feliciţi pe Donaldson, spuse Hornbeam, în timp ce mergeau pe
pavajul de pe Main Street.
Riddick se simţi indignat.
— Să-l felicit pe ticălos?
— Da. Spune-i că ai avut un parcurs bun şi că acum a venit momentul ca
altcineva să preia treaba. Spune-i cât eşti de bucuros că a primit el slujba.
— Dar este complet neadevărat.
— De când te deranjează pe tine neadevărurile?
— Hm…
Trecură pe lângă Drummonds Fine Wines şi Hornbeam îl vârî pe Riddick
înăuntru. Alan Drummond se afla în spatele tejghelei, un bărbat care începea să
chelească, cu un nas roşu. După politeţurile obişnuite, Hornbeam spuse:
— Adu-mi o până, cerneală şi o foaie de hârtie de scris de calitate, Drummond,
te rog!
Bărbatul se conformă.
— Trimite-i o duzină de sticle de vin de Porto bun, la preţ mediu, maiorului
Donaldson din miliţie şi trece-le în contul meu!
— Donaldson? Riddick spuse:
— Locuieşte pe West Street. Hornbeam scrise:
— Felicitări pentru promovare! Cu complimentele lui Joseph Hornbeam!
Riddick citi peste umărul lui şi spuse:
— Foarte inteligent.
Hornbeam împături foaia şi i-o dădu lui Drummond, spunând:
— Trimite nota asta împreună cu vinul!
— Foarte bine, domnule Hornbeam. Părăsiră magazinul.
— Voi face cum mi-ai sugerai şi o să-l ung la fund, spuse Riddick. Îl vom
atrage de partea noastră.
— Sper, spuse Hornbeam.
În dimineaţa următoare, vinul fu lăsat în pragul uşii lui Hornbeam, însoţit de un
bilet:
„Îţi mulţumesc pentru felicitări, care sunt foarte binevenite. Regret că nu pot
accepta darul tău. Archibald Donaldson (Maior).”
*
Elsie luă o livră de costiţă, o roată mică de caşcaval şi o farfurie cu unt proaspăt
de la bucătăria palatului. Aşa cum aranjase, îl întâlni pe Spade în piaţă. Acesta
ducea o bucată de şuncă. Merseră pe Main Street şi intrară în cartierul de nord-
vest, mai sărac, din Kingsbridge, îndreptându-se spre casa lui Sal Box, care se
afla în închisoare, condamnată la muncă silnică. Doreau să se asigure că familia
ei este în regulă.
— Nu pot să cred că nu am anticipat asta, spuse Spade. Pur şi simplu nu mi-a
trecut prin cap că Hornbeam va folosi în felul acesta legea asocierii.
— Pare să fie aproape prea revoltător, chiar şi pentru el.
— Exact. Dar ar fi trebuit să ştiu mai bine. Şi Sal suferă din cauza lipsei mele
de judecată.
— Nu te tortura singur. Nu poţi să le prevezi pe toate.
Era şapte şi jumătate, într-o seară de luni. Îi găsiră pe Jarge şi pe copii aşezaţi la
masă, mâncând terci de ovăz.
— Nu vreau să vă întrerup cina, spuse Elsie, aşezând darurile pe un bufet. Am
venit să văd cum vă descurcaţi, dar păreţi să fiţi bine.
— Ne lipseşte Sal, dar ne descurcăm, spuse Jarge. Totuşi, ceea ce ne-ai adus
este foarte apreciat, mulţumim, doamnă Mackintosh.
— Am gătit cina, spuse Sue. Am pus untură în fiertură, ca să aibă gust mai bun.
Avea paisprezece ani, aceeaşi vârstă precum Kit. Se maturiza însă înaintea lui,
iar silueta ei era din ce în ce mai feminină.
— Sunt copii buni, spuse Jarge. Îi trezesc dimineaţa şi mă asigur că au ceva de
mâncare înainte să plece la lucru. Mâine putem să avem costiţă la micul-dejun,
mulţumită vouă. A trecut multă vreme de când n-am mai gustat costiţă.
— Presupun că nu ştii unde este trimisă Sal. Jarge scutură din cap.
— Nu e nicio cale să aflu. Ea e puternică, dar bătutul cânepii este o muncă rea
şi grea.
— Mă rog pentru ea în fiecare seară.
— Mulţumesc.
— În seara asta te vei duce la exerciţiul de tragere a clopotelor?
— Da, şi ar fi mai bine să mă grăbesc, altfel mă vor aştepta.
— Există cineva care poate să stea cu ochii pe Kit şi Sue?
— Chiriaşa noastră, doamna Fairweather; ea închiriază podul. Este văduvă şi
cei doi copii ai ei au murit în timpul crizei de alimente din urmă cu doi ani.
— Îmi amintesc.
— Nu că ar provoca vreun necaz. Se vor duce la culcare după cină şi vor dormi
până dimineaţă.
Elsie gândi că nu era ceva surprinzător, după ce lucraseră timp de paisprezece
ore. Chiar şi aşa, Jarge se îngrijea bine de aceşti doi tineri, dintre care niciunul nu
era copilul lui: Kit era fiul lui vitreg şi Sue era nepoata lui. Era un bărbat bun la
suflet.
Ea şi Spade plecară. În timp ce mergeau spre centrul oraşului, Spade zise:
— Am aflat ceva despre trecutul lui Hornbeam ultima dată când am fost la
Londra. A rămas orfan la o vârstă fragedă şi a fost nevoit să-şi croiască singur
drum prin lume. A obţinut o slujbă la un comerciant de pânză, ca mesager, şi
apoi a învăţat meserie şi şi-a croit drum spre vârf.
— Ai putea să crezi că ar trebui să aibă sentimente mai calde pentru cei săraci.
— Uneori funcţionează în sens invers. Cred că este îngrozit să nu ajungă din
nou în sărăcia din copilăria lui. Nu este raţional, probabil că este un sentiment de
care nu se poate descotorosi. Nicio sumă de bani nu va fi vreodată suficientă ca
să-l facă să se simtă în siguranţă.
— Vrei să spui că-ţi pare rău pentru el? Spade zâmbi.
— Nu. Până la urmă, este tot un nenorocit dezgustător.
Se despărţiră în piaţă. Când intră în palat, Elsie simţi imediat că se întâmpla
ceva. Casa era ciudat de tăcută. Nimeni nu vorbea, nici nu se auzea zgomot de
farfurii, de măturat sau de frecat. Apoi, auzi un plânset la etaj, care părea să vină
de la o femeie îndurerată.
Năştea mama ei? Era doar noiembrie; ea spusese decembrie. Dar poate
calculase greşit.
Sau poate că minţise.
Elsie alergă în sus pe scări şi năvăli în dormitorul Arabellei. Mason, menajera,
era aşezată pe marginea patului, ţinând un prosop. Arabella era întinsă pe pat,
acoperită doar cu un cearşaf, cu picioarele larg desfăcute şi cu genunchii
îndreptaţi spre tavan. Faţa ei era roşie de efort şi udă de lacrimi sau de
transpiraţie sau de amândouă. Mason îi şterse cu blândeţe obrajii cu prosopul şi
spuse:
— Nu mai durează mult de-acum, doamnă Mackintosh.
Mason fusese alături de Arabella când se născuse Elsie, ştia asta. Îşi amintea de
Mason, care avea grijă de ea când era mică. Îşi aminti uluirea ei când aflase că
Mason avea şi un alt nume – Linda. Mason ajutase şi la naşterea copilului lui
Elsie, Stevie, şi avea să ajute şi la naşterea copilului pe care-l purta acum în
pântec. Prezenţa ei era liniştitoare.
Arabella păru să aibă parte de un moment de uşurare.
— Bună, Elsie, mă bucur că eşti aici, spuse ea. Pentru numele Domnului, nu-mi
spune să împing. Apoi o cuprinse un alt spasm şi ea strigă. Elsie îi luă mâna şi
Arabella o strânse atât de tare, încât Elsie crezu că îi va rupe oasele. Mason îi
dădu prosopul lui Elsie, iar Elsie îl luă cu mâna liberă şi îi şterse mamei sale faţa.
Mason ridică cearşaful.
— Pot să văd capul copilului, spuse ea. Este aproape gata.
 „Doar că ăsta e doar începutul”, gândi Elsie. O altă fiinţă umană se străduia să-
şi înceapă călătoria prin viaţă, îndreptându-se spre dragoste şi râs, vărsare de
sânge şi lacrimi.
Strânsoarea Arabellei se reduse şi faţa ei se relaxă, dar nu deschise ochii. Spuse:
— Este un lucru bun că sexul este atât de plăcut, altfel femeile nu s-ar înhăma
niciodată la aşa ceva.
Elsie fu şocată să o audă pe mama ei vorbind în felul acesta. Mason spuse, pe
ton de scuză:
— Femeile spun lucruri ciudate în durerile facerii. Apoi Arabella se încordă din
nou.
Mason, încă privind pe sub cearşaf, zise:
— Asta ar putea să fie ultima.
Arabella scoase un sunet care era parţial un geamăt de efort şi parţial un strigăt
de agonie. Mason aruncă cearşaful în spate şi se întinse între coapsele Arabellei.
Elsie
— Aşa, micuţule, vino la mătuşa Mason, o, ce lucru mic şi drăguţ eşti! Copilul
era acoperit de mucus şi sânge, cu cordonul ombilical încă ataşat de mama sa şi
faţa îi era contorsionată într-o grimasă dc disconfort, dar, chiar şi aşa, Elsie fu de
acord că era frumos.
— Băiat, spuse Mason.
Întoarse băiatul cu faţa în jos, ţinându-l cu uşurinţă pe mâna stângă, şi îl lovi
peste fund. El deschise gura, inspiră pentru prima dată şi dădu drumul unui urlet
de protest.
Elsie realiză că îi curgeau lacrimi.
Mason aşeză băiatul pe spate şi se duse la masa de lângă pat, unde se aflau un
şal împăturit, o pereche de foarfeci şi două bucăţi de bumbac. Făcu două noduri
în jurul cordonului ombilical, apoi înfăşură copilul în şal şi i-l dădu lui Elsie.
Elsie îl luă cu grijă, ţinându-i capul în sus, şi îl strânse la piept. Fu inundată de
un sentiment de dragoste atât de puternic, încât i se înmuiară picioarele.
Arabella se ridică în şezut şi Elsie îi dădu copilul. Ea îşi trase în jos partea din
faţă a cămăşii de noapte şi puse copilul la sân. Gura lui găsi sfârcul, apoi buzele i
se strânseră în jurul lui şi începu să sugă.
— Ai un fiu, spuse Elsie.
— Da, spuse Arabella. Şi tu ai un frate.
*
Amos descoperi că era dificil să înţeleagă ce se întâmpla la Paris. Părea că
fusese un fel de lovitură de stat pe 9 noiembrie, care însemna 18 Brumar,
conform calendarului revoluţionar. Generalul Bonaparte ocupase parlamentul
francez cu trupele sale şi se autointitulase Prim-Consul al Franţei. Ziarele
englezeşti păreau să nu ştie ce înseamnă „Prim-Consul” Singurul lucru sigur era
că evenimentele erau dirijate de Napoleon Bonaparte şi nimeni altcineva. Era cel
mai măreţ general al vremurilor sale şi era extrem de popular pentru poporul
francez. Poate avea să sfârşească prin a ajunge regele lor.
Cel mai important lucru pentru Amos, adică sfârşitul războiului, nu se
întrezărea. Asta însemna continuarea taxelor ridicate şi a afacerilor slabe.
După ce Amos citi ziarul, se duse la sediul miliţiei, la Willard House.
Vicontele de Northwood făcuse ceea ce-i sugerase Amos lui Jane. Amos nu
fusese prea încrezător că Jane îi va transmite sugestia sau că Northwood o va lua
în considerare. Dar Northwood îl transferase pe Will Riddick într-un post diferit
şi numise un metodist ca să se ocupe de achiziţii, aşa cum recomandase Amos.
Amos se întrebă cum merge căsătoria lor. Northwood era, evident, capabil de
dorinţe sexuale – fară îndoială că se îndrăgostise nebuneşte de Jane, deşi asta nu
durase prea mult. Oricum, nu existau zvonuri despre o altă femeie în viaţa lui
Northwood – şi nici, dacă avea vreo importanţă, despre Northwood şi bărbaţi. El
nu se ducea niciodată la bordelul lui Culliver. Rivala lui Jane era armata, după
cum părea. Conducerea miliţiei îl consuma pe Northwood. Acesta era singurul
lucru de care-i păsa.
Înlocuirea lui Riddick cu Donaldson îi oferea o oportunitate lui Amos şi altor
ţesători din Kingsbridge. Nevoia armatei pentru pânză era singura cerere stabilă
din această perioadă. Amos intră în clădirea cartierului general plin de speranţă.
Chiar şi o parte infimă din afacerile miliţiei ar fi putut să-i pună afacerea pe o
traiectorie stabilă, pentru prima dată.
Se duse la biroul de la etaj, ocupat anterior de Riddick. Îl găsi pe Donaldson
aşezat în spatele vechiului birou al lui Will. Era deschisă o fereastră, iar mirosul
de scrum de tutun şi vin stătut dispăruse. O Biblie mică şi neagră era aşezată, mai
degrabă ostentativ, pe birou.
Amos şi Donaldson nu erau prieteni, dar se cunoşteau unul pe altul de la
întrunirile metodiste. În timpul discuţiilor, Donaldson susţinea adesea un punct
de vedere dogmatic, bazat pe o interpretare scrupuloasă şi literală a scripturilor.
Amos considera că asta era o atitudine puţin cam juvenilă.
Donaldson îi facu semn spre un scaun.
— Felicitări pentru promovare, spuse Amos. Eu şi mulţi alţi oameni suntem
încântaţi că Hornbeam nu mai ţine ferm în mână aprovizionarea cu pânză pentru
miliţie.
Donaldson nu zâmbi.
— Nu vreau să existe nicio neînţelegere între noi, spuse el sever. Intenţionez să
acţionez exclusiv în interesul Miliţei Maiestăţii Sale.
— Desigur…
— Ai dreptate să presupui că nu-l voi favoriza pe consilierul Hornbeam.
— Bine.
— Dar te rog să înţelegi că nu voi favoriza nici pe oricine altcineva şi asta îi
include şi pe colegii mei metodişti.
Donaldson era inutil de emfatic. Amos se aşteptase ca el să fie scrupulos, dar
nu-şi dorea să-l vadă mergând prea departe. Vorbi cu o fermitate similară.
— Dar sunt convins că nu-i vei exclude pe metodişti, doar ca să eviţi o impresie
superficială de favoritism.
— Cu siguranţă că nu.
— Mulţumesc.
— De fapt, ordinele mele, din partea colonelului Northwood, se referă la a
împărţi aprovizionarea între anglicani şi metodişti, mai degrabă decât să o dirijez
pe toată spre un singur producător.
Amos nici nu putea cere mai mult.
— Asta mi se potriveşte perfect, spuse el.
Scoase o scrisoare sigilată din interiorul hainei şi o aşeză pe masă.
— Deci, aici ai oferta mea.
— Mulţumesc. O voi trata la fel ca pe a oricui altcuiva.
— Este exact ceea ce aşteptam de la un metodist, spuse Amos şi îşi luă rămas-
bun.
*
Copilul Arabellei fu botezat de episcop în catedrală, într-o dimineaţă rece de
iarnă.
Elsie studie faţa tatălui său. Nu afişa nicio emoţie, astfel că nu era sigură ce
simţea el în legătură cu cel de-al doilea copil al său. Mulţi bărbaţi se purtau puţin
ciudat în preajma copiilor, mai ales bărbaţii cu demnităţi înalte, cum era
episcopul. Chiar şi aşa, era observabil că el nu sărută niciodată băieţelul şi nici
măcar nu-i zâmbi. Poate că se simţea jenat să fie tatăl unui copil la o vârstă atât
de înaintată. Sau poate că nu era convins că este tatăl băiatului. Oricum, ţinu
ceremonia cu solemnitate, dar lugubru.
Nimeni nu ştia ce nume îi va pune băiatului. El refuzase să discute asta, chiar şi
cu soţia lui. Arabella îi spusese că i-ar plăcea David, dar el nu spusese nici da,
nici nu.
Botezul era, de obicei, o ceremonie de familie, dar copilul unui episcop era ceva
special şi mulţimea se adună în jurul pietrei din partea nordică a culoarului navei,
toţi îmbrăcaţi cu cele mai călduroase haine de iarnă. Cei mai importanţi oameni
din Kingsbridge se aflau acolo, inclusiv vicontele de Northwood, primarul
Fishwick, consilierul Hornbeam şi cei mai mulţi dintre clericii importanţi. Mulţi
aduseseră daruri scumpe, din argint, pentru botez: căni, tacâmuri, o zornăitoare.
Elsie stătea în picioare, alături de Kenelm, cu Stevie, în vârstă de doi ani, în
braţele ei. De cealaltă parte se afla Amos şi, când umerii lor se atinseră, ea simţi
vechea şi familiara durere a dorinţei.
În spatele grupului se aflau Spade, sora lui, Kate, şi partenera lui Kate, Becca;
cele trei persoane, consideră Elsie, care erau, în principal, responsabile pentru
faptul că Arabella era atât de bine îmbrăcată.
Atmosfera era tensionată şi puţin îngrijorată: nimeni nu era sigur cât de
călduros să-l felicite pe episcop, întrucât el însuşi nu afişa prea multă bucurie şi
mândrie părintească.
Bebeluşul avea o claie de păr negru. Purta un costum de botez garnisit din
belşug cu dantelă, îmbrăcămintea în care însăşi Elsie fusese botezată, la fel ca
fiul ei, Stevie. După ziua aceea, costumaşula avea să fie spălat şi călcat cu grijă,
apoi împăturit într-un sac de muselină, pentru un alt copil. Acesta avea să fie, cu
siguranţă, următorul copil al lui Elsie, care trebuia să se nască de Anul Nou. Ea
le spusese asta doar câtorva persoane, pentru că nu dorea să atragă atenţia
îndreptată acum spre mama sa; dar sarcina ei urma să devină în curând evidentă,
chiar şi pe sub îmbrăcămintea care o acoperea discret.
„Kenelm relaţionează mai mult cu Stevie”, cugetă Elsie în timpul rugăciunii.
Uneori, el chiar vorbea cu băieţelul. Acum, când Stevie putea să umble şi să
vorbească, Kenelm făcea eforturi să-l educe. „Nu-ţi băga degetul în nas, băiete”,
ar fi spus el. Şi îi dădea informaţii: „Calul acela nu este maro, este de culoarea
dafinului, priveşte la coada şi la picioarele lui negre!” Ea se gândi că oamenii
aveau moduri diferite de a-şi manifesta dragostea.
Ceremonia nu dură mult. La final, în timp ce Arabella ţinea copilul, episcopul
turnă un firicel de apă peste capul lui. Bebeluşul ţipă imediat foarte tare, apa
fiind rece. Episcopul spuse:
— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, te numesc… Absalom. Se
auziră mormăituri de surprindere pe jumătate înăbuşite şi icnete de şoc la auzul
numelui. Era o alegere ciudată. În timp ce spunea un Amin final, Arabella privi
spre el şi spuse:
— Absalom?
— Păzitorul păcii, spuse episcopul.
„Ei bine, da”, gândi Elsie; în ebraică, Absalom însemna „păzitorul păcii” – dar
nu pentru asta era cunoscut. Unul dintre fiii regelui David, Absalom, îşi omorâse
fratele vitreg, se revoltase împotriva tatălui său, se declarase singur rege şi
murise în urma unei bătălii împotriva armatei tatălui său.
Numele, înţelese Elsie, era un blestem.
Capitolul 25
Nepotul lui Hornbeam, micul Joe, îi amintea de cineva. Joe avea doi ani şi
jumătate, era înalt şi încrezător în sine. Prin asta îi semăna bunicului său; dar mai
exista şi altceva. Hornbeam nu gângurea la bebeluş, cum făceau soţia şi fiica lui,
dar îl studia pe băiat în timp ce femeile se agitau. Ceva din faţa aceea de bebeluş
trăgea de inima de piatră a lui Hornbeam. Era vorba de ochi, se hotărî el. Băiatul
nu avea ochii lui Hornbeam, care erau adânc îngropaţi pe sub nişte sprâncene
formidabile, care-i ascundeau sentimentele. Ochii lui Joe erau albaştri şi senini.
El ar fi putut să nu-i domine niciodată pe ceilalţi prin forţa caracterului său, aşa
cum făcea Hornbeam, dar avea să îşi croiască drum prin farmec. Exista ceva
familiar la ochii aceia inocenţi, dar Hornbeam nu putea spune ce – până când
realiză, cu un şoc, că atunci când se uita la Joe, o vedea pe răposata lui mamă. Ea
avea ochii în felul acesta. Hornbeam îndepărtă grăbit acest gând din minte. Nu-i
plăcea să i se amintească de mama sa.
El îşi puse haina, părăsi casa şi porni pe jos spre Willard House, unde solicită
să-l vadă pe maiorul Donaldson.
Donaldson părea tânăr, dar, observă Hornbeam, trebuia să fi fost inteligent,
altfel Northwood nu l-ar fi folosit drept mâna sa dreaptă pentru atâta timp. Ar fi
fost înţelept să nu-l subestimeze. Hornbeam observă, dar nu comentă, Biblia
etalată pe birou. Unii metodişti îşi etalau religia ca pe o medalie. Hornbeam
considera că religia era în regulă atâta timp cât nu era luată prea în serios. Pe
parcursul acestei întâlniri avea să îşi păstreze convi-gerile pentru sine.
Începu prin a spune:
— Ţi-am trimis deja o ofertă în scris pentru necesităţile voastre actuale de
pânză, dar m-am gândit că ar fi o ideee bună să discut puţin cu tine.
Donaldson răspunse scurt:
— Spune.
— Cariera la militară a fost impresionantă şi – dacă-mi permiţi să spun asta fară
condescendenţă – este clar că eşti un bărbat capabil. Dar nu ai niciun fel de
experienţă în comerţul cu pânză şi poate că vei considera util sa-ţi ofer câteva
ponturi.
— Aş fi foarte interesat. Te rog, ia loc.
Îşi mută scaunul în faţa biroului. Până acum, toate bune.
— În fiecare afacere există moduri formale şi informale de a face lucrurile, zise
el.
Donaldson răspunse îngrijorat:
— Ce înţelegi prin asta, domnule consilier?
— Există regulile şi apoi mai există felul în care toată lumea face, de fapt,
lucrurile.
— Ah…
— De exemplu, noi îţi trimitem oferte şi tu, teoretic, trimiţi comanda
ofertantului cu cel mai mic preţ; dar, în practică, asta nu este toată povestea.
— Nu este? Tonul vocii lui Donaldson nu-i oferi niciun indiciu despre ce
credea el.
Hornbeam nu era sigur că reuşise să transmită mesajul, dar insistă.
— În realitate, noi funcţionăm cu un sistem de discounturi speciale.
— Si ce înseamnă asta?
 — Tu accepţi oferta mea de… să spunem o sută de lire, dar eu îţi dau o factură
pentru o sută douăzeci. Tu îmi plăteşti o sută de lire, ceea ce te lasă pe tine cu un
surplus de douăzeci, care, nefiind înregistrat în documente, poate să fie folosit de
tine în alte scopuri.
— Alte scopuri?
— De exemplu, ai putea să pui bani deoparte pentru văduvele şi orfanii
bărbaţilor ucişi în luptă. Sau ai putea să cumperi whisky pentru popota ofiţerilor.
Se creează un fel de fond discreţionar, pentru cheltuieli care merită făcute – şi
care poate nu apar în registrul contabil. Desigur, tu nu trebuie să-mi spui mie –
sau oricui altcuiva – în ce fel l-ai cheltuit.
— Prin urmare, contabilitatea este înşelătoare.
— Ai putea să o priveşti şi aşa sau ai putea să o vezi ca pe o cale de a unge
rotiţele maşinăriei.
— Mi-e teamă că nu pot să adopt această optică, domnule Hornbeam. Nu voi fi
implicat într-o înşelătorie.
Hornbeam îşi transformă faţa într-o mască. Acesta era un important pas înapoi.
Se temuse de el, dar nu se gândise că avea să se întâmple într-adevăr.
Donaldson putea să facă o mică avere, dar cl nu dorea să se folosească de
această ocazie. Era de neînţeles. Hornbeam se replic imediat.
— Desigur, trebuie să procedezi aşa cum crezi de cuviinţă. Încă putea obţine
contractul. Voi fi bucuros să fac afaceri cu tine, în orice mod doreşti. Sper ca
ofertele mele scrise să îţi fie pe plac.
— De fapt, nu sunt, domnule Hornbeam. Deja am studiat ofertele, împreună cu
colonelul Northwood, şi mi-e teamă că tu nu ai câştigat contractul.
Hornbeam se simţi de parcă tocmai fusese lovit în stomac. Îi căzu falca. Avu
nevoie de un moment să-şi revină, apoi spuse:
— Dar am construit o moară nouă ca să vă pot îndeplini cerinţele!
— Mă întreb de ce erai atât de sigur că vei primi contractul?
— Cui i l-ai oferit? Îmi imaginez că unuia dintre prietenii tăi metodişti!
— Nu sunt obligat să-ţi spun, dar nu văd niciun motiv pentru care să nu o fac.
Contractul a fost împărţit între cei mai buni doi ofertanţi. Unul dintre ofertanţii
aleşi este un metodist…
— Ştiam eu!
— … şi celălalt este un anglican devotat.
— Cine sunt? Spune-mi numele lor!
— Te rog să nu încerci să mă intimidezi, domnule Hornbeam. Înţeleg că eşti
dezamăgit, dar ştii că nu se poate să vii în biroul meu şi să mă insulţi.
Hornbeam îşi controlă furia.
— Iartă-mă! Dar dacă ai vrea să-mi spui cine sunt ofertanţii câştigători, ţi-aş fi
recunoscător.
— Anglicanul este doamna Bagshaw şi metodistul este Amos Barrowfield.
 — O femeie şi un şarlatan parvenit!
— Apropo, niciunul dintre ei nu a menţionat sistemul de discounturi speciale.
Hornbeam fusese luat de prost. Donaldson îl lăsase să dea din gură, ştiind că
problema fusese deja hotărâtă, până când Hornbeam îi dezvăluise sistemul de
mită în care operase cu Riddick. Intenţiona Donaldson – sau Northwood – să-l
acuze pe Hornbeam? Dar nu exista nicio dovadă. El putea nega această discuţie
sau putea spune că fusese o neînţelegere. Nu, nu exista un pericol real pentru un
caz în faţa tribunalului. Dar pierduse contractul. Va avea de furcă sa-şi ţină noua
moară ocupată cu comenzi. Va pierde bani.
Era gata să-l strângă de gât pe Donaldson. Sau pe Barrowfield. Sau pe văduva
Bagshaw. Preferabil, pe toţi trei. Avea nevoie să ucidă pe cineva sau să spargă
ceva. Fierbea de furie şi nu avea pe cine să şi-o verse.
Se ridică în picioare şi spuse, printre dinţii încleştaţi:
— O zi bună, domnule maior!
— O zi bună, domnule consilieri în felul în care Donaldson spusese domnule
consilier existase o urmă de sarcasm.
Hornbeam părăsi încăperea şi ieşi din clădire. Oamenii se fereau din calea lui,
în timp ce mergea pe strada pavată cu piatră, privind spre toată lumea şi spre
nimeni în mod deosebit.
Fusese învins şi umilit.
Şi de data asta nu avea un plan de rezervă.
*
— Închipuie-ţi asta! spuse Elsie, citind Kingsbridge Gazette la micul-dejun.
Domnul Hornbeam nu a obţinut contractul pentru pânza roşie pentru uniformele
miliţiei.
— Cine l-a obţinut? întrebă Arabella.
— Aici scrie că doi oameni: doamna Cissy Bagshaw a luat jumătate şi domnul
Amos Barrowfield a luat cealaltă jumătate. Iar pânza mai scumpă, pentru
uniformele ofiţerilor, va fi furnizată de domnul David Shoveller.
Episcopul ridică privirea din ziarul său, Times.
— David Shoveller?
— Cel pe care toată lumea îl strigă Spade.
În timp ce spuse asta, Elsie îi prinse mamei sale privirea. Arabella păru, dintr-
odată, înfricoşată.
— Uitasem că numele său adevărat este David, zise episcopul. Elsie ridică din
umeri.
— Cei mai mulţi oameni nu ştiu asta.
Tatăl ei păru şocat fară motiv de acest amănunt aparent nesemnificativ. Ea privi
din nou spre maică-sa. Mâna Arabellei tremura în timp ce amesteca în ceai.
Episcopul spuse:
 — Arabella, draga mea, ţie ţi-a plăcut numele David, nu-i aşa? Elsie fu
îngrijorată de privirea din ochii săi.
— Multor oameni le place, răspunse Arabella.
— Un nume evreiesc, desigur, dar foarte popular în Ţara Galilor, unde patronul
este sfântul David. Hi I au scurtat la Dai, deşi nu cu referire la sfânt, normal.
Elsie îşi dădu seama că se întâmpla ceva dramatic sub aparenţa unei discuţii
banale, dar nu reuşi să înţeleagă care era subiectul de fond. Cui îi păsa dacă
Arabellei îi plăcea numele David?
Când episcopul vorbi din nou, pe faţa lui se vedea o expresie de dispreţ.
— De fapt, mi se pare că-mi amintesc că ai vrut să-l botezi pe fiul tău David.
De ce spusese el fiul tău?
Arabella îşi ridică privirea şi se uită direct la el. Sfidătoare, spuse:
— Ar fi fost mai bine decât Absalom.
Elsie începu să înţeleagă. Episcopul considera că nu el era tatăl lui Absalom: el
fusese întotdeauna nedumerit de povestea nopţii lui de beţie, de la Paştele trecut.
Arabella îşi dorise să numească băiatul David – care era numele adevărat al lui
Spade. Belinda Goodnight spusese că Arabella era surprinzător de prietenoasă cu
Spade.
Episcopul credea că Spade era tatăl lui Absalom.
Spade? Dacă Arabella comisese adulter, ar fi facut-o cu Spade?
Episcopul părea să nu aibă îndoieli. Se ridică în picioare, cu ochii în flăcări,
îndreptând un deget spre Arabella, spuse:
— Vei fi pedepsită pentru asta!
Apoi, părăsi camera. Arabella izbucni în lacrimi. Elsie se aşeză alături de ea şi
îşi puse braţul în jurul ei, simţind mirosul parfumului de flori de portocal.
— E adevărat, mamă? spuse ea. Spade este tatăl adevărat?
— Desigur! spuse Arabella suspinând. Episcopul n-ar fi putut să facă aşa ceva
şi eu am fost o proastă să mă prefac. Dar ce altceva aş fi putut să fac?
Elsie aproape că spuse: Dar tu trebuie să fii cu zece ani mai în vârstă decât
Spade, dar îşi dădu seama că asta nu avea să fie de niciun folos. Chiar şi aşa, o
gândise. Mama ei era soţia episcopului, una dintre doamnele de frunte din
societatea din Kingsbridge şi cea mai bine îmbrăcată femeie din oraş: cum
putuse să aibă o aventură? O aventură adulteră, cu un bărbat mai tânăr? Cu un
metodist?
Pe de altă parte, gândi Elsie, el era fermecător şi amuzant, era inteligent şi bine
informat, era chiar chipeş, într-un fel mai aspru. Se afla mult sub nivelul
Arabellei pe scara socială, dar asta era cea mai puţin importantă dintre regulile pe
care le încălcase ea.
Dar unde se întâlneau ei? Unde fâceau lucrurile pe care le făceau adulterii?
Brusc, Elsie îşi aminti de camerele de probă de la magazinul lui Kate Shoveller.
Fu sigură, imediat, că acela era locul. Camerele de la etaj aveau paturi.
 Îşi văzu mama într-o lumină nouă.
Când suspinele încetară, Elsie spuse:
— Dă-mi voie să te ajut să urci scările. Arabella se ridică în picioare.
— Nu, mulţumesc, draga mea, rosti ea. Picioarele mele nu au nimic. Doar o să
mă întind, în linişte, pentru o vreme.
Elsie trecu în hol, împreună cu ea, apoi o privi cum urcă încet la etaj.
Elsie îşi aminti că aceea era ziua în care Sal ieşea din închisoare. Îşi dorea să o
vadă pe Sal, să se asigure că era în regulă. Acum, putea s-o părăsească pe mama
ei.
Îşi puse haina – croită de Kate şi de Becca din pânza ţesută de Spade, îşi aminti
ea –, ieşi în dimineaţa ploioasă şi merse vioi spre cartierul de nord-vest,
îndreptându-se spre casa familiei Box. Pe drum, fii asaltată de imaginea nedorită
a mamei ei sărutându-l pe Spade în camerele de probă, îşi alungă acest gând din
minte.
Sal nu era în regulă. Când Elsie intră, era aşezată în bucătărie, cu coatele pe
masă. Era slabă, obosită şi murdară. Kit şi Sue stăteau în picioare şi se holbau la
ea: ambii copii fuseseră şocaţi şi reduşi la tăcere de schimbarea din înfăţişarea ei.
În faţa ei se afla o cană de bere, dar ea nu bea. Probabil că era înfometată, se
gândi Elsie, dar era prea epuizată ca să se mişte.
Jarge spuse:
— Şi-a ispăşit pedeapsa, doamnă Mackintosh. Elsie se aşeză alături de Sal.
— Ai nevoie să te odihneşti şi să mănânci ca să îţi recapeţi puterile, spuse ea.
Sal zise apatică:
— Mă voi odihni astăzi, dar mâine trebuie să merg la muncă,
— Jarge, zise Elsie, ia nişte berbec de la măcelar şi fa o supă grasă, ca să o bea.
Scoase apoi din poşetă o monedă de un sovereign 12. Şi nişte pâine şi unt proaspăt
să mai iei! După ce va fi sătulă, va dormi.
— Eşti foarte amabilă, spuse Jarge. Elsie îi spuse lui Sal:
— Trebuie să fi fost brutal să faci muncă silnică.
— Cea mai grea muncă pe care am facut-o vreodată. Femeile leşină de
epuizare, dar sunt biciuite până când îşi revin şi se ridică, apoi încep din nou.
— Şi bărbaţii responsabili de asia cum te-au tratat?
Privirea lui Sal aruncă o avertizare spre Elsie. Fu o privire de o fracţiune de
secundă, dar Jarge nu o prinse şi Elsie înţelese ce însemna: temnicerii abuzaseră
femeile. Sal nu dorea ca Jarge să ştie asta. Dacă ar fi aflat, probabil că l-ar fi
omorât pe unul dintre temniceri, apoi ar fi fost spânzurat.
Sal spulberă momentul de tăcere.
— Au fost supraveghetori duri, spuse ea.

12
Sovereign sau guinee, monedă britanică din aur, emisă între 1489 şi 1817, echivalentul în aur al
unei lire sterline (n.tr.)
 Elsie luă mâna lui Sal într-a sa şi i-o strânse. Era un cod feminin. Aveau să
păstreze secretul asupra violului din puşcărie. Elsie se ridică în picioare.
— Mâncare şi odihnă, spuse ea. În curând vei fi din nou tu însăţi. Se duse spre
uşă.
— Eşti un înger, doamnă Mackintosh, zise Jarge. Elsie ieşi.
Porni pe jos înapoi spre centrul oraşului, prin ploaie, reflectând amar la
cruzimea fiinţelor umane şi la felul în care o monedă de aur putea să-i pară unui
om sărac, cum era Jarge, un miracol adus de un înger.
Continua să fie îngrijorată şi pentru mama ei. Ce se întâmpla acasă? La ce fel de
pedeapsă se gândea tatăl ei? O va încuia pe Arabella timp de o săptămână, doar
cu pâine şi apă, aşa cum făcuse cu Elsie?
Când se întoarse la palat, mama sa nu se afla în camera de dimineaţă, iar tatăl ei
nu se afla în biroul său. Se duse în dormitorul mamei ei şi o găsi aşezată pe
marginea patului, plângând amarnic.
— Ce este, mamă? întrebă Elsie. Ce a mai făcut acum? Arabella părea
incapabilă să răspundă.
Prin mintea lui Elsie trecu un gând îngrozitor. Sigur că tatăl ei nu ar fi rănit
bebeluşul! se auzi spunând:
— Absalom este în regulă? Arabella aprobă din cap.
— Slavă Domnului! Dar unde este tata? Arabella reuşi să îngaime:
— Grădină.
Elsie coborî scările în fugă şi traversă bucătăria, remarcând că servitorii arătau
supuşi şi speriaţi. Păşi afară, prin uşa din spate, şi privi în jur. Nu-şi zări tatăl, dar
auzi voci. Traversă peluza şi trecu pe sub arcada din împletitură care susţinea o
sută de trandafiri în timpul verii, dar acum, iarna, susţinea doar nişte ramuri
împletite. Apoi intră în grădina de trandafiri.
Fu şocată de priveliştea care o întâmpină acolo.
Scuarul cu tufişuri joase de trandafiri fusese săpat şi tulpinile distruse se
amestecau acum cu pământul excavat. În partea îndepărtată, grilajele fuseseră
smulse de pe vechiul zid şi aruncate la pământ, iar tufişurile de trandafiri care le
decoraseră fuseseră dezrădăcinate şi aruncate deoparte. O burniţă rece cădea,
deprimant, peste bulgării de pământ. Doi grădinari înarmaţi cu cazmale nivelau
energic zona, supravegheaţi de episcop, care avea noroi pe ciorapii albi, de
mătase. Când o văzu pe Elsie, rânji cu o încântare care ei i se păru la graniţa
nebuniei.
— Bună, fiica mea, spuse el.
Fără să-i vină să creadă ce vedea, ea îl întrebă:
— Ce faci aici?
— Mă gândeam că am putea să avem o grădină de legume, rosti el. Bucătarului
îi place ideea!
Elsie se strădui să nu plângă.
 — Mama mea iubeşte această grădină de trandafiri, spuse ea.
— Ei bine, nu putem avea chiar tot ce ne dorim, nu-i aşa? În afară de asta, ea va
fi mult prea ocupată să aibă grijă de noul bebeluş ca să se mai poată ocupa de
grădinărit.
— Eşti un om foarte crud.
Grădinarii auziră asta şi părură uluiţi. Nimeni nu-l critica pe episcop.
— Ar trebui să ai grijă ce spui, îi răspunse el, mai ales dacă vrei să continui să-
ţi hrăneşti copiii de la şcoala de duminică pe cheltuiala mea.
— Şcoala mea! Cum poţi să mă ameninţi cu asta?
El traversă terenul spre locul unde se afla ea şi îşi coborî vocea, astfel încât
nimeni altcineva să nu poată auzi:
— I-am luat mamei tale ceva ce iubea pentru că ea mi-a făcut mie acelaşi lucru.
— Dar ea nu a luat niciodată nimic de la tine!
— Mi-a luat ceea ce preţuiam cel mai mult: demnitatea.
Elsie înţelese că era adevărat. Se simţi devastată de aceste revelaţii. Ceea ce
făcea el era o cruzime, incontestabil; dar acum înţelegea pentru ce făcea acest
lucru.
El continuă:
— Aşa că nu-mi vorbi cu lipsă de respect, în faţa grădinarilor sau a oricui
altcuiva, altfel te voi învăţa ce înseamnă să pierzi ceea ce preţuieşti cel mai mult.
După asta, se întoarse cu spatele la ea şi se duse înapoi la grădinari.
*
Spade se afla la războiul său de ţesut, pregătindu-l pentru o ţesătură cu dungi,
de mare complexitate, când apăru Kate şi îi spuse:
— În casă te aşteaptă o surpriză.
El se ridică, lăsând-o în urmă pe Kate, apoi traversă curtea, intrând în casă şi
alergând în sus pe scări. Când intră în cameră, Arabella îl aştepta, aşa cum spera
el, însă nu era singură.
Femeia ţinea în braţe bebeluşul.
El îi cuprinse pe amândoi în braţe, o sărută pe Arabella pe gură, apoi privi spre
copil. La botezul de la catedrală nu reuşise să-l vadă prea bine. O muţime de
oameni importanţi se îngrămădiseră în faţă şi nu dorise să atragă atenţia asupra
lui, împingându-se ca să-şi facă loc spre copil. Acum îşi delectă privirea.
— Absalom, spuse el.
— Eu îl strig Abe, spuse Arabella.
— Abe, repetă Spade.
— Nu voi folosi niciodată numele cu care l-a botezat Stephen. Refuz să-l las să
trăiască având un asemenea blestem asupra lui.
— Bine, spuse Spade.
Ochii bebeluşului erau închişi şi părea liniştit.
 — Are părul tău… spuse Arabella. Întunecat, cârlionţat şi foarte des.
— Nu m-ar fi deranjat dacă l-ar fi avut pe al tău. Ce culoare au ochii lui?
— Albaştri, dar cei mai mulţi bebeluşi au ochii albaştri. La mulţi dintre ei,
culoarea se schimbă după o vreme.
— Niciodată nu am crezut că bebeluşii sunt drăguţi, dar Abe este frumos.
— Vrei să-l ţii în braţe?
Spade ezită. Nu avea nicio experienţă de genul acesta.
— Se poate?
— Sigur. Este al tău.
— În regulă.
— Pune o mână sub fundul lui şi cealaltă în spatele capului. Asta este tot ce
trebuie să faci.
Spade respectă instrucţiunile. Abe era foarte uşor. Spade strânse bebeluşul la
piept şi îi inspiră aroma caldă, proaspătă. Emoţii puternice puseră stăpânire pe el:
se simţi deosebit de mândru, iubitor şi protector.
— Am un copil, se minună el. Un fiu. După o vreme, o întrebă pe Arabella:
— Care e situaţia acasă?
— Episcopul s-a răzbunat. Mi-a distrus grădina de trandafiri.
— Îmi pare atât de rău!
— Şi mie. Dar se mulţumi să ridice din umeri. Te am pe tine însă şi îl am pe
Abe. Mă pot descurca fară trandafiri.
Totuşi, părea tristă.
Spade îl sărută pe Abe pe cap.
— Este foarte straniu, spuse el.
— Ce anume?
— Copilaşul acesta mic a provocat o mulţime de necazuri la venirea lui pe lume
şi probabil că vor mai urma şi altele. Dar mie şi ţie abia dacă ne pasă. Amândoi
suntem încântaţi să-l avem şi să îl adorăm. Ne vom dedica vieţile îngrijirii lui.
Este bine, dar este straniu.
— Poate că asta este calea lui Dumnezeu, spuse Arabella.
— Trebuie să fie, răspunse Spade.
PARTEA A IV-A
Banda cu arcanul
între 1804 şi 1805

Capitolul 26
În toamna anului 1804, Amos se deplasă cu o barjă de la Kingsbridge la
Combe. La vale era o călătorie de plăcere, care devenea mai dificilă la întoarcere,
pentru că barcagiii trebuiau să vâslească împotriva curentului.
 Când ajunse în portul Combe, avu parte de o surpriză neplăcută. Pe malul apei
se afla o clădire nouă: o fortăreaţă rotundă, bondoacă, modelată în forma unei
carafe de bere, cu fundul mai lat decât gura. Arăta urât şi înfricoşător, amintind
cumva de acei boxeri care se ofereau să lupte cu vizitatorii pe la bâlciuri.
Hamish Law era împreună cu el. Acum, când afacerea folosea mai puţini
lucrători din colibele din sate şi mai mulţi lucrători în mori, Hamish avea mai
puţin de călătorit şi devenise asistentul lui Amos pe partea de vânzări. Kit
Clitheroe juca un rol similar pe partea de producţie.
În picioare, pe punte, alături de Amos, Hamish spuse:
— Ce dracului e asta?
Amos crezu că ştie răspunsul.
— Trebuie să fie un turn Martello, spuse el. Guvernul ar trebui să construiască
vreo sută de-a lungul coastei, ca să ne apere de o invazie a francezilor.
— Auzisem despre ele, spuse Hamish. Doar că nu mă aşteptasem să fie atât de
urâte.
Amos îşi aminti de ceea ce citise în Morning Chronicle. Un turn Martello avea
ziduri groase de doi metri şi jumătate şi un acoperiş plat, cu un tun greu, care se
putea roti într-un cerc complet, ca să tragă în orice direcţie. Fiecare turn era
deservit de un ofiţer şi douăzeci de oameni.
De mai multe luni, Amos citise despre ameninţarea invaziei franceze. Fusese
îngrijorat, la modul general, când citise că noul conducător al Franţei, Napoleon
Bonaparte, adunase 200 000 de soldaţi la Boulogne şi în alte porturi şi strângea o
flotă care să-i traverseze peste Canalul Mânecii.
Dar priveliştea sumbră a unei fortăreţe care să păzească portul Combe facu
întreaga treabă să pară, dintr-odată, foarte reală.
Bonaparte dispunea de mulţi bani ca să plătească pentru invazie. Vânduse
Statelor Unite un vast teritoriu neprofitabil pe care-l aveau francezii, numit
Louisiana, care se întindea de la Golful Mexic tocmai până la Marile Lacuri de la
frontiera canadiană. Preşedintele Thomas Jefferson dublase teritoriul Statelor
Unite ale Americii, ajungând la preţul de cincisprezece milioane de dolari.
Bonaparte îi cheltuia pe toţi ca să cucerească Anglia.
Paradoxal, comerţul cu continentul european continua, mulţumită marinei
regale, care patrula Canalul. Franţa se afla în afara perimetrului şi francezii
cuceriseră Ţările de Jos, dar navele de la Combe încă puteau să navigheze spre
oraşe cum erau Copenhaga, Oslo şi chiar St. Petersburg.
Amos aducea la Combe o livrare de pânză care urma să fie trimisă mai departe,
cu o navă, unui client din Hamburg. Avea să fie plătit cu o scrisoare de credit.
Clientul lui urma să plătească preţul pânzei unui bancher german, numit Dan
Levy, şi Amos avea să îşi ia banii de la vărul lui Dan, Johnny, care avea o bancă
la Bristol.
Între timp, la Kingsbridge, Amos avea acum două mori. Afacerea lui cu armata
crescuse şi moara iniţială devenise supraaglomerată, aşa că mai cumpărase încă
una, numită Moara Văduvei, de la Cissy Bagshaw, care se retrăgea. În urmă cu
jumătate de an, îl numise pe Kit Clitheroe manager al ambelor mori. Kit era
foarte tânăr pentru această slujbă, dar înţelegea maşinile şi se descurca bine cu
muncitorii; era, de departe, cel mai competent adjunct pe care-l avusese vreodată
Amos.
Ţărmul mării la Combe era foarte aglomerat. Hamali şi căruţaşi veneau şi
plecau, iar vasele şi barjele descărcau şi încărcau din nou, într-un flux continuu,
care făcea ca Marea Britanie să fie cea mai bogată ţară din lume.
Barcagiii găsiră nava pe care o căuta Amos, Dutch Girl şi andocară alături de
ea. Amos coborî pe ţărm şi Hamish începu să descarce baloturile de pânză.
Apăru şi Kev Odger, proprietarul navei Dutch Girl Amos îl cunoştea de câţiva
ani şi avea încredere în el, dar, chiar şi aşa, numărară împreună baloturile, iar
Odger deschise trei dintre ele la întâmplare, ca să verifice dacă erau pline cu
gabardină albă de lână, aşa cum se specifica în scrisoarea de transport. Semnară
apoi două exemplare din contractul de expediţie şi fiecare luă câte un exemplar.
— Rămâi aici peste noapte? îl întrebă Odger.
— E prea târziu ca să mai pornesc înapoi spre Kingsbridge astăzi, îi răspunse
Amos.
— Atunci, fereşte-te de recrutori în seara asta. Seara trecută am pierdut doi
oameni buni.
Amos pricepu. Marea Britanie avea permanentă nevoie de oameni pentru
marină. Miliţia, forţa teritorială de apărare, nu ducea lipsă de oameni, pentru că
avea dreptul să recruteze oameni ori de câte ori avea nevoie, fie că lor le plăcea
sau nu. În armata regulată nu exista recrutare obligatorie, dar Irlanda, lovită de
sărăcie, furniza aproape o treime din recruţii armatei şi tribunalele penale
rezolvau ceea ce mai rămânea, pentru că acestea puteau condamna un infractor la
serviciul militar obligatoriu. Aşa că, cea mai mare problemă o avea marina, care
păstra mările libere pentru comerţul britanic.
Marinarii erau plătiţi prost şi adesea cu întârziere, iar viaţa pe mare era brutală,
cu biciuiri şi pedepse zilnice pentru orice greşeală minoră. O zecime din
personalul marinei era compus acum din condamnaţi adunaţi de prin închisorile
irlandeze, dar nu era suficient. Mai degrabă decât să reformeze marina militară şi
să-i plătească pe marinari corespunzător, guvernul, care ţinea la interesele
contribuabililor, pur şi simplu forţa oamenii să se înroleze. În Anglia, echipe
numite „banda cu arcanul” răpeau sau „presau” bărbaţii apţi pentru serviciul
militar din oraşele de coastă, îi duceau la bordul navelor şi îi ţineau legaţi până
când se aflau la câteva mile în larg. Sistemul era foarte urât şi ducea adesea la
revolte.
Amos îi mulţumi lui Odger pentru avertizare şi se duse împreună cu Hamish la
casa de oaspeţi a doamnei Astley, unde stătea întotdeauna atunci când trebuia să-
şi petreacă noaptea la Combe. Era o casă de oraş normală, dar era înţesată de
paturi, câte unul sau două în camerele mici şi mai multe în camerele mai mari.
Gazda era o femeie jamaicană zâmbitoare, a cărei circumferinţă era o bună
reclamă pentru felul în care gătea.
Ajunseseră la timp pentru masă. Doamna Astley le servi o tocană de peşte
condimentată, cu pâine proaspătă şi bere alături, la preţul de un şiling. La masa
comună, Amos se aşeză alături de un bărbat mai tânăr, care-l recunoscu.
— Nu mă cunoşti, domnule Barrowfield, dar sunt din Kingsbridge, spuse el.
Numele meu este Jim Pidgeon.
Amos nu-şi amintea să-l mai fi văzut până atunci. Spuse totuşi politicos:
— Ce te aduce la Combe?
— Lucrez pe barje. Cunosc destul de bine râul între Kingsbridge şi Combe.
Un alt chiriaş, un bărbat cu braţul drept inapt, care era numit în glumă Lefty
(Stângaciul), spumega de furie la adresa francezilor, între două îmbucături.
— Fără Dumnezeu, însetaţi de sânge, oameni ignoranţi, au ucis floarea
nobilimii franceze şi vor să-i omoare şi pe ai noştri, spuse el şi sorbi din lingură.
Hamish muşcă momeala.
— Am fost în pace timp de paisprezece luni, spuse el.
Tratatul de la Amiens fusese semnat în luna martie 1802, iar turiştii şi
negustorii englezi bogaţi se grăbiseră înapoi spre iubitul lor Paris; dar Marea
Britanie pusese capăt armistiţiului în luna mai a anului trecut.
— Francezii ne-au atacat din nou, spuse Lefty.
— Interesant că spui asta, răspunse Hamish. Conform celor scrise în ziare, noi
suntem cei care i-am atacat pe francezi, nu invers.
— Pentru că ei au invadat Elveţia, spuse Lefty.
— Fără îndoială că au facut-o, dar ăsta este un motiv ca să trimiţi englezii la
moarte? Pentru Elveţia? Doar mă întreb.
— Nu-mi pasă ce spui tu. Eu doar îi urăsc pe nenorociţii de francezi. Din
bucătărie se auzi o voce:
— Fără limbaj urât, domnilor, asta este o casă respectabilă. Bătăiosul Lefty se
supuse autorităţii ei.
— Îmi pare rău, doamnă Astley, spuse el.
Masa se încheie la scurtă vreme după aceea. În timp ce bărbaţii părăseau masa,
doamna Astley intră şi spuse:
— Să aveţi o seară plăcută, domnilor, dar amintiţi-vă regula mea: uşa se încuie
la miezul nopţii şi nu primiţi banii înapoi.
Amos şi Hamish se plimbară prin oraş. Amos nu era îngrijorat pentru recrutorii
cu forţa. Ei nu luau domni din clasa de mijloc, bine îmbrăcaţi.
Combe era un loc agitat, aşa cum erau de obicei oraşele portuare. Muzicieni şi
acrobaţi dădeau spectacole pe străzi, pentru ceva mărunţiş; vânzători ambulanţi
vindeau balade şi suveniruri, precum şi poţiuni magice; femei şi bărbaţi tineri îşi
ofereau trupurile; hoţii de buzunare îi jefuiau pe marinari de salariile lor. Amos
şi Hamish nu erau tentaţi de numeroasele bordeluri şi case de jocuri de noroc, dar
încercară berea din câteva taverne şi mâncară stridii de la o tarabă de pe stradă.
Când Amos anunţă că era vremea să se întoarcă la casa doamnei Astley,
Hamish îl imploră să mai stea pentru încă o cană de bere, iar Amos îi facu pe
plac. Intrară într-o tavernă în apropiere de malul apei. Înăuntru se aflau mai mulţi
bărbaţi care beau bere şi câteva femei tinere. Amos îl văzu acolo pe Jim Pidgeon,
bucurându-se de o conversaţie prietenoasă cu o femeie îmbrăcată în rochie roşie.
— Drăguţ loc, spuse Hamish pe un ton apreciativ.
— Nu, nu este, zise Amos. Priveşte la tânărul Jim din Kingsbridge. Este foarte
beat.
— Norocul lui.
— De ce crezi că fata se poarta frumos cu el?
— Presupun că îl place.
— El nu este nici chipeş, nu este nici bogat; ce vede la ei?
— N-ai de unde să înţelegi alegerile pe care le fac femeile. Amos scutură din
cap.
— Este o casă de agăţat.
— Ce înseamnă asta?
— Ea i-a turnat gin în bere, fară ca el să observe. În orice clipă de acum încolo,
îl va duce într-o cameră din spate şi el va crede că este noaptea lui norocoasă.
Dar nu este, pentru că acolo îl va aştepta banda cu arcanul. Îl vor duce la bordul
unei nave şi îl vor încuia în arest. Data viitoare când va vedea lumina soarelui, va
fi înrolat în marina regală.
— Sărmanul nenorocit…
— Şi fata va primi un şiling pentru ajutorul acordat.
— Ar fi mai bine să-l salvăm.
— Da.
Amos se duse la Pidgeon şi spuse:
— E vremea să mergi acasă, Jim. Este târziu şi eşti beat.
— Sunt în regulă, spuse Jim. Doar stau de vorbă cu fata asta. Numele ei este
Mademoiselle Stephanie Marchmount.
— Şi al meu este William Pitt cel Tânăr, spuse Amos. Haide, să mergem!
Femeia care îşi spunea Stephanie zise:
— De ce nu vă vedeţi de nenorocitele voastre de treburi? Amos îi prinse pe Jim
cu fermitate de braţ. Stephanie şopti printre dinţi:
— Lâsaţi-l în pace!
Apoi se repezi la Amos şi îl zgârie pe faţă. El îi dădu mâna la o parte.
Trei bărbaţi stăteau în picioare în apropiere, discutând cu o altă fată frumoasă.
Unul dintre ei se întoarse şi spuse:
— Ce se întâmplă?
 — Prietenul meu este beat, spuse Amos, cu mâna pe obrazul însângerat. Ne
ducem acasă înainte ca banda cu arcanul să pună mâna pe el. Şi voi aţi putea să
vă gândiţi să faceţi acelaşi lucru.
— Banda cu arcanul? spuse bărbatul. Era pierdut, dar raţiunea îi reveni treptat.
Banda cu arcanul este aici?
Amos privi spre spatele sălii şi văzu trei bărbaţi cu aspect dur care se apropiau,
conduşi de un al patrulea, îmbrăcat în uniformă de ofiţer naval.
— Uite acolo, spuse el, arătând spre cei patru. Tocmai au intrat. Stephanie le
facu semn cu mâna. Bărbaţii se mişcară mai repede, de parcă ar fi repetat acţiuni
pe care le mai făcuseră de multe ori, şi într-o secundă ajunseră în apropiere. Fata
arătă spre Jim.
— Daţi-vă la o parte! spuse ofiţerul.
Unul dintre duri îl apucă pe Jim, care era incapabil să se împotrivească. Hamish
îl lovi pe al doilea dur cu o lovitură puternică, doborân-du-l la pământ. Al treilea
bărbat îl lovi cu pumnul pe Amos în burtă; o lovitură dură şi precis direcţionată,
după care Amos se încovoie de durere. Bărbatul se repezi la el cu o sumedenie de
lovituri. Amos era înalt şi puternic, dar nu era un luptător de stradă şi se strădui
să se protejeze retrăgându-se prin mulţime.
Dar privitorii nu erau neutri. Banda cu arcanul era duşmanul oricărui bărbat.
Cei mai apropiaţi de Amos intrară în luptă. Îl atacară pe bărbatul care-l lovea şi îl
traseră înapoi.
Asta îi oferi lui Amos un moment ca să-şi revină. Bătaia se generalizase,
bărbaţii strigând şi lovind fără discriminare şi femeile ţipând. Hamish îl apucă pe
Jim şi încercă să-l despartă de răpitorul său. Amos se duse să-l ajute pe Hamish,
dar un privitor îi observă hainele bune, presupuse că era de partea bandei de
recrutori şi îi aruncă o lovitură sălbatică. Fu o lovitură norocoasă şi-l prinse chiar
sub bărbie. Îşi pierdu cunoştinţa pentru un moment şi se trezi pe podea. Acesta
nu era un loc bun în care să te afli în mijlocul unei bătăi, dar era prea ameţit ca să
se ridice în picioare.
Reuşi să se ridice în genunchi, apoi cineva îl apucă de subraţ şi văzu figura
binevenită a lui Hamish; acesta îl luă pe sus şi îl azvârli pe unul din umerii săi
laţi. Amos rămase inert, lăsându-se în voia sorţii. Picioarele i se loveau de
trupurile oamenilor, în timp ce Hamish îşi croia drum, cu el în spate, prin
mulţime. Câteva secunde mai târziu, respiră aerul proaspăt şi rece. Hamish îl mai
purtă o bucată de drum, departe de tavernă, apoi îi aşeză în picioare, sprijinit de
un zid.
— Poţi să stai în picioare? întrebă Hamish.
— Cred că da.
Amos îşi simţi picioarele slăbite, dar rămase drept. Hamish râse.
— A fost ceva tărăboi! rosti el, fiind clar că se bucurase de asta. Femeia aia,
Stephanie, ţi-a cam distrus faţa. Erai destul de chipeş.
 Mâna lui Amos se duse la obraz şi coborî însângerată.
— Mă voi vindeca, spuse el. Unde este Jim Pidgeon?
— A trebuit să-l las în urmă. Nu puteam să te car pe tine şi să mă lupt cu banda
cu arcanul în acelaşi timp.
— Sper că a scăpat, spuse Amos.
— Presupun că vom afla mâine, la micul-dejun.
În dimineaţa următoare nu era nici urmă de Jim Pidgeon.
*
Elsie îi duse la culcare pe cei trei fii ai ei, unul câte unul. Acesta era momentul
ei preferat din zi. Iubea acest moment liniştit cu copiii ei şi abia aştepta clipa
când aveau să fie adormiţi, iar ea se putea odihni.
Începu cu cel mai mic, Richie, care avea doi ani. Era blond, asemenea lui
Kenelm, şi promitea să fie chipeş. Îngenunche alături de el şi spuse o rugăciune.
Când termină, băiatul spuse Amin împreună cu ea. Era unul dintre puţinele
cuvinte pe care le ştia, împreună cu mama, poo-poo şi nu.
Billy fu următorul. Avea patru ani şi infinită energie. Putea să cânte, să numere,
să-şi contrazică mama şi să alerge în acelaşi timp, deşi nu suficient de repede ca
să şi scape de ea. Spuseseră rugăciunea împreună.
În sfârşit, ajunse la primul ei născut, Stevie, de şapte ani. Părul lui roşcat,
stufos, se mai închisese puţin la culoare şi devenise mai apropiat de castaniul
Arabellei. Citea mult şi putea să-şi scrie numele. Îşi spuse rugăciunile fară
îndrumarea lui Elsie şi ea fu cea care spuse „Amin” împreună cu el.
Kenelm făcuse întotdeauna acest lucru cu Stevie, dar acum, când aveau trei
copii, descoperise că asta îi ocupa mult prea mult timp.
Ea îşi lăsă băieţii în grija bonei, care dormea într-un loc de unde îi putea auzi.
Pe palier se întâlni cu maică-sa, care ieşea din camera episcopului.
Părinţii lui Elsie abia dacă-şi mai vorbiseră în ultimii cinci ani, până când
episcopul se îmbolnăvise, cu o vară în urmă, la vârsta de şaizeci şi şapte de ani.
Suferea de plămâni şi avea dureri în piept atât de grave, încât orice efort îl epuiza
şi nu se mai dădea jos din pat. Aşa că Arabella începuse să-l îngrijească.
Elsie şi mama ei coborâră scările împreună şi se duseră în sufragerie pentru
cină. Aveau supă rece, o plăcintă de fazan şi prăjitură. Se înălţa pe masă şi o
carafa de vin, dar amândouă femeile băură ceai.
Kenelm se afla la o întrunire în sacristie şi anunţase că va întârzia, aşa că
femeile începură fară el.
Elsie întrebă cum se simţea tatăl ei.
— Puţin mai slăbit, spuse Arabella. Se plânge că are picioarele reci, deşi în
cameră arde un foc puternic. I-am dus nişte supă limpede pentru cină şi a băut-o.
Acum doarme. Mason stă cu el.
— De ce te îngrijeşti de el? Mason ar putea să facă asta singură.
 — O întrebare pe care mi-o pun şi eu adesea. Elsie nu se declară satisfăcută cu
acest răspuns.
— Este din cauză că te gândeşti la viaţa de apoi?
Elsie fusese pe punctul să spună „Ziua Judecăţii de Apoi” dar se gândi că era
prea aspru.
— Nu ştiu prea multe despre viaţa de apoi, spuse Arabella. Şi nici clericii nu
ştiu, deşi pretind că ştiu. Cuplurile cu o căsătorie fericită vor fi împreună în
ceruri, dar ce se întâmplă cu o văduvă care se recăsătoreşte? Ea ar putea să aibă
doi bărbaţi în Rai. Va trebui să aleagă între ei sau poate să-i aibă pe amândoi?
Elsie chicoti.
— Mamă, nu te prosti!
— Nu fac decât să scot în evidenţă aberaţiile pe care le cred oamenii.
— Încă eşti îndrăgostită de tatăl meu?
— Nu, şi probabil că nu am fost niciodată. Dar asta n-a fost vina lui. Amândoi
am fost responsabili pentru lucrurile care ni s-au întâmplat. Desigur, n-ar fi
trebuit să mă căsătoresc cu el niciodată, dar asta fost decizia mea. El m-a întrebat
şi eu aş fi putut să spun nu. Aş fi şi facut-o, dacă mândria mea nu ar fi fost rănită
de cel care m-a respins.
— Unele căsătorii de consolare merg destul de bine.
— Problema a fost că tatăl tău nu a fost niciodată interesat de mine cu adevărat.
El îşi dorea o nevastă pentru comoditate şi pentru că dorea să dovedească, ştii tu,
că un cleric nu este efeminat.
— Tata este un efeminat?
— Nu, dar înclinaţia lui în cealaltă direcţie nu este foarte puternică. După ce te-
ai născut tu, am mai făcut dragoste doar foarte rar. Şi în cele din urmă, vezi tu,
am găsit pe cineva care abia dacă putea să-şi ia mâinile de pe mine, pentru că mă
iubea extrem de mult, iar eu am înţeles că acesta este felul în care ar trebui să
stea lucrurile.
„La fel este şi pentru mine, se gândi Elsie cu tristeţe. Dar sunt convinsă că aşa
ar putea să fie cu Amos.” Bău nişte supă şi nu mai spuse nimic.
Arabella zise:
— Nu vreau ca el să moară urându-mă. Nu vreau să stau lângă mormântul lui şi
să-l blestem. Aşa că ma gândesc Ia vremurile de la început, când era subţire şi
chipeş şi nu era atât de pompos, iar eu eram cel puţin atrasă de el. Şi poate ca mă
va ierta înainte de final…
Elsie nu credea că tatăl ei era genul iertător, dar acesta era un alt gând pe care-l
păstră pentru ea.
Atmosfera confesională se evaporă atunci când intră Kenelm. Se aşeză la masă
şi îşi turnă un pahar de vin de Madeira.
— De ce sunteţi atât de solemne amândouă? vru el să afle. Elsie se decise să nu-
i răspundă. În schimb, îl întrebă:
 — Cum ţi-a mers întrunirea?
— Foarte directă, răspunse el. A fost o discuţie cu caracter organizatoric.
Lămurisem toate lucrurile anterior, cu episcopul, aşa ca am putut să le spun
clericilor ce doreşte el de la ei Când n-au fost de acord, le-am spus că voi vorbi
din nou cu episcopul, dar eu nu cred că se va răzgândi.
— Eşti convins că episcopul măcar înţelege ce-i spui tu? spuse Arabella.
— Aşa cred. În orice caz, împreună luăm decizii solide. Kenelm îşi luă o felie
de plăcintă de fazan şi începu să mănânce. Arabella se ridică în picioare.
— Eu mă voi retrage. Noapte bună, Kenelm. Noapte bună, Elsie. Şi părăsi
încăperea.
Kenelm se încruntă.
— Sper că mama ta nu este nemulţumită de mine din vreun motiv oarecare.
— Nu, spuse Elsie. Dar presupun că ea consideră că episcopul nu mai este
capabil să ia decizii şi că, în realitate, tu conduci lucrurile acum.
Kenelm nu negă asta.
— Şi dacă ar fi adevărat, ar avea vreo importanţă?
— Un observator ostil ar putea spune că ceea ce faci tu este înşelător.
— Cu greu, spuse Kenelm, râzând uşor şi prefacându-se că sugestia era
fantezistă. În orice caz, ceea ce este esenţial e să menţinem dioceza funcţionând
fară probleme, cât timp episcopul este indisponibil.
— S-ar putea să nu se mai facă bine niciodată.
— Cu atât mai multe motive avem să evităm un scandal între clerici, despre
cine va trebui să funcţioneze ca episcop interimar.
— Mai devreme sau mai târziu, oamenii îşi vor da seama ce pui la cale.
— Cu atât mai bine. Dacă mă dovedesc capabil să acţionez în această poziţie,
atunci când tatăl tău va fi, în sfârşit, chemat în faţa Domnului, arhiepiscopul ar
trebui să mă numească pe mine episcop în locul lui.
— Dar tu ai doar treizeci de ani.
Obrajii palizi ai lui Kenelm se întunecară de furie.
— Vârsta n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu asta. Postul ar trebui să treacă la
bărbatul cel mai capabil.
— Nu există niciun dubiu în legătură cu competenţa ta, Kenelm. Dar asta este
Biserica Angliei şi este condusă de oameni în vârstă. Ei ar putea să considere că
eşti prea tânăr.
— Sunt aici de nouă ani şi mi-am dovedit abilităţile!
— Şi toată lumea va fi de acord cu asta. Asta nu era chiar adevărat – Kenelm se
înfruntase cu câţiva dintre bărbaţii mai în vârstă, cărora le displăcea încrederea
lui îngâmfată, dar ea încercă să-i menajeze sentimentele scandalizate.
— Doar nu vreau să fii dezamăgit dacă decizia nu vine în sensul în care-ţi
doreşti tu.
— Sincer, nu prea cred că sunt multe şanse să se întâmple asta, spuse el, ca o
finalitate şi Elsie nu mai adăugă nimic.
El îşi termină cina şi urcară la etaj împreună, O urmă în dormitorul ei, apoi
trecu prin uşa de legătură în propriul său dormitor.
— Noapte bună, dragă, rosti el când închise uşa.
— Noapte bună, spuse Elsie.
*
La moartea episcopului, Elsie fu surprinsă de tristeţea care o cuprinsese. Relaţia
cu tatăl ei fusese tensionată şi nu se aşteptase să verse lacrimi. Abia când cioclii
îşi terminară treaba şi îi privi trupul rece, aşezat în coşciug, îmbrăcat în roba
episcopală şi purtând pe cap o perucă, o copleşi tristeţea şi suspină amarnic. Se
trezi gândindu-se la scene din copilărie, pe care nu şi le mai amintise de douăzeci
şi cinci de ani: tatăl ei care-i cânta imnuri pentru copii şi melodii populare; îi
spunea poveşti ca să adoarmă; îi spunea cât de drăguţă era în noile ei haine; o
învăţa să recunoască prima literă din numele ei în inscripţiile sculptate de la
catedrală. La un moment dat, aceste intimităţi încetaseră. Poate că acela fusese
momentul în care ea se transformase dintr-o fetiţă dulce într-o adolescentă
provocatoare şi bătăioasă.
— Vremurile bune…, i se adresă mamei sale, oare de ce le-am uitat pentru atât
de mult timp?
— Pentru că amintirile proaste le otrăvesc pe cele bune, spuse Arabella. Dar
acum putem să privim la viaţa lui ca la un întreg. În unele momente a fost blând,
iar în altele a fost crud. A fost deştept, dar şi îngust la minte. Nu mă pot gândi
nici măcar la o singură ocazie în care să mă fi minţit, pe mine sau pe oricine
altcineva, dacă are vreo importanţă, deşi putea să înşele prin tăcere. Fiecare viaţă
este un mozaic de acest fel, dacă este privită cu atenţie, doar dacă nu eşti un
sfânt.
Amos spuse că înţelegea cum se simţea Elsie. Discutând la şcoala de duminică,
în timp ce copiii îşi mâncau masa gratuită, el îi vorbi despre moartea propriului
său tată, în urmă cu doisprezece ani.
— Când l-am văzut, palid şi nemişcat, am fost cuprins de o nevoie de a plânge,
am fost copleşit de ea, nu mă puteam opri din plâns. Şi totuşi, în acelaşi timp,
ştiam că el mă tratase rău. Îmi aminteam asta şi totuşi sentimentul nu a schimbat
nimic. N-am putut înţelege asta; încă nu pot.
Elsie mcuviinţă din cap.
— Ataşamentul merge mult prea adânc ca să poată fi alterat de împrejurări.
Mâhnirea nu este raţională.
El aprobă din cap şi zâmbi.
— Eşti atât de înţeleaptă, Elsie.
„Şi totuşi, tu o preferi pe nevolnica aia de Jane”, gândi ea.
Episcopul lăsă patru mii de lire prin testament, împărţite în mod egal între soţia
şi fiica sa. Arabella putea să trăiască modest din moştenirea ei. Elsie avea să o
folosească pe a ei pentru şcoala de duminică.
Arhiepiscopul nu veni la Kingsbridge pentru înmormântare, dar îl trimise pe
bărbatul care era mâna sa dreaptă, Augustus Tattersall. Acesta veni la palat. Elsie
fu impresionată văzându-l. Mai întâlnise doi emisari anteriori ai arhiepiscopului
şi îi considerase pe amândoi aroganţi şi autoritari. Tattersall era un intelectual, un
bărbat cu o influenţă considerabilă, dar îşi purta distincţia cu uşurinţă. Vorbea cu
blândeţe, cu o curtoazie atent aleasă, mai ales faţă de cei aflaţi în puterea lui; dar
nu exista niciun semn de slăbiciune şi putea să fie foarte ferm când vorbea
despre ceea ce dorea arhiepiscopul. Ei îi trecu prin minte că Amos ar fi fost exact
în acest fel, dacă ar fi devenit cleric, cu excepţia faptului că Tattersall nu era
chipeş.
În timpul vizitelor anterioare, Elsie se simţise jenată de modul evident în care
Kenelm se străduia să-i impresioneze pe clericii superiori, spunând mereu cât de
mult se baza episcopul pe el, lăsând de înţeles că ar ti putut să se descurce mai
bine singur. Ea înţelegea că Kenelm îşi dorea să avanseze în ieraliia bisericii, dar
simţea că deţinătorii poziţiilor înalte din biserică ar fi putut să fie mai
impresionaţi de o abordare mai subtilă.
Kenelm îi spuse lui Elsie că este încrezător, dar era nerăbdător să afle veştile de
la Tattersall. Oricum, Tattersall îi ţinu pe toţi în suspans şi nu spuse nimic despre
asta, în timp ce se făceau aranjamentele pentru înmormântare.
Cu mare ceremonie, episcopul fu coborât să se odihnească în mormântul din
cimitirul din partea de nord a catedralei. Tattersall programase o întrunire a
Capitolului, imediat după aceea. Dar el ceru să discute cu Arabella, Kenelm şi
Elsie înainte de Capitol, ceea ce era chibzuit din partea lui, simţi Elsie.
Se aşezară în salon. Tattersall vorbi vioi.
— Arhiepiscopul a decis ca noul episcop de Kingsbridge să fie Marcus
Reddingcote.
Elsie aruncă o privire spre Kenelm. Din pricina şocului, acesta păli. Ea simţi un
val de compasiune. Asta însemnase atât de mult pentru el… Tattersall îi spuse lui
Kenelm:
— Cred că îl cunoşti pe Reddingcote de la Oxford. A fost profesor acolo, pe
vremea aceea.
Elsie auzise de Reddingcote, un intelectual conservator, care scrisese un
comentariu la Evanghelia după Luca. Kenelm îşi regăsi vocea,
— Dar de ce nu eu?
— Arhiepiscopul este perfect conştient de abilităţile tale şi simte că te aşteaptă
un viitor frumos. Cu ceva mai mulţi ani de experienţă, ai putea să fii pregătit
pentru o dioceză. Dar chiar acum eşti prea tânăr.
— Mulţi oameni de vârsta mea au devenit episcopii
— Nu prea mulţi. Câţiva, da, şi în general erau al doilea sau al treilea fiu al unui
nobil important, îmi pare rău să spun asta…
— Dar…
— Mergem mai departe, spuse Tattersall, ferm. Decanul de Kingsbridge trebuie
să se retragă în curând şi arhiepiscopul te promovează pe tine, domnule
Mackintosh, să devii decan.
Kenelm nu se lăsă îmbunat. Era o promovare de dorit, dar el tânjea după mai
mult. Oricum, reuşi să spună:
— Mulţumesc.
Tattersall se ridică în picioare.
— Reddingcote este nerăbdător să vină aici imediat, spuse el. Tu ar trebui să
preiei Decanatul imediat ce prezentul decan eliberează postul.
Elsie simţi că viaţa ei se schimba prea repede. Îşi dorea o pauză, ca să-şi revină.
Tattersall îşi privi ceasul.
— Mă voi adresa Capitolului peste cincisprezece minute. Presupun că mi te vei
alătura acolo, domnule Mackintosh.
Kenelm arăta de parcă ar fi vrut să zică Du-te dracului, dar, după o pauză,
aprobă din cap supus.
— Voi fi acolo. Tattersall ieşi. Elsie spuse vioaie:
— Ei bine, ne vom muta la Decanat! Este o casă foarte frumoasă. Mai mică
decât palatul acesta, desigur, dar probabil mai confortabilă. Şi se află pe Main
Street.
Kenelm spuse amărât:
— Opt ani de cărat încolo şi încoace pentru episcop şi tot ceea ce obţin este un
decanat…
— Este o promovare rapidă, după standardele clericilor obişnuiţi.
— Eu nu sunt un cleric obişnuit.
Elsie ştia că el se aşteptase la un tratament special, pentru că era ginerele unui
episcop. Dar episcopul era mort şi Kenelm nu avea alte cunoştinţe influente. Cu
tristeţe, ea spuse:
— Ai crezut că vei avea parte de un tratament special dacă te măriţi cu mine…
— Ha! spuse el. Asta a fost o greşeală, nu-i aşa? Era o palmă peste faţă şi Elsie
fii redusă la tăcere. Kenelm părăsi camera.
Arabella spuse:
— O, dragă, asta a fost o răutate, dar sunt convinsă că nu intenţionată. E
supărat, atâta tot.
— Sunt convinsă că a facut-o intenţionat, zise Elsie. El are nevoie să dea vina
pe cineva pentru dezamăgirea lui.
— Ei bine, nu şi-a îndeplinit dorinţa, dar tu ţi-ai îndeplinit-o pe a ta. Îi ai pe
Stevie, Billy şi Richie. Şi eu îl am pe Abe. Ne vom muta la Decanat şi vom avea
o casă plină de copii. Viaţa putea să fie mai rea!
Elsie se ridică şi îşi îmbrăţişă mama.
 — Ai dreptate, spuse ea. Viaţa putea fi mai rea!
Capitolul 27
Fiica lui Hornbeam, Deborah, avea o revistă în dreapta farfuriei. Îşi nota cifre
pe o bucată de hârtie, cu ajutorul unui creion, concentrându-se din greu, în timp
ce ceaiul i se răcea. Pe pagină erau desene geometrice, triunghiuri şi cercuri cu
tangente. Hornbeam era nedumerit.
— Ce faci acolo?
— Este un joc de matematică, spuse ea fară să ridice privirea, complet
absorbită.
— Ce revistă e aia? întrebă el.
— Jurnalul Doamnelor sau Almanahul Femeilor.
Bărbatul rămase surprins.
— Au jocuri matematice într-o revistă pentru femei?
Ea ridică, în sfârşit, privirea.
— De ce nu?
— Nu m-aş fi gândit că femeile pot să rezolve probleme de matematică.
— Sigur că putem! Ştii că întotdeauna mi-au plăcut numerele.
— Mă gândeam că tu eşti excepţională.
— Multe femei pretind că nu înţeleg numerele pentru că li s-a spus că bărbaţilor
nu le plac fetele deştepte.
Asta era o idee nouă pentru Hornbeam.
— Eşti sigură că nu vrei să spui că sub această aparenţă femeile sunt la fel de
deştepte ca bărbaţii?
— O, nu, tată, cu siguranţă nu.
Era sarcastică. Puţini oameni aveau curajul să-l contrazică pe Hornbeam, cu atât
mai puţin să-l ia în zeflemea, dar Deborah era unul dintre puţinii care puteau. Nu
exista niciun pericol ca ea să pretindă că este proastă. Era inteligentă şi lui îi
plăcea să discute cu ea în contradictoriu.
Bărbatul ei nu se afla alături de ea. Will Riddick o luase pe arătură. Îşi pierduse
sursa de bogăţie, atunci când fusese mutat din poziţia de şef al achiziţiilor pentru
miliţia din Shiring. Încă avea chiriile de la Badford şi simbria de la armată, dar
asta nu era nici pe departe de ajuns ca să plătească pentru stilul lui de viaţă – în
special pentru jocurile de noroc – şi, astfel, era falit. Hornbeam îi împrumutase o
sută de lire, de dragul lui Deborah, dar Riddick nu-i plătise înapoi; de fapt, trei
luni mai târziu îi ceruse mai mult. Hornbeam îl refuzase. Acum Riddick îşi
părăsise casa din Kingsbridge şi se întorsese în satul Badford. Deborah refuzase
să plece cu el şi lui Riddick părea să nu-i pese. Nu aveau copii, aşa că despărţirea
nu era prea complicată.
Asta nu era ceea ce şi-ar fi dorit Hornbeam, dar îi plăcea s-o aibă pe Deborah
locuind cu el.
Ceasul bătu de nouă şi jumătate şi Hornbeam se ridică în picioare.
— Trebuie să plec să mă ocup de săracii din Kingsbridge, spuse el, fară nicio
urmă de plăcere şi părăsi încăperea.
Pe hol, nepotul său, Joe, se juca fericit cu o sabie din lemn, luptând cu un
duşman imaginar. Hornbeam privi băiatul cu drag şi spuse:
— Asta este o sabie cam mare pentru un băiat de şase ani.
— Am aproape şapte ani, spuse Joe.
— O, asta schimbă complet lucrurile.
— Da, zise Joe, indiferent la sarcasm. Când voi creşte mare, îl voi ucide pe
Bonaparte.
Hornbeam spera că războiul se va termina înainte ca Joe să fie suficient de mare
ca să intre în armată, dar spuse:
— Sunt bucuros să aud asta. Ar fi bine să scăpăm de Bonaparte. Dar ce vei face
după aceea?
Joe privi spre bunicul său cu ochii săi albaştri, inocenţi, şi spuse:
— Voi face o mulţime de bani, la fel ca tine.
— Ăsta mi se pare un plan foarte bun.
„Şi tu nu vei avea parte niciodată de greutăţile pe care le-am suferit eu, când
eram copil, gândi Hornbeam. Asta este marea mea consolare în viaţă.” Joe îşi
reluă duelul, strigând:
— Înapoi, francezi laşi!
Francezii erau orice, numai laşi nu, reflectă Hornbeam. Timp de doisprezece
ani, rezistaseră tuturor încercărilor englezilor de a le zdrobi revoluţia. Dar acesta
era un gând prea subtil pentru a i-l împărtăşi unui patriot în vârstă de şase ani,
chiar şi unuia atât de isteţ ca Joe. Hornbeam îşi puse haina şi ieşi.
De curând fusese numit supraveghetor al săracilor din Kingsbridge. Era o slujbă
pe care puţini oameni o doreau, pentru că implica multă muncă, pentru o răsplată
mică, dar lui Hornbeam îi plăcea să ţină în mâini frâiele puterii. Ajutorul pentru
săraci era distribuit de bisericile parohiale, dar sistemul era controlai de
supraveghetor. Era important să se asigure că banii contribuabililor nu se duceau
către vagabonzi şi risipitori. Hornbeam vizita fiecare parohie o dată pe an şi
stătea în sacristie cu vicarul, ascultând poveştile tânguitoare ale bărbaţilor şi
femeilor care nu-şi puteau hrăni familiile şi nici pe ei fară un ajutor din partea
celor care nu erau atât de risipitori.
Astăzi se duse la St. John, la sud de râu, pe vremuri o parohie semirurală, acum
aglomeratul cartier de case construit de Hornbeam şi de fiul său, Howard, pentru
lucrătorii care munceau în morile de la malul râului.
Vicarul de la St. John, Titus Poole, era un tânăr subţire, impunător, cu un aspect
sentimental. Hornbeam purta o perucă, pentru a-şi spori demnitatea şi autoritatea,
dar Poole nu purta. Probabil că el era unul dintre acei oameni care considerau că
perucile erau inutile, costau prea mult şi arătau prosteşte. Hornbeam îl dispreţuia.
Genul cel mai rău de cleric cu sufletul milos, era atât de dornic să-i ajute pe
oameni, încât nu se gândea niciodată să-i înveţe să se ajute singuri.
În primele câteva minute oferiră ajutor câtorva cazuri care nu-l meritau: unui
bărbat cu ochii injectaţi şi nasul roşu care, evident, avea suficienţi bani ca să se
îmbete; unei femei care era grasă, în ciuda sărăciei pe care o pretindea; dar şi
unei fete cu trei copii, care era o prostituată cunoscută şi apăruse de mai multe
ori în faţa lui Hornbeam, la sesiunile de judecată. Hornbeam s-ar fi contrat cu
Poole pentru fiecare dintre aceste cazuri, doar că existau reguli şi datoria ambilor
bărbaţi era să le respecte. Asta le permise să ajungă la un acord, până când sosi
Jenn Pidgeon.
Ea începu să vorbească de când intră.
— Am nevoie de ajutor să-mi hrănesc băiatul. Nu am niciun ban şi nici măcar
nu este vina mea. O pâine de două kilograme costă acum un şiling şi ce altceva
pot să mănânce oamenii? Era furioasă şi coerentă şi nu arăta niciun fel de teamă.
Poole interveni:
— Vorbeşti când ţi se oferă cuvântul, doamnă Pidgeon. Consilierul Hornbeam
şi cu mine îţi vom pune întrebări. Tot ce trebuie să faci este să răspunzi cinstit.
Spui că ai un băiat?
— Da, Tommy are paisprezece ani şi îşi caută de lucru în fiecare zi, dar este
mic şi nu foarte puternic. Uneori oamenii îl plătesc să le facă diverse comisioane
sau să măture.
Ea avea vreo treizeci de ani, purta o rochie uzată şi un şal găurit de molii, în
picioare avea saboţi din lemn. Hornbeam observă că părea înfometată.
Asta era în favoarea ei. Soţia lui, Linnie, spunea că, la unii oameni, grăsimea
era o boală. Hornbeam considera că aceştia erau doar lacomi.
— Şi unde locuieşti? întrebă Poole.
— La ferma Morley, dar nu în casă; au un fel de şopron lângă peretele
hambarului, ei îl numesc aplecătoare, nu are vatră, dar există un fel de horn şi ei
mă lasă să stau acolo pentru un penny pe săptămână; mi-au dat şi o saltea de paie
pe care să putem dormi amândoi.
Hornbeam spuse dezaprobator;
— Dormi în pat cu băiatul tău de paisprezece ani?
— Este singurul mod în care ne putem încălzi, spuse ea indignată. În şopronul
ăla bate vântul.
„Nu este prea flămândă dacă nu încearcă să mă contrazică”, se gândi Hornbeam
amar.
— Ce fel de muncă foci? continuă Poole.
— Orice pot să găsesc. Dar ei nu au nevoie de ajutor la fermă pe timpul iernii şi
morile de pânză duc lipsă de comenzi din cauza războiului; eu obişnuiam să ţin
un magazin, dar în Kingsbridge nu sunt magazine de închiriat…
 Hornbeam o întrernpse. El nu avea nevoie de explicaţii pentru şomajul din
Kingsbridge.
— Unde este bărbatul tău?
Se aşteptase ca ea să spună că nu are bărbat, dar se înşela.
— A fost luat de banda cu arcanul, să ardă în iad cu toţii! Asta era la limita
răzvrătirii şi Poole spuse:
— Calmează-te!
Ea nu păru să-i audă avertismentul.
— N-am fost niciodată săracă. Când eu şi cu Jim am venit de la Hangerwoîd, el
şi-a găsit de lucru pe barje şi nu aveam noi prea multe, dar n-am fost niciodată
datoare, nici măcar cu un singur penny. Privi direct spre Hornbeam. Apoi, primul
tău ministru a trimis golani să-l lege pe Jim şi să-l arunce la bordul unei nave şi
să-l oblige să meargă pe mare, pentru Dumnezeu ştie câtă vreme, şi să mă lase pe
mine de una singură. Nu vreau ajutorul pentru săraci, îl vreau pe bărbatul meu,
dar voi mi l-aţi furat! Femeia începu să plângă.
Poole spuse:
— Nu-ţi va fi de ajutor dacă ne insulţi pe noi. Suspinele i se opriră brusc.
— Insulte? Am spus ceva ce nu este adevărat?
„Femeia e obraznică” gândi Hornbeam iritat. Cei mai mulţi solicitanţi aveau
cel puţin bunul simţ să fie politicoşi. Asta merita să rămână flămândă şi să
primească o pedeapsă pentru obrăznicia ei. O întrebă:
— Zici că eşti din Hangerwold?
— Da, eu şi Jim. Asta este în Gloucestershire. Jim avea o mătuşă aici, în
Kingsbridge. Dar acum e moartă.
— Cu siguranţă ştii că ajutorul pentru săraci este disponibil doar în parohia în
care te-ai născut!
— Cum aş putea să merg în Gloucestershire? Eu nu am palton, băiatul meu nu
are pantofi, nu am casă acolo şi nici bani să plătesc chirie.
Poole îi vorbi lui Hornbeam cu voce scăzută:
— Noi, în general, plătim în astfel de circumstanţe. Este evident că ea a făcut
tot ce i-a stat în putinţă.
Hornbeam nu era dispus să încalce regulile pentru această femeie nesupusă,
care părea să considere că este egala lui.
— Spui că bărbatul tău a fost luat cu arcanul?
— Aşa cred.
— Dar nu eşti sigură?
— Ei nu le informează pe sărmanele neveste. Dar bărbatul meu s-a dus la
Combe pe o barjă şi, în seara aceea, banda cu arcanul a făcut un raid prin oraş şi
Jim n-a mai venit niciodată acasă, aşa că ştim ce s-a întâmplat, nu-i aşa?
— El ar fi putut, pur şi simplu, să fugă.
— Unii bărbaţi ar putea să facă asta, dar nu şi Jim al meu. Poole îşi coborî din
nou vocea.
— Ăsta este un subterfugiu, domnule Hornbeam.
— Nu sunt de acord. Bărbatul ei ar putea să fie mort. Ea trebuie să se întoarcă
în locul de naştere.
În privirea vicarului fulgeră furia.
— Probabil că va muri pe drum.
— Nu putem schimba aceste reguli. Poole vorbi cu hotărâre.
— Hornbeam, femeia asta este aproape evident o victimă a guvernului, care
permite marinei militare să răpească bărbaţi, aşa cum este soţul ei! Poate că
banda cu arcanul este o necesitate regretabilă, mai ales în timp de război, dar noi
putem, cel puţin, să facem ceva pentru familiile victimelor, astfel încât copiii să
nu moară de foame.
— Dar nu aşa spun regulile.
— Regulile sunt crude.
—
— Se prea poate. Dar tot trebuie să le urmăm. Hornbeam privi la Jenn Pidgeon
şi spuse: Cererea ta este refuzată. Trebuie să faci cererea la Hangerwold.
El se aştepta ca femeia să plângă, dar fu surprins.
— Prea bine, atunci, spuse ea şi ieşi ţinându-şi capul sus. Era ca şi cum ar fi
avut un plan de rezervă.
*
Lui Elsie îi plăcu noua ei casă. În locul camerelor măreţe, cu ecou, din palatul
episcopal, Decanatul avea camere de o mărime obişnuită, calde şi confortabile,
fară podele de marmură, pe care copiii ar fi putut să alunece, să cadă şi să-şi
spargă capetele. Familia avea mese simple şi mai puţini servitori şi nu avea nicio
obligaţie să întreţină clericii aflaţi în vizită.
Şi Arabellei îi plăcu. Era în doliu şi va continua să fie, timp de un an; iar
culoarea neagră, pe tenul ei deschis, o făcea să pară palidă şi uşor bolnavă,
asemenea frumoaselor eroine din romanele gotice pe care-i plăcea să le citească;
dar era fericită şi Elsie îşi dădea seama de asta. Mergea de parcă scăpase de o
povară. Se ducea la cumpărături şi îl lua cu ea adesea pe Abe, care avea acum
cinci ani, dar de obicei se întorcea fară să fi cumpărat ceva şi Elsie presupuse că
se întâlnea, pe furiş, cu Spade. Acum erau amândoi singuri, dar tot trebuiau să fie
discreţi, pentru că ar fi fost şocant ca o femeie cu statutul ei social să fie curtată,
în mod deschis, în timp ce se afla în doliu. În orice caz, relaţia lor fusese cel mai
prost păstrat secret din Kingsbridge, cunoscut de oricine care avea măcar o
ureche bună.
Fără îndoială că unii oameni se întrebau dacă nu cumva Spade era tatăl lui Abe,
mai ales de la distrugerea grădinii de trandafiri – această poveste o ţinuse
ocupată pe Belinda Goodnight şi pe prietenele ei mai multe săptămâni –, dar
nimeni, în afară de Arabella, n-avea să ştie vreodată cu siguranţă. Oricum, exista
sentimentul general că astfel de întrebări ar fi fost mai bine să nu fie puse. Poate
că, speculă Elsie, şi alte femei măritate aveau copii a căror paternitate era
îndoielnică şi se temeau că bârfa despre una ar fi putut să ducă la bârfa despre
altele.
Noul episcop se instala bine. Marcus Reddingcote era un tradiţionalist şi cei
mai mulţi oameni din Kingsbridge aşteptau aşa ceva de la un episcop, Soţia lui,
Una, avea un aer superior, înţepat şi părea să considere palatul predecesorului
bărbatului ei ca fiind prea împopoţonat. Când Elsie îi spusese că ea conducea
şcoala de duminică, Una îi spusese uluită: „Dar de ce?”
Şi fusese vizibil şocată să-l vadă pe Abe şi să realizeze că Arabella, în vârstă de
patruzeci şi nouă de ani, avea un copil de doar cinci ani.
Elsie era invidioasă pe iubirea pasională a mamei ei. „Cât de minunat trebuie să
fie, gândi ea, să iubeşti pe cineva din toată inima şi să fii iubită în acelaşi fel!”
Într-o dimineaţă, Elsie privi afară pe fereastră şi văzu mulţimi de oameni care
mergeau pe Main Street, îndreptându-se spre piaţă şi îşi aminti că era Ziua
Sfântului Adolphus. Morile erau închise şi în piaţă se ţinea un bâlci special.
Hotărî să-l ducă şi pe fiul ei cel mai mare, Stevie, iar Arabella spuse că îl va duce
şi pe Abe.
Soarele de noiembrie era slab, iar aerul era rece. Se îmbrăcară cu haine
călduroase şi cu accesorii colorate; Elsie avea o eşarfa roşie şi Arabella o pălărie
verde. Multe alte femei făcură la fel şi piaţa era plină de nuanţe strălucitoare, pe
fundalul de piatră cenuşie al catedralei. Îngerul de piatră de pe turn, despre care
se spunea că o reprezintă pe Măicuţa Caris, cea care înfiinţase spitalul, părea să
privească binevoitor în jos, spre cetăţenii oraşului.
Elsie îi spuse lui Stevie să o ţină strâns de mână, să nu hoinărească şi să se
piardă. De fapt, nu era foarte îngrijorată: mulţi copii aveau să fie despărţiţi în
ziua aceea de părinţii lor, dar n-aveau să ajungă prea departe. Toţi urmau să fie
găsiţi cu ajutorul mulţimii prietenoase.
Arabella îşi dorea nişte bumbac alb pentru un jupon. Descoperi o tarabă care
vindea un material care-i plăcu, la un preţ rezonabil. Proprietarul tarabei servea o
femeie sărmană, care se tocmea pentru preţul unei pânze aspre de in, aşa că
aşteptară. Elsie privi la o vitrină cu batiste brodate. Un băiat slăbuţ, de vreo
paisprezece ani, studia numeroasele nuanţe ale panglicilor de mătase de pe o
tavă, ceea ce lui Elsie i se păru neobişnuit. Le predase multor băieţi de
paisprezece ani şi nu întâlnise niciodată vreunul care să fie interesat de panglici.
Cu colţul ochiului, observă cum băiatul ia două bobine, pune una înapoi şi o
strecoară pe cealaltă în buzunarul hainei sale zdrenţuite.
Fu atât de surprinsă încât îngheţă, tăcută, abia capabilă să creadă ce vedea.
Văzuse un hoţ în momentul furtului!
Clienta se decise să nu cumpere pânza şi proprietarul standului spuse:
 — Cu ce te pot ajuta astăzi, doamnă Latimer?
În timp ce Arabella începu să-i spună ce dorea, băiatul hoţ se îndepărtă de
stand.
Elsie ar fi trebuit să strige „Opriţi-l, hoţul!” dar flăcăul era atât de mic şi slab,
încât nu se putu hotărî să-l denunţe.
Oricum, mai observase şi altcineva furtul. Un bărbat voinic, îmbrăcat într-o
haină verde, îl apucă de braţ şi-i spuse:
— Tu, stai o clipă!
Băiatul se zbătu ca un şarpe prins în cursă, dar nu reuşi să scape din strânsoarea
bărbatului.
Arabella şi proprietarul standului se opriră din conversaţie şi priviră.
— Haide să vedem ce ai în interiorul hainei, vrei? spuse bărbatul. Băiatul ţipa:
— Dă-mi drumul, brută! Ia-te de cineva de mărimea ta! Oamenii din jur se
opriră din ceea ce făceau, ca să privească.
Bărbatul îşi băgă mâna în interiorul hainei zdrenţuite şi scoase de acolo un
mosor de panglică de mătase roz. Proprietarul tarabei spuse:
— Ăla este al meu, pentru Dumnezeu! Bărbatul în haină verde îi spuse
băiatului:
— Eşti un mic hoţ, nu-i aşa?
— N-am făcut nimic, niciodată! Tu ai pus aia acolo, tu, broscoi mare şi
mincinos.
Elsie nu se putu abţine să nu admire tupeul băiatului. Bărbatul îl întrebă pe
proprietarul tarabei:
— Cât ceri pe un mosor de panglică aşa cum e ăsta?
— Tot mosorul? Şase şilingi.
— Şase şilingi spui?
— Da.
— Foarte bine.
Elsie se întrebă ce era atât de important în legătură cu preţul încât fusese nevoie
să fîe repetat. Proprietarul tarabei spuse:,
— Şi l-aş vrea înapoi, te rog. Bărbatul ezită şi zise:
— Îmi vei furniza dovada la tribunal?
— Desigur.
Mosorul îi fu înapoiat. Elsie spuse:
— Stai puţin. Cine eşti tu?
— Bună ziua, doamnă Mackintosh. Sunt Josiah Blackberry, se prezentă
bărbatul. În ultima vreme au explodat furturile în Kingsbridge şi consiliul
oraşului mi-a cerut mie şi altor câtorva oameni să fim atenţi la personajele
suspecte care vin astăzi în piaţă. Să înţeleg că l-ai văzut pe băiat cum băga
panglica în buzunar?
— Da, dar mă întreb de ce. Băieţii nu folosesc, în general, panglică roz.
 — Se poate, dar, chiar şi aşa, trebuie să-l duc la şerif.
Elsie îi spuse băiatului:
— Pentru ce ai luat panglica aia?
Îngâmfarea lui, declanşată de cuvintele dure, se topi ca prin farmec şi păru să
fie pe punctul să izbucnească în lacrimi.
— Mama mea mi-a spus să fac asta.
— Dar de ce?
— Pentru că nu avem pâine. Ea poate să-l vândă şi noi putem să mâncăm. Elsie
se întoarse spre Josiah Blackberry.
— Copilul ăsta are nevoie de mâncare.
— Nu pot să-l ajut cu asta, doamnă Mackintosh. Şeriful…
— Tu nu-l poţi ajuta, e adevărat, şi nici şeriful nu poate, dar eu pot. Îl voi lua
acasă şi îl voi hrăni. Elsie se întoarse spre băiat. Cum te numeşti?
— Tommy, spuse el. Tommy Pidgeon.
— Vino cu mine şi îţi voi da ceva să mănânci. Blackberry spuse:
— În regulă, dar eu trebuie să rămân cu el. Trebuie să îl duc la şerif. Ceea ce a
furat valorează mai mult de cinci şilingi şi ştii ce înseamnă asta.
— Ce înseamnă asta? spuse Elsie.
— Înseamnă că ar putea să fie spânzurat.
*
Când Roger Riddick intră în noua moară a lui Barrowfield, Kit îl recunoscu
imediat. Figura lui Roger îşi pierduse acea strălucire de băieţan-dru – ar fi trebuit
să fie trecut de treizeci de ani de acum, realiză Kit dar încă avea rânjetul acela de
drăcuşor, care-l făcea să pară mai tânăr.
De-a lungul anilor, Kit prinsese frânturi de informaţii despre Roger, care trecea
de la o universitate la alta ca să studieze şi, uneori, să ţină cursuri. Se gândise că
va ajunge să predea, probabil, la una dintre universităţile scoţiene, specializate în
matematică şi inginerie. Dar iată că se întorsese la Kingsbridge.
Oricum, Roger nu-l recunoscu pe Kit.
Când acesta îl abordă, Roger spuse:
— Tu eşti managerul? Kit aprobă din cap.
— Îl caut pe domnul Barrowfield.
— Te duc eu la el, spuse Kit, zâmbind călduros,
— Tu cine eşti? întrebă Roger.
— Chiar atât de mult m-am schimbat, domnule Riddick?
Roger îl privi intens pentru un moment, apoi faţa îi explodă într-un zâmbet larg.
— O, pe sufletul meu! Tu eşti Kit!
— Eu sunt, spuse Kit şi îşi strânseră mâinile cu entuziasm.
— Dar ai devenit bărbat! spuse Roger. Câţi ani ai?
— Nouăsprezece.
 — Dumnezeule, am fost plecat multă vreme!
— Ai fost. Ţi-am simţit lipsa. Vino pe aici!
Kit îl duse pe Roger în birou. Amos fu încântat să-şi revadă vechiul prieten din
şcoală, după atâţia ani, împreună, cei trei făcură turul fabricii; cea pe care Amos
o cumpărase de la doamna Bagshaw.
Vechea moară producea acum doar pânză pentru armată, dar aceasta avea o
producţie mai variată. La etajul superior, o jumătate de duzina de ţesători
produceau ţesături speciale, care se vindeau pe mulţi bani, cum erau brocartul,
damascul şi ţesături matlasate, cu modele complexe, multicolore.
Roger privi cu atenţie la unul dintre războaiele de ţesut. Fiecare fir trecea printr-
o buclă dintr-un ax de comandă metalic, care avea un cârlig la celălalt capăt. La
producerea unei pânze simple, folosea cârligele ca să ridice fiecare al doilea fir,
apoi trimitea suveica prin spaţiul dintre ele, numit şopron. El ridica celelalte fire
la întoarcerea suveicii, obţinând o ţesătură simplă. Pentru modele, aşa cum erau
dungile, axurile trebuiau ridicate simultan, într-o secvenţă care putea să meargă
până la douăsprezece sus şi douăsprezece jos, şase sus şi şase jos şi aşa mai
departe. Această treabă era făcută de un al doilea ţesător, numit trăgător, care
stătea, adesea, deasupra războiului de ţesut. Cu cât modelul era mai elaborat, cu
atât mai des trebuia întrerupt ţesutul, ca să se facă schimbările necesare.
Operatorii trebuiau să fie îndemânatici şi atenţi şi procedeul consuma mult timp.
Roger îşi petrecu câteva minute privindu-i pe cei mai experimentaţi oameni ai
lui Amos, apoi îi trase deoparte pe Amos şi pe Kit, astfel încât să nu poată fi
auziţi de muncitori.
— În Franţa exista un bărbat care s-a gândit la o metodă mai bună de a face
asta, spuse el.
Kit se simţi incitat. Împărtăşea dragostea lui Roger pentru maşini. Roger fusese
cel care-i arătase pentru prima dată lui Amos o maşină de tors.
— Continuă, rosti Amos.
— Iată, spuse Roger, de fiecare dată când se schimbă modelul, trăgătorul
trebuie să tidice o secţiune diferită din barele de comandă, conform
instrucţiunilor proiectantului – în cazul acesta tu, presupun.
Amos aprobă din cap.
— Noua idee constă în aceea că toate barele de control sunt împinse în sus până
la o placă mare, făcută din carton şi găurită în funcţie de modelul lău. Acolo
unde există o gaură, axul trece prin placă; unde nu există gaură, este respins.
Acest lucru înlocuieşte procedura greoaie de mutare a tijelor de comandă de către
trăgător, câte una pe rând. Când se schimbă modelul de dungi sau carouri, intră
în joc o altă placă, cu găurile practicate în alte poziţii.
Kit se gândi la asta. Conceptul era orbitor de simplu.
— Deci… poţi schimba modelul oricât de des doreşti, doar prin înlocuirea
plăcilor.
 Roger aprobă din cap.
— Întotdeauna ai fost rapid în înţelegerea lucrurilor.
— Şi poţi avea cât de multe plăci doreşti.
— Este strălucit, zise Amos. Cine naiba s-a gândit la asta?
— Un francez numit Jacquard. Este cea mai nouă invenţie. În Anglia nici măcar
nu poţi cumpăra o astfel de maşină. Dar va apărea, mai devreme sau mai târziu.
Kit era uluit. Amos avea să fie capabil să facă ţesături la modă de două ori mai
repede, poate chiar şi mai repede. Dacă maşina asta era reală şi dacă funcţiona,
Amos trebuia să aibă una – sau mai multe.
Şi Amos înţelesese asta. Spuse:
— Imediat ce auzi despre una de vânzare…
— Tu vei fi primul care va afla, spuse Roger.
*
Sal se schimbase, se gândi Spade, de când ieşise din închisoare. Era mai slabă,
mai puţin voioasă, mai dură. Poate că munca grea fusese cea care o transformase,
dar el suspecta că se mai întâmplase şi altceva în închisoare. El nu ştia ce anume
şi nici nu întreba: ea i-ar fi spus, dacă ar fi dorit ca el să ştie.
În ziua dinaintea procesului lui Tommy Pidgeon, Spade stătea împreună cu Sal
în sala din spate a hanului Bell, într-o seară întunecată de iarnă, bând amândoi
bere din căni. Cazul era discutat în fiecare casă din Kingsbridge. Hoţia măruntă
era ceva obişnuit, dar Tommy avea doar paisprezece ani şi părea mai tânăr. Şi
comisese un delict capital. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreun copil
spânzurat.
— Abia dacă ştiu familia Pidgeon, spuse Spade.
— Locuiau alături de mine şi Jarge, spuse Sal. Nu aveau prea multe, dar
reuşeau să-şi ţină capul la suprafaţă, până când a dispărut Jim. După asta, Jenn n-
a mai putut să plătească chiria, aşa că a fost evacuată şi eu n-am ştiut niciodată
unde a plecat.
— Nici măcar nu ştiam că Jim a fost luat cu arcanul.
— Jenn se plângea în legătură cu asta oricui era dispus să asculte, dar sunt atât
de multe femei aflate în aceeaşi situaţie, încât nu s-a bucurat de prea multă
compasiune.
— Presupun ca vreo cincizeci de mii de bărbaţi au fost forţaţi la asta, spuse
Spade. Conform celor de la Morning Chronicle, sunt aproape 100 000 de bărbaţi
în marina regală şi cam jumătate dintre ei au fost luaţi cu arcanul.
Sal fluieră.
— Nu ştiam că au fost atât de mulţi. Dar de ce nu a apelat Jenn la ajutorul
pentru săraci?
— Ea l-a cerut, în parohia St. John, unde locuieşte, spuse Spade. Vicarul de
acolo este Titus Poole, un bărbat decent, dar se pare că Hornbeam se afla acolo
în calitate de supraveghetor şi Poole a spus că Jenn nu avea dreptul.
Sal îşi scutură capul cu dezgust.
— Bărbaţii care conduc ţara asta, spuse Sal. Cât de jos se pot coborî?
— Ce spun acum despre Tommy oamenii din oraş?
— Sunt două tabere, ca să zicem aşa, spuse Sal. Una spune că un copil este un
copil, cealaltă spune că un hoţ e un hoţ..
— Presupun că cei mai mulţi dintre lucrătorii de la mori sunt în tabăra celor
înţelegători.
— Da. Chiar şi în vremuri bune, noi ştim că lucrurile se pot schimba şi sărăcia
poate să dea peste noi foarte repede. Ea făcu o pauză. Ştii că, acum, Kit câştigă
bine…
Spade ştia. Kit câştiga treizeci de şilingi pe săptămână, ca manager la moara lui
Amos.
— Merită asta, spuse Spade. Amos îl preţuieşte foarte mult.
— Kit nu cheltuieşte nici măcar jumătate din ei El ştie că banii pot să vină şi să
dispară. Economiseşte pentru cazul în care ar veni vremuri mai rele.
— Foarte isteţ.
Ea zâmbi.
— Totuşi, mi-a cumpărat o rochie nouă.
Spade reveni la cazul lui Pidgeon.
— Nu pot să cred că îl vor spânzura pe micul Tommy.
— Eu pot să cred orice de genul acesta, Spade. Oamenii ca tine ar trebui să fie
judecători, consilieri şi membri ai parlamentului. Şi atunci am putea să sperăm la
o schimbare în bine.
— De ce nu oamenii ca tine?
— Femei? Putem să visăm. Dar, deocamdată, serios, Spade, eşti un lider în
acest oraş.
Era o observaţie perspicace din partea lui Sal. Spade se gândise să candideze la
alegerile pentru parlament. Era singurul mod în care se puteau schimba lucrurile.
— Mă gândesc la asta, spuse el.
— Bine.
Sesiunea trimestrială începu în ziua următoare. Sala consiliului de la Guild Hali
era plină ochi. Hornbeam se afla pe bancă, în calitate de preşedinte al
judecătorilor, ţinându-şi pe faţă o batistă parfumată, ca să alunge mirosul
mulţimii. Împreună cu el mai erau alţi doi judecători, câte unul de fiecare parte şi
Spade spera că ei vor avea o influenţă spre clemenţă. Grefierul Luke
McCullough era aşezat în faţa lor, iar slujba lui era să dea sfaturi în legătură cu
legea.
Judecătorii se ocupară alert de câteva cazuri de violenţă şi beţie, apoi fu
introdus Tommy Pidgeon. Jenn îi spălase faţa şi îi tăiase părul şi cineva îi
împrumutase o cămaşă curată, care era prea mare şi îl făcea să arate chiar mai
mic şi mai vulnerabil. Acum, când Spade avea un fiu al lui – Abe, în vârstă de
cinci ani, nerecunoscut, dar foarte iubit –, simţea cu acuitate că toţi copiii aveau
nevoie să fie iubiţi şi protejaţi. Ura să-l vadă pe Tommy expus în faţa mâniei
neiertătoare a legii.
Ca întotdeauna, juriul era ales conform francizei de patruzeci de şilingi –
deţinătorii de proprietăţi importante din oraş. Spade îi cunoştea pe cei mai mulţi
dintre ei. Aceştia credeau că datoria lor era să păzească oraşul de hoţie şi de orice
altceva ar fi putut să le ameninţe capacitatea de a face afaceri şi de a produce
bani. Ei vor decide dacă acest caz împotriva lui Tommy era suficient de puternic
pentru ca el să fie trimis la curtea cu juri. Doar curtea cu juri putea să decidă în
cazurile delictelor care implicau spânzurarea.
Josiah Blackberry era martorul principal. Era plin de importanţă de sine, dar
Spade credea că este onest şi îşi spuse povestea simplu. Îl văzuse pe băiat furând
panglica, aşa că îl prinsese şi îl ţinuse.
Elsie Mackintosh fu chemată să confirme dovezile. Ea spuse cam acelaşi lucru
şi, astfel, se construi cazul. Dar când Hornbeam îi mulţumi pentru mărturia ei, ea
spuse:
— Am spus adevărul, dar nu întregul adevăr, în sală se facu tăcere.
Hornbeam oftă, dar nu o putu ignora.
— Ce vrei să spui, doamnă Mackintosh?
— Adevărul întreg este că băiatul murea de foame, pentru că tatăl lui a fost luat
de banda cu arcanul şi mamei lui i s-a refuzat ajutorul pentru săraci.
Urmă un murmur de indignare.
Spade văzu faţa lui Hornbeam transformată într-o mască de furie reprimată.
— Nu ne aflăm aici ca să discutăm despre ajutorul pentru săraci. Elsie se
întoarse spre copilul acuzat.
— De ce ai luat panglica, Tommy?
Se lăsă o tăcere mormântală, în timp ce curtea aştepta răspunsul. Tommy spuse:
— Pentru ca mama mea sa o poată vinde ca să cumpere pâine, pentru că nu
aveam nimic de mâncare.
Undeva în sală, o femeie suspină… În sfârşit, Elsie se întoarse spre juriu.
— Dacă îl trimiteţi la curtea cu juri, îl veţi omorî, spuse ea. Uitaţi-vă bine la el,
acum. Observaţi ochii lui înspăimântaţi şi obrajii care n-au avut niciodată nevoie
să fie bărbieriţi. Vă promit că vă veţi aminti de această faţă pentru tot restul
vieţilor voastre.
Hornbeam spuse:
— Doamnă Mackintosh, ai depus mărturie că tatăl acuzatului a fost luat de
banda cu arcanul.
— Da.
— De unde ştii?
— Mi-a spus soţia lui. Hornbeam arată spre Jenn.
 — Doamna Pidgeon, ai văzut când a fost luat bărbatul dumitale?
— Nu, dar toţi ştim ce s-a întâmplat.
— Dar nu ai fost acolo.
— Nu, eram aici, la Kingsbridge, ca să am grijă de băiatul pe care voi vreţi să-l
spânzuraţi.
Mulţimea murmură cu furie. Hornbeam insistă:
— Deci nimeni nu ştie cu siguranţă că Jim Pidgeon a fost luat de banda cu
arcanul.
Jenn rămase tăcută.
Atunci ieşi în faţă Hamish Law.
— Eu am fost acolo, spuse el. Am mers într-o cârciumă din Combe şi acolo se
afla Jim, atât de beat, încât era aproape adormit.
Cineva din public râse. Jenn protestă:
— El n-a fost niciodată beţiv.
— Acolo se afla o femeie tânără care, probabil, îi turna gin în bere.
— Asta pot să cred, spuse Jenn. Hamish continuă:
— Eram împreună cu domnui Barrowfield, angajatorul meu, care mi-a explicat
că era o casă de agăţat pentru banda cu arcanul, unde fetele îmbă-tau bărbaţii şi îi
dădeau pe mâna bandei cu arcanul, pentru un şiling. Noi ne-am hotărât să-l luăm
pe Jim de acolo. Dar, dintr-odată, a apărut un ofiţer naval însoţit de trei bătăuşi,
care au năvălit peste noi. Se pare că ei pregătiseră capcana pentru Jim şi noi le
stricaserăm jocul.
Hornbeam spuse:
— Aţi încercat să împiedicaţi ca domnul Pidgeon să fie răpit? Spade speră că
Hamish nu va recunoaşte asta, pentru că era o crimă.
— Eu n-am încercat. Am văzut că domnul Barrowfield era căzut la pământ, aşa
că l-am ridicat şi l-am dus în afara pericolului.
Amos păşi în faţă şi spuse:
— Tot ceea ce a spus Hamish Law este adevărat.
— Prea bine, spuse Hornbeam, iritat. Să presupunem că Jim Pidgeon a fost luat
cu arcanul. Asta nu face prea mare diferenţă. Nimeni nu crede că familiile
bărbaţilor luaţi cu arcanul au dreptul să fure de la noi, ceilalţi.
El facu o pauză şi Spade observă că se străduia să-şi menţină faţa impasibilă.
— Multe persoane sunt spânzurate pentru furt, în fiecare an – bărbaţi şi femei,
tineri şi bătrâni. Vocea tremurătoare a lui Hornbeam îi trăda emoţiile reprimate.
Mulţi dintre ei sunt săraci. Mulţi dintre ei sunt taţi sau mame.
El păru să aibă dificultăţi să vorbească şi unii dintre spectatori se încruntară
nedumeriţi, în timp ce faţada de granit a feţei lui părea să se crape.
— Nu putem să arătăm clemenţă unui hoţ, indiferent ce poveste demnă de milă
ne spune. Dacă îl iertăm pe unul, va trebui să-i iertăm pe toţi. Dacă-l iertăm pe
Tommy Pidgeon, toate miile de oameni care au fost spânzuraţi pentru hoţie în
trecut au murit degeaba. Şi asta ar fi… atât de nedrept.
Făcu o pauză, ca să-şi refacă starea de calm, apoi spuse:
— Domnilor din juriu, acuzaţia a fost dovedită cu martori. Scuzele oferite sunt
irelevante. Datoria voastră este să-l trimiteţi pe Tommy Pidgeon ca să fie judecat
de curtea cu juri. Vă rog să vă anunţaţi decizia.
Cei doisprezece bărbaţi discutară scurt, apoi unul dintre ei se ridică şi spuse:
— Îl trimitem pe acuzat la curtea cu juri. Apoi se aşeză la loc. Hornbeam spuse:
— Următorul caz.
„Da, gândi Spade; lucrurile chiar trebuie să se schimbe.”
Capitolul 28
Într-o zi de luni din luna ianuarie, Sal ajunse devreme în piaţa oraşului, în timp
ce clopotarii încă exersau şi sunetul clopotelor putea fi auzit în tot oraşul şi
dincolo de el. Învăţau o secvenţă nouă – sau „schimbare”, după cum o numeau ei
– şi Sal remarcă nesiguranţa din măsurile lor, deşi sunetul era destul de plăcut. În
loc să aştepte la hanul Bell, ea se hotărâse să se alăture clopotarilor.
Ea intră în catedrală prin portalul nordic. Biserica era întunecată, cu excepţia
flăcărilor câtorva lumânări, care păreau să tremure la unison cu clopotele. Se
duse spre capătul vestic, unde o mică uşă din perete se deschidea spre o scară în
spirală, care conducea spre camera funiilor.
Clopotarii transpirau în vestele lor, cu mânecile cămăşilor suflecate, cu
paltoanele aşezate într-o grămadă, pe podea. Stăteau în picioare, în cerc, astfel
încât fiecare dintre ei să-i poată vedea pe ceilalţi, ceea ce era esenţial pentru
coordonare. Trăgeau de funiile care coborau prin nişte găuri din tavan. Cu
excepţia găurilor pentru funii, tavanul era o barieră serioasă din lemn solid, care
reducea mult zgomotul, permiţându-le oamenilor să discute între ei. Spade trăgea
clopotul nr. 1 şi striga instrucţiuni. La dreapta sa se afla Jarge, care trăgea de nr.
7, clopotul cel mai mare.
Erau dedicaţi artei lor, dar nu foarte respectuoşi şi, în ciuda sanctităţii locului în
care se aflau, înjurau mult atunci când făceau greşeli. Încă nu stăpâneau noua
secvenţă.
Un clopot avea nevoie cam de tot atâta timp să se legene cât i-ar lua unui om să
spună arhiepiscop unu, arhiepiscop doi. Perioada putea fi redusă sau extinsă, dar
nu cu mult. Prin urmare, singurul mod în care se putea schimba tonul era ca doi
clopotari alăturaţi să schimbe locurile, în succesiune. Astfel, 2 putea să schimbe
cu 1 sau cu 3, dar nu oricare alt clopot.
Instrucţiunile lui Spade erau simple; doar striga cele două numere care trebuiau
să schimbe. Clopotarii trebuiau să fie atenţi la instrucţiuni, dacă nu erau foarte
familiarizaţi cu secvenţa şi nu ştiau ce va urma. Partea complicată era planul,
care modifica secvenţa astfel încât trecerile să fie plăcute şi melodia revenea, în
cele din urmă, la sunetul simplu de la care începuse.
Sal se afla acolo de câteva minute, când noua secvenţă fu greşită şi se
întrerupse, înainte de final. Clopotarii râseră şi arătară spre Jarge, care îşi înjura
propria neîndemânare. Spade spuse:
— Ce-ai păţit la mână? Atunci Sal observă că mâna dreaptă a lui Jarge era
înroşită şi umflată.
— Un accident, spuse Jarge, morocănos. A alunecat un ciocan. Jarge nu folosea
ciocane în munca lui şi Sal bănui că fusese o bătaie.
— Credeam că mă pot descurca, spuse Jarge, dar devine tot mai rău. Spade
spuse:
— Nu putem trage şapte clopote cu şase oameni. Sal fu cuprinsă de un impuls.
— Lasă-mă să încerc şi eu, spuse ea, dar regretă imediat. Avea să se facă de râs.
Bărbaţii râseră, iar Jarge spuse:
— O femeie nu poate face asta. Asta îi întări hotărârea.
— Nu văd de ce nu ar putea, insistă ea, deşi îşi regretă imediat îndrăzneala.
Sunt suficient de puternică.
— A, dar asta este o artă, spuse el. Sincronizarea este totul.
— Sincronizarea? spuse Sal indignată. Ce crezi că fac toată ziua? Operez o
maşină de tors. Răsucesc roata cu o mână, în timp ce mişc pensa înainte şi înapoi
cu cealaltă şi, în tot acest timp, încerc să evit tensionarea firului. Nu-mi vorbi
mie despre sincronizare.
— Las-o să încerce, Jarge, spuse Spade. Atunci vom afla cine are dreptate.
Jarge ridică din umeri şi se îndepărtă de funia lui. Sal îşi dori să nu fi fost atât
de nesăbuită. Spade spuse:
— Vom face secvenţa cea mai simplă: un sunet simplu, apoi nr. 1 – ăsta sunt eu
– schimbă câte un loc, pe rând, până când ajungem înapoi de unde am plecat.
„Ei bine, iată că începe”, gândi Sal. Apucă de funia lui Jarge. Capătul ei zăcea
pe salteaua de la picioare, într-un colac neregulat. Spade îi explică:
— Prima tragere este scurtă, apoi, a doua, mai lungă. Fă clopotul să se legene
bine şi, în cele din urmă, vei descoperi că se opreşte la momentul culminant al
notei sale.
Sal se întrebă cum se obţinea asta – vreun fel de mecanism de frânare? Kit ar
trebui să ştie.
— Tu începi, Sal, şi noi vom intra imediat ce începe să sune, spuse Spade, însă
fară să-i lase timp să se minuneze de maşinărie. Totuşi, să nu calci pe funie; îţi
va arunca fundul peste spate.
Bărbaţii râseră la asta şi ea se dădu înapoi.
Trasul de funie era mai greu decât îşi imaginase ea, dar clopotul sună şi apoi,
înainte ca ea să se aştepte, clopotul reveni înapoi, trăgând funia în sus şi derulând
colacul de pe saltea. Dacă ar fi stat pe acesta, ar fi fost răsturnată.
Când funia încetă să mai urce, ea trase din nou, mai tare. Deşi nu putea să vadă
clopotul, îi simţi ritmul de pendulare şi ea înţelese repede că trebuia să tragă cel
mai tare atunci când clopotul se simţea cel mai greu.
Apoi, acesta se opri.
Înainte ca ea să fie gata, sună Spade, urmat rapid de bărbatul din stânga lui.
Secvenţa facu turul, sunând incredibil de repede. Bărbatul din dreapta ei, care
trăgea de nr. 6, era unul dintre ţesătorii lui, Sime Jackson. Imediat ce Sime trase
de funia lui, Sal facu acelaşi lucru, trăgând cu toată forţa.
Nr. 7 sună prea repede după nr. 6. Fusese prea grăbită. Data viitoare avea să o
facă aşa cum trebuie.
Data următoare însă fu prea lentă.
Ea putea să urmărească destul de bine schimbările: nr. 1 suna cu măsură mai
târziu, la fiecare tur. Dar timpii dintre tragerile frânghiilor trebuiau să fie exact
aceiaşi ca timpii dintre sunetele anterioare şi asta era partea cea mai dificilă. Se
concentră din greu şi totuşi, încă nu reuşea chiar corect.
Mult prea curând ei toţi cântau ultimul rând, în care secvenţa revenea la
1234567. Ea aproape că reuşi corect, dar nu chiar. Eşuase. „M-am făcut de râs şi
mai tare, gândi ea, pentru că mi-am imaginat că aş putea să o fac.”
Spre surprinderea ei, bărbaţii aplaudară.
— Bine lucrat! spuse Spade. Jarge rosti morocănos:
— Mă aşteptam să fie mult mai rău.
— Mă gândeam că am greşit de fiecare dată, zise Sal.
— Ai greşit puţin, spuse Spade. Nimeni din afară nu ar fi observat. Dar tu ai
auzit, ceea ce demonstrează că ai ureche pentru aşa ceva.
Sime spuse:
— Poate că ar trebui să se alăture grupului! Spade scutură din cap.
— Femeile n-ar trebui să fie clopotari. Episcopul ar face o criză. Ţineţi asta
pentru voi.
Sal ridică din umeri. Ea nu-şi dorea să fie clopotar. Era mulţumită pentru că
dovedise că şi o femeie putea face asta. Lupţi în bătăliile pe care le poţi câştiga şi
te retragi din celelalte.
— Cred că ajunge pentru seara asta, spuse Spade. În timp ce bărbaţii îşi puneau
hainele pe ei, el le dădu salariile, furnizate de Capitolul catedralei, un şiling de
fiecare; o plată bună pentru o oră de muncă. Primeau doi şilingi când trăgeau
clopotele duminica şi în zilele de sărbătoare.
Jarge îi spuse lui Sal:
— Ar trebui să-ţi dau un penny de la mine.
Sal spuse:
— Poţi să-mi cumperi o cană de bere.
*
Amos lucra în atelier, seara târziu, scriind cifre într-un registru mare, la lumina
câtorva lumânări, când bătu cineva la uşă. Privi pe fereastră, dar nu reuşi să vadă
nimic, în ciuda luminilor de pe stradă, pentru că geamul era obturat de ploaia
intensă.
Deschise uşa şi o văzu pe Jane. Era atât de ciufulită, încât izbucni în râs.
— Ce e atât de amuzant? spuse ea iritată.
— Îmi pare rău, te rog, intră, sărmana de tine! Ea intră şi el încuie din nou uşa.
— Urmează-mă şi îţi găsesc un prosop sau două.
O conduse în bucătărie, unde focul încă ardea. Ea îşi scoase haina şi pălăria şi le
aruncă pe un scaun, un gest care păru extrem de domestic, aproape ca şi cum ar fi
locuit acolo, şi asta îi dădu lui un fior special. Ea purta o rochie de un gri deschis.
Găsi prosoapele în spălătoria alăturată şi o ajută să se usuce.
— Mulţumesc, spuse ea. Dar ce te-a făcut să râzi?
— Faptul că tu eşti cea mai bine îmbrăcată femeie pe care am cunos-cut-o
vreodată, dar, când am deschis uşa, arătai ca o pisică înecată.
Atunci râse şi ea.
— Dar pentru ce eşti aici? o întrebă el. Oamenii virtuoşi din Kingsbridge ar fi
scandalizaţi să ştie că noi doi suntem singuri în această casă.
De fapt, Amos însuşi se simţea inconfortabil, deşi cumva înfiorat, în acelaşi
timp. Nu mai fiisese niciodată singur cu o femeie. Oricum, ea avea să plece
curând, cu siguranţă.
— Am ajuns să fiu atât de plictisită la Earlscastle, răspunse Jane, încât am venit
la Kingsbridge cu o trăsură. Dar soţul meu campează în teren, cu miliţia, la un
exerciţiu. Toţi servitorii au plecat la tavernă şi singura persoană din casă era un
caporal aflat în serviciu de pază, în hol. Locul este rece şi nu există nimeni care
să-mi pregătească cina. Mă simţeam atât de mizerabil de singură, încât a trebuit
să plec de acolo. Şi iată-mă aici.
Amos înţelese că ea îşi dorea ca el să-i ofere cina. Ei bine, putea să facă asta.
Virtuoşii din Kingsbridge ar fi şi mai şocaţi dacă ar şti, doar că ei nu vor afla
niciodată.
— Cu siguranţă că pot să-ţi dau ceva de mâncare. Eu n-am luat cina încă. Doar
să încălzesc supa de mazăre. Am o menajeră, dar nu locuieşte aici.
— Ştiu, spuse Jane.
Deci se aşteptase ca el să fie singur!
El nu avea aproape niciun fel de experienţă cu femeile. Ieşise cu trei fete
diferite, în ultimii câţiva ani, dar asta nu dusese nicăieri: era prea obsedat de
Jane. Rămas singur cu o femeie măritată, chiar nu avu nicio idee despre ce ar fi
trebuit să facă.
Ei bine, ştia cum să fie ospitalier: cel puţin putea face asta cu încredere.
Pe un bufet se afla o oală de gătit, plină cu supă. O aşeză pe marginea de lângă
foc, ca să se încălzească. Masa era deja aşezată, cu pâine, unt şi brânză şi o sticlă
de vin de Porto. Trase un scaun pentru ea şi turnă două pahare de vin.
 — Este o casă prea mare pentru o singură persoană, zise Jane. Ar trebui să-ţi iei
o amantă.
Făcea adesea remarci riscante. El zâmbi însă şi spuse:
— Nu vreau o amantă. Nu sunt degeaba metodist.
— Ştiu. Ea ridică din umeri şi schimbă subiectul. Cum se descurcă micul Kit
Clitheroe în calitate de manager?
— E foarte bun. Înţelege maşinile mai bine decât mine şi lucrătorii îl iubesc. Şi
nu mai e chiar aşa de mic.
— A primit o mărire de salariu frumoasă.
— Merită dublu.
Discutară prieteneşte o vreme, apoi se aşezară să mănânce. După ce terminară,
Jane spuse:
— Asta este exact ceea ce aveam nevoie. Mulţumesc.
— Dacă aş fi ştiut că vii, aş fi pregătit ceva mai sofisticat.
— Şi eu nu m-aş fi bucurat de asta nici pe jumătate. Mai este vin? El fu din nou
surprins. Presupusese că, acum, ea va pleca acasă.
— Este destul, spuse el.
— O, bine. Vrei să mergem sus? Ar fi mai confortabil.
Jane deţinea controlul, ca de obicei. Se invitase singură la cină, mai mult sau
mai puţin, iar acum se instala ca acasă, pentru seară. Nu aşa ar fi trebuit să se
comporte doamnele. Dar pentru Amos era convenabil.
— Este un foc în salon, spuse el.
Duse sticla şi paharele la etaj. Se aşeză pe o sofa capitonată, iar ea se cocoţă
alături de el. El continuă să simtă un amestec de excitare din cauza intimităţii lor
subite şi de nervozitate, în legătură cu felul în care ea dădea cu tifla regulilor
comportamentului respectabil.
Jane îşi scoase pantofii – cu tocuri joase, cu vârf ascuţit şi fundă de mătase – şi
îşi ghemui picioarele sub ea, pe sofa, întorcându-se cu faţa spre el, cu braţele
sprijinite de marginea spătarului, la fel de relaxată ca şi cum s-ar fi aflat acasă la
ea. Îl întrebă despre afacerea lui, despre călătoria la Combe şi despre sărmanul
băiat care aştepta să fie judecat de curtea cu juri şi care ar fi putut să fie
spânzurat pentru că furase o panglică. În timp ce răspundea întrebărilor ei, el
urmări jocul expresiilor de pe faţa ei, cu ochii-i măriţi de surpriză sau îngustaţi
de amuzament, cu gura deschizându-se ca să râdă, cu buzele strângându-se în
semn de dezaprobare; şi îşi dori din toată inima să o poată privi astfel în fiecare
seară, până la sfârşitul vieţii.
Ea era mai aproape de el decât înainte, deşi el nu o observase mişcân-du-se.
Genunchii îi atingeau coapsa. Se gândi la sărutul acela din pădure, de la târgul de
mai, şi îşi aminti că ea îl îmbrăţişase atât de tare, încât îi simţise formele corpului
apăsate peste trupul lui.
Avea rochia cu decolteu adânc şi, când se apleca în faţă – ceea ce făcea des, ca
să-i atingă umărul sau să-l bată pe mână, ca să sublinieze ceva –, el putea să-i
vadă rotunjimea sânilor în interiorul corsajului rochiei. O dată îi surprinse
privirea şi ea înţelese, evident, la ce se uita el.
Se înroşi puternic.
Ea însă spuse:
— În zilele noastre, hainele femeilor sunt atât de ispititoare… Uneori mă
gândesc că aş putea să las să se vadă tot.
Acest gând îi facu gura să se usuce, dar sticla era goală. Cum se întâmplase
asta? El îşi aminti vag că ea umpluse paharul lui şi pe al ei deopotrivă.
Ea îşi schimbă poziţia. O făcu atât de rapid, încât el nu ar fi reuşit s-o
împiedice, chiar dacă ar fi vrut. Dintr-odată, ea se întinse pe spate, cu capul
sprijinit de coapsa lui. Ea continuă să vorbească, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic.
— Până la urmă, spuse ea, nu există nicio poruncă să te împiedice să priveşti.
De asta sunt atât de multe picturi şi sculpturi cu oameni dezbrăcaţi. Dumnezeu
ne-a făcut frumoşi, apoi noi am descoperit frunzele de smochin. Ce păcat!
Spune-mi, care consideri tu că este cea mai atrăgătoare parte a mea?
— Ochii, spuse el imediat. Au o nuanţă atât de frumoasă de gri!
— Ce compliment frumos!
Îşi întoarse faţa ca să privească în sus, spre el, şi obrazul îi apăsă penisul, care –
realiză el subit – se ridica fară ruşine prin pantaloni. Ea scoase un mic „Oh!” de
surprindere, apoi îşi apăsă buzele pe el într-un sărut.
El rămase complet uluit. Aproape se gândi că doar îşi închipuia. Asta nu se
întâmplase niciodată, nici în cele mai explicite vise ale sale. Rămase îngheţat de
şoc.
Apoi, ea sări în sus. În picioare, în faţa lui, spuse:
— Eu cred că am picioare frumoase.
Şi îşi ridică rochia, ca să-i arate. Purta ciorapi de mătase lungi până la genunchi,
prinşi cu panglici.
— Ce crezi? spuse ea. Nu sunt frumoase?
El era prea uluit ca să mai facă vreun comentariu.
— Dar ar trebui să vezi în întregime, ca să poţi să judeci, continuă ea. Se întinse
spre spate şi începu să-şi desfacă nasturii rochiei.
— Vreau o părere sinceră, spuse ea.
El ştiu că nu avea niciun sens, dar nu-şi putu îndepărta privirea. Erau mulţi
nasturi, dar ea îi deschise rapid şi el se întrebă dacă nu cumva plănuise acest
moment şi alesese o rochie care era uşor de dezbrăcat. Imediat, întregul veşmânt
căzu la podea, într-o grămadă de mătase gri-deschis. Dedesubt se aflau un jupon
şi un corset cu balene. Ea desfăcu corsetul, apoi îi trase peste cap cu o mişcare
rapidă. Îmbrăcată cu nimic altceva în afară de dresuri, îşi puse mâinile în şolduri
şi spuse:
 — Ei bine, care parte îţi place cel mai mult?
— Totul, spuse el răguşit.
Ea îngenunche pe sofa, călare pe el, şi îi deschise pantalonii la fel de repede
cum îşi desfăcuse rochia.
— Îţi dai seama că nu am niciun fel de experienţă cu astfel de lucruri, zise el.
— Nici eu nu am prea multă experienţă, în ciuda celor nouă ani de căsătorie,
spuse ea, dar nu era nimic neîndemânatic în felul încrezător în care îi apucă
penisul, îşi ridică şoldurile, îl introduse în ea şi se scufundă cu un oftat de
plăcere.
Amos fu copleşit de dragoste şi de încântare. Ştia că face ceva greşit, dar nu-i
mai păsa. El mai ştia şi că Jane nu îl iubea, cel puţin nu în felul în care o iubea el,
dar nici măcar asta nu-i putea diminua bucuria. Se holbă la sânii ei, în timp ce
dansau atât de frumos pe faţa lui.
— Poţi să-i săruţi, dacă vrei, spuse ea şi el o sărută iar şi iar.
Se termină totul mult prea repede, ceea ce îl surprinse. Fu zguduit de un spasm
după altul şi o auzi pe Jane cum geme, simţind-o apoi cum se apleacă în faţă şi
îşi presează trupul de al lui; şi atunci se termină; amândoi se prăbuşiră epuizaţi.
— Nu ne-am sărutat, spuse el când îşi recăpătă suflul.
— Putem să o facem acum, spuse ea şi o făcură vreme de minute întregi,
fericite.
Apoi se despărţiră şi ea se întinse peste genunchii lui, cu faţa în sus. El îşi
încântă privirea cu priveliştea corpului ei. O întrebă:
— Pot să te ating?
— Poţi să faci orice îţi place.
Câteva minute mai târziu, ceasul de pe etajeră bătu ora zece şi ea se ridică în
picioare.
Cu faţa spre el, se încălţă. Se aplecă şi îşi luă jupa, apoi ezită.
— Eşti al doilea bărbat care m-a văzut dezbrăcată, dar primul care m-a privit în
felul acesta, spuse ea.
— În ce fel?
Ea se gândi pentru un moment.
— Ca Ali Baba în peşteră, privind spre o comoară de neimaginat.
— Asta este exact ceea ce fac, privesc la o comoară de neimaginat.
— Eşti foarte dulce.
Ea îşi trase juponul peste cap şi îl îndreptă, apoi îşi spuse rochia, întinzându-se
în spate ca să încheie nasturii.
După ce se îmbrăcă, rămase în picioare, privindu-l cu o expresie pe care el nu o
putu descifra. Era cuprinsă de o emoţie pe care el nu o putea identifica. După o
pauză, ea spuse:
— O, Dumnezeule, am facut-o. Chiar am facut-o.
Atitudinea ei de „sub nicio formă nu-mi pasă” fusese un rol, înţelese el. Fusese
un moment care le putea schimba viaţa, atât ei, cât şi lui – deşi nu în acelaşi fel.
El era bulversat, dar fericit.
Momentul trecu şi ea spuse:
— Vrei să-mi aduci haina şi pălăria?
El îşi încheie pantalonii şi îi aduse haina. În timp ce ea se îmbrăca, el îşi luă
paltonul şi spuse:
— Te conduc acasă.
— Mulţumesc, dar haide să evităm să vorbim cu cineva pe drum. Nu am mai
avut energia să mă gândesc la o minciună plauzibilă despre unde am fost.
Pe străzi nu erau prea multe persoane şi toate se grăbeau prin ploaie cât de
repede puteau. Nimeni nu îl privi pe Amos în ochi.
Ajunşi la Willard House, ea deschise cu o cheie uşa din faţă.
— Noapte bună, domnule Dangerfield, îi spuse ea. Mulţumesc pentru că m-ai
condus acasă.
„Domnule Dangerfield”, gândi el. Ea îi modificase numele, în ultima clipă, iar
cuvântul care îi trecuse prin minte fusese „pericol”. Nu era surprinzător.
Îndepărtându-se, el se gândi la toate întrebările pe care ar fi trebuit să i le pună.
Când se vor întâlni din nou? Aceasta fusese o aventură de o seară sau intenţiona
să aibă o relaţie? Dacă da, de ce fel? Îşi va părăsi soţul?
Ajunse acasă şi intră în magazin. Asta îl făcu să-şi amintească de apariţia ei din
seara aceea, udă ciuciulete şi nefericită. Retrăi discuţia lor. Se duse în bucătărie
şi o văzu scoţându-şi paltonul şi pălăria şi aruncân-du-le pe un scaun. Se aşeză pe
bancă şi şi-o închipui pe partea cealaltă, mâncând supă cu o lingură şi rupând o
bucată de pâine, apoi muşcând dintr-o fărâmă de brânză cu dinţii ei albi. Se duse
în salon, unde focul era aproape stins, se aşeză pe sofa şi simţi din nou greutatea
capului ei pe coapsa lui şi presiunea buzelor ei când îi săruta penisul prin pânza
de lână a pantalonilor. Apoi, cel mai bun lucru dintre toate, o văzu stând în
picioare în faţa lui, îmbrăcată doar cu dresurile acelea lungi până la genunchi,
prinse cu panglici.
Apoi, în sfârşit, se forţă să-şi pună întrebarea: ce însemna asta?
Pentru el, fusese un cutremur. Pentru ea, fusese ceva mai puţin, dar tot fusese
derutant. Dar ea plănuise asta. De ce? Ce dorea?
Forţându-se să fie realist, îşi dădu seama că ea n-avea să-şi părăsească bărbatul.
Divorţul era atât de dificil, încât devenea, practic, imposibil. Dacă ea trăia în
păcat cu Amos, afacerea lui avea să fie boicotată de toţi oamenii respectabili,
ceea ce însemna toţi clienţii, iar sărăcia era ceva ce Jane nu putea tolera. Oare îşi
dorea ea să fugă împreună şi să înceapă o viaţă nouă, cu numele schimbate, poate
chiar într-o altă ţară? Asta se putea realiza. El ar fi putut să-şi vândă afacerea din
Kingsbridge, contra unei sume în bani gheaţă, şi să înceapă o afacere nouă
altundeva. Oricum, îşi dădu seama imediat că Jane n-avea să fie niciodată de
acord cu ceva care implica greutăţi şi riscuri.
 Deci, care erau intenţiile ei? O aventură clandestină? Asemenea lucruri se
întâmplau, cu siguranţă. Spade şi Arabella Latimer o duseseră aşa ani la rând,
dacă era să crezi bârfele oraşului.
Dar Amos nu putea trăi cu vina asta. Păcătuise în ziua aceea, un păcat pe care
nu-l mai comisese până atunci. Era adulter, interzis de cea de-a şaptea poruncă a
lui Moise, un delict grav în faţa lui Dumnezeu, a lui Northwood, a lui Jane şi a
lui însuşi. Nu se putea bucura, având în minte perspectiva de a comite acelaşi
păcat iar şi iar, oricât de mult şi-ar fl dorit.
Poate că va avea noroc. Poate că Northwood va muri, ceea ce ar fi fost
convenabil.
Şi, din nou, poate că nu se va întâmpla nimic.
Capitolul 29
Kit se gândea mult la Roger Riddick. Pe când fusese copil, nu apreciase
niciodată ce bărbat remarcabil era Roger. De la revenirea lui Roger din
călătoriile sale, Kit aflase multe despre el şi ajunsese să-i aprecieze calităţile. Era
foarte deştept, desigur, şi asta făcea ca orice conversaţie cu el să fie interesantă;
dar cel mai important era faptul că el era mereu într-o dispoziţie însorită. Era
voios şi optimist, iar zâmbetul lui putea lumina camera.
Roger era cu treizeci de ani mai în vârstă decât Kit şi avusese parte de o
educaţie la care Kit nici măcar nu putea visa; dar, în ciuda acestui lucru, ei
discutau ca egali despre maşini şi despre tehnologiile de ţesut. Roger părea chiar
să-l îndrăgească pe Kit.
Sentimentele lui Kit erau atât de puternice, încât îl făceau să fie puţin nervos.
Era aproape ca şi cum ar fi fost îndrăgostit de Roger, dar asta era ridicol, desigur.
Ar fi însemnat că era un efeminat, ceea ce era imposibil. Trebuia să recunoască,
făcuse anumite lucruri cu alţi băieţi, când fusese mai tânăr. Obişnuiau să se
masturbeze împreună; ei numeau asta plonjare. Stăteau în picioare, în cerc, ca să
vadă cine ejacula primul. Ocazional, ejaculau unul pe altul, ceea ce-l făcea
întotdeauna pe Kit să ejaculeze mai repede. Dar niciunul dintre ei nu era
efeminat: erau doar experimente de tineri.
Chiar şi aşa, nu şi-l putea scoate din cap pe Roger. Din când în când, Roger îşi
punea braţul peste umerii lui Kit şi îl strângea scurt, într-un gest de afecţiune
bărbătească; şi Kit simţea strânsoarea pentru tot restul zilei.
Se gândi la Roger pe tot parcursul slujbei metodiste de comuniune. Kit nu era
un metodist fervent; se ducea acolo pentru că mergea mama lui. Nu era interesat
de serile de rugăciune din timpul săptămânii şi de grupurile pentru studiul
Bibliei, preferând clubul de schimb de cărţi, care favoriza lecturile mai ştiinţifice.
Aşa că se simţea puţin vinovat când venea la întrunirile de la sala metodistă.
Apoi îl văzu pe Roger sprijinit de perete.
 — Speram să dau de tine, spuse Roger şi zâmbetul lui radia căldură, asemenea
unui foc. Putem să vorbim?
— Desigur, spuse Kit.
— Haide să mergem la Culliver, să bem ceva.
Kit nu frecventase niciodată localul lui Culliver şi nu dorea să înceapă acum,
mai ales într-o duminică. Îi spuse:
— Ce zici de cafeneaua de pe High Street?
— De acord.
Patronul hanului Bell deschisese o afacere nouă. Cafeneaua de pe High Street,
chiar alături de Guild Hali. Astfel de locuri erau numite cafenele, dar, de fapt,
serveau mese complete şi vinuri şi cafea, după masă. Kit şi Roger urcară pe Main
Street, spre High Street, în strălucirea soarelui de iarnă. În interiorul cafenelei,
Roger comandă o cană de bere şi Kit ceru cafea.
— Îţi aminteşti când am vorbit despre războiul de ţesut al lui Jacquard? întrebă
Roger.
— Îmi amintesc, spuse Kit. A fost foarte incitant.
— Doar că nu am fost capabil să pun mâna pe unul. Dacă aş putea merge la
Paris să discut cu ţesătorii, sunt convins că aş putea afla de unde să cumpăr unul,
dar chiar şi asta ar însemna o adevărată luptă, ca să-l export în Anglia.
— Este foarte dezamăgitor.
— Şi ăsta este motivul pentru care am venit la tine. Kit înţelese încotro se
îndrepta discuţia.
— Vrei să construieşti unul.
— Şi vreau ca tu să mă ajuţi.
— Dar eu nu am văzut niciodată unul. Roger zâmbi din nou.
— Pe vremea când studiam la Berlin, am avut un prieten special, un student
francez.
Kit se întrebă ce anume dorea să spună Roger prin prieten special.
— Pierre a descoperit că domnul Jacquard obţinuse un patent pentru maşina lui,
ceea ce înseamnă că există schiţe ale invenţiei lui, la biroul pentru invenţii.
Roger îşi băgă mâna în interiorul hainei. Şi uite aici câteva copii.
Kit luă hârtiile şi despături un desen. Îşi împinse într-o parte ceaşca şi cana lui
Roger şi întinse desenul pe masa din cafenea, în timp ce-l studia, Roger spuse:
— Nu pot să-l fac singur. Un desen nu-ţi dezvăluie niciodată tot ceea ce ai
nevoie să ştii. Întotdeauna există multă muncă pe ghicite şi improvizaţie şi pentru
asta este nevoie de o cunoaştere intimă a procesului. Tu ştii tot ceea este de ştiut
despre războaiele de ţesut. Am nevoie de ajutorul tău.
Ideea că Roger avea nevoie de ajutorul lui îl înfioră pe Kit. Dar scutură din cap
cu îndoială.
— Va fi nevoie de o lună ca să construieşti asta – poate chiar două.
— E în regulă. Nu e nicio grabă. Probabil că suntem singurele două persoane
din Anglia care ştiu măcar că războiul de ţesut al Jacquard există. Tot vom fi
primii.
— Dar eu am o slujbă. Nu am timp liber.
— Părăseşte-ţi slujba.
— Nu o am de prea multă vreme!.
— Îmi imaginez că pot vinde maşina cu o sută de lire. Vom împărţi banii,
jumătate fiecare, aşa că vei primi cincizeci de lire pentru o lună sau două de
muncă, în loc de… cât? Cât câştigi pe lună, acum?
— Treizeci de şilingi pe săptămână.
— Deci, ceva mai mult de şase lire pe lună, în timp ce eu îţi ofer cincizeci. Şi,
imediat ce o asemenea maşină va fi în funcţiune, alţi ţesători vor dori să aibă una,
cât de repede pot să o obţină. Îţi propun ca noi doi să intrăm împreună în
afacerea asta, ca să producem războaiele de ţesut Jacquard şi să împărţim
profiturile în mod egal.
Kit ştia că, după ce era construită prima maşină şi toate problemele rezolvate,
următoarele maşini vor fi construite mult mai repede. Banii care puteau fi
câştigaţi erau de neimaginat, dar nu asta era ceea ce îl tenta, ci gândul de a-şi
petrece toate orele de lucru împreună cu Roger. Ce încântare va fi asta!
Observându-i ezitarea şi interpretând-o greşit, Roger spuse:
— Nu te hotărî chiar acum. Gândeşte-te la asta. Discută cu mama ta despre asta.
— Asta este exact ceea ce voi face.
Kit se ridică în picioare. I-ar fi plăcut să-şi petreacă restul după-amie-zii cu
Roger, dar era aşteptat acasă.
— Probabil că mă aşteaptă să vin la cină. Roger păru jenat.
— Înainte să pleci…
— Da?
— Nu prea mai am bani. Te deranjează să plăteşti tu băutura?
Asta era slăbiciunea lui Roger. Pierdea banii la jocuri de noroc şi apoi trebuia să
cerşească până când primea alţi bani. Kit fu încântat că avea o cale să-l ajute.
Ceru nota, o plăti şi adăugă plata pentru încă o cană, pentru Roger.
— Foarte drăguţ din partea ta, spuse Roger.
— Pentru puţin.
Kit plecă şi se grăbi spre casă.
Încă locuia în aceeaşi casă cu Sal, Jarge şi Sue, dar locul arăta diferit. Aveau
perdele noi la ferestre, sticlă în locul obloanelor de lemn şi suficient cărbune –
toate cumpărate din salariile lui Kit. În timp ce intră, simţi mirosul fripturii de
vită pe care Sal o răsucea pe o frigare, deasupra focului.
Toţi îmbătrâneau – ceva ce n-ar fi trebuit niciodată să fie o surpriză, dar era. Sal
şi Jarge trecuseră bine de treizeci de ani, de acum. Sal era în formă şi puternică,
îşi revenise complet după calvarul din închisoare, cu muncă silnică. Jarge avea
nasul roşu şi ochii apoşi ai cuiva care nu spunea niciodată nu unei căni de bere.
Sue era de vârsta lui Kit, având nouăsprezece ani. Lucra la o maşină de tors, la
moara lui Amos. Era destul de drăguţă şi, probabil, avea să se mărite în curând,
se gândi Kit. El spera că nu se va muta prea departe. I-ar fi dus dorul.
Toţi se repeziră la carnea de vită, care încă era un lux. Când se lăsară pe spate
satisfăcuţi, Kit le spuse despre propunerea lui Roger.
— Ce dezamăgire pentru Amos, după ce te-a promovat atât de tânăr, zise Sue.
— Pe de altă parte, este disperat să pună mâna pe un război de ţesut Jacquard.
Cred că va fi mulţumit.
— De unde ştii că vor mai fi şi altele?
— Va fi la fel ca la jenny torcătoarea, spuse Kit încrezător. Îndată ce soseşte,
toată lumea va dori să aibă una. Şi atunci când o va folosi toată lumea, va apărea
o nouă invenţie.
Jarge rosti sumbru:
— Asta va lua munca lucrătorilor.
— Maşinile fac asta întotdeauna, spuse Kit. Dar nu poţi împiedica o asemenea
treabă.
Sue era întotdeauna precaută.
— Crezi că Roger este de încredere?
— Nu, spuse Kit. Dar eu sunt. Mă voi asigura că maşina este construită cum
trebuie şi că va funcţiona aşa cum am plănuit.
— Este nesigur, spuse ea. Eu cred că ar trebui să rămâi la Amos.
— Totul este nesigur, îi replică Kit. Nu există nicio garanţie că Amos va
rămâne în afaceri. Uneori, morile se închid.
— Trebuie să faci ceea ce crezi tu că este corect, spuse ea, dorind să închidă
disputa. Eu doar cred că e păcat, când suntem atât de confortabili, pentru prima
dată în vieţile noastre, să rişti totul, din nou.
Kit se întoarse spre Sal.
— Tu ce crezi, Ma?
— Ştiam că asta se va întâmpla, spuse ea. Puteam să o văd chiar de pe vremea
când erai un băieţel. Întotdeauna am spus că te îndrepţi spre lucruri măreţe.
Trebuie să accepţi oferta lui Roger, Kit. Ăsta e destinul tău.
*
Lui Spade îi plăcea să meargă la noua cafenea pentru masa de la miezul zilei.
Scaunele erau confortabile, existau ziare de citit şi locul era curat şi liniştit. În
timpul zilei o prefera atmosferei prietenoase şi zgomotoase de la hanul Bell – un
semn, poate, că trecuse de patruzeci de ani.
Clientela era compusă, în general, din bărbaţi, dar nu exista o regulă pentru asta,
iar Cissy Bagshaw, care fusese un ţesător de cinste, era considerată bărbat
onorific. Ea veni şi se aşeză în faţa lui Spade, în timp ce el îşi bea cafeaua şi citea
Morning Chronicle, Spade o plăcea, deşi nu suficient de mult ca să se însoare cu
ea, deşi lucraseră împreună ca să rezolve greva din 1799. El îi spuse:
— Ce crezi despre noul Cod Civil francez?
— Ce este ăsta?
— Napoleon Bonaparte a emis un nou cod legal, îmbunătăţit, pentru întreaga
Franţă, şi a abolit toate celelalte datorii uzuale şi serviciile oferite gratuit
proprietarilor de pământuri,
— Dar ce spune noul cod?
— Că toate legile trebuie să fie scrise şi publicate – fară reguli secrete. Simplele
obiceiuri nu au valoare legală, indiferent cât sunt de vechi, decât dacă sunt
integrate într-o lege scrisă – spre deosebire de „legea comună” din Anglia, care
poate fi vagă. Nu există excepţii speciale sau privilegii pentru nimeni, indiferent
cine este – legea consideră că toţi bărbaţii sunt egali.
— Doar bărbaţii.
— Mi-e teamă că da. Bonaparte nu este prea pasionat de drepturile femeilor.
— Nu sunt prea surprinsă.
— Ar trebui să avem acelaşi lucru şi aici. Un cod de legi convenit, pe care toată
lumea să-l poată citi. Simplu, dar strălucit. Bonaparte este cel mai bun lucru care
i s-a întâmplat vreodată Franţei.
— Ţine-ţi vocea coborâtă! Există oameni cărora le-ar plăcea să fii biciuit pentru
ceea ce ai spus.
— Scuze!
— Ştii, Spade, tu chiar ar trebui să fii consilier. Oamenii vorbesc deja despre
asta. Acum ai o întreprindere mare, una dintre cele mai importante din oraş şi
eşti bine informat. Ai deveni un bun de preţ pentru consiliul orăşenesc.
Această idee părea să existe în atmosferă, dar Spade se prefăcu surprins.
— Eşti foarte amabilă.
— Eu m-am retras din afaceri şi nu vreau să mai servesc multă vreme drept
consilier. Aş dori să înaintez numele tău, ca înlocuitor. Ştiu că eşti de partea
lucrătorilor, dar eşti întotdeauna sensibil şi eu cred că vei fi acceptat ca o
persoană căreia îi place dreptatea. Ce zici?
În teorie, consilierii erau aleşi, dar în practică, era nominalizată de obicei o
singură persoană, aşa că nu era nevoie de vot. În felul acesta consiliul era o
oligarhie care se perpetua prin sine, ceea ce Spade dezaproba; dar dacă dorea să
schimbe lucrurile, el trebuia să intre în sistem.
— Aş fi foarte fericit să servesc, spuse el. Ea se ridică.
— Voi discuta cu ceilalţi consilieri, să vedem dacă pot obţine sprijinul.
— Mulţumesc, spuse el. Mult noroc.
El reveni la ziarul lui, dar măcină ceea ce-i spusese ea. Cei mai mulţi consilieri
erau conservatori, dar nu chiar toţi: existau câţiva liberali şi metodişti. El avea să
întărească grupul reformist. Era o perspectivă incitantă.
Gândurile îi fuseseră întrerupte din nou, de data asta de Roger Riddick, revenit
din călătoriile sale. Roger spuse:
— Sper că nu te deranjez de la prânz.
— Deloc. Am terminat. Mă bucur să te văd.
— E bine să fiu înapoi.
— Mi se pare că arăţi ca un om care are ceva în minte. Roger râse.
— Ai dreptate. Aş vrea să-ţi arăt ceva. Eşti dispus să mă suporţi?
— În regulă.
Spade îşi plăti nota. Părăsiră împreună cafeneaua şi coborâră pe Main Street,
apoi cotiră pe o stradă laterală, unde Roger se opri în faţa unei case mari. Spade
spuse:
— Asta nu este casa fratelui tău, Will?
— Aşa este, spuse Roger şi deschise uşa din faţă cu o cheie.
Holul era tăcut şi prăfuit. Spade gândi că clădirea se simţea goală. Roger
deschise o uşă spre o cameră mică, ce-ar fl putut să fie birou sau cameră pentru
micul-dejun. Nu exista niciun fel de mobilier.
Nedumerirea lui Spade crescu, pe măsură ce umblau prin casă. Cea mai mare
parte din mobilier dispăruse, inclusiv picturile, a căror absenţă era evidenţiată de
petele rectangulare unde tapetul fusese protejat împotriva decolorării. Mai puţin
decât un palat, era o casă de familie, dar spaţioasă. Avea nevoie de o curăţenie
serioasă.
Spade spuse:
— Ce s-a întâmplat?
— Pe când fratele meu era responsabil de achiziţiile miliţiei din Shiring, a
profitat de poziţia lui ca să facă bani în feluri pe care eu nu le înţeleg.
Era o nesinceritate. Roger înţelegea destul de bine ce făcuse Will. Oricum, nu ar
fi fost înţelept să recunoască faptul că avea cunoştinţă despre activităţi criminale
de corupţie. Roger era doar precaut. Spade spuse:
— Cred că ştiu ce vrei să spui.
— După ce îndatoririle sale s-au schimbat, ar fi trebuit să-şi reducă cheltuielile.
Dar nu a făcut asta. A cheltuit liber pe curse de cai, femei scumpe, ospitalitate
fastuoasă şi jocuri de noroc. În cele din urmă, a rămas fară credit A vândut deja
toata mobila şi picturile şi acum este nevoit să vândă casa asta.
— Şi tu mi-ai arătat locul pentru că…
— Acum, tu eşti unul dintre cei mai bogaţi ţesători din oraş. Se aude că ai putea
să fii numit consilier. Unii oameni consideră că eşti pe cale să te însori cu văduva
episcopului. Totuşi, tu încă locuieşti în două camere, în atelier, în curtea din
spate a magazinului surorii tale. A cam venit timpul să îţi iei o casă, Spade.
— Da, spuse Spade. Presupun că aşa este.
*
Lui Amos îi plăcea teatrul, considerându-l una dintre cele mai măreţe invenţii
ale umanităţii, alături de jenny torcătoarea. Se ducea la balet, la pantomimă, la
operă şi la spectacole de acrobaţie; dar ceea ce-i plăcea cel mai mult era drama.
Piesele contemporane erau, de obicei, comice, dar el fusese un iubitor al lui
Shakespeare încă de când văzuse Neguţătorul din Veneţia, în urmă cu zece ani.
Se duse la teatrul din Kingsbridge pentru Greşelile unei nopţi. Era o comedie
romantică şi el şi alţi spectatori hohoteau de râs datorită permanentelor
neînţelegeri. Actriţa care o Juca pe domnişoara Hardcastle era drăguţă şi foarte
sexy, mai ales când se prefăcea că este chelneriţă.
În pauză se întâlni cu Jane, care arăta cu adevărat superb. Trecuseră două
săptămâni de când ea se dezbrăcase în salonul casei lui şi de atunci nu o mai
văzuse şi nici nu mai vorbise cu ea. Poate că asta se întâmplase din cauză că
exerciţiile militare se terminaseră şi bărbatul ei venise acasă. Sau poate că ceea
ce se întâmplase în urmă cu două săptămâni fusese un eveniment special şi nu
avea să se mai repete niciodată.
El spera că a doua explicaţie era cea adevărată. I-ar fi părut rău, dar s-ar fi simţit
uşurat. Ar fi scăpat de chinul groaznic al luptei dintre dorinţa şi conştiinţa sa. Ar
fi putut accepta iertarea miloasă a Domnului şi ar fi dus mai departe o viaţă fară
de păcat.
Era imposibil să discute cu ea despre asta în public, aşa că o întrebă despre fraţii
ei.
— Sunt atât de plictisitori, spuse ea. Amândoi au devenit pastori metodişti, unul
la Manchester şi celălalt, dacă-ţi vine să crezi, la Edinburgh. Ea vorbea de parcă
Scoţia era la fel de îndepărtată ca Australia.
Amos nu înţelese ce era atât de plictisitor la alegerile fraţilor ei. Amândoi
studiaseră, apoi se mutaseră în oraşe active şi se apucaseră de o muncă
solicitantă. Lui i se păru mai bine decât să se căsătorească pentru bani şi poziţie
socială, aşa cum făcuse Jane. Oricum, el nu spuse asta.
După spectacol, ea îi ceru să o conducă acasă.
— Vicontele de Northwood nu este cu tine? întrebă el.
— Participă la şedinţele parlamentului, la Londra.
Deci ea era singură din nou. Amos nu realizase asta. Dacă ar fi înţeles, poate că
ar fi evitat-o. Sau nu.
— Oricum, lui Henry nu prea îi place teatrul, rosti ea. Nu-l deranjează piesele
lui Shakespeare despre bătăliile adevărate, cum a fost cea de la Agincourt, dar nu
vede niciun înţeles într-o poveste care nu este adevărată.
Amos nu fu surprins. Northwood era un bărbat cu o minte practică, inteligent,
dar limitat, interesat doar de cai, arme şi război.
Amos nu avu cum să-i refuze politicos solicitarea, aşa că porni pe Main Street
împreună cu ea, întrebându-se cum se va sfârşi asta. Împotriva voinţei lui, mintea
i se umplu de imagini din seara aceea de ianuarie: foşnetul mătăsii când rochia îi
căzuse la podea, felul în care trupul ei se cambrase ca un arc, atunci când îşi
trăsese corsajul peste cap, mirosul de lavandă şi transpiraţie al pielii ei… Se
simţi excitat.
Intuind motivul tăcerii lui, ea spuse:
— Ştiu la ce te gândeşti.
El roşi şi se simţi recunoscător pentru întuneric şi pentru felinarele stradale care
pâlpâiau; dar ea ghicise, oricum, şi spuse:
— Nu-i nevoie să roşeşti, înţeleg. Şi lui i se uscă gura.
Când ajunseră la uşa din faţă a Willard House, el se opri şi spuse:
— Noapte bună, atunci, vicontesă Northwood.
— Intră, spuse ea.
Amos ştiu că, de îndată ce va intra, va descoperi că îi va fi imposibil să reziste
tentaţiei. Oricum, aproape că intră, dar, în ultimul moment, îşi împietri inima.
— Nu, mulţumesc, spuse el. Pentru urechile oricui ar fi putut să asculte,
adăugă: N-ar trebui să te mai reţin.
— Vreau să discut cu tine. El îşi coborî vocea.
— Nu, nu vrei.
— Este foarte răutăcios ce spui.
— Nu vreau să fiu răutăcios. Ea se apropie de el.
— Priveşte-mi buzele, îi spuse ea.
El facu ceea ce i se ceruse: nu se putu abţine.
— Peste un minut am putea să ne sărutăm, continuă ea. Şi tu ai putea să mă
săruţi peste tot. Oriunde. Unde vrei.
În timp ce stătea acolo, în picioare, sfâşiat de conflictul interior, el începu să
înţeleagă pentru ce nu intra, pur şi simplu, în casă şi nu făcea toate lucrurile după
care tânjea. Ea dorea să-l ţină de o sfoară pe care putea să o tragă de oricâte ori
avea nevoie de el. Acest gând era umilitor.
Senin, spuse:
— Tu îmi oferi jumătate din tine; mai puţin de jumătate. Trebuie ca inima mea
să simtă dorinţă atunci când este plecat Northwood şi în restul timpului să fie
ahtiată după dragoste? Nu pot trăi în felul acesta.
— Jumătate de pâine nu e mai bună decât nicio pâine? spuse ea, citând un
proverb.
El îi răspunse cu un citat din cartea Deuterohomului:
— Omul nu trăieşte numai cu pâine.
— O, câh, spuse ea. Mi se face rău. Şi trânti uşa.
El se întoarse încet. Catedrala se contura, întunecată, deasupra pieţei goale. Deşi
era metodist, încă privea catedrala ca pe casa Domnului şi, acum, se îndreptă
spre uşa din faţă şi se aşeză pe trepte, ca să se gândească.
Se simţi straniu de eliberat. Se distanţase de ceva ce îl făcea să-i fie ruşine. Şi
începu să o vadă pe Jane într-o lumină diferită. Îşi reaminti remarca despre fraţii
ei. Ea credea că ei erau foarte plictisitori pentru că aleseseră să devină pastori.
Toate valorile ei erau greşite.
Ea se folosea de oameni. Nu-l iubise niciodată pe Northwood, dar îl dorise
pentru ceea ce putea să-i ofere. Şi dorise să se folosească de Amos, exploatându-i
pasiunea, ori de câte ori avea nevoie de dragoste. Era evident, dar lui îi luase
mult timp ca să o vadă aşa cum era şi să accepte adevărul, curajos. Şi acum, când
făcuse acest lucru, nici măcar nu mai era convins că o iubea. Era oare posibil?
Încă simţea o strânsoare în suflet atunci când se gândea la ea. Poate că aşa avea
să fie întotdeauna. Dar obsesia lui oarbă ar fi putut să se fi sfârşit, în orice caz,
acum se simţea optimist în legătură cu viitorul.
Se ridică în picioare, se răsuci şi privi spre catedrală, iluminată slab de
felinarele stradale de pe partea cealaltă a pieţei.
— Acum mintea mea este limpede, spuse el cu voce tare. Mulţumesc.
*
Hornbeam avea o viziune despre Kingsbridge. Îl vedea devenind un centru
puternic de manufactură, un loc în care se făceau marile averi, rivalizând cu
Manchester pentru titlul de cel de-al doilea oraş al Angliei. Dar unii dintre
oamenii din Kingsbridge îi stăteau în cale, gândindu-se permanent la obiecţii în
calea progresului. Cel mai rău dintre toţi era Spade. Şi, din acest motiv,
Hornbeam era furios la sugestiile că Spade ar trebui să devină consilier.
Nu era o surpriză faptul că sugestia pornise de la o femeie – Cissy Bagshaw.
Era hotărât să ucidă din faşă această idee.
Din fericire, Spade avea o slăbiciune: Arabella Latimer.
Hornbeam îşi petrecu ceva timp gândindu-se cum să folosească cel mai bine
această slăbiciune împotriva lui Spade şi, în sfârşit, se hotărî să discute cu noul
episcop, Marcus Reddingcote.
Pentru biserică, duminica următoare, îşi puse o haină nouă, simplă, neagră, al
cărei aspect începea să devină semnul unui om de afaceri serios. După slujbă, îi
salută pe episcop şi pe aroganta sa soţie, Una.
— Eşti printre noi de o jumătate de an, doamnă Reddingcote, spuse el. Sper că
îţi place Kingsbridge!
Ea nu spuse nimic.
— Înainte de asta am fost la o biserică din Londra – Mayfair, ştii tu. Destul de
diferită. Dar trebuie să serveşti acolo unde eşti trimis, desigur.
Deci, Kingsbridge însemna un pas înapoi pe scara socială, deduse Hornbeam.
Se forţă să zâmbească şi spuse:
— Dacă există ceva ce pot face ca să-ţi fiu de ajutor, nu trebuie decât să-mi
spui.
— Foarte amabil. Suntem foarte bine serviţi la palat.
— Mă bucur să aud asta.
Hornbeam se întoarse către episcop, un bărbat înalt şi destul de corpolent, aşa
cum erau adesea clericii de rang înalt.
— Aş putea să-ţi vorbesc, foarte scurt, domnule episcop?
— Desigur.
Hornbeam aruncă o privire spre doamna Reddingcote şi spuse:
— Într-o chestiune care implică ceva delicat. Ea prinse aluzia şi se îndepărtă.
Hornbeam se apropie de episcop şi spuse încet:
— Există un ţesător numit David Shoveller – se poate să-i fi auzit pe oameni
vorbind despre cineva numit Spade, este o poreclă amuzantă.
— Ah, da, înţeleg, Shoveller13, Spade14. Foarte amuzant.
— El manevrează ca să devină consilier.
— Şi tu eşti de acord?
Episcopul privi în jur, de parcă l-ar fi putut vedea pe Spade.
— Nu se află aici. Este metodist.
— Ah.
— Mai important, bărbatul este adulterin şi jumătate din oraş ştie asta.
— Doamne sfinte!
— Chiar şi mai şocant, amanta lui este Arabella Latimer, văduva predecesorului
tău.
— Este incredibil.
— Aventura a început cu mult înainte de moartea episcopului Latimer şi femeia
are un copil în vârstă de cinci ani, despre care multă lume crede că este al lui
Spade. În furia lui, episcopul l-a botezat pe copil Absalom. Semnificaţia acestui
lucru ar trebui să fie evidentă pentru un bărbat atât de învăţat ca tine.
— Absalom şi-a dezonorat tatăl, pe regele David.
— Chiar aşa. Desigur, nu există nicio dovadă de adulter, dar mie nu mi-ar
plăcea să văd că Spade devine un consilier al acestui oraş.
— Nici mie. Dar, Hornbeam, eu nu am niciun cuvânt de spus în alegerea
consilierilor; sigur ăsta este domeniul tău?
Asta era întrebarea esenţială şi partea cea mai dificilă a jocului lui Hornbeam.
Spuse:
— Am venit la tine pentru că tu eşti conducătorul moral al oraşului
Kingsbridge.
— Într-adevăr. Dar nu văd…
— Ai putea să ţii o slujbă corespunzătoare?
— Nu pot condamna un bărbat, de la amvon, fară nicio dovadă.
— Într-adevăr, nu se poate. Dar în termeni generali? O predică despre adulter?
Episcopul aprobă din cap încet.
— Poate, deşi este un pic prea explicită.

13
Lopătar (în lb. englează în original, n.tr.)
14
Cazma (în lb. englează în original, n.tr.)
 — Atunci, subiectul ar putea să fie să nu închizi ochii în faţa păcatului.
— A, aşa e mai bine. Scripturile se referă de mai multe ori la „clipirea din
ochi”, ceea ce înseamnă exact ceea ce îmi spuneai tu.
— Dacă un bărbat greşeşte, acest lucru nu ar trebui trecut cu vederea – ceva de
genul acesta, vrei să spui?
— Cam aşa ceva. Hornbeam se simţi încurajat.
— Vezi tu, despre păcatul lui Spade se vorbeşte adesea încet, chiar pe furiş, dar
nu este niciodată recunoscut pe faţă.
— Aşa că el continuă să păcătuiască fară remuşcări.
— Ai înţeles exact, domnule episcop.
— Hm.
Hornbeam realiză că nu obţinuse chiar ce dorea. Avea nevoie de un angajament
specific. El spuse:
— Va trebui doar să sugerezi că un păcătos cunoscut nu ar trebui să fie înălţat
într-o poziţie de respect. Nu e nevoie de nicio acuzaţie. Oamenii vor înţelege
sensul.
— Trebuie să mă gândesc un pic la asta. Dar îţi mulţumesc pentru că m-ai
avertizat în legătură cu această problemă.
Asta era tot ce avea să obţină Hornbeam. Fu nevoit să accepte şi să spere la ce
era mai bun.
— Cu plăcere, domnule episcop, spuse el.
*
Spade îi zise Arabellei că avea să-i arate ceva şi îi ceru să se întâlnească în faţa
casei de la nr. 15 de pe Fish Lane. El obţinu cheia de la Roger Riddick.
Ajunse mai devreme şi zăbovi pe afară până la sosirea ei, apoi, rapid, deschise
uşa şi o conduse înăuntru.
— Haide să aruncăm o privire prin jur, spuse el.
Ea ghicise, probabil, ce era în mintea lui, dar nu puse întrebări. Examinară casa
împreună. Avea nevoie de reparaţii. Existau ferestre crăpate şi pete pe podea.
Bucătăria şi restul subsolului erau întunecoase şi neigienice, iar şi în cămară era
un şobolan mort.
— Întregul loc trebuie să fie frecat cu străşnicie, spuse Arabella.
— Plus o mână de vopsea.
Sus exista un salon spaţios. Şi mai sus se afla un dormitor mare, cu un budoar
feminin pe o parte şi o cameră de toaletă bărbătească, pe cealaltă parte. Deasupra
acestora se găseau camerele pentru copii şi servitori. Ferestrele erau mari şi
vetrele de foc generoase.
— Ar putea să fie o casă foarte frumoasă, zise Arabella.
— Este de vânzare. Ţi-ar plăcea?
Ea îl privi cu o jumătate de zâmbet.
 — Mai exact, ce anume sugerezi? El îi prinse mâinile.
— Arabella, eşti o femeie minunată, vrei să fii soţia mea?
— David Shoveller, eşti un bărbat minunat, nu-ţi dai seama că sunt cu opt ani
mai bătrână decât tine?
— Asta înseamnă da?
— Este un da, desigur!
— Şi ţi-ar plăcea să locuim în această casă? Vei fi fericită aici?
— În delir, dragul meu.
— Va trebui să aşteptăm până la finalul anului tău de doliu.
— Septembrie, treisprezece.
— Ştii data exactă.
— O doamnă nu ar trebui să fie atât de dornică, dar eu chiar nu mai pot aştepta.
— Asta înseamnă şase luni.
— Dacă o cumperi acum, vom avea timp să curăţăm şi să văruim, să alegem
mobilierul şi să atârnăm perdele şi toate cele.
Se sărutară, apoi Spade privi în jur cu un aer ghiduş.
— Se pare că suntem singuri…
— Ce drăguţ! Dar podeaua pare cam tare – şi nu e nimeni care să cureţe.
— E în regulă, poţi să stai tu deasupra.
— Vorbeam cu nişte femei…
Spade zâmbi, întrebându-se ce va urma.
— Şi ce spuneau?
Zâmbetul ei era pe jumătate jucăuş, pe jumătate ruşinat.
— Vorbeau despre nişte lucruri pe care prostituatele spun că ie fac. N-am auzit
niciodată de asta. Ar putea chiar să fie inventat, dar…
— Dar ce?
— Aş vrea să încerc.
Genul acesta de conversaţie îi excita pe Spade.
— Despre ce e vorba?
— Ele o fac cu gura.
El încuviinţă din cap.
— Auzisem despre asta.
— Ţi-a făcut vreodată cineva aşa ceva?
— Nu.
— Aparent, ele o fac până la capăt… dacă înţelegi ce vreau să spun.
— Înţeleg ce vrei să spui.
Spade realiză că începuse să gâfâie.
— Asta este ceea ce vreau să încerc.
— Atunci, fa-o. Te rog!
— Chiar vrei să fac asta?
— Nu ai idee cât de mult, spuse Spade.
 Capitolul 30
Judecătorul curţii cu juri avea un chip îngust, cu o mină răutăcioasă, care îl
făcea să semene cu un vultur, gândi Spade. Avea ochii apropiaţi de nasul care se
curba în jos ca un pod, asemenea unui cioc sau unui cârlig. Când se aşeză pe
scaunul din Guild Hali, el îşi feri privirea şi deschise braţele ca să-şi aşeze roba,
ca aripile unui vultur care aterizează. Apoi se uită spre oamenii adunaţi în jur ca
şi cum aceştia ar fi fost prada lui.
„Sau poate că este doar imaginaţia mea, gândi Spade. Poate că este doar un
bătrân amabil, care dă dovadă de milă, de câte ori poate. Faţa nu oglindeşte
întotdeauna caracterul omului. Deşi, de obicei aşa este.”
Totuşi, nu judecătorul avea să fie cel care decidea dacă Tommy era vinovat.
Asta era treaba juriului. Spade privi deznădăjduit spre cei doisprezece bărbaţi de
nădejde din Kingsbridge, bine îmbrăcaţi, care depuneau jurământul. Ca
întotdeauna, aceştia erau oameni de afaceri şi comercianţi prosperi – genul de
oameni cel mai puţin probabil să închidă ochii la un furt din magazin.
În timp ce depuneau jurământul, Cissy Bagshaw îi spuse lui Spade cu o voce
joasă:
— Îmi pare rău că nu ai fost numit consilier. Am făcut tot ce am putut.
— Ştiu că ai făcut şi îţi sunt recunoscător.
— Mi-e teamă că predica episcopului a produs pagubele. Spade dădu din cap
aprobator.
— Un păcătos nu ar trebui să fie înălţat într-o poziţie de putere şi
responsabilitate.
— Cineva trebuie să-l fi îndemnat la asta.
— Sunt convins că a fost Hornbeam. El este singurul meu duşman.
— Probabil că ai dreptate.
Spade învăţase o lecţie neplăcută din prima sa incursiune în politică. Era supărat
pe el însuşi pentru că nu reuşise să anticipeze forţa şi duritatea opoziţiei lui
Hornbeam. Dacă se va mai aventura vreodată în politică, primul său pas va fi să
găsească o cale să-şi neutralizeze inamicii.
Jurământul se încheie şi juraţii îşi ocupară locurile.
Dacă Tommy era găsit vinovat – ceea ce părea mai mult sau mai puţin
inevitabil –, judecătorul avea să decidă pedeapsa. Acolo era loc de îndurare. Era
neobişnuit ca un copil să fie spânzurat – neobişnuit, dar nu nemaiauzit. Spade se
rugă ca omul să nu fie atât de nemilos pe cât părea.
Sala de judecată era plină, aerul era deja înăbuşitor, atmosfera era sumbră. Jenn
Pidgeon se afla în faţa mulţimii care stătea în picioare, cu ochii înroşiţi de plâns,
frământându-şi mâinile şi capătul eşarfei pe care o avea prinsă în jurul
mijlocului. „E greu de imaginat ceva mai rău, gândi Spade, decât să aştepţi să
afli dacă va fi executat copilul tău.”
 Spade se aşteptase ca Hornbeam să stea deoparte. Deja se discuta mult în oraş
despre tratamentul dur pe care i-l aplicase lui Jenn şi acest proces ar fi trebuit să
fie inconfortabil pentru el, indiferent de rezultat. Dar el părea mândru şi sfidător.
Îi prinse privirea lui Spade şi buzele lui miji o jumătate de zâmbet de victorie.
„Da, gândi Spade, ai câştigat bătălia aceea.”
Spade era dezamăgit, dar nu avea inima frântă. Oricum, era furios pentru că
relaţia lui cu Arabella fusese folosită ca să-l înfrângă. Desigur, el şi Arabella erau
păcătoşi şi asta trebuia să atragă dezaprobare, dar, chiar şi aşa, simţea că ea
fusese înjosită. Oamenii vorbiseră despre ea şi deciseseră că ea atrăsese ruşinea
asupra lui. N-avea să-l ierte niciodată pe Hornbeam pentru asta.
Dar îşi aminti că necazurile lui erau triviale atunci când fu adus Tommy.
Curtea cu juri se întrunea doar de două ori pe an şi Tommy îşi petrecuse
perioada intermediară în închisoarea din Kingsbridge. Acela nu era un loc
potrivit pentru un copil. El părea mai slab şi avea o înfăţişare oropsită. Spade
simţi un val de milă. Dar poate că aspectul lui jalnic avea să atragă simpatia
jurilor. Sau poate că nu.
Mărturiile erau aceleaşi ca şi înainte. Josiah Blackberry descrise furtul şi
arestarea. Elsie Mackintosh confirmă povestea, dar sublinie că băiatul era
înfometat, din cauză că tatăl lui fusese luat cu arcanul şi mamei lui i se refuzase
ajutorul pentru săraci. Hornbeam, supraveghetorul săracilor, păru extrem de
indignat, dar nu spuse nimic.
Juriul cunoştea deja povestea. Trimiterea lui Tommy la curtea cu juri fusese
relatată în Kingsbridge Gazette şi oamenii care lipsiseră la sesiunea trimestrială
auziseră detaliile de la cei care fuseseră. Bărbaţii din juriu probabil că luaseră o
hotărâre în privinţa vinovăţiei băiatului cu mult timp în urmă.
În orice caz, nu le luă prea multă vreme să ajungă la o decizie. Îl găsiră pe
Tommy vinovat.
Apoi vorbi judecătorul:
— Domnilor din juriu, aţi ajuns la o decizie care, după judecata mea, este
singura posibilă. Vocea lui avea o asprime seacă. Voi v-aţi îndeplinit datoria şi,
acum, este responsabilitatea mea să condamn persoana vinovată la pedeapsa
corespunzătoare.
Făcu o pauză şi îşi drese vocea. În sală se lăsă tăcerea.
— S-a sugerat că, într-un anume sens, Thomas Pidgeon este mai degrabă o
victimă decât un infractor, în acest caz. A existat o încercare de a da vina pe
banda cu arcanul şi pe cei însărcinaţi cu administrarea ajutorului pentru săraci şi
chiar pe guvernul Maiestăţii Sale, pentru crima în discuţie. Dar aici nu este
judecată banda cu arcanul, nici sistemul ajutorului pentru săraci – şi cu atât mai
puţin guvernul. Acesta este procesul lui Thomas Pidgeon şi al nimănui altcuiva.
El privi spre Elsie.
— Am putea să simţim compasiune pentru cei care suferă de împrejurări
nefericite, dar nu le acordăm permisiunea de a fura de la noi, ceilalţi – o astfel de
sugestie este un nonsens.
El facu din nou o pauză şi apucă ceva cu mâinile, ceva ce era ascuns vederii.
Când îşi ridică braţele, toată lumea observă că purta mănuşi negre, din bumbac.
Jenn Pidgeon ţipă.
Spade rosti cu voce tare:
— O, Domnul să ne aibă în pază.
Judecătorul scoase o cagulă neagră şi şi-o puse pe cap, peste perucă. Jenn
suspină necontrolat şi din public se auziră comentarii ostile, dar judecătorul nu se
lăsă perturbat. Cu aceeaşi voce aspră, el spuse:
— Thomas Pidgeon, aşa cum spune legea, trebuie să te întorci la locul de unde
ai venit şi să fi dus de acolo la locul execuţiei, unde vei fi spânzurat de gât până
când corpul tău va fi mort.
Acum, tot mai mulţi oameni plângeau. Dar judecătorul nu terminase.
— Mort, repetă el. Şi apoi, încă o dată: Mort. În sfârşit, el spuse: Fie ca
Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău.
În timp ce Jenn Pidgeon era pe jumătate condusă, pe jumătate cărată afară din
sală, Spade se ridică în picioare şi spuse cu voce tare:
— Domnul meu, te rog să iei la cunoştinţă că se va face un apel la această
sentinţă, adresat regelui.
Din mulţime se auziră zgomote de aprobare.
— Am nolat, spuse judecătorul, fără prea mult interes. Sentinţa nu va fi
executată până când nu se va primi răspunsul Maiestăţii Sale. Următorul caz.
Spade părăsi încăperea.
Se duse la fabrica lui şi verifică mersul lucrului, dar descoperi că îi venea greu
să se concentreze. Nu mai fusese implicat, niciodată până atunci, într-un apei
către rege. Nu era sigur de unde trebuia să înceapă.
La miezul zilei se duse la cafeneaua de pe High Street. Bău o cafea şi reuşi să-şi
forţeze creierul să se concentreze. Va avea nevoie de ajutor ca să redacteze
apelul şi ar fi mai bine ca acesta să fie semnat de câţiva cetăţeni de vază. În timp
ce era măcinat de aceste gânduri, bărbaţii începură să intre, pentru masa de la
miezul zilei. Spade îl observă pe consilierul Drinkwater. Acesta era trecut de
şaptezeci de ani şi mergea cu ajutorul unui baston, dar mersul lui şchiopătat era
sprinţar şi avea mintea ascuţită brici. Spade i se alătură.
Drinkwater comandă o friptură de vită şi o cană de bere. Fusese şi el la tribunal
şi acum i se adresă lui Spade:
— Hornbeam şi judecătorul sunt nişte şacali. Să trimită un copil la
spânzurătoare?!
— Iţi vei pune numele pe apelul către rege? întrebă Spade. Ar avea o şansă mai
mare dacă cererea ar veni de la un fost primar.
— Sigur.
 — Mulţumesc.
— Singurul lucru creştinesc pe care l-a spus judecătorul a fost: „Dumnezeu să
aibă milă de sufletul tău”. Nu ştiu încotro se îndreaptă lumea asta.
Spade fu bucuros că şi altcineva îi împărtăşea furia.
— Ar trebui să determinăm mai mulţi oameni să semneze apelul.
— Ginerele meu, Charles, o va face, sunt convins. Pe cine ar trebui să mai
întrebăm?
Spade se gândi.
— Amos va semna. Dar nu putem să avem numai metodişti. O voi întreba pe
doamna Bagshaw.
— Bine. Asta ne va aduce doi comercianţi din Kingsbridge, de la care nu te
aştepţi să fie îndurători cu un hoţ.
— Presupun că Northwood nu ne va ajuta. Drinkwater părea să se îndoiască.
— Nu cred, dar merită încercat.
— Poate că nepoata ta ar pulea să-l convingă.
— Jane? Nu sunt convins că are prea multă influenţă asupra soţului ei, dar o voi
întreba.
— Am nevoie de un sfat pentru redactarea apelului. Probabil că există un
protocol.
— Pentru asta există avocaţi. Întreabă-l pe Parkstone.
În Kingsbridge existau trei avocaţi. Cea mai mare parte a afacerii lor se
desfăşura în tranzacţii imobiliare, testamente şi dispute între fermierii din
Shiring, asupra hotarelor. Parkstone era cel mai în vârstă.
— Mă voi duce să-l văd acum, spuse Spade.
— Nu doreai să iei masa?
— Nu, spuse Spade. Mi-a trecut pofta de mâncare.
*
Kit demisionă din slujba lui de manager al celor două mori Barrowfield. Lui
Amos îi părea rău, dar glumi pe seama situaţiei şi spuse că, dacă asta îi oferea
şansa să cumpere războiul de ţesut Jacquard din Anglia, se va simţi oarecum
consolat. De asemenea, îi ceru lui Kit să mai lucreze încă o lună, ca să aibă timp
să facă aranjamentele necesare. Kit se declară de acord. Era bucuros că
schimbarea se putea efectua fară resentimente.
Luna respectivă era aproape pe sfârşite când Kit primi o scrisoare.
Nu mai primise niciodată vreo scrisoare până atunci.
Aceasta sosi într-o sâmbătă şi îl aştepta când ajunse acasă de la moară. Vecinii
îi spuseră că-i fusese livrată acasă de către un soldat care purta un sac de pânză
ce părea să fie plin cu scrisori.
Aceasta îl informa că fusese recrutat în slujba miliţiei.
Simţi că i se face rău. Nu fusese niciodată un luptător şi se temea că nu era prea
bun la treaba asta.
Ar fi trebuit să anticipeze această posibilitate, pentru că devenise eligibil de
când împlinise optsprezece ani, dar, pur şi simplu, nu-i trecuse prin minte.
Familia discută despre asta la cină.
— Voi urî armata, spuse Kit. Ştiu că trebuie să ne apărăm ţara, dar eu voi fî cel
mai prost soldat din lume.
— Asta te va întări, zise Jarge. Apoi surprinse o privire de dezaprobare din
partea lui Sal şi continuă: Fără supărare, băiete.
— Miliţia nu este armată, adăugă Sal. Ei nu pot pleca în străinătate. Trebuie să
rămână acasă şi să apere ţara, în cazul unei invazii.
— Ceea ce s-ar putea întâmpla în orice zi! se lamentă Kit. Bonaparte are 200
000 de oameni care aşteaptă să traverseze Canalul.
Chiar dacă nu era nicio invazie, treaba asta îi ruina planul de a construi
războaiele de ţesut Jacquard împreună cu Roger. Avea să piardă nu doar bani, ci
şi bucuria de a lucra împreună cu bărbatul pe care-l plăcea cel mai mult pe lume.
— Nu trebuie să fii tu cel care ne salvează de Bonaparte, zise Sal. De obicei ţi
se permite să plăteşti pe altcineva să-ţi ia locul. Şi nici măcar nu costă prea mult.
Sute de bărbaţi au făcut asta. Lasă-i pe băieţii de la Slaughterhouse să se ocupe
de lupte – lor le place asta.
— Mai întâi trebuie să găsesc pe cineva doritor.
— Asta n-ar trebui să fie prea greu. Sunt o grămadă de bărbaţi care nu au de
lucru, mulţi dintre ei îndatoraţi. Cu ajutorul tău, un asemenea bărbat şi-ar putea
plăti datoria şi ar avea o slujbă. Salariul este mic la miliţie, dar primeşti de
mâncare şi o uniformă şi un pat. Nu e o afacere prea rea pentru un tânăr aflat la
ananghie.
— Voi începe să întreb de mâine.
Ziua următoare era duminică. La sala metodistă, după slujba de comuniune, Kit
fu abordat de maiorul Donaldson, care îi ceru să se aşeze undeva, într-un colţ
mai liniştit. Kit se întrebă ce naiba avea să urmeze.
— Ştiu că numele tău a fost extras la loterie, spuse Donaldson. Moralul lui Kit
crescu. Poate că Donaldson avea să-l ajute să scape de recrutare.
— Nu aş fi un soldat prea bun, comentă Kit. Urăsc violenţa. Caut pe cineva care
să-mi ia locul.
Donaldson nu schiţă niciun gest.
— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar îţi pot spune că aşa ceva nu va fi posibil.
Kit se îngrozi. Se simţea ca şi cum ar fi avut un coşmar şi nu era capabil să se
trezească. Se holbă laDonaldson. Expresia de pe faţa bărbatului era inocentă,
lipsită de viclenie. El era complet sincer.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu se poate? spuse Kit. Nu fac asta sute
de bărbaţi?
— Ba da, dar înlocuirea se află întotdeauna la discreţia ofiţerului comandant şi,
în cazul tău, colonelul Northwood nu o va permite.
— De ce? Ce are împotriva mea?
— Nimic. Este tocmai opusul. El ştie cine eşti şi a auzit despre abilităţile tale.
De aceea vrea să te aibă în miliţie. Avem suficient de mulţi golani care sunt
perfect capabili să se bată. Ceea ce ne lipseşte sunt bărbaţii cu creier.
— Deci, sunt condamnat?
— Nu privi lucrurile în felul acesta. Tli eşti un inginer. Pot să-ţi promit
avansarea la gradul de locotenent peste şase luni. Oferta asta vine direct de la
colonel.
— Inginer? Să fac ce?
— De exemplu, am putea avea nevoie să trecem zece mii de oameni şi douăzeci
de tunuri grele, rapid, peste un râu care nu are pod.
— Probabil că veţi face un pod din bărci.
Donaldson zâmbi ca un om care tocmai jucase o carte mare.
— Vezi pentru ce avem nevoie de tine? Kit înţelese că tocmai îşi pecetluise
soarta.
— Presupun că înţeleg, spuse el sumbru.
— Bărbaţii recrutaţi rămân în serviciu pe toată durata războiului, care ar putea
să mai dureze mulţi ani. Dar, ca ofiţer, vei putea să demisionezi din miliţie după
trei sau cinci ani. Şi ofiţerii sunt mult mai bine plătiţi.
— Nu mă voi adapta niciodată vieţii militare.
— Ţara noastră este în război. Te cunosc de mulţi ani: eşti matur pentru vârsta
ta. Gândeşte-te la responsabilitatea ta faţă de Anglia. Bonaparte a cucerit
jumătate din Europa. Forţele noastre armate sunt singurul motiv pentru care el nu
ne conduce şi pe noi… Încă. Dacă ne invadează, va fi treaba miliţiei să lupte
împotriva lui.
— Nu mai spune altceva. Faci lucrurile să pară şi mai rele. Donaldson se ridică
în picioare şi îl bătu cu mâna pe umăr.
— Vei învăţa o mulţime de lucruri în miliţie. Priveşte asta ca pe o oportunitate.
După aceea, bărbatul se îndepărtă.
Kit îşi îngropă capul în mâini. Fără să se adreseze cuiva anume, spuse:
— Este mai degrabă o condamnare la moarte.
*
Spade se duse pe malul apei, ca să supravegheze încărcarea unei livrări pe o
barjă spre Combe. Barcagiul era un bărbat cu părul cărunt, în jur de cincizeci de
ani, cu accent de Londra. Spade nu-l cunoştea, dar el se prezentă ca fiind Matt
Carver. Se lupta cu baloturile grele, aşa că Spade îl ajută la ridicat. Chiar şi aşa,
barcagiul se oprea des ca să-şi tragă respiraţia.
În timpul unei astfel de pauze, barcagiul spuse:
— Pe sufletul meu! Bărbatul acela cu haina neagră. Numele lui este Joey
Hornbeam?
Spade se uită în direcţia indicată de bărbat.
— Aici se numeşte consilierul Hornbeam, dar, da, cred că numele lui de botez
este Joseph.
— Ei bine, să fiu al naibii! Un consilier… şi poartă o haină care trebuie să fi
costat salariul pe trei luni al unui om muncitor. Cum este el în perioada asta?
— Dur ca un cui.
— A, întotdeauna a fost dur.
— Îl cunoşti?
— Îl cunoşteam. Am fost crescut într-un cartier din Londra numit Seven Dials.
Eu şi Joey suntem de aceeaşi vârstă.
— Eraţi săraci?
— Mai rău decât săraci. Eram hoţi şi nu aveam nimic altceva în afară de ceea ce
fiiram.
Spade era intrigat. Hornbeam fusese un copil care furase.
— Şi părinţii voştri?
— Eu eram un copil abandonat. Joey avusese o mamă, până pe la doisprezece
ani. Lizzie Hornbeam. Şi ea era hoaţă. Se specializase în bărbaţi vârstnici. Cerşea
şase pence şi, în timp ce boşorogul spunea nu – sau chiar da –, ea îi fura ceasul
de aur chiar din buzunarul vestei. Dar într-o zi a făcut o alegere greşită şi a ales
un bărbat care a fost mai rapid decât ea. El a apucat-o de încheietură şi nu i-a mai
dat drumul.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
— A fost spânzurată.
— Dumnezeule! spuse Spade. Mă întreb dacă de-asta a ajuns Hornbeam în felul
în care este acum…
— Fără îndoială. Ne-am dus să vedem, spuse bărbatul şi ochii i se înceţoşară,
iar Spade ştiu că, fară îndoială, el revedea execuţia.
— Am rămas alături de Joey când a căzut mama lui. Unii dintre ei mor uşor, cu
gâtul rupt, dar ea n-a fost unul dintre cei norocoşi şi a durat câteva minute până
când s-a sufocat. O privelişte îngrozitoare – cu gura deschisă, cu limba scoasă,
făcând apoi pe ea. Un lucru îngrozitor, serios, la care să fie martor fiul ei, la
vârsta aceea.
Spade se înfioră de groază.
— Asta aproape că mă face să-mi pară rău pentru el.
— Nu te obosi, spuse barcagiul. Nu-ţi va mulţumi.
Capitolul 31
Căsătoria lui Spade cu Arabella Latimer fu nunta nonconformistă a anului în
Kingsbridge. Sala metodistă era înţesată până la refuz – o sală nouă, de două ori
mai mare, care se afla în construcţie, dar care nu era terminată – şi mai era o
mică mulţime de oameni şi afară. Asta în ciuda atmosferei din jurul acestei
căsătorii, suspiciunea de păcat nerostit, o ruşine pe jumătate ascunsă. Sau poate
că, gândi Spade, oamenii se înghesuiseră la această ceremonie tocmai datorită
atmosferei, atât de scandaloasă şi totuşi atât de incitantă, atât păcătoasă, cât şi
atrăgătoare. De acum nu puteau să mai existe prea mulţi oameni în oraş care să
nu fi auzit despre faptul că Arabella fusese amanta lui Spade, încă dinainte de
moartea bărbatului ei – cu mult înainte. Poate că unii dintre ei veniseră la nuntă
ca să se încrunte dezaprobator şi să comenteze împreună cu prietenii lor; dar,
când Spade privi în jur la congregaţie, simţi că cei mai mulţi oameni păreau să
fie sinceri când le urau de bine noilor căsătoriţi.
Era luni, 30 septembrie 1805.
Arabella purta o rochie nouă, din mătase maro, de culoarea castanei – o culoare,
după cum observase Spade, care-i făcea tenul să strălucească. El nu se putu
abţine să nu se gândească la trupul ei, pe sub rochia aceea, trupul pe care-l
cunoştea atât de bine. Iubise silueta subţire, de adolescentă, a lui Betsy şi pielea
ei perfectă; iar acum iubea copt al Arabellei, cu rotunjimile lui moi, cutele şi
ridurile ei, argintul risipit prin părul ei şaten-deschis.
Spade însuşi se tunsese şi purta o haină nouă, într-o nuanţă strălucitoare de
bleumarin care, spunea Arabella, dădea o strălucire deosebită ochilor lui albaştri.
Kenelm Mackintosh era cumnatul Arabellei şi singura rudă de sex masculin, dar
el era acum decanul Mackintosh şi nu putea să ia parte la o ceremonie metodistă,
aşa că Elsie fu cea care o conduse pe Arabella la altar. Ea îl ţinea de mâna pe
Abe, acum în vârstă de cinci ani, care purta un costum albastru, nou, format
dintr-o jachetă şi pantaloni care se încheiau împreună, numit costum scheletic,
pentru că se strângea foarte tare pe trup. Era costumul la modă pentru băieţii
mici.
Pastorul Charles Midwinter ţinu o predică scurtă pe tema iertării. Subiectul era
inspirat din Evanghelia după Matei: „Nu judeca şi nu vei fi judecat”. Iertarea era
esenţială în căsătorie, spunea Charles; era practic imposibil ca doi oameni să
trăiască împreună pentru o perioadă de timp, oricât de lungă, fară să se rănească
unul pe altul, din când în când, iar rănile nu trebuiau lăsate să supureze. El
continuă spunând că acelaşi principiu se aplica şi vieţii, în general – ceea ce
Spade consideră a fî un indiciu al îndemnului că oamenii ar fi trebuit să-i ierte,
pe el şi pe Arabella, pentru păcatul lor, acum, când se căsătoreau.
Spade continuă să o privească pe Arabella în loc să se concentreze la predică. În
urmă cu mulţi ani, îşi spuseseră unul altuia că doreau să devină un cuplu pentru
totdeauna, că aventura lor era un angajament pentru tot restul vieţii; şi această
promisiune nu făcuse decât să se întărească odată cu trecerea timpului. El se
simţea sigur de ea şi ştia că şi ea era sigură de el. Totuşi, fii surprinzător de
mişcat să audă această promisiune pecetluită în biserică, în faţa prietenilor şi
vecinilor lor. Nu simţea îngrijorare, nu avea îndoieli; nu avea nevoie de
reasigurări pentru dragostea ei veşnică. Chiar şi aşa, îi dădură lacrimile când ea
se declară de acord să-l ia de bărbat până când moartea avea să îi despartă.
Cântară psalmul 23, „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”.
Spade cânta atât de prost încât, uneori, i se ceruse să o facă mai încet, ca să nu-i
perturbe şi pe ceilalţi, dar astăzi nu-i păsa nimănui că el cânta tare şi fals.
Când părăsiră sala, congregaţia îi urmă. Toţi erau invitaţi la noua lor casă.
Mâncarea şi băuturile erau întinse în sala mare. Elsie făcuse aranjamentele şi
Spade plătise facturile. Casa mirosea a vopsea nouă şi era plină de mobila pe
care el şi Arabella o aleseseră împreună. Spade nu mâncă nimic: toată lumea
dorea să discute cu el şi nu avu timp pentru mâncare. La fel i se întâmplă şi
Arabellei, observă el. Fu încântat să primească felicitările tuturor.
După două ore, Elsie îi convinse pe oaspeţi să plece. Ea pusese deoparte nişte
mâncare şi o aşeză pe masa din salon, alături de o sticlă de vin, apoi le ură noapte
bună şi plecă. Când casa rămase, în sfârşit, goală, Spade şi Arabella se aşezară
unul lângă altul pe o sofa, fiecare cu o farfurie şi un pahar. Ferestrele erau
deschise, iar aerul blând al serii de septembrie pătrundea în încăpere. După ce
mâncară, rămaseră aşezaţi, ţinându-se de mână, în timp ce întunericul cuprindea
încet camera, cu umbrele care se întindeau pe la colţuri.
— Suntem pe cale să facem ce n-am mai făcut niciodată până acum: să dormim
unul lângă altul şi să ne trezim împreună dimineaţă, spuse Spade.
— Şi nu este minunat? întrebă Arabella. Spade dădu aprobator din cap.
— Viaţa nu poate să fie mai bună de atât.
*
Amos veni la decanat cu un registru. El ţinea socotelile pentru şcoala de
duminică şi, la fiecare trei luni, se ducea cu cifrele la Elsie. Profesorii erau
voluntari şi mâncarea era oferită de susţinători, dar şcoala tot avea nevoie de bani
pentru cărţi şi materiale de scris şi donatorii aveau dreptul să ştie cum fuseseră
cheltuite darurile lor.
Elsie era întotdeauna bucuroasă să-l vadă pe Amos. El avea acum treizeci şi doi
de ani şi era mai chipeş ca niciodată. În visurile ei, ea era măritată cu el, nu cu
Kenelm. Dar azi, Elsie era nervoasă. Avea ceva important să-i spună. Ar fi
preferat să nu o facă, dar era mai bine ca el să audă de la cineva care-l iubea.
Îi oferi un pahar de sherry şi el acceptă. Se aşezară unul lângă altul, la masa din
salon, şi studiară registrul împreună. Nările ei prinseră aroma vagă de lemn de
santal. Nu era nimic care să trezească îngrijorare la cifre: ea putea să obţină fară
dificultăţi banii de care aveau nevoie.
Când el închise registrul, ar fi trebuit să-i comunice imediat veştile, dar era prea
încordată şi, în schimb, spuse:
— Cum te descurci fară Kit? El era mâna ta dreaptă.
 — Îmi lipseşte. Hamish Law încă lucrează cu mine, dar sunt în căutarea cuiva
care înţelege maşinile.
— Nu-mi pot închipui că lui Kit îi place viaţa militară.
— Colonelul Northwood este probabil foarte încântat să-l aibă pe Kit.
— Sunt convinsă. Asta era ocazia ei şi îşi oţeli nervii. Că tot vorbim despre
Northwood… Cu un efort, ea îşi controlă tremurul din voce. Ştiai că Jane
aşteaptă un copil?
Urmă un lung moment de tăcere.
— Dumnezeule! exclamă el.
Se uită spre Elsie şi ea încercă să-i descifreze expresia. Pălise. Amos părea
cuprins de o emoţie puternică, dar ea nu-şi putea da seama ce anume simţea.
Buzele lui se mişcară, de parcă ar fi încercat să spună ceva. După câteva
momente, reuşi să îngaime:
— După tot acest timp…
— Sunt căsătoriţi de nouă ani.
Elsie reuşi să-şi păstreze vocea cât mai calmă.
Belinda Goodnight şi bârfitoarele oraşului spuseseră că Jane era incapabilă să
rămână gravidă – „stearpă” era cuvântul pe care-l folosiseră. Ele mai speculaseră
şi despre faptul că Northwood nu putea avea un copil şi că tatăl adevărat era
probabil un alt bărbat. Adevărul era că ele nu ştiau nimic.
Ca să umple momentul de tăcere, Elsie rosti:
— Probabil că speră la un băiat. Northwood şi tatăl lui trebuie să-şi dorească un
moştenitor.
— Când ar trebui să se nască bebeluşul? întrebă Amos.
— În curând, presupun.
Bărbatul deveni dintr-odată gânditor.
— Poate că asta îi va apropia mai mult.
— Poate. Northwood şi Jane au petrecut foarte mult timp departe unul de altul.
— Jane n-a încercat niciodată prea tare să-şi ascundă nemulţumirea, spuse
Amos.
În ultimele câteva luni, Elsie simţise că Amos nu o mai privea pe Jane cu
aceeaşi pasiune de care dăduse dovadă pe vremuri. Se întrebă dacă se schimbase
ceva. Dar astea erau gânduri izvorâte din dorinţă. Era evident că el era mişcat de
aceste veşti.
Cealaltă teorie a bârfitoarelor era că tatăl adevărat al copilului lui Jane era
Amos.
Asta, gândi Elsie, era de necrezut.
*
Pe un câmp aflat la vreo opt kilometri depărtare de Kingsbridge, Kit învăţa
cinci sute de recruţi noi cum să formeze un careu.
 În mod normal, infanteria avansa în linie pe câmpul de luptă. Asta era o
formaţie foarte bună, dacă nu erau atacaţi de cavalerie, pentru că, atunci, călăreţii
puteau să ocolească rapid capătul liniei şi să atace din spate. Singura modalitate
de apărare împotriva unui atac de cavalerie era să formeze un careu.
O linie de soldaţi căreia i se ordona să formeze un careu, fară să primească alte
instrucţiuni, s-ar învârti inutil timp de vreo jumătate de oră, timp în care puteau
să fie distruşi de inamic. Aşa că exista o procedură standard.
Bărbaţii erau împărţiţi în opt sau zece companii, fiecare cu doi sau trei sergenţi
şi acelaşi număr de locotenenţi. Cei din centrul liniei trebuiau să rămână pe loc,
ca să formeze faţa careului. Cele două aripi pivotau spre înapoi, ca să formeze
laturile careului şi grenadierii de elită şi companiile uşoare trebuiau să alerge în
jur ca să formeze spatele. Sergenţii aveau halebarde, ca să menţină liniile drepte.
Bărbaţii stăteau la distanţă de un metru unul de altul, până când se aliniau
douăzeci şi cinci dintre ei. În momentul acela începeau să dubleze linia. Când
liniile se formau pe o adâncime de patru şiruri, cele două şiruri din faţă se aşezau
în genunchi şi cele din spate rămâneau în picioare. Ofiţerii şi personalul medical
stăteau în centrul careului.
Timp de trei ore, Kit îi puse pe oameni să formeze o linie, apoi să o transforme
în careu, apoi să formeze din nou o linie şi apoi să schimbe din nou. Până la
sfârşitul dimineţii, puteau să formeze un careu în cinci minute.
În bătălie, şirul din faţă trăgea, apoi fugea în spate ca să încarce din nou.
Ei trebuiau să tragă atunci când cavaleria se afla la o depărtare de treizeci de
metri. Dacă trăgeau mai repede, aveau să rateze ţintele şi s-ar fi aflat în plin
proces de reîncărcare când cavaleria ajungea la ei şi îi culca la pământ. Dacă
trăgeau mai târziu, oamenii răniţi şi caii s-ar fi năpustit peste ei, spărgând careul.
Le spuse oamenilor că vor fi capabili să reziste unei şarje de cavalerie dacă îşi
păstrau cumpătul şi menţineau formaţia. Nu avea experienţa luptei, aşa că trebuia
să se prefacă a avea un ton convingător. Când se imagina stând în picioare, pe o
margine a careului, înfruntând sute de bărbaţi călare pe cai de război puternici,
care îl atacau la viteză maximă, agitân-du-şi pistoalele ca să tragă în el şi săbiile
lungi şi ascuţite ca să i le înfigă în trup, era destul de sigur că ar fi aruncat
muscheta la pământ, fugind cât îl ţineau picioarele.
*
Botezul bebeluşului lui Jane era un eveniment măreţ. Clopotele catedralei
sunară multă vreme, în secvenţa complicată pe care o exersaseră Spade şi
clopotarii săi. Toţi mai-marii ţinutului se aflau acolo, îmbrăcaţi în cele mai bune
haine ale lor. Soarele strălucea puternic prin vitralii şi nava era plină de flori.
Participa însuşi contele de Shiring, înalt, dar acum puţin adus de spate, clar
fericit că linia sa de sânge avea continuitate. Se intonară imnuri şi rugăciuni de
mulţumire şi corul cântă.
 Amos îl privi intens pe vicontele de Northwood, care semăna tot mai mult cu
tatăl său pe măsură ce trecea de vârsta de treizeci de ani, cu părul cârlionţat care
începea să se retragă, lăsându-i o linie de forma literei M. Vicontele părea atât de
încântat de sine, încât Amos fu sigur că bărbatul nu avea nici cea mai vagă
suspiciune că ar fi putut să nu fie el tatăl.
Nici chiar Amos nu cunoştea adevărul despre asta. Ar fi vrut să o întrebe pe
Jane, dar nu avusese nicio ocazie să discute cu ea. Oricum, era posibil ca ea să
nu-i spună adevărul. Era posibil ca ea chiar să nu ştie adevărul, îi spusese pe faţă
că ea şi Northwood făceau rareori dragoste – dar rareori nu era acelaşi lucru cu
niciodată. Cu Amos o făcuse o singură dată, dar o singură dată putea să fie
suficient. Şi mai exista încă o posibilitate: Amos ar fi putut să nu fi fost singurul
ei amant.
Oricare ar fi fost adevărul, înţelese că atunci când Jane înfruntase furtuna şi
venise la el acasă, ea îşi dorise ca el să o lase însărcinată. Dorise să se asigure de
asta şi acesta era motivul pentru care fusese atât de furioasă când el refuzase să o
facă din nou. Jane nu simţea afecţiune pentru el, probabil nici măcar atracţie; îl
folosise în scopul de a concepe un moştenitor. Dorea să fie mama unui conte.
Jane însăşi ţinea copilul, învelit într-un şal alb din lână moale care părea, pentru
ochiul expert ai lui Amos, să fie caşmir. Era, ca de obicei, bine îmbrăcată,
purtând o haină tivită cu blană, o bonetă legată sub bărbie şi un şirag dublu de
perle în jurul gâtului; dar arăta epuizată. Fără îndoială că. Naşterea fusese un
coşmar – de obicei, aşa erau naşterile, din câte înţelesese Amos. Totuşi, trebuia
să se simtă uşurată. Soţiile aristocraţilor care nu reuşeau să producă moştenitori
erau tratate uneori de parcă s-ar fi eschivat de la responsabilităţile lor. Ea scăpase
de această soartă. Acum nimeni nu mai putea să o numească stearpă.
Episcopul Reddingcote celebră ceremonia. Îşi purta cu mândrie robele liturgice,
o capă albă, lungă până la glezne, şi o etolă lungă, purpurie. În mână ţinea un
aspergillum din argint, pentru stropirea cu apă sfinţită. Părea să se bucure de
faptul că era vedeta spectacolului. Pe un ton sonor, el spuse:
— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, te botez Henry.
O modalitate de a-i asigura pe oameni că bebeluşul chiar era copilul lui Henry
Northwood, gândi Amos cu amărăciune.
După slujbă, congregaţia se duse la Assembly Rooms, unde contele oferea o
recepţie. Fuseseră invitaţi o mie de oaspeţi, iar pentru restul de gură cască, la
mesele improvizate, instalate în stradă, se turna bere gratuit. Bebeluşul Henry era
întins într-un pătuţ, în sala de bal, şi Amos reuşi, pentru prima dată, să îl
privească mai cu atenţie.
Observă că bebeluşul avea ochii albaştri, pielea roz şi o faţă rotundă, asemenea
oricărui alt nou-născut pe care-l văzuse vreodată. Micul Henry purta o bonetă
împletită, aşa că Amos nu reuşi nici măcar să-şi dea seama de culoarea părului,
dacă avea păr. Nu semăna cu Henry Northwood sau cu Amos Barrowfield, nici
cu altcineva. Peste douăzeci de ani ar fi putut să aibă părul cârlionţat şi nasul
mare, la fel ca Northwood, sau o faţă lungă şi o bărbie accentuată, la fel ca
Amos; dar era la fel de probabil ca el să arate ca tatăl lui Jane, chipeşul Charles
Midwinter, şi atunci nimeni n-ar fi putut să spună al cui era copilul.
În timp ce Amos se gândea la toate aceste lucruri, altceva se petrecu în adâncul
său. Simţi o nevoie puternică să aibă grijă de acest copil neajutorat. Dorea să-l
aline şi să-l hrănească şi să-l încălzească – deşi era clar că bebeluşul dormea
mulţumit, avea mâncare din belşug şi, probabil, îi era prea cald, în pătura de
caşmir. Nu era nimic raţional în emoţia lui Amos, dar asta nu însemna că era mai
puţin puternică.
Bebeluşul deschise ochii, izbucnind imediat într-un plânset de nemulţumire, şi
Jane apăru de îndată şi îl luă în braţe. Îi murmură vorbe de alint în ureche şi el se
linişti.
— Nu-i aşa că e frumos? întrebă ea când prinse privirea lui Amos.
— Uluitor de frumos, spuse Amos politicos, însă nesincer.
— Îl voi striga Hal, spuse ea. Nu pot avea doi Henry în casă – este prea derutant
pentru amândoi.
În acel moment, nu se mai afla nimeni prin preajmă. Coborându-şi vocea, Amos
îi şopti:
— Mă gândesc în urmă la luna ianuarie şi nu pot să nu mă întreb… Cu vocea
aproape o şoaptă, dar foarte intensă, Jane îl întrerupse:
— Nu mă întreba.
— Dar, cu siguranţă…
— Să nu-mi pui niciodată această întrebare, repetă ea cu înverşunare. Niciodată.
Apoi se întoarse spre un oaspete care se apropia, zâmbi larg şi rosti:
— Lady Combe, ce amabil din partea ta să vii – şi de atât de departe! Amos
părăsi clădirea şi se întoarse acasă.
*
Regele George refuză să-l graţieze pe Tommy Pidgeon. Fu un şoc pentru toată
lumea. Se aşteptaseră la o graţiere, pentru că făptuitorul era atât de tânăr şi furtul
fusese relativ trivial.
Hornbeam ar fi trebuit să fie mulţumit, dar nu era. Cu un an în urmă, fusese
hotărât ca micul hoţ să moară pentru crima sa, dar acum nu mai era la fel de
convins. Între timp lucrurile se schimbaseră. Opiniile din Kingsbridge se
întorseseră împotriva lui Hornbeam. Lui nu prea îi păsa dacă oamenii îl plăceau
sau nu, dar dacă el continua să fie văzut ca un fel de căpcăun, asta i-ar fi putut
afecta ambiţiile. Era bine ca oamenilor să le fie frică de el, dar dorea ca, într-o zi,
să devină primar în Kingsbridge sau poate chiar reprezentantul oraşului în
parlament, iar pentru asta avea nevoie de voturi.
O iritare suplimentară îi producea faptul că soţiei lui, Linnie, îi era milă de el.
Ea îi arăta asta prin faptul că îi comanda mâncărurile favorite pentru mesele în
familie, îl mângâia cu afecţiune în momente întâmplătoare şi îi spunea micului
Joe să se joace în linişte. Ura să fie compătimit. Deveni tăios cu ea, dar asta nu o
facu decât să fie şi mai înţelegătoare.
Dacă regele l-ar fi graţiat pe Tommy, cele mai multe emoţii legate de această
dramă s-ar fi risipit şi oamenii ar fi uitat-o. Dar acum, deznodământul sinistru era
inevitabil.
Hornbeam încă simţea că avusese dreptate să insiste pentru execuţie. De îndată
ce începeai să ierţi hoţii pentru că erau înfometaţi, te găseai pe panta alunecoasă
care ducea la anarhie. Dar acum înţelegea că fusese prea agresiv în legătură cu
asta. Ar fi trebuit să pretindă că simţea compasiune pentru Tommy şi să-l trimită
la curtea cu juri, cu aparentă reţinere. Nu strica să încerce această abordare pe
viitor: „Sunt înduioşat de situaţia ta, dar eu nu pot schimba legile ţării. Chiar îmi
pare rău. Serios”.
Nu se pricepea să joace un rol, dar avea să încerce.
Îmbrăcă o haină neagră şi îşi puse un guler negru în semn de respect. Plecă
înainte de micul-dejun. Exista riscul de agitaţie în rândul mulţimii, aşa că îi
spusese şerifului Doye să pregătească execuţia pentru o oră matinală, înainte ca
golanii cei mai răi din oraş să se dea jos din pat.
Spânzurătoarea era deja înălţată în piaţa oraşului, cu funia care se bălăngănea,
cu nodul legat, un contur dezolant, pe fundalul pietrei reci a catedralei. Platforma
pe care se va urca băiatul condamnat era prinsă cu balamale şi susţinută de o
bucată solidă de stejar. Alături de spânzurătoare stătea în picioare Morgan
Ivinson, cu un baros în mână. El va folosi barosul ca să dărâme stâlpul de stejar
şi Tommy Pidgeon va muri.
Mulţimea se adunase deja. Hornbeam nu se amestecă printre ei, ci rămase în
picioare, la o oarecare distanţă. După un minut, îl abordă Doye.
— Putem începe când doreşti, zise Hornbeam.
— Prea bine, domnule consilier, spuse Doye. Îl voi aduce imediat de la
închisoare.
Tot mai mulţi oameni veneau în piaţă, de parcă ar fi fost anunţaţi de heralzi
invizibili că omorul era pe cale să se întâmple sau de parcă ar fi fost chemaţi de
clopote funerare, pe care doar ei le puteau auzi. Peste câteva minute reveni Doye,
însoţit de Gil Gilmore, temnicerul. Cei doi bărbaţi ţineau între ei trupul subţire al
lui Tommy Pidgeon, cu mâinile legate la spate. Băiatul plângea.
Hornbeam se uită prin piaţă după Jenn, mama hoţului, dar nu o văzu. Era totuşi
un lucru bun: ea ar fi provocat agitaţie.
Bărbaţii îl îndrumară pe Tommy spre trepte. În timp ce urca, el se împiedică şi
ei îl ridicară de braţe şi îl urcară pe platformă. Îl ţinură strâns în timp ce Ivinson
îi puse laţul peste cap şi strânse nodul cu profesionalism. Apoi, toţi cei trei
bărbaţi coborâră treptele.
 Un cleric urcă pe trepte şi Hornbeam îl recunoscu pe Titus Poole, vicarul de la
St. John, care încercase să-l convingă să-i ofere ajutorul pentru săraci lui Jenn
Pidgeon. Poole vorbi clar, aşa că vocea lui fu purtată mai departe în piaţă.
— Am venit să te ajut să-ţi spui rugăciunile, Tommy. Vocea lui Tommy era
panicată, îngrozită.
— Voi ajunge în iad?
— Nu, dacă tu crezi în Domnul nostru Iisus Hristos şi îi ceri să-ţi ierte păcatele.
— Cred! strigă Tommy. Cred în El, dar mă va ierta Dumnezeu?
— Da, Tommy, te va ierta, spuse Poole. Aşa cum iartă păcatele noastre, ale
tuturor celor care credem în mila Lui.
Poole îşi puse mâinile pe umerii băiatului şi coborî vocea. Hornbeam presupuse
că spuneau împreună rugăciunea către Dumnezeu. După un minut, Poole îi dădu
binecuvântarea lui Tommy, apoi coborî treptele, lăsându-l pe băiat singur pe
eşafod.
Doye privi spre Hornbeam, iar acesta încuviinţă cap.
Doye îi spuse lui Ivinson:
— Fă-o!
Ivinson îşi ridică barosul, îl balansă în spate, apoi lovi cu precizie stâlpul de
stejar şi acesta zbură într-o parte. Platforma basculă în jos şi lovi baza
spânzurătorii cu un bubuit. Tommy căzu, apoi funia se tensiona şi nodul se
strânse în jurul gâtului său.
Dinspre mulţime se auzi un geamăt colectiv de milă.
Tommy deschise gura, ca să ţipe sau să respire, dar nu reuşi să facă nici una,
nici alta. Era încă în viaţă: căderea nu-i rupsese gâtul, poate pentru că era atât de
uşor, şi în loc de o moarte instantanee, începu să sufere de o strangulare lentă. Se
zbătu cu disperare, de parcă mişcările ar fi putut să-l elibereze, şi începu să se
legene încoace şi încolo. Ochii i se umflară şi faţa i se înroşi. Secundele treceau
cu o încetineală agonizantă. Mulţi oameni din mulţime plângeau.
Ochii lui Tommy nu se închiseră, dar, treptat, mişcările lui deveniră mai slabe şi
apoi încetară. Băiatul cel mic se balansa acum înr-un arc de cerc tot mai redus.
Apoi Ivinson se întinse ca să-i ia pulsul. Făcu o pauză de câteva momente, apoi
clătină din cap către Doye.
Doye se întoarse spre mulţime şi spuse:
— Băiatul este mort.
Hornbeam văzu că mulţimea nu intenţiona să se revolte. Atmosfera era de
tristeţe, nu de furie. Câteva priviri întunecate se îndreptară în direcţia lui, dar
nimeni nu-i vorbi. Oamenii începură să se împrăştie şi Hornbeam se întoarse spre
casă.
Când ajunse, familia lui se afla la micul-dejun. Tânărul Joe era la masă. Era
puţin cam tânăr ca să mănânce împreună cu adulţii, dar Hornbeam îl îndrăgea pe
băiat. Avea un şervet sub bărbie şi mânca omletă.
 Hornbeam sorbi din cafeaua cu frişcă. Luă o felie de pâine prăjită şi o unse cu
unt, dar nu luă decât o muşcătură.
— Presupun că ceea ce era de făcut s-a făcut, spuse Deborah încet.
— Da.
— Si totul a decurs fară necazuri?
— Da.
Vorbeau în termeni generali, ca să evite să-l supere pe Joe, dar el era prea
deştept ca să nu înţeleagă.
— Tommy Pidgeon a fost spânzurat şi acum este mort, spuse el vioi.
— Cine ţi-a zis asta? întrebă Howard.
— Vorbeau despre asta la bucătărie.
— Ar trebui să ştie că nu se spun asemenea lucruri în faţa unui copil, murmură
Hornbeam.
— Bunicule, pentru ce a trebuit să fie spânzurat? întrebă Joe.
— Nu-l bate la cap pe bunicul în timp ce-şi bea cafeaua, zise Howard.
— E în regulă, îl linişti Hornbeam. Băiatului i-ar face foarte bine să ştie
adevărurile vieţii. Se întoarse spre Joe. A fost spânzurat pentru că era un hoţ.
Asta nu era de ajuns pentru Joe.
— Ei spuneau că a furat pentru ca era înfometat.
— Probabil că este adevărat.
— Poate că nu s-a putut abţine.
— Şi asta are vreo importanţă?
— Ei bine, dacă era înfometat…
— Să presupunem că el ar fi furat altceva... Ce ai spune dacă ţi-ar fi luat soldaţii
de jucărie?
Soldaţii erau cea mai preţioasă posesiune a lui Joe. Avea mai mult de o sută şi
cunoştea gradul fiecăruia, după uniformă. Adesea se întindea pe covor cu orele,
purtând bătălii imaginare. Acum era dezorientat. După un minut de gândire, el
întrebă:
— De ce să-mi fi furat soldaţii?
— Din acelaşi motiv pentru care a furat o panglică roz – ca să îi vândă şi să
folosească banii pentru a cumpăra pâine.
— Dar aceştia sunt soldaţii mei.
— Dar el era înfometat.
Joe era atât de sfâşiat de această dilemă morală, încât se afla la limita lacrimilor.
Observând asta, mama lui, Bel, interveni:
— Ceea ce probabil că ai fi făcut, Joe, era să-l laşi şi pe el să se joace cu soldaţii
împreună cu tine şi să-i ceri bucătarului să-i aducă puţină pâine şi unt.
Faţa lui Joe se lumină.
— Da, spuse el. Şi gem. Pâine cu unt şi gem.
Problemele lui Joe erau rezolvate, dar nu exista o paralelă valabilă pentru cei ca
Tommy Pidgeon. Oricum, Hornbeam nu spuse asta. Era suficient timp pentru ca
Joe să înveţe că nu toate problemele vieţii puteau fi rezolvate cu pâine, unt şi
gem.
*
Elsie se duse să o vadă pe Jenn Pidgeon, ca să se asigure că era în regulă.
Traversă podul dublu şi urmă cărarea care ducea spre ferma lui Morley. Înainte
să ajungă acolo, îl văzu pe Paul Morley pe un câmp şi el îi spuse că Jenn locuia
într-o coşmelie din spatele hambarului său. Ea găsi locul, dar nu era nimeni
acolo. Era cea mai sărăcăcioasă locuinţă pe care o văzuse vreodată Elsie.
Înăuntru existau o saltea şi două pături, plus două căni şi două farfurii, dar nicio
masă sau scaune. Jenn nu era doar în lipsă de bani, era chiar săracă lipită.
Doamna Morley se afla în casă şi îi spuse că Jenn plecase cu o zi în urmă.
— Am întrebat-o dacă este în regulă, dar nu mi-a răspuns. Călătoria lui Elsie
fusese zadarnică şi ea se îndreptă înapoi spre oraş.
Când se apropie de pod dinspre sud, văzu un bărbat care venea pe malul
apropiat. Avea o undiţă prinsă în spate şi purta în braţe ceva ce făcu inima lui
Elsie să se oprească.
Când se apropie, văzu că era o femeie, într-o rochie atât de îmbibată de apă,
încât picura în timp ce era cărată.
— Nu, spuse Elsie. Nu, nu.
Capul, braţele şi picioarele femeii se bălăngăneau neajutorate. Era complet
inconştientă sau chiar mai rău.
Elsie fu şocată să vadă că ochii femeii erau larg deschişi, holbându-se la cer fară
să vadă ceva.
— Am găsit-o la cotul râului, acolo unde se adună tot gunoiul, spuse bărbatul.
Judecând după hainele lui Elsie, care părea să fie o persoană cu ceva autoritate,
el adăugă:
— Sper că am procedat bine să o aduc.
— Este moartă?
— O, da. Şi rece. Îmi dau seama că a ajuns în apă ieri, după căderea
întunericului, şi nu a văzut-o nimeni până nu am trecut eu pe acolo. Totuşi, nu
ştiu cine este.
Elsie ştia. Era Jenn Pidgeon. Îşi înăbuşi un suspin.
— Poţi să o duci la spitalul de pe Insula Leproşilor? întrebă ea.
— O, da, spuse pescarul. Cu uşurinţă. Abia dacă mai cântăreşte ceva, sărmana
de ea. Aproape nimic.
*
Napoleon nu avea să invadeze niciodată Anglia.
El luă armata pe care o adunase la Boulogne şi porni în marş spre est, în
teritoriile de limbă germană din Europa centrală. Acolo intră în luptă împotriva
armatei austriece şi, în toamna aceea, obţinu victorie după victorie: Wertingen,
Elchingen, Ulm.
Oricum, marina regală britanică obţinu o victorie navală importantă în largul
coastelor Spaniei, în apropiere de Capul Trafalgar, spre bucuria naţiunii.
Apoi, în decembrie, francezii învinseră armatele combinate ale Austriei şi
Rusiei, ia Austerlitz.
Şi astfel, an după an, războiul mergea înainte.
PARTEA A V-A
Războiul mondial
între 1812 şi 1815

Capitolul 32
Dragă Spade,
Ei bine, sunt încă în viaţă. După 13 ani în armată, ar trebui să-mi dea o
medalie doar pentru că am supravieţuit! Acum sunt în Spania, unde au nişte
chestii pe care ei le numesc ţigări, tutun învelit într-o frunză, care arde cu totul;
nu este nevoie de o pipă, iar acum le fumăm cu toţii
Oricum, tocmai am obţinut o victorie, deşi cu mare preţ. Am asediat un oraş
numit Badajoz, care avea un zid puternic, şi francezii au ripostat ca dracii, plus
că vremea a fost împotriva noastră. Am săpat tranşee pe o ploaie torenţială.
Ne-a luat o săptămână să tragem tunurile pe poziţii Drumurile pavate cu lemn,
pe care le-au construit geniştii noştri peste noroi, au fost luate de ape. Dar, până
la urmă, am reuşit şi îmi doresc să fi avut câte o liră pentru fiecare ghiulea pe
care am tras-o, acestea căzând peste oraş ca ploaia. A fost nevoie de aproape
două săptămâni, dar le-am străpuns zidurile şi, în cele din urmă, am năvălit
peste apărători
Ei bine, a fost cea mai groaznică bătălie în care am fost până acum, pentru că
ei au tras în noi cu tot ce aveau, şrapnele, grenade, bombe, chiar şi baloţi de
paie incendiaţi Am pierdut o mie de oameni, a fost un măcel, dar, până la urmă,
am trecut de ziduri şi pot să-ţi spun că i-am făcut pe cetăţeni să treacă prin
infern. Nu îmi place să vorbesc despre asta, dar mai mulţi oameni au fost
biciuiţi, a doua zi, pentru viol.
Arăta şi mai rău în dimineaţa următoare, cu trupurile îngrămădite în movile
înalte, tranşeele pline de sânge. L-am văzut pe comandantul nostru, Wellington,
cum plângea privind la toate cadavrele oamenilor noştri, ştergându-şi lacrimile
cu o batistă albă.
Apoi am mărşăluit spre nord. In rugăciunile tale, te rog să-i ceri Domnului să
mă protejeze în continuare.
Afectuosul tău cumnat, Freddie Caines
 *
Contele de Shiring muri în iulie 1812. Două zile mai târziu, Amos o întâlni pe
Jane în faţa librăriei Kirkup, de pe High Street. Era îmbrăcată în negru, dar
fierbea de entuziasm.
— Să nu îndrăzneşti să-mi oferi condoleanţe sincere, spuse ea. Sunt epuizată de
efortul de a părea îndoliată. Sper că nu trebuie să mă prefac şi cu tine. Am locuit
cu bătrânul acela plicticos timp de şaisprezece ani – cine ştia că va ajunge să
trăiască şaptezeci şi cinci de ani? Aş fi putut, la fel de bine, să mă mărit cu el în
loc de fiul lui.
Ea tocmai împlinise patruzeci de ani şi încă era devastator de atrăgătoare.
Micile riduri de la colţurile ochilor şi cele câteva fire argintii din părul negru
păreau doar să se adauge farmecului ei. Iar culoarea negră i se potrivea. Cu toate
acestea, Amos nu mai era îndrăgostit de ea. În mod ironic, asta făcea ca
sentimentele lor de prietenie să fie mai puternice. Iar ea era destul de amabilă
încât să-i permită să-şi petreacă timpul, discret, cu Hal, care acum se apropia de
şapte ani şi despre care el bănuia – fară să aibă vreo confirmare – că ar fi putut să
fie fiul lui.
Nu regreta că relaţia lui cu Jane se schimbase. Avusese o pasiune tinerească
pentru ea, care persistase, din păcate, mult după ce adolescenţa lui se încheiase.
Considera că, într-un anumit fel, se maturizase mai încet. Acum putea să se
îndrăgostească din nou. Mai avea mai puţin de un an până la cea de a patruzecea
aniversare şi se simţea prea bătrân ca să mai curteze. Era singur doar noaptea.
Avea mulţi prieteni şi zilele lui erau foarte ocupate, dar nu exista nimeni cu care
să împartă patul.
Jane era concentrată pe ea însăşi, ca de obicei.
— Am scăpat, în sfârşit, de socrul meu, spuse ea, jubilând. Şi sunt contesă!
— Şi asta este ceea ce ţi-ai dorit dintotdeauna, spuse Amos. Felicitări.
— Mulţumesc. Eu trebuie să organizez înmormântarea, pentru că Henry este
prea ocupat. El este conte, acum, evident. Va trebui să-şi ocupe locul în Camera
Lorzilor. El va fi noul Lord Locotenent de Shiring. Şi micuţul Hal a devenit
viconte de Northwood.
Amos nu se gândise la asta. Băiatul, care putea sau nu să fie fiul lui, devenise
acum aristocrat. Adică, peste zece ani de atunci înainte, ar fi putut să meargă la
Oxford să studieze. Amos îşi dorise mereu să fi putut studia şi, pentru că nu
reuşise, îşi dorise mereu un fiu care să-i împlinească visul. Poate că avea să se
întâmple, până la urmă.
Apoi lui Amos îi trecu prin minte că Hal ar fi putut să-şi dorească să ajungă ca
tatăl său şi să devină militar. Această posibilitate era dezamăgitoare.
Hal să fie ucis de o sabie sau de o ghiulea! Pentru o clipă, Amos simţi că i se
face rău.
În momentul acela băiatul ieşi din librărie, ducând în mână o carte. Amos
deveni brusc conştient de bătăile propriei sale inimi. Trebui să-şi ascundă valul
de emoţie care-l copleşi la vederea lui Hal,
Deocamdată, înfăţişarea băiatului nu oferea niciun indiciu legat de paternitatea
sa: avea părul negru şi o faţă drăguţă, la fel ca mama lui. Avea să se schimbe în
adolescenţă. Poate Amos reuşea să întrevadă adevărul atunci.
Hal fu urmat în afara magazinului de către proprietar, Julian Kirkup, un bărbat
plinuţ şi chel, care era vizibil încântat să aibă un client aristocrat.
Străduindu-se să păstreze un ton relaxat al vocii, Amos spuse:
— Ce ţi-ai luat, Hal?.
— Se numeşte Istoria lui Sandford şi Merton. Sunt doi băieţi.
— Foarte potrivită pentru tânărul lord Northwood, dacă-mi permiteţi să spun
asta, zise Kirkup. Buriă dimineaţa, Lady Shiring şi domnule consilier
Barrowfield.
Amos fusese numit consilier cu câţiva ani în urmă, într-un val de sprijin pentru
facţiunea liberală care îl adusese, în sfârşit, şi pe Spade la guvernarea oraşului.
— N-am avut niciun ban, dar domnul Kirkup spune că poate să o pună în contul
tău, mamă, zise micul Hal.
— Da, dragule, desigur, spuse Jane. Despre ce este vorba în carte?
— Tommy Merton este un tânăr mai degrabă răsfăţat, care se împrieteneşte cu
simplul şi onestul Harry Sandford, explică Kirkup. O poveste moralizatoare,
doamna mea, şi foarte populară.
. Amos se gândi că suna un pic prea pios, dar nu spuse nimic.
— Mulţumesc, domnule Kirkup, spuse Jane indiferentă. Librarul se retrase,
făcând o plecăciune.
— Îmi pare rău că ţi-ai pierdut bunicul, Hal, rosti Amos.
— Era voios şi drăguţ, comentă Hal. Obişnuia să-mi citească, dar acum pot să
citesc singur.
Gândindu-se la moartea propriilor bunici, Amos nu-şi aminti de vreo emoţie
prea mare. Ei erau atât de bătrâni, încât păreau deja morţi, iar el fusese surprins
de suferinţa părinţilor lui. Reacţia lui fusese asemănătoare cu cea a lui Hal, un fel
de regret pentru ceva inevitabil, care însă era departe de a fi jale.
— Serviciul funerar la catedrală, presupun? o întrebă pe Jane.
— Da. Va fi înmormântat la Earlscastle, în cavoul familiei, dar slujba se va ţine
aici, la Kingsbridge – sper ca vei veni.
— Cu siguranţă.
Se despărţiră şi Amos îşi văzu de drum. Aproape imediat se întâlni cu Elsie,
într-o rochie de un galben primulă. Vorbiră despre moartea contelui – era marea
ştire a momentului. Elsie spuse:
— Acum, când Henry este contele, Kingsbridge va avea nevoie de un nou
reprezentant în parlament.
— Nu mă gândisem la asta, zise Amos. Ar putea să existe nişte alegeri parţiale,
deşi poate că nu va fi nevoie – se vorbeşte despre alegeri generale, organizate în
curând.
Prim-ministrul Spencer Perceval fusese asasinat, împuşcat pe holul Camerei
Comunelor de un bărbat obsedat, mânat de o nemulţumire complicată. Noul
prim-ministru era contele de Liverpool şi el ar fi putut dori să-şi consolideze
poziţia prin obţinerea susţinerii alegătorilor.
— Hal Northwood este, evident, prea tânăr, comentă Elsie.
— Hornbeam va dori postul, spuse Amos.
— El întotdeauna vrea totul, glăsui ea, dispreţuitoare. Este supraveghetorul
săracilor, preşedinte al judecătorilor şi consilier. Dacă ar fi existat un post de
director al mormanelor de bălegar, probabil că l-ar fi vrut şi pe acela.
— Îi place să aibă putere asupra oamenilor. Elsie îndreptă un deget spre pieptul
lui Amos.
— Tu. Tu ar trebui să fii reprezentantul nostru în parlament. Asta îl surprinse pe
Amos.
— De ce eu?
— Pentru că eşti deştept şi cu judecata dreaptă şi toată lumea din oraş ştie acest
lucru, spuse ea cu un entuziasm călduros. Ai fi minunat pentru oraş.
— Nu am timp pentru asta.
— Ai putea să desemnezi un adjunct, care să conducă morile atunci când
parlamentul este în sesiune.
Amos realiză că sugestia ei nu era o idee care-i venise pe moment, ci ceva la
care se gândise multă vreme. El se trase, gânditor, de vârful nasului.
— Hamish Law ar putea să facă asta, pentru că ştie bine afacerea.
— Deci se poate găsi o soluţie.
— Dar aş putea câştiga?
— Toţi metodiştii vor vota pentru tine.
— Dar cei mai mulţi oameni cu drept de vot sunt anglicani.
— Nimeni nu-l place pe Hornbeam.
— Totuşi, le este frică de el.
— Ce perspectivă deprimantă – să ai un parlamentar pe care nu-l vrea nimeni,
doar pentru că suntem speriaţi de el.
Amos încuviinţă.
— Nu aşa ar trebui să funcţioneze lucrurile.
— Aşadar, ai face bine să te gândeşti să candidezi. Era foarte convingătoare.
— În regulă.
— Poate că tu ai putea să aduci pacea.
— Cu siguranţă aş fi în favoarea păcii. Marea Britanie se aflase în război cu
Franţa lui Bonaparte de douăzeci de ani şi nu se întrezărea finalul. De fapt,
conflictul se întinsese în toată lumea.
Marea Britanie ofensase noua republică americană pentru că sechestrase nişte
nave americane şi îi obligase pe marinarii acestora să se înroleze în marina regală
– o nouă evoluţie a ideii bandei cu arcanul –, aşa că Statele Unite declaraseră
război Marii Britanii şi invadaseră Canada.
Spania fusese ocupată de armata franceză şi Bonaparte îl făcuse rege pe fratele
lui, Joseph. Insurgenţii naţionalişti spanioli se luptau cu francezii cu ajutorul unei
forţe britanice care includea regimentul 107 (Kingsbridge) de infanterie.
Comandantul suprem de acolo, contele de Wellington, era foarte bine văzut, dar
făcuse prea puţine progrese.
Bonaparte invadase acum Rusia.
Războiul provoca un declin şi mai puternic al comerţului mondial şi o inflaţie
galopantă. Poporul britanic era din ce în ce mai sărăcit şi mai înfometat, în timp
ce fiii săi mureau în locuri îndepărtate.
— Trebuie să existe o cale. Războiul nu este inevitabil! exclamă Elsie furioasă.
Lui Amos îi plăcea cum se înfuria ea pentru astfel de lucruri. Ce contrast faţă de
Jane, care se înfuria doar în avantajul ei.
— Reprezentant în parlament, spuse Amos meditativ. Va trebui să mă gândesc
mai bine la asta.
Elsie zâmbi şi, ca întotdeauna, zâmbetul ei era luminos.
— Continuă să te gândeşti, spuse ea, în timp ce se îndepărta,
Amos traversă podul şi se duse în zona industrială de pe malul sudic al râului.
Acum avea trei mori. Într-una dintre ele, Moara Nouă Barrowfield, Kit Clitheroe
instala o maşină cu abur pe care Amos o comandase.
Kit servise cinci ani în miliţie, ajungând la gradul de maior, apoi demisionase şi
se apucase să pună la punct noua afacere pe care el şi Roger Riddick o plănuiau
de multă vreme. Roger proiecta maşinile şi Kit le construia, în ciuda crizei
cauzate de război, reuşeau să facă bani.
Amos încă se gândea la Kit ca la un băiat, deşi el avea acum douăzeci şi şapte
de ani, fiind prosper şi iscusit în ale ingineriei. Poate pentru că Kit încă era
singur şi nu părea să arate vreun interes să-şi găsească o iubită, ca să nu mai
vorbim să se însoare. Amos se întreba dacă nu cumva Kit era sclavul vreunei
pasiuni fară speranţă, aşa cum fusese şi Amos însuşi, pe când fusese îndrăgostit
de Jane.
Kingsbridge trecea la puterea aburului. Râul era mai ieftin pentru acţionarea
maşinilor, dar mai puţin de încredere. Forţa sa era uneori puternică, alteori slabă.
După o vară secetoasă, nivelul apei era scăzut şi curentul era letargic şi roţile
morilor se învârteau leneşe, în timp ce toată lumea aştepta ploile de toamnă.
Cărbunele costa bani, dar nu se termina niciodată.
Noua maşină cu abur a lui Amos era instalată într-o cameră separată, ca să
limiteze pagubele în caz că exploda, ceea ce se întâmpla uneori, când supapa de
siguranţă se strica. Sala era foarte bine ventilată, cu un horn pentru evacuarea
fumului. Boilerul era amplasat într-un soclu solid de lemn de stejar. Acesta va
folosi apa pompată din râu şi filtrată.
— Când vei fi gata să conectezi maşinile? întrebă Amos.
— Poimâine, spuse Kit. Întotdeauna era exact şi încrezător.
Amos verifică şi celelalte două mori, vrând să se asigure că era capabil să
livreze fiecărui client mărfurile la data promisă. La sfârşitul după-amie-zii reveni
la biroul său şi scrise câteva scrisori. Maşinile încetiniră şi se opriră la ora şapte
seara şi el plecă spre casă.
Se aşeză ca să ia cina pe care menajera lui o lăsase pe masa din bucătărie. Un
moment mai târziu se auzi o bătaie insistentă în uşa din faţă şi el se ridică să
deschidă.
Jane stătea în picioare, în prag.
— Asta s-a mai întâmplat şi înainte, îi spuse el.
— Dar nu plouă şi eu nu sunt iubăreaţă, replică ea. Sunt furioasă. Sunt atât de
furioasă că n-am putut să mai stau acasă cu soţul meu. Ea intră neinvitată.
Amos închise uşa.
— Ce s-a întâmplat?
— Henry pleacă în Spania! Tocmai când credeam că aş putea începe o nouă
viaţă, în calitate de contesă, în sfârşit!
Amos bănuia de ce.
— Se duce să se alăture regimentului din Kingsbridge?
— Da. Aparent este o tradiţie a familiei. Când bătrânul conte a moştenit titlul,
pe când avea vreo douăzeci de ani, şi-a petrecut trei ani în serviciul activ, cu
regimentul 107 infanterie. Henry spune că el trebuie să facă acelaşi lucru – mai
ales acum, când ţara se află în război.
— Este unul dintre puţinele sacrificii pe care le face aristocraţia britanică, ca să-
şi poată justifica viaţa de lux şi trândăvie.
— Parcă ai fi un revoluţionar.
— Un metodist este un revoluţionar care nu doreşte să taie capul nimănui.
Jane se simţi, brusc, deznădăjduită.
— O, nu face pe deşteptul, ripostă ea. Ce mă voi face?
— Vino să iei cina cu mine.
— N-aş putea mânca, dar voi sta cu tine.
Se duseră în bucătărie. Amos turnă vin pentru Jane şi ea luă o sorbitură.
— Hal arată bine, spuse el.
— Este minunat.
— Peste câţiva ani ar putea începe să-i semene tatălui său – oricine ar fi acesta.
— O, Amos, este fiul tău.
Amos rămase uluit. Ea nu mai recunoscuse niciodată asta, până atunci.
— Nu ai nicio îndoială? întrebă el.
— L-ai văzut cât de încântat a ieşit din librărie! Henry n-a cumpărat un roman
în toată viaţa lui. El citeşte numai istorie militară.
 — Asta nu dovedeşte nimic, cu adevărat.
— Nu pot dovedi nimic. Doar că te văd pe tine în el, în fiecare zi. Amos se
gândi la asta pentru o vreme. Era înclinat să aibă încredere în instinctul iui Jane.
— Poate că atunci când Henry pleacă în Spania, aş putea să-l văd mai des pe
Hal? Încercă el. Dar presupun că tu vei locui la Earlscastle.
— De una singură? Nu, mulţumesc. Îl voi convinge pe Henry să păstreze
Willard House. Voi avea propriul meu apartament şi miliţia ar putea să
folosească restul clădirii. Îi voi spune că naţiunea are nevoie de asta. El va face
orice, dacă va considera că gestul este patriotic.
— Eşti sigură că nu vrei puţină plăcintă? E foarte bună.
— Poate că voi lua.
— Îţi voi tăia o felie subţire. Te vei simţi mai bine cu ceva mâncare în stomac.
Ea luă farfuria şi o lăsă jos, dar, în loc să mănânce, se uită la el.
— Ce am făcut? întrebă Amos.
— Nimic, spuse ea. Tocmai ai fost tu însuţi, atent şi loial. Ar fi trebuit să mă
mărit cu tine.
— Ar fi trebuit, spuse Amos. Dar acum este prea târziu.
*
Elsie ştia cât este de norocoasă. Era încă în viaţă după ce dăduse viaţă la cinci
copii – ultimul, George, născut în 1806. Multe femei mureau la naştere şi foarte
puţine supravieţuiau ca să aibă atât de multe naşteri. Chiar şi mai neobişnuit, toţi
copiii ei erau perfect sănătoşi. Dar naşterea lui Georgie nu fusese precum
celelalte: travaliul fusese îndelungat şi ea sângerase abundent. Când se terminase,
ea îi spusese ferm lui Kenelm că nu va mai exista un altul. El acceptase hotărârea
ei. Intimitatea matrimonială nu fusese niciodată o mare prioritate pentru el şi
bărbatul regretase că trebuia să renunţe la asta. Acum, după şase ani, ea simţea că
se produc schimbări îri corpul ei, care îi spuneau că, oricum, în curând îşi va
pierde capacitatea de a concepe.
Elsie şi Kenelm nu fuseseră niciodată, cu adevărat, foarte apropiaţi. El nu se
pricepea la copii, aşa că participa prea puţin la creşterea lor. Şi rareori vizita
şcoala ei de duminică. Nu era leneş: ca decan, îşi îndeplinea cu energie sarcinile.
Dar aveau prea puţine în comun. Adevăratul ei partener era Amos, care era, în
tăcere, dedicat şcolii de duminică şi avea o uşurinţă în a se descurca cu tinerii, în
ciuda faptului că nu avea un copil al lui.
Toţi cei cinci copii veniră în sufrageria decanatului pentru micul-dejun. Kenelm
ar fi preferat, probabil, ca cei mai mici să mănânce în camerele lor, dar Elsie îi
spuse că erau destul de mari – Georgie avea şase ani – şi, oricum, asta era
singura modalitate reală prin care-i putea învăţa manierele la masă. Stephen, cel
mai în vârstă, avea cincisprezece ani şi urma cursurile liceului din Kingsbridge.
Kenelm se folosea, ocazional, de această oportunitate ca să le testeze
cunoştinţele despre religie, şi astăzi, el îi întrebă cine din Biblie nu avea nici
mamă, nici tată. Le spuse să răspundă în ordinea vârstei, începând cu cel mai
tânăr.
Georgie spuse:
— Iisus.
— Nu, spuse Kenelm. Iisus avea o mamă, Maria, şi un tată, Iosif.
Elsie se întrebă dacă Kenelm avea să se împiedice de problema paternităţii lui
Iisus, având în vedere că Maria era virgină. Copiii mai mari s-ar fi putut întreba
asta. Dar el ocoli problema, întrebând imediat:
— Martha, tu ştii?
Martha era cu un an mai în vârstă decât Georgie şi avu un răspuns mai bun.
— Dumnezeu, zise ea.
— Adevărat, Dumnezeu nu are părinţi, dar eu mă gândesc la altcineva, un om.
Richie, în vârstă de zece ani, spuse:
— Ştiu eu! Ştiu eu! Adam.
— Foarte bine. Şi mai este încă cineva.
Billy, care era următorul la rând, răspunse nefericit:
— Nu ştiu.
Kenelm privi spre Stephen.
Stephen, care era un adolescent morocănos, conchise:
— Este o întrebare-capcană.
— Chiar aşa? spuse Kenelm. De ce?
— Răspunsul este Joshua, pentru că era fiul lui Nun. Ăsta era numele tatălui lui,
Nun, dar sună asemănător cuvântului pentru nimeni15.
Billy se scandaliză.
— Nu e corect! strigă el. Ai trişat, tati! Elsie râse.
— Billy are dreptate. N-a fost o întrebare cinstită. Cred că toţi copiii s-au
descurcat foarte bine. Fiecare ar trebui să primească şase pence ca să-şi cumpere
lemn-dulce.
Mason aduse poşta şi Kenelm îşi îndreptă atenţia spre corespondenţa sa. Copiii
terminară de mâncat şi plecară. Elsie era pe punctul să se ridice când Kenelm îşi
ridică privirea dintr-o scrisoare şi exclamă:
— O!
— Ce este? întrebă Elsie.
— Episcopul de Melchester a murit.
— Nu era destul de tânăr?
— Cincizeci. Este neaşteptat!
— Păcat.

15
Joc de cuvinte în limba engleză: „nun” se pronunţă la fel ca „none” care înseamnă nimic sau
nimeni (n.tr.)
 — Aşa că arhiepiscopul va căuta un înlocuitor.
Kenelm era încântat, dar Elsie nu simţi altceva decât disperare.
— Ştiu la ce te gândeşti.
— Asta este marea şansă pe care am aşteptat-o, zise el. Nu este una dintre
marile episcopii importante, aşa că este potrivită pentru un bărbat tânăr. Am
patruzeci de ani, am fost decan de Kingsbridge timp de opt ani, am o diplomă de
la Oxford – eu sunt candidatul perfect pentru postul de episcop de Melchester.
Expresia de pe chipul lui Elsie era sumbră.
— Nu eşti fericit aici?
— Sigur că sunt, dar nu este suficient. Destinul meu este să ajung episcop,
întotdeauna am ştiut asta.
Era adevărat, dar, pe măsură ce tinerii se maturizau, ambiţiile lor, în general, se
temperau.
— Nu vreau să merg la Melchester, ripostă ea. Este la o sută şaizeci de
kilometri depărtare.
— O, dar va trebui să mergi, replică Kenelm, nepăsător. Pentru episcopie.
Desigur, el avea dreptate. O femeie îşi urma bărbatul. Ea avea mai puţină
libertate decât un servitor.
— Eşti foarte încrezător, spuse Elsie. Nu ai de unde să ştii ce poate fi în mintea
arhiepiscopului.
— Dar voi afla destul de curând. Augustus Tattersall face turul trienal al
diocezei şi va ajunge aici, la Kingsbridge, săptămâna viitoare.
Tattersall era mâna dreaptă a arhiepiscopului.
— Va locui la palatul episcopal.
— Desigur. Dar îl voi invita să ia cina împreună cu noi, într-o seară.
— Foarte bine.
Aparent mulţumit, Kenelm îşi împături şervetul.
— Cred va trebui, probabil, să învăţ tot ceea ce am nevoie să ştiu, adăugă el.
*
În urmă cu trei ani, pe când încă servea în cadrul miliţiei, Roger se întorsese
acasă, într-o seară de luni şi participase la cina familiei. Jarge plecase apoi la
antrenamentul clopotarilor, Sal se dusese la hanul Bell şi Sue ieşise la plimbare
cu un băiat pe care îl plăcea, Baz Hudson.
Kit şi Roger se aşezaseră în bucătărie, lângă foc şi Roger pufăia dintr-o pipă.
Kit se simţi straniu să rămână singur în casă cu Roger, dar nu ştia de ce. Ar fi
trebuit să fie fericit: îl plăcea pe Roger.
Ei rămaseră tăcuţi pentru un minut sau două, apoi Roger îşi lăsă pipa jos şi
spuse:
— Este în regulă, să ştii.
Kit fu nedumerit.
 — Ce este în regulă?
— Să simţi în felul în care simţi.
Faţa lui Kit se înfierbântă subit. Roşea. Sentimentele lui erau secrete, pentru că
erau ruşinoase. Cu siguranţă că Roger nu avea de unde să ştie ce se petrecea în
sufletul lui! Era imposibil.
— Crede-mă, ştiu ce simţi, insită Roger.
— De unde poţi să ştii ce simte o altă persoană, dacă nu-ţi spune? răspunse Kit.
— Am trecut şi eu prin asta – toate lucrurile prin care treci tu. Vreau să înţelegi
că este în regulă.
Kit nu ştiu cum să reacţioneze la auzul acelor vorbe.
— Ar trebui să o spui, insită Roger. Spune ce simţi. Spune-mi mie. Îţi promit,
asta te va face să fii din nou fericit.
Kit era hotărât să nu spună nimic, dar, împotriva voinţei sale, îi ieşi pe gură.
— Te iubesc, spuse eL
— Ştiu, recunoscu Roger. Şi eu te iubesc. Apoi îl sărută pe Kit.
La scurtă vreme după aceea, Kit reuşise să demisioneze din miliţie şi ei
puseseră la punct afacerea. Închiriară o casă din Kingsbridge, cu un atelier la
parter şi o zonă de locuit la etaj. Din acel moment, începură să doarmă împreună
în fiecare noapte.
Treptat, Kit devenise cel responsabil, adultul, cel care se ocupa de bani. Roger
însuşi pusese această condiţie pentru parteneriatul lor, conştient fiind că el va
paria întotdeauna, cu tot ceea ce avea, Kit încasa plăţile, plătea facturile şi
împărţea profiturile în două. Banii lui personali intrau in contul lui de la banca
Kingsbridge and Shiring. Jumătatea lui Roger ajungea, mai devreme sau mai
târziu, la Sport Culliver. O altă condiţie, impusă de Kit, era aceea ca Roger să nu
se împrumute niciodată, dar Kit nu era convins că Roger respecta această regulă.
Roger era un geniu – creierul lui era remarcabil dar era dependent de pariuri. Kit
avea grijă de el şi încerca să îl protejeze. Era opusul relaţiei pe care o avuseseră
în vremurile de demult, la Badford.
În zilele de duminică, Roger se ducea la localul lui Culliver să joace un joc de
noroc cu cinci cărţi, timp în care Kit îşi vizita mama. Se întâlnea cu membrii
familiei sale la slujba metodistă, apoi îi conducea acasă. Le cumpărase o casă
modestă. Sal avea patruzeci şi cinci de ani şi Jarge avea patruzeci şi trei, dar
amândoi continuau să muncească, Sal pentru Amos şi Jarge pentru Hornbeam.
Kit le dădea o încărcătură de cărbune în fiecare iarnă şi le trimitea o halcă de
carne sâmbăta, pentru masa de duminică. Ei nu-şi doreau să trăiască în lux. Sal ar
fi spus: „Noi nu dorim să trăim ca bogătanii, pentru că nu suntem” Dar Kit se
asigura că nu le lipsea niciodată nimic.
Sue se măritase cu Baz Hudson, un tâmplar bun, care doar rareori nu găsea de
lucru. Nu era metodist, aşa că el şi Sue se duceau la St. Luke, dar, după aceea, se
alăturau familiei pentru masă.
 Sal servea bere. Kit prefera vinul, dar nu-i cerea niciodată lui Sal, pentru că ştia
că Jarge ar fi băut prea mult. Lui Jarge îi plăcea să provocator chiar şi când era
treaz.
— Mă gândesc că ruşilor le-ar prinde foarte bine dacă ar fi cuceriţi de
Bonaparte, comentă Jarge, ştiind că Baz era un conservator patriot.
— Ăsta este un punct de vedere surprinzător, spuse Kit cu blândeţe. Ce te face
să spui asta, Jarge?
— Ei bine, ruşii sunt sclavi, nu-i aşa?
— Iobagi, cred.
— Care-i diferenţa?
— Lucrează propriul pământ.
— Dar ei sunt proprietatea unui conte local, nu-i aşa?
— Da, iobagii sunt ca o proprietate.
— Iată, atunci.
— Bonaparte a fost cel care a reinstaurat sclavia în imperiul francez, nu-i aşa?
zise Baz.
— Nu, spuse Jarge. Revoluţia a abolit sclavia.
— Da, zise Baz, dar Bonaparte a adus-o înapoi,
— Baz are dreptate, Jarge, adăugă Kit. Se temeau că-şi vor pierde imperiul din
Indiile Orientale, aşa că Bonaparte a legalizat din nou sclavia.
— Ei bine, eu cred că ruşilor le va fi mai bine sub Bonaparte decât sub domnia
ţarilor lor, comentă Jarge enervat.
— Nu cred că vom afla vreodată, admise Baz. Se pare că francezilor nu le
merge prea bine în Rusia. Soldaţii lor mor de foame şi de boli şi nici măcar nu au
luptat în vreo bătălie, încă, conform celor scrise în ziare.
— Nu acord prea multă atenţie la ceea ce scriu ziarele, comentă Jarge
morocănos.
Nu-i plăcea să fie corectat.
— Ei bine, asta este o bucată de vită minunată, Kit, mulţumesc! Am făcut o
delicioasă budincă de seu, cu coacăze în ea, spuse Sal.
— Îmi place budinca de seu, zise Baz.
Atmosfera se linişti şi farfuriile fură îndepărtate, apoi se aduse desertul.
— Afacerea ta încă merge bine, Kit? întrebă Baz.
— Nu e rău. Suportul ăla de stejar pe care l-ai făcut pentru boilerul lui Amos a
fost bine realizat, foarte solid, mulţumesc.
— Ar trebui să reziste mai mult decât boilerul. Jarge îşi ridică lingura, dar nu
mâncă.
— Ei bine, nu ştiu ce să zic, voi doi faceţi maşini care lasă fară muncă mulţi alţi
oameni. Ce sens are asta? comentă el.
— Îmi pare rău, Jarge, dar vremurile se schimbă, explică Kit. Dacă nu ţinem
pasul cu noile tendinţe, ne vom trezi că am rămas în urmă.
 — Atunci, aşa sunt eu – rămas în urmă?
Sal îşi puse palma pe braţul lui şi spuse:
— Mănâncă nişte budincă, bărbate.
Jarge o ignoră.
— Ştii ce fac luddiţii în nord, nu-i aşa?
Toată lumea aflase despre luddiţi. Se spunea că erau conduşi de un bărbat numit
Ned Ludd, deşi acesta era, probabil, un nume fals, dacă el chiar exista.
— Ei distrug maşinile! continuă el.
— Cred că ei se ocupă, în cea mai mare parte, de tricotaje.
— Sunt nişte bărbaţi care nu acceptă tratamentul rău din partea stăpânilor, rosti
Jarge.
— Ei bine, sper că tu nu doreşti să zdrobeşti maşinile, aici, în Kingsbridge,
comentă Baz.
— Aş spune că nu poţi să dai vina pe oamenii care se înfurie pentru modul în
care sunt călcaţi în picioare.
— Noi poate că nu-i blamăm, dar guvernul o face. Nu vrei să ajungi să fii
deportat în Australia.
— Mai degrabă aş petrece paisprezece ani în Australia decât să mă las exploatat
de stăpâni.
Sal se supără.
— Tu nu ai habar cum este în Australia şi, oricum, ce te face să crezi că vor fi
doar paisprezece ani?
— Ei bine, asta este ceea ce a primit sora mea.
— Da, dar ea a plecat în urmă cu şaptesprezece ani şi nu s-a întors. Puţini o fac.
— Oricum, adăugă Kit, au schimbat legea: acum, distrugerea maşinilor este
pedeapsită cu moartea.
— De când? întrebă Jarge.
— Parlamentul a votat The Frame-Breaking Act16 în februarie sau martie.
— Ei încearcă să ne distrugă spiritul, asta fac, insistă Jarge. Mai întâi Legea
Trădării şi Legea întrunirilor Revoluţionare, apoi Legea Asocierii, iar acum asta.
Orice bărbat care se ridică pentru drepturile oamenilor muncii este în pericol să
fie spânzurat. Ne transformăm într-o naţiune de mămăligari. Făcu o pauza,
luându-şi o înfăţişare belicoasă, apoi continuă:
— Nu e de mirare că nu-i putem bate pe francezi.
*
Când Augustus Tattersall veni la cină la decanat, o întrebă pe Elsie despre
şcoala de duminică, chestionând-o în detaliu, cu un interes sincer, ceea ce ei îi
16
Lege adoptată în Marea Britanie la 12 februarie 1812, care a introdus pedepse severe şi chiar
pedeapsa cu moartea pentru a descuraja actele de distrugere a maşinilor, în special a celor de
ţesut, pe care le practica mişcarea luddistă în semn de protest faţă de industrializare şi impactul ei
asupra muncitorilor (n.tr.)
plăcu şi o facu să se simtă flatată. Mâncă apoi cu poftă, dar bău puţin vin.
Kenelm era clar iritat de conversaţia politicoasă şi, curând, îşi pierdu răbdarea.
Când sosiră fructele şi nucile, rosti:
— Trebuie sa te întreb, domnule arhidiacon, despre episcopia vacantă de la
Melchester.
— Desigur.
— Sunt foarte curios să aflu ce gen de bărbat caută arhiepiscopul.
— Aş fi bucuros să-ţi satisfac curiozitatea, răspunse Tattersall cu o voce blândă
şi sigură. Presupun că te consideri a fi un candidat – şi nu este nerezonabil –, prin
urmare, trebuie să-ţi spun imediat că nu ai fost ales.
„Calea cea mai rapidă este calea cea mai blândă”, gândi Elsie, dar Kenelm nu
reuşi să ascundă cât era de dezamăgit. Faţa i se înroşi şi, preţ de un moment
îngrijorător, ea se temu că avea să izbucnească în lacrimi; dar furia îl domini îşi
încleşta pumnii pe faţa de masă albă.
— Totuşi, tu crezi că sunt un candidat bun… Aproape că se înecă rostind aceste
vorbe.
— Şi totuşi, sugerezi că altcineva a primit slujba.
— Da.
— Cine este? întrebă Kenelm, apoi realiză rapid că era nepoliticos şi adaugă în
grabă: Dacă nu te deranjează că întreb…
— Nu mă deranjează deloc. Arhiepiscopul l-a ales pe Horace Tomlin.
— Tomlin? D cunosc pe Tomlin! Era cu doi ani în urma mea la Oxford. Nu
cred să fi avut vreo carieră deosebit de distinsă, de atunci. Spune-mi cinstit,
domnule arhidiacon, asta se întâmplă din cauză că sunt scoţian?
— Absolut deloc. Te pot asigura de asta.
— Atunci de ce?
— Îţi voi spune. Tomlin şi-a petrecut ultimii cinci ani în calitate de capelan al
unui regiment de dragoni şi a demisionat doar din cauza bolii pe care a
contractat-o în Spania.
— Un capelan?
— Ştiu la ce te gândeşti. Cei mai buni clerici nu ajung prea des capelani ai
armatei.
— Exact.
— Într-un fel, tocmai asta este ideea. Arhiepiscopul are sentimente puternice
faţă de război. El consideră că noi luptăm împotriva ideilor ateiste şi, deşi
Bonaparte a anulat o parte dintre cele mai agresive legi anticreştine ale
revoluţionarilor francezi, nu a returnat proprietăţile furate de la biserica franceză.
Arhiepiscopul e de părere că şi clerul nostru ar trebui să ia parte la bătălie.
Soldaţii de pe linia frontului, care ştiu că ar putea muri în orice clipă, sunt cei
care au cea mai mare nevoie de alinarea Domnului. Cei mai buni clerici ai noştri
nu ar trebui să stea acasă, în locuinţele lor confortabile, ci ar trebui să meargă
acolo unde este nevoie de ei. Acesta este genul de serviciu pe care arhiepiscopul
este cel mai dornic să-l răsplătească.
Kenelm rămase tăcut un moment îndelungat. Elsie simţi că nu era cel mai
potrivit ca ea să vorbească.
— Dă-mi voie să mă asigur că te-am înţeles, spuse Kenelm într-un sfârşit.
Tattersall zâmbi încurajator.
— Te rog, vorbeşte deschis.
— Tu crezi că eu merit o episcopie.
— Cred. Eşti inteligent, integru şi muncitor. Ai fi valoros pentru orice dioceză.
— Dar tu ştii că, în împrejurările actuale, arhiepiscopul va alege întotdeauna un
bărbat care a servit drept capelan.
— Corect.
— Deci, singura cale prin care mă pot asigura că-mi îndeplinesc speranţele este
să devin capelan.
— Singura cale sigură, da.
Kenelm îşi ridică paharul de vin şi îl goli. Arăta ca un om pe care-l aştepta
execuţia.
Elsie gândi: „O, nu…a
— În cazul acesta, spuse Kenelm, îmi voi oferi serviciile regimentului de
infanterie 107, mâine-dimineaţă.
Capitolul 33
Pastorul Midwinter spuse că va face un anunţ duminică dimineaţă, după
comuniune. Amos fu nervos pe toată durata slujbei. Nu putea să prevadă cât de
mult sprijin va obţine. Elsie spunea că oamenii care-l cunoşteau îl plăceau, dar
oare vor dori ei ca el să-i reprezinte în parlament?
Se aflau în cea de a treia sală metodistă care se construia în Kingsbridge.
Aceasta era cea mai mare – atât de impozantă încât unii membri ai congregaţiei
considerau că era prea impresionantă. Ei simţeau că oamenii ar trebui să fie
copleşiţi de lucrările Domnului, nu de construcţiile oamenilor. Dar alţii
considerau că venise momentul ca metodismul să înceapă să arate bine.
Amos era neutru în această dispută. Pe el îl preocupau alte chestiuni, mai
importante.
— Probabil că ştiţi cu toţii că parlamentul a fost dizolvat şi’au fost convocate
alegeri generale, începu Midwinter.
Bărbatul era impunător şi impresionant. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar
trecerea anilor îl făcuse să arate şi mai distins. De acum părul şi barba lui erau
complet albe, dar la fel de dese ca întotdeauna. Fetele tinere îl priveau ca pe o
figură paternă, dar femeile de vârstă mijlocie roşeau adesea şi surâ-deau când le
vorbea, cu vocea lui catifelată.
 — Sunt foarte bucuros să vă anunţ că unul dintre noi, cei aici de faţă, îşi depune
candidatura, spuse el.
Făcu o pauză, pentru un efect dramatic, apoi continuă:
— Este vorba despre Amos Barrowfield.
Oamenii nu aplaudau în biserică, nici măcar metodiştii, dar îşi exprimară
aprobarea spunând „Amin” sau „Slavă Domnului”. Câţiva căutară privirea lui
Amos şi îi făcură semne de încurajare.
Asta era bine.
— A venit momentul ca mişcarea noastră să aibă un impact mai mare asupra
felului în care este guvernată ţara noastră, adăugă Midwinter. Am fost de acord
să-l nominalizez pe Amos şl sunt încrezător că el va primi şi aprobarea voastră.
Urmară mai multe Voci spunând „Amin”.
— Cei care doresc să ajute la campania electorală a lui Amos sunt invitaţi să
rămână pentru o întrunire care ne va ajuta la planificare.
Amos se Întrebă cât de mulţi aveau să rămână.
Era nevoie de ceva vreme, la terminarea slujbei, pentru ca enoraşii să se
împrăştie. Se salutau între ei şi pălăvrăgeau, schimbând noutăţi. După vreo
treizeci de minute, jumătate dintre ei plecaseră şi ceilalţi începură să se aşeze din
nou, părând în aşteptare.
Midwinter le ceru să facă linişte şi îi spuse lui Amos să vorbească.
Amos nu mai ţinuse niciodată vreun discurs până atunci.
Elsie îi spusese să vorbească exact aşa cum o tăcea la cursuri, la şcoala de
duminică.
— Fii natural, fii prietenos şi doar spune clar ceea ce ai de spus. Vei vedea că
este uşor.
Avusese întotdeauna încredere în eL
Se ridică în picioare şi privi în jur. Cei mai mulţi dintre cei râmaşi erau bărbaţi.
— Vă mulţumesc tuturor, spuse el pe un ton grav; apoi se decise să fie sincer şi
adăugă: Nu eram sigur dacă va rămâne cineva.
Râseră de modestia lui şi astfel se sparse gheaţa.
— Voi candida ca Whig, continuă el. Whigs formau un partid de toleranţă
religioasă. Dar nu plănuiesc să fac campanie pe probleme religioase. Dacă voi fi
ales, va trebui să lucrez în folosul tuturor cetăţenilor din Kingsbridge, metodişti
şi anglicani, bogaţi şi săraci, cu sau fără drept de vot.
Înţelese că vorbea în termeni prea generali.
— Presupun ca toţi spun aşta, adăugă eL
Şi, din nou, sinceritatea lui fu răsplătită cu un râs apreciativ.
— Daţi-mi voie să fiu mai exact, continuă el Eu cred că această ţară are nevoie
de două lucruri simple: pâine şi pace.
Sorbi dintr-un pahar cu apă. Unii dintre cei din public clătinarâ din cap în semn
de aprobare.
 — Este ruşinos că avem o legislaţie care menţine crescut preţul grâului. Asta
protejează veniturile celor mai bogaţi oameni din ţară şi oamenii obişnuiţi plătesc
acest lucru în preţul ridicat al pâinii. Aceste legi ar trebui respinse şi oamenii ar
trebui să aibă pâine, pe care Biblia o numeşte substanţa vieţii.
Se auzi un cor de Amin. Atinsese o coardă sensibilă. Nobilimea proprietară de
pământ a ţării îşi utiliza puterea fară ruşine – mai ales voturile lor din Camera
Lorzilor – ca să garanteze profiturile agricole şi, prin urmare, chiriile ridicate
pentru miile de hectare de ferme pe care le aveau. Metodiştii, care erau în cea
mai mare parte meşteşugari şi mici comercianţi din clasa de mijloc, erau
scandalizaţi. Săracii doar făceau foamea.
— Şi avem nevoie de pace aproape la fel de tare cum săracii au nevoie de pâine.
Războiul a produs pagube îngrozitoare oamenilor de afaceri şi oamenilor
muncitori, totuşi prim-miniştrii noştri – William Pitt, ducele de Portland, Spence
Perceval, şi acum contele de Liverpool – nici măcar nu au încercat să facă pace.
Asta trebuie să se schimbe. Ezită. Aş putea spune mai multe, dar văd pe feţele
voastre că nu aveţi nevoie să fiţi convinşi.
Enoriaşii râseră şi de data asta.
— Aşa că haideţi să discutăm despre ce trebuie să facem ca să schimbăm
lucrurile.
Amos se aşeză şi facu un gest către pastor. Midwinter se ridică din nou în
picioare.
— În Kingsbridge există aproape o sută cincizeci de bărbaţi care au drept de
vot, spuse el. Trebuie să aflăm cine sunt aceştia, cum au votat în trecut şi cum
sunt înclinaţi să voteze de data asta. Apoi putem începe munca pentru a-i face pe
oameni să se răzgândească.
Amos gândi că asta părea să fie o sarcină formidabilă.
— Primarul este obligat să publice lista votanţilor eligibili, zise Midwinter, aşa
că ar trebui să vedem lista aceea pe cele două panouri de anunţuri, în următoarele
câteva zile. Va apărea, de asemenea, în Kingsbridge Gazette. Trebuie să aflăm
cum au votat la ultimele alegeri generale, în urmă cu cinci ani: aceasta este o
informaţie publică şi ar trebui să existe o înregistrare la Guild Hali şi de
asemenea în dosarele ziarelor.
Nu exista confidenţialitatea votului: bărbaţii trebuiau să-şi strige alegerea în faţa
unei săli pline de oameni şi fiecare vot individual era raportat în Gazette.
— Şi apoi, după ce vom fi informaţi, vom începe să discutăm cu ei, adăugă el.
Midwinter facu o pauză.
— Iertaţi-mă dacă acum vă spun ceva ce voi veţi considera ca nefiind necesar.
În campania noastră nu va există nicio mituire, nici măcar vreo aluzie la mită.
De fapt, alegerile din Kingsbridge fuseseră întotdeauna lipsite de corupţie, în
ultimii ani, alegătorii îl aleseseră cu bucurie pe vicontele de Northwood. Dar
Midwinter simţi că poziţia metodiştilor trebuia să fie întărită şi Amos era de
acord.
— Nu vom cumpăra băuturi pentru votanţi în localurile publice, continuă
Midwinter. Nu vor fi oferite sau promise favoruri, la schimb pentru sprijin. Le
vom cere oamenilor să voteze pentru cel mai bun candidat şi le vom spune că
sperăm să-t aleagă pe al nostru.
Din spate se auzi o voce şi Amos observă că era a lui Spade.
— Eu cred că femeile joacă un rol important în alegeri, spuse el. Soţia lui,
Arabella, era împreună cu el: ea devenise metodistă, după ce se căsătoriseră.
Între ei era aşezat Abe, fiul vitreg al lui Spade, în vârstă de treisprezece ani – sau
fiul său natural, dacă era să dai crezare bârfelor Belindei Goodnight.
— Ele s-ar putea să nu dorească să dezbată despre legile grâului sau despre
Bonaparte, continuă Spade, dar aproape fiecare femeie din congregaţie poate
spune cu mâna pe inimă că îl cunoaşte pe Amos Barrowfield de mulţi ani şi că el
este un bărbat onest şi muncitor. O observaţie de genul acesta poate să facă mai
mult bine decât o discuţie despre Austria sau Rusia.
— Foarte bine, spuse Midwinter. Acum, vă sugerez să ne întâlnim din nou după
întrunirea de rugăciuni de miercuri – până atunci, vom avea lista votanţilor. Dar,
înainte să ne despărţim în seara asta, trebuie să semnăm documentele de
candidatură. Eu voi face propunerea. Spade, mă vei susţine? Ar fi bine să avem
un consilier pe listă.
— Încântat, replică Spade.
— Şi ar fi bine să avem şi un anglican. După cum spunea Amos mai devreme,
el nu doreşte să fie doar un candidat metodist.
— Ce ziceţi de Cecil Pressman, constructorul? propuse Amos. El este împotriva
războiului şi frecventează St. Luke.
— Bună idee.
— Îl cunosc pe Cecil, zise Spade. Voi vorbi eu cu el.
Astfel, campania porni.
*
Elsie se ducea să-şi vadă mama în cele mai multe după-amiezi. Casa era
spaţioasă – prea spaţioasă pentru doi adulţi şi un copil, gândi Elsie. Pe vremea
când îi aparţinuse lui Will Riddick, fusese toată decorată cu lambriuri de stejar şi
catifea închisă la culoare. Era celebră pentru numărul curvelor care intrau şi
pentru cantitatea de sticle goale care ieşeau. Acum era diferită. Lui Spade îi
plăcea mobila clasică – scaune cu spătar pătrat, mese cu picioare drepte –, dar cu
ţesături cu modele elaborate. Arabellei îi plăceau formele rotunde şi pernele,
tapiţeria de calitate şi draperiile care atârnau în falduri şi festoane. Elsie privise,
de-a lungul anilor, cum gusturile lor diferite se îmbinaseră într-un stil unic, foarte
confortabil, fără să fie pretenţios. Şi peste vară, în grădină erau ghivece cu
trandafiri.
 Arabella era încă frumoasă la cincizeci şi opt de ani. Spade credea şi el acelaşi
lucru: era suficient să-i vezi împreună ca să te convingi de asta. În ziua aceea ea
purta o rochie din mătase verde măslină, cu dantele pe la mâneci şi la poale. Lui
Spade îi plăcea ca ea să fie bine îmbrăcată.
Când îi vizita Elsie, adesea se întâmpla să fie doar ele două: Spade se afla la
muncă şi Abe la şcoală. Singure, ele purtau discuţii intime. Arabella ştia că Elsie
era încă îndrăgostită, fară speranţă, de Amos şi Elsie ştia că Abe era fiul lui
Spade, nu al episcopului. Abe era un băiat fericit: blestemul episcopului nu
funcţionase.
Serviră ceaiul în salon, care se afla cu faţa spre vest şi era luminat acum de
soarele palid de octombrie.
— Pe drum încoace m-am întâlnit cu Belinda Goodnight, spuse Elise.
— Voi două eraţi bune prietene în copilărie, comentă Arabella.
— Îmi amintesc că ea avea un teatru în miniatură. Obişnuiam să inventăm
scenarii despre fete care se îndrăgostesc de băieţi ţigani.
— M-ai pus să mă uit o dată. A fost groaznic. Elsie râse.
— Acum, îngrozitoarele bârfe ale Belindei, continuă ea.
— Ştiu. Oamenii o numesc Kingsbridge Gazette.
— Ea mi-a spus ceva care m-a necăjit. Se pare că oamenii vorbesc pe faţă că
Amos este tatăl tânărului viconte de Northwood.
Arabella ridică din umeri.
— Ar putea să fie adevărat, deşi nimeni nu ştie cu exactitate. Au existat şoapte
când s-a născut, dar acestea au murit. Mă întreb de ce a pornit din nou acest
zvon.
— Din cauza alegerilor, evident. Susţinătorii lui Hornbeam îl împrăştie.
— Crezi că bârfa asta îi va opri pe oameni să-l voteze pe Amos?
— Este posibil.
— Îi voi spune lui David despre asta.
Arabellei îi plăcea să-i spună soţului ei David, nu Spade. Urmă un minut de
tăcere, neobişnuit între cele două femei, apoi Arabella spuse:
— Te mai preocupă şi altceva. Elsie aprobă.
— Kenelm îşi face bagajul ca să plece în Spania.
— Când trebuie să plece?
— Depinde. Îi trimitem întăriri lui Wellington de Anul Nou şi va exista o navă
care va pleca de la Combe, ca să ducă ofiţerii şi soldaţii care s-au înrolat în
regimentul 107 infanterie. Kenelm aşteaptă înştiinţarea.
— Va trebui să te muţi de la decanat. Unde te vei duce?
— Nu sunt sigură. Aş putea să închiriez o casă.
— Pari frământată. Spune-mi ce te preocupă.
— O, mamă, spuse Elsie. Mi-ar plăcea să locuiesc aici, cu tine. Arabella dădu
din cap în semn de aprobare, fară să fie surprinsă.
 — Şi mie mi-ar plăcea să te am aici, ştii asta.
— Dar ce crede Spade?
— De asta nu sunt sigură. El este un bărbat amabil şi generos, dar va fi oare
dispus să-şi împartă casa cu copiii altui bărbat – cinci copii?
— Cer foarte mult, ştiu. Dar ai putea să discuţi cu el despre asta?
— Sigur, spuse Arabella. Dar nu ştiu ce va spune.
*
Spade se afla pe hol, pregătindu-se să plece la întrunirea consiliului, iar
Arabella îl privea. Pantalonii până sub genunchi nu prea mai erau la modă şi el
purta pantaloni lungi, confecţionaţi dintr-o pânză gri, cu dungi fine. Îmbrăcă o
redingotă la două rânduri şi adăugă o pălărie înaltă, cu borul răsfrânt, apoi se
privi într-o oglindă care atârna lângă uşă.
— Îmi place felul în care îţi porţi hainele, spuse ea. Atât de mulţi bărbaţi sunt
neglijenţi şi mohorâţi. Tu arăţi întotdeauna de parcă ai fi desprins dintr-una
dintre reclamele acelea ale croitorilor.
— Mulţumesc, spuse el. Chiar sunt o reclamă, deşi mai degrabă pentru pânză
decât pentru croială.
— Am auzit astăzi o bârfa despre care ar trebui să-ţi spun, continuă ea.
— Sper că este picantă.
— Oarecum, dar te va deranja.
— Continuă.
— Elsie a trecut pe aici după-amiază, ca de obicei.
Spade îşi aminti că ginerele Arabellei se înrolase în regimentul 107 infanterie,
pe post de capelan.
— Când pleacă Kenelm spre Spania?
— Încă se ocupă de aranjamente.
— Te-am întrerupt, îmi pare rău. Care era bârfa?
— Oamenii spun că Amos este tatăl micului viconte de Northwood.
„Astea sunt veşti proaste”, gândi Spade. Un iz de imoralitate putea să fie
dăunător în alegeri. Ceva similar îi ruinase prima încercare de a deveni consilier.
La a doua tentativă, el era deja însurat şi bârfa îşi pierduse savoarea.
— Ce înţelege Elsie prin oameni? întrebă el.
— Ea a aflat de la Belinda Goodnight, care este o mare bârfitoare.
— Hm… Au existat zvonuri despre tânărul Hal, dar asta a fost cu un an în
urmă.
Spade îşi aminti, pentru că poziţia lui Hal era similară cu cea a lui Abe. Se
credea că amândoi băieţii fuseseră concepuţi dintr-un adulter. Primul bărbat al
Arabellei, episcopul Latimer, reacţionase cu furie, dar când Jane îl prezentase pe
Hal lui Henry drept fiul şi moştenitorul său, acesta nu păruse să pună la îndoială
paternitatea copilului şi bârfa se stinsese.
 — Zvonurile par să fi ieşit din nou la suprafaţă, spuse Arabella. Spade se
încruntă dezgustat.
— Şi ştiu de ce. Din cauza alegerilor.
— Crezi că Hornbeam a stârnit zvonul?
— Nu am absolut nicio îndoială.
Pe faţa Arabellei apăru o expresie de dezgust, de parcă ar fi mâncat ceva amar.
— Omul ăla e crud şi fară scrupule.
— Adevărat. Dar cred că-l pot face să-şi închidă gura. Voi vorbi cu el în seara
asta.
— Mult noroc. Spade o sărută şi ieşi.
Consiliul orăşenesc, compus din doisprezece consilieri, se întrunea în sala de la
Guild Hali. Ca de obicei, existau o sticlă de sherry şi o tavă cu pahare pe o masă,
pentru ca toţi consilierii să se poată servi singuri. Primarul, Frank Fishwick,
prezida întrunirea cu amestecul lui obişnuit de amabilitate şi fermitate.
Amândoi candidaţii parlamentari erau consilieri şi erau prezenţi la întrunire.
Spade fu izbit de contrastul dintre ei. Amos nu împlinise încă patruzeci de ani şi
Hornbeam se apropia de şaizeci, dar nu doar vârsta era ceea ce îi despărţea.
Amos părea să se simtă confortabil cu cine şi ce era, în timp ce Hornbeam avea
figura unui om a cărui viaţă fusese un conflict etern. El îşi plecă puţin capul şi
privi pe sub sprâncenele stufoase, de parcă ar fi fost pregătit să se lupte cu toţi
adversarii.
Alegerile erau principalul subiect de discuţie. Parlamentul ordonase ca acestea
să fie ţinute între 5 octombrie şi 10 noiembrie – data exactă era la discreţia
autorităţilor locale. Consiliul decisese să ţină dezbaterile în piaţa oraşului, de
Ziua Sfântului Adolphus, şi alegerile în ziua următoare, la Guild Hali. Fuseseră
primite două candidaturi şi amândouă erau în perfectă ordine. Numărătoarea va
fi supravegheată de grefierul judecătorilor, Luke McCullough. Aranjamentele nu
stârniră controverse şi Spade îşi petrecu vremea plănuind discuţia sa cu
Hornbeam.
De îndată ce se destrămă întrunirea, el se duse direct la Hornbeam.
— O vorbă, dacă se poate, domnule consilier, zise Amos. Hornbeam părea că ar
fi vrut să-l evite.
— Sunt grăbit, răspunse el. Spade schimbă tonul.
— Ai timp pentru asta, Joey, dacă ştii ce este bine pentru tine. Hornbeam fu
prea uluit ca să răspundă.
— Vino cu mine, deoparte, pentru un moment. Spade îl conduse pe Hornbeam
într-un colţ.
— Zvonul acela vechi despre Amos şi Hal Northwood a fost dezgropat.
Hornbeam îşi redobândi aroganţa obişnuită.
— Sper că nu-ţi imaginezi că eu mă plimb prin oraş şi răspândesc bârfe
obscene.
 — Eşti responsabil pentru ceea ce spun prietenii şi susţinătorii tăi. Nu te preface
că ţi-au scăpat de sub control. Ei fac ceea ce le spui tu să facă şi când le spui să
înceteze, încetează. Acum va trebui să le ordoni să-şi ţină gura în legătură cu Hal
Northwood.
Hornbeam ridică vocea.
— Chiar dacă aş crede ceea ce spui, pentru ce te-aş asculta pe tine? Unul sau
doi bărbaţi priviră spre ei. Spade îi răspunse la fel de tare:
— Pentru că oamenii care locuiesc în case de sticlă n-ar trebui să arunce cu
pietre.
Hornbeam îşi coborî vocea:
— Nu am nicio idee despre ce vorbeşti, rosti el, dar comportamentul său îi
contrazicea vorbele.
Spade zise încet, dar insistent:
— Mă obligi să o spun. Tu însuţi eşti nelegitim.
— Nonsens!
Respiraţia lui Hornbeam se transformă în gâfâieli scurte şi el se luptă să şi-o
controleze.
— Ai spus întotdeauna că mama ta a murit în timpul unei epidemii de vărsat de
vânt, la Londra.
— Este perfect adevărat.
— Nu se poate să-l fi uitat pe Matt Carver.
Hornbeam icni de parcă ar fi fost lovit cu pumnul în stomac. Păli la faţă şi se
strădui să respire. Păru incapabil să vorbească.
— L-am cunoscut pe Matt Carver, spuse Spade. El îşi aminteşte bine de tine.
Hornbeam îşi redobândi capacitatea de vorbire.
— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
— Matt a stat alături de tine, la spânzurătoare, în timp ce o priveaţi pe mama ta
murind.
Era crud din partea lui, dar trebuia să se asigure că Hornbeam înţelegea că el
ştia totul.
— Diavole! Abia reuşi Hornbeam să glăsuiască.
Spade scutură din cap.
— Nu sunt un diavol şi nu îţi voi distruge reputaţia. Nu meriţi compasiune, dar
alegerile nu ar trebui să fie câştigate sau pierdute în baza unui zvon răutăcios.
Ştiu despre trecutul tău de şapte ani şi nu am spus nimănui despre asta – nici
măcar Arabellei. Şi nici nu o voi face – cu condiţia ca zvonurile despre Amos şi
Hal să înceteze.
— Mă voi ocupa de asta, oftă Hornbeam.
— Bine, spuse Spade şi se îndepărtă. Hornbeam nu-l va ierta niciodată pentru
asta, dar ei fuseseră duşmani de mulţi ani, aşa că Spade nu pierduse nimic.
Întors acasă, găsi cina care-l aştepta pe masa din sufragerie. Spade mâncă nişte
supă de varză şi îşi tăie două felii de friptură rece de vită. Arabella sorbea din vin
şi el simţi că ea avea de spus ceva. Când termină de mâncat, îşi împinse farfuria
într-o parte.
— Haide, spune ce vrei să spui, insită el.
Ea zâmbi.
— Întotdeauna ştii când mă îngrijorează ceva.
— Dă-i drumul.
— Suntem foarte fericiţi în casa noastră, tu, eu şi Abe.
— Slavă Domnului, şi mulţumită ţie.
— Şi datorită ţie, David. Mă placi.
— De-asta m-am însurat cu tine.
— Tu crezi că este ceva obişnuit, dar nu este. N-am mai trăit niciodată, până
acum, cu un bărbat care să mă placă. Tatăl meu considera că sunt urâtă şi
neascultătoare şi Stephen nu prea era interesat de mine.
— Mi-e greu să-mi imaginez.
— Nu doresc să se schimbe nimic.
— Dar viaţa se schimbă. Şi…
— Şi Elsie şi copiii ei nu au unde să locuiască după ce pleacă Kenelm în
Spania.
— O! spuse el. Am presupus că ei vor veni să locuiască aici, cu noi.
— Serios?
— Avem suficient spaţiu.
— Şi nu te va deranja?
— Aş fi încântat! îi iubesc pe toţi.
— O, David, mulţumesc, spuse ea şi izbucni în lacrimi.
*
Amos Barrowfield nu înceta niciodată să-l enerveze pe Hornbeam. Amos îi
dejucase planul lui Hornbeam de a pune mâna pe afacerea bătrânului Obadiah
Barrowfield şi, ulterior, complotase pentru îndepărtarea lui Will Riddick din
poziţia lui de responsabil pentru achiziţiile miliţiei. Acum Amos încerca să
devină membru al parlamentului. Hornbeam aşteptase de atât de multă vreme să
calce pe urmele lui Northwood, încât ajunsese să creadă că este dreptul lui. Nu se
aşteptase să fie nevoit să lupte pentru asta.
Sperase să-i distrugă reputaţia lui Amos cu povestea că el ar fi fost tatăl lui Hal
Northwood, dar vicleanul de Spade îi subminase tactica. Acum Hornbeam va
trebui să apeleze la artileria grea.
Se duse să-l viziteze pe Wally Watson, un producător de fir. Wally nu ţesea,
doar torcea şi vopsea un produs de o calitate foarte bună, într-o manufactură care
era cea mai mare moară de tors din oraş. El ar fi trebuit să fie un Tory şi să
voteze pentru Hornbeam, dar era metodist, ceea ce ar fi putut să-l determine să
încline spre Whigs şi Barrowfield.
Bărbaţii de genul lui Wally constituiau o parte semnificativă a electoratului. Dar
Hornbeam credea că ştie cum să trateze cu ei.
Chiar când ieşea pe uşă, i se alătură nepotul său, care se ducea spre liceul din
piaţa oraşului şi ei merseră împreună pe Main Street. Tânărul Joe Hornbeam era
acum mai înalt decât bunicul lui. Avea cincisprezece ani, dar arăta matur. Avea
chiar şi o mustaţă respectabilă. Ochii lui încă erau albaştri, dar nu mai arătau
inocenţi: acum erau pătrunzători şi provocatori. Era serios, neobişnuit pentru
vârsta sa. Studia din greu şi plănuia să meargă la Universitatea din Edinburgh, ca
să înveţe ştiinţe şi inginerie.
Hornbeam se îngrijorase mulţi ani în legătură cu cine avea să conducă
întreprinderea după ei. Deborah avea această capacitate, dar era foarte dificil
pentru o femeie să conducă nişte bărbaţi. Fiul său, Howard, nu se ridica la
înălţimea sarcinii. Dar Joe va fi capabil să facă asta. El era singurul său nepot şi
prinţul moştenitor al lui Hornbeam.
Pentru Hornbeam era important ca afacerea să meargă mai departe. Era munca
lui de o viaţă. Îşi asigurase pentru sine un loc în cimitirul catedralei – ceea ce îl
costase preţul unui set nou şi complet de strane pentru cor, din lemn de stejar,
sculptate elaborat –, dar adevăratul său monument va fi cea mai mare
întreprindere de pânzeturi din vestul Angliei.
— Cum merge campania electorală, bunicule? întrebă Joe. A început bine?
— Nu mă aşteptam să existe vreo opoziţie, spuse Hornbeam. De obicei există o
singură candidatură.
— Nu înţeleg cum un metodist ar putea să fie făuritor de legi. Ei au încălcat
deja legile bisericii.
Singura slăbiciune a tânărului Joe era tendinţa sa de a urma o cale morală
strictă. Nu era slab de înger – departe de aşa ceva –, dar insista, ocazional, să
facă ceea ce el considera că este lucrul corect, chiar şi atunci când împrejurările
sugerau un compromis. La şcoală refuzase un premiu pentru că un alt băiat îl
ajutase să scrie eseul câştigător. El argumenta împotriva negocierilor de pace din
cauză că Bonaparte era un tiran. Admira armata, pentru că ofiţerii dădeau
ordinele şi soldaţii trebuiau să se supună. Hornbeam era convins că această
atitudine se va înmuia, odată cu maturitatea.
— Trebuie să tratăm cu oamenii aşa cum sunt ei, nu aşa cum ar trebui să fie,
spuse Hornbeam.
Joe păru reticent la acceptarea acestei idei, şi înainte să se poată gândi la un
răspuns, ajunseră în piaţă şi se despărţiră.
Hornbeam traversă podul, trecu pe lângă propriile sale mori şi se duse spre
moara de tors a lui Watson. Asemenea celor mai mulţi proprietari, Watson îşi
petrecea o mare parte din timp la fabrică, ca să supravegheze maşinile şi
lucrătorii care le operau şi acolo îl găsi şi Hornbeam; dar el avea un birou
separat, cu un zid care-l ferea de zgomot şi îl pofti pe Hornbeam acolo.
Wally era tânăr. Dacă oamenii demonstrau tendinţa de a deveni disidenţi, de
obicei se converteau când erau tineri, observase Hornbeam.
— Sper că firul vopsit în roşu, pe care l-am făcut din mătase şi lână merinos, se
comportă bine, domnule Hornbeam.
Lâna merinos era moale şi mătasea făcea firul mai puternic şi îi dădea un uşor
luciu. Era populară pentru rochiile femeilor.
— E bun, mulţumesc, spuse Hornbeam. Probabil că voi mai comanda, în
curând.
— Splendid. Suntem pregătiţi să te aprovizionăm.
Wally era nervos pentru că nu ştia ce avea să urmeze.
— Noi doi am făcut multe afaceri de-a lungul anilor şi cred că, întotdeauna, în
profit reciproc, mai spuse el.
— Destule. În ultimele douăsprezece luni am cheltuit două mii trei sute
şaptezeci şi patru de lire la tine.
Wally păru uluit de precizia sumei.
— Şi sunt foarte bucuros să am această afacere, domnule Hornbeam, adăugă el.
Hornbeam trecu la subiect abrupt.
— Sper că pot să mă bazez pe votul tău la alegerile care se apropie.
— Ah, spuse Wally şi păru jenat şi puţin înspăimântat. Barrowfield este un
coleg metodist, după cum ştii, aşa că mă aflu într-o poziţie dificilă.
— Chiar aşa?! exclamă Hornbeam. Serios?
— Aş vrea să pot vota pentru voi amândoi! zise Wally râzând prosteşte.
— Dar întrucât nu poţi… Se lăsă tăcerea.
— Nu este treaba mea să-ţi spun cum să votezi, desigur, rosti ferm Hornbeam.
— Mă bucur că spui asta.
Wally părea să aibă impresia că Hornbeam dădea înapoi. Ar fi trebuit să-l scape
de această senzaţie.
— Trebuie să cântăreşti prietenia ta cu Barrowfield în raport cu cele două mii
trei sute şaptezeci şi patru de lire ale mele.
— Oh…
— Ce este mai important pentru tine? Asta este decizia cu care te confrunţi.
Wally părea în dificultate.
— Dacă prezinţi lucrurile în felul ăsta…
— Aşa le prezint.
— Atunci, te rog să fii convins că voi vota pentru tine.
— Mulţumesc. Hornbeam se ridică în picioare. Eram convins că vom cădea de
acord, până la urmă. Să ai o zi bună.
— O zi bună şi ţie, domnule Hornbeam.
*
 Ziua Sfântului Adolphus era o zi rece, dar însorită. Piaţa era plină ochi,
dezbaterea dovedindu-se o atracţie suplimentară. Sal i se alăturase lui Jarge, dar
era neliniştită. El lucra la Upper Mill a lui Hornbeam, care era închisă trei zile pe
săptămână, din cauză că Hornbeam nu mai aproviziona miliţia. Veniturile lui se
înjumătăţiseră şi el îşi petrecea zilele libere la tavernă. Lipsă de ocupaţie şi lipsa
băuturii îl făceau să fie nervos. Tovarăşii lui de băutură erau alţi ţesători care se
străduiau să supravieţuiască şi ei îşi alimentau, unul altuia, nemulţumirile.
La târg existau întotdeauna necazuri minore: hoţii mărunte, beţii şi certuri care,
uneori, se terminau cu lovituri; dar astăzi Sal simţi o ameninţare mai mare în aer.
Distrugerea maşinilor luase amploare, mai devreme în timpul anului, începând
din nord şi răspândindu-se în restul ţării şi fusese organizată cu un fel de
disciplină militară care îngrozea elita conducătoare. Jarge aplauda asta.
Şi mai era ceva care o scotea din minţi. Deşi asasinarea primului-minis-tru
Perceval nu avusese nimic de-a face cu industria textilă – asasinul îi purta
ranchiună din motive personale –, vestea despre asasinat fusese întâmpinată cu
bucurie în unele oraşe. Lupta de clasă din Anglia atinsese culmi noi.
Sal se temea că astăzi vor exista răzmeriţe, când îşi vor ţine discursurile
candidaţii parlamentari. Dacă se va întâmpla asta, principala ei grijă avea să fie
să-l ţină pe Jarge departe de necaz.
În timp ce se plimbau de-a lungul tarabelor, apăru prietenul lui Jarge, Jack
Camp.
— Vii la o halbă, Jarge? întrebă el.
— Poate mai târziu, îi răspunse Jarge.
— Mă găseşti la Bell, spuse Jack şi plecă.
— Nu am niciun ban, îi zise Jarge lui Sal.
Lui Sal îi păru rău pentru el şi îi dădu un şiling.
— Distrează-te, dragul meu, şi promite-mi doar că nu te îmbeţi, îi ceru ea.
— Promit.
Un sergent care se ocupa de recrutarea pentru regimentul 107 infanterie
instalase o tarabă, observă Sal. El vorbea cu un grup de băieţi locali şi le arăta o
muschetă, aşa că Sal se opri să asculte,
— Asta este cea mai nouă armă cu cremene Land Pattern din dotarea
regimentelor de infanterie. Are nouăzeci şi şapte de centimetri lungime, fară
baionetă. Este cunoscută ca Brown Bess.
El i-o dădu unui flăcău înalt, care stătea în picioare alături de el şi Sal îl
recunoscu pe nepotul lui Hornbeam, Joe. El era urmărit cu interes de o fată de la
moară şi, după un moment, Sal îşi aminti numele ei: Reenie Reeve. Era drăguţă,
cu o expresie îndrăzneaţă şi era clar că avea planuri pentru Joe. Sal oftă,
amintindu-şi propriile ei dorinţe de pe vreme când era adolescentă.
Joe ridică arma şi o puse la umăr. Sal privi amuzată.
— Observă te rog că ţeava nu este strălucitoare, ci este maro, spuse sergentul.
Poate vreunul dintre voi, tinerii, să ghicească pentru ce a fost făcută această
modificare?
— Ca să evite oboseala de a o lustrui? îşi dădu Joe cu părerea. Sergentul râse.
— Armatei nu-i pasă să vă scape de osteneală, spuse el şi ceilalţi băieţi râseră
împreună cu el. Nu, plictisitoarea culoare maro are scopul de a împiedica ţeava
să reflecte lumina. Soarele care străluceşte pe arma voastră poate să-i ajute pe
francezi să vă ia la ţintă cu precizie.
Băieţii erau nerăbdători.
— Există o cătare zimţată, ca să îmbunătăţească ochirea şi o apărătoare lungă
pentru trăgaci, ca să vă ajute să ţineţi mâna stabilă. Care credeţi voi că este cea
mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă un puşcaş?
— Privire bună, spuse din nou Joe.
— Foarte important, evident, spuse sergentul. Dar, după părerea mea, cel mai
important lucru pe care trebuie să-l aibă un infanterist este calmul. Asta vă va
ajuta să ţintiţi corect şi să trageţi cu fineţe. Este cel mai greu lucru de obţinut,
atunci când gloanţele zboară şi oamenii mor; dar asta este ceea ce vă va ţine în
viaţă atunci când alţii intră în panică.
Luă muscheta de la Joe şi i-o dădu altui băiat, Sandy Drummond, fiul unui
negustor de vinuri.
— În zilele noastre, spuse sergentul, noi folosim, în special, cartuşe gata
fabricate – cornul de pulbere şi sacul cu gloanţe, de modă veche, vă vor încetini.
Infanteristul din zilele noastre poate să reîncarce şi să tragă de trei ori pe minut.
Sal se îndepărtă.
În apropierea treptelor catedralei, fuseseră parcate, la vreo douăzeci de metri
distanţă una de alta, două căruţe cu marginile coborâte şi grupările politice rivale
instalau fanioane şi steaguri, ca să le aranjeze ca platforme pentru discurs. Sal îl
observă pe Mungo Landsman şi pe amicii lui de la Slaughterhouse, hoinărind
prin apropiere. Ei erau întotdeauna nerăbdători să se bată.
Amos se afla alături de platforma Whig, îmbrăcat cu o haină verde şi o vestă
albă, strângând mâini şi discutând cu trecătorii. Unul dintre ei o observă pe Sal şi
întrebă:
— Auzi, doamnă Box, tu lucrezi pentru bărbatul ăsta, acum spune adevărul,
cum este el ca stăpân?
— Mai bun decât cei mai mulţi, trebuie să recunosc asta, răspunse Sal cu un
zâmbet.
Apăru şi grefierul judecătorilor şi juristul consiliului, Luke McCullough.
Hornbeam se afla în urma lui, îmbrăcat într-un negru sobru, cu perucă şi pălărie.
McCullough trebuia să se asigure că alegerile decurgeau fară probleme.
— Domnule Barrowfield, domnule Hornbeam, voi arunca acest penny.
Domnule Hornbeam, în calitate de consilier senior, ai privilegiul de a alege capul
sau pajura. Câştigătorul are posibilitatea să aleagă dacă vorbeşte primul sau al
doilea.
Aruncă banul.
— Cap, spuse Hornbeam.
McCullough prinse moneda, închise pumnul şi aşeză moneda pe dosul celeilalte
palme.
— Pajură, spuse el.
— Voi vorbi al doilea, rosti Amos.
Sal presupuse că el făcuse această alegere ca să poată să submineze orice ar fi
spus Hornbeam.
— Domnule Hornbeam, putem începe imediat ce eşti pregătit, îl îndemnă
McCullough.
Hornbeam se întoarse la căruţa Tory şi vorbi cu Humphrey Frogmore, care îl
numise. Frogmore îi dădu lui Hornbeam un teanc de hârtii şi Hornbeam le studie.
Oamenii din Kingsbridge îşi aminteau de Tommy Pidgeon şi Hornbeam nu va fi
niciodată popular, dar el nu trebuia să-şi facă griji pentru publicul larg, reflectă
Sal. Nu contau decât cei cu drept de vot şi aceştia erau oameni de afaceri şi
deţinători de proprietăţi, care nu erau înclinaţi să simpatizeze cu un hoţ.
Sal văzu că Jarge şi Jack Camp ieşiseră de la Bell, împreună cu alţi câţiva
prieteni, toţi cu cănile în mâini. Sal îşi dori ca ei să fi rămas înăuntru.
McCullough se duse la căruţa Tory şi sună viguros dintr-un clopot de mână.
Mai mulţi oameni se adunară în jur.
— Începe alegerea reprezentanţilor în parlament pentru Kingsbridge, spuse el.
Joseph Hornbeam va vorbi primul, apoi Amos Barrowfield. Vă rog să-i ascultaţi
în linişte pe candidaţi. Gălăgia nu va fi tolerată.
„Mult noroc cu asta”, gândi Sal.
Hornbeam se urcă pe platformă, strângând hârtiile în mână şi rămase nemişcat,
pentru un moment, părând să-şi adune gândurile. Mulţimea era tăcută şi, în pauza
aceasta, un bărbat strigă:
— Gunoi!
Oamenii râseră şi Hornbeam rămase deconcertat, dar îşi reveni repede.
— Votanţi din Kingsbridge! începu el.
Dintre cei vreo mie de oameni din piaţă, cam jumătate ascultau. În oraş existau
doar vreo o sută cincizeci de persoane cu drept de vot. O mare parte a publicului
din acea dimineaţă nu se încadra în această categorie şi mulţi erau nemulţumiţi
din cauza asta. În taverne existau discuţii furioase despre eşecul „guvernării
ereditare”, un eufemism pentru rege şi Camera Lorzilor, care, prin lege, nu
puteau să fie criticaţi.
Cei mai radicali bărbaţi de prin taverne vorbeau admirativ despre revoluţia
franceză. Sal discutase despre Franţa cu partenerul lui Kit, Roger Riddick, care
locuise acolo. Roger nu avea decât dispreţ pentru englezii care aprobau revoluţia.
Înlocuiseră o formă de tiranie cu alta, spunea Roger; şi englezii se bucurau de
mult mai multă libertate decât vecinii lor. Sal îl crezu, dar spuse că nu era
suficient doar să susţii că Anglia nu era la fel de rea ca alte locuri. Încă exista
multă nedreptate şi cruzime. Roger nu o contrazise.
— Regele nostru şi biserica noastră sunt ameninţaţi, rosti Hornbeam.
Sal respecta biserica sau cel puţin anumite părţi ale ei, dar nu era interesată de
rege. Presupuse că cei mai mulţi lucrători de la mori simţeau acelaşi lucru.
Cineva de lângă Jarge strigă:
— Regele n-a făcut niciodată ceva pentru mine! Asta atrase urale din mulţime.
Hornbeam vorbi despre Bonaparte, care era acum împărat al francezilor. Aici,
Hornbeam se afla pe teren mai solid. Mulţi dintre muncitorii din Kingsbridge
aveau fiii în armată şi îl priveau pe Bonaparte ca pe mâna dreaptă a lui Satan.
Hornbeam primi câteva urale pentru că-l denigra.
Apoi vorbi despre revoluţia franceză şi insinuă că partidul Whig o susţinuse.
Sal se întrebă cât de mulţi oameni vor muşca momeala asta. Poate câţiva din
mulţime, dar cei mai mulţi care aveau drept de vot erau mai bine informaţi.
Cea mai mare greşeală a lui Hornbeam era purtarea sa. Vorbea de parcă le-ar fi
dat instrucţiuni managerilor de la moară. Era ferm şi autoritar, dar distant şi
neprietenos. Dacă discursurile puteau schimba ceva, acesta avea să-l facă să
piardă voturi.
La final, reveni la subiectul regelui şi bisericii şi vorbi despre nevoia de a le
respecta pe amândouă. Asta era o direcţie destul de greşită faţă de muncitorii din
mori şi huiduielile deveniră mal zgomotoase. Sal îşi croi drum prin mulţime ca
să se ducă aproape de Jarge. Când’văzu că Jack Camp se apleacă şi ridică o
piatră, ea îl apucă de mâna cu care voia să o arunce.
— Hei, Jack, zise Sal, gândeşte-te de două ori înainte să încerci să omori un
consilier. Fu destul ca să-l descurajeze.
Hornbeam termină în aplauze modeste şi râsete zgomotoase. „Până acum,
destul de bine” gândi Sal.
Amos se comportă destul de diferit. Urcă pe scenă şi îşi scoase pălăria, ca şi
cum ar fi arătat respect audienţei. Vorbi iară notiţe.
— Când îi întreb pe oamenii din Kingsbridge ce anume îi îngrijorează astăzi,
cei mai mulţi vorbesc despre două lucruri: războiul şi preţul pâinii. Asta atrase o
explozie imediată de aplauze.
El continuă.
— Consilierul Hornbeam vorbea despre rege şi biserică. Niciunul dintre voi nu
mi-a menţionat aceste două lucruri. Cred că voi doriţi pace şi pâine de şapte
pence. Începură uralele şi el fu nevoit să ridice vocea ca să-şi termine ideea. Am
dreptate? Uralele deveniră un muget.
Ostilitatea faţă de război nu era limiţată la muncitori Printre clasele de oameni
care puteau să voteze, existau destul de mulţi care se săturaseră, după douăzeci
de ani de război. Muriseră prea mulţi bărbaţi tineri. Oamenii îşi doreau revenirea
la o viaţă normală, în care continentul european era ceva ce merita vizitat, ca să
cumperi haine de la Paris şi să vezi ruinele de la Roma – nu un loc unde fiii lor
se duceau ca să fie ucişi. Dar cei mai mulţi parlamentari se concentrau pe
victorie, nu pe pace. Unii dintre alegători ar fi putut să ajungă la concluzia că în
parlament era nevoie de mai mulţi oameni ca Amos.
Era un orator înnăscut, gândi Sal, unul dintre aceia care pot să câştige mulţimea
fară să pară că asta încearcă. O parte din farmecul lui venea din faptul că el nu
ştia că este fermecător.
Se auziră prea puţine huiduieli şi nimeni nu aruncă pietre.
Când se termină, ea îl felicită pe Amos.
— Te-au iubit, spuse ea. Le-a plăcut de tine mult mai mult decât de Hornbeam.
— Cred că le-a plăcut, spuse el. Dar le este mai frică de Hornbeam.
*
Alegerile se desfaşurară a doua zi dimineaţă. Cei 157 de votanţi din
Kingsbridge se îngrămădiră în Guild Hall. Luke McCullough şi un asistent
şedeau în spatele unei mese aflate în mijlocul sălii, fiecare cu o listă alfabetică în
mână. Alegătorii se îngrămădiră în jurul mesei, încercând să atragă atenţia lui
McCullough. Când prindea privirea cuiva sau auzea un nume, el verifica lista, ca
să se asigure că bărbatul era înregistrat, apoi repeta numele cu voce tare. În
momentul acela, votantul striga pentru cine dorea să voteze şi McCullough scria
„H” sau „B” alături de numele său.
Hornbeam era mulţumit de sine, de câte ori cineva vota pentru el; fiecare vot
pentru Amos Barrowfield îl făcea să tresară. Votarea mergea lent şi, în curând,
pierdură numărătoarea exactă a voturilor pentru fiecare. Toţi oamenii cu care
Hornbeam făcea afaceri votară pentru el – el se asigurase de asta prin vizitele
personale. Dar vor fi oare de ajuns? Singurul lucru care era cert era acela că
niciunul dintre candidaţi nu avea un avans considerabil.
Dură aproape două ore, dar, în cele din urmă, McCullough strigă:
— Mai există voturi de înregistrat? Nu îi răspunse nimeni.
Apoi el şi asistentul numărară. Când amândoi tenninară, asistentul şopti la
urechea lui McCullough şi McCullough clătină din cap în semn de aprobare. Dar
apoi numărară din nou, doar ca să se asigure. Păru că rezultatul era acelaşi,
pentru ca McCullough se ridică în picioare.
— Reprezentantul în parlament pentru Kingsbridge a fost ales prin alegeri
libere şi corecte, spuse el; şi în sală se lăsă tăcerea. Prin aceasta îl declar
învingător pe Joseph Hornbeam.
Susţinătorii lui aclamară.
În timp ce aplauzele se stingeau, unul dintre susţinătorii lui Barrowfield spuse
tare:
— Data viitoare, Amos.
 Alan Drummond, negustorul de vinuri, îi strânse mâna lui Hornbeam şi îl
felicită. Fiul lui şi nepotul lui Hornbeam erau prieteni. Jucaseră un meci de fotbal
ieri după-amiază şi Joe ceruse permisiunea să rămână în casa lui Drummond,
noaptea trecută.
— Îmi imaginez că cei doi flăcăi ai noştri s-au distrat bine, spuse Hornbeam.
Probabil că au rămas treji toată noaptea, discutând despre fete.
— Fără îndoială, spuse Drummond, dar am fost surprins să nu-i văd la biserică,
azi-dimineaţă. Poate că ar fi trebuit ca tu să-i fi sculat din pat de dimineaţă.
Hornbeam rămase nedumerit.
— Eu ar fi trebuit să-i scot din pat? Dar au fost la tine acasă.
— Nu, la tine acasă, îmi pare rău.
Hornbeam era destul de sigur că cei doi băieţi nu-şi petrecuseră noaptea în casa
lui.
— Dar Joe mi-a spus că va rămâne cu Sandy.
Cei doi bărbaţi se holbară unul la altul, dezorientaţi.
— Eu m-am uitat în camera lui Sandy, azi-dimineaţă – în patul lui nu dormise
nimeni, adăugă Drummond.
Asta părea să lămurească lucrurile.
— Atunci trebuie să fi fost la mine acasă, spuse Hornbeam. Evident, am înţeles
greşit. Dar lui nu i se întâmpla prea des să înţeleagă greşit şi rămase nedumerit.
Mă duc acasă să verific.
— Vin cu tîne, dacă se poate, zise şi Drummond. Doar ca să fiu sigur, îşi croiră
încet drum afară din sală, pentru că susţinătorii lui Hornbeam doreau să-l felicite;
dar el se purtă tăios cu ei, strângându-le mâinile şi mul-ţumindu-le, dar
continuând să meargă, ignorând toate încercările de a începe o conversaţie.
Afară, pe strada rece, el acceleră ritmul şi Drummond fu nevoit să se grăbească
să poată ţine pasul cu mersul vioi al lui Hornbeam.
Ajunseră la locuinţa iui Hornbeam în câteva minute. Valetul, Simpson, le
deschise uşa.
— L-ai văzut pe Joe în dimineaţa asta? întrebă Hornbeam fară niciun preambul.
— Nu, domnule, el se află la domnul Drummond… Simpson îl observă pe
Drummond în spatele lui Hornbeam şi întrerupse propoziţia.
— Mă duc sa verific în camera lui. Hornbeam alergă în sus pe scări şi
Drummond se grăbi, în urma lui.
Patul lui Joe nu fusese deranjat.
— Hei, ce dracului pun la cale ăştia doi? spuse Drummond.
— Sper că este doar o poznă, spuse Hornbeam. Alternativa este că li s-a
întâmplat vreun fel de accident sau că a fost o bătaie şi ei zac într-un şanţ, pe
undeva. Se încruntă.
— Ştii cine altcineva a mai fost implicat în meciul de fotbal de ieri?
— Sandy l-a menţionat pe băiatul lui Rupe Underwood, Bruno.
 — Haide să vedem dacă el ştie ceva despre asta.
Afacerea cu panglici de mătase a lui Rupe prosperase şi, acum, avea o casă
frumoasă pe Cookshop Street. Hornbeam şi Drummond se grăbiră acolo şi bătură
la uşă. Ei găsiră familia Underwood, care tocmai se aşezase pentru masa de la
miezul zilei. Rupe fusese, pe vremuri, unul dintre numeroşii peţitori ai lui Jane
Midwinter, îşi aminti Hornbeam, dar se însurase cu o femeie mai puţin drăguţă şi
care părea mai sensibilă decât Jane. Ea îi născuse cei trei adolescenţi sănătoşi
care stăteau acum în jurul mesei. Rupe se ridică în picioare.
— Domnule consilier Hornbeam, domnule Drummond, asta este o surpriză. S-a
întâmplat ceva?
— Da, spuse Hornbeam. Nu-i putem găsi pe Joe şi pe Sandy. Cred că este
posibil ca băiatul tău, Bruno, să fi jucat fotbal cu ei ieri şi am vrea să-l întrebăm
dacă are vreo idee unde ar putea să fie ei.
— Da, domnule, ştiu, spuse unul din băieţi, care avea în jur de şaisprezece ani.
— Ridică-te în picioare când vorbeşte cu tine domnul consilier Hornbeam,
băiete, zise tatăl lui.
— Îmi pare rău. Bruno sări în picioare.
— Deci, unde sunt? întrebă Hornbeam.
— S-au înrolat în armată, mărturisi Bruno. Se lăsă o tăcere mormântală.
Apoi Drummond spuse:
— Fie ca Dumnezeu din ceruri sa aibă milă de ei.
— Proşti idioţi, scuipă Hornbeam.
— Nu mi-ai spus asta, Bruno, îi zise Rupe fiului său.
— Ne-au cerut să nu spunem nimic.
— Pentru ce naiba au făcut asta? întrebă Drummond.
— Da, chiar aşa, spuse Hornbeam. Ce naiba i-a apucat?
— Joe spunea că are o datorie să ajute la apărarea ţării şi Sandy a fost de acord
cu el, răspunse Bruno la întrebare.
— O, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Drummond, cu o exasperare
nervoasă.
— Noi, ceilalţi, am considerat că sunt foarte nebuni, adăugă Bruno.
— Unde s-au dus? mai întrebă Hornbeam.
— Au plecat cu sergentul de la recrutări care a fost la târg.
— Nu putem permite aşa ceva! Nu au decât cincisprezece ani! exclamă
Hornbeam.
— Acum este permis să se înroleze de la cincisprezece ani, dacă sunt suficient
de înalţi. Legea a fost schimbată în 1797, explică Rupe.
— Nu am de gând să accept asta, spuse Hornbeam.
Ideea că singurul său nepot îşi va risca viaţa în război era prea îngrozitoare că să
se poată gândi la ea.
— Cu cine am putea să mergem să vorbim despre asta? se interesă Drummond.
 Regimentul 107 infanterie se afla în Spania şi nu avea un birou la Kingsbridge.
Aici, armata era reprezentată de miliţie. Lordul Combe era acum colonelul
onorific, dar el nu era un ofiţer activ, spre deosebire de Henry, care fusese
excepţional din acest punct de vedere. Miliţia era efectiv condusă de Archie
Donaldson, care devenise acum locotenent-colonel şi ocupa vechea cameră a lui
Henry, de Ia Willard House.
— Mă duc să-l înfrunt pe Donaldson, zise Hornbeam. El trebuie să-i aducă
înapoi pe băieţii ăştia.
Cei doi bărbaţi porniră din nou la drum. Willard House se afla în piaţa oraşului.
Sergentul Beach, un personaj enervant, era de serviciu în hol şi, după ce afişă o
reticenţă simbolică, îi conduse la Donaldson.
Mulţi ofiţeri şi soldaţi ai miliţiei se transferaseră la regimentul 107 infanterie,
pentru o plată mai bună şi ocazia de a vedea locuri străine, în ciuda pericolului;
dar Donaldson rămăsese. El era metodist şi nu era de acord sa ucidă oameni.
Hornbeam îşi aminti de el de pe vremea când era tânăr, dar acum era de vârstă
mijlocie şi corpolent.
— Uite ce este, Donaldson, zise Hornbeam, nepotul meu şi fiul lui Drummond
l-au păcălit pe sergentul de recrutări să-i înroleze în armată.
Donaldson nu se dovedi înţelegător.
— Mi-e teamă că asta n-are nimic de-a face cu mine.
— Dar trebuie să ştii unde se află.
— Nu. Recrutorii nu sunt tâmpiţi. Ei nu-mi spun mie şi nimănui altcuiva.
Armata este destul de obişnuită ca recruţii să se răzgândească sau ca familiile să
încerce să-i ia de acolo. Astfel de cazuri se bucură de prea puţină înţelegere, în
orice armată, în caz de război.
Hornbeam se înfurie, dar încercă să păstreze un ton convingător,
— Haide, haide, Donaldson, trebuie să ai măcar o idee despre unde s-ar fi putut
duce.
— Oarecare idee, da, admise Donaldson. Sunt pe drum spre un port de unde
sunt trimise întăririle spre Spania. Acesta ar putea să fie Bristol, Combe,
Southampton, Portsmouth, Londra sau vreunul de care eu nici măcar n-am auzit
vreodată. Şi, oriunde s-ar afla, lor nu li se va permite ca ofiţerii să-i piardă din
ochi, atâta timp cât se află în Anglia. Următoarea dată când vor avea vreo ocazie
să fugă, se vor afla în Portugalia.
— Ar trebui să merg la ministerul de război, la Londra.
— Îţi doresc mult noroc. Dar cred că vei descoperi că ministerul de război nici
măcar nu arc o listă cu numele bărbaţilor care sunt înrolaţi în armată, ca să nu
mai vorbim despre detaliile referitoare la locurile în care ar putea să fie detaşată
fiecare persoană In parte.
— Blestem.
Donaldson avu o privire de „mai catolic decât papa”.
 — Este foarte asemănător cu ceea ce i s-a întâmplat lui Jim Pidgeon, spuse el,
cu blândeţe. Soţia lui nu reuşea să afle unde dispăruse, poate îţi aminteşti.
Probabil ca ea s-a simţit aşa cum te simţi tu acum. Şi când şi-a dat seama că
fusese înrolat cu forţa în marina militară, nu a putut să facă nimic să-l aducă
înapoi.
Hornbeam fierbea de furie.
— Cum îndrăzneşti!
— Nu fac altceva decât să spun purul adevăr.
— Eşti un blestemat de câine insolent, Donaldson.
— Este împotriva religiei mele să provoc un bărbat la duel, Hornbeam – din
fericire pentru tine. Dar dacă nu poţi vorbi ca un gentleman, ai face mai bine să
ieşi din biroul meu.
— Haide, Hornbeam, hai să plecăm, zise Drummond.
Cei doi consilieri se îndreptară spre uşă şi Drummond o deschise.
— Treaba asta nu s-a încheiat, Donaldson, ameninţă Hornbeam.
— Eşti împotriva armatei, Hornbeam? replică Donaldson. Ar trebui să fie o
luptă interesantă. Dar eu ştiu cine va câştiga.
Hornbeam ieşi din cameră şi Drummond îl urmă. În timp ce trecură prin hol,
Drummond zise:
— Donaldson este un porc îngâmfat, dar are dreptate, Hornbeam. Este o
fundătură. Nu putem face nimic.
— Eu nu cred în fundături, spuse Hornbeam. Nu cumva am auzit că decanul
catedralei s-a oferit voluntar să fie capelanul regimentului 107 infanterie?
— Da, Kenelm Mackintosh… este însurat cu fata fostului episcop.
— A plecat deja spre Spania?
— Nu cred. Cred că încă locuieşte la decanat.
— Haide să aflăm dacă el ne poate ajuta.
Casa decanului se afla la doar câţiva paşi distanţă. O cameristă deschise uşa şi îi
conduse în biroul lui Mackintosh. Îl găsiră împachetând cărţi într-un cufăr. Faţa
lui frumoasă era crispată de anxietate.
— Iei cu tine cărţi într-o zonă de război? întrebă Drummond.
— Desigur, spuse Mackintosh. O Biblie, o carte de rugăciuni şi câteva volume
evlavioase. Misiunea mea este să le ofer soldaţilor hrană spirituală. Ce altceva aş
putea să împachetez – pistoale?
Hornbeam nu dorea să discute despre rolul unui capelan al armatei.
— Loe Hornbeam şi Sandy Drummond s-au înrolat ieri în regimentul 107
infanterie şi noi nu reuşim să descoperim unde se află.
— Ca să vezi! spuse Mackintosh uluit. Sper că băiatul meu, Stephen, nu este
tentat.
— Sunt aproape sigur în drum spre Spania, unde regimentul 107 luptă, sub
comanda lui Wellington.
 — Şi ce doriţi să fac eu?
— Fă ceva să fie trimişi acasă!
— Ei bine, îmi pare rău pentru voi, dar nu pot face asta. Nu mă duc acolo ca să
subminez armata prin trimiterea acasă a celor mai buni tineri. Dacă aş încerca,
probabil că aş fi trimis acasă eu însumi – ei consideră, fară îndoială, că preoţii nu
sunt la fel de valoroşi ca flăcăii tineri. Dacă vă consolează cu ceva, le voi oferi o
înmormântare creştinească, dacă va fi nevoie.
Brusc, Hornbeam simţi cum toată puterea i se scurge din trup. Menţionarea
înmormântării fusese ceea ce-l puse la pământ. De zeci de ani, el fusese susţinut
de ideea că durerea şi necazurile s-au încheiat, că el este stăpânul propriului său
destin şi că viaţa îi era datoare să nu-i mai ofere alte tragedii. Dar această
convingere se prăbuşi în interiorul său şi îl lăsă să tremure de o frică pe care nu o
mai cunoscuse de pe vremea când fusese un copil hoţ.
— Mackintosh, te rog, te implor, spuse el nefericit. Când ajungi acolo cau-tă-l
pe Joe şi vezi cum este, dacă este sănătos şi suficient de bine hrănit şi îmbrăcat şi
scrie-mi, dacă poţi. El este mai apropiat sufletului meu decât orice altă fiinţă de
pe pământ şi acum, dintr-odată, nu mai pot ajunge la el> pe drumul spre război,
şi nu mai pot avea grijă de el. Sunt un om neajutorat, stau în genunchi în faţa ta,
te implor: stai cu ochii pe băiatul meu – vrei?
Drummond şi Mackintosh se holbară la el uluiţi. Hornbeam ştia de ce: ei nu-l
văzuseră niciodată în felul acesta, nu şi-l imaginaseră aşa şi abia dacă le venea să
creadă ceea ce vedeau şi auzeau. Dar lui Hornbeam nu-i mai păsa ce credeau
despre el.
— Vrei, Mackintosh, te rog? spuse el. Părând derutat, Mackintosh încuviinţă.
— Voi face tot ce voi putea!
Capitolul 34
Jarge veni acasă într-o dispoziţie deplorabilă, mirosind a bere şi fum de tutun.
Era clar că-şi petrecuse cea mai mare parte a zilei la tavernă, împreună cu
prietenii săi. Sal se simţi descurajată.
— Credeam că te duci să-l vezi pe Moses Crocket astăzi.
Crocket era un patron de ţesătorie. De un an sau doi, moara lui se zbătuse să
reziste, dar, acum, câştigase un contract al armatei pentru un regiment din Devon
şi afacerea lui avea perspective. Jarge încă lucra doar trei zile pe săptămână
pentru Hornbeam şi Sal îi sugerase că Crocket ar fi putut acum să caute ţesători
care să lucreze şase zile pline.
— Da, spuse Jarge. M-am întâlnit cu Mose dimineaţă.
— Ce a mers prost?
— Trece la războaie de ţesut cu abur, asta s-a întâmplat. El nu mai poate să ţină
angajaţi toţi ţesătorii pe care-i avea, ca să nu mai vorbim să angajeze alţii. Un
singur bărbat poate să supravegheze trei sau patru războaie de ţesut cu abur,
simultan.
— Ce păcat.
— Spune că trebuie să se alinieze vremurilor.
— Nu poţi contrazice asta.
— Eu pot. Aş spune că vremurile ar trebui să se întoarcă înapoi.
Lui Sal îi păru rău pentru manieratul Mose Crocket, în înfruntarea cu un Jarge
furios.
— Sper că nu te-ai luat la ceartă. Îi puse în faţă un castron aburind. Este favorita
ta, supă de cartofi şi unt proaspăt pe pâine. Speră că mâncarea bună va elimina o
parte din berea pe care o turnase în el.
— Nu, nu m-am certat cu Mose, spuse Jarge. Dar Ned Ludd s-ar putea să se
certe cu el, într-una dintre zilele astea.
Sorbi apoi din supă.
Ned Ludd apăruse pentru prima dată drept conducătorul mitologic al
distrugătorilor de maşini din Midlands (partea centrală a Angliei) şi din nord,
apoi luddismul se întinsese şi spre vestul ţării.
Sal se aşeză în faţa lui Jarge şi începu să mănânce. Supa şi pâinea erau bune şi
săţioase. La inasă erau doar ei doi, de când Sue se măritase şi Kit se mutase cu
Roger.
— Ştii ce se întâmplă în York, nu-i aşa? întrebă ea.
— Au arestat oameni.
— Va urma un proces. Şi îţi închipui că va fi un proces corect?
— Slabe şanse. Probabil că au arestat toţi oamenii care nu trebuie. Nu le va
păsa. Îi vor spânzura pe unii şi îi vor trimite pe ceilalţi în Australia. Ei nu vor
decât ca muncitorii să fie prea speriaţi ca să protesteze.
— Şi dacă vor fi distrugeri de maşini, aici, în Kingsbridge, cine crezi tu că va fi
primul bărbat pe care-l vor aresta?
Întinse unt pe o felie de pâine şi i-o dădu, Jarge nu răspunse la întrebare.
— Ştii cine i-a vândut lui Mose blestematele lui de războaie de ţesut cu abur,
nu-i aşa? spuse el în schimb. Fiul tău, el a făcut asta.
— Kit este şi al tău şi aşa a fost timp de şaptesprezece ani.
— Fiul meu vitreg.
— Mda… şi pentru un tată vitreg ai ştiut să profiţi al naibii de bine de el, nu-i
aşa? Un loc decent în care să locuieşti şi o masă bună în fiecare duminică, toate
pe cheltuiala lui.
— Nu am nevoie de pomană. Vreau o masă bună pe cheltuiala mea. Un bărbat
vrea să muncească şi să plătească singur pentru ceea ce are nevoie.
— Ştiu, spuse Sal, înmuindu-şi tonul.
Ea ştia. Banii deja nu mai erau problema ei principala, cu Kit care se descurca
atât de bine şi era atât de generos. Problema ei era mândria lui Jarge. Toţi
bărbaţii erau mândri, dar el mai rău decât oricine.
— Statul degeaba este rău pentru un bărbat bun. Celor care sunt pierde-vară le
place, dar cineva ca tine se enervează. Doar nu face ca de aici să ţi se tragă
necazurile.
Mâncară în tăcere o vreme, apoi Sal spălă vasele. În seara asta era repetiţia
clopotarilor. Sal căpătase obiceiul de a-l însoţi pe Jarge. Pe vremuri, ea se ducea
la hanul Bell, cu Joanie, ca să-i aştepte pe clopotari, dar de când Joanie fusese
deportată, ei nu-i mai plăcea să meargă la tavernă de capul ei.
Coborâră pe Main Street, iluminată de felinare, spre catedrală. Când traversară
piaţa, îl depăşiră pe vechiul prieten al lui Jarge, Jack Camp, îmbrăcat într-o haină
veche, cu găuri în ea.
— Totul în regulă, jarge? întrebă Jack.
— Toate bune, spuse Jarge. Acum mergem la repetiţia de tras clopotele.
— Atunci, poate ne vedem mai târziu.
— Mda.
Când se apropiară de catedrală, Sal comentă:
— Jack pare să te îndrăgească foarte tare.
— Ce te face să spui asta?
— Şi-a petrecut toată ziua la tavernă cu tine şi acum, vrea să te vadă şi în seara
asta.
Jarge rânji.
— N-am ce face dacă sunt adorabil. Asta o facu pe Sal să râdă.
Uşa dinspre nord a catedralei nu era încuiată, ceea ce însemna că Spade era deja
înăuntru. Urcară scările în spirală, până la camera frânghiilor, unde clopotarii îşi
scoteau hainele şi îşi suflecau mânecile. Sal se aşeză în fund, sprijinită de un
perete, ca să nu-i încurce. Îi plăcea muzica clopotelor, dar, mai mult decât asta, îi
plăcea zeflemeaua bărbaţilor, care era, uneori, deşteaptă şi întotdeauna amuzantă.
Spade îi aduse la ordine şi începu încălzirea cu secvenţa obişnuită. Apoi trecură
la secvenţele pentru ocazii speciale, pentru nunţi şi botezuri, în timp ce asculta,
mintea lui Sal hoinărea.
Ca întotdeauna, îşi făcea griji pentru cei dragi. Să-l ţină pe Jarge departe de
necazuri fusese munca ei de o viaţă. Era bine să te ridici pentru drepturile tale,
dar trebuia să o faci în modul corect, mai mult în suferinţă decât cu furie. Jarge
se repezea direct la ceartă.
Kit avea douăzeci şi şapte de ani şi era tot singur. Din câte ştia ea, el nu avusese
niciodată o iubită – cu siguranţă nu adusese niciuna acasă. Era destul de sigură că
ştia de ce. Oamenii ar spune că el nu era „genul care să se însoare”, ceea ce era o
exprimare politicoasă. Lui Sal nu-i păsa, dar ar fi fost dezamăgită să nu aibă
nepoţi.
Kit fusese întotdeauna priceput la maşinării şi afacerea lui prospera, dar Roger
nu era genul ideal pe care să-l aibă drept partener. Un parior nu era, cu adevărat,
de încredere.
Nepoata ei, Sue, îi producea cele mai puţine griji. Era măritată şi părea să fie
fericită. Ea avea două fete, aşa că, cel puţin, avea două strănepoate.
Reveria îi fu întreruptă de Jarge.
— Trebuie să ies afară – chemarea naturii. Tu ştii piesa următoare, Sal, poţi să
mă înlocuieşti?
— Cu plăcere. De-a lungul anilor, ea făcuse asta destul de des, de obicei atunci
când un clopotar anunţa în ultima clipă că nu poate veni. Era suficient de
puternică şi sincronizarea ei era destul de bună.
Se aşeză în picioare lângă funia lui Jarge, în timp ce el cobora scările. Fu puţin
surprinsă de această ieşire – de obicei el nu era supus chemării naturii. Poate că
mâncase ceva stricat – nu supa ei de cartofi, era sigură de asta, dar poate că o
mâncare de la hanul Bell.
Îşi scoase asta din minte şi se concentră la instrucţiunile lui Spade. Timpul trecu
repede şi ea rămase surprinsă când repetiţia se termină. Jarge nu se întorsese.
Spera că nu era bolnav. Spade îi dădu ei şilingul pentru plata lui Jarge şi ea îi
spuse că i-l va da lui.
Traversară toţi piaţa până la hanul Bell şi se întâlniră cu Jarge la uşă.
— Ţi-e rău? îl întrebă Sal îngrijorată.
— Nu.
Ea îi dădu şilingul.
— Poţi să-mi cumperi o cană de bere cu ăla. Am câştigat-o.
Se aşezară pentru o oră de relaxare, înainte să meargă acasă, la culcare. Cei care
trebuiau să fie la muncă la ora cinci dimineaţa nu rămaseră până târziu.
Relaxarea nu dură o oră. După numai câteva minute intră şeriful Doye, purtând
peruca lui ieftină şi ducându-şi bastonul greu, iar expresa lui era atât agresivă, cât
şi speriată. Era însoţit de doi poliţişti, Reg Davidson şi Ben Crocket. Sal se holbă
la ei, întrebându-se ce-i făcuse să fie atât de agitaţi. Surprinse o privire
îngrijorată a lui Spade, care-i sugeră că el putea să bănuiască ce era în mintea
şerifului. Sal nu reuşi.
Muşteriii din tavernă simţiră repede schimbarea de atmosferă. Sala deveni,
treptat, tăcută şi toată lumea privi spre Doye. Nimeni nu-l plăcea.
— A fost un incendiu la moara lui Mose Crocket, anunţă Doye. În sală se ridică
un zumzet de surprindere.
— Este clar, după rămăşiţe, că maşinile au fost zdrobite înainte de începerea
incendiului.
Urmă o reacţie de uimire din partea mulţimii.
— De asemenea, lacătul de la uşă a fost spart. Sal îl auzi pe Spade spunând:
— O, la dracu.
— Pe peretele exterior cineva a scris NED LUDD cu vopsea roşie. Asta
lămurea lucrurile, gândi Sal; moara fusese atacată de luddiţi.
 — Oamenii care au făcut asta vor fi spânzuraţi pentru aşa ceva, puteţi fi siguri
de asta, continuă Doye. Apoi arătă direct spre Jarge. Box, tu eşti cel mai rău
provocator de necazuri din acest oraş. Ce ai de spus?
Jarge zâmbi şi Sal se întrebă cum de putea să fie atât de încrezător când era
ameninţat cu pedeapsa cu moartea.
— Eşti surd, şerifuie? întrebă el. Doye păru furios.
— Despre ce vorbeşti? Jarge păru să se distreze.
— Va trebui să începem să te strigăm Surdu’ Doye.
— Nu sunt surd, mocofane.
— Ei bine, dacă nu eşti surd, trebuia să fi auzit ceea ce toată lumea din
Kingsbridge a auzit în seara asta – eu trăgând de clopotul numărul şapte al
catedralei, în ultima oră.
Mulţimea din tavernă râse, încântată să-l vadă pe nepopularul Doye luat peste
picior. Dar Sal nu zâmbi. Ea înţelese ce făcuse Jarge şi era furioasă. O implicase
într-un complot – fară să o anunţe. Nu avu nicio îndoială că el fusese unul dintre
bărbaţii care pătrunseseră în moara lui Crocket. Dar el avea un alibi: fusese la
repetiţia clopotarilor. Doar Sal şi ceilalţi clopotari ştiau că el se strecurase afară –
şi el se baza pe ei ca să păstreze secretul. „Fie mint în legătură cu asta, gândi Sal,
fie îmi trădez bărbatul şi-l voi vedea spânzurat.” Era o decizie imposibilă.
Pentru a doua oară în seara aceea, întâlni privirea inteligentă a lui Spade. Cu
siguranţă că el urmase acelaşi proces de gândire şi ajunsese la aceeaşi concluzie:
Jarge îi compromisese pe toţi.
Oricum, pentru moment, Doye rămase buimăcit. Nu avea o minte foarte
ascuţită. Suspectul lui principal avea un alibi şi el nu ştia ce să facă mai departe.
După o pauză lungă, spuse cu convingere:
— Vom vedea în legătură cu asta!
Glasul îi era atât de slab încât mulţimea izbucni din nou în râs. Doye ieşi grăbit
din tavernă.
Conversaţia se reluă şi zgomotul umplu din nou sala. Spade se aplecă în faţă şi
îi vorbi lui Jarge pe o voce clară, joasă, care putu fi auzită şi de ceilalţi clopotari.
— N-ar fi trebuit să faci asta, Jarge, spuse el. Ne-ai pus pe toţi în situaţia în care
va trebui să minţim pentru tine. Ei bine, e în regulă, eu o voi face. Dar sperjurul
este o crimă gravă şi eu nu sunt dispus să comit o crimă pentru tine.
Ceilalţi clătinară din cap, în semn de aprobare.
Jarge se pretăcu dispreţuitor.
— Nu se va ajunge niciodată la tribunal.
— Sper că nu, spuse Spade. Dar dacă se ajunge acolo, eu nu pot evita să ofer
dovezi, îţi spun de pe acum că va trebui să spun adevărul. Şi dacă vei fi
spânzurat, va fi doar blestemata ta de vină.
*
 La începutul lui februarie, când Elsie locuia deja cu mama ei şi cu Spade, primi
o scrisoare din Spania, cu adresa scrisă cu scrisul de mână, îngrijit şi familiar, al
lui Kenelm. Ea o luă în salon şi o deschise, nerăbdătoare.

Ciudad Rodrigo, Spania

Ziua de Crăciun, 1812
Draga mea soţie, iată-mă în Rodrigo City, în Spania. Este un oraş mic, cocoţat
pe o culme, deasupra unui râu. Are o catedrală – din păcate romano-catolică,
desigur. Locuiesc într-o cameră minusculă, într-o casă ocupată de ofiţerii
regimentului 107 infanterie.

Ei bine, ajunsese acolo în siguranţă şi ea se simţi uşurată. O călătorie pe mare

era, întotdeauna, îngrijorătoare.
Nu era îndrăgostită de Kenelm – nu fusese niciodată dar, de-a lungul anilor,
ajunsese să-i aprecieze calităţile şi să-i tolereze slăbiciunile. Şi el era tatăl celor
cinci copii ai săi. Siguranţa lui era importantă pentru ea.
Citi mai departe:

Mă gândeam că Spania este o ţară călduroasă, dar vremea este amarnic de

friguroasă şi casa nu are sticlă la ferestre – precum cele mai multe case de aici.
Spre est, putem vedea zăpada din munţi, pe care ei îi numesc sierras.

Va trebui să-i trimită nişte haine călduroase: lenjerie, poate şi ciorapi.

Sărmanul. Şi oamenii discutau despre căldura insuportabilă din Spania.

Armata se reface după un fel de înfrângere. Asediul oraşului Burgos a fost un

eşec şi forţele noastre s-au retras în dezordine, pierzând oameni din cauza
frigului şi a foametei, pe lungul marş de întoarcere la tabăra de iarnă. Asta s-a
întâmplat înainte de sosirea mea.

Ea citise în ziare despre această retragere. Marchizul de Wellington se bucurase

de câteva victorii anul trecut, dar, până la urmă, părea să se fi întors de unde
plecase. Ea se întrebă dacă el chiar era un general atât de bun pe cât se spunea
despre el că ar fi.

Bărbaţii de aici au nevoie disperată de îndrumare spirituală. Cineva ar putea

crede câ luptele le vor aminti de apropierea raiului şi iadului şi îi vor face să
profite de situaţia lor ca să se întoarcă spre Dumnezeu, dar lucrurile nu par să
funcţioneze aşa. Doar câţiva dintre ei doresc să participe la slujbe. Mulţi îşi
petrec timpul bând băuturi tari, risipindu-şi salariile la jocuri de noroc şi –
iartâ-mă, draga mea – la curve. Sunt multe lucruri de făcut pentru mine! Dar, în
principal, le spun câ sunt capelanul lor şi sunt întotdeauna pregătit să mă rog
împreună cu ei, dacă simt nevoia să facă asta.

Elsie simţi că exista un fel de schimbare. Kenelm fusese întotdeauna ataşat de

aspectul ceremonial al creştinismului. El acorda mare importanţă robelor şi
vaselor cu pietre preţioase şi procesiunilor. Să se roage împreună cu oamenii în
suferinţă nu fusese niciodată o prioritate, până acunx Armata îi lărgea deja
orizonturile.

Acum, când m-am instalat, mă gândesc câ ar trebui să-i fac o vizită lui
Wellington. Cartierul lui general se află într-un sat numit Freineda, la ceva
distanţă de mers pe jos de aici, dar nu voi solicita folosirea unui cal al armatei
Satul este îngrozitor de sărăcit şi murdar. Mi-a părut rău să observ prezenţa
câtorva femei tinere, de un anumit gen – vei sări peste pasajul ăsta când le vei
citi copiilor scrisoarea.
Comandantul nostru suprem ocupă casa de lângă biserica. Este cea mai bună
casă din acest loc, ceea ce nu spune prea multe; doar câteva camere deasupra
unui grajd. Tatăl său a fost contele de Mornington şi el a fost crescut în castelul
Dangan, aşa că asta trebuie să fie o mare schimbare pentru el!
La sosirea mea, am vorbit cu un aghiotant şi am aflat câ Wellington era la
vânătoare. Presupun câ trebuie să-şi ocupe cumva timpul, atunci când nu sunt
bătălii de purtat. Aghiotantul a fost mai degrabă arogant şi mi-a spus că nu era
sigur dacă generalul va avea timp să stea de vorbă cu mine. Desigur, nu am altă
posibilitate decât să aştept.

În timp ce fac asta, ghici cu cine m-am întâlnit: Henry, contele de Shiring! Este
slab, dor arată vesel, de fapt, aş spune că se găseşte în elementul său. A fost
numit în statul major, aşa că lucrează îndeaproape cu Wellington. Ei sunt exact
de aceeaşi vârstă şi s-au întâlnit în 1786, ca studenţi la şcoala regală de echitaţie
din Angers.

Cei doi bărbaţi mai aveau ceva în comun, reflectă Elsie: Henry era mai interesat
de armată decât de soţia lui şi, dacă zvonurile erau adevărate, Wellington era la
fel

Mi-am amintit de durerea consilierului Hornbeam şi i-am menţionat că Joe

Hornbeam şi Sandy Drummond se înrolaseră voluntari în armată, din
patriotism, şi Henry a fost interesat l-am spus că ei sunt doi tineri inteligenţi de
la liceul din Kingsbridge şi ar putea să aibă potenţial de ofiţeri şi Henry a spus
că îi va căuta; aşa că te rog să-i spui lui Hornbeam că am făcut tot ce puteam ca
să-i deschid drumul nepotului său să devină ofiţer.
 Elsie îi va transmite, cu siguranţă, această veste lui Hornbeam. Nu era prea
liniştitor, dar, cel puţin, va şti că doi bărbaţi din Kingsbridge aveau grijă de
nepotul său, în Spania.

În sfârşit a apărut şi Wellington, îmbrăcat într-o haină albastră precum cerul şi

o pelerină neagră, care am aflat ulterior că este uniforma regimentului
Salisbury Hunt Am observat imediat că ei îl poreclesc Old Nosey (Bătrânul
Năsos): El are un cioc magnific, cu baza înaltă şi vârful lung. Altfel este un
bărbat chipeş, puţin mai înalt decât media, cu părul cârlionţat pieptănat în faţă,
ca să ascundă uşorul început de chelie.
Henry m-a prezentat şi Wellington a discutat cu mine timp de câteva minute, în
picioare, lângă calul său. M-a întrebat despre cariera mea la universitatea
Oxford şi la Kingsbridge şi mi-a spus că este bucuros să mă vadă. Nu m-a invitat
în casa lui, dar am fost destul de mulţumit de faptul că atât de mulţi oameni îl
văzuseră discutând, interesat, cu mine. A fost amabil şi informai, deşi ceva mi-a
lăsat senzaţia că nu mi-ar plăcea să fiu în poziţia să-l nemulţumesc. Un pumn de
fier într-o mânuşă de catifea, a fost gândul meu instinctiv.

Elsie se bucură pentru Kenelm. Ştia cât de mult preţuia el genul acela de
lucruri. O conversaţie cu comandantul suprem, în faţa atât de multor oameni, îl
va face să fie fericit pentru câteva luni. Asta era slăbiciunea lui nevinovată şi ea
învăţase să fie tolerantă în privinţa asta.

Voi încheia acum şi mâ voi asigura câ scrisoarea asta merge în pachetul

săptămânal de la Lisabona spre Anglia. Scrisoarea mea va călători alături de
rapoartele lui Wellington şi de multe alte scrisori adresate celor dragi de acasâ.
Mâ gândesc adesea la copii – te rog sâ le transmiţi dragostea mea. Şi nu cred câ
mai trebuie să o spun că îţi transmit cele mai calde sentimente de dragoste şi
respect pentru tine, draga mea soţie.
Bărbatul tău devotat, Kenelm Mackintosh.

Lăsă scrisoarea jos şi se gândi la ea pentru o vreme, apoi o citi din nou. În
ultimul paragraf el menţionase dragostea de trei ori, observă ea. Asta era cam de
tot atâtea ori de câte spusese cuvântul în cei optsprezece ani de când erau
căsătoriţi
După un minut sau două, ea le ceru copiilor să vină cu toţii în salon.
— Avem o scrisoare de la tatăl vostru, spuse ea şi ei reacţionară cu bucurie.
Aşezaţi-va, în linişte, spuse ea, şi o voi citi pentru voi.
*
 Primarul Fishwick convocă o întrunire de urgenţă a consiliului oraşului, pentru
a discuta răbufnirea de luddism. Spade ştia mai multe despre ceea ce se petrecuse
decât oricine altcineva, dar trebui să-şi ascundă informaţiile. El se decise să
participe, dar să vorbească puţin sau deloc. Ar fi putut sa rămână deoparte, dar ar
fi trezit suspiciuni.
Întrunirile consiliului – care aveau loc cu toţi consilierii – erau, de obicei,
chestii exuberante, în timp ce bărbaţii bine îmbrăcaţi şi siguri de sine luau, cu
încredere, decizii pentru conducerea afacerilor oraşului, în timp ce se serveau din
sticla de sherry aflată în mijlocul mesei străvechi. Ei credeau în dreptul lor de a
conduce oraşul Kingsbridge şi simţeau că făcuseră o treabă foarte bună în acest
sens.
Astăzi nu mai erau Ia fel de înfumuraţi, gândi Spade. Atmosfera era pesimistă.
Păreau speriaţi.
Fishwick scoase în evidenţă de ce.
— De la asaltul asupra morii lui Moses Crocket, alte trei stabilimente au fost
atacate de aceşti răufăcători, spuse el. Piggery Mill a consilierului Hornbeam,
Moara Veche a consilierului Barrowfield şi propria mea moară.
În toate cazurile, maşinile au fost deteriorate, au fost stârnite incendii şi
cuvintele NED LUDD au fost scrise cu litere mari, cu vopsea roşie, pe ziduri. Şi
au mai existat incidente similare în oraşele din împrejurimi.
— Credem că acest om s-a mutat aici, din nord? întrebă Hornbeam.
— Eu nici măcar nu cred că el există, spuse Fishwick. Ned Ludd este, probabil,
un personaj mitologic, la fel ca Robin Hood. După părerea mea, aceste atrocităţi
nu sunt organizate de un personaj central. Este doar o situaţie în care oamenii
nemulţumiţi imită alţi oameni nemulţumiţi.
— Până acum am fost suficient de norocos să scap de genul acesta de necazuri,
admise Rupe Underwood.
Rupe trecuse de patruzeci de ani, la fel ca Amos. Bretonul lui blond începea să
încărunţească, dar tot avea obiceiul să scuture din cap ca să-şi dea părul din ochi.
„Probabil că el va continua să scape de vandalism”, gândi Spade. Procesele
folosite în fabricarea panglicilor de mătase erau aceleaşi precum cele pentru
pânza din lână – tors, vopsit şi ţesut dar aceasta era o întreprindere specializată,
care folosea un număr redus de angajaţi.
— Trebuie să întreb, continuă Rupe, dacă morile care au suferit aceste atacuri
erau păzite.
— Toate, spuse Fishwick.
— Şi atunci de ce paznicii au fost ineficienţi?
— Oamenii mei au fost dezarmaţi şi legaţi.
— Ai mei şi-au aruncat ciomegele şi au rupt-o la fugă, zise Hornbeam
dezgustat. Am angajat oameni noi şi le-am dat. Pistoale, dar nu fac decât să
închid uşa grajdului după ce calul ă fugit.
 Amos Barrowfield se încruntă.
— Sunt îngrijorat în legătură cu armele de foc. Dacă oamenii tăi au aşa ceva,
probabil câ îşi vor procura şi luddiţii şi atunci vor exista morţi. Eu am mărit
numărul paznicilor mei, dar le-am lăsat aceleaşi arme, doar ciomege.
Asta îl irită pe Hornbeam.
— Dacă facem mofturi pentru contram ăsuri, nu vom scăpa niciodată de
blestemaţii de luddiţi.
Fishwick se zburli.
— Înţeleg că emoţiile sunt la un nivel ridicat, dar, în general, încercăm să
evităm limbajul necuviincios la întrunirile consiliului, domnule consilier
Hornbeam, dacă vrei să mă ierţi.
— Vă cer iertare, spuse Hornbeam ursuz. Dar, cu siguranţă, cei mai mulţi dintre
noi au citit despre procesele luddiţilor de la York. Şaizeci şi patru de bărbaţi au
fost aduşi în faţa unei curţi cu juri speciale. Şaptesprezece au fost spânzuraţi şi
douăzeci şi patru deportaţi. Şi distrugerea maşinilor a încetat.
— Dar noi nu i-am prins niciodată pe răufăcători în acţiune, comentă Fishwick,
Ei atacă întotdeauna noaptea. Poartă cagule cu găuri pentru ochi, aşa că nu ştim
nici măcar ce culoare de păr au. Este evident câ ei cunosc bine morile, pentru că
operează atât de rapid. Intră, produc distrugerile necesare şi pleacă înainte ca
alarmă să poată fi dată. Apoi dispar.
— Probabil că aleargă nu foarte departe, îşi scot cagulele apoi se întorc sub
deghizarea unor vecini binevoitori, care vor să ajute şi toarnă apă peste incendii,
reflectă Rupe.
Spade gândi că ăsta era exact modul în care acţionau.
— Doar o clipă, îi opri Hornbeam. Aceste probleme nu au înfrânt autorităţile
din York. Ştiau cine au erau agitatorii şi i-au găsit vinovaţi, fară să-şi facă griji
pentru chichiţele avocăţeşti, cum ar fi dovezile.
Spade ştia că era adevărat Citise despre proces în ziare. Era foarte controversat
Unii dintre cei acuzaţi nu aveau nimic de-a face cu luddiţii şi alţii aveau alibiuri,
dar fuseseră consideraţi vinovaţi, chiar şi aşa. Hornbeam clar îşi dorea acelaşi
gen de justiţie şi în Kingsbridge,
— Noi ştim care dintre lucrătorii din Kingsbridge şi-au pierdut mijloacele de
trai din cauza noilor maşini, continuă Hornbeam. Pur şi simplu trebuie să facem
o listă.
— Ce, şi să-i spânzurăm pe toţi? întrebă Amos.
— Am putea începe prin a-i aresta pe toţi. Cel puţin am putea să fim siguri că-i
avem pe luddiţi în plasă.
— Şi vreo două sute de oameni care respectă legea.
— Nu sunt chiar atât de mulţi.
— Când i-ai numărat ultima dată, domnule Hornbeam? Lui Hornbeam nu-i
plăcea să fie luat la întrebări.
 — În regulă, Barrowfield, spune-mi care este planul tău?
— Să facem mai multe pentru muncitorii care nu mai au de lucru.
— Cum ar fi?
— Să ne asigurăm că primesc ajutorul pentru săraci – şi fară eschivări. Acesta
era un reproş direct la adresa lui Hornbeam, în calitate de supraveghetor al
săracilor.
— Ei primesc ceea ce au dreptul să primească, spuse Hornbeam indigant
— Şi, astfel, distrug maşinile, insită Amos. Şi poate că vor continua să facă asta
până când îi vom ajuta – indiferent de ceea ce ar putea sa fie îndreptăţiţi să
primească, în conformitate cu o interpretare strictă a regulilor.
Spade îl felicită în tăcere pe Amos.
— Regulile sunt reguli! tună Hornbeam.
— Şi oamenii sunt oameni, adăugă Amos.
Hornbeam începea să se înfurie.
— Trebuie să le servim o lecţie! Câteva spânzurări vor pune capăt luddismului.
— Dacă noi vom spânzura un om nevinovat, în cunoştinţă de cauză, doar ca să
punem capăt vandalismului, atunci ne vom face vinovaţi de crimă.
Hornbeam se înroşi la faţă.
— Niciunul dintre ei nu este inocent!
Amos oftă.
— Uite ce este, dacă tratăm muncitorii ca pe duşmanii noştri, ei se vor
comporta ca nişte duşmani.
— Găseşti scuze pentru criminali.
— Noi vom fi criminalii, dacă vom proceda cum a procedat tribunalul din
York,
Fishwick interveni.
— Domnilor, permiteţi-mi. Nu vom inventa scuze pentru criminali şi nu vom
spânzura oameni nevinovaţi. Vom aduna martori şi vom construi un caz
împotriva oamenilor care sunt cu adevărat vinovaţi. Apoi, dacă îi vom spânzura,
vom face asta cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
— Amin! spuse Amos.
*
Hornbeam stătea în picioare în sala războaielor de ţesut a morii sale numărul 2,
care era încă în funcţiune. Încă nu fusese atacată, dar era vulnerabilă, pentru că
folosea războaie de ţesut cu abur, care păreau să-i inflameze pe luddiţi.
Hornbeam nu fusese niciodată într-o bătălie, dar îşi imagina cum trebuie să
sune, foarte asemănător cu o sală plină de războaie de ţesut cu abur. Pe tot
parcursul zilei maşinile bubuiau şi trosneau atât de tare, încât era imposibil să
porţi o conversaţie. Muncitorii care lucrau la aceste războaie pentru mulţi ani
sfârşeau surzi.
 Principala sarcină a muncitorilor era să caute defectele din pânză: să cârpească,
să ciugulească şi să dea deoparte, acolo unde erau defecte mari. Ei reparau firele
rupte cu ajutorul unui mic nod, plat, specific ţesătorilor şi trebuiau să facă asta
repede, ca să reducă pierderea de producţie. O altă sarcină importantă era să
schimbe suveica la fiecare câteva minute, pentru că firul se termina atât de rapid,
din cauza vitezei maşinilor. O persoană putea să supravegheze două sau trei
maşini simultan.
Accidentele erau frecvente – din cauză că muncitorii erau neglijenţi, după
părerea lui Hornbeam. El văzuse mâneca unui bărbat, care atârna, cum fusese
prinsă într-o curea de transmisie şi îi smulsese braţul omului din umăr.
Suveica zburătoare era cauza celor mai multe accidente. Aceasta se mişca
repede, trecând pe sub „şopron” de două sau de trei ori pe secundă. Era
confecţionată din lemn, dar trebuia să aibă capete de metal, ca să o protejeze de
distrugere, atunci când lovea limitatorul. Dacă operatorul lucra prea repede la
războiul de ţesut, suveica lovea prea rapid în limitator şi zbura afară din
maşinărie, cu mare viteză, rănind pe oricine întâlnea în cale.
Când sosi Phil Doye, Hornbeam părăsi sala războaielor de ţesut şi se întâlni cu
şeriful în biroul său, departe de zgomot.
— Trebuie să găsim pe cel puţin unul dintre luddiţi şi să-l judecăm, spuse el. Îţi
voi da o jumătate de duzină de bărbaţi despre care eu cred că ar putea să ne
furnizeze informaţii. Aceştia erau oameni care-i datorau lui Hornbeam bani şi nu
puteau plăti, dar Doye nu avea nevoie să ştie asta.
— Prea bine, domnule Hornbeam, spuse Doye. Ce fel de informaţii trebuie să
caut?
— Evident, numele luddiţilor, dar avem nevoie de mai mult de atât. Încearcă să
găseşti pe cineva care i-a văzut apropiindu-se de una dintre morile vandaUzate,
după căderea întunericului. Se poate să fi fost văzuţi când îşi puneau sau îşi
scoteau cagulele.
— Bine, pot să încerc, spuse Doye cu îndoială.
— Oricine ne poate ajuta în felul acesta ar putea să primească o recompensă
discretă. Un informator se pune într-o situaţie riscantă dacă ne informează pe noi
despre oameni violenţi, aşa că va avea nevoie de un stimulent. Putem oferi o liră
oricui ne furnizează dovezi la tribunal. Oricum, aceste plăţi trebuie să fie ţinute
secrete, altfel muncitorii vor insinua că martorii noştri au fost mituiţi şi că
dovezile lor nu sunt, prin urmare, de încredere.
— Înţeleg, domnule.
— Eu încă îl suspectez pe Jarge Box, zise Hornbeam pe un ton mult mai
meditativ.
— Dar el era la tragerea clopotelor.
— Află dacă l-a văzut cineva circulând prin oraş, în timp ce se trăgeau
clopotele.
 — Cum ar putea să se întâmple aşa ceva?
— Ar fi putut să fie înlocuit de un alt bărbat. Cum am putea să aflăm?
— Este o aptitudine, domnule. Trebuie sâ o înveţi.
— Înlocuitorul ar putea să fie un fost clopotar care acum s-a retras. Sau un
clopotar dintr-un alt oraş. Vorbeşte cu oamenii care-i cunosc pe clopotari şi care
ar fi putut să audă ceva.
— Da, domnule.
— În regulă, spuse Hornbeam, pe ton de concediere. Ai face bine să începi.
Vreau ca cineva să fie găsit vinovat. Şi îl vreau spânzurat
Capitolul 35
Kit Clitheroe vizita moara lui Spade şi îl întrebă cum se descurca cu noul război
de ţesut tip Jacquard.
— Este remarcabil, spuse Spade. Sime Jackson îl acţionează, dar maşina nu are,
cu adevărat, nevoie de un ţesător. De îndată ce este reglat, poate să fie operat de
un tânăr. Acum, măiestria este în proiectarea modelului şi formarea cartonului
perforat.
— Ar trebui să mai comanzi încă unul, spuse Kit. Să-ţi dublezi producţia.
Acesta era motivul vizitei sale.
— Dacă aş mai avea încă vechii mei clienţi francezi, aş face asta, spuse Spade.
Parisul are numeroase magazine mici, numite marchands de modes. Acestea
vând rochii şi pălării şi tot felul de accesorii – dantelă, eşarfe, funde şi aşa mai
departe. Aceste magazine obişnuiau să cumpere cam jumătate din producţia mea.
— Dar i-ai înlocuit cu alţi clienţi, din Baltica şi din America.
— Aşa este, slavă Domnului. Dar aceştia vor pânză simplă şi rezistentă la
uzură. Voi cumpăra încă un război de ţesut Jacquard de la voi imediat ce
blestematul ăsta de război se termină.
— Voi veni să-ţi bat la uşă.
Kit afişă o figură curajoasă, deşi era deprimat.
Spade, care era sensibil la dispoziţia oamenilor, îi spuse:
— Îmi pare rău că te dezamăgesc. Afacerea voastră merge greu acum?
— Puţin. Este din cauza luddiţilor.
— M-aş fi gândit că o mulţime de ţesători vor dori să-şi înlocuiască maşinile
distruse.
— Nu prea curând. Nu-şi pot permite. Wally Watson nu va cumpăra o altă
maşină de dărăcit – s-a întors ia dărăcitorii manuali,
— Presupun că oricine va cheltui pe o maşină nouă ar putea atrage o a doua
vizită din partea luddiţilor.
— Exact asta este problema. Kit se ridică în picioare. Nici măcar faţă de Spade
nu dorea să pară slab. Dar trăim ca să luptăm data viitoare.
 — Mult noroc. Kit plecă.
Încercase să-şi ascundă sentimentele, dar era demoralizat. Pentru prima dată, de
când el şi Roger începuseră afacerea, nu aveau de lucru şi nicio perspectivă. Nu
era prea sigur ce putea să facă. Era reticent să-şi cheltuiască economiile.
Era sfârşitul unei zile cenuşii de februarie şi nu reuşi să-şi ridice moralul
suficient ca să facă o altă vizită disperată de vânzări, aşa că se duse acasă. Intră
în atelierul de la parter. Acesta mirosea a lemn tăiat şi ulei de maşini, o aromă
care întotdeauna îi dădea un sentiment de bine. Totul era perfect curat şi aranjat:
podeaua măturată, uneltele ordonate în rafturi, cheresteaua stivuită în spate. Asta
era opera lui: Roger era mai puţin meticulos cu astfel de lucruri.
Urcă scările, spre zona de locuit de la etajul superior. Îl găsi pe Roger scufundat
în canapea, privind în gol spre focul din vatră. Îl sărută pe Roger pe buze şi se
aşeză alături de el.
— Poţi să-mi dai nişte bani? spuse Roger. Ştiu că nu e încă momentul, dar sunt
falit.
Asta se întâmpla adesea. În fiecare lună, Kit calcula profiturile, punea ceva
deoparte, pentru urgenţe, apoi împărţea restul în două şi îi dădea jumătate lui
Roger; dar, de cele mai multe ori, Roger rămânea fară bani înainte de sfârşitul
lunii în mod normal, Kit îi dădea un avans, dar vremurile se schimbaseră.
— Nu pot, spuse Kit. Cred că luna asta nu vom avea niciun fel de profituri.
— De ce nu? spuse Roger irascibil.
— Nimeni nu cumpără maşini din cauza luddiţilor. Kit mângâie părul blond al
lui Roger. Fu surprins să descopere o mică şuviţă argintie. Roger avea aproape
patruzeci de ani: poate că nu era surprinzător. Kit se decise să nu menţioneze
acest lucru.
— Pentru o vreme va trebui să încetezi să mai joci cărţi. Rămâi acasă, cu mine,
serile. Îşi apropie buzele de urechea lui Roger şi-i şopti: Mă voi gândi la o
ocupaţie pentru tine.
Roger zâmbi, în sfârşit.
— Dankeschoen, spuse el. Îl învăţa germana pe Kit. Poate că sărăcia va fi
amuzantă.
Dar Kit simţi că el îi ascundea ceva.
— Haide să bem un pahar de vin, zise Kit. Ar putea să ne înveselească. Se
ridică şi se duse la bufet. Întotdeauna aveau la îndemână o sticlă de vin de
Madeira. Kit turnă în două pahare şi se aşeză la loc.
Îl iubea pe Roger de multă vreme. Pe vremea când era băiat, nutrise o adoraţie
copilărească pentru protectorul său adult. Apoi Roger plecase în Germania şi Kit
crescuse fară eroul său. Dar la revenirea lui Roger în viaţa lui, Kit fusese copleşit
de sentimentele care-l surprinseseră şi îl înspăimântaseră, îşi înăbuşise aceste
sentimente şi încercase să le ascundă.
Dar Roger îşi dăduse seama şi îi vorbise lui Kit despre adevărurile vieţii.
 — Nu este ceva neobişnuit ca bărbaţii să se iubească între ei, spusese el. Kit
abia dacă putu să creadă asta. Nu-ţi face probleme pentru ceea ce spun oamenii.
Se întâmplă tot timpul – mai ales la Oxford. Roger chicotise, apoi devenise din
nou serios. Te iubesc şi vreau să mă culc cu tine şi să te sărut şi să te ating pe tot
trupul, şi tu vrei acelaşi lucru – ştiu asta! Nici măcar nu încerca să negi.
După ce Kit trecuse peste şoc, avusese parte de o fericire binecuvântată şi încă
era aşa. Roger avea momente în care era nefericit, precum cel de acum. Kit se
gândea cum să-l întrebe care era problema, când se auzi o bătaie puternică la uşa
din faţă.
— Mă duc eu, spuse Kit. Aveau o menajeră, dar ea îşi terminase treaba pentru
ziua respectivă. Alergă în jos pe scări şi deschise uşa.
Vizitatorul era Sport Culliver, care purta o pălărie înaltă, roşie.
— Trebuie să discut cu Roger, spuse el fară nicio altă introducere.
— Şi bună seara şi ţie, Sport, răspunse Kit sarcastic.
— Lasă baltă politeţurile.
Kit se întoarse şi strigă:
— Eşti acasă pentru Sport Culliver?
— Ar fi mai bine să-l laşi să intre, răspunse Roger.
— Va fi încântat să te primească, i se adresă Kit lui Culliver. Închise uşa şi îl
conduse pe Sport la etaj.
Păstrându-şi pălăria pe cap, Sport se aşeză fară să fie invitat, alegând un scaun
din faţa lui Roger.
— Timpul a expirat, Roger, spuse el.
— N-am făcut rost de niciun ban, replică Roger. De ce porţi pălăria aia
prostească?
— O, Domnul să aibă milă de noi, se tângui Kit. Ai jucat cu bani împrumutaţi?
Roger facu o faţă ruşinată şi nu răspunse.
— Da, aşa a făcut şi ar fi trebuit să-mi plătească ieri, adăugă Sport.
Kit bănuise de multă vreme că Roger ar fi putut să-şi încalce promisiunea, aşa
că revelaţia nu-i produse un şoc atât de mare pe cât ar fi putut să fie. Se abţinu să
spună ceva despre promisiune. Roger se simţea deja destul de nefericit.
— O, Rodge, spuse el. Cât de mult datorezi?
— Nouăzeci şi patru de lire, şase şilingi şi opt pence, răspunse Sport în locul lui
Roger.
Kit rămase şocat.
— Nu avem atât de mulţi bani! exclamă el.
— Cât de mult aveţi? întrebă Sport.
Kit fu pe cale să-i spună, dar Roger vorbi primul.
— Nu contează asta, zise el. Îţi vei primi banii, Sport. Îţi voi plăti mâine. Kit
era convins că blufează.
Sport bănui acelaşi lucru.
 — Te las până mâine, spuse el. Dar dacă nu plăteşti, din nou, va trebui să ai o
discuţie cu Frogeye şi Bull.
— Cine sunt ei? întrebă Kit.
— Lucrează pentru el, aruncă beţivii afară şi bat oamenii care nu-şi plătesc
datoriile, îi explică Roger.
— La ce foloseşte asta? întrebă Kit. Dacă cineva nu are bani, tot nu va avea nici
după ce este bătut.
— Dar ceilalţi oameni vor fi prea speriaţi ca să încerce să mă înşele, comentă
Sport. Se ridică în picioare. Ne întâlnim mâine sau te întâlneşti cu Frogeye şi
Bull poimâine.
Părăsi încăperea. Kit îl urmă la parter. Sport deschise singur uşa şi ieşi fară să
vorbească. Kit închise uşa şi urcă înapoi la etaj. Roger nu avea curaj să se uite în
ochii lui Kit.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Te-am dezamăgit, zise Roger. Kit îşi puse braţul
în jurul lui Roger.
— Lasă asta, acum. Ce ne vom face? întrebă el.
— Nu este problema ta. Tu nu eşti implicat, tu nu ai pariat niciodată,
— Şi tu ce crezi că o să fac eu, o să aştept ca oamenii ăia cu nume ciudate să
vină aici să te bată?
— Voi fi plecat înainte să ajungă ei aici. Va trebui să plec, mâine. Kit se simţi
rănit. Cum putea Roger să spună că-l părăseşte?
— Dar unde te vei duce? Ce vei face?
— M-am gândit la asta, răspunde Roger. Mă voi înrola în Royal Artillery
(Corpul Regal de Artilerie). Au întotdeauna nevoie de bărbaţi care se pricep să
repare lucrurile, mai ales tunurile.
Kit rămase tăcut, meditând la cele spuse de partenerul său. Roger în armată!
Probabil că aveau să îl trimită în Spania. Ar fi putut să nu se mai întoarcă
niciodată. Kit abia dacă putea suporta să se gândească la asta.
Dar ce putea face Kit? Nu putea să plătească datoria, nu putea să-l apere pe
Roger – sau pe el însuşi – împotriva bătăuşilor cu simbrie ai lui Sport şi nu putea
să trăiască fară Roger.
În cele din urmă, înţelese care era soluţia.
— Vorbeşti serios? îi spuse el lui Roger. Chiar te vei înrola?
— Da, spuse Roger. Este singura soluţie.
— Când?
— Voi lua diligenţa spre Bristol mâine. Am auzit că există o navă care aşteaptă
să ducă întăriri în Spania.
— Atât de curând!
— Trebuie să se întâmple mâine.
— În cazul ăsta, spuse Kit, voi veni cu tine.
 *
Sal şi Jarge încuiară uşa casei lui Kit. Jarge unse uneltele şi le înveli în pânză de
muşama. Sal puse hainele şi aşternuturile de pat în saci şi îi cusu, cu lavandă în
interior, ca să alunge moliile. Ea puse celelalte obiecte casnice în nişte cufere de
ceai, împrumutate.
Sal avea biletul lui Kit îndesat pe mânecă:

Draga mea mamă,

Trebuie să fugim. Poger datorează bani pe care nu-i putem plăti şi afacerea
noastră s-a prăbuşit, din cauza luddiţilor. Până când vei citi asta, eu voi fi
departe de Kingsbridge. Ne vom înrola în Royal Artillery.
Îmi pare râu să-ţi servesc acest şoc.
Te rog să trimiţi toate lucrurile noastre la atelierul lui Roger de la Badford.
Cheia este alături de această misivă.
Fiul tău iubitor,
Kit.

Sal era îngrozită şi înlăcrimată. Era singurul ei copil. Ea înţelegea, în mintea ei,
că un bărbat de douăzeci şi opt de ani nu trebuia să trăiască alături de mama lui,
dar, în sufletul ei, se simţea părăsită. Şi era îngrozită de ceea ce i s-ar fi putut
întâmpla în război. Kit avea multe calităţi minunate şi un talent remarcabil, dar
nu fusese niciodată un luptător. „Artilerie” însemna tunuri, astfel că atât Kit, cât
şi Roger aveau să se afle în mijlocul unui câmp de luptă, cu soldaţi inamici care
aveau să se străduiască din răsputeri să-i ucidă. Moartea lui Kit i-ar fi sfâşiat
inima lui Sal. Şi, ca să înrăutăţească lucrurile, ea ar fi simţit întotdeauna că era
vina lui Jarge, pentru că el provocase această criză, prin distrugerea maşinilor.
În timp ce lucrau, apărură doi bărbaţi. Unul era scund şi cu gâtul gros, celălalt
avea ochii bulbucaţi. Fiecare dintre ei căra în mână câte o bâtă de stejar,
prelucrată grosolan.
— Unde este Roger Riddick? întrebă cel cu ochii bulbucaţi. Jarge se întoarse
încet, ca să-l înfrunte.
— Şi pentru ce îl cauţi cu un ciomag în mână, Frogeye? Sal era pregătită să se
alăture luptei, dar nu şi-o dorea.
— Un răspuns blând îndepărtează furia, Jarge, aminteşte-ţi, îi şopti ea lui Jarge.
— Riddick datorează bani, ar trebui să ştii asta, zise Frogeye.
— Chiar aşa? întrebă Jarge. Ei bine, nu este aici şi eu sunt pe jumătate hotărât
să rup ciomagul ală în capul tău urât, aşa că te sfătuiesc să te cari de aici, cât sunt
într-o dispoziţie bună. Se întoarse spre celălalt bărbat. Este valabil şi pentru tine,
Bull.
— Şi ce se întâmplă cu banii domnului Culliver? întrebă Frogeye. Riddick îi
datorează nouăzeci şi patru de lire, şase şilingi şi opt pence.
 Sal fu şocată de sumă. Era mai mult decât toate economiile lui Kit.
— Dacă domnul Culliver îl lasă pe Roger Riddick să se îndatoreze atât de mult,
este chiar mai prost decât mă gândeam eu, zise Sal indignată.
— Ar trebui să-i ducem banii domnului Culliver.
— Ei bine, eu am vreo şase pence în buzunar, replică Jarge. Aţi putea încerca
să-i luaţi de la mine, dacă credeţi că aveţi şanse.
— Unde s-a dus Riddick?
— S-a dus să discute cu arhiepiscopul de Canterbury despre depravarea
jocurilor de noroc.
Frogeye păru nedumerit, apoi faţa i se lumină şi spuse:
— Ce mai glumeţ, nu-i aşa?
Se întoarse cu spatele şi Bull îl urmă.
Când se aflară la o distanţă sigură, Frogeye se întoarse.
— Ne mai vedem noi, Jarge Box, strigă el. Mă întreb cât vei fi de amuzant când
vei atârna de funia de la spânzurătoare.
*
Jarge apăru la sesiunea trimestrială din martie, cu Hornbeam care prezida
judecătorii. Fusese convocat un mare juriu care să decidă dacă Jarge ar trebui să
fie trimis la curtea cu juri, pentru a fi judecat pentru pedeapsa capitală, în
legătură cu distrugerea maşinilor.
Şeriful Doye era acuzatorul. Asta nu se întâmpla întotdeauna. De obicei,
acuzarea era susţinută de partea vătămată – care, în acest caz, era Moses Crocket
–, dar asta nu era o regulă strictă.
Primul martor fu Maisie Roberts, o lucrătoare la moară, care locuia pe una
dintre străzile deţinute de Hornbeam, pe partea de sud a râului, în apropierea
morilor. Era tânără şi îmbrăcată zdrenţăros. Sal o cunoştea din vedere, dar nu
vorbise niciodată cu ea.
Maisie părea încântată să se afle în centrul atenţiei. Sal gândi că ea va comite
probabil sperjur, pentru şase pence.
Ea depuse mărturie că îl văzuse pe Jarge mergând spre moara lui Crocket şi
observase că, în acelaşi timp, se trăgeau clopotele. Ea îşi amintea asta pentru că
fusese surprinsă.
— Ştiam că este clopotar, vedeţi, spuse ea.
Sal discutase cu Jarge întrebările pe care ar fi trebuit să le pună martorilor. El
nu le avea scrise, pentru că nu ştia să citească, dar era obişnuit să ţină minte
lucrurile importante.
— Îţi aminteşti dacă era întunecoasă seara în care trăgeam clopotele? o întrebă
el pe Maisie.
— Da, era întunecat, spuse Maisie.
— Deci, cum m-ai recunoscut?
 — Purtai un felinar?
Răspunsul veni rapid şi Sal presupuse că cineva o pregătise pe Maisie pentru
această întrebare.
— Şi lumina felinarului a fost suficientă ca să mă recunoşti, comentă Jarge.
— Asta şi mărimea ta, spuse Maisie. Cu un rânjet, ea adăugă: Nu sunt mulţi
bărbaţi de statura ta. Se prindea repede.
Se auziră râsete din sală şi Maisie păru mulţumită.
— Bărbatul pe care l-ai văzut, cel despre care ai crezut că eram eu, a vorbit cu
tine? continuă Jarge.
— Nu.
Jarge păru de parcă uitase ce trebuia să spună mai departe.
— Întreabă cine este angajatorul ei, îi şopti Sal. Jarge îi urmă instrucţiunile.
— Domnul Hornbeam este stăpânul meu, spuse Maisie.
— Şi câtă chirie îi datorezi?
— Sunt cu plata la zi. Ea păru chiar şi mai încântată de ea însăşi.
Sal fu sigură că Maisie fusese cumva mituită. Dar era greu să se simtă
indignată: Jarge era, până la urmă, vinovat.
Al doilea martor era Marie Dodds, văduva lui Benny Dodds, care fusese
clopotar. Cu mulţi ani în urmă, Benny se îndrăgostise de Sal şi, deşi Sal nu îl
încurajase niciodată, Marie avea ceva împotriva lui Sal. Ea încă păstra ranchiună.
Marie mărturisi că Benny îi spusese că Sal, ocazional, îl înlocuia pe Jarge. Era
ceva foarte incriminator: distrugea alibiul lui Jarge.
— Dar femeile nu pot să tragă clopotele alea – ele nu sunt destul de puternice, îi
spuse Jarge lui Marie.
— Ea poate, spuse Marie. Doar priviţi la ea, adăugă maliţios şi spectatorii
râseră.
Şeriful Doye o surprinse pe Sal chemând-o ca martor.
Ea trebuia să ia o decizie şi avea la dispoziţie doar câteva secunde pentru asta.
Era furioasă pe Jarge – furioasă pentru că o pusese în această poziţie, dar nu avea
niciun rost să clocotească din cauza asta. Avea să mintă pentru el? Era un păcat
şi, în acelaşi timp, o crimă. Ar fi putut să sufere în viaţa de apoi la fel ca şi în
viaţa asta.
Dar dacă spunea adevărul, Jarge avea să fie cel mai probabil spânzurat.
Depuse jurământul, apoi Doye spuse:
— Doamnă Box, te aflai în camera funiilor, împreună cu clopotarii, în timpul
repetiţiei din seara despre care vorbim?
Nu era niciun rău să recunoască asta.
— Da, spuse ea.
— Pe toată perioada?
Cineva îl învăţase pe Doye ce să spună, gândi Sal. De capul lui, nu era atât de
deştept.
 — Da, spuse ea.
— Şi în tot acest timp, bărbatul, Jarge Box, a părăsit camera? Venise momentul
şi Sal nu ezită.
— Nu, minţi ea. Nu a plecat.
— Ai tras vreodată clopotele bisericii?
— Nu. Această minciună ieşi mai uşor, acum.
— Crezi că ai putea?
— Habar n-am.
— Doamnă Box, ai comite sperjur ca să-ţi salvezi bărbatul de la spânzurătoare?
Întrebarea asta o luă prin surprindere. Tocmai comisese această crimă, desigur,
dar nu putea răspunde cu da la această întrebare – asta i-ar submina mărturia. Pe
de altă parte, nu era convinsă că „nu” ar fi fost un răspuns bun: o făcea să pară
insensibilă. Bărbaţilor nu le plăceau femeile insensibile. Şi toţi juraţii erau
bărbaţi.
Ezită, dar asta era în regulă. Până la urmă, era vorba despre o întrebare
ipotetică, aşa că, de ce să nu pară nesigură?
În cele din urmă ea se decise cum anume avea să răspundă.
— Nu ştiu, spuse ea. Nu mi s-a cerut niciodată să fac aşa ceva, minţi Sal.
Privind la feţele bărbaţilor din juriu, ea simţi că fusese răspunsul corect. La final,
Sal şi Jarge discutară pe scurt, apoi se ridicară ca să spună ce conveniseră.
— Maisie Roberts probabil că a văzut un tip solid mergând pe strada
întunecoasă, în timp ce erau trase clopotele. Ea n-a schimbat nicio vorbă cu el,
aşa că ea nu poate spune că vocea semăna cu a mea. Ea m-a confundat, asta e tot.
Era adevărat şi juriul trebuia să vadă asta.
— Vechiul meu prieten, continua Jarge, Benny Dodds, avea tendinţa să
exagereze puţin şi s-ar putea să-i fi spus soţiei lui că Sal Box părea suficient de
puternică să tragă clopotele bisericii. Benny este mort de şase ani, Dumnezeu să-i
odihnească sufletul; şi doamna Dodds ar putea să fie iertată pentru că nu-şi
aminteşte cu precizie. Şi asta este tot ceea ce a auzit juriul! Nu puteţi spânzura un
bărbat pentru genul acesta de dovezi. Se trase în spate.
Hornbeam vorbi ultimul.
— Domnilor din juriu, Jarge Box este un ţesător care şi-a pierdut slujba din
cauza războaielor de ţesut cu abur, aşa că are un motiv să fie luddist. El pretinde
că se afla la trasul clopotelor, dar doamna Roberts este convinsă că l-a văzut pe
stradă, în timp ce se trăgeau clopotele. El spune că soţia lui nu este suficient de
puternică să tragă clopotele pentru el, dar Benny Dodds, un alt clopotar, spunea
că este şi că a şi făcut asta.
Amintiţi-vă, domnilor din juriu, că astăzi nu vi se cere să determinaţi dacă Jarge
Box este vinovat. Vă aflaţi aici ca să decideţi dacă există un caz suficient de solid
împotriva lui, pentru ca el să fie trimis la curtea cu juri. Există dovezi, dar
acestea au fost puse la îndoială şi voi aţi putea să consideraţi, foarte bine, că
această problemă trebuie supusă atenţiei curţii superioare. Vă rog să luaţi decizia.
Cei doisprezece bărbaţi discutară şi, spre disperarea lui Sal, capetele începură
repede să se mişte în semn de aprobare. Câteva momente mai târziu, unul dintre
ei se ridică în picioare şi spuse:
— Îl trimitem pe bărbatul acuzat la curtea cu juri.
Capitolul 36
Kit Clitheroe nu văzuse niciodată un deşert, dar era destul de convins că
dinaintea ochilor lui se afla unul. Pământul era tare şi prăfos şi soarele era
neobosit, întreaga zi. Întotdeauna îşi imaginase un deşert ca fiind plat, dar, în
ultimele câteva săptămâni, traversase munţi mai înalţi decât oricare alţii pe care
îi văzuse înainte.
Era aşezat pe pământ alături de Roger şi mâncau tocană de berbec cu fasole, în
timp ce soarele cobora dincolo de râul Zadorra, în nordul Spaniei. Toată lumea
spunea că marea bătălie urma să aibă Ioc a doua zi. Ar fi fost prima pentru Kit şi
ar fi putut să fie şi ultima. Era prea încordat, aşa că fu nevoit să se străduiască să
înghită.
Era luna iunie şi ei se aflau în Spania de două săptămâni. Când sosierâ în
Ciudad Rodrigo, fuseseră imediat puşi la treaba, pentru întreţinerea tunurilor.
Tunurile fuseseră depozitate pe durata iernii şi acum trebuiau să fie gata de
acţiune. Comandantul corpului Royal Artillery de acolo era Iocote-nent-
colonelul Alexander Dickson, un bărbat pe care Kit ajunsese repede să-l respecte
pentru energia şi inteligenţa lui. Kit fusese el însuşi manager şi înţelegea nevoia
crucială de ordine clare, care să aibă sens pentru soldaţi.
Tunurile erau din bronz şi se sprijineau pe nişte afeturi cu două roţi, care erau
construite din lemn şi întărite cu fier. Climatul Spaniei nu era umed, dar fierul
ruginea şi aici, aşa cum se întâmpla oriunde. Kit şi Roger supravegheau oamenii,
în timp ce curăţau şi ungeau şi testau artileria cu roţi, ca să fie pregătită pentru
deplasare. Tunurile britanice cântăreau trei cincimi de tonă: să le deplaseze dintr-
un loc în altul, pe drumuri nepavate, era întotdeauna o adevărată provocare şi
devenea, adesea, un coşmar. Fiecare tun era ataşat de o remorcă flexibilă, cu
două roţi şi întreg ansamblul avea nevoie de şase cai ca să fie pus în mişcare.
Adesea, Kit era atât de ocupat încât uita de îngrijorările legate de luptă.
Armata se deplasa cu sute de vehicule, cele mai multe căruţe de aprovizionare,
şi acestea trebuiau şi ele întreţinute, verificate şi, adesea, reparate, la sfârşitul
iernii. Boii şi caii care le trăgeau erau, din fericire, responsabilitatea altcuiva. Kit
nu avusese niciodată un cal al lui şi îi ura, de când armăsarul Iui Will Riddick,
care avea o privire sălbatică, îi spărsese ţeasta, pe când avea doar şase ani.
Noii recruţi erau antrenaţi, învăţaţi să tragă şi trimişi în marşuri lungi, cu
echipamentul complet, ca să le întărească picioarele şi să-i înveţe să fie rezistenţi.
Din Anglia soseau nave încărcate cu provizii: cizme noi, uniforme proaspete,
muschete şi muniţie şi corturi. Aşa cheltuia guvernul banii adunaţi prin noile taxe
de acasă.
Promovarea era rapidă. Bătăliile anului anterior lăsaseră armata lui Wellington
fară mulţi ofiţeri. Kit şi Roger avansară repede, pentru a le conferi autoritate, în
timpul muncii de supraveghere. Roger fu avansat locotenent Kit, datorită anilor
săi de serviciu în miliţie, deveni căpitan.
În Ciudad Rodrigo, recunoşteau adesea oamenii regimentului 107 infanterie.
Joe Hornbeam şi Sandy Drummond fuseseră amândoi avansaţi aspiranţi, cel mai
mic grad de ofiţer.
Kit rămase surprins să vadă sute de femei englezoaice în oraş. Nu realizase cat
de multe femei călătoreau împreună cu bărbaţii lor soldaţi. Află că armata tolera
acest lucru, pentru că femeile erau utile. Pe câmpul de luptă, ele le aduceau
bărbaţilor lor mâncare, băutură şi, uneori, muniţie. Departe de lupta, ele făceau
toate acele lucruri pe care Ie fac întotdeauna nevestele: spălatul rufelor, gătit şi
dragoste noaptea. Ofiţerii credeau că prezenţa nevestelor îi făcea pe bărbaţi să fie
mai puţin dispuşi să bea excesiv, să se certe şi să se bată şi să ia boli urâte de la
prostituate.
Îl întâlniseră şi pe Kenelm Mackintosh, în poziţia Iui de capelan al regimentului
107 şi-l descoperiră schimbat, cu hainele preoţeşti acoperite de praf, cu faţa
nebărbierită, cu mâinile jegoase. Şi atitudinea lui era diferită. Fusese întotdeauna
arogant şi distant, vorbindu-le de sus muncitorilor needucaţi, dar, acum, îşi
pierduse, în sfârşit, aerul acela de superioritate. EI întreba dacă primeau
suficientă mâncare şi dacă aveau pături decente pentru nopţile reci. De fapt, se
transformase într-un personaj cât de cât mai agreabil.
Pe la jumătatea lunii mai, armata lui Wellington părăsise Ciudad Rodrigo,
îndreptându-se spre nord. Unii dintre oameni erau nerăbdători, după cât se
plictisiseră toată iarna. Kit se gândea doar că era mai bine să fii plictisit decât
mort.
Armata aliată avea o forţă de aproape 120 000 de oameni, aflase Roger din
pălăvrăgeala cu ofiţerii de stat major. Cei 50 000 de britanici formau
contingentul cel mai numeros, întărit de 40 000 de soldaţi spanioli şi 30 000 de
portughezi. Luptătorii de gherilă ai rezistenţei spaniole constituiau o cantitate
necunoscută.
Se credea că armata franceză din nordul Spaniei avea în jur de 130 000 oameni.
Ei nu vor primi întăriri. Se spunea că mai mult de jumătate din întreaga armată
naţională franceză fusese pierdută în catastrofalul marş al lui Bonaparte
împotriva Moscovei. Aşa că, departe de a mări numărul forţelor armate din
Spania, Bonaparte retrăsese cei mai buni oameni pentru campaniile lui, aflate în
desfăşurare, din nord-vestul Europei – în timp ce forţa lui Wellington primise un
influx de oameni şi provizii pe timpul iernii.
 Bonaparte îşi surprindea întotdeauna inamicul – dar Bonaparte nu se afla în
Spania. Fratele lui, Joseph, era la comandă aici.
Marşul fusese greu. Gâtul lui Kit era ars de soare şi în tălpi făcuse băşici. Deşi
era mic de statură, el nu era neputincios, dar, în fiecare zi, ajungea mort de
oboseală, până când soarele apunea şi el putea să se odihnească. Când se rupea
câte o osie sau roata unei căruţe ceda, era un fel de uşurare şi ei se puteau opri
pentru o oră ca să o repare. Chiar şi mai bun era câte un petic de teren nisipos, în
care roţile se scufundau prea adânc ca să se mai poată învârti şi trebuiau să
petreacă o după-amiază întreagă ca să construiască nişte drumuri temporare, din
scânduri, peste obstacol.
Kit se consolă cu gândul că, indiferent cât de dificil era marşul, era mai bine
decât să lupte.
Roger rămăsese în contact cu prietenii săi din statul major şi afla despre
informaţiile care le parveneau, mare parte din ele de la gherila spaniolă. Regele
Joseph al Spaniei – fratele lui Bonaparte – îşi mutase capitala de la Madrid, spre
nord, la Valladolid, un oraş cu o poziţie dominantă în centrul Spaniei de nord.
Armata lui Wellington mărşăluia spre nord-est, către Valladolid, dar el mai
trimisese şi o forţă pe flancuri, pe un traseu mai nordic, ca să se apropie de
francezi dintr-o direcţie neaşteptată.
În loc să se împotrivească acestei manevre, în mod neaşteptat, francezii se
retraseră. Statul major britanic se întreba de ce. Cei de la informaţiile militare
credeau că inamicii erau mai puţini decât anticipaseră: doar în jur de 60 000 de
oameni. Poate că mulţi dintre ei se aflau sus, în munţi, luptând împotriva
gherilelor. Retragerea lor spre nord-est îi ducea mai aproape de frontiera Franţei.
Era oare posibil să fugă peste munţi, în ţara lor natală? Prin mintea lui Kit trecu
gândul că britanicii ar fî putut să câştige fară să lupte. Apoi îşi spuse că asta era o
gândire prea optimistă.
Şi aşa era. Regele Joseph se opuse atacului britanic în valea râului Zadorra, la
vest de oraşul basc Vitoria şi acum, în siarşit, Kit va avea parte de o luptă.
Se aflau pe o câmpie largă, cu munţi spre nord şi spre sud, canioane înguste
spre est şi vest şi râul care şerpuia de Ia nord-vest spre sud-est. Francezii erau
campaţi pe malul de nord al acestui râu în diagonală. Armata lui Wellington va
trebui să traverseze râul ca să atace.
Kit se îngrozi.
— Cum va începe? îl întrebă el pe Roger neliniştit.
— Vor forma o linie peste ruta noastră, ca să ne oprească marşul înainte.
— Şi apoi ce?
— Noi vom ataca în coloane, probabil, încercând să facem găuri în linia lor.
Kit înţelese.
— Problema noastră este râul, continuă Roger. O armată care traversează râul,
pe un pod sau prin vad, este îngrămădită şi se deplasează încet – o ţintă uşoară.
Dacă regele Joseph are ceva minte, va amplasa forţe puternice la fiecare punct de
trecere şi va spera să ne pună la pământ, atunci când suntem cel mai vulnerabili.
— Putem construi poduri improvizate.
— Pentru asta există Royal Engineers (Corpul regal al geniştilor). Dar dacă
inamicul este sprinten, ne va ataca în timp ce vom încerca să facem asta.
Kit începu să creadă că nu exista nicio modalitate prin care un soldat putea să
rămână în viaţă. Dar oamenii supravieţuiau, îşi spuse el. Doar că nu-şi putea
imagina în ce fel.
Dormi îngrozitor în noaptea aceea şi se trezi odată cu zorii, ca să supravegheze
înhămarea boilor.
Fiecare trăsură de tun venea împreună cu alte două vehicule auxiliare, numite
chesoane, în care era transportată muniţia. Pentru încărcare rapidă, obuzele
veneau cu încărcături preformate: un sac de pânză ce conţinea cantitatea corectă
de praf de puşcă şi o ghiulea. Armata britanică folosea în special bile de fier de
trei kilograme, care măsurau nouă centimetri în diametru. Chesoanele erau grele,
trase de un atelaj de şase cai.
Armatele britanică, spaniolă şi portugheză începură să înainteze la ora opt.
„Mergem spre mormintele noastre”, gândi Kit.
Spre surprinderea tuturor, cele mai multe dintre podurile şi vadurile existente nu
erau apărate de inamic. Ofiţerilor abia dacă le venea să creadă ce noroc aveau.
Roger spuse:
— Joseph nu este Napoleon.
Artileriştii, inclusiv Kit şi Roger, traversară tunurile peste râu fară să întâmpine
rezistenţă şi se apropiară de un sat numit Arinez, care era ocupat de inamic.
Rămaseră mult în afara bătăii muschetelor, dar, curând, artileria franceză începu
să-i hărţuiască din sat. Soldaţii britanici se postară în spatele căruţelor şi
împinseră tunurile mai rapid. Kit trebuia să supravegheze terenul şi să dirijeze
tunurile spre locuri relativ plate, unde reculul nu le putea trimite, rostogolindu-
se, la vale. Era periculos de expus, dar reuşi să se mobilizeze să focă asta.
Era nevoie de cinci oameni ca să tragă cu un tun. Ţintirea era treaba
comandantului de tun, de obicei un sergent, echipat cu un cuadrant şi un fir de
plumb. Omul cu mopul avea sarcina simplă de a curăţa interiorul ţevii de bronz
cu ajutorul unei cârpe umede şi a unui băţ lung, pentru a îndepărta orice scântei
rămase în urmă, ca să împiedice aprinderea prematură la reîncărcarea tunului.
Încărcătorul introducea, apoi, încărcătura pe ţeavă. Omul cu mopul îşi întorcea
instrumentul şi folosea capătul uscat ca să împingă încărcătura adânc, pe ţeavă,
în timp ce al patrulea soldat, „ventilatorul”, bloca gaură de aprindere cu degetul
mare, ca să împiedice detonarea accidentală din cauza unei scântei rătăcite. Când
încărcătura era amplasată corespunzător, ventilatorul apăsa un băţ ascuţit prin
gaura de aprindere, ca să înţepe sacul, apoi umplea gaura de aprindere cu mai
mult praf de puşcă. În sfârşit, când comandantul era mulţumit că tunul era bine
orientat, el striga „Foc!” şi cel de-al cincilea om ducea vârful fumegând al
băţului lui, cu ardere lentă, la gaura de aprindere şi tunul trăgea.
Tunul recula aproximativ doi metri. Oricine care era destul de prost să îi stea în
cale era omorât sau schilodit.
Servanţii trăgeau şi împingeau imediat tunul Ia loc în poziţie şi procesul începea
de la capăt.
Echipa trebuia să se oprească la fiecare zece sau douăsprezece lovituri, ca să
răcească ţeava cu apă. Dacă aceasta devenea prea fierbinte, praful de puşcă din
sac exploda imediat ce era împins pe ţeavă, provocând un rateu.
Lui Kit i se spusese că o echipă eficientă putea să tragă în jur de o sută de
lovituri, în timpul unei bătălii de o zi.
În curând, tunurile începură să tragă, cât de repede le puteau încărca servanţii.
Ei lucrau într-o ceaţă deasă de fum, de la pulberea neagră folosită Ia muniţie.
Kit se ducea în sus şi în jos, de-a lungul liniei tunurilor, ca să rezolve
problemele. O echipă reuşi să dea foc unui mop care nu era suficient de ud; alta
vărsă apă peste praful de puşcă; o a treia îşi pierdu jumătate dintre servanţi din
cauza unui obuz francez. Sarcina lui Kit era să facă tunurile să tragă din nou, cu
întârzieri minime. Înţelese că nu-i mai era frică. Asta îl izbi ca fiind ceva straniu,
dar nu avu timp să se gândească prea mult.
Zgomotul şi căldura erau copleşitoare. Bărbaţii înjurau, când se ardeau
accidental, atingând ţevile încinse ale tunurilor. Toţi erau asurziţi. Kit observase
că veteranii, care serviseră în artilerie multă vreme, deveneau permanent surzi:
acum ştia de ce.
Imediat ce terminau un cheson de muniţie, acesta era trimis înapoi la parcul de
artilerie, ca să fie reumplut. Între timp, servanţii foloseau al doilea cheson.
Era dificil de observat efectul pe care-l avea bombardamentul lor, pentru că
poziţiile inamicului erau învăluite în fumul de la propriile lor tunuri. Se spunea
câ o ghiulea ţintită într-o linie de infanterie omora trei oameni. Dacă o schijă
încinsă la roşu, de la un obuz explodat, lovea o cutie cu praf de puşcă, aceasta
putea să omoare mult mai mulţi.
Focul inamicului îi lovea pe artileriştii britanici. Oamenii se prăbuşeau, adesea
ţipând. Tunurile şi trăsurile acestora era distruse. Femeile care urmau armata
trăgeau deoparte răniţii şi morţii. Într-un ungher îndepărtat al minţii sale, Kit,
abia conştient, îşi rememoră o amintire îngrozitoare: tatăl lui, zdrobit de căruţa
lui Will Riddick, ţipând, de fiecare dată când încercau să-l mişte. Nu prea reuşi
să-şi scoată imaginea din minte, dar reuşi să o ignore.
Infanteria aliată atacă Arinez dinspre partea îndepărtată şi tunurile britanice
primiră ordinul să înceteze focul, de teamă să nu-şi lovească propriile trupe.
În sfârşit, tunurile franceze tăcură şi Kit presupuse că asta însemna că aliaţii
câştigaseră bătălia pentru sat. El nu ştia cum sau de ce. Cel mai mult era uluit de
felul în care se cufundase cu totul în treaba pe care o avea de făcut şi uitase
despre pericolul în care se afla. Nu fusese curajos, reflectă el; doar prea ocupat ca
să se gândească la altele.
Fumul nu se împrăştiase de tot când primiră ordinul să se deplaseze din nou.
Caii şi boii fură aduşi în faţă. În timp ce erau înhămaţi, un grup de ofiţeri trecu
călare prin apropiere, comandantul lor fiind o siluetă suplă, într-o uniformă
prăfuită, de general.
— Asta-i Bătrânul Năsos, spuse cineva.
„Trebuie să fie Wellington”, gândi Kit. Bărbatul avea, într-adevăr, un nas mare,
încovoiat la vârf.
— Mişcaţi-vă! strigă Wellington, pe ton de urgenţă.
Un colonel din apropiere spuse:
— În coloană sau în linie, domnule?
— Oricum… dar, pentru numele lui Dumnezeu, puneţi-vă în mişcare! zise
Wellington nerăbdător şi trecu mai departe.
Mutară tunurile un kilometru şi jumătate mai în faţă, apoi, în apropierea unui
sal despre care cineva spuse că se numeşte Gomecha, ajunseră în faţa unei baterii
masive a francezilor. În timp ce îşi ocupau poziţiile, veniră să li se alăture mai
multe tunuri. Kit estimă că erau cel puţin şaptezeci de tunuri de fiecare parte. Era
atât de mult fum încât sergenţii nu-şi puteau vedea ţinta şi trebuiră să ochească
pe ghicite. Acum, tunurile aliaţilor erau grupate prea apropiate unele de altele şi
ghiulelele francezilor îşi găsiră ţintele, în ciuda fumului.
O căruţă care aducea provizii proaspete de muniţie se ciocni de un tun şi avarie
afetul. Kit observă că roţile şi osia afetului erau intacte şi el tocmai repara axurile
cu lemn, când o ghiulea ateriză pe un tun din apropiere, lovind muniţia. Kit fu
răsturnat de explozie şi lumea deveni tăcută. Rămase întins, ameţit, fară să ştie
pentru cât timp, apoi se strădui să se ridice în picioare. Simţi că are gâtuljimflat
Atinse ceva lipicios şi pe mână apăru cu sânge roşu.
Reveni la repararea axurilor şi auzul îi reveni încet.
Infanteria aliată avansa. Tunurile trăgeau peste capetele lor, cu speranţa că vor
dezafecta tunurile franceze, dar, în ciuda eforturilor lor, Kit observă că mulţi
infanterişti căzură. Camarazii lor supravieţuitori doar alergară înainte, direct spre
gurile tunurilor inamicului. Ieri, Kit s-ar fî minunat de curajul lor. Astăzi
înţelese: ei trecuseră de momentul în care le păsa, la fel ca el.
Atunci tunurile franceze tăcură.
Artileria aliată se deplasă din nou înainte, dar, de data asta, nu putură să ţină
pasul cu propria infanterie. Pe măsură ce fumul se risipi, Kit observă că forţele
aliate erau împrăştiate pe toată lăţimea câmpului, într-o linie care trebuie să fi
avut vreo trei kilometri lungime. Linia avansa şi rezistenţa păru să se topească.
Tunarilor li se spuse să se oprească şi să aştepte ordine.
Kit realiză, brusc, câ se simţea complet epuizat şi se întinse la pământ. Această
nemişcare era cel mai mare lux pe care-l simţise vreodată. Se rostogoli pe spate
şi închise ochii, ca să se apere de soare.
După o vreme, o voce spuse:
— O, Dumnezeule, Kit, eşti mort? Era Roger. Kit deschise ochii.
— Nu sunt mort. Nu încă.
Sări în picioare şi se îmbrăţişară pentru câteva momente, apoi se bătură cu
palmele pe spate, într-o manieră bărbătească, doar pentru aparenţe. Roger se
trase înapoi, privi spre Kit şi râse.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Kit.
— Nu ştii cum arăţi. Ai faţa neagră de fum, ai sânge pe uniformă şi un crac al
pantalonilor tăi pare să fi dispărut.
Kit privi în jos.
— Mă întreb cum s-a întâmplat? Roger râse din nou.
— Trebuie să fi avut o zi interesantă.
— Da, am avut, spuse Kit. Am câştigat?
— O, da, spuse Roger. Am câştigat.
*
Cazul lui Jarge Box ajunse la curtea cu juri din vară. Sal stătea în picioare,
alături de el, în sala mare de la Guild Hali. Când intră judecătorul, ea fu disperată
să vadă că era vulturul cu nasul coroiat, care-l spânzurase pe tânărul Tommy
Pidgeon, cu opt ani în urmă. Aproape că renunţă la speranţă pe loc.
Dacă Tommy ar fi trăit, el ar fi fost un bărbat tânăr, acum, gândi ea cu tristeţe.
Poate că ar fi devenit un cetăţean decent, dacă i s-ar fi dat posibilitatea. Dar lui
nu i se oferise nicio şansă.
Ea se rugă ca Jarge să poată primi astăzi o şansă.
În timp ce juriul depunea jurământul, ea privi la feţele bărbaţilor – bine hrăniţi,
încrezători, ipocriţi – şi înţelese că toţi erau stăpâni în industria textilă. Fără
îndoială că Hornbeam îl forţase pe şeriful Doye să se asigure de asta. Aceştia
erau oamenii care se temeau cel mai mult de luddism, cei care erau cei mai
nerăbdători să transforme pe cineva în exemplu – pe oricine – cu speranţa de a-i
speria pe luddiţi ca să se dea bătuţi.
Apoi observă că Doye făcuse o greşeală. Unul dintre juraţi era Isaac Marsh.
Fiica lui era măritată cu Howard Hornbeam şi Doye probabil pre-supusese că
Marsh avea să fie un dur. El era vopsitor, într-o ramură a industriei textile care
nu fusese mecanizată, aşa că avea mai puţine motive să dorească o condamnare.
Mai mult decât atât, el era metodist şi ar fi putut să ezite să condamne un om la
moarte.
Era o slabă rază de speranţă.
Dovezile de la sesiunea trimestrială fură repetate. Maisie Roberts pretinse că-l
văzuse pe Jarge pe stradă, în timp ce sunau clopotele şi Marie Dodds spuse că
Sal ar fi putut să tragă clopotele, dar Sal jură că Jarge nu părăsise camera
funiilor, în timp ce sunau clopotele – prin urmare comise sperjur pentru a doua
oară.
Judecătorul, rezumând, nu se pretinse imparţial. El îi spuse juriului că trebuia să
cântărească dovezile prezentate de cele două persoane, doamna Roberts şi
doamna Dodds, care nu aveau niciun motiv să mintă, faţă de cea a unei singure
persoane, doamna Box, care ar fi putut să mintă ca să salveze viaţa bărbatului ei.
Juriul, singurele persoane care stăteau aşezate, cu excepţia judecătorului, începu
să dezbată, dar nu ajunse la o concluzie rapidă. Curând deveni evident că
unsprezece dintre ei erau de acord şi exista o singură reţinere: Isaac Marsh. El nu
spunea prea multe, dar, în timp ce vorbeau ceilalţi, el uneori scutura din cap, cu
solemnitate.
Speranţele ei crescură. Juriul trebuia să dea un verdict unanim. Dacă nu puteau,
procesul se va reface, în teorie. În practică, după cum auzise ea, uneori juriul
încerca să ajungă la un compromis, cum ar fi să găsească acuzatul vinovat de o
crimă mai puţin gravă.
După o vreme, toţi începură să aprobe din cap şi se aşezară la loc, ca şi cum ar
fi ajuns la o concluzie.
Apoi unul dintre ei se ridică în picioare şi anunţă că ajunseseră la un verdict
unanim.
— Vinovat, domnul meu, cu cea mai puternică recomandare pentru indulgenţă.
Judecătorul le mulţumi, apoi se întinse după ceva pe sub masă. Sal ştiu imediat
că era pe cale să-şi pună boneta neagră şi să-l condamne pe Jarge la moarte, în
ciuda recomandării juriului.
— Nu, murmură ea, te rog, Dumnezeule, nu!
Mâinile lui ţinând boneta apărură deasupra mesei, în faţa lui; şi atunci, Amos
Barrowfield păşi în faţă şi spuse cu voce tare, clară:
— Domnul meu, regimentul 107 infanterie din Kingsbridge luptă împotriva
francezilor în Spania.
Judecătorul păru iritat. O asemenea intervenţie în faza pronunţării sentinţei era
neobişnuită, deşi nu nemaiîntâlnită.
— Ce are asta de-a face cu acest proces? întrebă judecătorul.
— Mulţi bărbaţi din Kingsbridge au murit în luptă pentru această cauză şi
regimentul are nevoie de recruţi. Cred că ai puterea să trimiţi un bărbat în armată,
ca o alternativă la condamnarea la moarte. Apoi este voinţa Domnului dacă el
moare sau trăieşte. Te implor să iei această decizie pentru Jarge Box, nu din
compasiune, ci pentru că este un bărbat puternic, care ar putea să devină un
soldat bun. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai permis să vorbesc.
Zicând acestea, Amos se retrase.
Vorbise fară emoţie, ca şi cum nu i-ar fi păsat personal de Jarge, ci doar dorea
să ajute armata. Sal ştia că asta era o mască: Amos adoptase direcţia care avea
cea mai mare probabilitate să îl poată convinge pe judecător, care, evident, nu era
prea încercat de compasiune.
Dar va funcţiona? Judecătorul ezită, aşezat acolo, cu boneta neagră ţinută în
mâini. Respiraţia lui Sal era sacadată. Sala rămase tăcută.
În sfârşit, judecătorul vorbi.
— Te condamn să te alături regimentului 107 infanterie. Sal se simţi slăbită de
uşurare.
— Dacă lupţi curajos pentru ţara ta, ai putea merge pe calea de a-ţi ispăşi
crimele, mai adăugă judecătorul
— Nu spune nimic, îi şopti Sal lui Jarge. Jarge rămase tăcut.
— Următorul caz, strigă judecătorul.
Capitolul 37
După bătălia de la Vitoria, totul a început să meargă rău pentru Napoleon
Bonaparte.
Bătălia de la Leipzig era cea mai mare bătălie purtată vreodată în Europa, până
în acel moment. Se desfăşură în octombrie şi implică mai mult de o jumătate de
milion de oameni şi Bonaparte pierdu. Între timp, armata lui Wellington traversă
munţii Pirinei şi invadă Franţa dinspre sud.
Bonaparte reveni la Paris, dar armatele care-l învinseseră la Leipzig îl urmăriră.
În luna martie 1814, aliaţii, conduşi de ţarul Rusiei şi de regele Prusiei, intrară
triumfători în Paris.
Câteva zile mai târziu, Amos citi un titlu din Kingsbridge Gazette care spunea:

Bonaparte abdică!

Putea să fie adevărat? Textul continua:

Acest eveniment este confirmat oficial de telegramele din partea generalului Sir
Charles Stewart. Tiranul căzut a renunţat la prerogativele regalităţii şi a
acceptat să se retragă pe insula Elba, un loc nesemnificativ, în largul coastelor
Toscanei.

— Slavă Domnului! spuse Amos. Războiul se terminase.

În seara aceea fu sărbătoare pe străzile din Kingsbridge. Bărbaţi care nu
serviseră niciodată în armată ridicară cănile şi împărtăşiră din glorie. Femeile
întrebau când se vor întoarce acasă soţii şi fiii lor, dar nimeni nu avea răspunsuri
pentru ele. Băieţii mici îşi făcură săbii din lemn şi jurară să lupte în următorul
război. Fetele visau să se mărite cu un erou în tunică roşie.
Wellington fu înălţat la rangul de duce.
Amos facu o vizită la casa lui Jane, cu un clar pentru fiul lor, un glob pe un
suport. Petrecu o oră să-i explice lui Hal, care avea o curiozitate vie pentru astfel
de lucruri. Amos îi arătă locurile în care armatele Marii Britanii şi ale aliaţilor ei
se luptaseră cu forţele lui Bonaparte.
Apoi luă loc în salonul de la etaj de la Willard House, privind afară, la
catedrală, în timp ce Jane îi citi o scrisoare de la bărbatul ei.

Draga mea soţie,

Mă aflu la Paris şi, în sfârşit, este pace. Regimentul 107 infanterie s-a distins
până la sfârşit – am obţinut o victorie zdrobitoare la Toulouse. (Asta s-a
întâmplat, de fapt, la câteva zile după ce Bonaparte s-a recunoscut învins, dar
veştile nu au ajuns la noi decât după bătălie.)
Regimentul a luptat bine. Am pierdut relativ puţini oameni în ultimele bătălii.
Dintre ofiţeri, doar aspirantul Sandy Drummond, fiul unui negustor de vinuri, a
fost ucis. Capelanul, Kenelm Mackintosh, a încasat un glonţ în posterior –
îngrozitor de jenant pentru un cleric! Chirurgul i-a scos glonţul, a spălat rana
cu gin şi i-a legat un bandaj pe deasupra şi capelanul pare să fie în regulă, deşi
şchiopătează puţin. Aspirantul Joe Hornbeam s-a dovedit a fi, mai degrabă, un
soldat bun, în ciuda tinereţii sale. Poţi să-i transmiţi consilierului Hornbeam că
nepotul lui este în viaţă.
Cei doi bărbaţi din Kingsbridge care s-au alăturat artileriştilor s-au dovedit
foarte utili la Vitoria, în special Kit Clitheroe, despre care ştiam deja că este un
bun ofiţer, din perioada serviciului său în miliţie. L-am desemnat să-mi fie
aghiotant personal.
Acum regimentul se mută la Bruxelles.

— Bruxelles? spuse Amos. De ce la Bruxelles?

— Ascultă, spuse Jane şi citi mai departe.

Bărbaţii măreţi ai naţiunilor învingătoare se întrunesc la Viena, unde vor

împărţi Europa pentru viitor şi vor încerca să se asigure că nu vom mai avea
niciodată un război atât de îngrozitor şi de lung ca acesta. Printre problemele cu
care se confruntă este aceea despre ce să facă în legătură cu Ţările de Jos.
Bonaparte a predat teritoriile pe care le cucerise aici. Dar cui îi aparţin acum?
În timp ce răspunsul la această întrebare este discutat la Viena, cineva trebuie
să conducă la Bruxelles şi umblă zvonul că armata britanică şi cea prusacă vor
deţine controlul Ţărilor de Jos, până când se anunţă o decizie. Şi regimentul 107
infanterie va face parte din forţa britanică.

— Ceea ce înseamnă că niciunul dintre bărbaţii din Kingsbridge nu se va

întoarce acasă, spuse Amos. Vor fi foarte mulţi oameni dezamăgiţi pe aici.
— Ei bine, eu n-ar trebui să mă aflu printre ei. Pentru mine nu este prea mare
diferenţă dacă Henry se află aici sau la o mie de kilometri depărtare.
Amos îşi dori ca ea să nu se plângă despre cât era de nefericită cu bărbatul ei.
Nimeni nu putea face nimic în legătură cu asta. Dar nici lui nu îi părea rău. Îşi
dorea să rămână la dreapta ei, ca să aibă grijă de Hal.
— Citeşte-mi şi restul, spuse el.
*
Până în luna august 1814 regimentul fu încartiruit într-un câmp de lângă
Bruxelles. Transferul Iui Kit de la corpul Royal Artiîlery la regimentul 107
infanterie, ca să devină aghiotantul contelui de Shiring, era o onoare, dar Kit ar fi
refuzat, dacă ar fi avut de ales; pentru că asta însemna să fie despărţit de Roger,
care rămase cu artileriştii. Kit nu avea habar unde se afla acum Roger, ceea ce îl
descuraja.
În alte privinţe era fericit. Câştiga zece şilingi pe zi, înainte de deduceri. Un
soldat obişnuit câştiga opt pence pe zi. Treaba lui era să ducă mesaje şi să facă
diverse comisioane pentru conte, dar, pe timp de pace, nu erau prea multe de
făcut şi el petrecea timpul lucrând la învăţarea limbii germane.
Se împrietenise cu un ofiţer inferior din Legiunea Regală Germană, o unitate a
armatei britanice, cu o forţă de 14 000 de oameni, care îşi avea baza la Bexhill-
on-Sea. Principala motivaţie a acestei ciudăţenii era faptul că regele George al
IlI-lea al Angliei era şi conducătorul statului german Hanovra. Un batalion de
germani era campat în câmpul de alături şi Kit şi prietenul învăţau să vorbească
fiecare în limba celuilat.
Kit îi pusese pe oamenii regimentului 107 infanterie să-şi aşeze corturile în
rânduri ordonate şi să sape latrine la marginile câmpului. Exista o amendă dacă
te pişai în locul nepotrivit. Aflase, din vremea petrecută la morile Barrowfield, că
până şi regulile care erau în beneficiul tuturor trebuiau puse în aplicare cu forţa.
Capelanul Mackintosh avea un cort personal mic, la fel ca ale ofiţerilor. Kit se
duse să-l vadă şi îl găsi întins pe o saltea subţire, înfăşurat în pături. Părul lui
blond era umed. Kit îngenunche alături de el şi îi verifică fruntea: era fierbinte.
— Nu eşti bine, domnule Mackintosh, spuse el.
— Cred că ara răcit. O să-mi treacă.
— Dă-mi voie să-ţi văd fundul Fără să aştepte încuviinţarea, Kit dădu păturile
deoparte şi trase în jos până la brâu pantalonii lui Mackintosh. Rana Iui supura şi
pielea din jurul ei era înroşită.
— Nu arată prea bine, spuse Kit îndreptând hainele capelanului, apoi aşezând
păturile în jurul lui.
— Voi fî în regulă, spuse Mackintosh.
O carafă pentru apă şi o cană se aflau pe o cutie de muniţie, lângă capul lui. Kit
turnă nişte apă şi i-o dădu lui Mackintosh, care bău, însetat. Nu mai rămăsese
prea multă, aşa că Kit luă carafe.
 — Îţi mai aduc nişte apă, spuse el.
— Mulţumesc.
La unul din colţurile câmpului curgea un pârâu limpede – acesta era parte din
motivul pentru care aleseseră să ridice tabăra aici. Kit umplu cana şi se întoarse.
Când reveni în cort, se hotărâse deja ce trebuia să facă.
— Nu cred că ar trebui să dormi pe pământ, spuse el O să încerc să te plasez
într-un loc mai confortabil, până când te recuperezi.
— Locul meu este alături de oamenii mei
— Îl vom lăsa pe colonel să decidă în legătură cu asta.
O parte din treaba lui Kit era să se asigure că orice eveniment important ajunge
la colonel, şi că acesta era la curent cu tot ce se întâmpla în regiment. Kit îi
raportă starea capelanului.
— Rana lui nu s-a vindecat corespunzător, spuse el Are o stare febrilă.
— Ce crezi că ar trebui să facem? Contele ştia că, atunci când Kit venea la el cu
o problemă, de obicei avea şi soluţia.
— Ar trebui să-l instalăm într-o casă de oaspeţi decentă din Bruxelles. Căldură,
un pat moale şi odihnă s-ar putea să fie tot ceea ce are nevoie.
— Îşi poate permite asta?
— Mă îndoiesc. Capelanii erau plătiţi mai puţin decât ofiţerii. Îi voi scrie acasă,
soţiei lui, să-i cer bani.
— Foarte bine.
— Trebuie să merg mâine în oraş ca să aduc nişte recruţi noi din Anglia. Voi
vedea dacă pot găsi o casă de oaspeţi decentă, cât mă aflu acolo.
— Un plan bun. Voi plăti eu pentru găzduire, până când vin banii din Anglia.
Kit se aşteptase din partea contelui să facă această ofertă.
— Mulţumesc, domnule.
Dimineaţa următoare, devreme, Kit se duse la grajduri, unde erau ţinuţi câţiva
cai, pentru uzul ofiţerilor. Alese o iapă mai în vârstă. În armată se obişnuise cu
caii şi, acum, călărea iară să se gândească la asta, dar încă prefera un cal lent,
domol
Luă cu el un aspirant tânăr, care vorbea puţină franceză. Flăcău! Alese un ponei
cu pieptul lat.
Intrară călare în Bruxelles. Ignorând centrul oraşului, măreţ şi scump, ei
cercetară pe străzile înguste şi aglomerate, după o casă de oaspeţi. Unele erau
atât de murdare încât Kit le respinse în câteva secunde. În cele din urmă găsi un
loc curat, deţinut de o văduvă italiancă, numita Arina Bianco. Ea păru sa fie o
persoană amabilă, care ar lua un invalid sub aripa ei şi, din bucătărie, venea o
aromă care-ţi lăsa gura apă. Avea o cameră spaţioasă, la etaj, cu vedere spre
faţadă. Kit plăti pentru două săptămâni în avans şi îi spuse că în ziua următoare
venea şi chiriaşul.
Mackintosh trebuia să fie mutat acolo într-o căruţă. Rana pe care o avea îl
împiedica să stea pe un cal.
Apoi, Kit şi aspirantul porniră călare spre o tavernă numită Hotel des Halles, pe
malul estic al canalului de la Anvers. Văzu o barjă mare, trasa de cai, ancorată
lângă locul respectiv şi presupuse că recruţii sosiseră deja. În curte se aflau cam
o sută de bărbaţi şi o mână de femei, cu un sergent englez la comandă.
— O sută trei oameni, domnule, îi spuse el lui Kit, plus şase femei, care vor sta
pe lângă tabără, toate respectabile.
Barja de pe canal trebuie să fi fost aglomerată, gândi Kit. Probabil că sergentul
primise bani pentru două bărci, apoi înghesuise recruţii într-una singură şi băgase
în buzunar diferenţa.
— Mulţumesc, sergent. Când au mâncat ultima oară?
— Au luat un mic-dejun bun, ia ivirea zorilor, domnule. Pâine şi brânză şi o
bere mică.
— Asta ar trebui să-i ţină în funcţiune pentru încă o vreme.
— Cu uşurinţă, domnule.
— În regulă. Aliniază-i în formaţie de câte cinci şi porneşte cu ei.
— Da, domnule.
El privi peste ei, evaluându-i din priviri, în timp ce mărşăluiau pe lângă el.
Uniformele le erau murdare, de la călătorie. În afară de câţiva tineri entuziaşti,
restul formau o grămadă destul de sumbră, probabil regretând impulsul care-i
făcuse să se ofere voluntari. Totuşi, cei mai mulţi arătau sănătoşi. Vor face
exerciţii şi marşuri, ca să se menţină în formă, dar nu vor trebui să lupte.
Războiul se terminase.
Privirea îi căzu pe spatele unui bărbat înalt, cu umeri largi şi se gândi cât ar fi
fost de util un asemenea bărbat la manevrarea tunurilor în bătălie. Bărbatul avea
părul lung şi blond şi neîngrijit şi îi păru vag familiar. Se întoarse şi Kit râmase
uluit când îl recunoscu pe Jarge Box.
De ce se afla aici? Poate că îşi pierduse speranţa că va găsi ceva de lucru şi se
înrolase în armată din disperare. Sau, cel mai probabil, fusese condamnat pentru
o crimă gravă – pentru care ar fi putut foarte bine să fie vinovat – şi fusese
condamnat să servească în armată.
Relaţia lui Kit cu tatăl său vitreg fusese agitată, dar acum se simţi bucuros să-l
vadă. Când se apropie, faţa lui Jarge – care avea aspectul unuia care suportase cu
înverşunare încercările unei călătorii lungi şi obositoare – se lumină într-un
zâmbet.
— Ei bine, să fiu al naibii, spuse el. Mă întrebam dacă voi da peste tine. Kit îi
scutură energic mâna.
— Ai venit la momentul potrivit, spuse el. Luptele s-au terminat. Apoi aruncă o
privire peste umărul lui Jarge şi o văzu pe mama lui.
Izbucni în lacrimi.
Se duse la ea şi se îmbrăţişară. Kit nu-şi putu găsi cuvintele. Fu copleşit de
fericire şi dragoste.
În cele din urmă, ea se trase înapoi şi îl privi din cap până-n picioare.
— Măi, măi, spuse ea. Atât de bronzat, atât de subţire şi totuşi, atât de bărbat. Îi
atinse gâtul, mai jos de ureche. De asemenea şi cu o cicatrice.
— O amintire din Spania. Mamă, arăţi bine. Ea avea vreo patruzeci şi cinci de
ani, dar arăta la fel de puternică şi sănătoasă ca întotdeauna. Cum a fost
călătoria?
— Barja a fost supraaglomerată. Dar acum am coborât de pe ea.
— Aţi mâncat?
— Un mic-dej un amărât.
— Veţi mânca în tabără.
— Abia aştept.
— În cazul acesta, vom porni. Păşi în spate şi-l lăsă pe sergent să-şi continue
transformarea formaţiei într-una de marş.
Când fură gata, el se urcă pe cal ca să li adreseze. Ridicându-şi vocea în felul în
care învăţase pentru a se face auzit, el spuse:
— Să fii în armată este foarte uşor. Dacă faceţi ceea ce vă spun, când vă spun şi
o faceţi aşa cum trebuie, veţi avea o perioadă fericită. Urmă un murmur de
aprobare tăcută la acest discurs: era corect.
— Dacă mă enervaţi, vă voi face viaţa atât de nefericită, încât vă veţi dori să fiţi
morţi. Oamenii râseră la asta, deşi fură străbătuţi de un fior subtil de nervozitate.
Kit nu făcea niciodată viaţa cuiva mizerabilă. Oricum, ameninţarea era
eficientă.
În cele din urmă, strigă:
— La comanda mea… marş!
Îşi întoarse calul şi îl mână la pas şi recruţii îl urmară.
*
Era mijlocul dimineţii când Elsie primi scrisoarea de la Kit Clitheroe. Şi-l
amintea ca un băieţel isteţ, de la şcoala de duminică. Deci, micul Kit era acum
căpitan în regimentul 107 infanterie, cu baza la Bruxelles.
Dacă Kit şi Sal ar fi rămas în satul lor, amândoi ar fi încă nişte lucrători agricoli
săraci, care n-ar fi călătorit niciodată mai departe de Kingsbridge. În ce fel
fuseseră transformate vieţile lor de industrie şi de război.
Citi de mai multe ori scrisoarea lui Kit, pentru că îi păru că Kenelm era grav
bolnav. Măcină gândurile toată dimineaţa, apoi luă cu ea scrisoarea, la masa de
prânz şi le-o arătă mamei ei şi lui Spade.
Arabella fu de acord cu ea, că arăta rău.
— Infecţia a persistat prea mult timp, spuse ea. Aş vrea ca el să fi fost aici, ca să
putem avea grijă de el, dar călătoria îi va înrăutăţi starea. Este amabil din partea
contelui să plătească pentru casa de oaspeţi şi eu îi voi trimite bani imediat. Încă
mai am cea mai mare parte a moştenirii de la tatăl meu.
Arabella încă părea îngrijorată.
— Nu-mi pot imagina ce altceva am putea să facem pentru sărmanul Kenelm.
Asta era întrebarea care o necăjise pe Elsie toată dimineaţa, dar ea găsise o
soluţie.
— Trebuie să merg la Bruxelles să am grijă de el, glăsui ea.
— O, Elsie, nu! exclamă Arabella. E o călătorie atât de periculoasă!
— Nu, nu este, spuse Elsie. Cu diligenţa până la Folkestone, o scurtă traversare
pe mare, apoi o barcă pe canal, până la Bruxelles.
— Orice călătorie pe mare este periculoasă.
— Dar asta este mai puţin periculoasă decât majoritatea.
— Cât timp vei rămâne la Bruxelles?
— Până când se însănătoşeşte Kenelm.
— Putem să avem noi grijă de copii, desigur – nu-i aşa, David?
— Am fi încântaţi.
Cei cinci copii ai lui Elsie aveau vârste între opt şi şaptesprezece ani.
— Nu va fi necesar, spuse ea. Ei pot să vină cu mine. Voi închiria o casă acolo.
Copiilor le va prinde bine. Vor învăţa franceza.
— Asta le va lărgi orizonturile, spuse Spade. Sunt de acord. Arabellei tot nu-i
plăcea planul lui Elsie.
— Şi ce se întâmplă cu şcoala de duminică?
— Lydia Mallet se va ocupa de ea, în absenţa mea. Amos o va ajuta.
— Totuşi…
— Trebuie să-l ajut pe Kenelm. M-am măritat cu el şi îi datorez asta. Arabella
rămase gânditoare pentru un lung moment, apoi se dădu bătută.
— Da, spuse ea, reticentă. Presupun că aşa este.
*
Jane citea un reportaj lung din The Lady’s Magazine care îi aprinsese
imaginaţia, aşa că i-l arătă lui Amos. Bruxelles era noua destinaţie populară
pentru lumea la modă, spunea articolul. Oameni care se înghesuiseră ani de zile
Ia Bath, teoretic pentru apele minerale, de fapt ca să danseze, să bârfească şi să-şi
prezinte hainele cele mai scumpe, făceau acum aceleaşi lucruri la Bruxelles.
Petrecerile la masă, picnicurile, vânătoarea şi teatrul erau ocupaţiile favorite ale
expatriaţilor. Oraşul era plin de ofiţeri galanţi, în uniforme splendide. Riscantul
vals, cu atingerile sale scandalos de intime, se dansa la fiecare ocazie. Puteau să
apară prietenii pline de satisfacţii între oameni care nu s-ar fi întâlnit, în mod
normal, la Londra – un comentariu care-l izbi pe Amos ca o sugestie pentru
adulter. Existau mulţi vizitatori englezi aristocraţi şi liderul societăţii din
Bruxelles era ducesa de Richmond.
Amos se simţi uşor dezgustat.
 — Persoane sărace cu duhul, care socializează şi dansează dansuri obscene,
spuse el morocănos. Apoi îi trecu altceva prin minte. Dar ei toţi îşi vor dori să
cumpere haine noi.
— Oho! spuse Jane, triumfătoare. Acum ai schimbat discursul. Amos se gândea
că va exista o cerere tot mai mare pentru haine de lux.
Asta ar fi ceva util, întrucât cererea de uniforme militare – pâinea şi untul
afacerii lui – va scădea acum. Trebuia să ia legătura cu clienţii lui din Ţările de
Jos.
— Aş putea să merg la Bruxelles, zise Jane.
— Şi tu! strigă Amos.
— Ce vrei să spui?
— Elsie se duce acolo să aibă grijă de Kenelm. A fost rănit. Lydia se va ocupa
de şcoala de duminică şi eu o voi ajuta.
— Tu ai face orice pentru Elsie. Amos fu derutat de această replică.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Eşti un bărbat ciudat, Amos Barrowfield.
— Nu am habar despre ce vorbeşti.
— Aşa e, nu ai.
Amos nu avea răbdare pentru conversaţii enigmatice.
— Oricum, cine va avea grijă de Hal, cât timp vei fi plecată?
— Îl voi lua cu mine.
— O. Asta însemna că eu nu-l voi mai vedea. Pentru cât timp?
— Nu ştiu. Atâta timp cât Henry se află acolo – cel puţin.
— Înţeleg.
— Abia aştept. Pare să fie exact stilul de viaţă pe care mi l-am dorit
întotdeauna, dar Henry nu mi l-a oferit niciodată – numai petreceri şi dansuri si
haine noi.
„Nu se va schimba niciodată” gândi Amos. Ce lucru bun câ ea îl refuzase. Dacă
el se va însura vreodată, va trebui să fie cu cineva serios. Avusese noroc să
scape.
Capitolul 38
Elsie nu călătorise niciodată pe o navă, nu fusese niciodată într-o ţară străină şi
nu stătuse niciodată într-o casă de oaspeţi. Vorbea doar o spoială de franceză, se
lupta cu moneda străină şi era uluită de aspectul straniu al caselor, magazinelor şi
de îmbrăcămintea oamenilor. Nu era o persoană timidă, dar nu-şi imaginase
niciodată dificultăţile pe care le avea de înfruntat de una singură.
Acum ştia că fusese o greşeală îngrozitoare să călătorească la Bruxelles cu cei
cinci copii şi, când se aşeză, în sfârşit, pe un pat dărăpănat, într-o cameră prăfuită
de hotel, cu cuferele şi copiii împrăştiaţi peste tot în jurul ei, începu să plângă.
 Cu un efort considerabil reuşi să-i trimită un mesaj contelui de Shiring, la tabăra
regimentului 107 infanterie şi, după aceea, lucrurile se îmbunătăţiră. Mesagerul
ei reveni cu o scrisoare prietenoasă din partea contelui şi cu o altă scrisoare,
nesigilată, pe care ea trebuia să i-o înmâneze ducesei de Richmond Scrisoarea o
ruga pe ducesă să-i întindă o mână de ajutor doamnei Kenelm Mackintosh şi
menţiona că Elsie era fiica fostului episcop de Kingsbridge şi soţia unui capelan
al armatei, care fusese rănit la Toulouse.
În ziua următoare, Elsie se duse la reşedinţa familiei Richmond, din rue de la
Blanchisserie. Casa avea o înălţime de trei etaje şi suficient spaţiu pentru cei
paisprezece copii pe care îi născuse ducesa. Poziţia era în cel mai scump cartier
din Bruxelles şi umblau zvonuri că ducele şi ducesa veniseră aici ca să
economisească bani. Era mai ieftin să trăiască aici decât la Londra. Şampania
costa doar patru şilingi sticla, ceea ce nu conta prea mult pentru bugetul lui Elsie,
dar, probabil, îi făcea să economisească o avere pe cei din familia Richmond,
care iubeau petrecerile.
Recomandarea unui conte combinată cu menţionarea unui fost episcop şi a unui
capelan al armatei, rănit, erau, împreună, suficiente ca să depăşească faimosul
snobism al ducesei şi ea o întâmpină cu amabilitate pe Elsie. Era chipeşă, mai
degrabă decât drăguţă, cu un nas puternic şi o bărbie caic strivea o gură ca un
boboc de trandafir. Ea îi dădu lui Elsie o scrisoare către un negustor din
Bruxelles, care vorbea bine engleză şi care o va ajuta să-şi găsească o casă de
închiriat.
Elsie se instală într-o casă de oraş, din apropierea catedralei St. Michel şi St.
Gudule şi se mută acolo împreună cu cei cinci copii. Se duse la casa de oaspeţi
să-l aducă pe Kenelm şi se amuză să observe că lui aproape că-i părea rău să o
părăsească pe Signora Bianco, care, evident, îi câştigase recunoştinţa.
Casa pe care o închinase Elsie nu era măreaţă, dar era confortabilă. Şi, cel mai
important, nu se afla prea departe de bijuteria oraşului Bruxelles, parcul său, care
avea cincisprezece sau douăzeci de hectare de pajişti, alei cu pietriş, statui şi
fântâni. Nu era permis accesul cailor, ceea ce însemna că oamenii îşi puteau lăsa
copiii să alerge în jur, fară teamă că vor fi doborâţi de trăsuri.
Ori de câte ori era vreme bună, Elsie îl ducea pe Kenelm în parc. La început ea
fu nevoită să-l împingă într-un scaun cu rotile, dar, curând, el îşi reveni suficient
ca să poată merge, deşi încet. Întotdeauna erau însoţiţi de doi sau trei dintre
copii, care îşi aduceau, de obicei, o minge cu care să se joace.
Ocazional se întâlnea cu Jane, contesa de Shiring, care locuia acum la
Bruxelles. Ele discutau politicos. Jane devenise o prietenă apropiată a ducesei de
Richmond.
Jane o întrebă pe Elsie de ce refuzase atât de multe invitaţii la petreceri, din
partea ducesei şi a altora. Elsie îi spuse că nu prea avea timp pentru astfel de
lucruri, cu cinci copii şi un bărbat convalescent, de care trebuia să aibă grijă. Era
adevărat, dar, în plus, ea considera balurile şi picnicurile şi cursele de cai ca fiind
triviale şi plictisitoare. Ura lipsa de sens permanentă a conversaţiilor politicoase.
Nu-i spuse asta lui Jane.
O dată, Elsie o văzu pe Jane împreună cu un ofiţer chipeş, căpitanul Percival
Dwight; şi cu acea ocazie, Jane nu se opri la discuţii. Era deosebit de veselă şi
fermecătoare, flirtând cu căpitanul şi Elsie se întrebă dacă ei nu cumva aveau o
aventură. Îşi putea imagina că adulterul se putea întâmpla mult mai uşor într-un
oraş străin – nu era sigură de ce.
Într-o după-amiază de decembrie, rece dar însorită, Elsie şi Kenelm se odihneau
pe o bancă, privind jocul apei dintr-o fântână, cu un ochi pe Martha şi Georgie,
cei mai mici doi dintre copiii lor. Elsie era uimită de transformarea bărbatului ei.
Rana lui era doar o parte a explicaţiei. El văzuse multă suferinţă şi moarte şi asta
se vedea pe faţa lui sfrijită. Ochii lui priveau în interior şi ea observă că el
revedea măcelul. Rămăseseră prea puţine urme din arogantul cleric cu care se
măritase ea. Îl plăcea mai mult în felul acesta.
— Sunt aproape gata să mă întorc la regiment, spuse el.
După părerea lui Elsie, el nu era pregătit. Trupul lui se vindeca mai repede
decât mintea. Un zgomot brusc de pe stradă, afară – o ladă grea scăpată pe
podeaua unei căruţe sau ciocanul unui muncitor care demola un zid – îl făcea să-
şi plece capul şi să cadă în genunchi pe covorul din salon.
— Nu te grăbi, îi spuse ea. Haide să ne asigurăm că ţi-ai revenit complet. Cred
câ revenirea prea timpurie la datorie este ceea ce te-a făcut să te îmbolnăveşti.
El nu acceptă asta.
— Dumnezeu m-a trimis aici ca să am grijă de bunăstarea spirituală a bărbaţilor
din regimentul 107 infanterie. Este o misiune sfântă. Părea să fi uitat că singurul
motiv pentru care devenise capelan în armată fusese acela de a-şi îmbunătăţi
şansele să fie numit episcop.
— Războiul s-a terminat, spuse ea. Cu siguranţă că nevoia este mai mică.
— Soldaţilor le vine foarte greu să revină la normalitate. S-au obişnuit cu ideea
că viaţa nu valorează prea mult. Au omorât oameni şi şi-au văzut prietenii
murind. Astfel de experienţe tocesc nevoia de compasiune. Singurul mod în care
pot să treacă prin asta este să devină insensibili Ei nu se pot întoarce, pur şi
simplu, să redevină nişte persoane obişnuite. Au nevoie de ajutor.
— Şi tu poţi să le oferi acest ajutor.
— Sub nicio formă nu pot, spuse el cu o străfulgerare din vechea lui siguranţă.
Dar Dumnezeu îi poate ajuta, doar dacă se întorc spre El.
Ea îl privi în tăcere, timp de câteva clipe.
— Eşti conştient de cât de mult te-ai schimbat? întrebă Elsie. El aprobă din cap,
gânditor.
— E din vremea petrecută în Spania. Privea spre fântână, dar ea ştiu că el vedea
un câmp de bătălie ars de soare. Am văzut un tânăr soldat care era întins la
pământ, cu sângele care i se scurgea în pământul uscat.
Făcu o pauză, dar Elsie nu spuse nimic, lăsându-i timp.
— Inamicul era aproape peste noi. Camarazii bărbatului rănit nu aveau timp să-l
consoleze – trăgeau cu muschetele şi reîncărcau şi trăgeau din nou, cât de repede
puteau. Am îngenuncheat lângă el şi i-am spus că se va duce în Rai. El mi-a
vorbit şi a trebuit să-mi pun urechea la gura lui, din cauza trosnetului
muschetelor şi a bubuitului tunurilor. „Rai?” mi-a spus. „Chiar aşa?” Şi eu i-am
răspuns: „Da, dacă ai credinţă în Domnul Iisus”. Atunci i-am sugerat că ar trebui
să spunem rugăciunea pentru Domnul împreună. „Nu-ţi face griji în legătură cu
zgomotul” i-am spus. „Dumnezeu ne va auzi.” Acela a fost momentul în care mi-
a spus că nu ştie cuvintele. Pe măsură ce îşi amintea, ochii lui Kenelm se
umpleau de lacrimi.
— Îţi poţi imagina? spuse el. Nu ştia să spună rugăciunea Domnului. Elsie îşi
putea imagina. Copiii noi care veneau la şcoala de duminică, uneori, nu ştiau
cine a fost Iisus. Era neobişnuit, dar nu nemaivăzut.
— I-am ţinut mâna şi am spus rugăciunea pentru el şi, până când am ajuns la
„A Ta este împărăţia, puterea şi slava”, băiatul lăsase în urmă această lume şi
plecase spre un loc în care nu sunt războaie.
— Fie ca sufletul să i se odihnească în pace, spuse Elsie.
*
Spade era impresionat de Passage des Panoramas din Paris. La Londra nu
exista nimic comparabil. Era o promenadă pavată, cu un acoperiş de sticlă,
mărginită pe ambele părţi de magazine care vindeau bijuterii, lenjerie,
bomboane, pălării, hârtie de scris şi multe altele. Aceasta se întindea de la
bulevardul Montmartre până în rue St. Marc. La fiecare capăt stătea câte un
bărbat solid, în uniformă – în Anglia ar fi fost numit aprod – ca să ţină la distanţă
toţi pierde-vară şi hoţii de buzunare. Femei pariziene elegante şi multe altele din
diferite ţări puteau merge la cumpărături fară să-şi ude părul în ploaie sau să-şi
murdărească pantofii în mizeria de pe străzi. O atracţie suplimentară era rotonda,
care prezenta picturi panoramice ale unor oraşe faimoase, ca Roma şi Ierusalim.
Arabella era fermecată. Îşi cumpără o pălărie de paie, o eşarfa şi o cutie de
migdale caramelizate. Spade o conduse într-un magazin care vindea ţesături de
lux: mătase, caşmir, in fin şi amestecuri, în multe culori şi modele. Scoase din
buzunar un carton ţeapăn care spunea, în franceză, că este un fabricant de ţesături
excepţionale, pentru îmbrăcăminte de lux şi că ar fi bucuros să-i prezinte
directoarei câteva mostre, într-un moment care i-ar fi convenabil ei.
Ea îi răspunse într-o franceză rapidă. Abe, care avea cincisprezece ani şi învăţa
franceza la liceul din Kingsbridge, o rugă să repete ceea ce spusese, dar mai lent
şi apoi traduse:
— Ar fi încântată să te vadă mâine-dimineaţă, la ora zece.
 Spade se înclină şi îi mulţumi în franceză. Accentul lui era îngrozitor, dar el îi
oferi cel mai fermecător zâmbet al său şi ea râse.
Când ieşiră în afara arcadei, Spade simţi o schimbare a atmosferei de pe străzi.
Unii oameni se plimbau nepăsători, dar alţii erau adânciţi in discuţii animate. Nu
era prima dată când îşi dori să fi putut înţelege limba.
Trecură pe lângă o femeie care stătea pe marginea drumului, la o masă încărcată
cu ziare de vânzare. Privirea lui Spade fu atrasă de un titlu care spunea:
Napoléon a fui!
— Ce scrie acolo? îl întrebă el pe Abe.
— Nu ştiu. Bonaparte a făcut ceva, evident, dar eu nu ştiu ce.
— Întreab-o pe vânzătoare.
— Madame, quest-ce que ça veut dire?17 întrebă Abe arătând spre titlu.
— Il a echappé, spuse ea. Observând că ei nu înţelegeau, ea mai încercă de
câteva ori. Il est parti! Il s’est sauvé! Il a quitté son prison!18
— Cred că a evadat, îi spuse Abe lui Spade.
Spade rămase uluit.
— Din Elba?
Vânzătoarea de ziare aprobă frenetic din cap.
— Oui, oui, oui! Făcând cu mâna semn de la revedere, ea spuse: Au revoir,
Elba! Au revoir! Apoi cotcodăci.
Ei ştiau ce înseamnă asta.
— Întreab-o încotro se duce el, îl rugă Spade.
— Où va-t-il19 întrebă Abe.
— Il est déjà arrivé en France! Au Midi!20
Spade cumpără ziarul.
Arabella păru descurajată.
— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Credeam că este păzit!
Spade scutură din cap, nedumerit şi îngrijorat. Era sigur că omul nu putea să
revină?
— Haide să ne întoarcem la hotelul nostru, spuse el. Cineva de acolo ar putea să
aibă mai multe veşti.
Stăteau la o casă de oaspeţi ţinută de un bărbat francez, cu nevastă englezoaică
şi, prin urmare, populară printre turiştii englezi. Când ajunseră, toată lumea se
afla în salonul de zi, discutând animat. Spade le arătă ziarul.
— Poate cineva să citească asta? îi întrebă el.

17
Doamnă, ce înseamnă asta? (lb. franceză în original, n.tr.)
18
El a scăpat! A plecat! S-a salvat! A părăsit închisoarea! (lb. franceză în original, n.tr.)
19
Unde se duce? (lb. franceză în original, n.tr.)
20
A ajuns în Franţa! În sudul Franţei! (lb. franceză în original, n.tr.)
 Proprietăreasa, Eleanor Delacroix, ridică ziarul şi cercetă peste articol.
— Este extraordinar! spuse ea. Cumva a reuşit să adune o mică flotă şi o armată
de o mie de oameni.
— Exista un englez care ar fi trebuit să-l păzească, zise Spade.
— Neil Campbell, spuse Madame Delacroix. Se pare că el plecase din Elba, pe
HMS Partridge, ca să ducă o telegramă pentru lordul Castlereagh.
Spade râse, fară veselie.
— Ce scria în telegramă – un avertisment că Bonaparte plănuia să evadeze?
— N-aş fi surprinsă, dar nu scrie aici.
— Unde se află acum?
— Golfe-Juan, pe coasta de sud..
— Deci nu vine încoace. Asta este o uşurare.
— Dacă este adevărat, spuse proprietăreasa. Ziarele astea nu ştiu chiar totul.
— Dar ce ar putea să facă în Franţa cu doar o mie de oameni? Ea ridică din
umeri, ca o franţuzoaică.
— Tot ce ştiu, spuse ea, este că n-ar trebui să-l subestimăm niciodată pe
Napoleon.
*
Amos Barrowfield era pe cale să livreze o cantitate mare de pânză de lână
merinos, albastru-închis, pe o barjă, în aval de Combe, şi apoi pe mare, la
Anvers. Era prima lui comandă mare din proaspăt eliberatele Ţări de Jos şi dorea
ca pânza să fie livrată fără probleme şi în siguranţă, pentru că spera să obţină mai
multe comenzi de la acelaşi client şi de la alţii din zona respectivă; aşa că o
însoţea personal peste Canalul Mânecii.
În ziua dinaintea plecării, pe când lua masa la cafeneaua de pe High Street –
miel fript cu cartofi –, văzu ultimele ştiri.
Titlul din Gazette era:
Bonaparte ÎN FRANŢA
— La dracu’, spuse el.
— Exact ceea ce simt şi eu, spuse o voce şi Amos ridică privirea şi îl văzu pe
Rupe Underwood aşezat la masa vecină, mâncând de asemenea miel şi citind
acelaşi ziar.
Amos şi Rupe erau în relaţii destul de prietenoase, deşi, pe vremuri, fuseseră
rivali pentru afecţiunea lui Jane Midwinter. Amândoi aveau acum peste patruzeci
de ani şi Amos fu izbit de felul în care îmbătrânise Rupe, apoi realiză că
îmbătrânise şi el, în acelaşi fel: puţin argintiu în păr, o moliciune în jurul taliei, o
aversiune pentru alergare.
— Bonaparte a debarcat în partea de sud a Franţei, într-un loc numit Cannes,
scrie aici, spuse Rupe. Apoi s-a dus la slujbă, într-o biserică locală.
 — Cel mai grav pare sa fie că bărbaţii localnici se îngrămădesc să se înroleze în
armata lui, comentă Amos.
— Toată lumea credea că va fugi într-un loc în care imperiul lui nu s-a prăbuşit
încă.
— Probabil la Neapole.
— Dar l-am judecat greşit – din nou. Amos clătină din cap în semn de aprobare.
— Există un singur motiv pentru ca el să se întoarcă în Franţa cu o armată, fie şi
una mică. Vrea să devină din nou împărat.
— Este posibil?
— Cred că mulţi francezi îl vor întâmpina cu bucurie. Noul lor rege, Ludovic al
XVIII-lea, pare să fi făcut tot ce a putut ca să le reamintească pentru ce au făcut o
revoluţie, din capul locului.
— Cum ar fi?
— Înţeleg că a revigorat vechiul obicei regal de a uita să-şi plătească soldaţii.
— Va ajunge Bonaparte la Paris?
— Asta mă întreb şi eu. Trebuie să plec mâine la Anvers.
— Care se află unde, la vreo mie şi ceva de kilometri de coasta de sud a
Franţei?
— Ceva de genul acesta.
— E cale lungă.
— Chiar şi aşa, mă întreb dacă n-ar trebui să-mi anulez călătoria.
— Drumul către Paris nu este deschis pentru oricine. Există unităţi ale armatei
franceze care ar putea să-i bareze drumul
Amos aprobă din cap. Armata franceză se afla, acum, în serviciul noului rege,
cel puţin teoretic şi va primi ordinul să apere ţara împotriva lui Bonaparte.
— Da, spuse Amos. De la Paris la Anvers mai sunt încă vreo trei sute de
kilometri. Şi Ţările de Jos sunt apărate acum de armatele britanică şi prusacă.
Aşa că…
— Pericolul ca Napoleon să ajungă atât de departe cum este Anvers pare redus.
— Şi livrarea mea este mare, aşa că sunt reticent să o las nesupravegheată, în
plus, vreau să dau mâna cu clienţii mei de acolo. Afacerile merg mult mai uşor
când te cunoşti personal cu celălalt.
— Deci, ce vei face?
— Încă nu m-am hotărât. Vreau să spun, cât de mult merinos albastru valorează
viaţa mea?
Rupe oftă.
— Războiul ăsta sângeros, spuse el. Deja douăzeci şi doi de ani şi încă nu s-a
terminat cu adevărat. Pentru cea mai mare parte a vieţilor noastre de adulţi, ne-a
afectat afacerile. În plus, am avut parte de revolte pentru pâine şi distrugerea
maşinilor şi legi care transformă în crimă orice critică la adresa guvernului. Şi ce
am câştigat?
 — Presupun că guvernul va spune că am împiedicat ca Europa să fie
transformată într-un imperiu francez.
— Doar că nu am împiedicat asta, spuse Rupe. Nu încă.
*
Rezidenţii casei de oaspeţi a lui Madame Delacroix studiară ziarele cu
nervozitate, traducând informaţiile cu ajutorul ei. Regiunea Provence şi sud-estul
Franţei erau regaliste, fiind împotriva revoluţiei lui Napoleon. Spade presupuse
că din acest motiv urmase frontiera de est, mărşăluind spre nord, de la Cannes,
pe drumuri îngheţate de munte. Chiar şi aşa, mulţi comentatori spuneau că va fi
oprit imediat ce va întâlni armata naţională franceză.
Ziarele raportau că, în şase zile, el ajunsese la Grenoble, care se afla la
douăsprezece zile de Paris. Dar veştile aveau nevoie de patru zile ca să ajungă în
capitală, aşa că Napoleon trebuie să fie doar la opt zile depărtare.
Şi veştile de la Grenoble erau proaste.
Napoleon şi armata lui în creştere se confruntaseră, în faţa oraşului Laffrey, nu
departe de Grenoble, cu un batalion din Regimentul 5 de linie. Armata lui
Napoleon era depăşită numeric de cea a guvernului. Acesta ar fi trebuit să fie
sfârşitul revenirii lui.
Aparent, el păşiseîn faţa oamenilor lui şi se îndreptase, singur şi neînfricat, către
rândurile înarmate ale regimentului care se afla acolo ca să-l oprească.
Conform reportajului din ziar – care ar fi putut să fie cumva exagerat –
Napoleon îşi deschisese faimoasa haina gri, arătase spre inimă şi spusese: „Ei
bine, soldaţi, vreţi să vă ucideţi împăratul?”
Nu trăsese nimeni.
Unul dintre soldaţii Regimentului 5 strigase: „Vive l’empereur! Trăiască
Împăratul!”
Uralele fuseseră repetate şi oamenii îşi aruncaseră cocardele albe de Bourbon –
care îl reprezentau pe regele Ludovic al XVIII-lea apoi îi îmbrăţişaseră pe
oamenii lui Napoleon.
Apoi regimentul schimbase tabăra şi pornise mai departe cu Napoleon.
— Până acum au fost doar ţărani şi Garda Naţională, dar asta este pentru prima
dată când soldaţi ai armatei regulate i s-au alăturat, îi spuse Spade Arabellei. Este
o mare schimbare.
Acelaşi lucru se întâmplase şi în următorul oraş, Vizille, unde Regimentul 7 de
linie dezertase în favoarea lui Napoleon. Apoi, în oraşul Grenoble, el fusese
întâmpinat ca un erou cuceritor.
— O, rahat, spuse Spade, pe măsură ce aceste detalii deveniră indiscutabil de
clare; şi ieşi afară ca să găsească bilete pentru o diligenţă către Bruxelles.
I se ceru să plătească de zece ori preţul obişnuit şi el o facu, fară nicio ezitare.
Plecară în dimineaţa următoare, la ivirea zorilor.
 Pe 20 martie, la primele ore ale dimineţii, regele Ludovic al XVIII-lea fugi din
Paris.
Câteva ore mai târziu, Napoleon intră în capitală, fară nicio opoziţie.
Capitolul 39
După ce îşi vizită clienţii din Anvers, Amos se duse la Bruxelles. Hal n-ar fi
trebuit să se afle într-o zonă de potenţial război, iar Amos îşi dorea ca Jane să-l
ducă pe băiat înapoi în Anglia, pentru siguranţă. Nu mai avea nicio îndoială că
Hal era fiul său. Jane îl iubea pe copilul lor, dar era sigur că avea să înţeleagă că
oraşul Bruxelles nu era locul adecvat pentru un tânăr de nouăsprezece ani?
Jane închiriase o casă impozantă aflată în apropierea parcului. „O familie de trei
persoane nu prea are nevoie de un asemenea spaţiu”, gândi Amos, în timp ce
studia imobilul, din stradă. Când păşi în hol, el observă că existau prea puţine
dovezi ale unui locatar de sex masculin: nu erau cizme de călărie pe podea, nici
vreo sabie atârnată de cuier, nici vreo pălărie „bicorn” pe suportul pentru pălării.
„N-ar trebui să fie surprinzător dacă Henry îşi petrece mai multe nopţi cu
regimentul său decât cu familia”, reflectă Amos.
Amos fu introdus într-un salon; acolo, Jane era aşezată, citind o revistă de
modă. Era îmbrăcată minunat – ca întotdeauna – şi atmosfera din jurul ei avea o
discretă aromă florală.
Faţa ei era inundată de entuziasm. Părea fericită, iar el se întrebă de ce. Nu
prezenţa lui era ceea ce îi dădea energie – acele zile se terminaseră pentru
amândoi. Lui Amos îi trecu prin minte că ea ar fi putut să aibă un amant. Era o
bănuială răutăcioasă, se gândi el; însă nu reuşi să-şi alunge complet din minte
această posibilitate.
Jane sună după ceai, după care purtară o conversaţie politicoasă timp de câteva
minute. Amos o aduse la zi cu evenimentele din Kingsbridge, iar ea îi vorbi cu
entuziasm despre viaţa socială din Bruxelles.
— Ducesa de Richmond organizează un bal, spuse ea. Trebuie să vii. Îţi voi
face rost de b invitaţie.
Pe vremuri, ea se plânsese că nu participa niciodată la petreceri. În acel
moment, Amos presupunea că se ducea foarte des.
Ducesa era o snoabă vestită.
— Eşti sigură că ea nu va avea obiecţii faţă de prezenţa unui ţesător dintr-o
clasă inferioară? întrebă el.
— Destul de sigură. A invitat deja mai mult de două sute de persoane. Nu o va
mai deranja încă una.
Odată cu ceaiul, apăru şi Hal. Amos simţi în corzile inimii sale o emoţie
cunoscută. Chiar dacă se afla încă la câţiva ani distanţă de a deveni bărbat, fiul
său se transforma. Hal îi strânse cu serioziţate mâna lui Amos, care se bucură de
atingerea pielii lui moi. Cu pofta de mâncare a unui băiat în creştere, el înfulecă
trei felii de prăjitură într-o succesiune rapidă.
Privindu-l, ceva din înfăţişarea lui Hal fu izbitor pentru Amos. Realiză că îi
amintea de faţa pe care o vedea în oglinda personală, când se bărbierea. Dacă
observau şi alţii asemănarea, asta putea provoca necazuri. Se hotărî să-şi lase
barbă.
Hal plecă, iar Amos conduse conversaţia către scopul vizitei sale.
— Aliaţii, care s-au întrunit la Viena, au declarat război, spuse el. Nu împotriva
Franţei, ci a persoanei lui Napoleon. Nu cred că s-a mai întâmplat aşa ceva până
acum.
— Asta este din cauză că nu avem nicio dispută cu Franţa, ca monarhie paşnică,
completă Jane. Vom invada Franţa doar ca să-l detronăm pe Bonaparte. Şi, de
data asta, corsicanul parvenit nu va mai scăpa.
Era tipul de afirmaţie pe care englezii îl puteau repeta ca nişte papagali. Jane nu
avea idee cât de dificil era să-l învingi pe Bonaparte.
— Cred că ştii că adună o armată la doar şaptezeci şi cinci de kilometri de aici,
chiar de partea cealaltă a graniţei, zise Amos.
— Da, sigur că ştiu, răspunse ea. Dar ducele de Wellington se află în acest
moment aici şi s-a dovedit a fi mai mult decât egalul lui Bonaparte.
Nu era adevărat. Cei doi generali nu se întâlniseră niciodată în bătălie. Dar
Amos nu dori sa se contrazică.
— Eu doar cred că tu şi Hal aţi fi mult mai în siguranţă în Anglia.
— Presupun că la Earlscastle, replică ea cu dispreţ. Unde nu se întâmplă nimic.
Eu cred că suntem destul de în siguranţă şi aici.
— Cu adevărat vă spun că nu sunteţi, insistă el. Este nesăbuit să-l subestimezi
pe Bonaparte.
— Ştii că soţul meu este în statul major al lui Wellington! zise Jane cu un iz de
mândrie. S-ar putea să ştiu mai multe decât tine despre situaţia militară.
— Eu nu sunt expert, acceptă Amos, dar cred că rezultatul unei bătălii este
complet imposibil de prevăzut.
— Sper câ nu ai venit aici ca să-mi ţii lecţii, zise Jane schimbând placa.
— Vreau ca tu şi Hal să fiţi în siguranţă. Asta-i tot.
— Hal este cel pentru care îţi faci griji. Ţie nu-ţi pasă de mine.
— Sigur că-mi pasă de tine! protestă el. Eşti mama singurului meu copil!
— Vorbeşte mai încet, pentru numele lui Dumnezeu!
— Îmi pare rău. Urmă o pauză, după care Amos continuă: Te rog doar să te
gândeşti la ceea ce ţi-am spus.
Jane era în mod evident enervată şi jenată.
— Mă voi gândi, mă voi gândi, zise ea pe un ton de concediere, care pentru el
însemna că nu urma să se gândească.
Dezamăgit, el îşi luă rămas-bun.
 Nord-vestul Europei avea parte de o primăvară ploioasă, dar în acea zi era o
rară zi frumoasă. Amos se plimbă pe străzile luminate de soare, spre cartierul
mai puţin scump în care locuia Elsie împreună cu soţul ei şi copiii lor. Elsie îl
întâmpină în hol cu obişnuitul ei zâmbet larg. În timp ce urcau scările, femeia
spuse:
— Te rog să nu-i spui lui Kenelm cât de bine arată. Încerc să-l împiedic să se
întoarcă ia regiment înainte de a fî pregătit.
Amos îşi înăbuşi un zâmbet. „Este caracteristică pentru Elsie hotărârea de a
păstra controlul” gândi el cu drag.
— O să ţin seama de asta, spuse el.
Kenelm se afla în salon. Faţa lui, altădată frumoasă ca a unui heruvim, era
sfrijită în acel moment. Oricum, din alte puncte de vedere, nu arăta ca un invalid.
Era complet îmbrăcat în veşminte clericale, încălţat cu pantofi pentru exterior, de
parcă era pregătit să plece la plimbare.
— Mă bucur să te văd, începu cu tact Amos. Înţeleg că te recuperezi destul de
bine.
— Sunt în perfectă formă, spuse Kenelm, de parcă n-ar fî fost de acord. A durat
mai mult decât mă aşteptam, dar acum sunt pregătit să ma întorc la îndatoririle
mele.
— Pentru ce te grăbeşti? întrebă Amos.
— Oamenii au nevoie de mine.
„Chiar au? Se întrebă Amos. Probabil că ei spun că au nevoie de ghete bune şi
de muniţie din belşug şi de conducători inteligenţi.” Kenelm parcă îi citi
gândurile.
— Tu nu ştii cum este viaţa într-o tabără militară, zise el. Băutură, jocuri de
noroc şi femei stricate. Elsie mă va ierta pentru că vorbesc urât, dar nu doresc să
subestimezi situaţia. Ştii care este raţia zilnică a unui soldat britanic?
— Mi-e teamă că nu ştiu.
— Jumătate de kilogram de carne de vită, o jumătate de kilogram de pâine şi o
jumătate de litru de gin. O jumătate de litru! Şi atunci când mai au ceva bani, pe
care nu-i pierd la cărţi, îi cheltuiesc pe şi mai mult gin.
— Şi tu eşti capabil să-i salvezi de la viaţa asta?
— Ah, Amos, aproape că aş putea crede că râzi de mine, răspunse Kenelm
zâmbind, cu regret. Nu, eu nu-i pot salva, dar, uneori, Dumnezeu poate.
— Dar tu le spui să nu se complacă în asemenea vicii.
— Unul dintre multele lucruri pe care le-am învăţat în armată este că nu are
niciun rezultat dacă le spui oamenilor ce să nu facă. Dar, în loc să le interzic un
viciu, încerc să încurajez alte lucruri. Ţin slujbe pe câmp. Le spun istorisiri din
Biblie. Când sunt răniţi sau le e dor de casă sau sunt îngroziţi până aproape să-şi
piardă minţile, înainte de o bătălie, mă rog împreună cu ei. Le place să cânte şi
uneori am parte de un întreg pluton care cântă laolaltă un imn cunoscut. Când se
întâmplă aşa ceva, am sentimentul că mi-am găsit rostul pe acest pământ.
Amos fu nevoit să-şi ascundă surprinderea. Auzise câ viaţa militară îl
schimbase pe Kenelm, dar bărbatul acesta era complet transformat.
— Este foarte bine, Kenelm, dar tu nu ar trebui să te întorci până nu eşti
complet refăcut, spuse Elsie.
— Sunt destul de mulţi bărbaţi în tabără care nu sunt complet refăcuţi. Disputa
fu curmată de izbucnirea unei pălăvrăgeli aprinse ce se auzea din hol.
— Ăştia sunt copiii care se întorc acasă, explică Elsie. Au fost în parc, cu mama
mea şi cu Spade.
Amos nu se aşteptase să-i intâlnească pe Spade şi Arabella. Ştia că plecaseră la
Paris, dar de atunci, nu mai auzise nimic despre ei. Se bucură să afle că scăpaseră
de Bonaparte. Spera că aveau să fie, cu toţii, în siguranţă la Bruxelles, dar ştia că
era posibil să nu fie aşa.
Copiii dădură năvală în interiorul camerei. Îl cunoşteau bine pe Amos şi nu
simţiră nevoia să se poarte frumos. Cei mai tineri debordau de poveşti despre
ceea ce văzuseră şi făcuseră în parc. Cei mai în vârstă erau însă mai reţinuţi –
Stephen al lui Elsie avea optsprezece ani şi Abe al Arabellei avea cincisprezece
dar era clar că şi ei se bucuraseră de ieşirea în parc la fel de mult.
Spade îi spuse lui Amos că preluase o mulţime de comenzi la Paris – afacerile
îşi reveniseră rapid. Spera să fie capabil să livreze marfa. Acel lucru depindea de
ceea ce urma să i se întâmple lui Bonaparte.
„Arabella şi-a cumpărat haine la Paris” presupuse Amos. Femeia avea şaizeci şi
patru de ani, era subţire şi graţioasă, fiind îmbrăcată într-o ţinută din mătase
verde.
Pentru a doua oară în după-amiaza aceea, lui Amos i se oferi ceai. Pentru a fi
politicos, acceptă. Copiii se repeziră la sendvişuri, după care plecară în altă parte,
— Acum, câ a trecut valul, vreau să îţi cer un serviciu, Amos, spuse Kenelm.
— Orice pot să fac, desigur.
— Ai vrea să o însoţeşti pe Elsie la balul ducesei de Richmond? A fost invitată
şi eu doresc ca ea să meargă – merită o seară de relaxare şi distracţie –, însă eu
nu pot merge. Va lăsa o impresie destul de nefavorabilă imaginea mea, bând
şampanie, la un chiolhan aristocratic.
— Kenelm, te rog! exclamă Elsie jenată. Ar fi un mare deranj pentru Amos. În
afară de asta, presupun că nu a fost invitat.
— De fapt, Jane, contesa de Shiring, a promis să-mi facă rost de o invitaţie.
— Chiar aşa! replică Elsie cu un ton de dezaprobare în voce,
— Nu intenţionam să accept, dar aş fi foarte fericit… mai exact, onorat… să te
însoţesc, doamnă Mackintosh.
— Iată! spuse Kenelm, cu satisfacţie. Atunci rămâne stabilit.
*
 Ducele de Wellington se aflase departe de armată, îndeplinind alte sarcini,
precum aceea de ar fi ambasador britanic la Paris, dar, în acel moment, revenise
la îndatoririle militare şi preluase comanda armatelor britanică şi olandeză.
Armata prusacă, aliată, avea un comandament separat.
La revenirea sa, Wellington îi ceruse lui Henry, contele de Shiring, să se alăture
statului său major, aşa cum se întâmplase în Spania. Henry fusese de acord – era
mai degrabă un ordin decât o solicitare – şi ceruse sa-l aibă pe Kit ca aghiotant.
— Este un tânăr foarte capabil, îi spusese Henry ducelui. La vârsta de şapte ani
a început să lucreze într-o moară şi, până la optsprezece ani, ajunsese deja să o
conducă.
Henry îi spuse lui Kit că ducele zisese: „Ăsta este genul de bărbat pe care îl
vreau”.
Astăzi Kit trebuia să ducă un mesaj noului ofiţer comandant al Regimentului
107 infanterie. Călări într-acolo prin ploaia unei furtuni. În timp ce se afla în
tabără, îşi făcu timp să o caute pe mama lui.
Sal purta haine bărbăteşti. Kit ştia că nu era o deghizare. Nu încerca să treacă
drept bărbat, ci pentru că, într-o tabără militară, pantalonii şi vestele erau mult
mai practice decât rochiile. Multe dintre femeile care însoţeau trupele se
îmbrăcau în acelaşi fel. Un alt avantaj era acela că le deosebea clar de prostituate,
aşa că nu erau nevoite să aibă de-a face cu avansuri nedorite.
Evident, Sal îl întrebă cât de curând aveau să invadeze aliaţii Franţa.
— Wellington nu s-a hotărât încă, răspunse Kit – ceea ce era adevărat. Dar nu
cred că mai durează multe zile.
Kit îşi dorea ca mama lui să meargă acasă, în Anglia, pentru siguranţa ei, dar nu
încercă să o convingă. Ea se hotărâse să rămână alături de bărbatul ei pentru
momentul în care urma să-şi rişte viaţa în bătălie, iar Kit trebuia să-i respecte
alegerea. Până la urmă şi el făcuse acelaşi lucru, încercând să se înroleze
împreună cu Roger. Ambele cupluri urmau să măr-şăluiască în Franţa, împreună
cu armata şi aveau să ia parte la atacul împotriva trupelor lui Bonaparte. Kit
spera să se întoarcă vii cu toţii.
Ăsta era un gând deprimant, pe care încercă să-l alunge.
Erau aşezaţi într-un cort, la adăpost, când intră un soldat şi aduse o pipă plină
cu tutun pentru Sal. După ce bărbatul plecă, Kit spuse:
— Deci, acum eşti fumătoare?
— Mai mult decât atât, spuse Sal. Bărbaţii sunt consemnaţi în tabără. Unii
dintre ei încalcă regulile, dar nu sunt mulţi… Pedeapsa este biciuirea. Aşa că eu
merg la Bruxelles o dată pe săptămână. Îmi ia două ore ca să ajung acolo.
Cumpăr lucruri pe care bărbaţii nu le pot obţine în tabără: nu numai tutun, ci şi
materiale de scris, cărţi de joc, portocale, ziare englezeşti, genul acesta de
lucruri. Le vând la preţ dublu faţă de cât le cumpăr.
— Pe ei nu-i deranjează preţul?
 — Le spun adevărul: jumătate din preţ este ceea ce mă costă pe mine şi cealaltă
jumătate este tariful meu pentru că merg pe jos zece kilometri încolo şi zece
kilometri înapoi.
Kit aprobă din cap. În orice caz, bărbaţii nu se prea grăbeau să se certe cu mama
lui, care era lată în umeri.
Ploaia se domoli şi Kit îşi luă rămas-bun. Îşi recuperă calul şi o porni la drum,
dar nu se duse direct la cartierul general. Bateria de artilerie a lui Roger se afla la
doar un kilometru şi jumătate depărtare şi el călări într-acolo, cu speranţa să-l
vadă pe bărbatul pe care-l iubea. Ofiţerii nu erau consemnaţi în tabără, aşa că
Roger putea să nu fie acolo.
Totuşi, Kit avu noroc şi îl găsi pe Roger într-un cort, jucând cărţi cu câţiva
colegi ofiţeri. Nu era o noutate. Probabil că urma să îi ceară ca de obicei lui Kit
să-i împrumute nişte bani, iar Kit avea să îl refuze, tot ca de obicei.
Kit urmări câteva mâini ale jocului, apoi Roger se scuză, îşi băgă banii în
buzunar şi părăsi masa. Se plimbară prin ploaia măruntă, uşoară. Kit H spuse lui
Roger despre afacerea lui Sal.
— Mama ta este o femeie remarcabilă, zise Roger. Kit era de acord.
După câteva minute de plimbare prin pământul îmbibat de apă, Kit avu senzaţia
că Roger îl conducea într-o anume direcţie. Destul de sigur, trecură de o zonă de
pădure sălbatică şi ajunseră la o cabană părăsită. Roger îl conduse în interior.
Exista o singură uşă şi nu avea ferestre. Uşa atârna în balamale. Roger o închise
şi o blocă apoi cu o piatră mare.
— În eventualitatea, deşi improbabilă, că cineva ar încerca să intre, împingând
uşa, îl vom auzi cu suficient timp înainte ca să ne prezentăm respectabil şi să ne
prefacem că am intrat aici doar ca să ne adăpostim de ploaie.
— Bine gândit, spuse Kit şi se sărutară.
*
Wellington convocă o întrunire a statului major ca să analizeze ultimele
rapoarte de informaţii. Se adunară în casa din rue Royale, mchiriata de
Wellington, şi se poziţionară în picioare, în jurul unei hărţi mari, aşezată pe masa
din sufragerie. Dincolo de ferestre ploua tare, aşa cum se întâmplase în marea
parte a lunii iunie. Kit se afla în spatele grupului, străduindu-se să vadă harta,
peste umerii bărbaţilor mai înalţi. Atmosfera era încordată. În curând trebuiau să
se înfrunte cu cel mai de succes general al generaţiei lor, poate al tuturor
timpurilor. După socoteala lui, Bonaparte purtase şaizeci de bătălii, dintre care
câştigase cincizeci. Era un bărbat de care trebuia sa te temi.
Armata naţională franceză era împărţită în patru şi amplasată strategic ca să
apere ţara de invaziile din nord, est şi sud-est şi de o potenţială insurecţie
regalistă în sud-vest. Pentru britanici, era importantă Armata Nordului, care
apăra o fâşie de graniţă lungă de o sută de kilometri, între Beaumont şi Lille.
 — Estimăm că Bonaparte are 130 000 de oameni, spuse şeful serviciului de
informaţii. Cei mai apropiaţi se află la vreo şaptezeci şi cinci de kilometri de
locul în care ne aflăm acum.
Britanicii şi olandezii erau împrăştiaţi pe o suprafaţă imensă; trebuiau să fie aşa
pentru ca întinderea rurală să poată aproviziona armata: mâncare pentru oameni
şi furaje pentru cai.
— Armata noastră numără 107 000 oameni, continuă ofiţerul. Dar a aliaţilor
noştri prusaci, staţionaţi la sud-est de noi, este formată din 123 000 de oameni.
„Aşadar, gândi ofiţerul, Bonaparte este depăşit numeric de aproape două ori.”
Kit făcuse parte din armata lui Wellington timp de mai bine de doi ani şi ştia că
„Bătrânul Năsos” încercase întotdeauna să lupte când avea un avantaj şi, mai
degrabă, s-ar fi retras decât să poarte o bătălie cu şanse mici de izbândă. Asta
explica, în mare parte, succesul său.
— Care va fi strategia lui Bonaparte? întrebă cineva.
— În timp ce mă aflam la Viena, am discutat despre asta cu mareşalul bavarez,
prinţul Kaii Philipp von Wrede, care a luptat de partea lui Napoleon până acum
vreo doi ani, când a dezertat, răspunse Wellington zâmbind. Wrede zicea că
Bonaparte îi mărturisise: „Eu nu am o strategie. Nu am niciodată un plan de
campanie”. Bonaparte este un oportunist. Singurul lucru pe care îl poţi prevedea
este că este imprevizibil.
„Asta nu prea e de ajutor”, gândi Kit. Desigur, nu spuse nimic.
— Prusacilor le-ar plăcea să invadeze Franţa imediat, continuă Wellington.
Blücher spune că şi-a lăsat vechea lui pipă la Paris şi vrea să o recupereze.
Bărbaţii din jurul ducelui chicotiră. Comandantul prusac, în vârstă de şaptezeci şi
doi de ani, era ştrengar. Adevărul e că guvernul este în criză de bani şi doreşte să
termine cu războiul, iar oamenii lui sunt disperaţi să meargă acasă ca să adune
recolta. Eu aş prefera să aştept, dar nu vreau să amân atât de mult încât oamenii
lui Blücher să înceapă să se topească. L-am amăgit, promiţându-i că vom ataca în
iulie.
Lui Kit îi convenea amânarea. Nu era nerăbdător să lupte într-o altă bătălie.
Dorea să supravieţuiască şi să se întoarcă acasă şi să-şi reia vechea lui viaţă, să
construiască maşini pentru industria textilă şi să împartă acelaşi pat cu Roger. În
această amânare de două săptămâni se putea întâmpla orice. Bonaparte putea să
moară. Francezii puteau să se predea. Era posibil să nu mai existe alte bătălii.
— Încă un lucru, spuse ofiţerul de informaţii. Ieri, o patrulă din Regimentul
britanic 95 puşcaşi a întâlnit un grup de lăncieri francezi, la sud-vest de aici, ceea
ce sugerează că ei ar putea să traverseze frontiera şi să atace prin Mons.
— Foarte probabil, spuse Wellington. Bonaparte ar putea spera să ne încer-
cuiască şi să ne izoleze de coastă, astfel încât să nu mai putem primi provizii.
Dar nu putem fi siguri până nu aflăm mai multe. Între timp, trebuie să
transmitem un aer de calm netulburat. Dispunem de o armată superioară, avem
capacitatea de alege momentul bătăliei şi nu avem de ce să ne temem. Zâmbi. Şi,
ca să arătăm asta, mâine voi participa la balul ducesei de Richmond.
Capitolul 40
Wellington închiriase o casă impozantă pe rue Royale, o stradă cu conace
fermecătoare, care mărginea parcul. Casa era în acelaşi timp cartierul general,
dar şi locuinţa lui. În ziua balului, joi, 15 iunie, ofiţerii lui superiori se adunară
pentru a servi cina la ora trei după-amiază. Nu era o întrunire socială: soţia lui se
afla în Anglia şi, în jurul mesei, nu existau femei. Mâncarea nu era pretenţioasă.
Lui Wellington îi plăcea friptura de vită şi vinul foarte bun şi nu prea multe
altele.
Henry, contele de Shiring, se afla la masă. Kit aştepta în holul mare, împreună
cu ceilalţi aghiotanţi. Contele era îngrijorat. Existau zvonuri stăruitoare că
francezii se pregăteau să invadeze. Cu toate acestea, Wellington dăduse crezare
spionilor de la Paris, iar aceştia nu trimiseseră niciun semn despre iminenţa unei
invazii. Wellington bănuia că Bonaparte stârnise asemenea zvonuri ca să-l
îngrijoreze.
Unul dintre zvonuri spunea că Bonaparte urma să trimită o mică trupă de
diversiune. Atacându-i pe prusaci la sud-est de Bruxelles l-ar fi atras pe
Wellington să-şi desfăşoare acolo armatele anglo-olandeze, iar apoi atacul
principal urma să vină dinspre vest ca să-i taie lui Wellington liniile de
comunicaţie cu coasta. Lui Kit i se părea o înşelătorie specifică lui Bonaparte.
Wellington nu era atât de convins.
La câteva minute după ce ofiţerii se aşezară, sosi şi Willem, prinţul de Orania.
El era comandantul primului corp de armată al lui Wellington, care includea
trupele olandeze. Având o siluetă subţire, era poreclit Billy cel Suplu. Uşa
sufrageriei fusese lăsată deschisă, aşa că aghiotanţii puteau să audă ce se discuta.
Prinţul anunţă că trupele prusace de la margine se hărţuiseră cu o grupare
franceză care traversase frontiera, la sud de Bruxelles.
Acest lucru fusese anticipat de un zvon în care Wellington nu avusese
încredere.
Ducele era, pentru moment, prins pe picior greşit. Spionii lui nu-i dăduseră
nicio avertizare în legătură cu asta.
— Ar putea să fie un atac minor, spuse Wellington. Un grup de cercetare, poate.
— Dar ar putea să nu fie! spuse prinţul.
Diversiune sau atac? Nu exista nicio cale prin care puteau şti cu siguranţă.
Comandantul suprem trebuia să facă o alegere. Se putea baza doar pe instinctul
său.
— Trebuie să obţinem mai multe informaţii, concluzionă Wellington. Tonul
vocii prinţului demonstra că se simţea dezamăgit. Era clar că se aştepta ca
Wellington să trimită trupe spre sud ca să-i ajute pe prusaci. Kit nu ştia ce să
creadă. Bonaparte era faimos pentru că se mişca rapid; orice întârziere a reacţiei
putea să fie fatală. Dar, dacă Wellington îşi deplasa trupele pe baza unor
informaţii insuficiente, putea să fie prins pe picior greşit. Să se deplaseze sau să
aştepte?
Masa se reluă, deşi nu pentru multă vreme. Următoarea sosire, cu sufletul la
gură, fu aceea a fiului ducelui şi ducesei de Richmond, care galopase treizeci şi
cinci de kilometri – schimbând caii de mai multe ori – cu vestea că francezii
ocupaseră minusculul oraş medieval Thuin, imediat dincolo de frontieră,
obligând trupele prusace să se retragă.
Cât de gravă era această ameninţare? Tânărul nobil, cu hainele acoperite de
noroi în timpul călătoriei sale valvârtej, nu avea o estimare a puterii armatei
atacatoare. Regretabil. Wellington avea nevoie disperată în acel moment să afle
cât de multe trupe franceze traversaseră frontiera. Judecata lui era la răspântie.
Cap sau pajură?
Câteva minute mai târziu, ofiţerul de legătură prusac, generalul-maior von
Müffling, sosi ca să le spună că, în acel moment, francezii avansaseră încă
cincisprezece kilometri spre nord şi atacau oraşul Charleroi.
Wellington considera încă improbabil ca întreaga armată franceză să fie
implicată în această infiltrare. O considera mai degrabă a fi o diversiune
zgomotoasă ca să atragă trupele defensive şi de a le duce departe de locul
invaziei adevărate, din altă parte. Alţii, dintre cei din jurul mesei, gândeau diferit.
Oricum, ca o măsură de precauţie, Wellington îl convocă pe şeful
aprovizionării, colonelul Sir William De Lancey, şi îi ordonă ca toate trupele
aliate să fie pregătite de marş. ÎI mai informă pe De Lancey şi ce ordine de marş
să emită.
Kit era îngrijorat, La început, el fusese de acord cu Wellington că apariţia
lăncierilor francezi lângă Mons, la sud-vest de Bruxelles, indica un atac principal
mai spre vest, dar în acel moment se înmulţeau dovezile contrare. Chiar şi aşa,
Wellington rămânea la aprecierea sa iniţială şi interpreta noile rapoarte ca semne
suplimentare ale unei diversiuni.
Dar ce se întâmpla dacă Wellington se înşela? În momentul acela, armatele
aliaţilor erau împrăştiate pe sute de kilometri de întindere rurală; trebuiau să fie
aşa ca să poată găsi suficientă mâncare pentru oameni şi furaje pentru animale.
Înainte de a putea lupta, era necesar să fie concentrate şi să mărşăluiască spre
zona de război, ceea ce necesita timp; în timp ce armata lui Bonaparte putea să
fie deja adunată pentru luptă.
Şi lumina zilei era pe sfârşite.
Kit se temea că deasupra capetelor lor atârna o uriaşă ameninţare şi Wellington
refuza să o vadă.
Când masa, întreruptă de multe ori, se termină în sfârşit, Wellington o porni pe
jos prîn parc, după cum avea obiceiul. Nu era atât de nepăsător pe cât părea:
subordonaţii lui ştiau că pot să-l găsească acolo, la acea oră. În timp ce se
plimba, dădu o sumedenie de ordine.
Apoi reveni la locuinţa sa. Trăsurile aşteptau ca să ducă pe toată lumea la bal,
dar Wellington şi statul său major tergiversară. La asfinţit, reveni von Müffling
cu alte rapoarte de la armata prusacă şi acestea erau profund şocante. Francezii
ocupaseră fortăreaţa Charleroi aflată la doar şaizeci de kilometri de Bruxelles şi
prusacii fuseseră obligaţi să se retragă.
Mai grav, se confirma că Garda Imperială făcea parte din trupa de atac franceză.
Acesta era un corp de elită care călătorea întotdeauna cu Bonaparte.
Kit simţi fiorul fricii. Wellington anticipase greşit. Asta nu era o diversiune, în
timp ce aliaţii se pregăteau să invadeze Franţa, Bonaparte răstur-nase situaţia şi
invada Ţările de Jos. Invadatorii fuseseră invadaţi.
Faţa lui Wellington deveni uşor palidă.
Kit îşi aminti chiar cuvintele lui Wellington: „Bonaparte este im oportunist.
Singurul lucru pe care poţi să-l prevezi este acela că este imprevizibil”. „Acum
am dat de necaz”, gândi Kit.
Wellington îşi reveni rapid. Studie harta. Două drumuri care duceau spre
Charleroi semănau cu limbile uni ceas aflate la ora două.
— În ce direcţie se retrag prusacii, cu exactitate?
— Spre nord-est. Müffling îşi trecu degetul pe drumul asociat limbii orare, care
ar fi trebuit să indice cifra doi, şi se opri pe oraşul Ligny. Blücher se va opune
aici.
Wellington puse un deget pe drumul asociat limbii minutarului – un drum lung,
drept, care trecea pe la nord de Bruxelles. Lângă Charleroi existau mine de
cărbune şi Kit ştia că un flux continuu de care trase de boi se târau pe acest drum
ca să le pună la dispoziţie cărbune manufacturilor şi vetrelor din Bruxelles.
— Drumul cărbunelui este lăsat acum nepăzil? întrebă Wellington. Sau Blücher
l-a acoperit?
— Nu sunt sigur.
Kit se simţi cuprins de panică. Drumul cărbunelui se afla la limita dintre
armatele britanice şi prusace şi, în acel moment, realiză că la statul major nu se
discutase cine trebuia să-l apere.
— Deci, trebuie să ne apărăm împotriva oricărui atac francez pe acest drum,
continuă Wellington, păstrându-şi calmul.
Apoi ordonă diviziei generalului Pieton să mărşăluiască de la Bruxelles
douăzeci de kilometri spre sud, ca să blocheze drumul cărbunelui în satul Mont
St.-Jean.
După aceea, spre uluirea lui Kit, Wellington plecă la bal.
*
 Elsie arăta încântător.
În general, ea nu era considerată o femeie frumoasă. Faţă de frumuseţea
convenţională, avea gura prea largă şi nasul prea mare. În acea clipă, Amos se
întreba dacă nu cumva convenţia era greşită. Gura ei, cu zâmbetul larg, se
potrivea caracterului generos, iar ochii ei căprui se potriveau sufletului ei cald
Sau, poate că era una dintre acele femei care deveneau mai atrăgătoare la vârsta
mijlocie. Sau, mai mult, poate că ceea ce purta i se potrivea de minune. Rochia ei
era un dar de la Spade, fiind confecţionată din mătase în două culori, roşu
înflăcărat şi galben strălucitor, de sora lui, Kate. Nu prea avea nevoie să fie
îmbunătăţită cu bijuterii, dar, întrucât cele mai multe femei de la bal străluceau
de diamante, împrumutase un colier de la Arabella.
Indiferent de motiv, inima lui Amos tresări atunci când o privi. Această reacţie
îl dezorientă. Ei erau doar prieteni, parteneri la conducerea şcolii de duminică. O
cunoştea mai bine decât pe oricare altă femeie, inclusiv decât pe Jane. Era un
sentiment ciudat faţă de un prieten vechi. Se aşezară în trăsură faţă în faţă,
amândoi zâmbind fară niciun motiv la care se putea gândi Amos.
Reşedinţa familiei Richmond se afla în rue de la Blanchisserie. O blanchisserie
era o spălătorie, iar ducele de Richmond se referea uneori în glumă la casa lui ca
fiind „casa pentru spălat”.
Pe stradă se formase o coadă de trăsuri şi o mulţime de spectatori se adună ca să
privească sosirea oaspeţilor, nobili şi bogaţi, acompaniaţi de femei în mătăsuri
elaborate şi cu bijuterii extravagante. Cei mai mulţi bărbaţi purtau uniformă.
Sala de bal nu se afla în casă, ci într-o clădire separată, foarte mare, despre care
lui Amos i se spusese că fusese anterior o sală de prezentare pentru un fabricant
de trăsuri. Păşind în interior, Amos rămase uluit de iluminatul strălucitor: existau
sute de lumânări, poate chiar mii, şi mai multe flori decât văzuse el vreodată într-
un singur loc. Asta îl facu să se simtă uşor ameţit, de parcă tocmai se înecase
într-un pahar cu şampanie.
— Este mult mai luxos decât orice am văzut vreodată la Kingsbridge Assembly
Rooms, remarcă Elsie.
— Este uluitor.
Fură întâmpinaţi de ducesa de Richmond, o femeie atrăgătoare, trecută de
patruzeci de ani.
— Înălţimea Voastră, îmi permiteţi să vi-l prezint pe domnul Amos
Barrowfield, un prieten drag mie, zise Elsie.
Amos se înclină. Ducesa păru să cocheteze şi spuse:
— Contesa de Shiring mi-a spus că domnul Barrowfield este cel mai chipeş
bărbat din vestul Angliei şi acum înţeleg ce a vrut să zică.
Amos fu luat prin surprindere de flirtul ei şi rosti primul lucru care-i trecu prin
cap:
— Foarte amabil din partea voastră să mă invitaţi, înălţimea Voastră.
 — Ţine-l aproape, doamnă Mackintosh, altfel cineva ţi-l va fura. Ducesa
insinua că Amos şi Elsie formau un cuplu romantic, ceea ce nu era adevărat.
Elsie îl înghionti, apoi o părăsiră pe ducesă şi intrară mai departe, în sală. Apăru
un valet cu şampanie pe o tavă şi fiecare îşi luă un pahar.
— Îmi pare rău, zise Amos, dar nu ştiu cum să reacţionez la acest gen de
nonsensuri. Este atât de jenant.
— Era doar jucăuşă. Ca tu să fii ruşinos; face parte din joc. Nu-ţi face griji, te-ai
descurcat bine.
— Presupun că cei mai mulţi bărbaţi care participă la genul acesta de distracţie
sunt obişnuiţi cu asta şi ştiu ce să spună.
— Da şi mă bucur că tu nu eşti printre ei. Îmi place de tine aşa cum eşti.
— Şi eu simt acelaşi lucru pentru tine. Haide să nu ne transformăm. Elsie
zâmbi; păru încântată.
Orchestra începu o melodie voioasă, în măsura trei pe patru, iar Elsie întrebă:
— Ştiu că-ţi place sa dansezi, dar ce zici despre valsul acesta?
— Cred că mâ pot descurca.
— Atunci haide să încercăm, spuse Elsie în timp ce îşi lăsa paharul pe o masă.
Amos îşi goli paharul, scăpă de el, apoi o luă în braţe. Dansară vals pe ringul de
dans.
Talia lui Elsie se încălzi sub mâna dreaptă a Iui Amos. „Cât e de plăcut, gândi
el, să dansez cu femeia pe care o plac atât de mult.” Amos o trase delicat puţin
mai aproape de el.
*
Când sosi grupul lui Wellington la petrecere, se formă un blocaj al traficului în
faţa reşedinţei familiei Richmond. Cu vreo cincizeci de metri înainte de poartă,
fiind nerăbdător, Wellington sări din trăsură. Mergând alături de grup, Kit
rămase uluit să vadă în mulţime trupul pătrăţos şi faţa rotundă a lui Sal, mama
lui.
Kit se afla împreună cu ducele şi, pentru un scurt moment ruşinos, se prefăcu că
nu o văzuse. Apoi se întâmplă ca ducele să arunce o privire spre el; se gândi cât
ar fi fost de plăcut pentru Sal dacă ar fi recunoscut prezenţa ei. Aşa că ieşi din
grup, se duse la ea şi a cuprins-o cu braţele.
— Bine, bine, spuse ea, radiind de satisfacţie. Micul meu Kit, împreună cu
ducele de Wellington… N-am crezut că voi vedea acest lucru vreodată.
— Ce mai faci, mamă? Dar Jarge?
— Suntem în regulă. Jarge se află în tabără. Venisem aici să cumpăr câteva
lucruri. Cred că ar fi mai bine să te întorci la duce.
Amintindu-şi că este îmbrăcat în uniformă, el se înclină formal şi se întoarse la
grup.
Wellington nu ratase prea multe lucruri şi observase cele întâmplate.
 — Cine era?
— Mama mea, domnule, răspunse Kit.
— Dumnezeule! spuse Wellington. Kit se simţi ofensat şi adăugă:
— Este singura persoană din lume pe care o admir mai mult decât pe tine,
domnule.
Pentru o clipă, ducele oscilă în a înţelege această remarcă. Ar fi putut să fie
considerată insolenţă. Apoi zâmbi şi spuse:
— Bun băiat.
Apoi porniră mai departe.
Balul era în plină desfăşurare şi oaspeţii mai tineri valsau cu entuziasm. Kit se
simţi derutat: „Cum puteau oamenii să danseze, când Bonaparte era pe drum spre
ei?”
Sosirea ducelui provocă agitaţie. Era cea mai importantă persoană din
Bruxelles, un erou, datorită victoriilor sale de la Vitoria şi Toulouse. Toată lumea
dorea să-l salute şi să-i strângă mâna.
Kit era le fel de înfometat pe cât era de speriat. Privi cu jind prin uşă spre
sufragerie, dar trebuia să rămână aproape de contele de Shiring, în caz că era
nevoie de el. Avea să aştepte până când i se făcea foame contelui.
Wellington nu dansă, ci se plimbă prin sală, la braţ cu Lady Frances Webster,
care era însărcinată şi despre care se zvonea că ar fi fost amanta lui. Deşi
sărbătoarea era în derulare, un flux constant de ofiţeri în uniformă intrau în sală,
traversau ringul de dans şi şopteau ceva la urechea ducelui. Wellington se angaja
în scurte discuţii cu fiecare dintre ei, după care îi trimitea mai departe, cu ordine
noi.
Wellington reanaliza problema drumului cărbunelui şi decise că nu era suficient
să trimită divizia lui Pieton la Mont St.-Jean. Era momentul să îi direcţioneze
într-acolo şi pe olandezii conduşii de Billy cel Suplu până ia o intersecţie de
drumuri numită Quatre Bras, mai la sud de drumul cărbunelui, cu scopul de a
forma o blocadă timpurie a armatelor franceze.
Între dansuri, când orchestra se oprea din cântat, toată lumea putea auzi
zgomotul picioarelor care mărşăluiau şi zăngănitul hamurilor din stradă, pe
măsură ce tot mai multe trupe se adunau.
Îşi făcură apariţia oameni de la statul major al aprovizionării, care întrerupseră
dansul pentru a da ordine ofiţerilor de punere în mişcare. Vestea şocanta a
retragerii prusacilor de la Charleroi răspândi o stare de nervozitate în sala de bal.
În timpul unei demonstraţii de dansuri scoţiene a grupului Gordon Highlanders,
bărbaţii începură să dispară, unii ca să se supună ordinelor, alţii doar
presupunând că urma să fie nevoie de ei.
Câteva dintre despărţirile survenite între tinerii ofiţeri şi fete erau uluitor de
emoţionante, pe măsură ce cuplurile realizau că exista posibilitatea sa nu se mai
revadă niciodată.
 Ducele plecă la ora trei dimineaţa, iar aghiotanţii lui putură, în sfârşit, să
meargă la culcare.
*
Când Wellington o porni la drum la ora opt dimineaţa a acelei vineri, 16 iunie,
Kit şi contele făceau parte din anturajul său.
Ieşiră din Bruxelles călare prin Porte de Namur şi se îndreptară spre sud, pe
drumul cărbunelui. Suprafaţa drumului era pietruită, destinată vehiculelor cu roţi,
iar pe lalerale se găsea câte o bandă cu pămant, pentru călăreţi. Praful de cărbune
din căruţe înnegrise noroiul. Drumul trecea pe lângă păduri, pe ambele părţi.
Deşi ploaia se opri, apa băltea şi pământul era noroios. Soarele era deja
fierbinte – ziua avea să fie sufocantă.
Wellington era încordat. Faţa ducelui nu-i dezvăluia sentimentele, dar cei care-l
cunoşteau puteau să citească semnele. Invazia îl luase prin surprindere. Mai rău,
făcuse o eroare de judecată, lăsându-l pe Bonaparte să ajungă până la Charleroi;
privind în urmă, îşi dădu seama că ar fi trebuit să-şi concentreze trupele mai
repede. Dar Bonaparte îşi adunase soldaţii repede şi în linişte, reuşind să păstreze
secretul invaziei până când se afla de mult pe drum. Kit îl auzise de două ori pe
Wellington spunând: „Bonaparte m-a tras pe sfoară”.
Toată lumea ştia că în acel moment obiectivul era să-şi unească soldaţii cu
armata prusacă pentru a forma un grup copleşitor mai mare decât cel a lui
Bonaparte. Şi că abilul Bonaparte avea să facă tot posibilul ca să împiedice asta.
Grupul de stat major, toţi călare, depăşi trupele regulate, care se îndreptau spre
sud. Kit se înfioră să-l vadă pe Roger împreună cu artileria, în timp ce tunurile
grele, trase de cai, avansau constant pe drumul pavat. Pentru un minut, Kit călări
alături de Roger, care arăta foarte energic, deşi probabil pornise foarte devreme,
de dimineaţă.
— Ai grijă de tine, zise Kit.
Nu mai spusese niciodată fraza aceea banală cu atât de multă emoţie. Apoi dădu
pinteni calului şi se îndepărtă.
Ceva mai departe depăşiră Regimentul 107 infanterie. Kenelm Mackintosh îi
dirija pe câţiva dintre soldaţi care intonau unui imn numit „Trezeşte sufletele
noastre amorţite” – o alegere bună pentru câţiva bărbaţi care se treziseră în toiul
nopţii. Baptiştii aveau cele mai bune cântece; de aceea, Kit avu sentimentul că şi
acesta era unul dintre ale lor. Însă Mackintosh depăşise de mult meschinăria
sectantă.
În timp ce trecea pe lângă ei, Kit le cercetă feţele şi, curând, o descoperi pe
mama lui şi pe tatăl său vitreg. Jarge avea rucsacul standard militar, numit „sacul
trăpaşului”. Sal deţinea unul similar, pe care trebuia să-l fi furat de la căruţa de
aprovizionare. Jarge era îmbrăcat în uniformă – o tunică scurtă, roşie şi pantaloni
gri; Sal purta haine bărbăteşti – pantaloni şi o vestă. Mergeau voioşi, în lumina
soarelui. Amândoi erau suficient de puternici ca să mărşăluiască fară dificultate
toată ziua. În timp ce Kit îi privea, Sal extrase din interiorul vestei o bucată de
cârnat local, picant, numit boudin. Scoase un cuţit inutil de mare din teaca de la
brâu şi tăie o bucată de cârnat pe care i-o dădu lui Jarge, care o băgă în gură şi o
mestecă fericit.
Kit fu tentat să se oprească, dar vorbise cu mama sa doar cu câteva ore în urmă;
aşa că se mulţumi să le atragă atenţia şi să-i salute cu mâna, apoi călări mai
departe.
În timp ce se afla încă alături de contingentul din Kingsbridge, Kit îl văzu
călărind rapid pe Joe Hornbeam, care, aparent, se dusese înainte şi revenise. Joe
strigă spre oamenii care mărşăluiau:
— Înaintea noastră, chiar în pădure, în stânga voastră, se află un pârâu limpede;
opriţi-vă şi umpleţi-vă repede ploştile cu apă proaspătă.
Apoi, Joe o porni de-a lungul coloanei, repetând mesajul.
„Abia dacă este ceva mai mult decât un băiat, dar a devenit un ofiţer bun,
reflectă Kit, un ofiţer care avea grijă de nevoile oamenilor săi. Această calitate
nu a moştenit-o de la bunicul său.”
Drumul trecea pe lângă un grup de ferme, despre care se spunea că este Mont
St.-Jean, unde exista o bifurcaţie a drumului. Wellington trase pe margine ca să
discute cu ofiţerii săi.
— Am ales locul ăsta în urmă cu un an, zise el. Braţul stâng duce, în cele din
urmă, la Charleroi, iar cel drept la Nivelles; aşa că aici putem bloca două dintre
principalele căi de acces spre Bruxelles.
Se aflau în apropierea vârfului unei coame lungi care domina câmpurile de grâu
şi secară, încă verzi, dar înalte. Drumul cărbunelui cobora o pantă lină spre o
vale mărginită de două ferme aflate la distanţă de vreo doi sau trei kilometri una
de alta. Acesta traversa un drum de la est la vest şi urca din nou pe coama din
partea cealaltă, unde se afla o tavernă.
— Dacă se întâmplă ceea ce e mai rău, spuse Wellington, acesta este locul
ultimei noastre rezistenţe. Dacă eşuăm aici, vom pierde Bruxelles şi, poate,
Europa întreagă.
Era un gând cutremurător în faţa căruia întregul grup rămase tăcut.
— Care a fost ultimul sat prin care am trecut? întrebă cineva.
— Locul se numeşte Waterloo, spuse ducele.
PARTEA A VI-A
Bătălia de la Waterloo
între 16 şi 18 iunie 1815

„A fost o treabă a dracului de strânsă.”

 Feldmareşal Sir Arthur Wellesley,
duce de Wellington
Capitolul 41
Expresia lui Wellington era gravă, gânditoare. Nu vorbi prea mult în timpul
călăriei. Suferise un eşec, dar nu era genul de bărbat care să-şi plângă greşelile.
Supraveghea permanent terenul, iar Kit ştia din experienţele anterioare că el
evalua fiecare deal, câmp şi pâlc de pădure pentru potenţialul său militar. Cei din
jur îi respectară tăcerea şi avură grijă să nu-i perturbe gândurile. Kit avea
încredere că Wellington avea să vină cu soluţia corectă pentru această problemă.
La ora zece, Wellington opri grupul la o răscruce de drumuri. O mică trupă de
olandezi se afla deja acolo şi, din dreapta, adică dinspre vest, veneau mai mulţi,
aducând cu ei şi artilerie. Kit presupuse că acest loc trebuia să fie Quatre Bras.
Într-un colţ exista o fermă, iar în diagonală cu aceasta se afla un han. Drumul
către est, de asemenea pavat, probabil că ducea spre teritoriul ocupat de prusaci,
aliaţii britanicilor.
După ce se estompă zgomotul copitelor cailor, Kit auzi dinspre sud focuri
sporadice de muschete, ceea ce indica faptul că o oarecare grupare franceză
venise dinspre Charleroi pe drumul cărbunelui şi fusese blocată de către
olandezi, înainte să ajungă la răscruce. Inamicul era pe aproape. Privind în
direcţia respectivă, peste lanul de grâu, putu să vadă norişori de fum. Probabil că
era un mic grup de avangardă, dar asta putea să anunţe sosirea unei armate mai
numeroase. Oricum, soldaţii care se aflau deja aici erau relaxaţi, pregătindu-şi
cina.
Wellington cercetă priveliştea; Kit facu acelaşi lucru. El observă un peisaj mai
ales plat, cu recolte aproape coapte. La dreapta lui, câmpul lăsa loc unei păduri
dese de fag şi stejar; drept înainte, drumul trecea printre nişte ferme; la vreun
kilometru şi jumătate mai în faţă, se ridica un sat despre care cineva spuse că se
numea Piraumont. Grupul călări în jurul acestei zone, observând caracteristicile
terenului, care puteau să devină importante în cazul în care încăierările pe care le
auzea aveau să se transforme într-o bătălie mult mai serioasă.
Pe măsură ce soarele se ridica mai sus pe cer, ziua devenea tot mai fierbinte.
În cele din urmă, Wellington adună grupul şi facu un anunţ simplu:
— Înainte de sfârşitul acestei zile trebuie să atingem două obiective: primul, să
ne unim armatele cu prusacii; al doilea, să oprim înaintarea lui Bonaparte. Făcu o
pauză ca să le lase timp să reflecteze, apoi continuă: Şi avem două probleme:
prima, unde este Blücher? Se referea la feldmareşalul Gerhard von Blücher, prinţ
de Wahlstatt şi comandant suprem al armatei prusace din Ţările de jos. Şi a doua,
unde este Bonaparte?
Müffling, ofiţerul de legătură prusac care se găsea în grupul lor, arătă spre est şi
adaugă:
— Ultimele mele informaţii, înălţimea Voastră, îl plasează pe feldmareşalul
Blücher la vreo unsprezece kilometri mai departe, în satul Sombreffe, în
apropiere de Ligny.
— Atunci, haideţi să mergem acolo!
Grupul se întoarse pe drumul spre est şi călări într-un ritm alert. Când ajunseră
în apropiere de Sombreffe, îl întâlniră pe ofiţerul de legătură britanic care se
oferi să-i îndrume spre Blücher. Îi conduse la o moară de vânt care avea o scară
din lemn ce ducea la o platformă de observaţie – „construită probabil de geniştii
prusaci, presupuse Kit, întrucât morile de vânt nu aveau, în mod normal,
platforme de observaţie”.
Întrucât pe platformă nu era suficient loc pentru tot grupul, Wellington îi spuse
lui Kit sâ-l urmeze, pentru că ştia că acesta vorbea puţină germană.
Blücher era puţin trecut de şaptezeci de ani, cu păr alb şi o frunte lată, la care se
adăuga o enormă mustaţă maro. Se spunea despre el că este un diamant brut,
întrucât avea puţină educaţie, dar un creier militar subtil. Obrajii înroşiţi păreau
ai unui băutor înveterat şi între dinţi strângea o mare pipă curbată. Wellington îl
salută cu amabilitate şi păru să-l placă, ceea ce-l surprinse pe Kit, întrucât ducele
putea să fie foarte exigent cu persoanele cu care făcea cunoştinţă.
Blücher folosea un ochean ca să privească spre sud-vest. Wellington îşi scoase
propria sa lunetă şi o îndreptă în aceeaşi direcţie. Cei doi bărbaţi vorbeau
franceză, în care amestecau câteva cuvinte englezeşti, solicitând rareori o
traducere. Kit simţi că germana lui nu era suficient de bună şi se temea că urma
să fie inutil, dar, până la urmă, se descurcă destul de bine.
— Trupe franceze, spuse Blücher fară să-şi ia ocheanul de la ochi,
— La vreo opt kilometri depărtare, spuse Wellington.
— Eu văd două coloane.
— Pe un drum de ţară.
— Se apropie de Ligny.
Căzură de acord că, la Charleroi, Bonaparte îşi împărţise armata în două. Partea
pe care o vedeau ei îi urmărea pe prusaci; restul se afla aproape sigur pe drumul
cărbunelui. Nu exista nicio cale prin care să determine puterea celor două
grupări, dar Blücher simţi că cei mai mulţi francezi se aflau în acel loc.
Wellington fu de acord. După câteva discuţii – pe care Kit nu le urmări în
totalitate –, se decise ca Wellington să-şi transfere cea mai mare parte a armatei
de la Quatre Bras la Ligny cu scopul de a-i întări pe prusaci.
Kit se simţi uşurat. În sfârşit, aveau un plan.
Dar planul se dezintegră aproape imediat.
În timp ce călăreau înapoi pe drumul pe care veniseră, începură să audă
bubuitul îndepărtat al artileriei. Sunetul venea dinspre vest, adică din direcţia în
care se îndreptau ei. Însemna că se ducea o bătălie la Quatre Bras.
 Wellington îşi îmboldi calul – o bestie magnifică, numită Copenhaga –, iar
restul grupului se strădui să ţină pasul cu el.
Când se apropiară de Quatre Bras, nimeriră într-un foc de muschete care venea
dinspre vest, la sud de drum. Kit îşi lăsă în jos capul, iar grupul viră la dreapta,
ca să iasă de pe drum şi să intre în pădurea de la nord. Din câte îşi dădea el
seama, nimeni nu fusese lovit. Însă fură obligaţi să încetinească.
Prezenţa trupelor franceze atât de aproape de drum era un semn de prost augur.
Era evident că, din acea dimineaţă, inamicul câştigase teren.
În timp ce se străduiau să-şi mâne caii prin tufişuri, ascultând neajutoraţi pe
fundal sunetul bătăliei crâncene din faţa lor, stăpânirea lui Wellington fu serios
pusă la încercare.
În sfârşit, ajunseră la răscrucea de la Quatre Bras şi obţinură o imagine bună
asupra bătăliei. La doar vreo mie de metri spre sud, lupta părea aprigă, de ambele
părţi ale drumului cărbunelui. Linia franceză se întindea spre nord-est, până la
satul Piraumont, la marginea drumului spre Ligny, ceea ce explica focul de
muschete.
„Dacă francezii ajung să deţină satul acela, pot controla drumul spre est şi
împiedica armata anglo-olandeză a lui Wellington să-şi unească armatele cu cea
prusacă; în acest fel, obiectivele lui Wellington din această zi ar deveni imposibil
de realizat” îi trecu lui Kit prin cap.
Kit era consternat. Era obişnuit ca Wellington să fie întotdeauna stăpân pe
situaţie. Însă Wellington nu se schimbase, doar că diferenţa era că în acel
moment inamicul cu care se confrunta era un general de calibrul său. Bonaparte
era un geniu militar pe măsura lui Wellington. „Este o mică bătălie a giganţilor,
gândi Kit. Mă întreb dacă voi ajunge să trăiesc să văd cine învinge."
Wellington preluă rapid comanda şi spuse:
— Sarcina noastră este acum să eliminăm armata franceză de aici ca să putem
mărşâlui spre Ligny, pentru a-i întări pe prusaci.
Wellington ordonă Regimentului 95 puşcaşi să elibereze Piraumont, apoi îşi
îndreptă atenţia către bătălia principală.
Mergea prost. Francezii ocupaseră ferma de pe drumul cărbunelui şi păreau să
fie pe punctul de a copleşi armata anglo-olandeză. Kit se simţi disperat: totul
mergea prost într-un ritm foarte alert.
Dar păreau să sosească mai multe trupe. Mai întâi Regimentul 95 puşcaşi,
avangarda diviziei generalului Pieton, apoi se făcură văzuţi şi ceilalţi. Wellington
nu-l plăcea pe Pieton, un galez irascibil, care refuza să-şi arate respectul cuvenit
unui duce englez. În orice caz, în acel moment toată lumea era bucuroasă să-l
vadă, iar Wellington îi ordonă să-şi arunce imediat trupele în bătălie.
Dar sosiră şi întăririle franceze, iar atacatorii se apropiară metru cu metru de
răscrucea de importanţă strategică, vitală.
La ora cinci, când sosiră şi mai multe trupe britanice, Wellington contraatacă şi
îi respinse pe francezi. Dar, prea lent. Francezii păstrară controlul satului
Piraumont. Wellington rămase blocat, fiind incapabil să li se alăture prusacilor.
Kit alerga cu mesaje de la Wellington la comandanţii de pe linia frontului şi
înapoi. Ca întotdeauna în timpul unei bătălii, uită că putea să fie ucis în orice
moment.
Îşi ţinu atenţia îndreptată spre Regimentul 107 infanterie – îl observă pe Joe
Hornbeam alergând spre copacii dinspre vest şi trase concluzia că trupele din
Kingsbridge erau comasate în pădure. Dar nu o văzu pe mama lui.
Bătălia mergea înainte şi înapoi. Bărbaţii erau schilodiţi şi mureau, iar grâul era
călcat în picioare şi distrus. Femeile aduceau muniţie şi gin pentru linia frontului
şi se duceau înapoi târând răniţii la cortul chirurgului, în timpul acestor acţiuni,
câteva femei fură mutilate de focul nediscriminant al artileriei şi al muschetelor.
Dar Kit nu o văzu pe Sal printre ele.
Nu se întrevedea un final clar. La căderea nopţii, luptele se liniştiră. Cele două
părţi se aflau cam în aceleaşi poziţii în care începuseră ziua.
Ultimul mesaj pe care-l primi Wellington veni de la Blücher, în care se spunea
că prusacii suferiseră pierderi grele, dar că reuşiseră să-şi menţină poziţiile până
la căderea serii.
Kit adormi pe o bancă şi nu se trezi până în zori.
*
Sal şi Jarge ridicară un adăpost improvizat în pădure, folosind ramuri înfrunzite.
Era departe de a fi impermeabil, dar reuşea să îi protejeze puţin de ploaie. Se
înveliră cu pături şi se aşezară ca să doarmă pe pământul gol şi umed.
Sal se trezi la prima geană de lumină. Ploaia se oprise. Auzi strigăte slabe de
ajutor. Îl lăsă pe Jarge să doarmă, se duse spre marginea vestică a pădurii şi privi
peste câmpul de bătălie.
Era o privelişte pe care nu avea să o uite niciodată. Morţii şi răniţii zăceau
întinşi cu miile prin grâul călcat în picioare – desfiguraţi şi cu membre lipsă,
capete fară trupuri, măruntaie vărsate pe pământ, picioare şi braţe secţionate, feţe
acoperite de sânge. Se simţea un miros neplăcut de măruntaie şi grâne zdrobite.
Sal nu era neobişnuită cu vărsarea de sânge. Văzuse bărbaţi şi femei zdrobiţi în
accidente de muncă şi chiar Harry al ei fusese ucis în mod îngrozitor de căruţa
lui Will Riddick, însă nu-şi imaginase niciodată suferinţa la o asemenea scară. Fu
copleşită de disperare. Pentru ce îşi făceau oamenii aşa ceva, unul altuia? Spade
spunea ca războiul se ducea ca să-i împiedice pe francezi să domine Europa, dar
asta însemna ceva atât de rău? În orice caz, acel lucru era, cu siguranţă, mai rău.
Privirea îi căzu asupra unui bărbat cu picioarele zdrobite, care o privi la rândul
lui şi spuse cu un cârâit:
— Ajută-mă.
Sal observă că un alt bărbat, mort, zăcea peste el, iar soldatul nu putea îndepărta
cadavrul şi nu se putea mişca. Sal trase cadavrul într-o parte.
— Apă, spuse bărbatul rănit. Pentru numele lui Dumnezeu.
— Unde este plosca ta?
— În rucsac.
Sal reuşi să deschidă rucsacul şi scoase plosca. Era goală.
— Îţi aduc eu apă, zise ea.
Observase înainte o albie în pădure. Se întoarse la ea şi o urmă până la un iaz.
Însă, spre îngrozirea ei, în apă se afla un bărbat mort. Se gândi să caute o altă
sursă de apă, dar se hotărî să nu o facă. Bărbatului cu picioarele zdrobite nu avea
sâ-i pese de gustul de sânge din apă. Umplu plosca, se întoarse la el şi îl ajuta să
bea. Soldatul înghiţi cu lăcomie apa murdărită.
Treptat se treziră şi alţii şi începură să umble prin preajmă. Răniţii care puteau
merge o porniră pe drumul care ducea înapoi la Bruxelles. Alţii erau adunaţi de
camarazii lor şi duşi la răscruce, unde aşteptau căruţe ca să-i care de acolo.
Kenelm Mackintosh ţinea fară încetare slujbe de înmormântare.
Sal află că Regimentul 107 infanterie pierduse în ziua precedentă câţiva ofiţeri
superiori. Locotenent-colonelul, unul dintre cei doi maiori şi câţiva căpitani erau
morţi sau grav răniţi. Maiorul supravieţuitor preluase comanda.
Cei vii îi jefuiau pe cei morţi. Orice echipament pierdut sau deteriorat putea fi
înlocuit cu cele de Ia cadavrele bărbaţilor care nu urmau să mai aibă niciodată
nevoie de cuţite, căni, curele, cartuşe… sau bani. Sal luă cizmele de călărie ale
unui ofiţer scund ca să-şi înlocuiască propria încălţăminte uzata. În rucsacul unui
francez mort, ea găsi puţină brânză şi o sticlă de vin, pe care Ie duse lui Jarge
pentru micul-dejun.
*
Înaintea zorilor zilei de sâmbătă 17 iunie, Wellington pusese din nou întrebarea:
„Unde este Blücher?” De data asta, Müffling nu avea nicio informaţie, aşa câ
Wellington trimise un aghiotant ca să-l caute pe comandantul prusac. Bărbatul se
întoarse la ora nouă şi spuse că Blücher era dispărut şi că probabil murise.
Existau şi veşti mai rele. În timpul nopţii, prusacii fugiseră spre nord şi plănuiau
să se regrupeze lângă Wavre.
— Wavre? spuse Wellington. Unde dracului este Wavre? Un aghiotant scoase o
hartă. Dumnezeule, se afla la kilometri depărtare! exclamă Wellington furios.
Kit privi atent harta şi calculă că Wavre se afla la douăzeci şi cinci de kilometri
depărtare de Ligny. Aşadar, departe de a-şi uni armatele, britanicii şi prusacii
erau în acel moment şi mai îndepărtaţi.
Era o catastrofe. Bonaparte reuşise să-i împartă pe aliaţi în două armate mai
mici, fiind mult mai uşor de învins fiecare, decât un grup unit. Între timp, drumul
îi era deschis ca să mărşăluiască de la Ligny la Quatre Bras, să se alăture grupării
franceze aflate deja acolo şi, cu o armată mai numeroasă, să o atace pe aceea mai
mică â anglo-olandezilor.
„Într-adevăr, înţelese Kit, probabil că Bonaparte se află deja pe drum spre noi.”
Soluţia era evidentă şi Wellington o anunţă: trebuiau să se retragă şi asta imediat.
— Armata se va retrage până la Mont St.-Jean şi va campa acolo peste noapte,
zise Wellington.
Acest loc se afla la optsprezece kilometri de Wavre. Dacă prusacii puteau
ajunge la Mont St.-Jean ca să-i întărească pe britanici, împreună încă ar fi putut
să-l bată pe Bonaparte.
Dispoziţia lui Kit se însenină puţin.
Wellington îi scrise lui Blücher ca să-l anunţe că urma să lupte la Mont St.-Jean
în ziua următoare, în cazul în care prusacii puteau ajunge acolo. Mesajul fu
trimis, ordinele fură transmise şi retragerea începu.
*
— Nu înţeleg pentru ce ne retragem, spuse Jarge. Credeam că ieri am câştigat.
— Am reuşit doar să oprim înaintarea francezilor, dacă tu numeşti asta o
victorie, îi răspunse Kit. Dar prusacii nu s-au descurcat la fel de bine şi au plecat
mai departe. Asta i-a dat libertate lui Bonaparte să vină peste noi dinspre flanc.
— Mda, dar ce rost are să fugim? El nu va face decât să ne urmărească.
— Adevărat. Dar noi ne vom întoarce şi vom lupta, până la urmă. Doar că
Wellington vrea să-şi aleagă locul bătăliei.
— Hm. Jarge se gândi la asta un minut, apoi spuse: Are sens. Mărşăluiau spre
nord, pe drumul cărbunelui, dar retragerea ameninţa să se transforme într-o
învălmăşeală. La Genappe, un sat cu străzi înguste, ambulanţele care se duceau
înapoi spre Bruxelles se ciocniseră de căruţele artileriei şi cele cu provizii
alimentare, care se îndreptau spre Quatre Bras. Pentru a mări starea de confuzie,
localnicii panicaţii fugeau spre Bruxelles, dirijându-şi vitele înaintea lor.
Un locotenent şi treisprezece grenadieri eliberară blocajul prin golirea căruţelor
cu mâncare, aruncând proviziile deoparte şi trimiţând căruţele înapoi la
Bruxelles, încărcate cu bărbaţi răniţi.
Sal se întrebă ce aveau să mănânce atunci când ajungeau la Mont St.-Jean. Ca
măsură de precauţie, ea recuperă un sac de cartofi de douăzeci de kilograme
aruncat într-un şanţ şi şi-l prinse de spinare.
La scurtă vreme după miezul zilei, ploaia începu din nou.
*
La Bruxelles ploua torenţial. Deşi îşi trăsese pălăria în jos ca să-şi ferească ochii
de ploaie, Amos tot trebuia să-şi şteargă constant faţa cu o batistă, altfel că abia
putea să vadă. Drumurile erau aglomerate de căruţe, unele aducând răniţi la
spitalele deja supraaglomerate, iar altele, încărcate cu muniţii şi alte provizii,
încercau să părăsească oraşul ca să ajungă la armată. Conducătorii de ambulanţe,
incapabili să străbată traficul din jurul spitalelor, doar aruncau răniţii pe străzile
şi pieţele elegante, astfel încât Amos trebui să-şi facă drumul printre trupuri,
unele încă în viaţă, altele moarte, in timp ce ploaia îi spăla de sânge în şanţurile
de scurgere. Locuitorii oraşului intraseră în panică şi, când trecu pe lângă Hotel
des Halles, observă bărbaţi bine îmbrăcaţi care se luptau pentru bilete pe bar-jele
şi diligenţele ce părăseau oraşul.
Sc duse la casa lui Jane cu intenţia să-şi reînnoiască solicitarea ca ea să-l ducă
pe Hal înapoi în Anglia. Vizita lui nu mai era însă necesară întrucât ea îşi
împacheta cuferele, îmbrăcată într-o rochie veche, cu părul prins într-o eşarfa.
— Am o trăsură şi cai în grajdul de aici, zise ea. Voi pleca imediat ce Henry îmi
trimite vorbă… dacă nu şi mai repede.
Jane nu părea atât înspăimântată, cât mai degrabă supărată, iar Amos presupuse
că ei părea rău să-şi părăsească odorul mai tânăr. Era încredinţat că Jane vedea
războiul mai degrabă ca o întrerupere iritantă a aventurii ei. Amos îşi aminti cât
de mult o adorase şi pentru cât de mult timp; şi în acea clipă i se păru de
neînţeles.
Se duse de la casa lui Jane la cea a lui Elsie. Spera să o găsească pe Elsie făcând
acelaşi lucru ca Jane, să împacheteze pentru plecare. Abia putea suporta să se
gândească la pericolul în care se afla ea. Amos dorea ca ea să părăsească acest
oraş de coşmar chiar în acea zi.
Dar Elsie nu împacheta. În salon, era în desfăşurare Un consiliu de război.
Elsie, Spade şi Arabella arătau serioşi, îngrijoraţi.
— Trebuie să pleci, Elsie, zise Amos imediat. Viaţa ta este în pericol.
— Nu pot pleca, răspunse Elsie scuturând din cap. Locul meu este alături de
Kenelm, iar el îşi riscă viaţa Ia câţiva kilometri de aici.
Amos era disperat. Elsie nu avea să-şi părăsească bărbatul, ştia asta; dar mai ştia
şi că ea avea un puternic simţ al datoriei. Admira acest lucru la ea, dar în acel
moment chiar acel aspect putea să o facă să-şi pună viaţa în pericol. Amos se
temea că ea era hotărâtă să rămână.
— Te rog, Elsie, mai gândeşte-te, insistă Amos, apoi privi spre Spade, tatăl ei
vitreg.
Amos dorea ca Spade să-şi exercite autoritatea de cap al familiei şi să insiste ca
Elsie să plece. Dar ştia că nu este calea pe care ar fi mers Spade. Şi avea dreptate,
căci Spade îi spuse lui Elsie:
— Trebuie să-ţi urmezi inima.
— Mulţumesc.
Arabella era de partea lui Amos.
— Dar ce se întâmplă cu copiii… nepoţii mei? întrebă ea cu frică.
— Ei trebuie să rămână cu mine, răspunse Elsie. Sunt mama lor.
— Aş putea să-i duc eu înapoi la Kingsbridge. În acel moment, Arabella era
rugătoare. Ar fi mai în siguranţă cu mine şi cu David.
— Nu! spuse cu hotărâre Elsie. Suntem o familie şi nc e mai bine împreună. Nu
pot să-i scap din ochi.
— Tu ce crezi, David? zise Arabella după ce se întoarse spre Spade.
— Îmi pare rău că trebuie să repet, dar eu consider că Elsie trebuie să-şi urmeze
inima.
— În cazul acesta, rămân şi eu aici. Dar tu poţi să pleci, David.
— Nu te părăsesc, răspunse el după ce zâmbi, pe un ton care nu admitea
discuţii. Şi eu trebuie să-mi urmez inima.
Urmă un lung moment de tăcere. Amos ştiu că pierduse disputa.
— Atunci, asta e, concluzionă Elsie. Vom rămâne toţi, aici.
*
În seara aceea, Sal stătea în picioare, împreună cu Kit, în faţa fermei de la Mont
St.-Jean; se aflau pe vârful coamei şi priveau la peisajul dinspre nord. Furtuna
părea să se potolească: razele soarelui trecură prin câteva spărturi din nori, deşi
continua să plouă. Se ridicau fuioare şi panglici de abur, în timp ce soarele
încălzea grâul îmbibat cu apă. Pădurile de la capătul estic al coamei, din dreapta
lor, erau întunecate.
Drumul cărbunelui, care despărţea valea în două, devenea o lungă masă de
oameni, cai şi artilerie tractată, pe măsură ce soseau supravieţuitorii de la Quatre
Bras. Ofiţerii, care aveau ordine scrise, îi îndrumară spre diverse secţiuni, în sus
pe pantă, conform unui plan pus la punct la Quatre Bras de Wellington şi De
Lancey.
Sal se întrebă cât de departe în urma lor se afla Bonaparte. Împreună cu Kit
stătea în apropierea unui copac care fusese deja golit de ramurile sale înfrunzite,
urmare a faptului că fuseseră folosite de oamenii din Kingsbridge ca să
construiască adăposturi improvizate. Jarge şi alţi câţiva ridicau un adăpost într-o
manieră diferită, aşezând în picioare mai multe muschete, cu baionetele înfipte în
pământ şi întinzând pături deasupra lor ca să formeze un cort. Niciuna dintre
aceste construcţii nu avea să blocheze apa, dar ambele erau mai bune decât
nimic.
Sal observă că oamenii erau distribuiţi la una dintre cele două ferme din vale. Îi
menţionă această observaţie lui Kit.
— Cea din dreapta se numeşte Hougoumont, zise el, şi cealaltă este La Haye
Sainte.
— Şi dc ce ne preocupăm să apărăm fermele?
— Pentru că acestea devin un obstacol în calea lui Bonaparte, când va dori să
ne atace.
— Dar nu vor putea să oprească întreaga lui armată.
— Poate că nu.
— Deci oamenii aceia vor fi sacrificaţi.
— Nu e sigur, dar este destul de probabil
 Sal era profund recunoscătoare că Regimentul 107 infanterie nu fusese ales
pentru această sarcină. Nu că alte perspective ar fi fost mult mai bune.
— Mă întreb cât de mulţi dintre noi vor muri mâine, zise ea. Zece mii?
Douăzeci de mii?
— Mai mulţi, probabil.
— Asta este ultima posibilitate de rezistenţă a lui Wellington? Kit aprobă dând
din cap.
— Dacă suntem învinşi aici, nu mai există nimic care să-l împiedice pe
Bonaparte să ajungă la Bruxelles… şi să obţină victoria. Şi atunci, francezii vor
domina Europa pentru mulţi ani de acum înainte.
Sal îşi aminti că asta spusese şi Spade.
— Din punctul meu de vedere, francezii pot avea Europa, zise ea. Eu doar
vreau.ca familia mea să se întoarcă în Anglia, bine şi sănătoasă.
— Şi pentru Bonaparte este totul sau nimic, spuse Kit. Dacă îi putem distruge
armata aici, vom merge tocmai până la Paris. Ăsta va fi sfârşitul lui.
— Şi presupun că atunci le vom da înapoi francezilor regele lor gras.
Corpolentul Ludovic al XVIII-lea nu era nici competent, nici popular, dar aliaţii
erau hotărâţi să restaureze monarhia franceză şi sa dovedească eşecul revoluţiei
republicane.
— Şi douăzeci de mii de bărbaţi vor muri mâine pentru asta, spuse Sal. Nu
înţeleg. Spune-mi, fiul meu deştept, sunt eu proastă? Sau guvernul este cel care
este stupid?
Jarge ieşi din cortul improvizat, cu pantalonii îmbibaţi de noroi şi se ridică în
picioare.
— Nu există mâncare, îi spuse el lui Kit, pe un ton care sugera că dădea vina pe
ofiţeri, în general, şi pe Kit, în particular.
— Cea mai mare parte a proviziilor au fost aruncate în timpul panicii de la
Genappe, îi răspunse Kit.
Sal îşi aminti că văzuse cum se goleau căruţele cu mâncare.
— Cina noastră este într-un şanţ, zise ea.
— Am putea să gătim cartofii aceia, propuse Jarge.
Sal încă avea sacul de cartofi în spinare. Se obişnuise atât de mult cu durerea
aceea încât nu se gândise să lase povara jos.
— Şi cu ce vom găti cartofii ăştia? întrebă ea. Totul este prea ud ca să ardă.
Chiar şi dacă ai putea să aprinzi un foc, acesta ar face doar fum, nu flacără.
— Îi vom mânca cruzi?
— Aţi putea să-i duceţi în satul Waterloo, mamă, sugeră Kit. Se află la vreo
cinci kilometri spre nord de aici. Trebuie să existe cineva acolo care să aibă un
cuptor.
— Tu nu vrei decât să mă îndepărtezi de câmpul de luptă.
— Mă declar vinovat, răspunse Kit. Dar ce ai de pierdut?
 Sal se gândi pentru un minut. În acel loc, nu putea să facă nimic pentru Jarge şi
pentru ceilalţi bărbaţi din Kingsbridge. Avea posibilitatea să facă tot ce-i stătea
în puteri ca să gătească acei cartofi.
— În regulă, concluzionă ea. Voi încerca.
Capitolul 42
Norii de ploaie ascundeau luna. Sal abia dacă putea să vadă ceva. Ştia că se află
pe drum doar după senzaţia pe care i-o dădeau pietrele de pavaj, prin tălpile
cizmelor pe care le luase de la acel ofiţer mort. Când un picior îi aluneca în
noroi, ştia că deviase spre stânga sau spre dreapta. Ocazional apărea câte o
sclipire care scăpa printre obloanele Unei colibe, de la vreo lumânare întârziată,
poate sau de la un foc pe moarte: oamenii de la ţară nu rămâneau treji multă
vreme după lăsarea întunericului. Acest puţin care era o încuraja că, undeva,
existau lumină şi căldură.
Se târa prin ploaia torenţială, numârându-şi binecuvântările. Kit era încă în viaţă
şi Ia fel şi Jarge. Ea însăşi nu era rănită, în ciuda sălbaticei lupte de la Quatre
Bras. Iar bătălia din ziua următoare putea să fie ultima, într-un fel sau altul. Dacă
aveau să îi supravieţuiască, ar fi fost posibil ca ea şi familia să nu mai fie chemaţi
din nou să-şi rişte vieţile în război.
Sau poate că era o speranţă deşartă.
Oricum, căra douăzeci de kilograme de cartofi şi, deşi aceştia îi provocau dureri
la spate, era bucuroasă că îi avea. Nu mai mâncase de la micul-dejun din acea
dimineaţă, ce constase din brânză, dar fară pâine.
Când observă mai multe străluciri împreună, deduse că ajunsese în sat.
Presupuse că era aproape miezul nopţii. Cu siguranţă exista o persoană trează şi
care muncea: brutarul. Dar cum avea să-l găsească?
Sal continuă să meargă pe drum până când luminile se împuţinară, moment în
care presupuse că mersese prea departe; se întoarse şi o porni înapoi. Avea să
trebuiască să bată la o uşă, să trezească pe cineva şi să ceară indicaţii.
Apoi simţi miros de fum. Nu era fumul cu miros de cenuşă al unui foc de
bucătărie aflat pe moarte, ci aroma puternică a unei flăcări, poate de la un cuptor.
Se răsuci în jur, mirosind aerul din diferite direcţii şi o porni încotro mirosul era
mai puternic. Acesta o conduse pe o alee mlăştinoasă, până Ia o casă în care era
multă lumină. Nasul ei păru să prindă aroma pâinii proaspete, dar, poate că era
doar imaginaţia ei. Bătu cu putere în uşă.
Îi deschise un bărbat gras, de vârstă mijlocie. Pe haine avea pete albe şi în barbă
praf alb: albul era, tară îndoială, faină şi el era brutarul. Vorbi iritat în franceză,
iar ea nu înţelese.
Sal întinse o mână pentru a ţine uşa deschisă. Brutarul păru surprins de forţa ei.
— Nu vreau pâine, zise ea folosind cele câteva cuvinte în franceză, pe care le
prinsese la Bruxelles. „Cherche pas de pain.”21
Brutarul îi spuse ceva care, probabil, însemna că, în acest caz, venise la
magazinul greşit.
Sal păşi înăuntru neinvitată. Era cald. Desfăcu sforile care ţineau sacul şi îşi lăsă
jos povara. Spatele o duru mai tare după ce eliberă greutatea. Puse sacul pe o
masă pe care brutarul frământa cocă.
Arătă spre cartofi şi apoi spre cuptorul mare din colţul camerei.
— Cuire, spuse ea, ceea ce credea că înseamnă „gătit”. Apoi folosi o frază pe
care o învăţase: Je vous paie. Vă plătesc.
— Combien?
Acesta era primul cuvânt franţuzesc pe care-l învăţase atunci când începuse să
meargă la cumpărături la Bruxelles şi însemna: „Cât de mult? Cât costă?” Băgă
mâna în interiorul vestei Avea suficienţi bani întrucât făcuse profituri bune în
călătoriile ei din tabără la Bruxelles. Presupuse că brutarul urma să îi ceară cinci
franci, ştiind că era disperată, dar, probabil, avea să accepte şi trei. Înainte să
plece din Mont St.-Jean, îşi pusese trei franci într-un buzunar. Acum îi scoase.
Ţinându-i strâns în mână astfel încât el să nu-i poată vedea, numără doi franci şi
îi puse pe masă.
Brutarul rosti ceva negativ, clătinând din cap.
Sal mai adăugă o monedă.
Când el clătină negativ din nou din cap, ea îi arătă palma goală.
— Bien, concluzionă atunci brutarul ridicând din umeri.
După aceea, deschise uşa cuptorului şi scoase o tavă cu pâini mici care păreau
să fie aproape coapte. Răsturnă pâinea într-un coş mare şi puse tava jos.
Sal deschise sacul şi împrăştie cartofii pe tavă, apoi crestă cojile cu cuţitul ei,
astfel încât să nu explodeze. Brutarul împinse tava în cuptor, după care luă o
înghiţitură dintr-o sticlă care stătea chiar lângă masa lui pentru frământat. Sal
simţi mirosul de gin. Apoi brutarul reveni la frământat. Sal îl privi pentru un
minut, întrebându-se dacă să-i ceară puţin din ginul lui. Decise că nu avea nevoie
de el.
Femeia se întinse pe podea, lângă cuptor, bucurându-se de căldură. Hainele ei
îmbibate de apă începură să scoată aburi. În curând aveau să fie uscate.
Închise ochii şi adormi.
*
De când se înrolase în armată, fiecare noapte fusese la fel pentru Kit: aţipea
imediat ce se întindea şi dormea până când îl trezea cineva. De data aceea, când
fu scuturat viguros, el se simţi ca şi cum abia închisese ochii. Ar fi dorit să
doarmă în continuare, când auzi vocea lui Henry, conte de Shiring, motiv pentru
care sări în picioare, spunând:
21
Nu caut pâine (în lb. franceză în original, n.tr.)
 — Cât e ceasul?’
— Două şi jumătate dimineaţa, iar Wellington este pe punctul să ne informeze.
Încalţă repede cizmele.
Îşi aminti că se afla într-un hambar din satul Waterloo şi în ziua aceea urma să
se dea o mare bătălie. Simţi un fior al fricii pe care o avusese cu vreme în urmă,
dar nu era atât de râu pe cât fusese înainte. Reuşi să şi-o alunge din minte.
Aruncă pătura de pe el şi îşi găsi cizmele. Un minut mai târziu îl urmă pe conte
afară din hambar.
Ploua puternic.
Se duseră la ferma în care îşi instalase Wellington cartierul general. Fermierul şi
familia lui probabil că dormeau în staulul pentru vaci – în vreme de război,
armatele luau ceea ce aveau nevoie şi nu acordau prea multă atenţie civililor care
protestau.
Wellington stătea în picioare la capătul unei mese lungi de bucătărie. Ofiţerii lui
superiori erau aşezaţi în jurul mesei, iar aghiotanţii acestora stăteau în picioare,
sprijiniţi de pereţi. Wellington făcu un semn din cap spre Henry şi spuse:
— Neaţa, Shiring. Cred că acum suntem toţi. Haideţi să aflăm ultimele veşti.
Henry se înclină şi se aşeză. Kit rămase în picioare. Şeful informaţiilor se ridică
în picioare.
— Ieri-seară, am trimis spioni care vorbesc franceză în tabăra lui Bonaparte.
Bărbaţi şi femei au mers ca să vândă lucrurile obişnuite pe care le cumpără
soldaţii: tutun, gin, creioane, săpun. Prin ploaia asta deasă şi cu francezii
împrăştiaţi pe mai mulţi kilometri pătraţi, au avut o sarcină dificilă. Dar în baza
informaţiilor anterioare, plus rapoartele lor, am dedus că Bonaparte are cam 72
000 de oameni.
— Aproape la fel ca noi, spuse Wellington. Noi estimăm armata noastră la vreo
68 000. Cum stau francezii cu moralul?
— Le este frig şi sunt uzi, la fel ca noi. Şi au mărşăluit toată ziua, exact ca noi.
Dar spionii noştri au observat o diferenţă. Sunt aproape toţi francezi şi vor să
lupte. Îl venerează pe Bonaparte ca pe un zeu.
Kit ştia ce fusese lăsat nespus. Cei mai mulţi dintre francezi – ofiţeri şi soldaţi –
îşi aveau originile în clasele de jos şi îşi datorau avansarea revoluţiei şi lui
Bonaparte. În armata lui Wellington, ofiţerii proveneau în special din rândurile
aristocraţiei şi ai nobilimii şi celelalte grade proveneau din păturile de jos ale
societăţii. Mai mult decât atât, doi din trei soldaţi aliaţi erau olandezi sau
germani din Hanovra; de fapt, doar o treime erau britanici. Şi mulţi dintre aceşti
britanici se găseau în armată împotriva voinţei lor, fiind condamnaţi de
judecători să servească în armată sau păcăliţi de sergenţii de recrutare. Cei mai
loiali dintre soldaţii lui Wellington aparţineau Legiunii Regale Germane.
— Cât despre artilerie, spuse ofiţerul de informaţii, Bonaparte pare să aibă cam
250 de tunuri de calibru mare.
 — Iar asta înseamnă cu o sută mai multe decât avem noi, comentă Wellington.
Kit se descurajă. Părea că aliaţii se află în dezavantaj. Bonaparte făcuse câteva
manevre strălucite şi îl păcălise pe Wellington. „Aşa că s-ar putea să mor”, gândi
Kit
Timp de câteva momente, se lăsă tăcerea. Comandantul suprem avea toate
informaţiile disponibile. În acel moment doar el putea să decidă ce era de făcut.
În cele din urmă, Wellington vorbi:
— O luptă egală înseamnă să pierdem vieţi fară niciun scop, spuse el. Şi,
cumva, suntem mai puţin decât egali. Kit nu fu surprins. Wellington încerca să
intre în luptă doar atunci când avea avantaj. Cu aceste cifre, nu voi lupta, zise el
cu hotărâre şi facu o pauză ca să-i lase să înţeleagă. Există două posibilităţi,
continuă el. Una: prusacii îşi unesc armatele cu ale noastre. Cu vreo 75 000 de
oameni ai lor, se va înclina balanţa. Dacă ei pot ajunge aici, atunci vom lupta.
Nimeni nu îndrăzni să comenteze, dar în jurul mesei existară clătinări din cap în
semn de aprobare.
— Dacă ei nu pot ajunge, ne vom retrage din nou prin pădurea de la Soignes.
Există un drum pe care prusacii pot merge, de la Wavre, prin pădure, ca să
ajungă la drumul principal imediat la sud de Ixelles. Aceea va fi ultima noastră
redută.
De data asta nimeni nu clătină din cap.
Kit ştia câ acesta era un plan disperat. Drumul pe care ar fi trebuit să-l urmeze
prusacii era o cărare prin pădure, deci imposibil să fie utilizat la deplasarea
rapidă de mii de oameni, printr-un asemenea teren. În orice caz, cu doar câteva
ore rămase până în zori, se epuiza timpul pentru retragere.
Wellington îşi exprimă raţionamentul:
— Preferinţa mea cea mai puternică este pentru Planul A, spuse el. Din fericire,
feldmareşalul Blücher a reapărut. Se pare că a fost rănit şi a rămas inconştient
pentru o vreme, dar acum se află din nou la comandă la Wavre, iar armata lui
este campatâ la est de oraş. Ieri-seară, târziu, am primit un mesaj care spunea că
el ni se va alătura în dimineaţa aceasta. Kit se simţi profund uşurat. În acea zi nu
avea să fie nicio bătălie dacă britanicii nu ar fî avut şanse mari să învingă.
Oricum, în război, situaţia se poate schimba foarte rapid şi trebuie să am
confirmarea că intenţiile lui Blücher din această dimineaţă sunt aceleaşi cu cele
de ieri-seară. Şi dacă sunt, am nevoie să aflu la ce oră a zilei va ajunge aici.
Wellington privi spre conte. Shiring, vreau să pleci călare la Wavre şi să pui o
scrisoare în mâinile lui Blücher. Ia-l pe tânărul Clitheroe cu tine… el vorbeşte
puţină germană.
— Da, domnule, răspunse Henry.
Kit era entuziasmat să fie ales pentru o misiune atât de importantă, chiar dacă
asta însemna să călărească douăzeci de kilometri prin ploaia torenţială.
— Pregătiţi-vă caii în timp ce scriu scrisoarea, ordonă Wellington.
 Kit şi contele părăsiră încăperea şi se îndreptară spre grajduri. Contele trezi doi
grăjdari. Kit îi privi cu atenţie pe cei doi bărbaţi, în timp ce puneau cu ochii
mijiţi şeile pe doi cai: el nu dorea să fie nevoit să se oprească pe drum ca să-şi
ajusteze curelele.
Grăjdarii montară câte o lampă de furtună pe fiecare şa, în faţa coapsei
călăreţului. Aceasta lumina drumul doar pe câţiva metri înaintea lor, dar era mai
bine decât nimic.
Când caii fură pregătiţi, cei doi bărbaţi se întoarseră în bucătăria fermei.
Wellington şi un mic grup de generali erau aplecaţi deasupra unei hărţi a
câmpului de luptă, desenată de mână, încercând să ghicească ce urma să facă
Bonaparte. Wellington ridică privirea şi zise:
— Shiring, te rog să fii atât de amabil încât să te întorci cu răspunsul lui
Blücher în mare grabă. Clitheroe, presupunând că răspunsul este da, vreau ca tu
să mai rămâi o vreme cu prusacii. Imediat ce se vor porni la drum, călăreşte
înaintea lor şi adu-mi informaţiile actualizate despre ora la care estimezi că vor
ajunge.
— Da, domnule.
— Nu mai pierdeţi timpul. Plecaţi imediat. Ei se întoarseră la grajduri şi
încălecară.
Îşi duseră pe caii pe poteca noroioasă de la marginea drumului pavat, în jos pe o
pantă, până la răscrucea din apropierea fermei La Haye Sainte. Acolo o cotiră la
stânga şi porniră pe un drum nepavat, spre Wavre.
Era prea întuneric chiar şi pentru trap. Călăreau unul lângă altul ca să se
folosească fiecare şi de lanterna celuilalt. Ploaia îi intra în ochi lui Kit şi asta
făcea ca vederea lor să fie şi mai rea. Drumul de ţară şerpuia prin teritoriul
deluros, cu noroi adânc. Fiecare fund de vale era inundat, iar Kit se temea că
transportarea tunurilor prusace pe acest drum avea să fie înnebunitor de dificilă
şi foarte lentă.
Monotonia călăritului îi permise să simtă efectele oboselii datorate somnului
întrerupt. Contele lua câte o sorbitură dintr-o ploscă de brandy, dar Kit nu bău
nimic, temându-se că alcoolul tare ar fi putut să îl facă să aţipească în şa. „Sper
că vom obţine răspunsul pe care-l dorim, gândea el neîncetat. Sper ca Blücher să
spună că el încă intenţionează să ni se alăture în dimineaţa asta.”
În sfârşit, lumina slabă a zorilor se strădui să străpungă norii. Imediat ce putură
să vadă drumul din faţa lor, îşi mânară caii la galop.
Încă mai aveau mult drum de parcurs.
*
Pe drumul de întoarcere, Sal se rătăci.
Simţi noroiul sub tălpi şi se întoarse acolo unde îşi închipuia că ar trebui să fie
drumul, dar nu simţi pietrele de pavaj. „Probabil că mi-am pierdut concentrarea”,
gândi ea.
Încercă să se învârtă în cercuri tot mai mari, închipuindu-şi că va trebui să
ajungă la drum, mai devreme sau mai târziu, dar, pentru că era ca şi oarbă, nu
putea să fie sigură că chiar se deplasa în cercuri. Ţinându-şi mâinile în faţă,
nimeri peste un copac. La scurtă vreme după aceea, găsi un altul, înţelese că
rătăcise prin pădure. Se întoarse o lungime de jumătate de cerc şi o porni, spera
ea, înapoi pe drumul pe care venise; dar nimeri un alt copac.
Disperată, Sal se opri. Nu avea niciun sens să se deplaseze dacă nu ştia încotro
să îndrepta. Îi veni să plângă, dar se reţinu. „Deci, mă doare spatele şi sunt
pierdută şi epuizată şi udă ciuciulete”, gândi ea; peste câteva ore din acel
moment, când avea să înceapă bătălia, urmau să se întâmple lucruri şi mai rele.
Găsi un trunchi mare de copac şi se aşeză cu spatele rezemat de el. Frunzele îi
ofereau oarecare protecţie împotriva ploii. Sacul ei era ud, dar cartofii dinăuntrul
lui erau încă fierbinţi. Strânse sacul la piept ca să se încălzească.
Avusese parte de un moment neplăcut la brutărie. Visase că se afla în pat cu
jarge şi că el o mângâia; şi se trezi ca să descopere că brutarul se aşezase în
genunchi, alături de ca. Îi desfăcuse nasturii de la pantaloni şi mâna lui se afla
înăuntru.
Se simţi instantaneu transportată înapoi, în închisoarea pentru muncă silnică,
unde femeile trebuiau să suporte genul acesta de lucruri sau să fie biciuite pentru
nesupunere. Dar în acel moment nu mai era prizonieră şi furia o cuprinse într-o
clipă. Dădu la o parte mâna bărbatului cu o lovitură puternică şi sări în picioare.
Brutarul se retrase rapid. Sal scoase cuţitul lung din teaca de la brâu şi păşi spre
el, pregătită să înfigă lama în burta lui grasă; apoi redeveni raţională.
Bărbatul era îngrozit.
Sal băgă cuţitul înapoi în teacă şi îşi încheie nasturii de la pantaloni.
Fără să vorbească, deschise uşa cuptorului. Folosind cârligul din lemn al
brutarului, scoase tava cu cartofi din cuptor. Putu să observe imediat că aceştia
erau copţi: cojile erau înnegrite şi uşor încreţite. Îi puse repede înapoi în sac, pe
care şi-l legă ulterior de spinare.
Privindu-l pe brutar, apucă una dintre pâinile proaspăt coapte şi o băgă sub braţ.
Îl provoca să protesteze, dar el nu spuse nimic.
Sal părăsi brutăria în tăcere. Mâncă pâinea în timp ce mergea pe drum si o
termină în câteva minute.
Aşezată sub copac, simţi cum i se închid ochii. Dar nu trebuia să adoarmă în
acel loc, ci să ajungă cu cartofii înapoi la regiment. Se ridică în picioare ca să
rămână trează.
Apoi, aproape fară ca ea să-şi dea seama, cerul se lumină. Veniseră zorii. După
doar câteva minute, începu să distingă pădurea din jurul ei. Apoi privi printre
copaci şi observă la doar o sută de metri depărtare suprafaţa pietruită a drumului.
Nu fusese niciodată prea departe de el.
 Îşi legă din nou sacul, îşi croi drum spre şosea şi o porni spre sud.
Ploaia se oprise şi ea înălţă o rugăciune de mulţumire fară cuvinte spre ceruri.
Când ajunse la Mont St.-Jean, înspre est, soarele se ridica făcând lumină, dar nu
şi căldură. Femeia îşi alese drumul prin tabără. Cei mai mulţi bărbaţi erau întinşi
pe pământul umed, înveliţi în pături ude leoarcă. Caii uzi încercau, nefericiţi, să
mănânce grâul distrus. Sal îl observă pe Kenelm Mackintosh stând în picioare,
cu capul descoperit, spunând rugăciunile de dimineaţă împreună cu câţiva
bărbaţi. Printre ei îl observă pe cumnatul lui Spade, Freddie Caines, care în acele
clipe era sergent.
Sal se deplasă cât de repede putea de teamă că, dacă cineva ar fi intuit ce avea
în sac, ar fi putut să fie omorâtă pentru asta.
Găsi cortul improvizat al lui Jarge şi se târî recunoscătoare înăuntru. Jarge şi alţi
câţiva bărbaţi din Kingsbridge erau întinşi pe pământul ud, îngrămădiţi unul în
altul ca peştii într-o cutie.
— Treziţi-vă, soldaţi norocoşi, spuse ea. Deschise sacul şi aroma cartofilor
copţi umplu spaţiul mic.
Jarge sări în fund, iar ea îi oferi un cartof. Bărbatul muşcă din el.
— O, Dumnezeule! exclamă el.
Ceilalţi luară şi ei cartofi şi îi mâncară. Jarge îl termină pe al lui şi mai luă unul.
— Este ca în Rai, continuă el. Eşti un înger, Sal Box!
— Ei bine, răspunse ea, n-am mai fost numită aşa niciodată până acum.
*
Întrucât se luminase, Kit şi contele ar fi putut să călărească mai repede. Cu toate
acestea, niciun cal nu ar fi reuşit să parcurgă douăzeci de kilometri în galop.
Alternau cu trapul şi cu pasul; Kit considera că era frustrant de lent, dar contele îi
spuse că se dovedise a fi metoda cea mai rapidă de a călări pe distanţe lungi, fară
să-ţi omori calul. Începură să vadă fermieri treziţi devreme, iar contele vorbea
frecvent cu ei, verificând – înţelese Kit – dacă acela era drumul spre Wavre. Kit
se simţi încordat şi nerăbdător, întrucât Wellington le ordonase să se grăbească.
Kit observă că, între timp, contele se stropise cu noroi nu doar pe pantaloni şi
cizme, ci peste tot, inclusiv pe faţă. Presupuse că şi el trebuia să arate cam la fel.
Fură opriţi la un avanpost al cavaleriei, ocupat de bărbaţi în uniforme prusace.
Santinelele le confirmară că se aflau în apropiere de Wavre şi le spuseră că
Blücher îşi instalase cartierul general într-un han mare, aflat în piaţa oraşului.
Un ceas de biserică bătu ora cinci, când intrară în oraş. Drumul era de pământ,
băltit şi noroios, după ploaie. Pe măsură ce se apropiau de centru, străzile
deveniră mai înguste şi mai întortocheate, iar noroiul cu treizeci de centimetri
mai adânc.
— Wellington zicea că prusacii sunt campaţi la est de oraş, spuse contele
neliniştit. Va dura ore întregi să deplaseze armata lui Blücher prin labirintul
acesta.
Drumul principal îi duse direct în centrul oraşului şi intrară în cea mai mare
tavernă din piaţă. Un soldat prusac îi opri în hol, privindu-le uniformele
mizerabile. Contele îi vorbi înlr-o franceză poticnită, iar el scoase zgomote de
negare.
Problema era că ei nu transmiteau autoritate. Uneori, oamenii simpli credeau câ
străinii care le vorbeau prost limba trebuie să fi fost tâmpiţi. Kit strigă la bărbat:
— Achtung! Der Grafsucht Blücher! Gehholenl Atenţiune! Contele îl caută pe
Blücher; du-te şi adu-l!
Funcţionă. Soldatul scoase un zgomot de scuză şi dispăru după o uşă.
— Bine lucrat, Clitheroe, murmură contele.
Când soldatul reveni, îi spuse lui Kit că feldmareşalul urma să ajungă în curând.
Kit găsi acest lucru înnebunitor. De ce nu ieşise omul imediat, chiar dacă era în
cămaşă de noapte? Unde era simţul urgenţei? Contele Henry păru frustrat, dar nu
se plânse.
Kit îi ordonă soldatului să aducă pâine şi cafea pentru contele de Shiring;
ascultător, omul plecă în grabă şi reveni câteva minute mai târziu cu micul-
dejun.
Blücher apăru proaspăt bărbierit, în uniformă şi fumând pipă. Ochii lui injectaţi
sugerau că băuse în exces cu o seară înainte, poate mai multe nopţi înainte. Însă
era energic şi hotărât. Contele se înclină şi îi dădu imediat scrisoarea lui
Wellington, care era scrisă în franceză. În timp ce Blücher o citea, soldatul
prusac îi turnă cafea într-o ceaşcă, pe care feldmareşalul o goli fară să-şi ia ochii
de la pagină.
Conversaţia care urmă a fost în franceză, pe care Kit nu o înţelegea, însă
Blücher tot folosea cuvântul „Ouf, despre care ştia că înseamnă da. Părea să fie
un semn bun.
În timp ce cei doi bărbaţi conversau într-o limbă care le era străină amândurora,
începură să apară ofiţerii superiori prusaci. Conversaţia se termină cu contele şi
Blücher aprobând amândoi din cap; apoi Blücher dădu ordine aghiotanţilor.
Contele lămuri situaţia pentru Kit. O parte din armata lui Bonaparte îi urmărise
pe prusaci până în acel punct, iar Blücher trebuia să lase în urmă o parte din
grupul său ca să-i reţină. Oricum, era pregătit şi dispus să-şi conducă partea cea
mai mare a armatei la Mont St.-Jean în dimineaţa aceea; de fapt, o parte din
avangardă traversase deja râul.
— Când vor ajunge acolo? întrebă Kit.
— E prea devreme ca să putem şti. Chiar acum o voi lua înapoi ca să-i spun lui
Wellington că ei au pornit la drum. Tu rămâi cu prusacii, aşa cum a ordonat
Wellington, până când poţi face o estimare realistă a orei lor de sosire. Treaba ta
a devenit crucială acum. Wellington va fi disperat să afle când va primi întăriri,
care să-i dubleze dimensiunile armatei.
 Kit fu încântat că i se încredinţase o sarcină atât de importantă şi, în acelaşi
timp, simţi povara unei mari responsabilităţi.
— Rămâi cu ei cel puţin până pleacă toţi din oraş, îi zise contele. Apoi
foloseşte-ţi propria judecată.
— Da, domnule.
Contele se înclină spre Blücher şi îşi luă rămas-bun. „Acum sunt pe cont
propriu”, gândi Kit.
Oraşul Wavre se întindea pe malul vestic al râului Dyle. Kit îşi recuperă calul şi
o porni călare pe scurta distanţă de la piaţă până la pod. Oamenii lui Blücher
mărşăluiau deja peste pod. Îşi dădu seama imediat de faptul că era nevoie de ore
întregi ca mii de oameni să poată traversa podul acela îngust. Râul era umflat,
urmare a recentelor ploi torenţiale, şi era clar că nu putea fi traversat prin apă.
Cercetă malul celălalt în aval şi în amonte şi descoperi alte doua poduri, unul la
capătul sudic al oraşului şi altul la vreun kilometru şi jumătate de locul în care se
afla, însă ambele erau înguste.
Când îşi întoarse privirea spre podul principal, văzu că soldaţii care mărşăluiau
erau intercalaţi cu tunuri, baterii de câte opt piese şi că se formase o coadă. O
mulţime tot mai mare de soldaţi aştepta să traverseze. Soldaţii erau obişnuiţi să
aştepte şi de aceea se aşezară voioşi pe pământ ca să se odihnească. Kit îl întrebă
pe un căpitan cât de multe tunuri duceau la Mont St.-Jean.
„Einhundertvierundvierzig”, veni răspunsul. După un moment de gândire, Kit
înţelese că era vorba de o sută patruzeci şi patru.
Kit urmă traseul făcut de armată, dar spre în oraş. Aici lucrurile nu erau la fel de
calme. Cizmele soldaţilor în marş frământau noroiul de sub picioare,
transformându-l într-o pastă care devenea aproape lichidă. Curând află cauza
acestui blocaj: unul dintre carele cu tunurile cele mai grele avea o axă ruptă şi
bloca drumul. Ar fi trebuit să fie tras din cale, dar strada era prea îngustă. Un
ofiţer cu faţa înroşită biciuia caii şi înjura furios vreo zece soldaţi care se
chinuiau să păşească pe strada noroioasă; împingeau carul, încercând cu
disperare să îl pună în mişcare.
Îşi croi drum pe lângă ei şi se duse în partea îndepărtată a oraşului, unde se
asigură că trupele care trecuseră apucaseră drumul de ţară care ducea la Mont
St.-Jean.
Întorcându-se Ia pod, observă că în acel moment erau imobilizaţi mai multe mii
de oameni pe malul celălalt. Kit începu să se teamă că avea să dureze toată ziua
pentru a l traversa.
Şirul începu să se mişte din nou – probabil carul rupt al tunului fusese, în
sfârşit, înlăturată din drum. Soldaţii trebuiau să se dea la o parte, în timp ce
tunurile grele, trase de cai, traversau oraşul îngropat, unul câte unul. La ora opt
încă nu-şi traversaseră toate tunurile prin oraş.
Izbucni focul.
 Kit îl mirosi înainte să-l vadă. Mirosul paielor arzând. Ar fi trebuit să fie prea
ude ca să ardă. Multe dintre clădiri fiind din lemn, fumul care se înălţa din
centrul oraşul se transformă dintr-o coloană într-un nor şi, apoi, într-o ceaţă care
învălui oraşul, facându-i pe soldaţi să tuşească şi să lăcrimeze.
Armata se opri complet. Unii dintre oameni abandonară tunurile şi caii şi se
retraseră din calea flăcărilor. Cei aflaţi în apropierea căruţelor cu muniţie intrară
în panică şi fugiră de teama unei explozii uriaşe. Ofiţerii le ordonară celor rămaşi
să pornească înapoi pe drumul pe care veniseră. Pe străzile înguste, încercarea de
a întoarce întreaga procesiune, inclusiv carele tunurilor, cu atelajele lor de şase
cai, provocă mult mai multe înjurături si confuzie.
Kit reveni la pod cu intenţia de a le sugera prusacilor să se folosească de
celelalte poduri, dar ofiţerii i-o luaseră înainte şi trimiteau deja batalioanele pe
rutele mai ocolitoare.
Kit traversă podul cel mai apropiat, din sud, şi ocoli periferia ca să ajungă în
partea de vest a oraşului. Găsi drumul spre Mont St.-Jean şi se lămuri că prusacii
porneau pe acel drum.
Reveni la podul principal şi observă că trupele se mişcau mai cursiv pe rutele
alternative. Tunurile erau trase înapoi din centrul oraşului. Vagoanele de muniţie
se alăturară exodului.
Wellington se aştepta ca prusacii să ajungă pe câmpul de luptă la ora zece şi
jumătate.
Kit încercă să estimeze noua lor oră de sosire. „De îndată ce ajung pe drumul
deschis, ar putea să mărşăluiască cu patru sau cinci kilometri pe oră, gândi el.
Aşa că îi pot spune lui Wellington că este posibil ca grosul armatei să ajungă la
Mont St.-Jean peste vreo cinci ore, pe la trei şi jumătate după-amiaza, cu condiţia
să nu mai meargă şi altceva prost.”
Porni călare la drum ca să-i ducă vestea lui Wellington.
Capitolul 43
Wellington ordonă ca toate femeile să părăsească neîntârziat câmpul de luptă.
Unele se supuseră ordinului. Sal se află printre cele care îl ignorară.
Şi era plictisită. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că avea să se întâmple aşa ceva.
Se întinse pe pământ, lângă coama crestei, cu Jarge şi ceilalţi oameni din
Regimentul 107 infanterie, privind în jos, peste peisaj, şi aşteptând să înceapă
bătălia. N-ar fi trebuit să se afle pe o poziţie atât de înaintată, dar se găseau într-
un loc în care un şanţ uşor îi ascundea vederii.
Descoperi că era nerăbdătoare şi aştepta să înceapă mai repede. „Ce proastă
sunt”, gândi ea.
Apoi, la unsprezece şi jumătate, începu.
Aşa cum se aşteptaseră, francezii atacară mai întâi castelul şi clădirile fermelor
de la Hougoumont, avanpostul aliaţilor care se afla la vreo opt sute de metri de
locul în care stătea ea întinsă, periculos de aproape de linia frontului francez.
Reuşi să distingă un ansamblu de case, un hambar şi o capelă, toate înconjurate
de copaci. O grădină cu gard zidit şi o livadă se aflau în partea de vest, pe partea
dreaptă, aşa cum privea Sal. Pe partea îndepărtată, spre sud, dar tot vizibilă
pentru Sal, o mică pădurice – cam un hectar – se înălţa între clădirile fermelor şi
linia frontului franceză. Lui Sal i se spusese că Hougoumont era apărat de vreo
două sute de britanici din regimentul de gardă şi de o mie de germani. Trupele
erau staţionate în pădure şi în livadă, dar şi în interiorul ansamblului de clădiri.
Atacul francez începu cu o canonadă puternică de artilerie, despre care Sal
crezu că urma să fie devastatoare, fiind lansată de la distanţă atât de mică.
Apoi, infanteriştii francezi porniră în marş de la linia frontului lor, peste un
câmp deschis, spre Hougoumont. După care, răspunseră tunurile aliaţilor trăgând
cu şrapnele împotriva infanteriei.
Aliaţii aflaţi în pădure începură să tragă în francezi, din spatele copacilor.
Germanii aveau puşti ghintuite care erau mult mai precise şi aveau bătaie mai
mare.
Şrapnelele şi focurile de puşcă fură de o eficienţă ucigătoare şi oamenii din
trupele franceze, îmbrăcaţi în haine albastre, căzură cu sutele; dar restul îşi
păstrară linia şi continuară să înainteze.
— Sunt o ţintă atât de uşoară, spuse Sal. De ce nu aleargă înainte, în loc să
meargă la pas?
Întrebarea nu era adresată cuiva anume, dar primi răspuns de la un veteran al
războiului din Spania.
— Disciplină, spuse el. Peste un minut se vor opri şi vor trage toţi împreună.
„Eu aş fugi de-acolo”, gândi Sal.
*
Kit ajunse înapoi la Mont St.-Jean la scurtă vreme după miezul zilei.
Îl găsi pe Wellington călare, lângă regimentul de gardă, pe coama de deasupra
cătunului Hougoumont. Privea intensa luptă de la ferme. Wellington îl văzu.
— Unde dracului sunt prusacii ăia? întrebă iritat. Îi aşteptam să ajungă acum
câteva ore!
Furia lui Wellington putea să fie otrăvitoare şi nu tot timpul era îndreptată spre
persoana corectă.
Kit îşi oţeli voinţa ca să-i dea veştile proaste comandantului său.
— Domnule, pot să confirm că grosul armatei prusace a părăsit Wavre până la
ora zece şi jumătate. Estimarea mea este că nu vor ajunge aici înainte de două şi
jumătate, în după-amiaza asta.
— Atunci, ce naiba au făcut atâta timp? S-a luminat înainte de ora cinci! Kit îi
oferi o versiune rezumativă.
 — Wavre este o fundătură, cu un pod îngust peste râu şi străzi strâmte şi
şerpuite prin oraş – unde, ca lucrurile să se înrăutăţească, a izbucnit un incendiu
violent în dimineaţa asta. În plus, odată ce au trecut de oraş, drumul lor până aici
este îmbibat de apă…
— Incendiu? Cum s-a putut întâmpla aşa ceva, după atâta ploaie?
Era o întrebare stupidă.
— Nu am informaţii, domnule, răspunse Kit.
— Du-te şi găseşte-l pe Shiring, zise Wellington. Va avea multă treabă pentru
tine în după-amiaza asta.
Kit plecă mai departe, călare.
Găsi Regimentul 107 infanterie la capătul vestic al liniei aliaţilor. Unii dintre
oameni înaintaseră târâş în afara poziţiei ca să arunce o privire la câmpul de
bătălie, însă locotenentul Joe Hornbeam le ordonă să revină ca să nu poată fi
văzuţi de francezi.
— Nu dorim ca bătrânul Bonaparte să ştie unde suntem sau cât de mulţi, spuse
el. Haide să-l lăsăm pe nenorocit să ghicească.
Kit îl văzu pe Jarge, îşi opri calul şi descăleca.
— Tânărul Joe nu este un ofiţer rău, să ştii, spuse Jarge, mai ales dacă te
gândeşti că are doar optsprezece ani.
— Nu te-ai fi aşteptat la asta, răspunse Kit. Cu un bunic atât de nesuferit cum
este consilierul Hornbeam… Kit fu distras de prezenţa mamei lui. Se descurajă.
Ce cauţi aici? o întrebă el. Femeilor li s-a ordonat să plece de pe câmpul de luptă.
— Ordinul acela n-a ajuns niciodată la mine, răspunse Sal.
— Ei bine, a ajuns la tine acum.
— Sunt aici că să fiu alături de soţul meu şi nu fug nicăieri.
Kit deschise gura să o contrazică, apoi se răzgândi. Era inutil să te contrazici cu
Sal când era hotărâtă. Se apropie de Joe Hornbeam.
— Locotenente, l-ai văzut pe contele de Shiring?
— Da, domnule, răspunse şi arătă spre nord, înapoi spre creastă. În urmă cu
câteva minute se afla la vreo trei sute de metri în direcţia aceea, discutând cu
generalul Clinton.
— Mulţumesc.
— Da, domnule.
Kit încălecă şi începu să coboare panta spre locul în care se aflau contele Henry
şi generalul Clinton, amândoi călare. Înainte să-i poată vorbi contelui, se stârni o
suprapunere de bubuituri precum sunetul a zece mii de tunete simultane, un
zgomot care nu putea să însemne decât sfârşitul lumii; dar Kit activase într-o
baterie de artilerie şi ştia că acela era sunetul tunurilor – doar că erau mai multe
în acelaşi timp, mai multe decât auzise el vreodată.
Îşi întoarse calul şi se grăbi să urce panta înapoi, avându-i aproape în urmă pe
contele Shiring şi pe generalul Clinton. În vârf, se opriră şi priviră.
 Se aflau pe partea vestică a drumului cărbunelui şi Kit observă imediat că
tunurile franceze se aflau pe partea estică, trăgând spre centrul şi stânga liniei
aliaţilor. Erau aliniate cel puţin şaptezeci de tunuri de mare calibru, lansând cât
de repede puteau.
Cu toate acestea, nu nimereau prea multe ţinte. Trupele aliaţilor de pe panta
sudică suferiră din greu, dar cea mai mare parte a armatei lui Wellington se afla
în spatele coamei şi multe dintre ghiulelele lui Bonaparte se scufundau, inutil, în
noroi.
Deci, ce scop avea acest baraj?
Câteva minute mai târziu, Kit înţelese.
Soldaţii francezi în uniforme albastre începură să avanseze, trecând printre
tunuri şi mărşăluind peste vale. Obuzele franceze treceau peste capetele lor şi
descurajau trupele aliaţilor să iasă pe creastă ca să-i întâmpine.
În curând, deveni evident că acest atac era unul major. Kit estimă numărul
infanteriştilor care se apropiau la vreo cinci mii, apoi la zece mii, apoi şi mai
mulţi, poate douăzeci de mii.
Tunurile aliaţilor deschiseră focul împotriva lor şi Kit îşi putu da seama că
trăgeau cu proiectile brizante, un fel de conserve umplute cu aşchii din fier şi
rumeguş, care explodau şi se împrăştiau într-un con ucigător, pe o rază de vreo
treizeci de metri, culcând la pământ soldaţii inamici ca o coasă gigantică. Dar
francezii păşiră peste cadavrele camarazilor lor şi continu-ară să înainteze.
Bătălia începuse.
Scopul unui atac era de obicei distrugerea integrităţii liniei inamicului pentru a
ajunge în spatele acesteia. Acest lucru se putea obţine fie prin ocolirea liniei –
numită uneori răsturnarea flancului –, fie prin străpungere, prin crearea unei
breşe în mijloc. În aceste cazuri, oamenii din linia de apărare puteau fi încercuiţi,
prinşi în capcană şi atacaţi din toate părţile.
Kit îşi folosi ocheanul – luat de pe cadavrul unui ofiţer francez, la Vitoria – ca
să studieze capătul estic, îndepărtat, al câmpului de bătălie. Soldaţii francezi care
avansau ajunseră primii la liniile aliaţilor şi atacară energic, împingându-i pe
apărători înapoi. Frontul aliaţilor urma cursul unei cărări înguste, scufundată,
mărginită de tufişuri; francezii ajunseră rapid la acest refugiu. Apoi, britanicii
contraatacară. Lupta era violentă şi sângeroasă, iar Kit se bucură că nu se află
acolo.
Înaintarea franceză pierdu din avânt, dar nu se opri. Kit observă disperat că
povestea era aceeaşi pe toată lungimea liniei, pe partea cealaltă a drumului
cărbunelui: un atac francez viguros, un contraatac şi o înaintare lentă a
francezilor.
Era ora două şi aliaţii pierdeau teren.
Soldaţii aliaţi din jurul lui Kit şi al contelui nu aveau astâmpăr, dornici sâ sară
în ajutorul camarazilor lor; dar Wellington nu le ordonase asta.
 — Rămâneţi unde vă aflaţi, soldaţi! Parcă lătra contele. Oricine fuge înainte
Iară ordin va fi împuşcat în spate.
Kit nu era convins că vorbea serios, dar ameninţarea fu eficientă şi oamenii se
liniştiră.
Pierderile francezilor erau mari, dar continuau să vină alţi oameni, inclusiv
cavalerie, pe care ei îi numeau cuimsieri. Kit privi înapoi pe panta din spatele
coamei şi văzu că Wellington avea puţine rezerve de infanterie pe care să le
arunce în lupta corp la corp. Oricum, cavaleria britanică aştepta. Kit putu să vadă
cel puţin o mie de oameni din brigada Household Cavalry stând în picioare lângă
caii lor şi aşteptând cu nerăbdare ordinul de atac. Regimentele Life Guards şi
Horse Guards aveau numai armăsari negri. Erau conduşi de contele de Uxbridge,
unul dintre numeroşii bărbaţi pe care Wellington nu-i plăcea.
Kit îi auzise pe ofiţerii statului major spunând despre cavaleria britanică, printre
altele, că deţinea cei mai buni cai, dar că francezii aveau cei mai buni oameni.
Cel puţin un lucru era adevărat: cavaleria franceză avea mai multă experienţă de
luptă.
Sună o goarnă şi o mie de oameni încălecară; apoi, un alt sunet de goarnă îi facu
să-şi tragă săbiile din teacă simultan. Era o privelişte formidabilă şi Kit fu
recunoscător că nu avea să se afle printre cei care urmau să se împotrivească
atacului.
Reacţionând la alte sunete de goarnă, ei formară o linie, de la est la vest, lungă
de un kilometru şi jumătate, apoi îşi mânară caii la pas înainte, în sus pe pantă,
aflându-se încă în afara razei vizuale a inamicului. Trecură la trap, depăşiră
creasta şi, atunci, cu strigăte şi ţipete, atacară la vale, într-o luptă corp la corp.
Infanteria aliaţilor se arătă în calea lor. Francezii încercară să fugă înapoi spre
liniile lor, dar nu puteau alerga mai repede decât caii; astfel, cavaleriştii îi tăiară
şi secţionară fară milă cu săbiile, retezând braţe şi picioare şi capete. Bărbaţii
care alergau se împiedicară şi căzură şi fură călcaţi în picioare de cai. Cavaleria
îşi continuă şarja; măcelul fu îngrozitor.
Contele Henry era agitat ca un cocoş.
— Asaltul lui Bonaparte a fost respins, cârâi el. Domnul să binecuvânteze
cavaleria!
Când caii ajunseră în raza de acţiune a liniei frontului francez, Uxbridge le
ordonă gorniştilor să sune semnalul de întoarcere. Kit îl auzi clar, dar, spre
uimirea lui, cavaleriştii păreau surzi. Ignorară semnalul repetat şi con-tinuară să
călărească, aclamând şi fluturându-şi săbiile. Contele Henry scoase un mormăit
dezgustai pe lângă Kit. Călăreţii erau mistuiţi de setea de sânge şi orice semn de
disciplină dispăruse. Lipsa lor de experienţă de luptă ieşea la iveală.
Exaltarea lor era sinucigaşă. În timp ce atacară linia franceză, fură doborâţi de
foc de artilerie şi de cel al muschetelor. Avântul lor încetini, pe măsură ce terenul
din faţa lor începu să fie în pantă ascendentă şi caii obosiră.
 În câteva minute, cavaleria trecu de la triumf la anihilare. Dintr-odată, fură ei
cei măcelăriţi. Pe măsură ce se despărţeau în grupuri mici, francezii îi înconjurau
şi îi distrugeau metodic. Kit privi disperat cum crema armatei britanice era
anihilată. Câţiva supravieţuitori norocoşi îşi biciuiră caii într-un galop epuizant,
înapoi spre liniile aliaţilor.
Asaltul lui Bonaparte fusese într-adevăr respins… dar cu ce preţ!
Francezii aveau mai mulţi soldaţi şi puteau să lanseze un alt atac de infanterie,
pe când britanicii nu mai puteau lansa o altă şarjă de cavalerie.
Kit fu copleşit de disperare.
Urmă o acalmie. Lupta nu se întrerupse, ci continuă la un nivel mai scăzut.
Artileria franceză trăgea intermitent pe deasupra văii, omorând ocazional câte un
ofiţer călare sau zdrobind un tun; şi hărţuielile din jurul cătunelor Hougoumont şi
La Haye Sainte continuară, trăgătorii de elită din fiecare executând trageri şi
uneori lovind câte o ţintă.
Un mesager îi vorbi lui Wellington, care îl chemă pe contele Henry:
— Există un raport că au apărut câţiva prusaci, spuse Wellington. Mergi la
capătul estic al liniei noastre şi verifică. Dacă este adevărat, spune-i
comandantului lor că vreau ca ei să-mi întărească flancul stâng. Du-te!
Pentru Kit, instrucţiunile aveau sens. Flancul stâng al lui Wellington fusese
ţinta preferată a artileriei lui Bonaparte şi a atacurilor infanteriei, în timp ce
flancul drept – unde se aflau Sal şi Jarge – abia dacă fusese implicat până în acel
moment. Flancul stâng era acela care avea nevoie de prusaci.
Grupul porni la galop.
La vreo doi sau trei kilometri depărtare de capătul cel mai estic al liniei
frontului aliaţilor existau două petice de pădure: pădurea Ohain, spre nord, şi
pădurea Paris, spre sud. În timpul mersului, Kit avu impresia că vede mişcare în
ambele zone. Ajungând mai aproape, el observă sute de soldaţi în uniforme
albastru închis ieşind din pădurea Ohain.
Era adevărat. În sfârşit, prusacii începeau să sosească.
Kit şi contele Henry ajunseră nevătămaţi la pădurea Ohain. În acel moment,
sosiseră vreo două sau trei mii de prusaci, în timp ce alţii ajungeau

la sud de pădure. Câteva mii nu făceau mare diferenţă, dan după sosirea
celorlalţi, aliaţii urmau să dispună de un avantaj copleşitor. Dar exista timp ca să
aştepte după ei?
Soldaţii din pădurea Ohain aparţineau corpului I, comandat de mult decoratul
von Zeiten, un bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, cu început de chelie, si
care era pe cale să ia parte la cea de a treia sa bătălie în ultimele patru zile.
Pentru că Blücher încă nu sosise, contele Henry şi Kit îi transmiseră mesajul lui
Wellington lui von Zieten, în bine cunoscutul amestec de limbi.
Zieten zise doar că îi va transmite lui Blücher solicitarea lui Wellington, imediat
ce era posibil. Kit rămase cu impresia că prusacii aveau să decidă după capul lor
unde să intre în luptă.
Zieten nu putea să estimeze cât de repede urmau să ajungă ceilalţi prusaci.
Contele Henry şi Kit o porniră înapoi spre Wellington şi îi raportară.
Kit îşi privi ceasul – o altă captură furată de la un cadavru – şi rămase uluit să
vadă că era ora cinci după-amiază. Părea să fi trecut doar câteva minute de la
primul atac al infanteriei franceze.
Pe parcursul intenselor lupte din ultimele trei zile, scopul lui Bonaparte fusese
să-i împiedice pe prusaci să se alăture anglo-olandezilor. Însă, în următoarele
câteva ore, în sfârşit, acest lucru urma să se întâmple.
Fără îndoială că Bonaparte îi văzuse pe prusaci şi trebuie să fi înţeles că, brusc,
timpul devenise crucial. În acel moment, singura lui speranţă era să distrugă
armata aliaţilor înainte ca prusacii să li se alăture în luptă, întrucât un număr al
lor suficient de mare ar fi influenţat rezultatul.
Kit sesiză o activitate intensă în spatele liniilor franceze. Timp de câteva minute
nu reuşi să-şi dea seama ce se întâmpla; apoi, contele spuse:
— Se adună cuirasieriL Va urma un atac de cavalerie.
Artileriştii britanici şi olandezi aduseră în partea frontală tunuri suplimentare ca
să le înlocuiască pe cele deteriorate. Kit se uită după Roger, dar nu reuşi să-l
vadă.
Artileria franceză încă trăgea intermitent, în timp ce se aduna cavaleria, când un
obuz ateriză la douăzeci de metri de Kit, lovind un tun de rezervă ce era
manevrat pentru a fi amplasat pe poziţie. Urmară o bubuitură şi o fulgerare, apoi
strigătele bărbaţilor şi un ţipăt îngrozitor al unui cal rănit. După aceea se auzi o a
doua explozie, mai mare, din cauza exploziei rezervei de praf de puşcă din
spatele tunului. Tunul se facu bucăţele. Kit fu aruncat la pământ şi asurzi, dar, o
secundă mai târziu, realiză că nu fusese ars sau lovit deobiectele dezintegrate
zburătoare. Ameţit, se strădui să se ridice în picioare. Toţi oamenii care ajutau la
mutarea tunului erau morţi sau răniţi, tunul însuşi fiind o ruină din metal
contorsionat şi lemn. Privirea lui Kit căzu pe contele Henry, întins la pământ,
nemişcat. În jurul capului era sânge. Probabil că rana fusese provocată de o
bucată din tunul distrus, proiectată prin aer. Kit se aşeză în genunchi alături de el
şi observă că încă respira.
Văzu un grup de infanterişti holbându-se la tunul zdrobit. Arătă spre doi dintre
ei şi spuse:
— Tu şi tu! Acesta este contele de Shiring. Ridicaţi-l şi duceţi-l la chirurg. Pas
alergător!
Cei doi făcură ascultare.
Kit se întrebă dacă bărbatul avea să supravieţuiască. Chirurgii nu puteau face
prea multe cu rănile de la cap, în afară de a le bandaja. Totul depindea de cât de
multe leziuni suferise creierul.
 Nu era timp de reflecţii. Kit se întoarse pe câmpul de luptă. Începea un nou asalt
francez.
Ceea ce apăru dintre liniile franceze părea un fel de maree de călăreţi. Soarele
ieşi din spatele unui nor şi străluci pe săbii şi armuri. Zecile de mii de copite, la
impactul cu pământul, îl făcură să tremure. Kit simţi acest lucru.
Aliaţii rămăseseră cu prea puţină cavalerie care să li se opună.
— Pregătiţi-vă să întâmpinaţi cavaleria! strigă Wellington.
Strigătul fu repetat de-a lungul liniei şi batalioanele de infanterie trecură rapid
la formaţia în careuri, aşa cum fuseseră antrenaţi. Privind în lungul liniei, Kit
văzu că Regimentul 107 infanterie forma rapid careurile eficiente.
În timp ce cavaleria inamică se apropia, Wellington călări în jurul careurilor,
adresând încurajări. Kit şi alţi aghiotanţi îl urmară. Apoi francezii ajunseră peste
ei.
La început, apărătorii avură parte de tot ce era mai bun. Cavaleria franceză
ataca în jurul careurilor, strigând: „Vive VEmpereurV Mulţi dintre ei fură
doborâţi de focul intens de la marginile careurilor, acolo unde trăgătorii erau
aşezaţi pe patru linii. Fiecare soldat britanic îngenunchea şi trăgea, apoi păşea în
spate, în rândul ai patrulea, unde reîncărca, astfel încât următorul soldat să poată
trage. Se forma un dans cu o eficienţă ucigătoare.
După câteva minute îngrozitoare, cavaleria se retrase, dar alţi soldaţi, pe cai
odihniţi, unii înarmaţii cu lănci lungi de trei metri, pe care le aruncau în careuri,
încercară să creeze spaţii. Însă morţii şi răniţii erau traşi în centrul careului şi
golurile umplute.
Kit nu se putu abţine să nu admire curajul cavaleriştilor francezi în atacurile lor
succesive, călărind peste cadavrele camarazilor lor, sărind peste caii morţi şi
răniţi. Rămăşiţele cavaleriei britanice contraatacară, dar nu erau suficient de
mulţi ca să conteze.
În timpul unui răgaz, Kit se întrebă unde era infanteria lui Bonaparte. Ar fi
trebuit să susţină cavaleria – acesta era modul în care se proceda de obicei. Apoi,
privi dincolo de vale, scrutând printre norii de fum de praf de puşcă şi înţelese
motivul: în sfârşit, prusacii se alăturaseră aliaţilor.
Ignorând solicitarea lui Wellington, cei mai mulţi dintre nou-veniţi pivotaseră
în jurul capătului estic al liniei franceze şi atacau satul Plancenoit, aflat sus, pe
creasta din faţă şi aproape de cartierul general francez. Bonaparte fusese orbit.
Luptele de acolo păreau acerbe. Kit realiză că Bonaparte nu ar fi putut să ia
infanterie de acolo ca să sprijine atacul cavaleriei. În timp ce privea, lui Kit i se
păru că vede mai sus, pe pantă, trupe suplimentare din formaţiile de rezervă, care
se desfăşurau spre Plancenoit. Dar reuşi să observe şi mai multe uniforme
albastru închis care veneau dinspre est şi intrau în luptă.
Infanteria franceză era blocată acolo şi nu putea susţine atacul propriei
cavalerii. Acest lucru putea salva armata lui Wellington.
 „Bonaparte trebuie să fie disperat”, deduse Kit. Trebuia să învingă astăzi,
pentru că, în ziua următoare, armatele combinate ale prusacilor şi anglo-
olandezilor ar fi fost imbatabile.
Se ridică un murmur de agonie dinspre aghiotanţii lui Wellington şi cineva
spuse cu voce joasă:
— La Haye Sainte a căzut.
Privind în partea cealaltă, Kit putu să observe, fugind de la fermă, nişte rămăşiţe
amărâte ale apărătorilor germani, o fracţiune minusculă din trupele desfăşurate
iniţial; în sfârşit, francezii ocupară locul. Acesta fii un impuls pentru Bonaparte,
pentru că însemna că slăbise serios linia de apărare a aliaţilor.
Artileria aliaţilor începu imediat să tragă asupra cătunului La Haye Sainte, iar
Kit gândi: „Ăsta este Roger, care trage”. Dar francezii menţinură avanpostul.
Atacul cavaleriei franceze începu să slăbească pe la şase şi jumătate. Oricum,
aliaţii fuseseră loviţi grav, în special în centrul liniei de apărare. Era momentul
potrivit pentru ca Bonaparte să dea lovitura de graţie. Wellington înţelese clar cât
de periculoasă era vulnerabilitatea aliaţilor şi călări cu furie, în lungul liniei,
neţinând cont de propria siguranţă şi dând ordine pe care Kit şi alţi aghiotanţi le
transmiseră ofiţerilor: chemarea rezervelor în faţă, ea să întărească linia de
apărare, chemarea căruţelor cu muniţie, înlocuirea tunurilor distruse cu piese de
schimb care, în acel moment, erau într-un număr periculos de redus. Între timp,
corpul I al lui Zieten făcuse, în sfârşii, ceea ce dorise Wellington şi întărise
flancul stâng al aliaţilor, permiţându-i lui Wellington să retragă de acolo soldaţi,
cu care să întărească centrul slăbit. În tot acest timp, Bonaparte fu împiedicat să
atace zona vulnerabilă a aliaţilor de către atacul prusacilor de la Plancenoit.
Un colonel francez dezertă şi călări spre liniile aliaţilor strigând: „Vive le roi!”
Trăiască Regele! Când fu interogat de ofiţerii de informaţii ai aliaţilor, el
dezvălui că Bonaparte hotărâse să-şi folosească trupele de elită, Garda Imperială
– ţinută în rezervă până în acel moment – ca să atace flancul drept al aliaţilor.
Garda Imperială era în mod normal introdusă în luptă doar la final, ca să dea
lovitura de graţie. Ajunsese bătălia în acel stadiu?
Aghiotanţii fură trimişi să transmită aceste veşti trupelor din partea cealaltă a
drumului cărbunelui, care avusese parte de puţină acţiune până în acea clipă. Kit
călări până la Regimentul 107 infanterie şi îl avertiză pe maiorul Denison, care se
afla la comandă. Oamenii din jurul lui Denison părură bucuroşi să intre, în
sfârşit, în acţiune, fie şi doar ca să poată răspunde întrebării: „Tu ce ai făcut la
Waterloo?”
Imediat după ora şapte, cu soarele care se scufunda dincolo de capătul vestic al
văii, apăru Garda Imperială – şase mii de oameni, după estimarea grosieră a lui
Kit purtând vestoane de uniformă albastre, mărşăluind în ritmul tobelor peste
câmpurile presărate cu bărbaţi şi cai morţi şi răniţi, într-o putoare de măruntaie şi
sânge. Kit stătea pe calul său şi îi privea prin ochean cum se apropiau. Ocoliră
Hougoumont – încă ocupat de aliaţi – şi trecură de La Haye Sainte, care se afla
în acel moment în mâinile francezilor.
Trupele aliaţilor aşteptară în spatele crestei, în afara vederii inamicului. Joe
Hornbeam mergea în sus şi în jos pe linia de apărare, spunând:
— Rămâneţi unde vă aflaţi. Aşteptaţi comanda. Nimeni nu sare fară ordin.
Rămâneţi unde vă aflaţi.
Kit observă că francezii atacau de lungul întregii linii a aliaţilor, fară îndoială ca
să blocheze trupele şi să le împiedice să intervină ca să întărească apărarea
împotriva Gărzii Imperiale. Privind soarele care apunea, el realiză că acesta avea
să fie actul final al bătăliei – într-un fel sau altul. Decise să rămână cu
Regimentul 107.
Când Garda ajunse la două sute de metri distanţă, tunurile aliaţilor deschiseră
focul. Kit observă că trăgeau din nou cu proiectile brizante şi, în timp ce soldaţii
Gărzii Imperiale începură să cadă, murmură: „Bine ţintit, Roger”. Dar disciplina
francezilor rezistă: fără să întrerupă ritmul, ei ocoliră trupurile morţilor şi
răniţilor, acoperiră spaţiile goale ale liniei şi continuară să înainteze.
Când Garda ajunse la doar treizeci de metri depărtare, soldaţii din spatele
crestei se ridicară brusc în picioare şi traseră o salvă de muschete. La distanţa
aceea, multe gloanţe îşi atinseră ţinta. Francezii traseră şi ei şi câţiva dintre
oamenii din Kingsbridge căzură, inclusiv ofiţerul comandant, maiorul Denison.
Kit îl văzu pe capelanul Kenelm Mackintosh cum primeşte un glonţ în piept, care
păru să fie letal, şi se gândi la cei cinci copii ai lui Elsie, care tocmai îşi
pierduseră tatăl.
Cu inamicul aflat la doar treizeci de metri distanţă, nu era timp pentru
reîncărcare, aşadar aliaţii continuară cu un atac la baionetă. Garda ezită, dar nu se
retrase şi conflictul se transformă într-o sângeroasă luptă corp la corp.
Regimentul 107 se afla printre trupele de la extremitatea dreaptă a câmpului de
luptă, trăgând dintr-o parte în inamicul care avansa. Un batalion atacă la vale şi
pivotă spre dreapta ca să atace flancul vulnerabil al Gărzii Imperiale. Nu existase
niciun ordin de-al lui Wellington: ofiţerii preluau iniţiativa. Imediat după asta, un
alt grup se alătură asaltului. Dintr-odată, Joe Hornbeam strigă:
— Atacaţi!
Un locoţenent nu avea dreptul să dea un asemenea ordin, dar Denison era mort
şi Joe era singurul ofiţer observabil; şi soldaţii nerăbdători îl urmară pe
Hornbeam fară nicio ezitare.
Kit înţelese că acela putea să fie punctul de cotitură al bătăliei şi, prin urmare, al
războiului de douăzeci şi trei de ani şi acţionă instinctiv. Smulse o muschetă cu
baionetă de la un soldat căzut, sări înapoi pe calul său şi se alătură atacului. În
timp ce se îndepărta călare, o auzi în spatele lui pe Sal strigând:
— Kit, nu te duce!
Dar el continuă să călărească.
 Garda Imperială era acum atacată din două părţi, motiv pentru care începu să
ezite. Aliaţii insistară pe avantajul lor. Regimentul 107 atacă la baionetă. Un
glonţ francez lovi calul lui Kit şi picioarele sărmanului animal se împleticiră. Kit
reuşi să sară de pe cal înainte ca acesta să atingă pământul. Continuă să alerge cu
arma în mână. Se trezi alături de tatăl său vitreg, Jarge.
O parte dintre francezi fugeau, dar cei mai mulţi rămaseră să lupte. Kit stătea
umăr la umăr cu Jarge, amândoi înjunghiind cu furie, cu baionetele muschetelor.
Kit omorâse mulţi oameni, dar, întotdeauna cu lovituri de tun; în acel moment,
simţi senzaţia îngrozitor de ciudată de a străpunge carnea umană cu o lamă. Asta
nu îi schimbă cu nimic spiritul de luptă: întreaga sa fiinţă fusese cuprinsă de
nevoia de a ucide soldaţii duşmani şi facu asta pe cât de repede şi eficient putea.
În faţă, văzu prăbuşindu-i-se calul, apoi pe Joe Hornbeam căzând şi lovind
pământul. Un soldat din Garda Imperială stătea în picioare deasupra lui, cu sabia
ridicată şi, pentru o clipă, Joe privi neajutorat spre ucigaşul său. Atunci Jarge
păşi în faţă şi se întinse cu baioneta. Soldatul din gardă pivotă şi îşi întoarse sabia
ridicată spre Jarge; o lovitură violentă tăie adânc gâtul lui Jarge în acelaşi timp în
care baioneta lui Jarge pătrunse prin uniforma bărbatului, intră adânc în burta
acestuia şi îl evisceră. Amândoi bărbaţii căzură. Gâtul lui Jarge pompă sânge
roşu aprins, în timp ce măruntaiele soldatului din gardă se revărsară pe pământ.
Joe sări în picioare.
— Dumnezeule, a fost pe-aproape! îi spuse el lui Kit. Aruncând o privire în jos,
adăugă: Jarge mi-a salvat viaţa.
Apoi îşi ridică sabia şi se întoarse în încăierare.
Garda Imperială începu să se destrame. Oamenii din spate nu mai împingeau
înainte, ci se întoarseră şi alergară înapoi. Văzându-şi rândurile diminuate
numeric, bărbaţii din faţă se retraseră; şi retragerea se transformă în debandadă.
Aliaţii îi urmăriră, strigând triumfători.
Privind peste câmpul de luptă, Kit văzu că francezii din întreaga linie erau
demoralizaţi. Unii se retrăgeau; alţii observară asta şi făcură la fel; unii începură
să alerge şi alţii îi urmară. În câteva secunde, se instaură panica, în acel moment,
aliaţii îi fugăriră pe francezii învinşi, în jos, pe panta dealului şi în sus, pe celălalt
versant.
Kit se gândi imediat la Roger.
Lăsându-şi camarazii să termine urmărirea, se întoarse în sus pe pantă sărind
peste morţii contorsionaţi şi răniţii care strigau, până la poziţiile artileriei, aflată
pe creastă. Unii dintre artilerişti îşi abandonaseră tunurile şi se alăturau
măcelului final, dar el fu sigur că Roger nu se afla printre aceştia.
Se grăbi de-a lungul liniei, privind atent la artileriştii care erau aşezaţi sau
întinşi pe lângă tunuri – unii dintre ei epuizaţi, alţii morţi. Căută chipul lui Roger,
rugându-se să-l vadă printre cei vii. În acea clipă, îi era mai frică decât îi fusese
în orice moment al zilei. Cea mai rea situaţie ar fi fost ca Roger să fie mort şi el
viu; ar fi preferat să fie amândoi morţi.
Când dădu cu ochii, în sfârşit, de Roger, acesta era aşezat la pământ, cu spatele
sprijinit de roata unui tun şi cu ochii închişi. „Oare mai respiră?” se gândi Kit la
ce era mai rău. Îngenunche alături de el şi îl atinse pe umăr.
Roger deschise ochii şi zâmbi.
— O, slavă Domnului! spuse Kit şi îl sărută.
*
Sal îl văzuse pe Kit urcând panta, mergând drept şi, evident, fară să fie rănit şi
simţi un moment de uşurare pură; apoi începu să-l caute pe Jarge.
Regimentul 107 infanterie alerga dincolo de vale, urmărindu-i pe francezii în
retragere. Sal speră ca Jarge să se afle printre ei, dar îi verifică pe cei rămaşi pe
câmpul de luptă, întinşi prin grâul distrus. „Dintre ei, morţii sunt norocoşii, gândi
ea, pentru că durerea lor se încheiase.” Ceilalţi strigau după apă sau după un
chirurg sau după mamele lor. Sal se îmbărbătă şi îi ignoră.
Când privirea îi căzu, în sfârşit, pe Jarge, ea nu-l recunoscu iniţial şi continuă să
se uite mai departe; apoi ceva o facu să privească înapoi şi icni de groază. Jarge
era întins pe spate, cu gâtul pe jumătate tăiat şi cu ochii săi orbi îndreptaţi spre
cerul întunecat.
Sal fu cuprinsă de durere. Plânse atât de mult încât abia mai putea să vadă. Se
aşeză în genunchi lângă trupul lui şi îi puse mâna pe piept, de parcă ar mai fi
putut simţi bătăile inimii, deşi ştia că era imposibil. Îi atinse obrazul, cald încă. Îi
mângâie părul.
Trebuia să-l îngroape.
Se ridică în picioare, îşi şterse ochii şi căută prin jur. Ferma de la Hougoumont
se afla la vreo două sute de metri depărtare şi ceva luase foc în interiorul
ansamblului de clădiri. Dar una dintre construcţii arăta ca o mică biserică sau o
capelă.
Doi bărbaţi care i se părură cunoscuţi şi probabil făceau parte din Regimentul
107 se întorceau de dincolo de vale, unul şchiopătând uşor, celălalt cărând un sac
care conţinea, fară îndoială, pradă. Sal le ceru să o ajute să urce trupul lui Jarge
pe umărul ei, iar cei doi o ajutară.
Jarge era greu, dar ea era puternică şi crezu că avea să se descurce. Le mulţumi
celor doi jefuitori şi se îndepărtă, plângând în timp ce mergea.
Îşi croi drumul peste câmpul de luptă, ocolind morţii şi trecu prin porţile
ansamblului de clădiri. Castelul ardea, dar capela era intactă. Lângă zidul sudic
al micii clădiri se afla un mic petic de iarbă. Putea să fie sau să nu fie pământ
sfinţit, dar ei i se păru un loc potrivit să-şi îngroape bărbatul.
Aşeză trupul pe jos cât de blând putu. Îi îndreptă picioarele şi îi încru-cişă
braţele peste piept. Apoi, cu blândeţe, îşi puse palmele de ambele părţi ale
capului lui şi îl mişcă, astfel încât rana de la gât să se închidă şi el să pară cât mai
normal.
Se ridică din nou în picioare şi privi prin incintă. Erau cadavre peste tot, cu
sutele. Dar aceasta era o fermă, aşa că trebuia să existe o cazma pe undeva. Intră
într-un hambar. Peste tot erau împrăştiate resturi ale bătăliei: cutii de muniţie,
săbii rupte, sticle goale, părţi de trupuri la întâmplare: un braţ, un picior încălţat,
o jumătate de mână.
Atârnate pe zid, suspendate de căpriorii din lemn, se aflau câteva unelte
paşnice. Sal luă o cazma şi se întoarse la Jarge.
Începu să sape. Era o muncă grea. Pământul era îmbibat cu apa ploii, ceea ce îl
făcea să fie greu de ridicat. Se întrebă de ce o durea spatele atât de tare, apoi îşi
aminti că îşi petrecuse noaptea trecută – fusese doar noaptea trecută? – cărând
douăzeci de kilograme de cartofi cale de cinci kilometri, până la Waterloo, şi
încă cinci kilometri înapoi.
După ce săpă o groapă cu o adâncime mai mare de un metru, simţi că avea să
moară de epuizare dacă ar fi continuat, aşa că decise că era suficient.
Îl apucă pe Jarge de sub umeri şi îl trase încet în mormânt. După ce îl aşeză în
poziţie, începu din nou să-i aranjeze trupul: picioarele drepte, braţele încrucişate,
capul aşezat cum trebuie pe gât.
Se ridică în picioare lângă mormânt şi îl privi, în timp ce seara se transforma în
noapte. Spuse Tatăl nostru. Apoi privi spre ceruri şi adăugă:
— Fii blând cu el, Doamne. A fost… Sal se înecă şi aşteptă până când putu să
vorbească din nou: A fost mai multă bunătate în el decât răutate.
Apucă lopata şi începu să pună pământul înapoi în groapă. Mai făcuse asta o
dată, când îl îngropase pe Harry în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Atunci ezitase
să arunce pământul peste bărbatul pe care-l iubea; şi acum simţi la fel. Dar şi
acum, la fel ca atunci, se forţă să facă asta pentru că făcea parte din
recunoaşterea faptului că el nu mai era şi că ceea ce rămăsese era doar un înveliş.
„Pământ din pământ”, gândi ea.
Cea mai grea parte fu atunci când trupul era îngropat, dar ea încă mai putea să-i
vadă chipul. Ezită din nou. Şi din nou se strădui să ducă treaba până la capăt.
După ce umplu mormântul, aruncă pe pământ cazmaua şi plânse până când
lacrimile i se uscară. Apoi spuse:
— Atunci, asta este, Jarge!
Rămase încă o vreme în picioare, lângă mormânt, până când se facu prea
întuneric să mai vadă. Îi vorbi pentru ultima dată:
— Adio, Jarge, zise ea. Mă bucur că ţi-am adus cartofii ăia. Apoi se îndepărtă.
PARTEA A VII-A
Pacea
între 1815 şi 1824
 Capitolul 44
După intrarea aliaţilor în Paris, Napoleon Bonaparte abdică pentru a doua oară
şi fu închis, de data asta pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, aflată în mijlocul
Adanticului, la trei mii de kilometri de Cape Town şi patru mii de kilometri spre
est de Rio de Janeiro.
Regimentul 107 infanterie se întoarse la Kingsbridge, la fel şi contele de
Shiring, soţia lui, Jane, şi băiatul lor, Hal. Două zile mai târziu, Amos, care
ajunsese acasă ceva mai devreme, primi o scrisoare de la Jane prin care-l ruga să
o viziteze la Willard House, la un ceai.
Amos o găsi despachetând cuferele ei de călătorie murdare din jurul ei, pe
covorul din salon. Cu ajutorul unei spălătorese, ea lua pe rând costumele ei
magnifice şi hotăra dacă trebuiau frecate cu buretele sau călcate sau spălate sau
date de pomană.
— Este pace, în sfârşit! îi spuse ea lui Amos. Nu-i aşa că-i minunat?
— Acum ne putem întoarce la viaţa normală, zise Amos. Dacă îşi mai poate
aminti vreunul dintre noi ce înseamnă asta.
— Eu pot să-mi amintesc, răspunse ea cu siguranţă. Mă voi bucura de ea. Amos
o studie. Calculă că ea avea patruzeci şi doi de ani şi observă că rămăsese subţire
şi atrăgătoare. Timp de mulţi ani o adorase, dar în acel moment putea să fie
obiectiv. Încă îi plăcea pofta ei de viaţă, care o făcea să fie sexy; dar el sesiza
adesea privirea ei calculată şi bosumflarea egoistă atunci când plănuia să-i
manipuleze pe alţii.
— Cum se simte contele? întrebă el. Are noroc să supravieţuiască unei răni la
cap.
— Vei vedea, spuse ea. Ni se va alătura peste un minut sau două. Referirea la
bătălie o duse cu gândul la o altă victimă şi ea adăugă: Sărmana Elsie
Mackintosh… cu cinci copii şi fară bărbat.
— Îmi pare rău că a murit Mackintosh. Ştii, se transformase într-un bărbat
curajos după ce a devenit capelan militar.
— Totuşi, acum poţi să te însori cu Elsie. Amos se încruntă.
— Ce te face să crezi că mă voi însura cu Elsie Mackintosh? întrebă el supărat.
— Felul în care ai dansat cu ea la balul ducesei de Richmond. Nu te-am văzut
niciodată atât de fericit.
— Serios? Amos era mai iritat din cauză că ea avea dreptate. Petrecuse o seară
minunată. Asta nu înseamnă că vreau să mă însor cu ea, concluzionă el.
— Nu, sigur că nu, spuse Jane cu un gest neglijent al mâinii. Era doar un gând.
Un majordom aduse o tavă cu ceai, iar Jane facu loc pe sofa şi pe două fotolii.
Amos reflecta la ceea ce spusese ea. Era adevărat că fusese fericit cu Elsie în
braţele sale, dar asta nu însemna că o iubea. Îi era drag de ea. O admira pentru
curajul cu care sfida pe oricine ca să-i hrănească pe copiii lucrătorilor aflaţi în
grevă. Nu se plictisea niciodată alături de ea. Toate astea erau adevărate, mai
puţin dragostea.
Revăzând în minte filmul balului, Amos îşi aminti că îi plăcuse intimitatea din
timpul valsului, să atingă trupul cald al lui Elsie prin mătasea rochiei sale şi
realiză că i-ar fi plăcut să facă asta din nou.
Dar dansul nu era o căsătorie.
— Ia de aici rochiile la care m-am uitat şi cuferele goale, îi spuse Jane
menajerei, apoi întoarce-te peste jumătate de oră şi ne vom ocupa de celelalte.
Apoi se aşeză şi turnă ceai.
Contele apăru îmbrăcat în uniformă. Avea capul bandajat şi mergea destul de
nesigur. Amos se ridică şi îi strânse mâna, apoi îl privi cu atenţie în timp ce se
aşeza şi acceptă o ceaşcă de ceai de la Jane.
— Cum te mai simţi, domnul meu? întrebă Amos.
— Mai bine ca niciodată! spuse Henry, dar prea repede şi prea hotărât, ca şi
cum ar fi simţit nevoia să afirme contrariul.
— Felicitări pentru rolul pe care l-ai jucat în câştigarea celei mai mari bătălii
din toate timpurile.
— Wellington a fost absolut uluitor. Sclipitor.
— Din câte am auzit eu, a fost o luptă pe muchie de cuţit. Henry dădu negativ
din cap.
— Poate că în unele momente, dar în mintea mea n-am avut niciodată vreo
îndoială în legătură cu rezultatul final.
Nu asta era ceea ce auzise Amos.
— Blücher pare să fi ajuns în ultima clipă.
Pentru un moment, Henry rămase descumpănit.
— Blücher? spuse el. Cine este Blücher?
— Comandantul armatei prusace din Ţările de Jos.
— O! Da, da, desigur, Blücher. Dar Wellington a fost cel care a câştigat bătălia,
să ştii.
Amos era nedumerit. Războiul fusese tot timpul singurul lucru care-l interesase
pe conte şi el ştia multe despre acest subiect. Dar purta conversaţia subliniind
banalităţi, ca un ignorant de la tavernă. Amos schimbă subiectul.
— În ceea ce mă priveşte, sunt bucuros să fiu înapoi în Anglia şi la
Kingsbridge. Ce mai face Hal?
— Va începe cursurile la liceu anul viitor, răspunse Henry.
— Nu înţeleg de ce nu poate să aibă pur şi simplu un educator cum ai avut şi tu,
Henry, când erai copil, spuse Jane încruntându-se.
Henry nu era de acord.
— Un flăcău are nevoie să-şi petreacă timpul împreună cu alţi băieţi, să înveţe
cum să se descurce cu tot felul de oameni, aşa cum se întâmplă în armată. Nu
vrem să creştem genul de ofiţer care nu ştie cum să discute cu soldaţii.
 Pentru moment, Amos fu luat prin surprindere de posibilitatea ca Hal – fiul lui
– să devină soldat; apoi îşi aminti că, într-o zi, Hal urma să preia toate
îndatoririle contelui, inclusiv să devină colonel al Regimentului 107
(Kingsbridge) infanterie.
— Desigur, cum crezi tu că este mai bine, Henry, oftă Jane. Amos era convins
că ea nu credea asta. Discuţia avea să fie reluată. Intră Hal. Acum avea zece ani,
aşa că era aproape vremea pentru el să meargă la şcoală.
Henry aruncă o privire spre Hal, se încruntă, apoi se uită în altă parte, aproape
ca şi cum nu l-ar fi recunoscut pe băiat.
— Iată a venit şi Hal să ia ceaiul cu noi, Henry, spuse Jane vioi. Nu-i aşa că fiul
nostru creşte repede?
Henry păru uluit pentru moment, apoi zise:
— Hal? Da. Vino, flăcăule, şi ia nişte prăjituri.
Era o interacţiune ciudată. Lui Amos îi păru că Henry nu-l recunoscuse pe Hal
până când nu vorbise Jane. Şi uitase despre Blücher, al treilea cel mai important
om de la Waterloo, după Wellington şi Bonaparte. Poate că acel fragment din
carul tunului care se proiectase prin aer provocase mai mult decât o zgârietură pe
scalpul lui Henry. Se purta ca un om cu creierul distrus.
Hal mânca trei bucăţi de prăjitură – la fel cum făcuse şi la Bruxelles apoi îşi bău
ceaiul şi plecă. Contele îl urmă la scurtă vreme. Amos privi spre Jane, care
spuse:
— Aşadar, acum ştii. Amos aprobă din cap.
— Cât este de rău?
— E cu totul alt om. Cea mai mare parte a timpului se descurcă bine. Jane îşi
coborî vocea. Apoi îţi zice ceva şi ajungi să te gândeşti: „O, Doamne, nu are
habar despre ceea ce se întâmplă”.
— E foarte trist.
— Este complet incapabil să organizeze regimentul şi lasă toate deciziile în
seama lui Joe Hornbeam, care ar trebui să fie aghiotantul lui, dar este maior
acum.
Lui Amos nu-i păsa de Henry, dar era îngrijorat pentru fiul lui.
— Hal înţelege că are…?
— Că are mintea nesigură? Nu în totalitate.
— Ce i-ai spus?
— Că tatăl lui este confuz încă din cauza rănii şi suntem siguri că se va face
bine în curând. Adevărul este că eu nu cred că îşi va mai reveni vreodată. Dar
este mai bine ca Hal să înţeleagă treptat acest lucru.
— Îmi pare foarte rău să aud asta… De dragul contelui şi al tău. Dar, cel mai
mult, de dragul lui Hal.
— Ei bine, ca să fii de ajutor, există ceva ce poţi face. Amos presupuse că
pentru asta fusese chemat la ceai.
 — Voi fi bucuros, zise el.
— Fii un fel de mentor pentru Hal.
Amos se învioră. I-ar fi plăcut o scuză ca să petreacă mai mult timp cu HaL
— Nimic formal, continuă Jane. Doar discută cu el despre viaţă, în general.
Despre şcoală, afaceri şi fete…
— Ştii că eu am prea puţină experienţă legată de acest ultim subiect. Jane îi
oferi un zâmbet ghiduş.
— Poate că nu ai avut parte de prea multe lecţii, dar ai avut un profesor foarte
bun.
Amos se înroşi.
— Serios…
— E vorba mai mult despre cum să discuţi cu fetele, cum să le tratezi, lucruri
despre care să nu glumeşti. Femeile te plac, Amos, şi asta se întâmplă datorită
felului în care le tratezi.
Toate acestea erau noutăţi pentru Amos.
— Tu ar trebui să fii sfătuitorul lui, nu eu.
— Hal nu mă va asculta pe mine, pentru că sunt mama lui. Se apropie de vârsta
aceea la care copiii cred că părinţii lor sunt proşti şi senili şi nu înţeleg nimic.
Amos îşi aminti că simţise la fel faţă de tatăl lui.
— Sigur, o voi face. Aş fi încântat să o fac.
— Mulţumesc. Ai putea să-l laşi să petreacă o zi la una dintre morile tale şi
poate să-l duci la una dintre şedinţele consiliului. Genul acesta de lucruri. Hal va
deveni conte într-o zi şi va avea nevoie să ştie despre tot ceea ce se întâmplă în
comitat.
— Nu sunt foarte convins că voi fi prea bun la asta, dar am să încerc.
— Asta-i tot ce doresc. Jane se ridică în picioare, veni deasupra lui şi îl sărută
cu căldură pe buze. Mulţumesc, spuse ea.
*
Consilierul Hornbeam părăsi moara la douăsprezece ziua, îndreptân-du-se către
centrul oraşului. Avea şaizeci şi doi de ani şi mersul pe jos nu era la fel de uşor
cum fusese pe vremuri. Doctorul îi spusese să fumeze mai puţine ţigări de foi şi
să bea mai puţin vin, dar ce plăceri ar fi avut într-o asemenea viaţă?
Trecu pe lângă şirurile lungi de case aşezate spate-n spate, în care locuiau mulţi
dintre muncitori. În acea perioadă, când războiul se terminase, afacerile urmau să
înflorească din nou şi să fie nevoie de şi mai multe case pentru noii angajaţi.
Traversă primul pod, trecu pe lângă spitalul de pe Insula Leproşilor şi traversă
şi al doilea pod, apoi începu să urce pe Main Street. Asta era partea care îl lăsa
întotdeauna fară suflare.
Traversă piaţa, trecând pe lângă catedrală, şi continuă până la cafeneaua de pe
High Street, unde îl aştepta fiul lui, Howard, ca să ia masa împreună. Se aşeză
uşurat. Simţi o uşoară durere în piept. Avea să dispară după un minut sau două.
Privi prin sală, salutând câteva cunoştinţe prin-tr-o înclinare a capului, apoi
comandă împreună cu Howard mâncarea.
Aşa cum se aşteptase, durerea nu dură mult şi putu să savureze mâncarea, apoi
să îşi aprindă un trabuc.
— În curând vom fi nevoiţi să mai construim case pe încă o stradă sau două, îi
spuse el lui Howard Mă aştept ia o explozie a afacerilor după război.
— Sper să ai dreptate, spuse Howard. În orice caz, deţinem câteva hectare de
pământ, şi acolo putem să ridicăm câteva case în scurt timp.
Hornbeam aproba din cap.
— Vreau să-l implic pe fiul tău în afaceri.
— Joe este încă în armată.
— Asta nu va ţine multă vreme. Acum, că s-a terminat războiul, se va plictisi
repede.
— Şi are doar optsprezece ani.
— Creşte repede. Iar eu nu voi trăi veşnic. Într-o zi, afacerea va avea nevoie de
un şef nou.
Howard păru rănit.
— Deci nu voi fi eu. Hornbeam oftă nerăbdător.
— Haide, Howard, te cunoşti mai bine de atât. Te descurci destul de bine cu
administrarea caselor, dar nu eşti genul care să conducă o întreagă întreprindere.
Nici nu-ţi doreşti de fapt slujba asta, în adâncul sufletului. Ai urî-o.
— Sora mea ar putea să o facă.
— Nu fi neghiob. Debbie este deşteaptă, dar muncitorii nu vor primi ordine de
la o femeie. Totuşi, ea poate să-şi sfătuiască nepotul, iar Joe o va asculta dacă are
bun simţ. Şi are.
— Observ că te-ai hotărât.
— Asa este.
Hornbeam îşi fixă trabucul intre dinţi şi se ridică în picioare, după care se ridică
şi Howard. Tatăl şi fiul plecară împreună, dar Howard se îndreptă către casă – el
încă locuia cu părinţii lui –, iar Hornbeam o luă pe Main Street fumând
mulţumit, recunoscător drumului în pantă care cobora.
În piaţă, în apropiere de Willard House, îl văzu pe Joe – o imagine care îi făcea
întotdeauna plăcere. Flăcăul era înalt, lat în umeri şi arăta chipeş în noua
uniformă pe care şi-o cumpărase – de la croitorul lui Hornbeam – după ce se
întorsese de la Bruxelles. Oricum, Hornbeam nu se putu să nu observe că Joe nu
mai arăta ca un tânăr. Nu era absolut nimic de băietan în înfăţişarea lui.
Războiul făcuse asta. Îl făcuse pe băiat să se maturizeze rapid. Hornbeam
asemăna asta cu propria lui experienţă, când rămăsese orfan la doisprezece ani,
fiind nevoit să fure mâncare şi să găsească un loc cald pe durata nopţii, fară
ajutorul vreunui adult. Făceai ceea ce trebuia să faci şi asta îţi schimba viziunea
despre viaţă. Îşi aminti că, într-o noapte rece, înjunghiase un bărbat beat ca să-i
ia punga şi dormise mulţumit după aceea.
Apoi observă că Joe nu era singur. Era împreună cu o fată de vârsta lui şi că de
fapt avea braţul petrecut în jurul taliei ei, cu mâna odihnindu-se delicat pe coapsa
ei, sugerând o plăcută obişnuinţă ce nu era departe de posesiune. Era o tată
muncitoare, bine îmbrăcată, cu chip drăguţ şi un zâmbet cochet. Oricine i-ar fi
văzut pe cei doi în acest fel, ar fi presupus că „ieşiseră la plimbare”
Hornbeam se îngrozi. Fata nu era suficient de bună pentru nepotul lui. Nici pe
departe. Dorea să-i ignore şi să treacă mai departe, dar era prea târziu ca să
pretindă că nu-i văzuse. Trebuia să spună ceva. Nu se putu gândi la un cuvânt
potrivit pentru această întâlnire chinuitoare, aşa că zise doar atât:
— Joe!
Joe nu se simţi jenat.
— Bună ziua, bunicule, răspunse el. Asta este prietena mea, Margery Reeve.
— Încântată să vă cunosc, domnule Hornbeam, spuse ea. Hornbeam nu-i oferi
mâna.
Fata păru să nu observe gestul umilitor.
— Spuneţi-mi domnişoara Margie. Toată lumea îmi spune aşa. Hornbeam nu
avea nicio intenţie să-i spună în vreun fel.
Ea rămase nepăsătoare la tăcerea lui rece.
— Am lucrat pentru tine la Piggery. Apoi adăugă mândră: Dar acum lucrez într-
un magazin.
Fata considera, evident, că avansa în lume.
Joe observă dezaprobarea lui Hornbeam – care, cu siguranţă, n-ar fi trebuit să-l
surprindă – şi spuse:
— Bunicul meu este foarte ocupat, Margie. N-ar trebui să-l ţinem de vorbă.
— Vorbim mai târziu, Joe, zise Hornbeam şi se îndepărtă. „Lucrează la un
magazin – asta explica de ce hainele ei erau destul de bune: i-au fost oferite de
angajatorul ei. Dar la început, ea a fost o lucrătoare la moară, cu unghii murdare
şi haine făcute în casă. Joe n-ar trebui să curteze o asemenea fată! Ea este o
chestie mică şi drăguţă – nicio îndoială în legătură cu asta –, dar nu este
suficient. Nici pe departe.”
Hornbeam reveni la moară pentru restul după-amiezii, dar avea dificultăţi să se
concentreze şi continua să se gândească la iubita lui Joe. O legătură nepotrivită în
timpul tinereţii putea să ruineze viaţa unui bărbat. Trebuia să-l protejeze pe Joe.
Îl întrebă pe directorul de la Piggery Mill dacă ştia familia Reeve.
— O, da, spuse bărbatul. Tânăra Margie a fost aici până când a primit o slujbă
mai bună şi ambii ei părinţi lucrează la moara noastră Old Mill. Mama operează
o maşină de tors şi tatăl o maşină de dărăcit.
Mintea lui Hornbeam era încă ocupată cu această problemă când plecă seara
spre casă. Imediat ce intră în hol, îi spuse lui Simpson, valetul melancolic:
 — Domnul Joe este în casă?
— Este, domnule consilier, răspunse Simpson, de parcă ar fi fost o tragedie.
— Spune-i să vină în biroul meu. Vreau să discut cu el înainte de cină.
— Foarte bine, domnule.
Aşteptând să apară Joe, Hornbeam simţi din nou durerea din piept; nu foarte
gravă, dar înţepătoare o dată sau de două ori. Se întrebă dacă era provocată de
îngrijorarea lui.
Joe intră vorbind.
— Îmi pare rău că ţi-am prezentat-o pe Margie în felul acesta, bunicule.
Intenţionam să-ţi menţionez numele ei înainte să o cunoşti, dar n-am avut ocazia.
Hornbeam trecu direct la subiect.
— Nu îţi este potrivită. Ştii asta, spuse el ferm. Nu vreau să fii văzut umblând
cu o femeie de genul acela.
Joe facu o pauză cu o expresie gânditoare, apoi se încruntă.
— Despre ce gen vorbeşti, mai exact?
Joe ştia foarte bine la ce gen se referea bunicul său. În orice caz, dacă băiatul
dorea să fie spus cu voce tare, foarte bine.
— Vreau să spun că este o fată din clasa de jos, doar puţin deasupra lucrătorilor
de la moară, şi tu ar trebui să-ţi aţinteşti privirea mai sus.
— Este foarte deşteaptă, poate să scrie şi să citească perfect, are un suflet bun şi
te distrezi în compania ei.
— Dar este o muncitoare. La fel şi părinţii ei, care lucrează amândoi la Old
Mill.
Joe îi răspunse calm şi raţional, ca şi cum ar fi fost ceva la care se gândise:
— În armată am devenit apropiat de mulţi oameni muncitori şi am descoperit că
sunt cam la fel ca noi, ceilalţi. Unii sunt necinstiţi şi nu sunt de încredere şi alţii
sunt cei mai de încredere prieteni pe care ai putea dori să-i ai. Nu voi
desconsidera o persoană doar pentru că este un muncitor. Sau o muncitoare.
— Nu-i acelaşi lucru şi tu ştii asta. Nu te preface că eşti mai prostuţ decât eşti,
băiete.
Hornbeam regretă imediat că spusese „băiete”.
Dar Joe nu păru să se simtă ofensat. Poate că învăţase că nu merită să te lupţi
pentru vorbe. Rămase gânditor timp de câteva momente, apoi zise:
— Nu cred că ţi-am spus întreaga poveste despre cum aproape că am murit la
Waterloo.
— Ba da, mi-ai spus. Ai spus că altcineva a stat în calea săbiei care îţi era
destinată.
— A fost ceva mai mult decât atât. Îţi voi spune acum, dacă ai timp pentru asta.
Hornbeam nu dorea să audă. Considera că este prea dureros să se gândească la
singurul său nepot cum fusese aproape de moarte. Dar nu putea refuza.
— În regulă.
 — Era sfârşitul după-amiezii şi ceea ce s-a dovedit a fi ultima fază a bătăliei.
Regimentul 107 infanterie se afla la capătul vestic al liniei frontului lui
Wellington, aşteptând ordine. Maiorul Denison fusese ucis, iar eu eram ofiţerul
care rămăsese în picioare cu cel mai înalt grad, aşa că am preluat comanda.
Hornbeam nu se putu abţine să nu-i treacă prin minte că acesta era exact spiritul
pe care se aştepta să-l aibă bărbatul care, într-o zi, avea să îi preia afacerea.
— Bonaparte a trimis Garda Imperială, cele mai bune trupe ale lui, probabil cu
speranţa că ei vor termina armata noastră. Am ordonat un atac; noi – şi ceilalţi –
am atacat garda din flanc, căutând zona sensibilă. În mijlocul încăierării, calul de
sub mine a fost împuşcat, iar eu am căzut pe spate. Am ridicat privirea şi am
văzut un soldat din gardă cu sabia ridicată deasupra capului, pregătit să se
debaraseze de mine. Am fost destul de sigur că acesta era sfârşitul pentru mine.
„Doamne fereşte”, gândi Hornbeam. Abia dacă putea suporta să se gândească la
asta. Dar trebuia să-l lase pe Joe să continue.
— Unul dintre oamenii mei a păşit în faţă, cu baioneta întinsă înainte. Soldatul
din gardă l-a văzut venind, a pivotat şi l-a lovit cu sabia pe soldatul meu. Sabia şi
baioneta au lovit în acelaşi timp. Soldatul din gardă a fost eviscerat, iar gâtul
soldatului meu a fost tăiat pe jumătate. Iar eu m-am ridicat complet nevătămat şi
am continuat lupta.
— Slavă Domnului!
— Bărbatul acela mi-a salvat viaţa, sacrificându-şi-o pe a lui.
— Cine a fost? Nu cred că ai spus.
— Cred că l-ai cunoscut. Numele lui era Jarge Box.
Hornbeam rămase înţepenit.
— Să-l cunosc?
Nu putea să se gândească Ia ceva ce putea spune. Cu siguranţă că-l cunoşteam.
Şi pe nevasta lui.
— Sal. Şi ea a fost la Waterloo. Auxiliar la tabără. Unul dintre cei mai buni. La
fel de folositoare ca un bărbat.
Hornbeam îşi căută cuvintele ca să-şi exprime sentimentele.
— În ultimii ani, au fost cei mai răi din Kingsbridge, care au provocat necazuri!
— Şi totuşi, el m-a salvat.
Hornbeam rămase descumpănit. Nu ştia ce ar fi trebuit să simtă. Cum putea să-i
fie recunoscător unui bărbaţ care-i fusese duşman timp de decenii? Pe de altă
parte, cum putea să-l urască pe bărbatul care-i salvase viaţa nepotului său?
— Deci, spuse Joe, sper că poţi înţelege de ce nu accept faptul că Margie Reeve
nu este suficient de bună pentru mine. Sper ca eu să pot fi suficient de bun pentru
ea.
Hornbeam fu redus la tăcere.
După un minut, Joe se ridică în picioare.
— Mă duc să văd dacă e gata cina.
 — Foarte bine, spuse Hornbeam.
*
Lui Kit încă nu-i plăceau caii. Nu se bucura niciodată de ei, nu avea să le
admire niciodată puterea şi frumuseţea, nici să se entuziasmeze de provocarea
unui cal energic. Dar în zilele acelea, călărea fară să conştientizeze, la fel cum ar
fi mers pe jos.
Călări spre Badford alături de Roger. Kit nu mai revenise în Badford din ziua în
care plecase în urmă cu douăzeci şi doi de ani. Satul ar fi putut să fie diferit faţă
de cum şi-l amintea el. Avea să simtă oare afecţiune pentru locul în care se
născuse? Sau urma să îl urască pentru că-i alungase pe el şi pe mama lui?
De-a lungul timpului, Roger se întorsese de multe ori.
— Ce simţi în legătură cu Badford în zilele noastre? îl întrebă Kit.
— O fundătură plictisitoare, răspunse Roger. Oamenii sunt ignoranţi, iar
fermierii, needucaţi. Sunt conduşi prost de fratele meu, Will, dar ei sunt prea
proşti ca să se enerveze de acest lucru. Am urât Badford încă din momentul în
care am plecat şi m-am dus la Oxford şi am înţeles că există şi o lume mai bună.
— O, dragă, zise Kit. Poate că totuşi n-ar trebui să ne întoarcem, până la urmă.
— Dar trebuie să facem asta.
Îşi reluau vechea lor afacere. Renunţaseră la casa lor din Kingsbridge când se
înrolaseră în armată şi toate uneltele ce le aparţinuseră fusese aduse de Sal şi
Jarge la vechiul atelier al lui Roger din Badford. Plănuiau să lucreze acolo şi să
locuiască la conac, fară chirie.
Kit era agitat în legătură cu asta, deşi Roger spunea că avea să fie în regulă.
Will îi urâse pe Kit şi pe mama lui. Avea să îşi amintească acest lucru şi urma să
simtă acelaşi lucru? Lui Kit îi era teamă că ar fi putut să se întâmple.
Problema era că aveau foarte puţini bani. Unii bărbaţi se întorseseră din război
cu buzunarele pline, în special proveniţi din furtul bunurilor soldaţilor morţi. Kit
nu se pricepuse niciodată la asta. Roger era mai priceput, dar pierduse toţi banii
la pariuri. Şi încă mai avea datoria care îl obliga să fugă – deşi creditorii ar fi
ezitat să execute un bărbat care luptase la Waterloo. În concluzie, le lipseau banii
ca să cumpere materiale.
Amos îi salvase. Comandase încă un război de ţesut Jacquard şi plătise jumătate
din preţ în avans. Kit îi fusese recunoscător, dar Amos nu dorea să accepte
mulţumiri.
— Când am fost pus la zid, oamenii m-au ajutat, zise el. Acum fac şi eu acelaşi
lucru.
Aşadar, puteau să cumpere cherestea şi cuie şi clei, dar nu le mai rămânea
nimic.
Când intrară în sat, Kit observă casa în care locuiseră ei. Arăta la fel, dar părea
mai mică. Faptul că o vedea îi dădu un sentiment cald şi presupuse că asta era
pentru că fusese fericit acolo, până când murise tatăl lui şi lucrurile începuseră să
meargă prost.
În timp ce privea, din casă ieşi un băiat mic, ţinând în mâini un bol din lemn
plin cu seminţe, pe care le aruncă spre câteva găini costelive. Păsările se repeziră
spre el şi ciuguliră cu lăcomie seminţele. Băiatul le privi. „Aş fi putut să fiu eu”,
gândi Kit şi încercă să-şi amintească apoi cum era să fie copil şi să nu aibă nicio
grijă; dar nu reuşi. Zâmbi şi dădu din cap. Pur şi simplu, îi era imposibil să-şi
aducă aminte de unele etape din trecut.
Trecură pe lângă biserică. „Tatăl meu se odihneşte acolo”, gândi Kit. Fu tentat
să se oprească, dar decise să nu o facă. Mormântul tatălui său fusese marcat doar
cu o cruce din lemn, care probabil că putrezise până în acel moment. Kit nu ar fi
putut să localizeze poziţia exactă. Duminică avea să îşi petreacă în curtea
bisericii câteva minute, doar ca să-şi reamintească.
Ajunseră la conac şi Kit rămase şocat să observe că era într-o stare deplorabilă.
Vopseaua se cojea de pe uşa din faţă şi o fereastră spartă fusese acoperită cu
scânduri. Călăriră în jurul grajdului şi cum nimeni nu ieşi ca să le scoată şeile de
pe cai, o făcură ei înşişi.
Intrară pe uşa din faţă. În hol se aflau câţiva câini mari care îl recunoscură pe
Roger şi dădură din coadă. În cameră mirosea urât. Nicio femeie n-ar fi tolerat
atâta mizerie şi atâta paragină, dar Will şi soţia lui erau despărţiţi, George murise
fară să se căsătorească şi, desigur, Roger era singur.
Roger îi spusese lui Kit că Will cheltuise tot ceea ce avusese şi toate
împrumuturile pe care reuşise să le facă. Îl găsiră în salon, jucând cărţi cu un
bărbat pe care Kit îl recunoscu ca fiind Platts, majordomul. Parul lui Will era
lung până la umeri. Platts purta o cămaşă, dar nu şi vestă sau cravată. Pe masă se
afla o sticlă goală de vin de Porto şi două pahare murdare arătau cum se golise
conţinutul ei. Şi această cameră mirosea a câini.
Kit îşi aminti cum fusese Will în acei ani din urmă: un tânăr gentleman, mare,
puternic, arogant, bine îmbrăcat, cu buzunarele pline de bani şi cu sufletul plin
de mândrie.
Will ridică privirea spre fratele lui şi spuse:
— Roger! Ce faci aici?
„Ce mod neprietenos de a-ţi întâmpina fratele”, gândi Kit.
— Ştiam că vrei să mă feliciţi pentru rolul jucat de mine în câştigarea bătăliei
de la Waterloo, spuse Roger, sarcastic,
Will nu jucase niciun rol în război, cu excepţia faptului că făcuse bani de pe
urma lui. Will nu zâmbi.
— Sper că nu plănuieşti să stai multă vreme. Nu-mi pot permite să te hrănesc.
Roger îl observă pe Kit şi adăugă: Ce dracului caută aici crevetele ăsta mic?
— Kit şi cu mine suntem parteneri de afaceri, Will. Vom folosi atelierul meu.
— Spune-i doar să se ferească din calea privirii mele.
 — Ar putea să fie mai înţelept ca tu să stai departe de privirea lui, zise Roger.
Nu mai este băieţelul pe care obişnuiai să-l chinuieşti. A fost în război şi a
învăţat să ucidă oameni. Dacă-l superi, îţi va tăia beregata mai repede decât poţi
spune „cuţit”
Era o exagerare, dar Will păru nesigur. Se holbă la Kit, apoi îşi întoarse capul,
aproape ca şi cum ar fi fost speriat.
Lui Kit nu-i mai era teamă de Will. Dar era îngrozit să fie nevoit să locuiască în
acea casă decăzută, murdară, deţinută de un beţiv. „Ei bine, gândi el, în timpul
războiului am dormit în locuri mai rele. Aici va fi mai bine decăt o pătură
îmbibată de apă, pe un câmp noroios.”
— Vom arunca o privire la etaj, zise Roger. Sper că dormitorul meu a fost
păstrat curat şi ordonat cât timp am fost plecat ca să te apăr de Bonaparte.
Platts vorbi pentru prima dată:
— Avem lipsă de personal, se plânse el. Nu putem angaja servitori pentru că
mulţi bărbaţi au devenit soldaţi. Ce putem face?
— Ai putea să cureţi chiar tu locul, leneş inutil. Haide, Kit, haide să mergem să
vedem camera mea.
Roger ieşi, iar Kit îl urmă. Urcară pe scară şi Kit îşi aminti cât de mare i se
păruse pe vremea când era copil. Roger deschise uşa unui dormitor şi intră.
Camera era goală. Exista un pat, dar fară saltea, ca să nu mai vorbim despre
aşternuturi sau perne.
Roger deschise sertarele şi le găsi goale.
— Am lăsat haine aici, spuse el. Şi o perie de păr din argint şi o oglindă pentru
bărbierit şi o pereche de cizme.
Intră o cameristă, o femeie slabă, la vreo treizeci de ani, cu părul negru şi tenul
neîngrijit. Purta o rochie simplă, făcută în casă şi avea un mănunchi de chei legat
în jurul taliei sale înguste. Zâmbi călduros spre Kit, iar după un moment, el o
recunoscu.
— Fan! exclamă el şi o îmbrăţişă. Kit se întoarse spre Roger: Fan a avut grijă
de mine atunci când am avut ţeasta crăpată. Am devenit buni prieteni.
— Îmi amintesc bine de asta, zise Roger. Şi de atunci încoace, de fiecare dată
când am mai văzut-o pe Fanny, m-a întrebat cum o mai duci.
Kit nu realizase asta.
— Sunt surprins că încă mai eşti aici, îi spuse el.
— Ea este menajera acum, zise Roger.
— Şi tot neplătită, completă Fanny.
— De ce n-ai plecat niciodată? o întrebă Kit,
— N-am avut unde să mă duc, răspunse ea. Ştii că sunt orfană şi că asta este
singura familie pe care am avut-o. Dumnezeu să mă apere!
— Dar locul este degradat.
— Cea mai mare parte a personalului a plecat. Am rămas doar eu şi cu Platts,
însă el nu prea face nicio muncă. Nu prea sunt bani pentru săpun şi pentru lac de
lustruit şi pentru negru de fum folositoare la şemineuri şi aşa mai departe.
Roger arătă spre sertarele goale.
— Ce s-a întâmplat cu toate lucrurile mele?
— Îmi pare rău, domnule Roger, răspunse ea. Servitorii au luat totul, în locul
salariilor neplătite. Le-am spus că asta înseamnă furt, dar ei au spus câ probabil
urma să fii omorât în război şi că nu avea să ştie nimeni, niciodată, că au luat de
aici.
Kit ura asta. Simţi că nu este binevenit, într-o casă urâtă.
— Haide să aruncăm o privire la atelier, zise el.
— Acela nu este aşa deteriorat, spuse Fanny repede. Este încuiat şi în afară de
tine, domnule Roger, eu sunt singura persoană care are o cheie. Am avut grijă de
locul acela şi de toate sculele tale şi nimicurile alea.
— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cheia mea, zise Roger. N-o mai am.
— Atunci, ia-o pe a mea.
Fanny scoase cheia din mănunchi şi i-o dădu. Roger îi mulţumi.
Kit şi Roger părăsiră conacul şi merseră pe jos vreo opt sute de metri, prin sat.
Dură ceva vreme pentru că Kit se tot oprea să discute cu oamenii pe care-i
recunoştea. Brian Pikestaff, conducătorul metodiştilor, se îngră-şase. Alee
Pollock, neîngrijitul chirurg care-i bandajase craniul lui Kit, avea, în sfârşit, o
haină nouă. Jimmy Mann încă purta pălăria aceea tricorn. Kit trebuia să le
povestească tuturor despre Waterloo.
În sfârşit, ajunseră la atelier. Era un grajd construit solid, pe care Roger îl
modificase, adăugându-i ferestre mari pentru o luminozitate mai bună. Kit
observă uneltele aranjate în rânduri ordonate, pe cârlige, atârnate de perete. Un
dulap conţinea veselă şi sticlărie, toate curate.
La un capăt al său se găsea un fost pod pentru fân, care putea fi transformat cu
uşurinţă într-un dormitor. „Un cuib al dragostei”, gândi Kit.
— Am putea locui aici, nu-i aşa? spuse el.
— Mă bucur foarte tare că ai zis asta, răspunse Roger.
*
Hornbeam nu se putea opri să se gândească la Jarge Box salvându-l pe Joe, în
bătălia de la Waterloo. Îşi dorea să uite întreaga scenă, dar aceasta continua să-i
revină în minte. Se gândea la ea în timp ce stătea aşezat în biroul lui de la
Piggery Mill, holbându-se la scrisorile sosite de la clienţi, fară să le citească. Nu
se putea obişnui cu ideea că îi datora o mare recunoştinţă unuia dintre cei mai
nevolnici lucrători de rând, angajat la una dintre morile sale. Era un adevăr greu
de digerat, de parcă cineva i-ar fi spus că regele Angliei ar fi fost, de fapt, un
struţ.
Ce putea să-i aducă linişte în gânduri? Dacă ar fi putut să-i dea lui Box vreun
fel de recompensă, poate că asta ar fi reechilibrat balanţa, dar Box era mort.
Oricum, îi trecu prin minte că putea să facă ceva pentru văduva lui. Dar ce? Un
dar în bani? Cunoscând-o pe Sal Box, ar fi fost posibil ca ea să-l dispreţuiască şi
să-l umilească pe Hornbeam şi mai mult.
Se decise să-i paseze problema lui Joe.
De îndată ce ajunse la această concluzie, se hotărî să o pună imediat în aplicare
– acesta era stilul său. La jumătatea dimineţii, părăsi moara şi se duse la Willard
House.
Fu introdus în camera din faţă, cu vedere spre catedrală. Deduse că acolo era
încă biroul contelui, dar Henry se afla în altă parte. Veşmântul roşu al lui joe
stătea atârnat de un cârlig, în spatele uşii, iar el era aşezat la biroul mare, cu o
grămadă de documente în faţa lui, un recipient cu pene ascuţite şi o călimară cu
cerneală lângă mâna sa dreaptă.
Hornbeam se aşeză şi acceptă o cană cu cafea. Joe ştia cum îi plăcea: tare şi cu
lapte.
— Sunt mândru de tine, îi spuse el lui Joe. Eşti maior şi ai doar optsprezece ani.
— Armata crede că am douăzeci şi doi, zise Joe.
— Sau se prefac a crede.
— Şi asta este doar temporar. Un nou locotenent-colonel este pe drum încoace,
ca să preia sarcina.
— Bine. Nu vreau ca tu să-ţi petreci întreaga viaţă în armată.
— De fapt, nu mi-am făcut niciun fel de plan pentru restul vieţii mele, bunicule.
— Ei bine, eu mi-am făcut.
Nu acesta era lucrul despre care venise să discute Hornbeam, dar găsea dificilă
trecerea la subiect. Datoria lui de recunoştinţă către Jarge Box era umilitoare.
Continuă să evite subiectul.
— Vreau ca tu să părăseşti armata şi să lucrezi în afacerea familiei.
— Mulţumesc. Este, cu siguranţă, o opţiune.
— Nu fi prost, este cea mai bună opţiune. Ce altceva ai putea să faci? Nu
răspunde la asta, nu vreau o listă. Am trei mori şi vreo două sute de case
închiriate şi totul va fi al tău, ca singurul meu nepot.
— Mulţumesc, bunicule. Sunt, cu adevărat, onorat.
„Este un răspuns politicos, dar nu înseamnă că a acceptat” observă Hornbeam.
Oricum, probabil că trebuia să se mulţumească deocamdată cu asta. Nu era
momentul să insiste. O discuţie contrară îndârjită ar fi putut să-l îndrepte pe Joe
în direcţia greşită. Joe nu era uşor de dominat – în acest sens, era diferit de tatăl
lui şi îi semăna bunicului. Hornbeam se ridică în picioare.
— Vreau să te gândeşti bine la asta. Eşti foarte capabil, dar ai multe de învăţat.
Cu cât vei începe mai curând, cu atât mai capabil vei fi când mă voi retrage eu.
Încă nu spusese lucrul pe care venise să-l spună. „îmi este foarte
necaracteristic”, gândi el.
 — Promit să mă gândesc foarte bine la asta, răspunse Joe. Hornbeam se duse la
uşă şi, prefăcându-se că tocmai îşi amintise ceva, spuse:
— O, şi du-te să o vizitezi pe văduva lui Jarge Box. Probabil că ar trebui să fac
ceva pentru ea, ca un fel de recompensă. Află ce-şi doreşte.
— Voi face tot ce pot.
— Întotdeauna trebuie să faci tot ce poţi, Joe, zise Hornbeam şi ieşi.
*
Kenelm Mackintosh era îngropat în curta unei biserici protestante din
Bruxelles. Elsie fusese una dintre sutele de femei care cercetaseră valea în
căutarea trupurilor celor iubiţi, după bătălia de la Waterloo. Fusese cea mai rea zi
din viaţa ei, să privească la feţele moarte a mii de bărbaţi, cei mai mulţi tineri,
aşa cum zăceau împrăştiaţi pe câmpurile înnămolite şi cu grâu culcat la pământ,
cu trupurile mutilate îngrozitor, cu ochii lor lipsiţi de vedere îndreptaţi spre cer.
Povara durerii pe care o simţea era aproape de nesuportat. Cei mai mulţi dintre ei
urmau să fie îngropaţi acolo unde se aflau – ofiţerii în morminte individuale,
soldaţii în gropi comune; dar capelanii erau privilegiaţi şi ea reuşi să ia de acolo
cadavrul lui Kenelm şi să organizeze o înmormântare corespunzătoare pentru el.
Copiii erau răvăşiţi. Elsie le spuse să fie mândri de el pentru că îşi riscase viaţa
ca să aducă sprijin moral soldaţilor şi le reaminti că el se afla în acel moment în
ceruri şi că ei aveau să îl revadă într-o bună zi. Credea doar pe jumătate asta, dar
le oferea consolare copiilor.
Elsie însăşi era mult mai îndurerată decât s-ar fi aşteptat. Nu fusese îndrăgostită
niciodată de Kenelm, iar el fusese o persoană egocentrică, până când armata îl
schimbase; dar fuseseră împreună pentru multă vreme şi aduseseră pe lume cinci
copii minunaţi, iar moartea lui lăsa un gol în viaţa ei. Femeia plânse când îi
coborâră coşciugul în mormânt.
Se întorsese la Kingsbridge, locuind cu mama ei şi cu Spade şi conducând
şcoala de duminică împreună cu Amos. Copilul ei cel mai în vârstă, Stephen,
fusese acceptat cu uşurinţă să studieze la Oxford, fiind nepotul unui fost episcop;
el plecase, dar, în rest, erau la fel ca înainte, cu excepţia faptului că ea era văduvă
şi nu aveau să mai fie scrisori de la Kenelm.
Elsie nu credea că avea să se mărite din nou. Cu mulţi ani în urmă, tânjise să se
mărite cu Amos, dar el o dorise pe Jane. Bărbatul încă îşi petrecea mult timp cu
Jane. Păruse destul de morocănos în timpul vizitei unui anume maior, Percival
Dwight, de la biroul comandantului suprem al armatei, din Londra. Amos spunea
că Dwight venise să inspecteze Regimentul 107 infanterie, dar îşi găsise timp să
o însoţească pe Jane la hipodrom, la teatru şi la sala de bal, înlocuindu-l pe
bărbatul ei convalescent, Amos spusese că nu-i plăcea să o vadă pe Jane flirtând,
în timp ce bărbatul ei se recupera după o rană de război. Trebuia să admită că
acesta era genul de atitudine morală severă pe care ar fi adoptat-o în mod
obişnuit Amos, dar Elsie suspecta că el era şi gelos.
Se bucurase să danseze cu Amos la balul ducesei de Richmond. Femeia simţea
că valsul era un fel de adulter simbolic, o întâlnire excitantă şi de natură fizică cu
un bărbat care nu era soţul ei. Era posibil ca Amos să fi simţit ceva similar. Dar
asta fusese tot.
Într-o duminică de octombrie, după ce se încheiase şcoala de duminică şi ei
strângeau, Amos o întrebă relaxat ce credea ea despre Biserica Anglicană.
— Este singura religie cu care sunt familiarizată, răspunse ea. Cred cea mai
mare parte din ceea ce se spune şi sunt fericită să merg la biserică şi să mă rog şi
să cânt imnuri, dar sunt absolut convinsă că preoţii nu ştiu atât de multe pe cât
pretind. Aminteşte-ţi că tatăl meu a fost episcop şi eu nu credeam nici jumătate
din ceea ce spunea el.
— Dumnezeule! Femeia putu să vadă cât era de şocat. Habar n-aveam că eşti
atât de agnostică.
— Le spun copiilor că tatăl lor îi aşteaptă în Rai, dar noi ştim destule despre
planete şi stele ca să mai credem că Raiul nu se află sus, în cer… Şi atunci, unde
se află?
Amos nu răspunse la întrebare; în schimb, îi adresă o întrebare.
— Crezi că te vei mai mărita vreodată?
— Nu m-am gândit la asta, răspunse ea, fară să spună adevărul.
— Ce crezi despre metodism?
— Tu şi Spade sunteţi o reclamă foarte bună pentru asta. Nu sunteţi fixaţi în
dogme, respectaţi părerile altor oameni şi nu doriţi să-i persecutaţi pe catolici.
Nu ştiţi mai multe decât anglicanii, dar diferenţa este că voi vă recunoaşteţi
ignoranţa.
— Ai asistat vreodată la o slujbă metodistă?
— Nu mi s-a întâmplat, dar s-ar putea să merg o dată ca să văd cum este. Pentru
ce îmi pui întrebările astea?
— O, doar simplă curiozitate.
Discutară în continuare despre găsirea unui nou profesor de matematică, dar
Elsie avea să se gândească şi mai târziu la discuţia religioasă. Când ajunse acasă,
îi povesti mamei ei despre asta.
— Nu crezi că este puţin ciudat?
— Ciudat? răspunse Arabella râzând. Niciun pic. Mă întrebam când va ajunge
el să deschidă subiectul.
Elsie nu înţelese.
— Serios? De ce? Pentru ce a devenit atât de important?
— Pentru că vrea să se însoare cu tine.
— O, mamă, spuse Elsie. Nu fi ridicolă.
*
 Sal locuia într-o cameră dintr-o casă a unei femei care primea chiriaşi, Patience
Creighton, cunoscută ca Pat. La un moment dat, Kit sugerase ca ea să locuiască
împreună cu el şi cu Roger, dar femeia refuzase. Sal nu era convinsă că ei o
doreau cu adevărat. Cu multă vreme în urmă, ghicise că ei erau un fel de cuplu
căsătorit în toate sensurile, în afară de cel oficial şi era convinsă că aveau nevoie
de intimitate. Şi se mutaseră la Badford.
Pat era o persoană plăcută şi un proprietar decent, dar Sal era nefericită şi îi
lipsea Jarge. Nu mai muncea, pentru că făcuse bani în Ţările de Jos, în special
vânzându-le soldaţilor lucruri pe care armata nu le furniza; aveau să treacă luni
bune până să fie nevoită să se întoarcă la o moară. Dar simţea că viaţa ei era
lipsită de sens. Existaseră momente în care se întrebase dacă avea vreun rost să
se trezească dimineaţa. Pat credea că aceste gânduri erau ceva obişnuit în
perioada de doliu; îi spuse că şi ea se simţise la fel după moartea domnului
Creighton. Sal o crezu, dar asta nu o ajuta.
Fu uluită să primească vizita lui Joe Hornbeam într-o uniformă nouă şi
elegantă.
— Bună ziua, doamnă Box, zise el. Nu te-am mai văzut de la Waterloo. Sal nu
era sigură dacă să aibă încredere în el. Fusese un ofiţer bun, dâr prin vene îi
curgea sângele respingător al consilierului Hornbeam. Se hotărî să-şi păstreze
mintea deschisă.
— Ce pot face pentru tine, domnule? zise ea pe un ton neutru.
— Ştii că soţul tău mi-a salvat viaţa.
Sal aprobă dând din cap.
— Câţiva bărbaţi care se aflau prin apropiere mi-au descris evenimentele,
— Mai mult decât atât, el a murit salvându-mi viaţa.
— A fost un bărbat cu un suflet mare.
— Şi totuşi, tu şi cu el aţi fost cei mai mari duşmani ai bunicului meu.
— E adevărat.
— Bunicul Hornbeam consideră că este foarte dificil să se descurce cu acest
paradox.
— Sper că nu vei dori să-ţi ofer simpatia mea. Joe zâmbi întristat şi spuse:
— Este mult mai complicat de atât.
— Ar fi mai bine să iei loc, zise Sal intrigată, arătând spre singurul scaun din
cameră, după care se aşeză pe marginea patului.
— Mulţumesc. Uite ce este… Probabil că bunicul meu nu se va schimba
niciodată.
— În general, oamenii nu se schimbă, mai ales atunci când sunt bătrâni.
— Chiar şi aşa, el doreşte să recunoască, în vreun fel, sacrificiul eroic al soţului
tău. Ar dori să facă ceva, în semn de mulţumire şi, întrucât nu mai poate să-i dea
nimic lui Jarge, i-ar plăcea să-ţi ofere ceva ţie.
Sal nu era convinsă că îşi dorea un dar din partea lui Hornbeam. Nu-şi dorea în
viaţa ei ceva care să-i amintească de el.
— La ce anume se gândeşte? izbucni ea, reticentă.
— Nu ştie ce, aşa că mi-a cerut mie să discut cu tine. Există ceva ce îţi doreşti
sau ai nevoie şi pe care el ţi-l poate oferi?
„Îl vreau doar pe Jarge al meu înapoi”, gândi Sal; dar nu avea niciun rost să
spună asta.
— Orice? zise ea.
— N-a stabilit nicio limită. Sunt aici ca să aflăm ce ţi-ai dori tu. Nu mi-a oferit
niciun indiciu despre vreun preţ. Dar orice ai cere tu, eu voi face tot ce voi putea
ca să mă asigur că vei primi.
— Asta este ca un fel de poveste în care cineva freacă lampa magică şi apare un
duh.
— În uniforma Regimentului 107 infanterie. Femeia râse. Joe chiar nu era un
copil rău.
„Dar ar trebui să accept un dar? Şi dacă da, ce ar trebui să-i cer? U Sal se gândi
pentru câteva minute, timp în care Joe aşteptă, răbdător. Adevărul era că se
gândise la ceva şi contempla ideea deja de câteva luni, imaginându-şi cum ar fi
fost, încercând să-şi dea seama de o cale prin care ar fi putut să facă să se
întâmple.
— Îmi doresc un magazin, zise ea, în cele din urmă.
— Vrei să deschizi un magazin? Sau să preiei unul?
— Să deschid unul.
— Pe High Street?
— Nu. Nu vreau să vând rochii la modă femeilor bogate. Nu m-aş pricepe la
asta.
— Atunci ce?
— Aş vrea să am un magazin de partea cealaltă a râului, în apropierea morilor,
pe una dintre străzile construite de tatăl tău. Oamenii de acolo se plâng
întotdeauna că trebuie să meargă pe jos cale lungă ca să cumpere de la
magazinele din oraş.
Joe aprobă dând din cap.
— Îmi amintesc că în Ţările de Jos tu obişnuiai să ai întotdeauna diverse
nimicuri pe care soldaţii îşi doreau să le cumpere: creioane, tutun, bomboane cu
mentă, ace şi aţă ca să-şi coasă hainele uzate.
— Să ai un magazin este o problemă care ţine de a cunoaşte nevoile oamenilor
şi de a aşeza lucrurile acelea pe rafturi.
— Si de unde ştii tu ce au ei nevoie?
— Îi întreb.
— Foarte logic. Joe aprobă dând din cap. Cum ar trebui să procedăm?
— Ei bine, dacă bunicul tău este de acord, îmi va da una dintre case, aflată pe
un colţ. Voi folosi parterul ca magazin şi etajul ca locuinţă. Cu timpul, s-ar putea
să aduc ceva modificări locului dacă fac suficient profit; dar, la început, tot ce am
nevoie sunt câteva stocuri, şi am adunat destui bani ca să pornesc treaba.
— În regulă. Îl voi întreba. Cred că va fi de acord.
— Îţi mulţumesc, spuse ea.
Bărbatul îi strânse mâna.
— Mă bucur să te cunosc, doamnă Box.
*
La scurtă vreme înainte de Crăciun, în timpul unei pauze de la teatru, Jane îl
trase deoparte pe Amos şi îi vorbi pe un ton foarte grav:
— Chiar nu-mi place felul în care o tratezi pe Elsie, zise ea.
— Ce naiba vrei să spui? întrebă Amos uluit. Nu o tratez rău.
— Toată lumea consideră că te vei căsători cu ea, dar tu nu o ceri în căsătorie!
— De ce ar crede oamenii că mă voi însura cu ea?
— În numele cerului, Amos! Te vezi cu ea aproape în fiecare zi. La balul Curţii
cu Juri ai dansat cu ea aproape toată noaptea. Niciunul dintre voi nu arată nici cel
mai mic interes faţă de oricine altcineva. Elsie are patruzeci şi trei de ani, este
atrăgătoare şi singură, iar cei cinci copii au nevoie de un tată vitreg. Sigur că
oamenii cred că te vei însura cu ea… Este singurul lucru care are sens! Ei pur şi
simplu nu înţeleg pentru ce nu ai întrebat-o încă!
— Nu e treaba nimănui.
— Dar este. Trebuie să existe cel puţin cinci bărbaţi care i-ar propune asta dacă
ar considera că ar avea vreo şansă. Tu îi distrugi perspectivele. Nu este corect!
Fie te căsătoreşti, fie te dai la o parte din calea altora!
Un uşier sună dintr-un clopot de mână şi ei reveniră la locurile lor. Amos privi
la scenă, dar nu văzu piesa – era complet absorbit de gândurile lui. Avea dreptate
Jane? „Probabil ca da”, decise el. Nu ar fi inventat ceva de genul acesta… Nu
exista niciun motiv pentru care să o facă.
Amos trebuia să-şi răcească prietenia cu Elsie şi să dea de înţeles că nu erau
implicaţi într-o relaţie romantică. Dar când se gândi la asta, se simţi trist. Viaţa
fară ea părea o perspectivă deprimantă.
Aşadar, de la balul ducesei de Richmond, sentimentele lui se schimbaseră.
Amos îşi spusese întotdeauna că îşi dorea ca Elsie să-i fie doar prietenă, dar
adevărul era că el nu mai era mulţumit doar cu asta. Un alt sentiment creştea în
el, ceva care avea de-a face cu cât de cald şi moale era trupul ei pe sub mătasea
rochiei, pe care-l simţise când o ţinuse în braţe, la vals. Se simţea puţin ca un
vulcan care părea să fie stins, dar fierbea de lavă în adâncurile sale. Adânc, în
interior, el dorea să fie mai mult decât prieteni.
Asta era o schimbare majoră. Şi nu avea nicio îndoială în legătură cu ce simţea.
O iubea. „Pentru ce mi-a luat atât de mult timp să înţeleg asta? Niciodată n-am
fost prea priceput la astfel de lucruri”, îşi spuse el.
 Bărbatul începu să se gândească la cum ar fi fost viaţa lor dacă ar fi fost
căsătoriţi. Se simţi atât de încântat de gândul acesta, încât nu-şi mai dorea decât
să se căsătorească chiar a doua zi cu ea.
Dar exista o problemă. Amos era tatăl unui copil nelegitim. „Ştie sau a ghicit
Elsie asta? Şi dacă da, ce ar simţi în legătură cu asta? Cu fratele ei, Abe,
nelegitim şi el, ea este întotdeauna bună şi iubitoare. Pe de altă parte, femeia este
fiică de episcop. S-ar căsători cu un bărbat care a comis adulter?”
Nu ştia ce să răspundă. Dar putea să o întrebe.
*
Spade rămase surprins de vizita lui Joe Hornbeam. Era de asemenea intrigat.
Flăcăul îşi câştigase o reputaţie bună printre oamenii din Regimentul 107
infanterie – ceea ce era neaşteptat, spunea toată lumea, având în vedere cine era
bunicul lui.
Joe îi strânse mâna şi spuse:
— Mă bucur că Freddie, cumnatul tău, a supravieţuit bătăliei de la Waterloo.
Spade aprobă dând din cap.
— S-a hotărât să rămână în armată.
— Nu sunt surprins. Este un bun sergent. Vor fi fericiţi să-l aibă alături de ei.
Spade era, din întâmplare, împreună cu Sime Jackson, care stătea aşezat la
războiul de ţesut Jacquard. Joe privi cu interes spre maşină şi spuse:
— Nu cred că bunicul meu are ceva de genul acesta.
— Va avea una cât de curând. Îţi garantez asta, spuse Spade.
— Găurile perforate în carton îi comandă războiului de ţesut cum să ţeasă
modelul, explică Sime. Face ca întregul proces să fie mai rapid.
— Uimitor!
— Îţi voi arăta, spuse Sime şi acţionă războiul de ţesut timp de câteva minute.
Joe era fascinat. Şi apoi, când trebuie să schimbi modelul, doar înlocuieşti
cartonul, continuă Sime. A fost inventat de un francez. Ştiu că ar trebui să-i urâm
pe francezi din cauza lui Bonaparte, dar broscarul care a inventat asta a fost al
naibii de deştept.
— L-ai cumpărat din Franţa?
— Nu, Kit Clitheroe şi Roger Riddick le construiesc.
— Joe, dar n-ai venit aici ca să înveţi despre războiul de ţesut Jacquard, zise
Spade.
— Nu. Aş vrea să discut în linişte cu tine, dacă se poate.
— Desigur. Expresia în linişte sugera că Joe nu dorea să fie auzit de alţii, aşa că
Spade continuă: Vino în micul meu birou.
Porniră într-acolo, iar Joe privi în jur, prin cameră.
— Nu este atât de spectaculos ca biroul bunicului meu, dar mult mai
confortabil, comentă el.
 Se aşezară şi Spade începu:
— La ce te gândeşti?
— Bunicul meu vrea ca eu să părăsesc armata şi să încep să lucrez în afacerea
lui.
— Şi tu ce crezi despre asta?
— Vreau să aflu mai multe despre afacere înainte să mă hotărăsc. „Cât de
înţelept”, gândi Spade.
Următoarea remarcă a lui Joe îl surprinse.
— Tu conduci Societatea Prietenească, nu?
— Da…
— Bunicul meu spune că este un sindicat deghizat, doar o cale de a ocoli Legea
Asocierii.
Spade se întrebă dacă asta nu era un fel de capcană.
— L-am auzit spunând asta, zise el dezinteresat. Dacă are dreptate, societatea
este ilegală.
— Nu-mi pasă cu adevărat dacă este sau nu, ci doar m-am gândit că tu ai fi
persoana potrivită să-mi dea un sfat.
Spade gândi: „Acum, încotro se îndreaptă?” Dar nu spuse nimic.
— Vezi tu, continuă Joe, eu nu doresc să conduc afacerea în stilul bunicului
meu, care şi-a transformat muncitorii în duşmani. Ca să fiu sincer, ei îl urăsc. Eu
nu doresc ca oamenii să mă urască.
Spade aprobă din cap. Joe avea dreptate, deşi nu toată lumea vedea lucrurile în
felul acela.
— Eu cred că s-ar descurca mai bine, zise Joe, dacă ar încerca să-i transforme –
nu în prietenii lui, este nerealist – dar, poate, în aliaţi. Până la urmă, ei vor să
producă pânză de calitate şi să fie bine plătiţi pentru asta şi el doreşte acelaşi
lucru.
Asta era ceea ce gândeau oamenii inteligenţi, dar era remarcabil să o audă din
partea cuiva al cărui nume de familie era Hornbeam.
— Deci, ce vrei să faci?
— Am venit să te întreb pe tine asta. Cum pot face ca lucrurile să se schimbe?
Spade se lăsă pe spate. Era extrem de surprinzător. Dar i se oferise ocazia să
educe un tânăr care avea să fie o forţă în Kingsbridge. Putea să fie un moment
esenţial.
Se gândi un minut la ce anume să-i spună lui Joe, deşi, în realitate, problema nu
era chiar atât de dificilă.
— Discută cu muncitorii, spuse eL Oricând decizi să faci o schimbare – să
aduci o maşină nouă, de exemplu, sau să modifici programul de lucru –, vorbeşte
mai întâi cu ei. Jumătate dintre disputele din industria noastră se întâmplă din
cauză că cineva a atentat la muncitori fără avertizare şi reacţia lor imediată este
să li se opună. Spune-le pentru ce vrei să faci schimbarea, discută cu ei
problemele care ar putea să apară, vezi ce sugestii au ei.
— Tu poţi discuta cu oamenii tăi, obiectă Joe. Tu ai doar vreo zece sau cam aşa
ceva. Bunicul meu are mai mult de o sută doar la Piggery.
— Ştiu, spuse Spade. Acolo ar putea fi util un sindicat.
— Doar că acestea sunt ilegale, după cum spuneai.
— Mulţi proprietari din industria bumbacului, dar şi din cea a lânii vor ca
Legea Asocierii să fie revocată. Din cauza acesteia şi a Legii Trădării şi a Legii
întrunirilor Subversive, muncitorii abia dacă pot să vorbească fară să-şi rişte
gâtul… Iar bărbaţii sunt mai dispuşi să recurgă la violenţă, atunci când violenţa
este tot ceea ce le-a mai rămas.
— Asta are sens, spuse Joe. Mulţumesc.
— Oricând. Vorbesc serios. Voi fi bucuros să te ajut, dacă pot. Joe se ridică să
plece şi Spade îl conduse până la uşă.
— Există vreun lucru pe care aş putea să-l fac chiar acum? întrebă Joe. Un lucru
mărunt care să semnaleze că lucrurile ar putea să fie diferite?
Spade se gândi pentru un moment şi răspunse:
— Aboleşte regula care le interzice oamenilor să meargă la toaletă, cu excepţia
pauzelor prevăzute.
— Dumnezeule, bunicul meu face asta? întrebă Joe făcând ochii mari.
— Cu siguranţă că o face. La fel procedează şi alţi proprietari din oraş, deşi nu
toţi. Eu nu am o astfel de regulă. Şi nici Amos Barrowfield.
— Mă gândesc că nu. Este o barbarie!
— În special, femeile o urăsc. Bărbaţii, dacă chiar sunt disperaţi, se pişă pe
podea.
— Dezgustător!
— Atunci schimbă regula. Joe îi strânse mâna lui Spade.
— Aşa voi face, spuse el şi plecă.
*
Amos aşteptă până când rămase singur cu Elsie. Asta se întâmpla o dată pe
săptămână, după şcoala de duminică. Se aşezară la o masă, în sala care încă
mirosea a copii nespălaţi. Amos spuse, fară vreo introducere:
— Ţi-a trecut vreodată prin minte că, totuşi, contele Henry ar putea să nu fie
tatăl tânărului Hal?
Elsie ridică sprâncenele. Amos observă că întrebarea o uluise. Dar răspunsul ei
veni pe un ton scăzut.
— Gândul acesta a trecut prin mintea tuturor, spuse ea. Cel puţin a celor
interesaţi de bârfe, care înseamnă cea mai mare parte a populaţiei din
Kingsbridge.
— Dar ce anume i-a făcut suspicioşi?
— Simplul fapt că Jane a avut nevoie de nouă ani ca să rămână însărcinată. Aşa
că, atunci când s-a întâmplat, era normal ca oamenii să se întrebe cum s-a ajuns
la asta. Desigur că există mai multe posibilităţi, dar bârfele vor prefera
întotdeauna varianta cea mai sordidă.
Elsie considera că adulterul era sordid. Ei bine, avea dreptate. Amos aproape că
renunţă, atunci şi acolo.
Ştia ce ar fi trebuit să spună, dar când venise acel moment, se simţi îngrozit.
Chiar şi aşa, se forţă să o spună.
— Cred că eu sunt adevăratul tată al lui Hal, mărturisi el şi simţi că i se încing
obrajii de la un val de ruşine. Îmi pare rău dacă asta te şochează.
— Nu sunt foarte şocată, zise ea.
— Serios?
— Întotdeauna am bănuit asta. La fel şi alţi oameni. Amos se simţi şi mai
stânjenit.
— Vrei să spui că oamenii din acest oraş au ghicit că eu am fost responsabilul?
— Ei bine, toată lumea credea că ai o aventură cu Jane.
— N-a fost o aventură.
— În regulă, dar păreai să fii destul de deranjat de vizita maiorului Dwight.
— Am fost Din cauză că urăsc să o văd pe Jane purtându-se dezonorant.
Adevărul este că am iubit-o odată, dar nu şi acum.
— Deci, cum ai putea să fii tatăl lui Hal?
— Pentru că s-a întâmplat o singură dată. Vreau să spun că nu a fost un păcat pe
termen lung. O, Dumnezeule, nu ştiu ce vorbesc!
— Amos, unul dintre lucrurile adorabile la tine este inocenţa ta. Dar nu trebuie
să te simţi ruşinat sau stânjenit. Cel puţin, nu în faţa mea.
— Dar am comis adulter.
— Nu, nu ai comis adulter. Ai păcătuit o dată. Şi a fost cu mult timp în urmă.
Femeia se întinse peste masă şi îşi aşeză mâna peste a lui. Te cunosc bine,
probabil mai bine decât te cunoaşte oricine altcineva pe lume, şi nu eşti un om
rău. Cu siguranţă nu eşti.
— Ei bine, mă bucur că măcar tu gândeşti asta.
Urmă o pauză. Elsie deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi, apoi se
răzgândi din nou şi zise:
— Pentru ce ai deschis acest subiect cu mine, chiar acum, la mai mult de un
deceniu distanţă de la eveniment?
— O, nu ştiu, răspunse el, apoi realiză cât de prosteşte se purta. Da, desigur,
ştiu de ce.
— Deci… de ce?
— Mi-era teamă că nu vei dori să te căsătoreşti cu cineva care a comis adulter.
Elsie parcă îngheţă.
— Să mă căsătoresc?
— Da. Mi-era teamă că mă vei refuza.
 — Îmi ceri să mă căsătoresc cu tine?
— Da. Nu fac asta aşa cum trebuie, nu-i aşa?
— Nu eşti foarte clar.
— Adevărat. În regulă. Elsie, te iubesc. Cred că trebuie să te fi iubit de
îngrozitor de multă vreme, fară să-mi dau seama de asta. Sunt fericit când sunt
împreună cu tine, iar când nu sunt cu tine, îţi duc dorul. Vreau să te căsătoreşti cu
mine şi să vii să locuieşti în casa mea, să dormi în patul meu şi să iau micul-
dejun în fiecare dimineaţă cu tine şi cu copiii tăi. Dar mi-e teamă că trecutul meu
sordid face imposibil acest lucru.
— N-am spus asta.
— Nu te deranjează că am facut-o cu Jane?
— Nu-mi pasă. Ei bine, nu prea mult, în orice caz. De fapt, chiar îmi pasă, dar
te iubesc oricum.
„Chiar a spus asta? Te iubesc oricum. A spus asta.”
— Atunci… vrei să te căsătoreşti cu mine? o întrebă Amos.
— Da. Da, vreau. Este ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Sigur că mă voi
căsători cu tine.
— Oh, spuse Amos. O, mulţumesc.
*
Luni, venind de la moară pe drumul său spre casă, Hornbeam intră în catedrală
dintr-un impuls. Simţea că ar fi putut să gândească mai limpede în biserică şi avu
dreptate. Stâlpii şi arcadele, toate păreau să aibă un sens şi, privindu-le la lumina
celor câtorva lumânări, descoperi că gândurile lui deveneau mai ordonate. Afară,
mintea lui era doar confuzie şi furie.
Toate lucrurile în care crezuse dintotdeauna se dovediseră a fi greşite şi nu avea
nimic cu care să le înlocuiască. Acolo, înăuntru, se simţea liniştit.
Merse în lungul navei. Apoi ocoli altarul şi continuă spre capătul estic al
catedralei, zona cea mai sfântă. Se opri acolo, se întoarse şi privi înapoi.
Se gândi la Jarge Box. Întotdeauna îl considerase pe Box nevrednic sau chiar
mai rău. Box provoca necazuri, participa la bătăi, făcea grevă, spărgea maşinile.
Şi totuşi, la final, îi oferise lui Hornbeam un dar mai preţios decât orice altceva:
viaţa lui Joe.
Box fusese supus la testul suprem. Fusese pus în situaţia de a putea salva viaţa
unui camarad cu riscul propriei sale vieţi. Fusese o dublă provocare: curajul lui
trecuse testul şi la fel şi altruismul său.
Astăzi era luni. Predica de ieri fusese centrată pe versul: „Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”.
Episcopul vorbise despre toţi cei care îşi sacrificaseră viaţa la Waterloo, dar
Hornbeam se gândise doar la Box. Se întrebă: „Ce înseamnă viaţa mea, în
comparaţie cu a lui?” Iisus îi dădu răspunsul: niciun om nu avea o dragoste mai
măreaţă decât cea de care dăduse dovadă Jarge Box.
În acel moment, viaţa lui Hornbeam părea lipsită de valoare. Ca băiat, trăise din
violenţă şi jafuri. Ca bărbat, făcuse aceleaşi lucruri, dar mai puţin pe faţă: plătise
mită ca să câştige contracte comerciale şi condamnase oameni la biciuire şi
muncă silnică sau îi trimisese la curtea cu juri ca să fie condamnaţi la moarte.
Scuza lui fusese întotdeauna moartea crudă a mamei sale. Dar mulţi copii
înduraseră cruzimi, însă duseseră o viaţă bună ca adulţi: Kit Clitheroe era un
exemplu.
Reveria îi fu întreruptă de vorbărie şi râsete zgomotoase: la celălalt capăt al
catedralei intrau clopotarii, pentru repetiţie. Hornbeam chiar nu putea să-şi
petreacă timpul cu reflecţii melancolice. O porni înapoi pe urmele paşilor săi.
Când ajunse la răscruce, Hornbeam observă o uşă mică în colţul tran-septului
nordic. Era deschisă. Îşi aminti că în cursul zilei existaseră muncitori pe acoperiş,
care probabil reparau scurgerile. Probabil plecaseră fară să încuie uşa. Dintr-un
impuls, trecu dincolo de uşă şi urcă treptele în spirală.
Fu nevoit să se oprească de câteva ori din cauza durerii din piept, dar se odihnea
puţin şi pornea mai departe.
Era o noapte senină, cu lună. Porni în lungul unei pasarele înguste şi se trezi
aproape de vârful clopotniţei. Privind în sus spre turlă şi distinse statuia unui
înger despre care se spunea că o reprezenta pe Caris, călugăriţa care construise
spitalul în timpul marii epidemii de ciumă neagră. O altă persoană care făcuse
bine în viaţa ei.
Hornbeam se afla în partea de nord a acoperişului şi, când privi în jos, putu să
vadă la lumina lunii cimitirul. Oamenii îngropaţi acolo erau liniştiţi.
Bărbatul ştia că exista o soluţie la problema lui, un leac pentru boala lui. Era
menţionat regulat în orice biserică creştină din lume: mărturisire şi pocăinţă. Un
bărbat putea să fie iertat pentru că greşise. Dar preţul era umilinţa. Când
Hornbeam se închipuia recunoscând că greşise – faţă de familia lui, faţă de
clienţii lui, faţă de alţi ţesători, faţă de consilieri –, se cutremura de groază.
Pocăinţă? Ce însemna asta? Ar fi trebuit să le ceară scuze tuturor celor faţă de
care greşise? Nu se scuzase pentru nimic în ultima jumătate de secol. Putea să
dea înapoi banii pe care-i făcuse din contractele corupte cu armata? Ar fi trebuit
să fie judecat. Ar fi putut fi trimis la închisoare. Ce avea să se întâmple cu
familia lui?
Dar el nu putea să trăiască în felul acesta. Dormea foarte puţin noaptea din
cauza acestor gânduri chinuitoare. Ştia că nu-şi conducea afacerea aşa cum ar fi
trebuit. Abia dacă vorbea cu cineva. Fuma tot timpul. Şi durerea lui din piept
devenea tot mai rea.
Se duse până la marginea acoperişului şi privi în jos, la pietrele de mormânt.
Clopotarii îşi începură repetiţia şi, chiar lângă urechea lui, răsunară sunetele
asurzitoare ale clopotelor mari, un zgomot care îi pătrundea până în măduva
oaselor, stăpânindu-l. Întreaga lui fiinţă vibră. „Linişte sufletească, se gândi el.
Linişte sufletească.”
Păşi dincolo de margine.
Imediat ce o facu, se simţi îngrozit. Dorea să se răzgândească, să se întoarcă. Se
auzi ţipând ca un animal torturat. Avea ochii deschişi şi putu să vadă cât de
repede se apropia pământul. Frica puse stăpânire pe el şi deveni tot mai intensă,
însă nu putea să ţipe mai tare. Apoi se întâmplă ce era mai rău – se lovi de
pământ cu o forţă îngrozitoare, care îi umplu întreg trupul cu o agonie
chinuitoare, insuportabilă.
Capitolul 45
Arabella îşi ridică privirea din ziar şi spuse:
— Parlamentul a fost dizolvat.
Fiul ei, Abe, care avea optsprezece ani, îşi înghiţi şunca şi întrebă:
— Ce înseamnă asta?
Cunoştinţele despre viaţă ale lui Abe erau lacunare. În unele domenii era bine
informat, în altele, ignorant. Poate că era ceva normal la vârsta lui. Spade încercă
să-şi amintească dacă şi el fusese la fel, dar nu putea să fie sigur. Oricum, Abe
urma să meargă din toamnă la universitatea din Edinburgh şi, din acel moment,
înţelegerea lui avea să evolueze rapid.
— Înseamnă că vor avea loc alegeri generale, răspunse Arabella întrebării.
— Şi o şansă să scăpăm de Humphrey Frogmore, zise Spade. Aceasta era o
perspectivă atrăgătoare. Humphrey Frogmore câştigase alegerile parţiale ţinute
după moartea lui Hornbeam. Şi fusese un parlamentar leneş şi ineficient.
— Cum aşa? întrebă Abe.
— Domnul Frogmore va trebui să fie reales dacă va dori să continue să fie
parlamentarul nostru, răspunse Arabella.
— Şi care este calendarul? interveni Spade.
— Noul parlament va fi convocat pe patru august, zise Arabella cobo-rându-şi
din nou privirea spre ziar.
— Asta ne oferă aproape două luni, spuse Spade după ce calculă. Era mijlocul
lunii iunie 1818. Trebuie să găsim pe cineva care să i se opună lui Frogmore.
— De ce? întrebă Abe.
— Domnul Frogmore susţine Legea Asocierii, explică Spade.
Exista o mişcare pentru retragerea acelei legi infame, dar Frogmore îşi dorea ca
aceasta să rămână. Era singurul subiect despre care luase cuvântul în parlament.
El îi reprezenta pe durii din Kingsbridge, care fuseseră anterior conduşi de
Hornbeam.
— Într-un fel sau altul, avem nevoie de un candidat nou, zise Arabella. Cred că
ar trebui să fie ginerele meu.
 Spade clătină din cap în semn de aprobare.
— Amos este popular.
Amos Barrowfield fusese ales primar după moartea lui Hornbeam. Spade îşi
privi ceasul de buzunar.
— Aş putea merge să discut cu el chiar acum. Aş putea să-l prind înainte să
plece spre moară.
— Vin cu tine, spuse Arabella.
Îşi puseră pălăriile şi ieşiră din casă. Era o zi frumoasă de iunie, rece, dar
însorită, şi oraşul îşi îmbrăca haina de dimineaţă, strălucind în roua proaspătă. Îi
găsiră pe Amos şi pe cei din familia lui încă la micul-dejun. Copiii lui Elsie
creşteau repede. Stephen era plecat la Oxford, Billy şi Richie arătau ca nişte
tineri bărbaţi şi Martha avea deja o siluetă feminină. Doar Georgie mai era încă
un copil.
Fură aduse scaune suplimentare pentru bunici şi se turnă cafea. Spade aşteptă
până când tinerii terminară şi plecară, apoi spuse:
— Aţi citit că parlamentul a fost dizolvat?
— Da, răspunse Amos. Avem nevoie de cineva care să candideze împotriva
inutilului Frogmore.
— Într-adevăr, avem nevoie, zâmbi Spade. Şi eu cred că tu ar trebui să fii acela.
— Mi-era teamă de asta.
— Eşti un primar popular. Ai putea să-l învingi pe Frogmore.
— Îmi pare rău să te dezamăgesc, spuse Amos privind spre Elsie, pentru
susţinerea ei.
— Nu ne mutăm la Londra, zise Elsie. Nu sunt dispusă să-mi las şcoala de
duminică.
— Nu va trebui să faceţi asta, continuă. Amos ar putea să meargă la Londra de
unul singur, când va fi nevoie de el acolo.
Dar Spade simţea că pierdea disputa. Amos se simţea prea confortabil în poziţia
în care se afla în acel moment. Chiar părea mulţumit. Devenise cineva cu
oarecare greutate.
Amos dădu negativ din cap.
— Mi-am risipit jumătate din viaţă fară să fiu însurat cu Elsie, spuse el. Acum,
când suntem împreună, nu am de gând să-mi petrec luni întregi la Londra, fară
ea.
— Dar, cu siguranţă că… Începu să vorbească Spade.
— Las-o baltă, dragule, îl întrerupse Arabella. Ei vorbesc serios. Spade o lăsă
baltă. Arabella avea de obicei dreptate în legătură cu astfel de lucruri.
— Dar avem nevoie de un candidat şi eu cred că cea mai bună alternativă este
celălalt bărbat de la această masă, interveni Amos privind spre Spade.
— Eu nu sunt educat, răspunse Spade.
— Poţi să scrii şi să citeşti şi eşti mai deştept decât majoritatea oamenilor.
 — Dar nu pot să ţin discursuri cu citate în latină şi greacă.
— Nici eu nu pot. Genul acesta de lucruri nu este necesar. Desigur că bărbaţilor
de la Oxford le place să se dea mari în dezbateri, dar cei mai mulţi dintre ei sunt
destul de ignoranţi în materie de industrie, cea care face ca ţara noastră să fie
prosperă. Ai fi un avocat foarte convingător pentru retragerea Legii Asocierii.
Spade deveni gânditor. Această lege fusese o încercare hotărâtă a elitelor
conducătoare de a zdrobi orice efort al clasei muncitoare de a-şi îmbunătăţi
situaţia. I se oferise o şansă să participe la abolirea acelei legi malefice. Cum
putea să refuze?
— Chiar vor aboli legea? întrebă Arabella. Nu-şi doresc ei, toţi, să-i ţină pe
muncitori sub control?
— Unii îşi doresc, dar membrii parlamentului nu sunt toţi la fel, răspunse
Amos. Joseph Hume este conducătorul radicalilor şi el se împotriveşte acestei
legi. Editorul ziarului The Scotsman este de acord cu Hume. Si mai există un
croitor retras, numit Francis Place, care-i informează pe Hume şi pe toţi
parlamentarii mai luminaţi, în legătură cu efectele negative ale legii. Place mai
susţine şi un ziar cu caracter politic, numit The Gorgon.
Spade se întoarse spre Arabella.
— Ce zici să mergem la Londra?
— O să-mi lipsească Elsie şi nepoţii, desigur, spuse ea. Dar încă am putea să ne
petrecem cea mai mare parte a anului aici. Şi să locuieşti la Londra ar putea să
fie destul de pitoresc.
Spade putu să-şi dea seama după strălucirea din ochii ei că vorbea serios.
Arabella avea şaizeci şi trei de ani, dar era mult mai exuberantă decât majoritatea
femeilor de vârsta ei.
— Dă-mi voie să mă gândesc la asta, spuse el.
În ziua următoare, se declară de acord să candideze.
Şi câştigă.
*
Irlandezii care veniseră la Kingsbridge în urmă cu douăzeci de ani, aduşi de
Hornbeam ca să spargă greva, se amestecaseră cu populaţia oraşului şi nu mai
erau numiţi „cruste” Ei încă păstrau fermecătorul accent irlandez, dar copiii lor
nu-l mai aveau. Mergeau la micuţa biserică catolică a oraşului, dar nu tăceau un
spectacol din religia lor. Din cele mai multe puncte de vedere erau nişte lucrători
similari celorlalţi. Colin Hennessy, conducătorul lor, venea adesea la magazinul
lui Sal.
Parterul casei lui Sal era împărţit în două de o tejghea. În spatele tejghelei, unde
ea stătea în picioare în cea mai mare parte a zilei, se aflau rafturi şi dulapuri pline
de mărfuri. Sal vindea tot ceea ce aveau nevoie oamenii, în afară de gin. Ar fi
putut să facă o mulţime de bani vânzând gin la sticlă, dar ura să vadă beţiile –
poate din cauza slăbiciunii lui Jarge – şi prefera să nu aibă nimic de-a dace cu
băuturile tari.
Stătea adesea de vorbă cu Colin. Îl plăcuse dintotdeauna. Aveau aceeaşi vârstă
şi amândoi erau nişte lideri ai comunităţii. Fuseseră împreună ca să-l înfrunte pe
Hornbeam. Şi Sal visase să se bage în pat cu el.
Într-o zi, din 1819, Sal îi spuse lui Colin:
— Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată, dar fiul meu a fost prima persoană care a
vorbit cu tine când ai ajuns aici.
— Chiar aşa?
— Şi cu soţia ta, Dumnezeu să o odihnească. Mi-a părut rău să aud că a murit.
— A trecut deja o jumătate de an de atunci.
— Şi toţi copiii sunt adulţi şi căsătoriţi?
— Da.
— Îmi amintesc de ziua în care aţi ajuns aici. Fiul meu, Kit, a venit acasă
alergând, cu ştirile despre cele patru căruţe plină de străini.
— Cred că îmi amintesc de micuţ.
— L-ai întrebat numele lui şi i l-ai spus pe al tău. El spunea că vorbise cu un
bărbat înalt, cu părul negru, care vorbea foarte ciudat.
— Ei bine, cam ăsta sunt eu, râse Colin.
Sal privi afară prin fereastră şi observă că se lăsa noaptea.
— A venit vremea să închid, spuse ea.
— Corect. Voi pleca.
Sal îl privi amănunţit – era un diavol chipeş.
— Ai vrea o cană cu ceai?
— Ei bine, n-aş vrea să te refuz.
Femeia încuie uşa magazinului şi îl conduse la etaj. În grătarul pentru gătit
ardea un foc mic şi ea puse ceainicul la fiert.
Avea magazinul de aproape patru ani şi avusese mare succes. Făcuse atât de
mulţi bani încât fusese obligată să deschidă un cont bancar, pentru prima dată în
viaţa ei. Dar ceea ce-i plăcea cel mai mult erau oamenii. Pe tot parcursul zilei ei
intrau şi ieşeau, fiecare dintre ei cu o viaţă plină de bucurii şi tristeţi, şi îi
împărtăşeau poveştile lor. Se simţea singură doar în timpul nopţii.
— Oamenii credeau că voi, irlandezii, vă veţi întoarce acasă, îi spuse Sal lui
Colin. Dar aţi rămas.
— Iubesc Irlanda, dar e greu să-ţi câştigi existenţa acolo. Guvernul de la Londra
nu se poartă prea frumos cu irlandezii.
— Nici cu englezii, dacă nu sunt nobili sau afacerişti bogaţi. Prim-miniştrii
conduc treburile în beneficiul celor de teapa lor.
— Ăsta este adevărul Domnului.
Femeia pregăti ceaiul, îi dădu o ceaşcă şi îi oferi zahăr. Colin bău puţin şi
spuse:
 — Este foarte bun. Ciudat cum ceaiul are gust mai bun când îl face altcineva.
— Îţi lipseşte soţia ta?
— Cu siguranţă. Şi ţie soţul?
— La fel. Jarge al meu avea defectele lui, dar l-am iubit.
Se lăsă tăcerea pentru un minut sau două, apoi el lăsă jos ceaşca de ceai şi
spuse:
— Ar fi mai bine să plec.
Sal ezită. „Am cincizeci de ani, gândi ea. Nu pot face aşa ceva.”
— Nu trebuie să pleci, spuse ea însă, după care îşi ţinu răsuflarea.
— Nu trebuie?
— Poţi să rămâi, dacă doreşti Bărbatul nu spuse nimic. Poţi rămâne peste
noapte, spuse ea, ca să fie absolut clar. Dacă îţi face plăcere, adăugă ea agitată.
— Da, dragă Sal, spuse el zâmbind. O, da, mi-ar plăcea.
*
Henry, conte de Shiring, muri în luna decembrie a anului 1821. Până la urmă,
moartea sa nu avu nimic de-a face cu rana de la cap – se stinse după o cădere de
pe cal.
Jane arăta bine în negru, dar Amos ştia că ea nu era cu adevărat în doliu. Henry
fusese un soldat bun, dar un soţ rău.
Înmormântarea se ţinu la catedrala din Kingsbridge, fiind oficiată de bătrânul
episcop Reddingcote. Veni aproape toată nobilimea din comitat, plus orice
bărbat cât de cât important din Kingsbridge şi toţi ofiţerii regimentului. Amos îşi
dădu seama că se aflau mai mult de o mie de persoane în interior.
Maiorul Percival Dwight veni de la Londra. Le spuse tuturor că îl reprezenta pe
ducele de York, care era comandantul suprem al armatei; fară îndoială că era
adevărat, dar cunoscătorii presupuneau că venise să o curteze pe văduvă.
După slujbă, coşciugul fu purtat afară şi urcat într-o trăsură trasă de patru cai
negri. Cădea o ninsoare uşoară şi fulgi de zăpadă se agăţau de coamele lor negre
şi se topeau pe spatele lor cald. După ce coşciugul fu prins, trăsură se îndepărtă,
îndreptându-se spre Earlscastle, unde Henry urma să se odihnească în mormântul
familiei.
Priveghiul se ţinu la Assembly Rooms. Amos fu invitat într-o încăpere laterală,
pentru oaspeţii deosebiţi. Jane îşi ridică voalul ca să discute cu oamenii, fară să
arate vreo urmă de lacrimi.
După primul val de oameni veniţi să-şi prezinte condoleanţele, Amos o prinse
singură pentru câteva minute şi o întrebă care erau planurile ei.
— Ar trebui să merg la Londra, spuse ea. Avem o casă acolo, pe care Henry
abia dacă o folosea. Desigur că acum îi aparţine lui Hal, dar noi am discutat cu el
şi va fi fericit ca eu să locuiesc acolo.
— Ei bine, vei avea cel puţin un prieten.
 — La cine te referi?
— Maiorul Dwight.
— În afară de el, voi avea mai mulţi prieteni, Amos. Ducesa de Richmond
printre ei. Şi alţi câţiva pe care i-am cunoscut la Bruxelles.
— Vei avea suficienţi bani?
— Hal a fost de acord să-mi acorde în continuare renta pentru îmbrăcăminte,
care a fost întotdeauna destul de generoasă.
— Ştiu. Ai facut-o pe sora lui Spade destul de bogată.
— Asta nu este tot ceea ce am făcut. Am încheiat o asigurare pentru viaţa lui
Henry şi am plătit rastele din banii pe care mi-i dădea el, fară să-i spun. Aşa că
voi avea şi banii mei.
— Sunt foarte bucuros. „Aş fi putut să ghicesc, gândi Amos, că Jane va avea
grijă de viitorul ei financiar.” Te vei căsători din nou?
— Este o întrebare foarte nepotrivită, pe care să mi-o pui la funeraliile soţului
meu.
— Ştiu, dar tu urăşti oamenii care suni alunecoşi c u asemenea < hrsliuni.
— Mă cunoşti prea bine, câine, chicoti ea. Dar nu îţi voi răspunde.
— Destul de corect.
Veni altcineva să-şi prezinte condoleanţele şi Amos se duse la zona cu mâncare.
Nepotul său, Stephen, discuta cu Hal, noul conte la vârsta de doar şaisprezece
ani. Amos îl auzi pe Hal spunând:
— Deci, la câte cursuri trebuie să participi în fiecare săptămână?
— Nu eşti obligat să participi la niciunul dintre ele, răspunse Stephen. Dar cei
mai mulţi se duc la un curs pe zi.
Evident, discutau despre Oxford. Amos îşi aminti cât de invidios obişnuia să fie
pe tinerii care se duceau la universitate şi cum se întrebase dacă vreun fiu de-al
lui urma să aibă vreodată acest privilegiu. În acea clipă, fiul său ilegitim şi
nerecunoscut era pe cale să-i împlinească acest vis. „Ce ciudat, medită Amos. Mi
s-a îndeplinit o dorinţă într-un mod pe care nu mi l-aş fi imaginat vreodată.”
Dar învăţase că aşa era viaţa – lucrurile nu ieşeau niciodată chiar aşa cum te
aşteptai.
*
Cu puţin înainte de Crăciunul anului 1823, Spade, acum parlamentar, se duse la
o întrunire secretă la locuinţa din Londra a lui Francis Place.
Campania împotriva Legii Asocierii se apropia de momentul culminant în anul
următor, avea să urmeze un alt război de la Waterloo, dar pe plan parlamentar.
Dacă guvernul îl simboliza pe Bonaparte, iar opoziţia pe Wellington, atunci
micul grup care se întrunea în Charing Cross era reprezentat de prusacii care
sperau să încline balanţa.
Acolo se aflau mai mulţi parlamentari radicali, inclusiv Joseph Hume. Toţi
susţinuseră de-a lungul anilor campanii împotriva Legii Asocierii, dar fară
succes. Cei mai mulţi parlamentari nu erau de acord cu ei, acţionând ca şi cum
orice întrunire a oamenilor muncitori ar fi condus la revoluţie şi la ghilotină.
Dar avea să fie un spectacol
Hume îi anunţă că reuşise să convingă guvernul să înfiinţeze un Comitet
Special pentru Meseriaşi şi Utilaje.
— Comitetul va investiga emigraţia meseriaşilor şi exportul utilajelor, spuse
Hume. Ambele subiecte sunt importante pentru guvern şi fabricanţi. Şi, aproape
ca o idee de ultim moment, ni s-a cerut să studiem funcţionarea Legii Asocierii.
Întrucât a fost ideea mea, guvernul a fost de acord ca eu să fiu preşedintele
comisiei. Asta este marea noastră şansă.
— Va trebui să o ambalăm inteligent, spuse Spade. Nu dorim să-i agităm pe
duşmanii noştri prea devreme.
— Şi cum ne vom descurca cu asta? întrebă precaut un parlamentar din nord,
numit Michael Slater. Nu putem ţine secret comitetul.
— Nu, dar putem păstra discreţia, răspunse Spade. Vorbim despre asta ca şi
cum ar fi o sarcină plictisitoare şi nu va duce la prea multe rezultate.
Spade învăţase multe despre funcţionarea parlamentului în primii cinci ani. La
fel ca la şah, un atac nu trebuia să pară că este un atac până când devenea
imposibil să i te împotriveşti.
— Bine gândit, spuse Hume.
— Dar totul va depinde de membrii comitetului, zise Spade.
— De asta m-am ocupat, spuse Hume. În teorie, membrii vor fi aleşi de
preşedintele Camerei de Comerţ. Dar eu îi voi prezenta o listă de recomandări şi
– fară să ştie el – aceasta va fi compusă doar din bărbaţi care simpatizează cu
cauza noastră.
Spade se gândi că ar fi putut să funcţioneze. Atât Hume, cât şi Place aveau
experienţă în derularea afacerilor parlamentare. Nu aveau să fie manevraţi cu
uşurinţă.
— Ceea ce este crucial – şi motivul pentru care am convocat această întrunire –
este că trebuie să aducem martori convingători care să depună mărturie în faţa
comitetului, continuă Hume. Martori care au o experienţă personală a
nedreptăţilor şi tulburărilor provocate de această lege. Mai întâi, avem nevoie de
muncitori care au fost pedepsiţi sălbatic de judecători pentru încălcarea acestei
legi.
Spade se gândi la Sal, care în acel moment se numea Sal Hennessy, după ce se
măritase cu Colin.
— Există o femeie în Kingsbridge care a executat două luni de muncă silnică
pentru că i-a spus stăpânului că încalcă o înţelegere cu care fuseseră de acord
chiar stăpânii de ţesătorii, spuse Spade.
— Este exact ceea ce avem nevoie. Decizii stupide ale curţilor, răuvoitoare,
bazate pe această lege.
— Muncitorii needucaţi sunt martori slabi, adăugă Slater cu scepticism. Vin cu
plângeri ridicole. Spun că stăpânii folosesc vrăjitoria şi genul acesta de lucruri.
„Slater este un pesimist util, gândi Spade. Este întotdeauna negativ, dar scoate
în evidenţă problemele reale.”
— Oamenii noştri vor fi interogaţi în prealabil de domnul Place, care mă va
informa despre experienţa personală a fiecărui martor, spuse Hume, astfel încât
să mă pot asigura că expun solicitările corecte.
— Bine, spuse Slater satisfăcut.
— Şi vom avea nevoie, de asemenea, de proprietari de mori, îşi reluă Hume
discursul, care să depună mărturie că este mai uşor de discutat cu muncitorii dacă
un sindicat negociază pentru ei.
— Cunosc şi câţiva dintre aceştia, spuse Spade.
— Există locuri în care salariile sunt atât de mici încât angajaţii primesc
ajutorul pentru săraci, vorbi Francis Place. Plătitorii de taxe se înfurie din cauză
că dau bani pentru subvenţionarea profiturilor proprietarilor de mori.
— Bine subliniat, spuse Hume. Trebuie să găsim oameni care să depună
mărturie pentru asta. Este foarte important.
— Dar şi duşmanii noştri vor aduce martori, remarcă Slater.
— Fără îndoială, spuse Hume. Dar, dacă vom controla lucrurile cu atenţie, ei nu
se vor gândi la asta până în ultima clipă şi informările lor vor fi efectuate în
grabă.
„Acesta este modul în care se face politică, cugetă Spade, în timp ce întrunirea
se destrăma. Nu este niciodată suficient să ai dreptatea de partea ta. Trebuia să fii
mai viclean decât opoziţia.”
Spade reveni la Kingsbridge pentru Crăciun. Parlamentarii nu primeau salarii,
aşa că cei care nu erau suficient de bogaţi ca să fie independenţi financiar
trebuiau să-şi ia o altă slujbă. Spade continua să-şi conducă afacerea.
În timp ce se afla în Kingsbridge, îi convinse pe Sal şi Amos să depună mărturie
în faţa comitetului lui Hume.
Comitetul lucră la Westminster Hali din februarie până în luna mai a anului
1824 şi interogă mai mult de o sută de martori.
Amos vorbi despre avantajele discuţiilor cu sindicatele; Elsie, soţia lui, părea
foarte mândră de el.
Momentul culminant al procedurilor veni atunci când depuseră mărturie
lucrătorii. Deveni şocant de clar că Legea Asocierii fusese utilizată pentru a-i
teroriza şi pedepsi pe lucrători, în moduri pe care parlamentul nu şi le imaginase
niciodată, iar mulţi parlamentari se scandalizară.
Un proprietar al unei fabrici de încălţăminte din Londra înjumătăţise plata
oamenilor săi şi, când aceştia refuzaseră să lucreze, îi adusese în faţa Lordului
Primar, care îi condamnase pe toţi la muncă silnică. O poveste similară spuse şi
un ţesător de bumbac din Stockport, care fusese bătut de un poliţist şi trimis la
închisoare timp de două luni, împreună cu alţi zece bărbaţi şi douăsprezece
femei.
— O grevă din Kingsbridge a fost încheiată printr-o negociere cu un grup care
îi reprezenta pe lucrători, spuse Sal. O parte a înţelegerii era aceea ca atunci când
proprietarii plănuiau să introducă maşini noi, ei trebuiau să discute acest lucru cu
muncitorii.
— Proprietarul era obligat să facă aşa cum doreau lucrătorii? întrebă Hume.
— Nu. Era obligat să discute problema, atâta tot.
— Continuă, te rog.
— Unul dintre stăpâni, domnul Hornbeam, şi-a surprins muncitorii prin
introducerea unei maşini de dărăcit fară să discute cu ei. M-am dus la locuinţa lui
împreună cu un alt membru al delegaţiei lucrătorilor, Colin Hennessy, şi cu unul
dintre proprietari, David Shoveller, şi toţi trei am vorbit cu el despre asta.
— L-aţi ameninţat?
— Nu, doar i-am amintit că cea mai bună cale ca să evite o grevă ar fi să
respecte înţelegerea.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— În ziua următoare, am fost trezită devreme şi dusă la casa domnului Will
Riddick, un judecător. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu domnul Hennessy.
— Şi ce s-a întâmplat cu domnul Shoveller?
— Împotriva lui nu s-a întreprins nicio acţiune. Dar domnul Hennessy şi cu
mine am fost acuzaţi de asociere şi condamnaţi la muncă silnică.
— Exista vreo relaţie între domnul Hornbeam şi judecător?
— Da. Hornbeam era socrul lui Riddick.
Urmă un murmur de uimire şi de dezaprobare printre membrii comitetului.
— Deci, ca să rezumăm: voi i-aţi spus domnului Hornbeam că încălca o
înţelegere, zise Hume; atunci, el a aranjat ca voi să fiţi arestaţi şi acuzaţi de
asociere; prin urmare, ginerele lui v-a condamnat la muncă silnică.
— Da.
— Mulţumesc, doamnă Hennessy.
Comitetul întocmi un raport care condamnă fară nicio rezervă Legea Asocierii.
Legea a fost abrogată câteva zile mai târziu.
*
Will Riddick muri în acelaşi an, iar Roger deveni moşier.
Sal şi Colin se mutară la Badford şi preluară magazinul general clin sat.
Sal nu o mai văzu niciodată pe Joanie, dar un bărbat cu accent ciudat veni la
Badford cu o scrisoare din partea ei. În timp ce Joanie îşi ispăşea pedeapsa, se
măritase cu un colonist şi înfiinţaseră o fermă de oi în New South Wales. Era
muncă grea şi ea se gândea adesea la fiica ei, Sue, dar îşi iubea noul bărbat şi nu
plănuia să se întoarcă în Anglia.
Kit, Roger, Sal şi Colin se mutară cu toţii la conac.
Primul lucru pe care-l făcură fu să scoată câinii lui Will din casă, pentru ca
patrupezii să trăiască permanent pe lângă grajduri.
Apoi, cu ajutorul lui Fanny, frecară bine şi curăţară holul.
O săptămână mai târziu, se îmbrăcară în haine vechi şi vopsiră toată tâmplăria
din casă într-o nuanţă de crem-deschis.
— Ei bine, acum casa are în sfârşit un miros de nou, remarcă Sal.
— Mai sunt încă multe de făcut, zise Kit.
— Abia aştept să ne apucăm de treabă, interveni Fanny. Dar moşierul şi familia
lui nu ar trebui să facă această muncă. M-aş putea descurca, cred, cu puţin ajutor.
Platts plecase – nu că ar fi fost de prea mare ajutor – şi Fanny rămăsese singurul
servitor.
— Îţi vom aduce câteva ajutoare, în cele din urmă, spuse Kit, dar va trebui să
trăim cumpătat pentru o vreme. Afacerea noastră cu maşini produce bani, dar
trebuie să plătim toate datoriile pe care le-a lăsat Will. Hotărâse să nu
menţioneze şi datoriile lui Roger. Trebuie să cercetez finanţele conacului şi să
încep să plătesc ipotecile din veniturile de pe chirii.
Kit continuă să controleze toţi banii. Roger primea o alocaţie lunată şi, când o
termina, înceta să mai parieze până în luna următoare. Se obişnuise cu asta şi
spunea că prefera ca lucrurile să meargă în felul acesta.
Se duseră în bucătărie, unde Fanny le pregătea o cină cu cartofi şi costiţă. Kit
observă un şobolan care se zvârcolea într-o crăpătură dintre lambriuri şi spuse:
— Avem nevoie de pisici ca să stârpească şoarecii şi şobolanii.
— Voi aduce nişte pisici, spuse Fanny. Întotdeauna există cineva în sat care
încearcă să vândă câţiva pisoi pentru ceva bănuţi.
Când se întunecă, se duseră toţi la culcare. Kit şi Roger aveau între dormitoarele
lor o cameră pentru haine, dar aceasta era doar de ochii lumii, pentru că dormeau
întotdeauna împreună. Fanny le ghicise secretul; când urmau să aibă şi alţi
servitori, aveau să răvăşească unul dintre paturi în fiecare dimineaţă ca să
păstreze o aparentă bună-cuviinţă.
Kit se dezbrăcă pentru a se băga în pat, dar rămase aşezat în fund, privind în jur
la lumina lumânărilor.
— Nu ţi-e somn? întrebă Roger. Eu sunt epuizat după tot acel vopsit.
— Doar îmi aminteam de vremurile când am mai dormit aici, pe când eram un
băieţel, zise Kit. Mă gândeam că era cea mai mare casă din lume şi că oamenii
care locuiau aici erau nişte zei.
— Iar acum eşti unul dintre zei. Kit râse.
Roger se băgă în pat.
— Probabil că zei greceşti, spuse Roger. Şi ştii ce se spune despre greci, nu-i
aşa?
 — Nu. Ştii bine că n-am avut niciodată parte de o educaţie ca a ta. Ce făceau
zeii grecilor?
Roger îşi puse braţele în jurul lui Kit.
— Dă-mi voie să-ţi arăt, spuse el.

SFÂRŞIT
Mulţumiri
Consultanţii mei istorici pentru Armele luminii au fost Tim Clayton, Penelope
Corfield, James Cowan, Emma Griffin, Roger Knight şi Margarette Lincoln.
De asemenea, pentru ajutorul lor, le sunt recunoscător următoarelor persoane:
David Birks şi Hannah Liddy, de la Muzeul Trowbridge; Ian Birtles, Anna
Chrystal, Clare Brown, Jim Heaton, Ally Tsilika şi Julie Whitehouse, de la
moara Quarry Bank Mill; şi Katherine Belshaw, de la Muzeul Industriei şi
Ştiinţei din Manchester.
M-am folosit foarte mult de lucrarea William Pitt the Younger: A Biography de
William Hague, care a fost atât de amabil încât să lărgească oarecum cadrul cărţii
sale într-un interviu personal.
Voluntarii şi personalul de la societatea arheologică Waterloo Uncovered au
fost întotdeauna dornici să-şi ridice privirea din mistriile lor şi să răspundă
întrebărilor mele.
Editorii mei au fost Brian Tart,
de la Viking, şi Vicki Meilor,
Susan Opie şi Jeremy
Trevathan, de la Macmillan.
Prietenii şi membrii familiei
care mi-au oferit sfaturi utile au
fost: Lucy Blythe, Tim
Blythe, Barbara Follett, Maria
Gilders, Chris Manners,
Alexandra Overy, Charlotte
Quelch, Jann Turner şi Kim
Turner.
 Ken Follett este unul dintre cei mai iubiţi autori din lume, vânzând în peste 188
de milioane de exemplare cele treizeci şi şase de cărţi ale sale. Primul bestseller
scris de Follett a fost Prin urechile acului, o poveste de spionaj din al Doilea
Război Mondial. În 1989 a fost publicat Stâlpii pământului şi de atunci a devenit
cel mai popular roman al lui Follett. A ajuns pe primul loc pe listele de
bestselleruri din întreaga lume şi a fost selectat de Oprah’s Book Club. Titlurile
următoare, O lume fără sfârşit şi Coloana de foc, şi prologul Şi a fost seară, şi a
fost dimineaţă s-au dovedit la fel de populare, iar Seria Kingsbridge a ajuns să se
vândă în peste cincizeci de milioane de exemplare în întreaga lume. Follett
locuieşte în Hertfordshire, Anglia, împreună cu soţia sa, Barbara. Au cinci copii,
şase nepoţi şi trei labradori.