Diaspora ebraica

Da Wikipedia, l'enciclopedia libera.

Jump to navigationJump to search

La diaspora ebraica (in lingua ebraica Tefutzah o Galut ‫גלות‬, letteralmente "esilio","dispersione") è la
dispersione del popolo ebraico avvenuta durante i regni diBabilonia e sotto l'impero romano. In seguito
il termine assunse il significato più generale di migrazione.
È generalmente accettato che la diaspora ebraica abbia avuto inizio intorno all'VIII-VI secolo a.C., con la
conquista degli antichi regni ebraici e l'espulsione programmata degli schiavi ebrei dalle loro terre. Molte
comunità ebraiche nel IV d.C. si stabilirono poi in varie zone del Medio Oriente, in Spagna, Cina, Francia,
India e crearono importanti centri di giudaismo, attivi per secoli a venire. Le soppressioni della grande
rivolta ebraica nel 70 d.C. e della rivolta di Bar Kokhba, nel 135d.C., contribuirono notevolmente
all'espansione della diaspora. Molti ebrei furono espulsi dallo Stato della Giudea, mentre altri furono
venduti come schiavi.
Il termine è anche usato, in forma più spirituale, per riferirsi agli ebrei i cui antenati si
sono convertiti all'ebraismo al di fuori di Israele, sebbene questi non possano essere propriamente
definiti come esiliati.

diaspora
Questa sezione del lemma "Diaspora ebraica" fa riferimento a talune fonti non condivise secondo
l'Halakhah della religione ebraica
Così divisi, i due regni vengono invasi prima dagli Assiri e successivamente dai Babilonesi nel 607 a.C. Da
questo momento ha inizio la serie di eventi che porteranno alla diaspora ebraica, come abbiamo già
accennato.
La "cattività babilonese" (607-537) termina con la conquista di Babilonia da parte dei persiani il cui re,
Ciro, permette il ritorno degli ebrei nella Terra di Canaan. Ma non esiste più uno Stato ebraico e il potere
viene esercitato, di fatto, dalla casta sacerdotale e dal gran sacerdote. Il crollo dell'impero persiano, a
opera diAlessandro Magno (332), inserisce i territori dei regni ebraici nel regno ellenistico dei Tolomei
d'Egitto (312): ad Alessandria si insedia una numerosa comunità ebraica nella quale si fonde, in una
sintesi originale, tradizione biblica e cultura greca. Al dominio dei Tolomei segue quello dei sovrani
ellenistici di Siria, i Seleucidi (198), che, con Antioco IV Epifane (174-164), tentano di ellenizzare i regni
ebraici. La rivolta dei Maccabei (i tre fratelli Giuda, Gionata e Simone) mette fine al
dominio seleucide (141). Ma il nuovo Stato ebraico risulta profondamente diviso da dispute religiose
(sadducei, farisei, esseni, asidei) e politiche. Verso il 63 a.C.avviene l'invasione del territorio ebraico da
parte dei romani; la Giudea diventa prima uno Stato vassallo dell'impero e poi una vera e propria
provincia di Roma. La situazione non migliora con la dominazione romana; anzi la tragica conclusione
delle due grandi rivolte ebraiche nel 70 d.C. e nel 135 d.C. di Bar Kocheb, porta ad un abbandono in
massa di Israele da parte di molti ebrei. Le fonti antiche parlano di 600 000 morti e di decine di migliaia
di ebrei venduti come schiavi. Il Tempio (costruito da Salomone, distrutto dai Babilonesi e molti secoli
dopo ricostruito) viene di nuovo e definitivamente distrutto (ne resta ancora oggi il “muro del pianto”);
la stessa Gerusalemme, divenuta colonia romana (Aelia Capitolina) viene vietata ai figli di Israele. Ha
così inizio la Grande diaspora, ovvero l'emigrazione verso il nord Africa e
l'Europa (e successivamente verso l'America) di quella parte del popolo ebreo che
andò a cercare fortuna altrove, e che ebbe il suo epilogo fra il 685 e il 700 d.C. a causa delle leggi
restrittive imposte dagli arabi. L'unico legame che rimase furono alcune comunità che resistettero in
Israele fino al XX secolo e la fede religiosa.
Integrazioni e concessioni minori[modifica | modifica wikitesto]
Alcune comunità di ebrei si costituiscono nell'impero dei Parti a Babilonia, raggiungendo notevole
prosperità economica, ma sotto i successori Sasanidi sono perseguitati dalla classe religiosa dei Magi. Le
loro condizioni migliorano sotto gli Arabi per affinità religiosa, ma sono sempre considerati di classe
inferiore. Dalla Mesopotamia, proprio a seguito delle persecuzioni emigrano ancora più ad oriente in
Afghanistan, India, Caucaso. Nell'impero romano con Caracalla divengono cittadini romani (212)
acquistando notevoli libertà in Asia minore, nei Balcani, nell'Africa settentrionale e in Spagna. Tuttavia, le
successive leggi restrittive diCostantino, Teodosio e Giustiniano li privano di alcuni diritti acquisiti con la
cittadinanza romana.

Diaspora ebraica
Appunto sulla diaspora, l'analisi del fenomeno, in che cosa consiste e i grandi movimenti che si
verificarono specialmente tra il popolo ebraico.

Diaspora
Con il termine “diaspora” ci si riferisce alla dispersione di una comunità che vive
lontana dalla propria madrepatria. In questo senso la diaspora non è un fenomeno
esclusivamente ebraico, ma ha avuto un ruolo determinante nella storia di questo
popolo. Dalla storia più antica di Israele fino ai giorni nostri comunità ebraiche
vivono e fioriscono lontano dalla terra d’origine. La nascita di questi centri è quasi
sempre violenta. Con la caduta di Gerusalemme e l’esilio babilonese un numero
ingente di Ebrei venne deportato in Mesopotamia. Al momento del rientro, gruppi
anche numerosi decisero di rimanere nella regione, dando vita a comunità
plurisecolari la cui esistenza riecheggia nella Bibbia nel libro di Tobia, che vive con la
sua famiglia a Ninive (è questa la prima diaspora).

Nel periodo di dominazione persiana, gli Ebrei erano stati utilizzati inEgitto come soldati e
avevano avuto in cambio terra da coltivare. Il loro passaggio è ben evidente a Elefantino,
una cittadina dell’Alto Egitto, in cui sono stati trovati documenti ebraici risalenti al VI secolo
a.C. La diaspora ebraica ebbe una fase di forte incremento tra il III e il II secolo a.C.
Comunità ebraiche fiorirono in tutto il Mediterraneo orientale, solo in parte originate da
deportazioni: anche il clima di grande mobilità sociale favorì lo spostamento di persone e
l’accoglienza di diverse culture. In questa seconda fase, i centri più importanti furono
Alessandria, nel delta del Nilo, e Antiochia in Siria.
L’ultimo impulso alla diaspora, il più tragico, si ebbe nel 70 d.C., quando
iRomani conquistarono Gerusalemme, e nel 133 d.C, quando, a seguito di una violenta
rivolta, fu vietato agli Ebrei persino di avvicinarsi alla città: a questa data si fa risalire
l’inizio della diaspora dell’intera popolazione ebraica.

Civiltà ebraica
Riassunto sugli ebrei, fin dalle loro origini. Modo in cui erano organizzati,
economia, religione, società.

Gli ebrei in origine erano una tribù nomade, che viveva della pastorizia di animali di piccola
taglia; in seguito si stabilirono nelle terre comprese tra la frontiera della Mesopotamia e la
fascia costiera della Siria - Palestina. Gli ebrei erano monoteisti, ed erano il popolo eletto del
loro dio: Yhwh.
I primi ebrei ch si spostarono verso la terra di Canaan erano gruppi di famiglie, guidati da
capifamiglia, in seguito detti patriarchi. Secondo la Bibbia Abramo fu il primo patriarca e il
capostipite degli ebrei. Dalla sua unione con la moglie Rebecca nacque Isacco, il secondo
patriarca. Dall’unione di Abramo con la sua schiava, nacque Ismaele, capostipite degli arabi.
Il successore di Isacco fu Giacobbe e i figli di Giacobbe formarono le prime tribù.
La Bibbia racconta che al tempo di Giuseppe, uno dei figli di Giacobbe, la Palestina fu colpita
da una grave carestia, che spinse il popolo ebraico a spostarsi verso il delta del Nilo. Qui, gli
ebrei vennero sfruttati dagli egiziani. Colui che salvò il popolo d’Israele da queste pessime
condizioni fu Mosè, un personaggio dell’Antico Testamento e colui che ricevette le Tavole
della Legge. Egli, però, non riuscì a condurre il popolo ebraico nella terra promessa perché
durante il viaggio morì, però, prima di morire nominò suo successore Giosuè, colui che
condusse gli ebrei nella terra promessa. Il popolo ebraico,insediandosi nella terra
promessa, passò da un’economiapastorale a un’economia agricola e assimilò la cultura
urbana. Secondo la Bibbia, Giosuè divise il territorio tra le dodici tribù fatta eccezione per la
tribù sacerdotale, i cui membri vivevano della decima parte di quanto veniva prodotto.
Per molti anni le tribù si mantennero indipendenti l’una dall’altra, gli elementi che li
univano erano la cultura e la religione comune. Nei momenti di necessità, o quando si
vedevano minacciati da un pericolo, eleggevano un giudice, che assumeva le funzioni di
capo politico e militare.
A causa delle minacce dei filistei che volevano affermarsi nella terra di Canaan, gli ebre se
volevano mantenere la loro indipendenza avevano bisogno di un esercito e di un comando
stabile. Così si formò una monarchia, in cui il sovrano era scelto da Yhwh ed veniva
consacrato tramite l’unzione dal sommo sacerdote. Il primo re fu Saul che morì nella
battaglia contro i filistei, quindi divenne re David con il quale il regno di Israele raggiunse la
sua massima espansione, egli conquistò Gerusalemme e ne fece la capitale del regno. Il
successore di David fu suo figlio Salomone, il quale costruì una grande flotta mercantile che
fece del regno d’Israele il crocevia delle principali vie carovaniere e costruì il tempio di
Gerusalemme.
La morte di Salomone fece precipitare il regno in una situazione di confusione. Tornò a
diffondersi l’idolatria. Poi Israele si divise in due: il Regno di Israele e il Regno di Giuda.
Questa divisione ebbe conseguenze disastrose perché indebolì lo Stato proprio mentre gli
assiri allargavano il proprio dominio. Il regno d’Israele venne quindi conquistato da Sargon
II. Mentre il regno di Giuda venne conquistato da Nabucodonosor II. Così Gerusalemme fu
rasa al suolo e la popolazione fu deportata a Babilonia. Questo bruttissimo periodo durò
fino a quando il re persiano Ciro il Vecchio conquistò Babilonia. Quindi gli ebrei tornarono
nella terra promessa ma la trovarono occupata da altre popolazioni.

diaspora
La dispersione degli Ebrei in tutto il mondo
Dopo la distruzione del Tempio di Gerusalemme (70 d.C.) gli Ebrei si sono dispersi in tutto il
mondo. Per alcuni secoli essi sono stati oggetto di discriminazioni: spesso sono stati
perseguitati e isolati nei ghetti, ossia in quartieri dai quali non dovevano uscire. All'inizio
del Novecento alcuni gruppi ebraici hanno fondato il sionismo, un movimento che
intendeva raccogliere di nuovo in una patria gli Ebrei che lo desideravano, e che perciò
favorì l'emigrazione dall'Europa verso la Palestina. Dopo i massacri dei nazisti (la
cosiddetta Shoah, ossia l'Olocausto) è stato fondato lo Stato di Israele, che intende
realizzare il sogno millenario di un ritorno degli Ebrei nella terra dei loro antenati
Che cosa significa essere Ebrei?
Gli Ebrei si sentono figli spirituali di Abramo, che abbandonò la terra dei suoi antenati, la
Mesopotamia, per seguire la chiamata di Dio e dirigersi verso la terra promessa, la
Palestina. Essa fu occupata stabilmente solo dopo il soggiorno in Egitto e dopo la morte di
Mosè. Nella cultura ebraica rimase il ricordo del nomadismo tipico di un popolo di pastori:
nel Deuteronomio, un libro della Bibbia, è infatti scritto "Mio padre era un arameo errante;
scese in Egitto, vi stette come un forestiero con poca gente e vi diventò una nazione
grande". Ancora oggi per gli Ebrei la terra d'Israele ha un valore religioso, e non solo
politico: il ritorno nella terra dei padri significa che si stanno realizzando almeno in parte le
antiche promesse divine. Per gli Ebrei devoti è importante poter andare a pregare presso il
Muro del pianto (ciò che resta dell'antico Tempio). Tuttavia solo un piccolo gruppo ritiene
che sia giunto il momento voluto da Dio per ricostruire il Tempio distrutto dai Romani.
La diaspora ebraica nei secoli
In varie occasioni gli Ebrei dovettero abbandonare la terra promessa o scelsero per vari
motivi di recarsi in altre terre, come l'Egitto e Roma. Qui fondarono le cosiddette comunità
della diaspora (termine derivante dal greco che significa "dispersione"), che comunque
mantenevano rapporti con la madrepatria. La rivolta ebraica del 66 d.C. contro il dominio
romano provocò l'intervento militare di Tito e Vespasiano, che distrussero il Tempio e
costrinsero la maggioranza degli Ebrei sopravvissuti a trasferirsi in altre città dell'Impero.
La mancanza del Tempio impedì i sacrifici di animali prescritti dalla legge di Mosè e
costrinse gli Ebrei a modificare alcuni aspetti della loro pratica religiosa: l'ascolto della
Parola di Dio, conservata in preziosi rotoli nelle sinagoghe, diventò il momento più
importante. Dopo che nel 381 il cristianesimo divenne la religione ufficiale dell'Impero
Romano, gli Ebrei furono considerati una minoranza ostile, in quanto gli scribi e i farisei ‒
ossia i seguaci del più importante partito ebraico dell'epoca ‒ erano considerati
responsabili della condanna di Gesù. Essi potevano continuare a professare la loro fede, ma
in condizioni di inferiorità politica: non potevano espandersi e costruire nuove sinagoghe,
ma solo riparare quelle esistenti. Anche i musulmani permisero agli Ebrei di continuare a
praticare la loro religione, purché pagassero una tassa.
Negli Stati cristiani, a partire dal Duecento circa, le condizioni degli Ebrei peggiorarono: in
molti luoghi essi furono obbligati a vivere chiusi nei ghetti e a portare un segno distintivo di
colore giallo. Essi ottennero i pieni diritti civili e politici solo nel corso dell'Ottocento,
quando furono abbattuti i ghetti.
Un popolo perseguitato
Nel corso dei secoli si era sviluppata una violenta polemica contro gli Ebrei, che venivano
ricollegati alla figura di Caino, "ramingo e fuggiasco sulla Terra", come recita il libro
dellaGenesi. Con la loro esistenza difficile di popolo perseguitato ma non eliminato dalla
storia, gli Ebrei dovevano testimoniare la loro colpa e la punizione divina. Un importante
autore medievale, san Bernardo, scriveva: "Gli Ebrei non debbono essere perseguitati, uccisi
o cacciati […] A causa della Passione del Signore essi sono dispersi in tutto il mondo, e
saranno testimoni della Redenzione fino a quando non avranno espiato con una giusta pena
il loro grave delitto". Questa ostilità sfociò più tardi in un vero e proprioantisemitismo, che
raggiunse l'apice sotto il regime nazista e portò alla Shoah.
Il ritorno in Israele
Dopo la chiusura dei ghetti, gli Ebrei d'Europa si trovarono di fronte a un'alternativa:
lasciarsi assimilare dalla cultura dominante dell'Occidente moderno oppure recuperare la
loro cultura specifica, la loro lingua, la loro identità più profonda di Ebrei. Quest'ultima fu la
strada scelta da Theodor Herzl, che all'inizio del Novecento fondò il sionismo, un
movimento che si proponeva l'obiettivo di trovare un focolare nazionale per gli Ebrei
dispersi nel mondo. Dopo la fondazione dello Stato di Israele (1948), il Parlamento ha
approvato la cosiddetta legge del ritorno (1950), che consente a ogni ebreo della diaspora e
a ogni discendente anche indiretto di Ebrei di entrare nel nuovo Stato e di assumerne la
cittadinanza. Alcuni gruppi ebraici pensano che con il ritorno nella terra dei padri sia del
tutto conclusa la fase storica della diaspora, e che tutti gli Ebrei debbano adottare un'unica
cultura, quella di Israele; altri ritengono invece che non sia possibile annullare ogni
differenza storica e culturale tra i gruppi ebraici provenienti da diverse aree del mondo.
La diaspora per i cristiani
Anche per cristiani e musulmani Abramo rappresenta il modello dell'uomo di fede, pronto
ad abbandonare la sua patria, la sua famiglia, le sue sicurezze per seguire strade nuove,
suggerite da Dio ma non prive di rischi e sorprese. San Paolo, nella Lettera agli Ebrei,
ricorda che Abramo "per fede visse come uno straniero nel paese che Dio gli aveva
promesso […] Infatti, egli aspettava una città con solide fondamenta, quella città che solo
Dio progetta e costruisce". La figura di Abramo, che non conosce in anticipo la sua meta, è in
fondo più moderna di quella di Ulisse, il cui viaggio si conclude con il ritorno in patria.
Il cristianesimo, nato dall'ebraismo, ha vissuto una condizione di diaspora prima di
diventare la religione maggioritaria, e ora, in seguito al fenomeno della secolarizzazione,
appare nuovamente come la fede di una minoranza, per quanto molto significativa.
GliAtti degli Apostoli presentano l'immagine di una comunità cristiana dispersa in seguito
alle persecuzioni, ma capace di annunciare il Vangelo nelle diverse città e nelle varie
situazioni. Un antico testo cristiano del 2° secolo presenta come un fatto normale la
situazione di diaspora in cui vivevano i credenti, mescolati agli altri uomini ma diversi per
lo stile di vita: "i cristiani non si distinguono dagli altri uomini per lingua, né per usanze.
Infatti non abitano città proprie, né usano un gergo che si differenzia, né conducono un
genere di vita speciale […] Vivono nella loro patria, ma come se fossero stranieri. Si sposano
come tutti e generano figli, ma non uccidono i neonati. Abitano nella terra, ma la loro vera
città è in cielo" (A Diogneto, V 1-9). Il termine diaspora è utilizzato anche in senso politico,
per ricordare che la maggioranza dei cattolici non aderisce più a un'unica forza politica di
ispirazione cristiana, come avveniva in Italia sino a pochi anni fa, ma appoggia diversi
partiti e movimenti. Anche nell'arte e nella musica contemporanea si possono incontrare
riflessioni sulla diaspora spirituale dell'uomo d'oggi e sul bisogno di ritrovare le radici e
l'identità di un popolo.
L'ebreo errante
Il mito dell'ebreo errante sorse verso la fine del Medioevo e si diffuse soprattutto dopo il
Seicento. Secondo questo racconto, un ebreo dei tempi di Gesù, di nome Aasvero (o
Assuero), fu condannato a spostarsi continuamente da un paese all'altro e a non trovare mai
pace sulla terra, perché non aveva permesso a Gesù, in cammino verso il Golgota, di bere un
sorso d'acqua e di fermarsi un attimo a riposare davanti alla sua casa, anzi lo aveva deriso
gridandogli: "Cammina, cammina...". Egli sarebbe stato liberato da questa condanna, simile
a quella di Caino, solo dopo aver riconosciuto il Signore come Messia.
Nella letteratura contemporanea l'ebreo errante è diventato il simbolo della condizione
dell'uomo sulla terra, della sua inquietudine spirituale e dell'instancabile ricerca delle radici
perdute.
 Storia del popolo ebraico
«La storia di questo popolo si presenta con
caratteristiche particolari. Esso era (ed in parte è tuttora)
depositario di un legame interno molto forte,
di natura religiosa e tradizionale; di conseguenza,
a dispetto della sua inferiorità numerica e militare,
si oppose con disperato valore alla conquista da parte
dei romani, e fu sconfitto, deportato e disperso,
ma quel legame sopravvisse.»
Primo
Levi
Sommario

1. Le origini e la migrazione in Egitto

2. L'Esodo e il regno di Israele
3. La "cattività babilonese"
4. La grande diaspora
5. Le persecuzioni anti-ebraiche nel Medioevo e in età moderna
6. Antisemitismo e sionismo nel XIX sec.
7. La "shoah"
8. Nascita del moderno Stato di Israele
9. Dati demografici su Israele

Invito alla lettura: »» Primo Levi, Se questo è un uomo

1. Le origini e la migrazione in Egitto

Gli Ebrei in origine erano un gruppo di popoli nomadi di lingua semita presenti
in Palestina fin dal 2000 a.C. circa, anche se certamente non erano originari di quella
regione. È incerto quale fosse la loro provenienza, così come l'etimologia del loro nome, che
potrebbe derivare da un antico progenitore (Heber) oppure dalla voce accadica habiru,
"senza terra". Erano contadini e allevatori e si dedicavano forse saltuariamente al
saccheggio e alla pirateria; non consideravano ancora la Palestina come la loro terra, anche
perché all'epoca (e anche in seguito) essa fu un vero mosaico di popoli ed era caratterizzata
in larga parte da un clima arido e desertico, anche se alcune zone erano particolarmente
fertili. All'inizio gli Ebrei erano politeisti e veneravano un gran numero di dei, fra i
quali Yahweh era uno dei tanti, mentre solo in una fase successiva
diventarono monoteisti per cementare la loro unità politica oltre che religiosa.
La principale fonte scritta sul popolo ebraico è l'Antico Testamento, ovvero l'insieme dei
libri sacri della Bibbia che racconta la storia degli Ebrei come popolo eletto destinato a
stabilirsi in Palestina, la "Terra promessa". Il testo ha un indubbio valore religioso e un
relativo valore storico, poiché ovviamente non tutto ciò che è scritto nell'Antico Testamento
trova una conferma diretta nella realtà: i libri vennero redatti in un arco di tempo assai
ampio, dal 1200 al 200 a.C. circa, e tendono a presentare gli Ebrei come un popolo dedito al
culto monoteista di Yahweh fin dall'inizio, mentre sappiamo che non fu sempre così.
Tuttavia molti fatti descritti nei libri del Pentateuco, ovvero nei primi cinque dell'Antico
Testamento, concordano con fonti di altri popoli quali gli Egizi, i Filistei, gli Accadi, dunque è
possibile tracciare una storia approssimativa della fase più antica di questo gruppo etnico.

Carovana di Ebrei verso l'Egitto (dipinto di Beni Hasan, 1880 a.C.)

Intorno al 1800 a.C. molti Ebrei lasciarono la Palestina e si trasferirono in Egitto,

compiendo la prima grande migrazione di massa della loro storia: secondo il racconto
biblico della Genesi fu il patriarcaGiuseppe (uno dei figli di Giacobbe divenuto un
importante dignitario alla corte del faraone) a indurre il suo popolo a trasferirsi in quel
Paese, dove lui aveva raggiunto una posizione sociale eminente; nella realtà è probabile che
la migrazione sia avvenuta a causa di una carestia o per mancanza di terre da coltivare, per
cui gli Ebrei si insediarono nella zona del delta del Nilo che era la più fertile del Paese. In
Egitto gli Ebrei vennero bene accolti e si integrarono senza problemi con le popolazioni
locali, pur mantenendo la loro lingua e la loro religione come gruppo etnico distinto. Le
fonti egizie confermano la loro presenza in quella regione nei secoli XVIII-XIII a.C. e anche
se è impossibile determinare con esattezza quanti Ebrei si siano stabiliti lì, è ipotizzabile
che la migrazione abbia interessato una parte significativa del loro popolo, ovvero molte
decine di migliaia di individui. Inoltre è probabile che la penetrazione in Egitto sia avvenuta
a fasi successive, con una serie di "flussi migratori" originati di volta in volta da carestie o
altre cause contingenti.

2. L'Esodo e il regno di Israele

La vita degli Ebrei in Egitto cambiò drasticamente verso il XIV-XIII sec. a.C., quando una
serie di faraoni li costrinsero a lavori forzati rendendoli quasi schiavi e sottoponendoli ad
una vera persecuzione: la vicenda è narrata nel libro biblico dell'Esodo, in cui tutto è
attribuito a un singolo faraone che è stato identificato con Ramses II, anche probabilmente
il processo fu graduale e rientrò nel clima di aggressione all'Egitto da parte dei Popoli del
mare, per cui gli Egizi divennero sospettosi e ostili verso gli stranieri (e i semiti in
particolare) presenti sul loro territorio. Secondo la Bibbia fu il patriarca Mosè a guidare gli
Ebrei in fuga dall'Egitto verso la terra di Canaan, ovvero la Palestina indicata come la patria
del popolo ebraico assegnata da Yahweh, e storicamente questa uscita degli Ebrei
dall'Egitto è datata intorno al 1200 a.C. circa. All'epoca gli Ebrei erano divisi in dodici tribù
(che corrispondevano ai dodici figli di Giacobbe, uno dei quali era appunto Giuseppe) ed
erano legati da vincoli religiosi ed etnici molto stretti, formando quindi un'unità di popolo
piuttosto salda. Quando giunsero in Palestina, tuttavia, questa era già abitata da numerosi
altri popoli cananei, gran parte dei quali erano di origine semita ed erano piuttosto ostili
all'arrivo di nuove genti che avrebbero sottratto spazio e terre da coltivare. Fra i popoli
cananei preesistenti spiccavano i Filistei, probabilmente da identificare con uno dei Popoli
del mare e anch'essi di origine semita (il nome Palestina, tra l'altro, deriva dal
termine Peleshet, "terra dei Filistei").

L'uscita degli Ebrei dall'Egitto (XIII sec. a.C.)

Giunti in Palestina, gli Ebrei vi si stabilirono dunque non senza difficoltà e combattendo
molte guerre contro i popoli presenti nella regione, la maggior parte delle quali contro
i Filistei che le fonti bibliche indicano come i loro più strenui oppositori. Tali guerre ebbero
alterne vicende, tuttavia gli Ebrei riuscirono a creare e a consolidare un loro regno che
venne chiamato Israele, dal nome assunto da Giacobbe dopo l'episodio biblico in cui Dio
aveva lottato con lui per metterlo alla prova. I primi re d'Israele furono Saul(1020-1000
a.C.), che riportò la rovinosa sconfitta di Gelboè contro i Filistei, seguito da David (1000-
960) e Salomone (960-920), che riuscirono a ricompattare l'unità del regno. Salomone
completò la costruzione del Tempio di Yahweh a Gerusalemme iniziata dal padre David,
realizzando il monumento attorno al quale si sarebbe rinsaldata l'unità religiosa e politica
del popolo di Israele e che sarebbe diventato un simbolo importantissimo per tutti gli Ebrei.
All'epoca Yahweh era il dio più importante nella religione ebraica, ma non ancora l'unico
come sarebbe diventato in seguito. Quanto a Gerusalemme, è in questo periodo che la città
diventa la capitale del regno di Israele e assume il valore di città santa dell'Ebraismo,
diventando in seguito un luogo sacro anche per le altre religioni monoteiste (Cristianesimo
e Islam).

3. La "cattività babilonese"
Il regno di Israele entrò in crisi dopo la morte di Salomone e presto si divise in due regni
indipendenti, quello di Israele a nord (con capitale Samaria) e quello di Giuda a sud (con
capitale Gerusalemme): quest'ultimo mantenne la propria indipendenza in seguito
all'invasione degli Assiri, il popolo semita proveniente dalla Mesopotamia destinato a
diventare potenza dominante nel Vicino Oriente, mentre il regno di Israele venne
conquistato nel 722 a.C. Gli Assiri sottoposero gli Ebrei sottomessi a un duro dominio e
molti di loro vennero deportati, mentre anche il regno di Giuda fu invaso nel 701 a.C.,
opponendo una dura resistenza. Fu in questo periodo che la religione ebraica si concentrò
nel culto dell'unico dio Yahweh e divenne monoteista, scelta destinata a cementare l'unità
politica oltre che religiosa del popolo contro gli invasori stranieri (simbolo di questa unità
fu il Tempio di Gerusalemme). In ogni caso la Palestina era debole e frammentata e avrebbe
presto perso la sua indipendenza subendo le invasioni di vari altri popoli.
L'impero degli Assiri cadde nel 612 a.C. per mano di Medi e Caldei, che saccheggiarono la
capitale assiraNinive e si spartirono i domini degli sconfitti, inclusa ovviamente la Palestina
che finì in mano ai Caldei di Babilonia. Questi conquistarono Gerusalemme con il
re Nabucodonosor II che nel 587 a.C. ordinò la totaledistruzione del Tempio, al fine di
eliminare il simbolo dell'unità politica del popolo ebraico: molti Ebrei vennero inoltre
deportati come schiavi a Babilonia, conoscendo la prima deportazione di massa della
propria storia nota come "cattività babilonese". L'esilio in terra straniera rafforzò tuttavia
l'unione del popolo ebraico e il suo racconto ha una parte essenziale in diversi libri della
Bibbia, il che porta alcuni studiosi a pensare che il testo dell'Antico Testamento abbia
iniziato ad essere steso nella forma attuale proprio in quel periodo (VI-V sec. a.C.). All'esilio
babilonese si sono ispirati vari scrittori e artisti dell'epoca moderna, incluso Giuseppe Verdi
autore dell'opera lirica Nabucco (forma italianizzata del re caldeo Nabucodonosor).

4. La grande diaspora
Nel 539 a.C. il regno dei Caldei venne conquistato dal re persiano Ciro II il Grande, il quale
concesse agli Ebrei di tornare in Palestina (ponendo fine all'esilio) e permise loro
di ricostruire il Tempio di Gerusalemme, opera che venne completata intorno al 515 a.C.
La Palestina venne inglobata nel dominio persiano e divenne una delle satrapie (province)
dell'Impero, tuttavia gli Ebrei godettero di ampie autonomie e della piena libertà religiosa,
benché avessero perso definitivamente la propria indipendenza politica (il regno di Israele
non venne più ricostituito). La situazione non cambiò molto quando la Palestina venne
conquistata dal re macedone Alessandro il Grande, il quale intendeva ispirarsi ai principi
di magnanimità e tolleranza dei Persiani, mentre la condizione degli Ebrei si inasprì dopo
che i Romaniassoggettarono la regione con Pompeo, a partire dal 63 a.C.

Ricostruzione del
secondo Tempio di
Gerusalemme, fatto
ampliare da Erode alla
fine del I sec.
a.C. L'edificio venne
completamente distrutto
dai Romani nel 70 d.C. e
non fu mai più
ricostruito: oggi ne resta
in piedi solo la parete
occidentale, nota come il
"Muro del Pianto" e
oggetto di un particolare
culto da parte degli Ebrei
nell'attuale Stato di
Israele.

Il dominio romano sulla Palestina era molto duro, anche se i nuovi dominatori non
trasformarono subito la regione in provincia ma ne fecero uno stato vassallo sotto la loro
influenza: i Romani erano assai meno tolleranti di Persiani e Macedoni e sottoposero gli
Ebrei a una pesante pressione fiscale, alimentando fra loro una forte opposizione e un
vero e proprio sentimento anti-romano (»» IL DOMINIO DI ROMA). La situazione si aggravò
quando nel 4 d.C. la Palestina divenne provincia romana, fino a scatenare una
grande rivolta giudaica nel 66 d.C., durante il principato di Nerone: Roma inviò il
generale Vespasiano a sedare la ribellione ed egli iniziò un duro assedio di Gerusalemme,
lasciando poi al figlio Tito il compito di terminare l'opera (Vespasiano nel 69 era stato
acclamato nuovo imperatore). Tito riuscì a espugnare Gerusalemme e a porre fine alla
rivolta, iniziando poi una durissima repressione nei confronti degli Ebrei: nel 70 a.C. il
Tempio venne distrutto per la seconda volta e gli Ebrei furono espulsi da Gerusalemme,
subendo una feroce persecuzione per prevenire ulteriori ribellioni. Il Tempio non venne più
ricostruito e attualmente ne sopravvive solo la parete ovest, chiamata dagli Ebrei "Muro
del Pianto" e considerata un simbolo religioso importantissimo per l'Ebraismo attuale.
In seguito alla repressione romana, molti Ebrei furono costretti a lasciare la Palestina ed
ebbe così inizio lagrande diaspora del popolo ebraico, ovvero la sua "dispersione" nelle
regioni circonvicine: non abbiamo ovviamente dati certi, ma si pensa che molte migliaia di
Ebrei abbiano lasciato la loro patria per trasferirsi in altre province romane del Vicino
Oriente e dell'Europa, dove crearono delle comunità soggette al dominio romano. Le regioni
che furono oggetto di questa migrazione forzata furono soprattutto la Siria,
ilNordafrica (specie l'Egitto), l'Asia Minore, alcune zone dell'Impero dei Parti, l'Italia e
l'Europa occidentale. Quasi ovunque gli Ebrei erano soggetti all'autorità romana, tuttavia
le loro comunità vennero tollerate e non subirono nuove persecuzioni, dal momento che i
Romani non nutrivano sentimenti di odio etnico-religioso nei loro confronti ma erano
unicamente interessati a prevenire nuove ribellioni in Palestina (questo rischio, dopo
l'inizio della diaspora, era ormai scongiurato). La diaspora contribuì se possibile a
cementare ancor di più l'unità religiosa del popolo ebraico e alimentò quel "rimpianto" della
Palestina come patria perduta che sarebbe durato secoli, sino al movimento sionista di metà
XIX sec.

Diaspora, evrei, greci

de Lidia Otilia Danilof
Termenul vine din grecescul diaspora („împrăştierea” ), şi poate desemna atât evreii
răspândiţi în lumea ne-evreiască sau locurile unde locuiesc ei. Nu se ştie cât de devreme a
început împrăştierea voluntară a Israelului, dar există indicii că a existat o „colonie” veche
în Damasc.
Politica expansionistă a lui Solomon a dus la stabilirea unor avanposturi comerciale.
Imaginile profetice despre ajutorul milostiv al lui Dumnezeu în vremurile de pe urmă
cuprinde restaurarea „Israelului împrăştiat” unde Septuaginta (traducerea grecească a
Vechiului Testament) traduce „diasporai lui Israel” .
Cuceririle lui Alexandru Macedon au marcat o nouă perioadă a Împrăştierii .
În secolul I d.H. Filon a spus că numărul evreilor din Egipt se ridică la un milion. Iar
geograful Strabo, ceva mai devreme, notează : „Poporul acesta şi-a croit calea în fiecare
cetate şi nu este uşor să găseşti vreun loc în lumea locuită care să nu fi primit pe acest popor şi
unde să nu-şi facă simţită puterea.”
Dar prin însăşi natura lucrurilor, ei n-au putut trăi ca evreii din Palestina : Diaspora din
apus sau din sfera de influenţă persană, trebuia să trăiască în lumea aceea şi să vorbească
limba popoarelor respective.
Împrăştierea lor nu a fost limitată de factori geografici, politici sau de altă natură. Evreii s-
au stabilit în Egipt, în ţinuturi îndepărtate, se pare pînă la Prima Cataractă, iar Siria avea
„colonii” evreieşti mari. Juster în 1914, ca o confirmare a celor estimate de Strabo, înşiră 71
cetăţi în Asia Mică. Scriitori romani precum Horaţiu, mărturisesc într-un mod neprietenos
despre prezenţa şi obiceiurile evreilor din Roma. O expulzare a evreilor din capitala romană
a avut loc în anul 139 î.d.H., subliniind că edictul menţionat în Fapte, 18,2 a avut deja câteva
precedente.
În ciuda lipsei de popularitate, evreii s-au întors întotdeauna, iar lipsa de popularitate a fost
ascunsă prea puţin în discursurile guvernatorilor Pilat şi Gallio , evreii s-au dovedit a fi un
fel de excepţie universală. Exclusivitatea lor socială, tabuurile lor, neînţelese, religia lor
necompromiţătoare, toate erau tolerate. Erau scutiţi de jertfe „oficiale” şi de serviciul
militar. Sub stăpânirea Seleucizilor, Ptolomeilor şi romanilor, Diaspora s-a bucurat de pace
şi prosperitate, în general. Josephus, istoric evreu antic, povesteşte lucruri interesante
despre evreii întreprinzători de talia lui Fra Diavolo din Partia („Antichităţi iudaice”, 20,17
şi urm.)
În relaţia cu creştinismul, confuzia aparentă a unor scriitori s-a creat deoarece comunitatea
creştină s-a născut adeseori din sânul iudaismului din Diaspora . Pentru un ignorant
atitudinea convertiţilor părea iudaică, chiar dacă în sinea lui credea poveştile de groază
puse pe seama creştinilor. Pe de altă parte, influenţa iudaică asupra unor convertiţi de
frunte, explică de ce „iudaizarea” a fost un pericol pentru biserica apostolică.
Un alt aspect interesant, Petru şi Iacov, evrei amândoi din Palestina, se adresează creştinilor
numindu-i „Diaspora” („cei împrăştiaţi ”), conform Iac., 1,1; Pet.,1,1 din Biblie.
În Vechiul Testament termenul de evrei ‘ibrî este folosit numai în naraţiunea despre fiii lui
Israel în Egipt, legislaţia privind eliberarea servitorilor evrei, istoria ciocnirilor dintre
israeliţi şi filisteni în zilele lui Samuel şi Saul.
Termenul patronimic „evrei” , folosit pentru Avraam şi urmaşii săi, poate fi derivat de la
strămoşul lor Eber. În consecinţă, această denumire serveşte pentru a face legătura dintre
revelaţia avramaică şi promisiunea legământului cu Sem. Favoarea divină arătată lui
Avraam evreul într-un conflict în care el se află într-o alianţă militară cu „fiii lui
Canaan”împotriva forţelor unui Elamit care era un „fiu al lui Sem” descoperă alegerea
anunţată de Noe, era doar prin semiţii care erau urmaşii lui Eber (evrei).
În Noul Testament termenul „evrei ” este întâlnit ca un termen exclusiv pentru iudeii care
nu au fost înfluenţaţi puternic de elenizare, dar şi ca un termen care face distincţie între
iudei, în general, şi păgâni (Neamuri). Prin urmare Vechiul Testament foloseşte în mod
consecvent termenul de ibri în sens etnic. Textele evreieşti vechi, în general, sunt cuvântări
ale ne-israeliţilor sau adresate unor ne-israeliţi.
În Noul Testament sunt folosite două cuvinte pentru greci : Hellenes şi Hellenistai . Primul se
referă la locuitorii Greciei sau la urmaşii lor sau echivalentul pentru „neamuri” (ne-evrei),
pentru a-i descrie pe aceia care nu sunt de origine evreiască.
Termenul Hellenistai este o enigmă. Întâlnit numai în Fapte 6,1; 9,29; 11,20 , interpretarea
tradiţională este „evrei care vorbesc greceşte ”. Apostolul Pavel care vorbea greceşte se
numeşte pe sine Hebraios , care în Fapte este în contrast cu Hellenistai . Pentru acest termen
au fost găsite diferite alternative: ex.: evrei care vorbeau numai greceşte, evrei din diaspora
care vorbeau greceşte dar care locuiau în Palestina, evrei non-conformişti influenţaţi de
elenism şi cunoscuţi pentru opoziţia lor faţă de Templu.

Istoria evreilor

Cap. 3 Diaspora de două mii de ani Edit

3.1 Coexistenţa cu creştinismul şi islamismul (sec. I-X) Edit

Creştinismul s-a născut după răstignirea lui Isus şi, anume, prin iniţiativa celui mai activ
apostol pe nume Paul (era evreul Saul), fost elev al lui rabi Gamaliel, mare învăţat la
Ierusalim. Se cunosc călătoriile şi scrisorile apostolului Paul (Pavel), la fel cum se ştie că
apostolul Petru (evreul Simon) a ajuns la Roma, fiind considerat primul pontif al viitorului
Vatican. Evreii trăiau la Roma de peste un secol, într-o comunitate care, la venirea
creştinilor – evrei şi neevrei –, s-a delimitat de aceştia. Religia mozaică nu permite credinţa
în Dumnezeu cu chip de om ori de altă fiinţă, nici nu admitea venirea lui Mesia, fără judecata
promisă, fără un Ierusalim liber. De asemenea întruchiparea prin pictură, sculptură a lui
Dumnezeu este o încălcare a poruncii din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit.“ Simplu: evreii
l-au ignorat pe Isus, chiar dacă el a existat în carne şi oase. Nici Treimea nu corespundea
mozaismului, pentru că Dumnezeu e Unul (în ebraică: „Ehad“). Teologic nu există o punte
între credinţa evreilor şi credinţa creştină. Pe de altă parte, biserica creştină suferea de
mari frământări interne, natura dublă a Divinităţii, Trinitatea (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh) fiind
mereu puse în discuţie. Cele patru Evanghelii (a lui Matei, Marcu, Luca, Ioan) acuzau pe
evrei de trădare a Mântuitorului, deşi evangheliştii nu au fost martori direcţi ale celor
relatate. De aici s-a născut acuzaţia gravă de „deicid“, ca şi de trădare, întruchipată de
apostolul evreu Iuda („cei treizeci de arginţi“). Antievreismul devenit în secolul XIX
antisemitism, avea o „bază teologică“. Iudaismul a evoluat în acest timp. În anul 215 e.n. rabi
Iehuda Hanasi întocmeşte „Mişna“ („repetiţie“), prima parte din comentariul Torei
(Pentateuhul) numit în sec. VI, Talmud (învăţătură). A doua parte, Ghemara („studiu“) a fost
elaborată în paralel de şcoala învăţătorilor din Babilon şi din Ierusalim. Astfel, în sec. VI e.n.
exista Talmudul babilonian şi Talmudul ierusalimitean. În Talmud există două componente
paralele: Agada (povestiri, pilde) şi Halaha (reguli pentru rit, sărbători, agricultură, relaţii
de familie, sociale, alimentaţie etc.). Unul dintre părinţii bisericii creştine, Origene a tradus
Biblia ebraică în greacă, numind-o „Hexapla“ („şase coloane“), spre deosebire de
Septuaginta amintită într-un subcapitol anterior. Împăratul Constantinus, fiul lui Constantin
şi al Elenei, recunoaşte biserica creştină, iar pe evrei îi numeşte „o sectă periculoasă“ pentru
imperiul romano-bizantin. În jurul anului 400 apare Sefer ha-yetsirah („Cartea Creaţiei“) o
scriere ebraică, gnostică, care introduce noţiunea de „sefirot“ – „cifre“, de fapt sfere
concentrice faţă de Divinitate. Această scriere va sta la baza Cabalei, ca şi profeţiile lui
Ezechiel. În anul 415, evreii sunt expulzaţi din Alexandria creştină (Egipt) după o existenţă
de un mileniu în acest oraş. Împăraţii Teodosie I şi II îi persecută pe evrei, cerându-le să se
creştineze, deşi Evanghelia nu prevede creştinarea în forţă. În anul 624 e.a., profetul
Mohamed îi izgoneşte pe evrei din Peninsula Arabia, impunând cu sabia panislamismul. Se
naşte o nouă religie având la bază Coranul, care preia părţi din Biblia ebraică, din Evanghelii
şi, desigur, elemente specifice tradiţiei arabe. Califii şi emirii, ca şi, mai târziu, sultanii
otomani au dus, în general, o politică favorabilă evreilor, atrăgându-i în funcţii de stat, în
comerţ, finanţe. În anul 638 e. a., când musulmanii cuceresc Ierusalimul, evreii revin în
oraşul ridicat cândva de regele David (în Coran el este numit „Daud“). În anul 740, kaganul
(regele) Khazar Bulan adoptă, împreună cu supuşii săi, numeroşi locuitori ai Khazariei
(imperiu între Marea Caspică şi Nistru), religia mozaică. După trei secole de lupte cu
Bizanţul şi cu cnejii ruşi, imperiul dispare, iar khazarii se risipesc în Europa. Se pare că
„Uriaşii“, „Jidovii“, „Omul roşu“ din mitologia românească sunt tocmai aceşti khazari. În anul
765 se formează secta caraimilor, a evreilor care nu acceptă Talmudul, ci numai Tora. Ei s-
au retras în Egipt, apoi în Rusia, în Palestina, astăzi fiind puţin numeroşi. În sec. IX-X, evreii
trăiau în toate zonele Europei, iar cei din Germania, Francia (Franţa nu exista încă, fiind un
conglomerat celto-german de limbă latină) au început să vorbească treptat un dialect
german, cu elemente ebraice şi influenţe slave, latine, limba numindu-se idiş. Va fi limba
askenazimilor (evreii din Europa centrală şi de Est).

3.2 Cristalizarea culturii iudaice Edit

Deşi nu erau numeroşi în Orient, în Europa, în Africa de Nord, evreii şi-au pus în valoare
cultura şi aportul la cultura şi civilizaţia altor popoare. În 1070, Raşi (Rabinul Şlomo ben
Isac, Raşi) înfiinţează o „academie iudaică“ la Troyes, în Champagne, unde se făceau şi
traduceri în limba franceză timpurie. În anul 1099 cruciaţii mobilizaţi de Papa de la Roma
cuceresc Ierusalimul; Godefroy de Bouillon devine rege; evreii sunt masacraţi. În sec. XII,
evreii ajung în Anglia, sub regele Henry I, care îi protejează. Evreii erau buni meşteşugari,
neguţători ş.a. Împăratul Heinrich IV al Germaniei încurajează imigraţia evreilor. În sec. XII,
în Rusia kievleană se formează comunităţi evreieşti. În Spania maură, se nasc mari
personalităţi precum Maimonide (Rambam), Iehuda Halevi (poet, autor al tratatului-dialog
„Kuzari“, despre Khazarii mozaici). În Anglia, după moartea lui Henry I, încep persecuţii,
violenţe împotriva evreilor. La fel în Franţa. Principala acuzaţie împotriva evreilor este cea
de „omor ritual“, adică evreii ar folosi sânge de creştin (mai des, de copil) pentru a-şi
pregăti matzat. La procesul nefericitului Beilis, din Kiev, în 1913, această acuzaţie absurdă a
traversat secole şi ţări fără putinţa de a-i opri pe acuzatori, deşi Vaticanul a intervenit în mai
multe rânduri, în favoarea evreilor. O altă acuză a fost de „deicid“ (am scris în subcapitolul
anterior), de trădare, iar maranii (evreii convertiţi care practicau pe ascuns religia mozaică,
numiţi „porci“, în spaniolă „marani“) erau permanent hărţuiţi, adeseori arşi de vii, pe rug. În
sec. XII Benjamin de Tudela face o călătorie de zece ani în sudul Europei, în Orient. În 1182,
regele Franţei Filip Augustus îi alungă pe evrei. În 1190, Saladin recucereşte Ierusalimul şi
permite revenirea evreilor. În 1200 este scris Zoharul („Cartea splendorii“), primul tratat
cabalistic, pornind de la Sefer ha-Yetsirah. În sec. XIII-XIV, dominicanii, franciscanii îi
urmăresc şi îi persecută pe evrei, pornind de la prevederile antievreieşti stabilite la al
patrulea Conciliu Lateran convocat de Papa Inocenţiu III. Praga devine un centru al culturii
evreieşti. Papa Grigore IX ordonă arderea Talmudului. În sec. XIII, Germania cunoaşte mari
persecuţii antievreieşti, pogromuri. În Italia, Thomas d’Aquino (Sf. Toma) îndeamnă pe
seniori să confişte averile evreilor. În 1290, regele Edward I dă un edict de expulzare totală
a evreilor din Anglia. Din 44 de milioane de locuitori în Europa, evreii reprezintă circa 1%.
Cazimir, regele Poloniei încurajează venirea evreilor în ţară. Concomitent, evreii sunt
izgoniţi din Ungaria (1344). În timpul epidemiei de ciumă, care a ucis milioane de oameni,
evreii sunt acuzaţi că ei au adus această molimă. În sec. XIV-XVI apar ghetouri (cartiere
izolate, cuvântul fiind de origine italiană) în Germania (Nürnberg), Italia (Veneţia),
Portugalia ş.a. Până în sec. XIX vor fi ghetouri în Europa, în special în Galiţia, Polonia, iar în
sec. XX va exista ghetoul din Varşovia ocupată de nazişti. În 1355 are loc un masacru al
evreilor din Toledo. Tot în Toledo, Samuel Abulafia (o familie de mari cărturari şi oameni
politici) finanţează construcţia sinagogii El Transito, monument de arhitectură maură, azi
muzeu. În diverse oraşe au loc masacre, expulzări, cu un scop precis: jefuirea evreilor
bogaţi. Mahomed II ocupă Constantinopolul (1453) şi acordă avantaje evreilor, spre
deosebire de bizantini ori cruciaţi. Matei Corvin, regele Ungariei încurajează venirea
evreilor în regat. Papii de la Roma solicită înfiinţarea ghetourilor pentru „protecţia
reciprocă“ a evreilor şi creştinilor. În timpul Renaşterii italiene (sec. XIV-XV) ia avânt şi
învăţământul iudaic (ieşive, numite şi academii, pentru rabini). Între sec. XIII-XVIII,
Inchiziţia terorizează pe „ereticii“ creştini, pe evrei, inclusiv „conversos“ („marani“). În 1488
se naşte Iosef Kara, autor al cărţii Şulhan Aruh, cea mai importantă după Călăuza rătăciţilor
de Maimonide. Anul 1492 este anul expulzării evreilor din Spania şi al descoperirii Americii
de maranul Cristofor Columb. Evreii sefarzi („sefard“ înseamnă „spaniol“) se dispersează în
Italia, Imperiul Otoman, Franţa, Ţările de Jos. Ei vorbesc ladino, un dialect ebreo-castilian. În
1496 sunt expulzaţi şi evreii din Portugalia. Abia în sec. XX vor reveni, parţial, în Peninsula
Iberică, unde au locuit încă în sec. III î.e.a. Pico della Mirandola comentează Cabala,
propunând-o creştinilor. Cabala („tradiţie“) este un corp de cărţi mistice, în care literele,
cifrele, anumite forme geometrice capătă semnificaţii oculte, iar scopul propus este
cunoaşterea, prin interpretarea acestora şi a unor texte ermetice, a existenţei Divinităţii, a
Infinitului. Şi astăzi, Cabala stă la baza multor „şcoli ezoterice“. În sec. XVI, XVII, XVIII apar
„falşii Mesia“: Aşer Lemlein în Germania, Şlomo Molcho Sabetay Zvi în estul Europei şi în
Imperiul Otoman, Jakob Frank în Polonia şi Germania. Mişcarea hasidică iniţiată de Baal
Şem Tov în Polonia, în sec. XVIII, preia tradiţia mesianismului şi a Cabalei, într-o formă
accesibilă, populară, punând accentul pe extaz şi pe bucuria revelaţiei. Unul dintre
moştenitorii hasidismului este Habad – Liubavici, curent născut în Rusia ţaristă (în zona
Poloniei ocupate) şi activ, azi, în S.U.A. şi în lume. În sec. XVI apar tipografii ale evreilor, sunt
tipărite Biblia ebraică, alte cărţi, în Germania, Polonia. Isac Luria Askenazy prelucrează şi
publică texte cabalistice. La Ierusalim, sultanul Soliman Magnificul dă ordin de refacere a
zidurilor înconjurătoare. Luteranii, calviniştii, în Europa, nu se arată mai toleranţi cu evreii,
decât catolicii. În Austria, finanţele sunt conduse, prin ordinul lui Rudolf II, de un evreu. În
sec. XVII trăieşte marele filosof Baruch Spinoza, excomunicat de evreii din Amsterdam. În
estul Europei, Bogdan Hmielniţki produce pogromuri devastatoare, antievreieşti (Ucraina,
Galiţia, Polonia). În sec. XVIII evreii Diasporei erau în număr de peste 2 milioane. Începe
Haskala (iluminismul) iniţiată de Moses Mendelssohn, mişcare ce va permite emanciparea
evreilor. Ghetoul este privit ca principala oprelişte în calea integrării normale a evreilor în
viaţa socială, economică politică a ţărilor unde locuiesc. Iluminismul european, Revoluţia
franceză de la 1789 deschid porţile emancipării, în ciuda unor reacţii contrare, din partea
burgheziei în curs de afirmare. În Germania, Lessing, în Austria, împăratul Josef II îşi
exprimă atitudinea pozitivă faţă de emanciparea evreilor. Legenda „evreului rătăcitor“
Ahasveros păleşte, se dovedeşte o ficţiune nocivă(din Evul Mediu), în schimb apare acuza
de „complot mondial evreiesc“, care în 1904 se „certifică sub forma falselor „Protocoale ale
Înţelepţilor Sionului“. Emanciparea devine o realitate în Olanda, Germania, Franţa, Austria,
S.U.A., dar în estul Europei, în Rusia ea întârzie. În Anglia, în sec. XIX, Disraeli, evreu
convertit devine unul dintre constructorii Imperiului Britanic. În Franţa, încă sub Napoleon,
evreii au fost chemaţi să participe la treburile obşteşti. Populaţia evreiască în lume se ridică
la peste 3 milioane. Leopold Zunz fondează „ştiinţa iudaismului“. Heinrich Heine, evreu
convertit se face cunoscut ca poet de primă importanţă în literatura germană, Karl Marx, tot
evreu convertit, lansează ideea revoluţiei proletare. În 1840 are loc „afacerea Damasc“,
adică un pogrom provocat de acuza de „omor ritual“. În 1843 se înfiinţează în S.U.A. Ordinul
Independent B’nai B’rith, pentru ajutorarea evreilor săraci. Ulterior apar secţii în circa 100
de ţări.
3.4 Din istoria Bibliei Edit

Peste zece secole stau mărturie la alcătuirea Tanah-ului (Biblia ebraică, iar pentru creştini –
Vechiul Testament). Ordinea cărţilor nu corespunde cronologiei alcătuirii lor, dar există o
anumită unitate determinată de monoteismul consecvent al celor care le-au scris.
„Abaterile“ unor regi, conducători, grupuri umane de la monoteism sunt expuse fără
„menajamente“, iar Cartea Profeţilor este partea cea mai convingătoare din Tanah (Tora,
Neviim, Khetuvim). Forma definitivă a Tanah-ului este datată în sec. II î.e.a. În sec. XIII-XII
î.e.a. au circulat primele „povestiri“ orale, apoi, în anul 1000 î.e.a. (aprox.) s-a trecut la
textele scrise. Cercetătorii Bibliei consideră că, după toate probabilităţile, Cântecul Deborei
este cel mai vechi text, preluat după un cântec oral din sec. XIII î.e.a. În sec. IX-VIII numele
Domnului IHWH capătă echivalentul de Eloh-Elohim, de la un nume local. O perioadă au
existat două cărţi: Iahvistul şi Elohistul, pe care un „scrib“ (termen impropriu) le-a unit într-
o singură carte, după distrugerea în anul 722 î.e.a. a Statului Israel şi dispariţia celor zece
triburi. În sec. VIII î.e.a. a fost scris Leviticul, care conţine norme de drept şi morale.
Deuteronomul a fost întocmit în anul 621 î.e.a., conform datelor oferite de cercetători.
Cărţile lui Amos, Ozeea, Mika, Iesaiahu (Isaia), Nahum, Abacum au fost alcătuite în sec. VIII-
V î.e.a. Dacă profetul Ieremia (Irmiahu) vorbeşte despre distrugerea Templului (587 î.e.a.),
profeţii Zaharia, Ezdra, Nehemia se referă la reconstruirea Templului şi refacerea
rânduielilor în Ierusalim. În sec. IV î.e.a., au fost scrise Cartea Judecătorilor, a Regilor,
Cronicile. În sec. III î.e.a. au fost scrise Ecleziastul (Kohelet) Cartea lui Daniel, Psalmii
atribuiţi regelui David (evident, metaforic), cele mai frumoase texte din literatura biblică,
alături de Cântarea Cântărilor. Psalmii cuprind o întreagă istorie a evreilor de la existenţa
statală la exil. În anul 100 î.e.a., evreii şi-au îndeplinit misiunea de a da lumii Biblia.
Esenienii şi apoi, creştinii, evrei la începuturi au adus Noul Testament, nerecunoscut de
iudaism, acesta evoluând permanent prin Talmud, Cabala, hasidism. În Biblie primul om se
numeşte Adam. În mitologia mesopotamică el era Adapa, căruia i se interzisese să guste
fructele celor doi pomi din Rai: „al îmbrăcămintei“ şi „al vieţii“. Un alt personaj, Noe are un
corespondent mesopotamic în preotul Ut-Napiştim care înfruntă apele de după potop cu o
corabie. Vechimea legendei este cu circa 1500 ani mai mare ca povestea lui Noe, deci prin
mileniul III î.e.a., când, în realitate, Tigrul şi Eufratul au ieşit din maluri şi au inundat
malurile pe mari suprafeţe. Povestea lui Moise, care, copil fiind a fost salvat într-un coş din
nuiele ce plutea pe ape are similitudini cu legenda regelui asirian Sargon I (2400 î.e.a.):
Numele Moise se regăseşte în onomastica egipteană şi feniciană. Decalogul primit de Moise
de la Dumnezeu are similitudini cu legile date de regele babilonian Hamurabi în sec. XVIII
î.e.a. În Proverbele lui Solomon se regăsesc „sentinţe“ date de faraonul Amenhotep care a
domnit cu circa trei secole înainte de Solomon, în Egipt. Toate aceste similitudini şi multe
altele dovedesc că Biblia a cuprins într-un tot armonios diverse tradiţii cu care evreii au
avut contact. Ne înclinăm încă o dată în faţa acestei preţioase moşteniri.

3.5 Templul din Ierusalim Edit

Templul din Ierusalim a fost simbolul existenţei evreilor în antichitate. Era cunoscut de
vecini, ca şi de cei care veneau de departe să-l vadă. A fost distrus de două ori, dar al Doilea
Templu a fost refăcut în miniatură, împreună cu modelul Vechiului Ierusalim, la scara 1/50,
în apropiere de Holyland Hotel. S-au folosit informaţiile din tratatul Midoth al Mişnei, ca şi
din descrierile lui Josephus Flavius. De realizarea proiectului s-a ocupat o comisie condusă
de arhitectul Michael Avi-Ionah. Primul studiu modern despre Templul din Ierusalim a fost
întocmit de doi cercetători francezi, la începutul sec. X, Perrot şi Chipiez. În Talmud se
descrie modul cum a fost construit Primul Templu. „Pământul şi cerul răsunau de vuietul
lucrărilor... Păsările cerului soseau în zbor, cercetand dacă lipseşte vreun obiect... Norii
veneau să aducă lucrătorilor răcoare... Îngerii din cer soseau şi plecau necontenit...“
Construcţia a durat şapte ani şi, după cum spune Talmudul, nici un lucrător nu s-a
îmbolnăvit, nu s-a accidentat. Era în vremea regelui Solomon, Templul era pe Muntele Moria
(unde Avraham a crezut că urmează să-l sacrifice pe Isaac), iar construcţia era în formă de
amfiteatru (o influenţă a arhitecturii egiptene). Existau încăperi speciale pentru gărzi,
pentru jertfele animale etc. numai preoţii şi oficialităţile intrau în Templu. Când regele
Ieroboam a mai construit temple la Bethel şi Dan, faima construcţiei lui Solomon a început
să scadă, apoi urmaşii l-au pângărit cu idoli păgâni. În anul 586, Nabucodonosor, regele
babilonienilor a distrus Templul, jefuind podoabele spre a le duce în capitala sa. S-a spus că
era o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredinţă. Profetul Irmiahu (Ieremia) s-a ocupat de
salvarea câtorva obiecte sfinte şi de tabernacolul din vremea lui Moise, ascunzându-le într-o
grotă, la Marea Moartă. Ele nu au putut fi găsite de atunci. Plângerea lui Ieremia este
dedicată acestui dureros moment. În anul 515 î.e.a. Zerubabel a reconstruit Templul după
modelul original. În anii 175-164 î.e.a., regele Siriei elinizate, Antiochus Epiphanes a prădat
şi a pângărit Templul, consacrându-l zeilor greci. Macabeii l-au refăcut, dar, mai târziu,
trupele lui Pompei, Crassus şi regelui Irod l-au jefuit în repetate rânduri. Regele Irod s-a
gândit, totuşi, să-l refacă începând din anul 18 î.e.a., pe acelaşi loc ca şi Templul lui Solomon,
însă de proporţii mai mari şi în altă concepţie, cu un turn central, dominant, ornamentaţia
fiind împrumutată de la greci (stil corintian). Existau în construcţie „galeriile Torei“,
subterane, ca şi porţi spre oraş, spre Palatul Haşmoneilor etc. Josephus Flavius scrie:
„Întregul Templu, cu exteriorul lui aurit, era de o strălucire orbitoare. De departe, Templul
scăldat în lumină părea un munte acoperit de zăpadă.“ Soldaţii lui Titus au distrus acest
Templu la numai câţiva ani de la terminarea lucrărilor. Strălucirea marmurei şi aurului a
trecut în scrierile înţelepţilor.

3.7 Hasidismul – rolul său istoric Edit

În sec. IV-I î.e.a., hasideii sau hasizii erau constituiţi într-o mişcare tradiţionalistă ce se
opunea tendinţelor asimilaţioniste (mesopotamice, elenistice ş.a.) Hasid, etimologic,
înseamnă om credincios, religios. De pildă, fariseii se numeau şi hasizi. Ulterior, în Evul
Mediu, hasizi erau cei care se ocupau cu mistica, precum, în Germania, Iuda he-Hasid, apoi
Luria, Isaac, fondatori ai mişcării lurianice. În sec. XVII, cabalistul Samson Ostropoler, care
se considera hasid, şi-a găsit moartea ca martir în timpul pogromurilor lui Hmelniţki.
Sabetai Zvi, falsul profet, a apelat la sprijinul hasizilor. Dar hasidismul ca manifestare
independentă şi bine conturată s-a născut odată cu Israel Baal Şem Tov (prescurtat Beşt), în
sec. XVIII. Acest personaj de legendă a dus o viaţă de rătăcitor în Polonia, Galiţia, Moldova
(prin zona Neamţului), spunându-şi rugăciunile în mijlocul naturii, negând autoritatea
rabinilor, câştigând aderenţi care au format un nou curent în iudalism, bazat pe extaz
religios şi, în cazul celor învăţaţi, pe cunoaşterea Cabalei. „Lui Dumnezeu trebuie să i te
adresezi cu bucurie“, spunea Baal Şem Tov. Îndrumătorul hasidic se numea ţadic, adică om
drept. Mai târziu ţadicul a devenit rabin. Mişcarea hasidică fiind recunoscută în lumea
evreiască, centrul acesteia a devenit o nouă mişcare, „Habad Liubavici“, după locul naşterii
fondatorului noii mişcări, Schneersohn, în Polonia ocupată de regimul ţarist. După 1917,
adepţii mişcării s-au refugiat în S.U.A. În dezvoltarea hasidismului un rol primordial l-a avut
urmaşul lui Baal Şem, marele Maghid (predicator) rabi Bar din Meserici, care a călătorit în
Lituania şi Bielorusia. La Vilna (Vilnius) l-a întâlnit pe gaonul (învăţat) rabi Elia (1720-
1797) care a încercat să combată, fără succes, noua învăţătură de pe poziţii talmudice,
tradiţionale. Din această dispută hasidismul a câştigat în experienţă şi ca fundament
religios. Hascala a redus influenţa hasidismului, care a rămas totuşi o mişcare bine definită
în cadrul ortodoxismului iudaic. În cadrul său s-au format elite, dinastii de ţadikim-rabini,
ce aveau o „curte“, judecau anumite pricini de ordin moral şi religios, ţineau predici, iar unii
încercau să prevadă viitorul. Hasidismul a salvat la un moment dat iudaismul est-european
de la o lentă decădere spirituală, dar a adus şi riscul unui derapaj spre fanatism, în special în
cazul „nebunilor Domnului“. Astăzi, hasidismul are puţini aderenţi în lume, dar este o sursă
inepuizabilă de inspiraţie literară, artistică. Nu trebuie ignorată nici baza morală, pornind
de la învăţăturile lui Baal Şem, care nu a scris, ci doar şi-a rostit crezul: „În lupta împotriva
răului, numai credinţa contează“, „Toate cele cereşti şi toate cele pământeşti sunt Una“,
„Dacă vrei să-l ajuţi pe aproapele Tău, fă-o cu dragoste“, „Când omul e plin de sine, nu mai e
loc nici pentru Dumnezeu“ etc. Un important cercetător al hasidismului, azi, este Moshe
Idel, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. El îşi recunoaşte doi maeştri, numindu-
i „giganţi“: Martin Buber şi Gershom Scholem. Unul dintre cei mai mari prozatori pe care i-a
dat tradiţia idişului, Isaac Bashevis-Singer, laureat al Premiului Nobel a fost, ca şi înaintaşii
săi, Sforim, Peretz, Şalom Alehem, Anski, puternic influenţat de hasidism, pe care l-a
cunoscut în locurile natale (Radzymin, Polonia). Hasidismul a impulsionat folclorul, muzica,
dansurile evreieşti, le-a imprimat o trăsătură caracteristică, îmbinând evlavia cu bucuria
vieţii. Un culegător de povestiri hasidice, publicate şi la noi a fost Chaim Bloch. Eroul
principal este neuitatul Baal Şem Tov. Înaintea acestei antologii, I. L. Peretz a alcătuit un nou
volum cu acelaşi titlu, aducând contribuţia propriei sale fantezii. Prozatorul Ludovic
Bruckstein s-a inspirat de asemenea din tradiţia hasidică. Şlomo Leiboci-Laiş a publicat în
Israel o antologie cu legende hasidice. Elie Wiesel a alcătuit Celebrare hasidică. Despre
hasidismul în România a scris şi Andrei Oişteanu (Imaginea evreului în cultura română). În
pictură, Marc Chagall nu poate fi desprins de hasidism.

3.17 Diaspora evreiască (în cifre) Edit

Prima Diaspora, primul exil al evreilor a avut loc în anul 722 î.e.a. în urma distrugerii
Regatului Israel de către asirieni.In anul 586 î.e.a. au urmat calea exilului şi evreii din
Regatul Iudeei, ca urmare a victoriei babilonienilor care au distrus şi Templul din Ierusalim.
Până în Evul Mediu evreii din teritoriul fostului imperiu babilonean (aproximativ, actualul
Irak) au constituit o comunitate cu intensă viaţă culturală şi civica. După distrugerea celui
de-al doilea Templu, în timpul războiului iudeo-roman (70-71e.a.), Diaspora evreiască a
căpătat dimensiuni continentale. Cărţile sibilinice din secolul II e.a., geograful Strabo,
filosoful Philo au consemnat acest fenomen unic la acea vreme. Din Spania până în stepele
ruseşti, în Asia, până în China, în Africa, s-au „risipit“ (Diaspora înseamnă „risipire“) 4-5
milioane de evrei, iar în imperiul roman aproape 10% din populaţie se considera a fi
evreiască (erau şi populaţii „barbare“ fără o evidenţă minimă). În secolele cuceririlor
islamo-arabe (sec. VIII-XIII) un însemnat număr de evrei au fost antrenaţi spre noi zone ale
Asiei şi Africii. La fel s-a întâmpinat în perioada cuceririlor normande în Franţa şi Anglia.
„Episodul chazar“, adică trecerea la mozaism a Kaganului şi supuşilor săi a însemnat, fără
îndoială, o creştere a numărului mozaicilor în Europa. Pe la anul 1500 începe o concentrare
a evreilor în zona estică a Europei (Polonia, Galiţia, Lituania, Rusia) datorita stramtorarilor
si izgonirilor succesive din vestul Europei, după ce în sec. XIV epidemia de ciumă făcuse
ravagii, în special în oraşe, evreii fiind acuzaţi de răspândirea bolii. Din 1,5 milioane evrei,
circa 1 milion locuiau încă în Orient şi în Africa. Edictul regilor spanioli, Ferdinand şi
Isabela, din 1492, a obligat pe evreii sefarzi să se refugieze în provinciile imperiului otoman
şi în America (abia descoperită). Atunci au ajuns aceştia şi în ţările române. În 1638, rabinul
Simon Luzatto a publicat o lucrare exhaustivă despre Diaspora evreiască. Ierusalimul era
menţionat drept centrul spiritual, ceea ce şi era prin dinamica învăţământului religios şi nu
numai. În sec. XVIII populaţia evreiască în lume se ridica la 2 milioane (cel puţin), iar la
1825 ea număra 3.281.000 de suflete. În 1925 trăiau aproape 15 milioane, din care 10
milioane în Europa, în America peste 4 milioane. În 1935 s-a apreciat o cifră de 16.140.000,
astfel că într-un secol populaţia a crescut de circa 5 ori, apropiindu-se de 1% din populaţia
lumii (mai exact 0,8%). În domeniul economic (industrie, comerţ, finanţe) erau cuprinşi
circa 75% din evrei, în servicii publice şi profesii libere 6%, în agricultură 4%, în ocupaţii
casnice şi în condiţii grele 3%, şomeri 12%. Holocaustul a schimbat în cel mai tragic mod
demografia evreilor, astfel nici astăzi, la 60 de ani de la terminarea războiului nu s-a ajuns la
nivelul populaţiei evreieşti dinainte de 1939. Statul Israel „a absorbit“ peste 5 milioane de
evrei, iar peste 6 milione trăiesc în S.U.A. În Franţa este a doua comunitate din Diaspora, ca
număr de evrei, cu peste 600.000 de suflete. Din fosta URSS au plecat peste 2,5 milioane.
Mulţi evrei au părăsit ţările islamice. Dintre fostele ţări socialiste Ungaria cunoaşte prezenţa
unei populaţii stabile de circa 100.000 de evrei. Scăderi drastice au avut loc în Polonia (azi
2.000-3.000 de evrei, de la 3,5 milioane), România (circa 7000, de la 800.000 în 1939).

Cuprins

[arată]

PARTEA I . EVREII ÎN LUME Edit

Cap. 1 Originea evreilor – Patriarhii – Exodul Edit

Evreii sunt unul dintre popoarele cele mai vechi pe pământ, care au rezistat unei istorii de
4000 de ani. Terah, tatăl lui Abraham, trăia departe de Canaan, în oraşul Ur (lângă Golful
Piersic) şi se închina unor zei locali. Primii evrei se ocupau de creşterea vitelor şi de
agricultură. Numele de evreu provine din „habiru“, denumire dată de localnici pentru „cei
de pe celălalt mal al „fluviului“ (Eufrat). Abram, care în urma revelaţiei divine, adică a
recunoaşterii lui Dumnezeu, îşi schimbă numele în Abraham („tatăl popoarelor“ apare şi în
Coran sub numele de Ibrahim) conduce tribul său, care includea şi robi spre Canaan,
trecând prin Babilon, Aram (actuala Sirie; arameii erau semiţi, înrudiţi cu evreii). El face o
incursiune în Egipt, puterea dominantă în zonă, revenind în Canaan unde duce numeroase
războaie cu localnicii. Abraham a avut doi fii: Ismael (părintele ismailiţilor, strămoşii
arabilor) cu roaba Hagar şi Isaac cu soţia sa Sarah. Isaac s-a căsătorit cu Rebeca, fiica lui
Nahor, unchiul său. Rebeca a avut cu Isaac doi fii: Iacob şi Esau. Există povestea biblică, în
care, Esau cedează lui Iacob, pentru „un blid de linte“, dreptul primului născut. Iacob a avut
două revelaţii divine: viziunea scării pe care îngerii „coborau şi urcau“ şi „lupta cu Îngerul“,
care îl întruchipa pe Domnul. De atunci, Iacob s-a numit Israel (adică „cel ce s-a luptat cu
Domnul“, „El“ fiind unul din numele Domnului, ca şi Elohim, Adonai, Şabaot, Yhwh (adică
Iahwe). Abraham, Isaac şi Iacob sunt cei trei patriarhi biblici care au trăit aproximativ între
sec. XX-XVIII î.e.a., când în Egipt existau dinastii de faraoni, în Babilon a domnit marele rege
antic Hamurabi care a dat primul cod de legi. Abraham a avut revelaţia întâlnirii cu Domnul
în faţa oraşului Sodoma, oraş ce a fost apoi distrus, ca şi Gomora, pentru păcatul încălcării
legii ospeţiei şi pentru păcatul „sodomiei“, al necredinţei etc. Apoi a fost Legământul, prin
care Domnul cerea credinţă absolută oferind totodată protecţie în faţa duşmanilor şi o
patrie, Canaanul. Ca dovadă a credinţei a fost impusă circumcizia rituală (brit-mila) pentru
toţi bărbaţii. Abraham şi-a dovedit fidelitatea faţă de Domnul, când a fost gata să-şi
jertfească fiul, pe Isaac, iar Domnul l-a înlocuit, pe jertfelnic cu un berbec. Evreii au adus
astfel două elemente noi în civilizaţia lumii: credinţa într-un singur Dumnezeu şi
renunţarea la jertfa umană. Dar ei nu erau încă un popor. Patriarhul Iacob a avut 12 fii cu
soţiile Lea, Rahela şi o slujnică, toţi fiii fiind egali în drepturi. Iosif a fost vândut de fraţii săi
unor tâlhari ce mergeau în Egipt. După multe peripeţii, fraţii săi ajung şi ei în Egipt. Istoricii
afirmă că în acea perioadă (sec. XVIII î.e.a.) Egiptul a fost cucerit de hicsoşi. Aceştia au
agreat venirea evreilor în Egipt, fiindu-le mai fideli decât băştinaşii. În Egipt, evreii au
devenit o populaţie numeroasă, au ajuns dregători, dar revenirea faraonilor locali i-a adus
în starea de robie.Cel care i-a scos din Egipt, „Casa robiei“ a fost Dumnezeu, prin alesul său,
Moise. Moise, conform Bibliei, era un copil evreu, salvat de la masacrul ordonat de faraon,
de fiica acestuia. El a ajuns, dându-se drept egiptean (numele este egiptean, Moses) mare
dregător la curtea faraonului, dar, văzând starea în care se aflau evreii, s-a revoltat, a ucis un
slujitor care-l bătea pe un rob evreu şi a pornit o campanie de ieşire a evreilor din Egipt. El a
avut revelaţia divină a misiunii sale, de a aduce poporul evreu înapoi, în Canaan. Este
Exodul, care a durat 40 de ani, până când generaţia de robi s-a schimbat cu aceea de oameni
liberi. Pe Muntele Sinai, Moise a primit Tablele Legii, Tora, dar evreii rămaşi fără
conducător, au început să se închine „viţelului de aur“ un idol păgân. Moise a spart Tablele,
dar Dumnezeu, după ce l-a îndemnat să-i pedepsească pe necredincioşi, i-a dat a doua oară
Tora. În Biblie, Tora înseamnă şi Cele Cinci Cărţi ale lui Moise, dar, iniţial, Tora este
echivalentă cu decalogul cunoscut în egală măsură de evrei şi de creştini. Prin Lege (cele
zece porunci), Dumnezeu cerea recunoaşterea sa ca Unic, Cel ce l-a scos pe Israel din Egipt,
Casa Robiei, interzicea omorul, adulterul, jurământul fals, furtul unui bun al altuia, cerea
respectarea Şabatului, a părinţilor. Era forma cea mai concisă şi limpede a drepturilor şi
îndatoririlor omului, din acea vreme (sec. aprox. XV-XIII î.e.a.). Pentru că a lovit o stâncă, în
pustiu, spre a obţine apa pentru poporul său, Moise nu a mai ajuns în Canaan, el a murit,
fără a avea după el un mormânt.
Cap. 2 Judecătorii. Regatul unic. Profeţii Edit
Moise este părintele poporului evreu. El i-a dat demnitate şi a fost intermediarul care a adus
Legea. Josua, un general iscusit a început cucerirea Canaanului, începând cu cetatea Ierihon.
În final, a împărţit ţara între cele 12 triburi. Au urmat nesfârşite lupte, în special cu filistenii,
un „popor al mării“, de origine ionică. În cele mai grele perioade era ales un judecător care
conducea poporul, era şef militar, administra treburile interne, judeca pricini. Se evidenţia
printre aceştia Debora, femeia-războinic care împreună cu generalul Barak au salvat
poporul, în faţa năvălitorilor, Samson, căzut pradă duşmanilor din cauza pasiunii pentru
Dalila şi Samuel. Samuel era şi proroc, preot. Pentru a stabiliza ţara, el l-a uns rege pe Saul.
Spre sfârşitul vieţii, Saul a fost nevoit să cedeze puterea lui David, un fost păstor, cântăreţ
din harpă, luptător încercat (v. lupta cu Goliath), organizator talentat. David a domnit între
anii 1004-967 î.e.a., a mutat capitala de la Hebron la Ierusalim, oraş care avea o vechime de
circa 1000 de ani (Salem, Urusalim), fiind în timpul lui David ocupat de iebusiţi. Muntele
Sion din centrul noii capitale, ca şi Ierusalimul au devenit simboluri ale poporului evreu, iar
David fondator al unui stat mare care cuprindea teritoriul de azi al Israelului, ca şi teritorii
învecinate în Siria, dincolo de Iordan, în Sinai etc. Dintre numeroşii fii ai lui David, Solomon,
fiul ultimei soţii a lui David, Batşeba (fosta soţie a lui Urie hititul, trimis la moarte de David)
a fost moştenitorul tronului, domnind între anii 967-928 î.e.a. Solomon (Şlomo) este „regele
păcii“, constructor al Primului Templu, autor presupus al „Cântării Cântărilor“,
„Proverbelor“, „Ecleziastului“ (Kohelet), aşa cum David ar fi scris „Psalmii“ (deşi ele se
referă la vremuri de după David, până în sec. V î.e.a.). După moartea lui Solomon, regatul s-a
divizat în două regate mai mici: Israel cu capitala la Samaria şi Iudeea cu capitala la
Ierusalim. Pe lângă păcatul necredinţei pe care l-au făptuit regii ca Ahab ş.a., slăbirea
autorităţii a dus la dispariţia regatului Israel, cu cele 10 triburi care îl constituiau, în 721
î.e.a. şi a regatului Iudeei în 587-586 î.e.a., când a fost distrus Primul Templu şi a avut loc
Prima Diasporă în tot Orientul Mijlociu. Aceste nenorociri au dus la apariţia unor
„mântuitori“, profeţi care aveau autoritatea morală să critice stările de fapt şi să prevadă
viitorul. Se remarcă (v. Cartea Profeţilor, „Neviim“): Isaia (Ieşaiahu) din vremea căderii
regatului Israel, Ieremia (Irmiahu) din perioada distrugerii Primului Templu, Ezechiel,
Daniel (din vremea ocupaţiei persane ce a urmat celei babiloniene; a profeţit venirea
Mesiei) ş.a. În anul 538 î.e.a. regele persan Cyrus a permis evreilor să revină la Ierusalim.
Începe reconstrucţia Templului, iar în sec. V î.e.a., preotul Ezra comentează Tora, scriind
primul „midraş“ (literatură premergătoare Talmudului). În anul 330 î.e.a. Alexandru cel
Mare ocupă tot Orientul Mijlociu. Cultura greacă pătrunde şi influenţează culturile locale. În
sec. III î.e.a. este elaborat Ecleziastul, iar 70 de învăţaţi evrei traduc Pentateuhul (Tora) în
greacă, monument cultural ce va purta numele de Septuaginta, inspiratoare a
creştinismului, peste alte trei secole. În anul 165 î.e.a. Matatiahu Haşmoneul, preot la
Modein declanşează răscoala împotriva lui Antioh IV, care încerca să impună politeismul şi
a pângărit Templul din Ierusalim. Este răscoala Macabeilor (Macabi înseamnă „ciocan“) care
a adus o nouă dinastie de regi. Între evrei apar grupări: saduceii (aristocraţi, înclinaţi spre
asimilism), farisei (învăţaţi din clasa de mijloc, păstrători ai tradiţiei), zeloţi (luptători ce
vor continua lupta cu romanii, când dominaţia greacă a fost anihilată) şi secta esenienilor
(asceţi de la Qumran, la Marea Moartă). Dinastia haşmonaică decade, prin intrigi, lupte
interne, dinastia edomită (neevrei) a Irozilor îi ia locul. Romanii domină în Orientul
Apropiat. Irod cel Mare reface Templul, îi dă strălucire, acţionând ca un rege credincios
religiei mozaice. În primii 33 de ani ai erei noi, trăieşte, se pare, Iosua numit şi Isus Christos,
considerat de creştini, trimis al Domnului, Mesia. Creştinismul devine o religie datorită
evreului Saul, numit de creştini Paul (Pavel). În primii ani ai erei noi trăiesc doi învăţaţi
evrei: Hilel şi Şamai. Lui Hilel îi aparţine dictonul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Aceasta
este esenţa învăţăturii, restul sunt vorbe.“ Creştinismul, ca morală, a preluat învăţătura lui
Hilel, ca şi ascetismul moral al esenienilor. În anul 70 e.n. Titus, fiul Împăratului Vespasian
distruge Templul şi oraşul Ierusalim, în urma răscoalei zeloţilor. După alţi 65 de ani, în 135
e. a. are loc răscoala lui Bar Kochba („Fiul stelelor“) susţinută de rabi Akiba, căruia îi
datorăm dictonul: „Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi.“ Rabinul a fost ucis de romani,
prin jupuirea pielii. Marea Diasporă a evreilor, începută în anul 70 e.n. a însemnat, cum
spune cuvântul grecesc, „risipirea“ a 4-5 milioane de evrei pe întinsul Imperiului Roman
(10% din populaţia Imperiului), de la Marea Caspică la Mediterana şi Oceanul Atlantic,
inclusiv în nordul Africii.

Cap. 4 Personalităţi exemplare Edit

4.1 Moşe Rabeinu în trecut şi în prezent Edit

Moşe Rabeinu, Moise pentru creştini, Musa pentru musulmani este o personalitate
dominantă în cele trei religii monoteiste, dar pentru evrei el este principalul „martor“ al
revelaţiei divine. Deşi el impune ca prezenţă în Biblie, este considerat „cel mai modest om
de pe suprafaţa pământului“. În morala iudaică, la fel ca şi în cea creştină, islamică, modestia
este primul semn al nobleţei şi înţelepciunii. Trufia este un păcat, omenesc, dar păcat.
Literatura, artele plastice, muzica, de-a lungul secolelor s-au inspirat din această irepetabilă
personalitate. Deşi Michelangelo l-a reprezentat, eronat, cu coarne (cuvântul „raze“ şi
„coarne“, în limba ebraică, se aseamănă), lucrarea face parte din patrimoniul universal.
Teologul creştin, William Fox Albright cercetător al Bibliei a stabilit chiar şi anul Exodului,
când Moise a ieşit, urmat de poporul evreu, din Egipt: 1290 î.e.a. Au fost descoperite oraşele
construite de evrei în Egipt: Pitom, Ramses. Faraonul Ramses II a domnit între anii 1292-
1234 î.e.a. Numele oraşului Ramses este legat de acesta. Între domnia lui Ramses II şi
venirea lui Iosef sunt patru secole. Iosef fusese deja uitat. Soarta evreilor se schimbă.
Faraonul crede că evreii pot deveni aliaţi potenţiali ai unor inamici ai Egiptului. Bănuiala se
baza pe faptul că evreii au venit pe vremea stăpânirii hicsoşilor, popor semit înrudit cu
evreii. Hicsoşii au fost izgoniţi. Evreii au devenit sclavi. Se pare că anul 1290 î.e.a. nu este
anul real al ieşirii din Egipt. Totul s-a petrecut mai târziu cu circa un secol. Există azi
părerea că trecerea prin Marea Roşie a avut loc în sec. XV, pentru că explicaţia dată de
vulcanologi care consideră că o erupţie puternică în Marea Mediterană ar fi provocat un flux
şi un reflux extraordinar tocmai în zona Goshen (Egipt) a avut loc în anii 1400 î.e.a. Deci
anul Exodului este dificil de stabilit: între 1450-1250 î.e.a., cu mare aproximaţie. Cert este că
Moşe Rabeinu a fost fondatorul religiei mozaice (de unde şi numele), iar Decalogul este
Legea primită de el şi transmisă evreilor, ca şi întregii lumi civilizate (inclusiv mahomedanii,
care au inclus Legea în Coran). În rest, este o povestire biblică. Tatăl lui Moise era Amram,
mama Ioheved (numele au semnificaţii, în limbile vechi), sora era Miriam (de unde şi
creştinescul Maria) şi un frate Aaron, primul preot din istoria evreilor, care avea darul
oratoriei (Moise nu avea dicţie). S-a născut, se spune, în 1370 î.e.a. şi a trăit, conform
tradiţiei, 120 de ani. Moaşele evreice Şifra şi Pua au primit ordin să ucidă noii născuţi evrei,
dar ele au refuzat. „Uciderea pruncilor“ din povestea evanghelică este împrumutată din
povestea lui Moise. Fiica faraonului, pe nume Bathia (nume răspândit, apoi, la evreice) a
zărit coşul în care plutea, pe apele Nilului, pruncul Moise. Ea l-a salvat, redându-l mamei
sale, dar la curtea faraonică. „Moşe“ în vechea egipteană însemna „scos din apă“. Alţi
cercetători consideră că Moses este un nume tipic egiptean, inclus în numele unor faraoni:
Tutmoses, Ramoses etc. Moise a crescut ca un prinţ egiptean, dar Miriam l-a îndemnat să-şi
salveze conaţionalii din sclavia egipteană. La o inspecţie, Moise îl ucide pe unul din vătafii
egipteni, Aharnes, pentru că l-a ucis pe evreul Fineas, urmărind să-i ia soţia, Şalmut (nume
comun cu Sulamit). Trădat de doi evrei, Datan şi Abiram, Moise fuge de la curtea faraonului.
De acest episod s-a ocupat asiduu André Neher, iudaist de marcă din sec. XX. B. Fondane a
descris în versuri (Exodul) aceste momente. Refugiat la Midian, zonă învecinată cu Egiptul,
Moise îl cunoaşte pe preotul Ietro, care avea un fiu, Hobab şi două fiice, dintre care Tzipora
(înseamnă „pasăre“) îi va deveni soţie. Devenit păstor, el a zărit pe muntele Horeb un tufiş
arzând. A fost primul semn dat de Dumnezeu că el, Moise va fi martorul şi primul său
slujitor. Moise a primit porunca divină de a-i scoate pe evrei din Egipt. Talmudul a dat o
serie de explicaţii pentru simbolul „Tufişului arzând“: umilinţa plantei, focul ce arde şi nu
mistuie, vocea ce se aude şi nu porneşte din trup. Acţiunea se petrece în Sinai (sina, însemna
duşmănie), pe muntele Horeb (herev, însemna „spadă“). Exodul nu a fost un episod paşnic.
Se presupune că el a avut loc după moartea lui Ramses II, sub faraonul Merneptah. Moise şi
Aaron s-au dus la faraon să-i ceară eliberarea evreilor, dar în urma refuzului acestuia,
Domnul trimite „zece plăgi“ asupra Egiptului. Faraonul avea nevoie de sclavii evrei. Plăgile
erau: apa prefăcută în sânge, invaziile de broaşte, păduchi, muşte, ciuma vacilor, vărsatul
negru (variola), grindina, invazia lăcustelor, eclipsa de soare, moartea nou-născuţilor
(răzbunare pentru vechiul ordin dat de Ramses II). Exodul este sărbătorit sub numele de
Pesah de la verbul „a sări peste“. Faraonul a permis plecarea tuturor evreilor, care au luat cu
ei pâine nedopsită ce se cocea la razele soarelui (matzot). Robia egipteană a durat 430 de
ani se spune. Anul 1290 î.e.a. pare totuşi mai plauzibil, în ordinea cronologică a
evenimentelor (Abraham vine din Ur, urmează Isaac, Iaacov, Iosif, adică patru generaţii,
însumând circa 200-250 de ani, plus 430 de ani, înseamnă că de la Abraham la Moise au
trecut circa 700 de ani, iar anul 2000 î.e.a. este considerat anul plecării din Ur al tatălui lui
Abraham (cu familiile lor). Anul 1000 î.e.a. este anul existenţei regatului Israel. A fost
necesar un mileniu pentru ca evreii să-şi întemeieze un stat şi o naţiune. Fără Moise, evreii
ar fi dispărut din istorie ca multe popoare de păstori nomazi. Ziua de 15 Nissan este ziua
sărbătorii Eliberării din robie (Pesah). Momentul eliberării a fost marcat de trecerea „peste
Marea Roşie“, de fapt apele s-au retras din calea lor, iar oastea faraonului care îi urmărea a
fost înecată de valul uriaş care a urmat. Evreii au luat cu ei osemintele lui Iosif spre a fi
îngropate în Ţara Promisă, ca şi patriarhii. În timp ce Moise primea Tablele Legii pe Muntele
Sinai, evreii rămaşi în tabără au făcut un Viţel de Aur şi l-au numit zeul lor. Influenţa
tradiţiilor vecinilor era încă puternică. Moşe a spart Tablele Legii. Domnul i-a dat a doua
oară aceste Legi (Decalogul) după ce viţelul de aur a fost distrus, iar o parte dintre
necredincioşi (împreună cu evreii erau şi alte neamuri) au fost ucişi. Astfel porunca „Să nu
ucizi“ nu a fost respectată şi totuşi ea stă la baza oricărei morale. Domnul a trimis evreilor
„mana cerească“, oamenii de ştiinţă considerând că este vorba de seminţe purtate de vântul
deşertului. Pentru a procura apă, Moise a lovit o stâncă folosind toiagul său de conducător.
Domnul l-a pedepsit, interzicându-i să ajungă vreodată în Eretz Israel. Stânca trebuia să fie
„rugată“. În realitate, rocile poroase din deşert păstrează umezeala, care prin lovirea
suprafeţei este eliberată. Primii inamici ai evreilor au fost amaleciţii. De atunci orice
duşman al evreilor este numit „Amalek“, cel fără credinţă. Cel care i-a urmat lui Moise la
conducerea poporului evreu nu a fost fiul ori altă rudă, ci Iehoşua din tribul lui Beniamin,
cel mai mic fiu al lui Iaacov. Este semnificativ faptul că Moise nu avea veleităţi de rege
dinastic, el era Eliberatorul şi Legiuitorul. Urmaşii lui Aaron au fost Cohanimii – preoţii (de
unde numele derivate Cohn, Kohn, Kahane, Kogan, Katz – Kahane Tzadic, preot drept, etc.).
Cei din tribul lui Levi, au devenit paznici ai obiectelor sfinte, ajutori ai preoţilor, funcţiile
păstrându-se şi în Diaspora (de la Levi, vin Levy, Levin, Levinas, etc.). Poporul evreu a
străbătut pustiul sub conducerea, deloc blândă a lui Moise, timp de 40 de ani. Această
perioadă, în realitate corespunde, aproximativ, formării unei noi generaţii eliberate de
mentalitatea robiei, a idolatriei, etc. În drumul lor, Domnul a vegheat ca evreii să nu se abată
din calea credinţei, Korah cu doi răzvrătiţi fiind înghiţiţi de un cutremur provocat de Cel
Atotputernic. A murit şi Balaam care a încercat să-i pornească pe midianiţi împotriva
evreilor. Profetul Moise a murit pe Muntele Nebo, îngerul Gabriel i-a ridicat sufletul la
Domnul, deasupra tuturor patriarhilor. Muntele Nebo se află între Ierusalim şi Marea
Moartă. De acolo se vedea tot Canaanul. El a murit fericit. A dovedit curaj şi înţelepciune,
cele mai de preţ calităţi ale unui conducător.
4.2 Ben Zakai – salvator al învăţăturii iudaice Edit
Momentul distrugerii celui de-al Doilea Templu, la Ierusalim, în anul 70 e.a., de către romani
a pus în cea mai grea cumpănă existenţa spirituală şi, implicit, etnicitatea evreilor. Iohanan
ben Zakai a devenit un personaj legendar, deşi el a existat în acele vremuri. Se spune că ar fi
trăit 120 de ani, vârsta tradiţională a lui Moise, Hilel şi Akiva (după Zakai), adică el ar fi
muncit o treime din viaţă (40 de ani, ca şi „drumul în pustiu“), a studiat următorii 40 de ani
şi a predat învăţătura în ultimii 40 de ani. A studiat la Ierusalim, fiind elevul lui Hilel. S-a
retras la Arav, în Galileea, unde a stat 18 ani, fiind consultat în acest răstimp doar de două
ori în chestiuni religioase. Revine la Ierusalim, devenind liderul religios al fariseilor
(păstrători ai tradiţiei, separaţi de preoţi, saducei şi zeloţi, denumirea fiind azi, pe nedrept,
peiorativă). Ben Zakai a abolit unele obiceiuri învechite, a cerut impozitarea câştigurilor
preoţilor-judecători, era consultat zilnic de numeroşi pelerini veniţi special pentru el, care
era numit RABAN („învăţătorul nostru“). Se spune că în timpul asediului roman a cerut
discipolilor săi Eliezer ben Hircanos şi Ioşua ben Hanania să fie pus într-un sicriu, scos din
oraş şi dus în tabăra lui Vespasian. L-a anunţat pe acesta că va deveni împărat şi că va
distruge Templul. Profeţia sa nefericită s-a împlinit. Vespasian i-a împlinit, drept mulţumire,
dorinţa de a înfiinţa o şcoală la Iavne (Iabne). Deşi este, se pare, o legendă, momentul a fost
în cel mai înalt grad, important pentru iudaism, şcoala de la Iavne a existat, păstrând
tradiţia religioasă care îşi pierduse centrul din Ierusalim. Zakai a devenit un simbol al
rezistenţei morale şi spirituale: „Dumnezeu a spus: „Eu vreau pietate, nu vreau jertfe“, cita
el din Osea (6,6). Împreună cu Zakai s-a stabilit şi Sanhedrinul, singura instituţie juridico-
religioasă după distrugerea Templului. Importanţa lui Iohanan ben Zakai constă în poziţia
sa morală, preceptele emise, care au îmbogăţit literatura talmudică, dar şi în iniţierea sa în
mistică, fiind un precursor al esoterismului iudaic, în cabalistică. Se pare că ben Zakai a
murit la câţiva ani după distrugerea Templului, prin moartea sa „stingându-se lumina
înţelepciunii“ (Mişna, parte a Talmudului ierusalemitean). Indiferent de interpretări, un fapt
este sigur: iudaismul a supravieţuit distrugerii Templului prin strădania unor oameni ca
Iohanan ben Zakai.

4.3 Philon din Alexandria Edit

Philon din Alexandria (Philon, Filon în diverse transcripţii) a trăit, conform informaţiilor
enciclopedice, aproximativ între anii 25 î.e.a. şi 50 e.a. este considerat un deschizător de
drum nu numai în filosofia evreilor, ci şi în cultura vremurilor în care a trăit. Meritul său
constă, înainte de toate că a ştiut să îmbine armonios învăţămintele iudaice acumulate de
conaţionalii săi din Diaspora (Alexandria era cel mai important centru al vieţii spirituale şi
economice a evreilor din această Diasporă) cu cele ale şcolilor filosofice greceşti, simbioză
care, până la el, părea puţin probabilă. Familia lui Philon (fraţi, nepoţi) au jucat roluri de
seamă în administraţia romană, fără a abandona propria credinţă. Se ştie că însuşi filosoful
s-a prezentat în faţa împăratului Caligula, la Roma, pentru a apăra dreptul evreilor de a nu
se închina idolilor, inclusiv statuii împăratului, respectând astfel unul dintre
comandamentele Decalogului. Arieratul împărat a refuzat cererea, dar urmaşul la tron,
Claudiu a înţeles mai bine doleanţa legitimă a evreilor. În domeniul gândirii filosofice,
Philon a căutat să demonstreze compatibilitatea revelaţiei mozaice cu filozofia „păgână“ a
marilor gânditori greci, căutând esenţa mitico-religioasă a culturii eline ca punct de plecare
pentru înţelegerea unicităţii divine. Totodată el nu a scăpat din vedere caracterul etic care
înrudea cele două credinţe aparent opuse. Cunoscător de mare orizont al textului biblic, ca
şi al tradiţiei greceşti, Philon a fost printre primii gânditori care au impus Logosul ca
noţiune corelativă între Dumnezeu şi Om, fiind un premergător al filosofiei şi teologiei
creştine, rol recunoscut de părinţii de mai târziu ai creştinismului. Pe multe edificii laice şi
în multe biblioteci ale aşezămintelor religioase creştine, numele lui Philon din Alexandria
(inclusiv în ţara noastră) este la loc de cinste. Dispreţul pentru puterea şi plăcerile lumeşti,
ascetismul său dictat de un înalt respect pentru puritatea spiritului au influenţat
comportamentul şi gândirea urmaşilor de diverse credinţe, până în zilele noastre. Ignorat
de cercurile rabinice până prin mijlocul Evului Mediu, Philon şi-a recăpătat locul meritat în
rândul învăţaţilor evrei, aşa cum merita datorită spiritului realist, a iubirii de ceea ce se
numeşte „sofie“, adică înţelepciune. Editura Hasefer ne oferă, în traducerea unui cunoscător
de seamă al culturii antice şi moderne, Ion Acsan, o carte strălucită a alexandrinului,
intitulată Viaţa lui Moise, după alte apariţii pe aceeaşi temă, cărţi şi capitole din diverse
cărţi, inclusiv cea de la Ed. Hasefer, Moise şi vocaţia iudaică a lui André Neher, în traducerea
lui Ţicu Goldstein (2002). Cartea pe care o propunem spre lectură cititorului se bucură de o
prefaţă a profesorului doctor în istorie, decan al facultăţii de profil din cadrul Universităţii
Bucureşti, Alexandru Barnea. Autorul prefeţei nu este numai un cunoscător, din scripte, al
trecutului biblic, ci şi un participant direct la unele descoperiri arheologice din Ţara Sfântă.
Traducătorul şi îngrijitorul ediţiei, Ion Acsan menţionează importanţa lui Philon ca
precursor al neoplatonicismului, face o paralelă a biografiilor acestuia şi a lui Josephus
Flavius, marele istoric, fiu al aceluiaşi secol de mari revoluţii spirituale şi politice, ca şi
atitudinea demnă şi activă faţă de calomniile antievreieşti vehiculate de diverşi autori greci
care îşi vedeau diminuat rolul de mentori ai culturii şi civilizaţiei orientale greco-romane,
colportând acuze care mai târziu au „fundamentat“ antisemitismul teologic şi politic din
cele două milenii de diasporă a evreilor în ţările europene. Viaţa lui Moise este privită ca un
roman în care Philon îşi regăseşte unele asemănări cu propriul destin, patria sa fiind acelaşi
Egipt, cu o cultură diferită de cea pe care avea să o nască iudaismul izvorât din Legea adusă
de Moise prin revelaţie divină. Biografia unuia dintre cei mai importanţi profeţi din toate
timpurile, recunoscut de cele trei religii monoteiste (mozaică, creştină şi mahomedană)
constituie obiectul primei părţi, în timp ce în a doua parte ni se dezvăluie rolul de legiuitor
şi de conducător al poporului evreu, pe care Moise l-a îndeplinit în condiţiile unei
permanente rezistente inerţiale a conaţionalilor cărora le lipsea încă o convingere stabilă
despre propria menire de purtători ai monoteismului în istoria antică, monoteism care a
devenit un bun al istoriei lumii. Un stil alert, strălucitor şi limpede totodată, de o
modernitate (poate şi prin meritul traducătorului) ni-l aduce pe Philon în preajma gustului
cititorului modern. Există cărţi în care Moise este prezentat drept urmaş al faraonilor ori
chiar faraon reformator, ceea ce nu se confirmă prin nici o scriere mai veche, fiind vorba de
speculaţii de ultimă oră, interesul pentru marele reformator a existat în toate timpurile,
astfel că editarea cărţii lui Philon interesează, indiscutabil, pe cititorii din zilele noastre.

4.4 Spinoza – primul evreu secularizat (1632-1677) Edit

Astfel l-a numit pe celebrul filosof un cercetător canadian: Benett Muraskin. Acesta
relatează că, la scurt timp după înfiinţarea Statului Israel, Ben Gurion a cerut Rabinatului
din Ierusalim să ridice excomunicarea (herem) lui Spinoza, dar cererea a fost refuzată.
Născut într-o familie de marani, la Amsterdam, în 1632. A fost educat în spirit iudaic,
cunoştea ebraica, portugheza, spaniola, olandeza, latina. De la Gersonide (Levi Ben Gerson),
iudaist din sec. XIV (m. 1344) a preluat teza priorităţii raţiunii faţă de revelaţie, iar
Descartes (1596-1650) l-a iniţiat, prin scrierile sale, în raţionalismul filosofic. La 27 iulie
1656, Spinoza a fost excomunicat din comunitatea evreilor din Amsterdam, printr-o
procedură, conform cutumei, total umilitoare. Împreună cu un prieten, conaţional,
excomunicat şi el, Juan de Prado, Spinoza îşi continuă studiile, scrie, iar numele de Baruch
şi-l preschimbă în Benedict. Deşi i se propune să se convertească, refuză. Nevoit să lucreze
ca şlefuitor de lentile, Spinoza se îmbolnăveşte de plămâni şi moare în 1677. Baza filosofiei
lui Spinoza este panteismul, care contravine doctrinei iudaice. Dar, sub aspect etic, el nu a
renunţat niciodată la normele iudaice, general valabile pentru oricare om. Einstein spunea
că Dumnezeul său este cel al lui Spinoza. Formula spinoziană „Deus sive natura“ (Dumnezeu
ori natura) a devenit un lait-motiv pentru Novalis, Goethe, Schelling, Hegel. Fiind în
corespondenţă cu diferiţi filosofi, teologi, oameni de ştiinţă (ex. Christian Huygens,
cercetător în domeniul opticii), Spinoza a scris Principiile filosofiei carteziene, Etica, Scurt
tratat despre Dumnezeu, om şi fericirea lui, Tratatul politic, Tratatul despre îndreptarea
intelectului. A fost negociator de pace între olandezi şi coaliţia anglo-franceză, la Utrecht, a
refuzat o catedră la Heidelberg, în ciuda insistenţelor lui Leibnitz. La universitatea Ebraică
din Ierusalim, cu prilejul tricentenarului comemorativ, în 1967, s-a cerut anularea
excomunicării acestui mare olandez evreu. I. Brucăr a scris despre el că „a fost cel mai sfânt
dintre oameni, după Christ“ (Ed. Hasefer, 1998, Spinoza, prefaţă Ion Ianoşi) Spinoza nu a
negat „cauza tuturor cauzelor“, ci s-a opus imaginii primitive a unui Dumnezeu care „face
totul“. Dr. I. Glicsman, în interbelic a scris cu înţelegere despre „ereticul“ Spinoza, cel care a
apropiat religia de ştiinţă; „Firea întreagă este însufleţită, viaţa şi materia sunt atribuite ei“,
afirmă Spinoza. Goethe şi Heine au găsit un nesecat izvor de inspiraţie în gândirea sa. Textul
excomunicării este, citit astăzi o mostră de bigotism ridicol. („Nimeni să nu stea mai
aproape de el, de patru coţi“, etc.). Între Uriel Acosta şi Spinoza există o comunitate de
destin, dar Spinoza era filosof. I-a precedat pe iluminiştii francezi, pe savantul Lavoisier,
„Viaţa, cugetarea nu sunt produse, ele sunt eterne, materia este finită în timp şi spaţiu“.
Aristotel, Maimonide, Descartes au fost maeştri săi, aşa cum Biblia şi Talmudul i-au format
primele imagini despre lume.

4.5 Baal Şem Tov – părintele hasidismului Edit

Despre Baal Şem Tov s-a scris, probabil, tot atât de mult ca despre profeţii antici ai evreilor,
deşi el nu a fost, propriu-zis, nici profet, nici cărturar. Cabaliştii, Gershom Scholem, Moshe
Idel (în timpurile noastre), filosoful Martin Buber, mulţi alţii s-au oprit la această puternică
personalitate a istoriei evreilor. Israel ben Elieser, supranumit Baal Şem Tov (numele bun al
Domnului) s-a născut aproximativ în anul 1700, în satul Okup, la graniţa dintre Bucovina şi
Podolia ucraineană, iar în al 60-lea an de viaţă s-a stins la Miedzyboz, în Polonia. Despre
viaţa sa vorbesc legendele, el nu a lăsat manuscrise, nici nu a avut un biograf lângă el. Din
copilărie prefera să hoinărească în pădurile de fagi şi brazi ale zonei natale, decât să
studieze la heder. Prin intermediul unui prieten al tatălui său a căpătat manuscrise cu
caracter ezoteric, aşa se spune. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit, dar a fost izgonit din
casa socrului, locuind până la 36 de ani cu soţia în diverse aşezări. Se spune că a ajuns şi în
zona Bistriţa-Neamţ, în Moldova, practicând diverse meserii. Se considera un inspirat şi se
retrăgea adesea în munţi, în păduri, venind doar de şabat acasă. Treptat câştiga adepţi,
adevăraţi adoratori. A avut înţelepciunea să nu se autoproclame „Mesia“, deşi în jurul lui
erau destui oameni simpli, creduli. Înţelepciunea sa i-a atras şi respectul unor învăţaţi: Dov
Beer din Meserici, care i-a fost urmaş, Jacob Josef din Polonoje, Pincas din Korez, Menahem
Mendel din Vitebsk, Nahum din Cernobâl. Miedzyboz, unde s-a stabilit a devenit centrul
hasidismului. A dorit să ajungă în Palestina, dar pe drum a fost împiedicat de condiţiile
climaterice nefavorabile. Nu a scris, a propovăduit doar verbal iubirea de Dumnezeu, fiind
un om cu o mare putere de convingere şi foarte imaginativ. Pildele sale au intrat în circuitul
folcloric evreiesc. Bucuria era, după Baal Şem Tov, singura cale spre Cel Unic. În urma
acestui „iluminat“ au rămas cărţi scrise de discipoli: omagiale, biografice (cu pilde), un
„Testament“, din care s-a format tezaurul hasidic. Ţadicii („cei drepţi“) au devenit purtătorii
hasidismului, fiind apoi recunoscuţi ca rabini. Mişcarea Chabad-Liubavici a preluat în
ultimele două secole o bună parte din moştenirea spirituală a hasidismului, fiind prezentă
în S.U.A., Israel, România, în alte ţări europene. Baal Şem Tov a predicat modestia, iubirea de
aproapele, de semeni, lupta spirituală contra răului, nedreptăţii, hasidismul fiind cu totul
nepragmatic. Accentul se pune pe moralitate şi mai puţin pe răsplată, nici aici, nici în viaţa
de apoi. Tora, Israel şi Dumnezeu sunt cele trei principii ale credinciosului. H. Bloch a fost
un bun autor de antologie a povestirilor hasidice. El a publicat un volum, în Austria, între
cele două războaie, traduse şi editate la noi după 1988 la „Cartea Românească“, cu o prefaţă
de Ov. S. Crohălniceanu şi la Ed. Hasefer (2002), cu o prefaţă a autorului (Viena, 1929). Baal
Şem Tov „ocupă“ 30 de pagini, ceilalţi, de la Levi Iţhak din Berdicev până la Iacob Samson
din Kosov (în ordine cronologică) sunt circa 30 de rabini, fiecare cu „istoriile“ sale. Marc
Chagall spunea că nu există un singur tablou, un poem de valoare fără mistică. Moshe Idel în
Cabală şi Eros se bazează şi pe misticismul hasidic. Şlomo Leibovi-Laiş a publicat, în 1995,
în Israel, „Între legendă şi realitate – lumea hasidică”, carte ce merită editată în România. În
1922, Martin Buber a publicat, la Frankfurt a. M. Die legende des Baal-Schem. Minunată este
şi cartea lui Elie Wiesel, Celebrare hasidică.

4.6 Fondatorul ştiinţei despre iudeitate – Leopold Zunz (1794-1886) Edit

Leopold Zunz s-a născut în 1794 la Detmold, în Germania şi a murit la 17 martie 1886, la
Berlin, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii sale dedicate studiului iudeismului. Orfan
de mic copil, este primit într-o şcoală înfiinţată de doi filantropi bogaţi (Samsonschule din
Wolfenbüttel), şcoală de unde au ieşit numeroşi învăţaţi. Zunz se remarcă prin inteligenţă,
memorie, hărnicie, fiind considerat un elev genial. În 1811 absolvă liceul din Wolfenbüttel,
iar în 1821 este doctor în filosofie la Universitatea din Halle. Disertaţia sa se referă la
literatura rabinică care va fi şi nucleul întregii sale opere de sistematizare şi explicitare a
bogatei moşteniri iudaice. În 1819, Zunz a fost unul dintre fondatorii „Societăţii pentru
cultură şi ştiinţă a evreilor“, care din 1823 a avut şi o publicaţie. Prima lucrare ştiinţifică în
domeniul abordat de Zunz este o biografie a lui Raşi, la rândul său un mare spirit al
iudaismului, care a introdus o sistematizare a scrierilor din vechime. Zunz era un om
exigent cu sine şi cu ceilalţi, a trăit modest, din munca de pedagog (director de şcoală, de
seminar), studiul fiind principala preocupare. A pus bazele demografiei statistice pentru
evrei, a structurat metodologia de predare a iudaismului în şcolile evreieşti, a aprofundat
înţelesul principiilor iudaismului. A scris despre istoria literaturii ebraice, a făcut studii
comparatiste în teologie etc. După ce a studiat în biblioteci din Italia, Franţa şi Anglia, a scris
o lucrare despre poezia sinagogală care a rămas antologică (peste 6000 de texte). La
aniversările de 70, 80 şi 90 de ani numeroase instituţii de învăţământ iudaic dar şi foruri
academice neiudaice l-au felicitat şi au organizat simpozioane. Zunz a fost şi un publicist pe
tărâm politic, a afirmat, conform tradiţiei iudaice, necesitatea respectării „dreptului şi nu ale
drepturilor, a libertăţii şi nu ale libertăţilor“, astfel că în revoluţiile care au avut loc în
Europa anului 1848, acest slogan a fost preluat de unii revoluţionari. Heinrich Heine care nu
era un apologet al instituţiei rabinice, a admirat ce a scris Leopold Zunz. Moartea soţiei, în
1874, l-a afectat mult pe savant. A mai scris articole în apărarea purităţii limbii germane pe
care o stăpânea la perfecţie. Spre sfârşitul vieţii a renunţat la reformism, revenind la
tradiţionalism.

4.7 Gloria lui Disraeli (1804-1881) Edit

Lăudabil ori mai puţin lăudabil, este un fapt incontestabil – Benjamin Disraeli este unul
dintre constructorii imperiului britanic, reprezentant de frunte al „veacului de aur“ al
reginei Victoria. După o prigoană de secole, un strălucit om de stat de origine evreiască a
ajuns prin contribuţia sa personală la cele mai înalte trepte ale ierarhiei social-politice.
Bunicul, pe numele său tot Benjamin, a venit în Anglia în anul 1748, din Veneţia, unde
familia se refugiase din Spania, după edictul din 1492; devenind bogat prin comerţ şi
tranzacţii financiare, acest bunic i-a asigurat fiului, Isaac, condiţii excelente de studii, astfel
că el s-a făcut cunoscut ca istoric de prestigiu al Angliei, autor a şapte volume în domeniu.
Fiul, Benjamin, a fost botezat în religia anglicană din cauza prejudecăţilor timpului. A
studiat dreptul, a scris primul roman, Vivian Gray, a fost admirat, dar şi respins ca scriitor
(în roman apăreau personaje suspuse într-o lumină nefavorabilă), astfel că autorul a fost
nevoit să plece într-o călătorie lungă prin sudul Europei şi în Orient. În anii ’30 începe să se
afirme ca politician, fără prea mari succese, scriind în paralel şi două romane, în 1832 şi
1836, devine un susţinător al conservatorilor (tory), renunţă la liberalism şi elogiază
monarhia britanică. În 1837 devine parlamentar, dar discursul său în favoarea Irlandei
trezeşte reacţii negative. Scrie în continuare romane, dar îl preocupă mai mult cariera
politică, devenind liderul grupului „Tânăra Anglie“, din cadrul partidului conservatorilor.
Discursul lui Disraeli este îndreptat împotriva represiunilor din Irlanda şi a stăvilirii cu
forţa a mişcărilor muncitoreşti. Prin divizarea partidului conservator şi dispariţia unor
lideri mai vârstnici, Disraeli devine o figură centrală, în ciuda originii sale „burgheze“ şi
alogene. În 1852 este numit ministru al finanţelor, una dintre primele măsuri propuse fiind
încurajarea agricultorilor prin diminuarea impozitelor. Aflat la concurenţă cu un politician
liberal de anvergură, William Gladstone, Disraeli reuşeşte să câştige pas cu pas propria sa
popularitate, iar ideea subordonării Indiei direct coroanei britanice, fără intermediul unei
companii, îi aduce sprijinul Casei Regale. De asemenea, el propune deschis accesul evreilor
cu stare şi experienţă în Parlamentul englez, sfidând o tradiţie discriminatorie şi antisemită.
Un alt adversar politic, lord Palmerstone cedează treptat iniţiativa în faţa impetuosului
conservator, care, în fond, era un adevărat reformist. Este adevărat că el este susţinut de
cercurile financiare engleze, inclusiv de familia Rothschild. În 1868, Disraeli devine liderul
partidului conservator şi prim-ministru, intervine în Abisinia, dar fără succes, încearcă să
pacifice pe irlandezi, iar în politica internă introduce măsuri favorabile sindicatelor, deşi era
lider conservator – egalizarea drepturilor indiferent de ramura de activitate, gratuitatea şi
obligativitatea învăţământului primar, interzicerea forţei pentru oprirea grevelor şi
acţiunilor de stradă, sindicale. Pe lângă aristocraţi şi-a apropiat cercurile industriaşilor şi
bancherilor pragmatici. A încurajat măsurile de protecţie a muncii adulţilor şi copiilor (încă
acceptaţi în industrie). Este unul dintre „părinţii“ partidelor „popular-conservatoare“ de
astăzi dar şi promonarhice, contribuind la creşterea prestigiului reginei Victoria, care
preluase şi titlul de „împărăteasă a Indiei“, era invitată la diverse acţiuni culturale şi de
binefacere. La vârsta de 72 de ani a devenit pair şi membru al Camerei Lorzilor, fiind şi un
foarte apreciat orator. Influenţa britanică în Balcani şi în Orient a crescut simţitor, a
contribuit împreună cu Rothschild la construcţia Canalului de Suez, a preluat insula Cipru
de la otomani, ca răsplată pentru politica sa antirusă, destrămând visul vechi al ţarilor de a
ajunge în Bosfor şi în Marea Mediterană. În Africa de Sud a încercat o lărgire masivă a
prezenţei britanice. În ultimul an de viaţă a scris romanul Endimion, iar la 19 aprilie 1881 a
părăsit această lume, ziua morţii sale fiind numită „ziua ghiocelului“, deoarece era un mare
iubitor al acestei firave flori. Deşi s-a dedicat în cea mai mare parte politicii britanice, nu a
uitat, de câte ori a avut prilejul, să-şi ajute conaţionalii, pe evreii săraci, ca şi pe sărăcimea
unui imperiu ce se năştea din sudoare şi sânge.

4.8 Recitind Statul iudeu, de Th. Herzl (1895) Edit

Puţini sunt cei care au reluat lectura lucrării fundamentale a sionismului, Statul iudeu, de
Th. Herzl, iar unii nici nu au citit-o. Vom puncta aici numai unele afirmaţii ale vizionarului –
părinte spiritual al Statului Israel de astăzi. „Ideea întemeierii unui stat evreu nu-i nouă.
Numai că multă vreme a fost dată uitării – spre a fi reluată azi, la răcnetele antisemite de
care răsună omenirea“, scrie Herzl în Cuvânt înainte. „Mai întâi, trebuie să-mi apăr proiectul
împotriva învinuirii de utopie“, continuă autorul, adăugând: „evreii care vor voi, vor avea
statul lor. Şi-l vor merita“. În Introducere, Herzl combate pasivitatea şi falsa încredere a
celor ignoranţi în aşa-zisa toleranţă, pentru că toleranţa nu este expresia unui raport de
egalitate, ci a relaţiei „gazdă-oaspete“. El argumentează cu o excepţie: Lessing, dar oameni
ca autorul lui Nathan Înţeleptul nu sunt mulţi, iar „chestiunea evreiască“ nu se rezolvă cu un
număr de oameni de bună credinţă şi lipsiţi total de prejudecăţi. Herzl priveşte
antisemitismul fără nici un complex, el îl defineşte exact, în etape – de la gluma grosolană, la
invidia vulgară, prin prejudecata moştenită, un aşa-zis efect al „legitimei apărări“. „Noi
suntem un popor – unul“, declară acest profet al timpurilor moderne. El dezvăluie
mecanismul realei intoleranţe faţă de evrei, indiferent dacă ei se manifestă ca patrioţi,
singurul criteriu fiind faptul că evreii păstrează credinţa părinţilor. „Totuşi, prin presiune şi
persecuţie nu vom putea fi exterminaţi“, scria Herzl şi istoria i-a dat dreptate. Holocaustul
nu a dus la dispariţia evreilor, deşi prin „soluţia finală“ asta se urmărea. Ce spune Herzl?
Dacă Bismarck a încercat asimilarea evreilor, prin metode politice, antisemitismul german
avea rădăcini populare, aşa cum obiceiurile rele sunt moştenite de copii de la părinţi.
Reeducarea cere mult timp, iar formele violente ale antisemitismului nu se lasă aşteptate.
Ceea ce s-a şi întâmplat – venirea lui Hitler la putere pe baza unui program cu puternice
accente xenofobe şi antisemite. Herzl pune prea mult preţ pe „personalitatea poporului
evreu“. Pornind de la situaţia din secolul XIX, el afirmă în primul capitol, Chestiunea
evreiască: „Oricât de puţin numeroşi ar fi evreii, ei sunt persecutaţi oriunde s-ar afla“. Se
face referire la orice formă de persecuţie socială, economică, politică. Cu multă
perspicacitate Herzl arată starea evreului în societate – în păturile de jos el tinde spre
revoluţie, în sferele înalte el devine un potentat, un „finansist“ ce poate impune condiţii.
„Împilatorii fac din noi, fără voinţa noastră, un popor“. Evreii nu au avut dreptul de a deţine
pământ, afirmă Herzl. Abia în Palestina acest drept a putut fi recâştigat. Autorul propune
înfiinţarea unei „Jewish Company“ care să încurajeze în primii ani imigrarea celor săraci.
Aceştia aveau să desţelenească pământul, să construiască drumuri. Herzl îşi mai punea
problema alegerii între Palestina şi Argentina, cea de-a doua variantă fiind mai uşor de
înfăptuit. Dar el revine la Palestina, considerând că finanţele Turciei ar avea de câştigat prin
prosperitatea adusă de evrei în Palestina. În continuare el se referă la administraţie, la ziua
de lucru de şapte ore, la calificarea forţei de muncă, cel mai important aspect fiind
construcţia de locuinţe. Pe lângă donaţii, investiţii, Herzl a propagat ideea emigraţiei pe
comunităţi, în frunte cu rabinii din comunităţile diasporei, (dar se ştie că Alia a fost
organizată de laici) şi anume de sioniştii de sfat lărgit, un „Parlament“ popular imposibil de
organizat. Dar de Constituţie, Herzl considera că era nevoie, tradiţia iudaică nu era
suficientă pentru o bază juridică a vieţii Statului iudeu. În privinţa limbii el nu face nici o
alegere, preferă un consens. Se ştie că Herzl a avut în tinereţe o educaţie asimilistă, este
posibil ca limba ebraică să nici nu fi fost familiară pentru el, dar nu a propus nici idişul.
Oricum, Herzl nu a acceptat ideea unui stat teocratic. În privinţa armatei s-a gândit la
profesionişti, probabil plătiţi. Nici nu şi-a închipuit ce luptă se va naşte în clipa declarării
independenţei statului. Drapelul propus era unul alb, în mijloc având o stea aurie cu şapte
colţuri (şapte fiind zilele săptămânii). Prima calitate a imigranţilor pe care el punea preţ era
cinstea. Desigur, nu există popor format numai din oameni cinstiţi. Dar el era un optimist.
Referindu-se la viitoarele realizări spunea: „Nu există ceva imposibil din punct de vedere
tehnic“. „Macabeii vor reînvia“, scria profetic Herzl.

4.9 Ben Yehuda (Renaşterea prin cuvânt) Edit

Cultura europeană a renăscut în evul mediu prin artă şi literatură, cu implicaţii politice care
s-au făcut simţite mai târziu, în perioada revoluţiilor burgheze. Statul Israel a devenit ceea
ce este astăzi prin strădania sioniştilor, printre care cărturarul Eliezer Ben-Yehuda şi-a
înscris un nume nepieritor. Una dintre principalele artere ale Tel-Avivului poartă acest
nume, iar generaţiile de „sabri“ (evrei născuţi în Ereţ Israel) îl cunosc din şcoală şi îl cântă în
melodii care au intrat în folclor. Ben-Yehuda (pe numele de origine, Perelman) a înţeles un
lucru fundamental: nu poate fi vorba de o identitate naţională fără o limbă şi o cultură
proprie, ceea ce ne duce cu gândul, în istoria culturală a României, la cronicari, la Şcoala
Ardeleană, la paşoptişti. Ceea ce nu se ştia foarte bine în Europa era faptul că limba ebraică
nu a fost numai limba textelor canonice, cum era latina pentru catolici şi slavona pentru
ortodocşii creştini, ci era o limbă vie, vorbită de evreii din comunităţile asiatice şi din Africa,
de 2000 de ani. Spre deosebire de aşkenazi, a căror pronunţie în ebraică a fost influenţată
de idişul vorbit curent în cel de-al doilea mileniu, în Europa, evreii sefarzi, răspândiţi în
fostele teritorii ale imperiului otoman (inclusiv Palestina) au păstrat, se pare, pronunţia
vechii limbi ebraice, determinându-l pe Ben-Yehuda (născut în lumea aşkenazimilor, în
1858, la Lujki, în Polonia) să adopte pronunţia preluată de la sefarzi. Această orientare el şi-
a însuşit-o în timpul şederii la Paris, unde a început studii de medicină. Printre susţinătorii
şi prietenii săi s-au numărat sionişti de seamă, Smolenski, Naphtali Imber (autorul textului
viitorului imn al Statului Israel, Hatikva – Speranţa) ş.a. Sionismul nu preconiza revenirea
tuturor evreilor în Ereţ Israel, ci crearea unui centru naţional, care să contrabalanseze
efectele asimilaţionismului, manifestat de evreii din vestul şi centrul Europei. Ulterior,
mişcarea sionistă a fost îmbrăţişată de evreii din răsăritul Europei, datorită prigoanei
antisemite practicate de unele regimuri, ca şi de unii clerici. Să nu uităm istoria
pogromurilor din Rusia, Ucraina, Galiţia, ca şi inconsecvenţa clasei politice româneşti faţă
de acordarea unor drepturi cetăţeneşti evreilor, în perioada 1866-1923. În anul 1881, Ben-
Yehuda se stabileşte în Palestina, împreună cu soţia, impunând în familie ca limbă vorbită
ivritul (ebraica modernă). Din acest moment prinde contur proiectul său de a contribui,
prin edificarea acestei limbi, la realizarea idealului sionist. Respins de evreii ultrareligioşi,
care îl consideră „un eretic“ (ei doreau ca ebraica să rămână doar limba rituală) şi îl
denunţă chiar autorităţilor otomane, ceea ce îi atrage chiar şi o scurtă detenţie, Ben-Yehuda
nu renunţă la proiectul său, editează publicaţii în limba ebraică (mai cunoscută e revista Ha-
or – Lumina), predă ebraica în şcoli şi combate tendinţa unor evrei proveniţi din Germania
şi Austro-Ungaria de a introduce limba germană ca limbă de predare în şcoli, ceea ce i-ar fi
îndepărtat pe copii de izvoarele tradiţiei iudaice. În anul 1919, prin intervenţiile sale şi ale
altor fruntaşi sionişti, autorităţile britanice admit limba ebraică drept a treia limbă oficială
pe teritoriul palestinian, alături de arabă şi engleză. După îndelungate studii şi călătorii în
ţări europene şi în S.U.A., unde consultă biografii întinse, aflate în celebre biblioteci, Ben-
Yehuda purcede în 1910 să elaboreze primul Complete Dictionary of Ancient and Modern
Hebrew, lucrare ce va fi încheiată abia în 1959, după publicarea a 17 volume, la 37 de ani de
la stingerea din viaţă a părintelui ebraicei moderne. El a predat ştafeta acestei nobile
întreprinderi soţiei şi fiului său, Ehud. Pe lângă un potenţial economic în curs de
desfăşurare, o capacitate de apărare demnă de invidiat, societatea israeliană avea un
instrument de nelipsit, limba proprie, adaptată limbajului modern. Acesta este monumentul
ridicat de Ben Yehuda, cu preţul unei munci titanice.

4.10 Hermann Cohen – un strălucit iudaist Edit

Prea puţin se vorbeşte astăzi despre şcoala filosofică de la Marburg, despre fondatorul ei,
Hermann Cohen, despre Ernst Cassirer ş.a. Neokantianismul nu mai este nici el „la modă“.
Hermann Cohen este autorul, printre altele, a unei lucrări de referinţă: Religia raţiunii
extrasă din izvoarele iudaismului (1918). Printre studenţii acestuia s-a numărat, o perioadă,
poetul rus Boris Pasternak. Când a murit, în anul încheierii primului război mondial, Cohen
nici nu bănuia divergenţa dintre viziunile sale mesianice (armonia iudeo-germanică pe un
fundament antic, grecesc) şi realitatea politică. Soţia sa, Martha Cohen avea să se stingă în
1942, în lagărul nazist de la Theresienstadt (Cehia). Prestigiul lui Hermann Cohen, în timpul
vieţii, a fost enorm. Era considerat de filosofi, colegi, studenţi, ş.a. un profet: „Patosul moral
al profeţilor trăia în el cu intensitate“, scria Julius Guttman, iar printre admiratorii săi au
fost Leo Strauss, Franz Rosenzweig ş.a. Alături de Max Weber a susţinut „neutralitatea
ştiinţei“ în faţa oricăror altor considerente (politice, în primul rând, apoi teologice, etc.).
Este vorba de libertatea omului de ştiinţă de a-şi stabili metodele şi obiectul de studiu. În
1919, se înfiinţează la Berlin Academia de Ştiinţă a Iudaismului, fapt inedit în evoluţia
acestuia. Este încercarea filosofilor de a reinterpreta trecutul şi a scoate din scleroză vechile
dogme, vechile interpretări. Rolul Academiei a fost continuat de Universitatea Ebraică din
Ierusalim, începând cu 1925. Cohen căuta izvoarele iudaismului în Ţara strămoşilor,
respingând panteismul adus de modernitate, început cu Spinoza. Urmaşii săi au fost
Rosenzweig şi Gershom Scholem. Născut în 1845, la Cowig, lângă Anhalt, în familia unui
hazan (slujitor religios), el a primit numele ebraic de Ezechiel, a urmat Seminarul rabinic de
la Breslau (printre profesori: istoricul H. Graetz, erudiţii Zacharias Fränkel, Jakov Bernays,
ş.a.). Obţine doctoratul în filosofie la Halle, iar din 1876 predă filosofia la Marburg, fiind
primul evreu acceptat în această calitate. Preocupările sale, concretizate în studii publicate:
Kant, logica, estetica. În 1912 este chemat la Berlin, fiind recunoscut drept cel mai prestigios
filosof german în viaţă. În 1880 îl combătuse pe Heinrich von Treitschke care declarase că
„evreii sunt nenorocirea noastră“, iar peste câţiva ani fusese invitat de Tribunalul din
Marburg spre a explica pasaje din Talmud aflate în discuţie pentru un proces de calomnie,
obişnuit la vremea aceea. Hermann Cohen avea în faţă doi maeştri: Maimonide şi Kant. Iar
societatea germană îi propunea două soluţii: fie renunţarea la patriotismul german (după
atâtea atacuri antisemite pornind de la Luther, apoi Fichte, apoi Treitschke) fie asimilarea
propusă de istoricul liberal Th. Mommsen. Cohen se apropie de un asimilism „moderat“,
ceea ce i-a atras criticile lui Dubnov, Buber şi, ulterior, Scholem. În alt timp, în altă ţară,
Emmanuel Lévinas se va regăsi în faţa aceleiaşi dileme. Dar nici unul nu a renunţat la
iudaism. Ei au fost şi mari filosofi şi autentici evrei, în ciuda oricăror prejudecăţi ale
contemporanilor.

4.11 Henri Bergson – un filosof al libertăţii Edit

„Apariţia lui Bergson a însemnat stânca în care puteau să-şi azvârle ancora speranţele
metafizicii“, spunea în 1939, cu admiraţie şi recunoştinştinţă, Tudor Vianu. „El avea să
marcheze istoria raporturilor dintre ştiinţă şi filosofie“, recunoştea, la peste cinci decenii de
la moartea marelui filosof, Ilya Prigogine. De ce este şi va rămâne actual Bergson? Una din
cărţile sale de căpătâi, Evoluţia creatoare, publicată prima oară în Franţa, în anul 1907, a
fost lansată, în versiune românească, de Institutul European, în 1998 (au apărut, desigur, şi
alte variante, anterior). „Conştiinţa este liberă prin esenţa ei; ea este însăşi libertatea“, scria
pentru toate generaţiile Henri Bergson. Poziţionată, în diapazonul conceptual, între
materialism şi idealism, filosofia bergsoniană a fost criticată de ambele „tabere“, dar în
special de evoluţionişti şi de marxişti. „Rolul vieţii este de a introduce nedeterminarea în
materie... Nedeterminate, imprevizibile sunt formele pe care viaţa le-a creat în pas cu
evoluţia sa... Tot mai nedeterminate, tot mai libere“, acesta este crezul căruia Bergson i-a
rămas fidel. La rândul său, filosoful a fost un critic declarat al lui Herbert Spencer şi al
discipolilor săi. Biologia, sociologia, estetica au fost domeniile în care vectorul bergsonian
şi-a trasat propriile sale itinerarii, întemeindu-se pe renunţarea la orice reducţionism,
mecanicism pornit din logica formală şi din metodele matematice, modele abstracte
divergente cu o realitate în permanentă modificare. Creator al noţiunii de „realitate
virtuală“, Bergson a fost un precursor şi un însoţitor de vază al marilor „revoluţii“ în arte,
literatură, cinema. Gilles Deleuze, unul din pasionaţii „bergsonieni“ actuali, îl pune alături,
pe maestrul său, de Spinoza şi de Nietzsche, comun fiindu-le refuzul gândirii convenţionale,
tradiţionaliste. Născut în 1859, la Paris, în familia unui pianist evreu imigrat din Polonia,
Henri Bergson a obţinut licenţa în filosofie cu un „Eseu asupra datelor nemijlocite ale
conştiinţei“, lucrare de răsunet în lumea ştiinţifică. A devenit profesor la Collège de France,
apoi membru al Academiei, în 1914, iar în 1928 i s-a decernat premiul Nobel. În timpul
primului război, Aristide Briand i-a încredinţat misiunea de a-l convinge pe preşedintele
Woodrow Wilson să implice S.U.A. în războiul european, ceea ce s-a realizat în 1917. După
război, el a înfiinţat Centrul Internaţional de cooperare intelectuală, pe lângă Societatea
Naţiunilor, colaborând cu Einstein, Marie Curie, ş.a., acest centru fiind revitalizat în 1946,
prin înfiinţarea UNESCO, dar filosoful nu mai era în viaţă. Bergson a murit ca un martir, deşi
nu a participat la luptă împotriva nazismului pe care îl detesta; vârsta nu-i mai permitea
asemenea acţiune. În anul 1941 a refuzat să primească ruşinoasa distincţie „Arian de
onoare“, pe care guvernul de la Vichy o oficializase în locul Legiunii de Onoare. Acest refuz
deschis şi curajos, a avut urmări catastrofale pentru octogenarul savant, i-au fost oprite
livrările de combustibil pentru încălzirea casei, iar după ce s-a dus să stea la coadă pentru a
se înregistra ca „juif“, s-a îmbolnăvit şi a murit în urma pneumoniei contractate. Cel care a
demonstrat că „memoria este independentă de trup“ (în celebra lucrare Materie şi memorie
– 1896), ca şi întemeierea moralităţii fie pe inteligenţă, fie pe intuiţie, a rămas ca un astru
strălucitor pe firmamentul filosofiei moderne. Poate că avea dreptate când spunea:
„Existenţa misticii dovedeşte că Dumnezeu are nevoie de noi“. Mulţi ar fi înclinaţi să-l
creadă.

4.12 Elias Canetti şi coordonatele evreităţii Edit

În „Provincia omului“, jurnalul scris de Canetti între anii 1942-1972, acesta ne dăruia
următorul aforism – „A cunoaşte fiecare ţară de parcă nu ar exista o alta – a cunoaşte însă
multe ţări.“ Aparent simplă, la îndemâna oricui, această judecată are un substrat existenţial
– este vorba despre condiţia evreului în Diaspora. Deşi a fost contemporan cu înfiinţarea
Statului Israel şi cu cele petrecute în primele decenii de existenţă, Canetti şi-a păstrat
conduita de „evreu rătăcitor“, de om care ştie multe, iubind această mare „provincie“ care
este omenirea lăsată de Dumnezeu să-şi ducă existenţa zbuciumată în căutarea dreptăţii pe
care numai Cel Veşnic o poate cunoaşte. Prin condiţia sa, prin educaţie, el era un om al
cărţii, ceea ce nu l-a împiedicat să numească „orbire“ (acesta este şi titlul cunoscutului
roman) existenţa intelectualului răpit de patima literei scrise. Tot lui Canetti îi aparţine unul
dintre cele mai complexe şi profunde analize a relaţiei „maselor cu putere“ (acesta este şi
titlul cărţii apărute în 1960 la Hamburg şi traduse la noi de Amelia Pavel, mai exact Masele
şi puterea). „E ciudat şi neliniştitor în acelaşi timp că după trecerea a două mii de ani,
problema etică de bază a rămas aceeaşi; a devenit doar mai stringentă, deşi cel ce spune
„Iubiţi-vă“, ştie cât de puţin timp există pentru aşa ceva“, ne avertizează înţeleptul Canetti.
Şi tot el ne avertizează – „Nu crede celui ce spune numai adevăruri.“ Este teama
dintotdeauna a evreului de dogmă şi absolutizare – condiţia evreului este de a se îndoi
permanent, chiar de dreptatea divină. Să nu uităm că însuşi patriarhul Iacob s-a luptat cu
Îngerul pentru a-i simţi tăria, pentru a putea crede în El. O altă coordonată este legătura
netrădată şi netăgăduită cu tradiţia, fără de care evreul poate deveni orice, dar el şi-ar
pierde matca şi modul de a exista, nu ar urma îndemnul exprimat atât de plastic de mult
controversatul şi prea puţin cunoscutul Elias Canetti – „O idee nouă trebuie din când în când
să caute tovărăşia ideilor vechi de-un soi cu ea, altfel va muri de sete.“ S-a născut în anul
1905, la Rusciuc, în Bulgaria, într-o familie de sefarzi venită în urmă cu secole din Spania,
prin Imperiul Otoman, pe malurile Dunării, unde a cunoscut şi limba română prin
intermediul doicii care îi cânta şi-i povestea basme şi balade romaneşti. În 1911 se află cu
familia în Anglia, în 1913 moare tatăl său, despre care a scris cu multă duioşie în trilogia sa
autobiografică. Până în 1929 locuieşte succesiv la Zürich, Frankfurt pe Main (unde absolvă
liceul), Viena (unde îşi ia licenţa în chimie şi doctoratul în filosofie). Deşi a fost un poliglot,
cunoscând din copilărie ladino (limba evreilor sefarzi), bulgara, engleza, germana şi
franceza, Elias Canetti a devenit scriitor de limbă germană, limbă în care s-a impus ca un
mare maestru al condeiului, ceea ce i-a adus în 1981 Premiul Nobel. Celebritatea sa a fost
iniţiată de apariţia romanului Orbirea, în 1931 (tipărit integral în 1935 şi tradus la noi în
1975, dar mulţi cititori l-au iubit şi îl iubesc şi astăzi pentru trilogia extrem de colorată în
imagini şi reflecţii – Limba salvată, Jocul privirilor, Facla în ureche, care cuprinde primele
trei decenii de viaţă ale autorului. A scris mult teatru, dar piesele sale au fost şi sunt foarte
puţin jucate, probabil, din cauza încărcăturii filosofice mai puţin „digerabile“ pentru
publicul venit la teatru să vadă un spectacol. Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi
îi revine cinstea de a-i fi pus în scenă piesa „Scadenţa“ în „anul de graţie“ 1989, în
traducerea regretatului Mihail Emanuel (E. Mihalovici, fost secretar literar la Teatrul
Evreiesc de Stat din Bucureşti). Alte titluri din dramaturgia sa sunt „Nunta“, „Comedia
vanităţii“ (Canetti a fost un adversar neîmpăcat al acestui viciu.), „Oameni cu soroc“. Printre
numeroasele premii (în Franţa, Germania, Austria) remarcăm Premiul Franz Kafka şi
anume pentru faptul că Elias Canetti face parte din aceeaşi familie de „absurzi“ din cultura
de limbă germană – Kafka, Musil, Broch ş.a. Ceea ce îi uneşte este un dureros scepticism, un
simţ tragic al derizoriului pe care omul de cultură îl trăieşte cu o intensitate aproape
insuportabilă. Elias Canetti a trăit aproape toate evenimentele importante ale secolului XX,
într-o viaţă de 89 de ani (1905-1994), tot ce a scris poartă amprenta unor „întâmplări“
cruciale, de la modificarea hărţii Europei după primul război mondial, la instabilitatea vieţii
politice interbelice (de pildă incendierea Palatului de Justiţie din Viena, din anul 1927,
incendiere care a premers un alt act cu grave consecinţe, cel al incendierii clădirii
Reichstag-ului în 1933, în Berlin, ecoul acestora regăsindu-se în romanul Orbirea al lui
Canetti, unde se descrie arderea bibliotecii sinologului Peter Kien), apoi la instaurarea
fascismului în Germania, Holocaustul (care nu se regăseşte în surse directe de inspiraţie,
dar care motivează exerciţiul eseistic din Masă şi putere) şi, desigur, perioada de
redecantare de după cel de al doilea război mondial. Ultimul refugiu al scriitorului a fost
oraşul Zürich, care îi trezea nostalgii din prima sa tinereţe, Canetti fiind un om nesociabil
care a evitat impactul cu presa, publicitatea de orice fel, relaţiile cu scriitori de aceeaşi
vârstă ori mai tineri. Se spune că avea o părere foarte bună despre opera sa, ceea ce se
poate justifica, fără îndoială, dar explicaţia „izolaţionismului“ său a fost mai degrabă
condiţionată de o sensibilitate ieşită din comun, de care orice cititor îşi poate da seama
parcurgând trilogia amintită mai înainte. Cel care i-a dat primul un gir de necontestat lui
Elias Canetti a fost Thomas Mann, pentru romanul Orbirea. Ceea ce l-a impresionat pe deja
consacratul romancier german a fost nu numai construcţia solidă a cărţii, dar şi mesajul
umanist, înţelegerea profundă a tragediei omului de cultură într-o lume „dezlănţuită“ de
patimi gregare, lăcomie, intoleranţă şi prejudecăţi. Nu exagerăm dacă spunem că pentru
Canetti intoleranţa şi prejudecăţile puteau fi mai bine cunoscute printr-o moştenire de sute
de ani de persecuţii sub cele mai diverse forme pe care evreii din Diaspora, în mare parte
oameni ai cărţii, permanent „puşi la zid“, discriminaţi pentru o credinţă care nu avea nimic
agresiv în esenţa ei, au transmis-o urmaşilor până în zilele noastre. Omul pe care s-a bizuit
Canetti la începutul vieţii sale de scriitor a fost soţia sa, Veza Tauber-Calderon, pe care a
cunoscut-o la Viena în 1924 şi care l-a părăsit, murind, în 1963. Căsătorit a doua oară, în
1971, la vârsta de 66 de ani, cu Mera Buscher, el a avut o fiică, Johanna Canetti, despre care
nu avem date suficiente în prezent. În lunga sa carieră, Canetti a cunoscut şi a avut relaţii
cordiale cu Bertolt Brecht (căruia nu i-a împărtăşit vederile de stânga, procomuniste), Isaak
Babel (scriitorul executat de regimul sovietic), pictorul George Grosz, romancierul Upton
Sinclair, din proza căruia face traduceri, compozitorul Alban Berg, care îl admira din toată
inima, romancierul Robert Musil, ş.a. Opera lui Canetti a fost tradusă în limbile de mare
circulaţie, engleză, franceză, rusă, spaniolă şi, desigur, în română. Singurul său roman,
Orbirea a fost intitulat la început, de către autor Kant în flăcări (eroul Kien fiind numit iniţial
Kant), în varianta engleză titlul era Auto-da-fé (explicabil pentru finalul cărţii, incendierea
bibliotecii), variantă publicată la Londra în 1946, apoi, în 1947, în S.U.A., titlul a devenit
Turnul Babel, ca şi în varianta franceză, apărută în 1949. Şi acest titlu reflectă o latură
importantă a concepţiei romanului, anume, imposibilitatea comunicării într-o lume ce
vorbeşte multe limbi, fără ca indivizii să dialogheze. Tradus în 1973, în limba română,
romanul Orbirea a fost slab receptat de marele public, cheile fiind ascunse în textul aparent
monoton. Sunt necesare recitiri, la care lectorul obişnuit nu este dispus. Este vorba despre
drama însingurării cărturarului, în paralel cu o continuă degradare a relaţiilor interumane.
Canetti nu a fost un optimist, era foarte bine informat asupra celor ce se petrecuseră în
primele trei decenii ale secolului XX, în vremea elaborării cărţii. Stilul aminteşte pe alocuri
de Kafka, frazele sunt scurte, conţin date lapidare, gesturile sunt surprinse în intervalul
dintre două judecăţi de valoare. Am putea vorbi de o „aciditate“ chiar excesivă a autorului,
fără a-l putea caracteriza drept un mizantrop. Din „mantaua“ lui Kafka şi Canetti, credem, a
ieşit şi Orwell, cu al său celebru roman alegoric 1984, căci predecesorii amintiţi sunt, cu
voie ori fără, alegorici. Nici un personaj nu pare real, vedem, parcă, nişte fantome care
vorbesc, mănâncă, umblă, dar se metamorfozează continuu. Aici se naşte tensiunea epică, în
ciuda impresiei de static, personajele cresc şi descresc, ca într-o „ţară a minunilor lui Alice“.
Nimeni nu poate spune cu precizie cum arată personajele, vârsta pare incertă, hainele nu
completează imaginea, cum se întâmplă de pildă la Balzac, la Dickens, proza lui Canetti, ca şi
cea a lui Kafka, Musil, aparţine unui alt veac, poate nici celui de al XX-lea. Orbirea a fost
considerat un protest al intelectualului Canetti faţă de „aşezarea lumii“, ceea ce ne duce cu
gândul la titlul unei cărţi a voievodului-cărturar Dimitrie Cantemir, Gîlceava înţeleptului cu
lumea. Eroul lui Canetti, un alter ego, pe nume Kien este în acelaşi timp un Sisif al efortului
de a clădi o operă de care, aparent, nimeni nu are nevoie (sinologia se ocupă de tradiţia
chineză, o tradiţie de mare valoare culturală, dar despre care puţini au habar). Moartea sa, o
sinucidere spectaculoasă simultană cu „arderea cărţilor“ (să rememorăm „auto-da-fé“-urile
inchizitoriale, ca şi practicile relansate de regimul nazist), îl face pe Kien un erou-martir. La
circa zece ani de la elaborarea romanului Orbirea, scriitorul Stefan Zweig, refugiat în
Brazilia, avea să-şi curme viaţa împreună cu soţia sa, într-un moment de disperare supremă,
când toate valorile spirituale ale omenirii păreau compromise. Este demn de reţinut umorul
ascuns, conţinut în ţesătura romanului Orbirea, începând cu titlurile capitolelor – “Capul
fără lume“, „Lumea fără cap“, „Lumea cu cap“. Impresia de carusel al ideilor, de haos barbar,
tragi-comic şi, uneori macabru, domină pe cel care pătrunde în interiorul acestei bizare
construcţii romaneşti. Cartea începe cu un dialog dintre Kien şi un copil, dintre savantul
ostenit deja de multiple experienţe şi inocentul căutător de „prime înţelesuri“. O figură
dominantă în „acţiunea“ romanului este Teresa care urcă de la condiţia de servitoare la cea
de soţie tiranică, evoluţie ce aminteşte de una din piesele dramaturgului britanic Losey.
Poate că şi lectura jurnalului lui Tolstoi, despre relaţiile sale tensionate cu soţia, l-ar fi
influenţat pe Canetti. Nu ştim, dar este posibil ca el să le fi cunoscut. Finalul cărţii, de un
tragism comparabil cu cel al clasicilor antici greci, pare premonitoriu pentru cele ce se vor
întâmpla în Germania, în 1933, anume incendierea clădirii Reichstag-ului, la care Canetti nu
putea să se refere, din moment ce a scris cartea înaintea acestui eveniment major din istoria
ascensiunii dictaturii lui Hitler (elaborarea romanului a început în 1927). Reichstag-ul era
ultima piedică pusă de o tradiţie cât de cât democratică în calea unui autocrat cum se dorea
„mesianicul“ Führer. Deşi comuniştii au fost învinuiţi de această provocare, falsul s-a
dovedit cu uşurinţă, dar regimului nazist nu i-a păsat de adevărul istoric, cum nici astăzi
neo-naziştilor nu prea le pasă. Pentru un scriitor „dificil“, cum pare Canetti, este oarecum
ciudat a i se pune eticheta de „sentimental“ şi totuşi culegerea de însemnări, fascinantul său
jurnal, „Provincia omului“ este rodul unui mod pur sentimental de a-şi contempla
contemporaneitatea, într-o manieră ce aminteşte în multe pasaje de un Jean-Jacques
Rousseau modern.

4.27 Elie Wiesel – „flacăra speranţei“ Edit

Născut la Sighet, Elie Wiesel a fost deportat, împreună cu familia, în 1944, la Auschwitz,
unde au fost ucise aproape toate rudele sale (părinţi, fraţi). A trăit, după război, câţiva ani la
Paris, apoi în S.U.A., la New York. În 1949 a fost corespondent al cotidianului iisraelian
„Yediot Aharonot“, apoi în 1957 colaborează la Jewish Daily Forward. După o întâlnire
memorabilă cu François Mauriac, care a izbucnit în lacrimi ascultându-i relatările din lagăr,
Wiesel se îndreaptă spre literatură. În 1956 scrie romanul „Un di Velt geschvingn“ (în idiş,
„Şi lumea a tăcut“), tradus în 1958, în franceză, sub titlul La Nuit cu o prefaţă a lui Mauriac.
În 1986, Ronald Reagen îi acordă Medalia de Aur cu prilejul aniversării a 200 de ani de la
declararea Independenţei S.U.A., numele său fiind gravat pe soclul Statuii Libertăţii.
Congresul American i-a acordat, de asemenea o distincţie, ca omagiu pentru modul cum a
ţinut trează conştiinţa lumii faţă de ororile Holocaustului. Este Doctor Honoris Causa a
peste 55 de Universităţi din lume, a fost profesor la Universitatea din Boston, a primit
numeroase distincţii internaţionale; tot în 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace,
deşi putea să primească acelaşi premiu şi pentru literatură. Elie Wiesel este şi un mare
scriitor. Dintre cele 40 de cărţi publicate, amintim: Noaptea, Zorile, Accidentul, Cerşetorul
din Ierusalim, Al cincilea fiu, Toate fluviile curg spre mare, Şi marea nu se umple,
Testamentul, Celebrări hasidice, Celebrări biblice, Celebrări talmudice, Nebuna dorinţă de a
dansa, ş.a., multe dintre ele traduse în româneşte şi comentate în presa culturală. La ultima
vizită, când s-a înfiinţat sub preşedinţia sa Comisia de studiere a Holocaustului în România,
Wiesel s-a exprimat ambiguu, fapt exploatat de cercurile negaţioniste, antisemite. El a dorit
să sublinieze participarea regimului antonescian la Holocaust, fără a incrimina poporul
român, pe care îl respectă, ca umanist recunoscut. Însuşi Wiesel a spus cândva că fanatismul
poate fi un grav pericol şi atunci când porneşte din cercuri evreieşti. Întrebările puse de
Wiesel-copil, de Wiesel-omul matur sunt existenţiale. „Omul se ridică, pe sine, spre
Dumnezeu prin întrebările pe care le pune“... „Poate muri Dumnezeu în sufletul unui copil?“,
este cea mai gravă întrebare. Wiesel s-a ridicat deasupra disperării din anii Holocaustului, a
devenit un luptător, dar şi un umanist, un antiextremist. Când a primit Nobel-ul, Wiesel a
declarat: „Nu am dreptul să vorbesc în numele celor morţi... Am văzut copii condamnaţi să
nu îmbătrânească niciodată, bătrâni care nu mor, ei au dispărut, asta e tot... O memorie
rănită... căutând să înţeleagă şi să se facă înţeleasă.“ Wiesel nu a uitat niciodată chipul
tatălui său, pe care nu l-a cunoscut îndeajuns. Scriitorul avea 16 ani când aproape toată
familia i-a fost ucisă. Nici Sighetul copilăriei nu mai este azi ceea ce a fost. Puţini evrei mai
locuiesc în Maramureş. Holocaustul nu a ucis numai oameni, el a distrus locuri, tradiţii, a
oprit, pentru unii, timpul. Wiesel şi-a căutat salvarea în scris, dar şi în tradiţia hasidică.
Hasizii ştiau să danseze, să se bucure chiar şi atunci, când flăcările, marginea prăpastiei era
aproape. Nu spune cântecul că „lumea e un podeţ îngust, dar nu ne este teamă“? Neuitat va
fi şi momentul bar-mitzvei, când Elie a primit în dar, un ceas. Ceasul n-a mers în favoarea
copilului de 13 ani, dar copilul a rămas în viaţă. Chemat ca martor la procesul călăului din
Lyon, Klaus Barbie, Wiesel spunea: „Nu simt faţă de acuzat nici un fel de ură. Nu l-am
întâlnit niciodată. Dar am întâlnit asasini ca şi el... Nu toate victimele lui Hitler erau evrei,
dar toţi evreii erau victime... Toţi care au suferit alături de noi, creştini ori laici sunt fraţii
noştri.“ Acesta este adevăratul Elie Wiesel. El consideră că numai condamnarea crimelor
poate asigura supravieţuirea omenirii după Holocaust. Este greu de explicat cum, după
milenii de civilizaţie, barbaria a intervenit în toată sălbăticia ei, în istoria Europei şi a
omenirii. Vizitând Wannsee, locul de agrement de lângă Berlin, unde, în ianuarie 1942, capii
nazişti (eşalonul secund) s-au întâlnit spre a preciza „soluţia finală“, Elie Wiesel încearcă să
înţeleagă cele petrecute. „E cu putinţă să fie adevărat?“ Cinicii negaţionişti spun că nu este
adevărat. Wiesel este unul dintre miile de martori, dintre supravieţuitori. Adresându-se
Domnului el spune: „Dă-ne altă minte, ca să Te putem înţelege.“ Aşa spuneau şi evreii după
pogromurile lui Bogdan Hmielniţki. Nu păcatele evreilor i-au pedepsit, numai fanaticii
religioşi ar putea afirma o asemenea absurditate. Elie Wiesel a fost numit de contemporani
„flacăra speranţei“. Preluând vorbele Ecleziastului „Toate fluviile curg spre mare şi marea
nu se umple“, Elie Wiesel readuce vocea înţeleptului în miezul unui „ev nebun“, al unor
vremuri însângerate. Vocea sa este necesară ca şi vocea Ecleziastului.

4.28 Actualitatea ideilor lui Martin Buber Edit

Cititorul de limbă română are la îndemână o interesantă carte scrisă de Marin Buber în
1923 (în limba germană), publicată în traducere românească de Editura Humanitas, în
1998, Eu şi Tu în colecţia de filosofie coordonată de Sorin Vieru. Introducerea la varianta
românească era scrisă de regretatul poet şi om de aleasă cultură, Ştefan Augustin Doinaş.
Martin Buber este considerat şi astăzi mai puţin un filosof şi mai mult un interpret al
tradiţiei iudaice. Dacă judecăm cu atenţie contribuţia fiecărui filosof, putem constata că
nimic nu a fost nou sub soare, fiecare filosof are un înaintaş pe care îl poate interpreta în
modul său propriu. Tradiţia iudaică este o sumă de judecăţi, de „legi“, de cutume, iar
existenţa ei este o parte a existenţei spiritului uman, a istoriei universale. Buber a fost un
mare cunoscător al hasidismului, în 1908 el a publicat una dintre cele mai originale cărţi în
acest domeniu, Legendele lui Baal-Şem, o „rescriere“ a tezaurului spiritual creat de
iniţiatorul hasidismului şi de urmaşii săi, după ce în 1906 publicase Povestirile rabinului
Nahman (carte tradusă în româneşte la Editura Hasefer). Vom încerca să explicăm de ce a
fost original Martin Buber şi de ce ideile sale sunt actuale. Născut la Viena în 1878, el a avut
o pregătire solidă din fragedă tinereţe, în domeniul iudaismului (bunicul său era un învăţat
recunoscut în lumea evreiască est-europeană), iar sionismul a fost pentru Buber prima
chemare ca aspirant la valorile moderne ale poporului evreu. Spre deosebire de Th. Herzl, el
a evitat politizarea sionismului, punând accentul, ca şi Ahad Ha-Am, pe educaţia tinerilor şi
pe cultură, în genere. Nimeni nu poate nega rolul covârşitor al lui Herzl în promovarea ideii
de Stat evreu, dar era nevoie şi de un îndemn la pregătirea prin cultură a acestui pas
important în istoria evreilor. Buber a găsit în hasidism o sursă de inspiraţie pentru calea
aleasă – anume, desprinderea de nevoile „materiale“, de scopurile imediate şi apropierea de
ideea autoperfecţionării, autoeducaţiei, sub veşnica lumină a Cuvântului, a credinţei în ceva
mai presus de „pământesc“, condiţie a păstrării fiinţei umane în normalitatea morală.
„Cuvintele trebuie rostite astfel, ca şi cum cerul s-ar deschide în tine. Tu nu trebuie să porţi
pe limbă cuvântul, ci tu trebuie să exişti în el“, este îndemnul pe care îl rosteşte Baal Şem
Tov, interpretat de Martin Buber şi credem că are perfectă dreptate. Cu trei ani înainte de a
muri, în 1962, Buber a publicat la editura Schocken Books din New York o carte în care şi-a
sistematizat „descoperirile“ în domeniul hasidismului – „Ten rungs“ (Zece trepte), titlu
inspirat de cunoaşterea Cabalei, dar cartea având un fundament preponderent etic. În
prefaţă este citat un învăţat, Yehudi, care spune că a repeta cuvântul „justiţie“ înseamnă a
urma această chemare, evitând „injustiţia“. Aparent simplu, sensul afirmaţiei este profund
moral – de obicei, unui act de dreptate nu-i urmează obligatoriu un alt act de dreptate,
injustiţia fiind mereu prezentă, ceea ce ni se pare a fi real. Menirea învăţaţilor este de a
păstra simţul dreptăţii, de a-l păzi prin cuvânt şi credinţă în această dreptate. Buber a fost
un adept al ideilor socialiste, un adversar al oricăror războaie, a militat pentru pacea cu
arabii, dar contribuţia sa în plan cultural a fost prioritară. Împreună cu Franz Rosenzweig a
elaborat criterii de translaţie a Bibliei în limba germană, act temerar, dacă ne amintim că lui
Martin Luther îi aparţine versiunea literară în limba germană a Vechiului şi Noului
Testament. Buber a tradus în germană originalul ebraic, ceea ce nu a făcut Luther. Între anii
1938-1951 el a trăit şi a predat filosofia socială în Ereţ Israel, unde a publicat în ebraică o
carte importantă Credinţa profetică. Ceea ce îl deosebeşte pe Buber de alţi învăţaţi ai
secolului XX este tendinţa permanentă de a aduce credinţa în intimitatea omului, după
exemplul hasidic. El aprofundează ideea de Dumnezeu prin personalizarea imaginii,
introduce dialogul ca mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, înţelegerea „eternului“ prin
trăirea intensă a zilei, a cotidianului, fără a părăsi o clipă principiile eticii biblice, ale eticii în
genere. Max Dimond l-a numit pe Martin Buber „un existenţialist evreu“, caracterizare care
nu se poate aplica altor învăţaţi contemporani cu el. Numeroşi teologi creştini au preluat şi
dezvoltat ideea „dialogului“ dintre om şi Dumnezeu, de la Martin Buber. Indiferent de
modul cum este apreciată filosofia sa, dacă a fost sau nu a fost filosof, Martin Buber şi-a
îndeplinit menirea pe acest pământ – a făcut tot ce i-a stat în putinţă de a ne face să ne
apropiem între noi şi totodată de Binele spre care tindem asimptotic de mii de ani.