Urmele pasilor

DOR

E mult timp de când e plecată. Am spus mult timp? Nu, nu chiar. A plecat pentru trei săptămâni şi deocamdată a trecut doar una. De ce cred că e mult timp? Nu este. Și de ce mă gândesc mereu la ea? E doar partenera mea în spectacolul de balet și acum e în vacanță. Când se întoarce, vom relua repetițiile.

Ușor de zis, greu de făcut. Ea e primul meu gând dimineața când mă trezesc și ultimul seara, când mă duc la culcare. Ce mi se întâmplă? Sunt îndrăgostit? Nu, în niciun caz, așa ceva nu e posibil, nu trebuie să se întâmple niciodată. E doar partenera mea din spectacolul de balet.

Deci, e corect să mă gândesc la ea sau e greșit? Mâinile mele în jurul mijlocului ei, cum o ridic în momentul acela al spectacolului… dar e oare numai atât? Mă gândesc doar la coregrafie sau tânjesc după senzația palmelor mele atingându-i trupul? Nu mai știu. Iar zilele trec precum anii, nu mai am răbdare să o văd întorcându-se. Și între timp aștept.

Aștept… ce? Un semn de la ea, orice. O ilustrată? Ar fi prea mult. Poate măcar un e-mail în care să mă întrebe ce mai fac sau să-mi povestească ce face ea acolo, cum se simte în țara însorită în care a plecat în vacanță. Dar de ce ar face chiar și asta? E în vacanță și vrea să se odihnească, să-și „încarce bateriile" uitând de tot ce a lăsat în urmă. Până la urmă pentru asta sunt vacanțele, nu? Și nu am niciun drept să cer sau să aștept ceva de la ea, cu excepția prezenței sale la repetiții. Nu sunt decât partenerul ei de balet.

Și zilele trec, una mai dureroasă decât alta, și în fiecare dimineață când mă trezesc îmi pot imagina din ce în ce mai puțin viața fără ea. Am crezut că e doar partenera mea din spectacol, continui să-mi spun că așa stau lucrurile și că nu vor putea fi niciodată altfel, sau aș strica totul. Nu m-ar ierta niciodată, iar eu aș suporta pentru tot restul vieții mele durerea de a o fi rănit și dezamăgit. Ȋn orice fel s-ar gândi la mine, trebuie să fiu sigur că-i las cea mai frumoasă și mai tandră amintire.

Da, am spus amintire. Pentru că atunci când se va întoarce, eu nu voi mai fi aici. Nu va fi drept, nu va fi cum ar trebui să fie. Dar abia acum înțeleg că, de fapt, o iubesc cu disperare. Iubire fără speranță pentru cineva care nu mă va vedea niciodată altfel decât ca pe un partener de dans. Să continui să o îmbrățișez, deși știu că nu va fi niciodată a mea, ar fi prea dureros.

Nici nu pot să mă gândesc cum ar fi să o văd întâlnindu-se cu altcineva, fiind îndrăgostită de un alt bărbat. Acum mă gândesc că poate chiar în vacanță e cu un bărbat. Nu am întrebat-o cu cine pleacă, nu aveam dreptul să încalc granițele relației profesionale punând întrebări care nu mă priveau.

Mă doare că plec, dar nu am altă soluție. Îi va fi dor de mine? Nu cred. Va găsi curând alt partener, dintre aceia care au vrut să danseze cu ea înainte. Chiar mă întreb de ce m-o fi ales pe mine. Probabil mi-a admirat talentul și performanțele. Nu îndrăznesc să mă gândesc că i-am plăcut eu, ca bărbat. Dacă ar fi fost așa, mi-ar fi dat un semn, oricât de mic, în tot acest timp. Dar dacă și ea s-a temut, ca și mine, că asta ar distruge parteneriatul nostru profesional? Dar dacă…? Prostii. Iar visez cu ochii deschiși.

Aici e cadoul pe care i l-am pregătit de ziua ei. Poantele deosebite, frumos decorate, pe care doream să le poarte la primul nostru spectacol. Pe care încă mai sper că le va purta, fiindcă îmi doresc să îi placă. Păcat că atunci o va îmbrățișa un alt bărbat. Și ferice de mine că nu voi mai fi aici să văd. Iar urarea de la mulți ani pe care mă gândeam să i-o fac privind-o în ochi, pe când i-aș fi înmânat cadoul, va fi doar scrisă pe o felicitare, lângă scrisoarea mea de adio.

Așa sunt lucrurile în viață, uneori. Nu știm de ce ni se intersectează drumurile, dacă nu suntem meniți să fim împreună. Se spune că în orice sunt lecții de învățat, dar nu întotdeauna reușim să aflăm care au fost acestea.

Mi-e dor de ea. Îmi va fi dor de ea și o voi iubi pentru tot restul vieții mele, chiar dacă ea nu va ști niciodată. Pentru că scrisoarea de adio va fi doar pentru partenera mea de balet. Nu pot risca să-i spun adevăratul motiv pentru care plec, nu aș suporta să știu că e dezamăgită sau furioasă din cauza iubirii mele interzise. Dacă-și va aminti de mine, vreau să fie cu drag. Adio, iubito, îți doresc multă fericire, oriunde ai fi.

*

— Patricia, de ce plângi? Draga mea, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat?

— Poantele astea… sunt un cadou de la Sebastian…

— Oh… dar sunt aşa de frumoase! Nu te bucuri? Nu-ți plac? De ce plângi?

— Sebastian… Sebastian… a plecat. Mi-a lăsat o scrisoare în care scrie că îmi dorește tot binele din lume și că nu se va întoarce niciodată.

— Oh, păcat. Erați o pereche frumoasă. Dar nu fi așa de tristă, o să găsești alt partener. Îți amintești toți băieții aceia din ansamblul de balet care au vrut să danseze cu tine, dar tu i-ai refuzat pe toți? Sunt sigură că vei găsi altul, chiar mai devreme decât te aștepți.

— Nu înțelegi. Acum, cât am fost în vacanță, departe de toate, mi-am dat seama că, de fapt, sunt îndrăgostită de Sebastian. Oricât am încercat să alung acest gând, nu am reușit. În acea stațiune de la malul mării am avut destul timp să mă gândesc la viața mea. Pentru că de asta am și ales să merg acolo singură, fără prietenii mei așa cum obișnuiam.

Dar n-am fost niciodată singură cu mine. Sebastian era primul meu gând dimineața și ultimul seara, înainte de culcare. În fiecare zi simțeam o pornire să-i trimit un e-mail sau un mesaj pe telefon, dar m-am stăpânit de fiecare dată crezând că ar fi nepotrivit, poate chiar un semn de proastă creștere, față de cineva care mă vede doar ca pe o parteneră de spectacol.

Nu aș fi vrut pentru nimic în lume să-l dezamăgesc sau să-i dau motive să gândească urât despre mine. Aveam o relație profesională și așa trebuia să rămână până la sfârșit.

Și totuși, am sperat atât de mult că, atunci când mă voi întoarce și ne vom întâlni din nou, ceva se va schimba… un vis se va împlini… Dar el a plecat pentru totdeauna și nu va ști niciodată ce mult l-am iubit.

DECEMBRIE

Era atât de bună, de dulce, de tandră! Dacă aș fi știut să o prețuiesc… Dar credeam că e slabă și o certam pentru asta încercând să o fac „puternică". Abia acum înțeleg că ceea ce eu consideram slăbiciune era, de fapt, delicatețe și sensibilitate… cum n-am mai găsit la nimeni de atunci.

Am greșit încercând să o fac „puternică", cerându-i să nu plângă atunci când suferea, să nu-și arate niciodată durerea. Și totuși, eram atât de convins că fac bine! Dar poate cel mai mult m-am înșelat când am crezut că, în sfârșit, îmi atinsesem scopul, că în sfârșit ea devenise cum voiam eu să fie.

Prietenul meu mi-a spus odată: „Dacă ai convins-o să pară puternică și să nu plângă în fața ta, nu înseamnă că și este puternică sau că nu va mai plânge niciodată. Plânge când nu ești acolo să o vezi. Iar asta nu înseamnă că ai schimbat-o, ci doar că o îndepărtezi de tine și într-o zi o vei pierde".

Aș vrea să-l fi ascultat. Aș vrea să-i fi dat mai multă atenție în loc să fiu autosuficient și egoist și să nu înțeleg că ucideam ceea ce era mai bun din ea. Dar de ce m-aș fi gândit la asta când, în sfârșit, viața noastră era ceea ce mi-am dorit să fie, iar soția mea era o femeie puternică, care nu plângea niciodată?

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc noaptea geroasă de decembrie când m-am întors din străinătate după două luni de absență. Îmi era dor de ea și abia așteptam să o îmbrățișez. Aveam să-i povestesc atât de multe! Numai că, în clipa când am intrat în casă, am simțit că tot ce construisem până atunci se năruise într-o clipă, fiindcă soția puternică, pe care credeam că o am, redevenise o fetiță proastă! Doar imaginați-vă cum m-am simțit când, după tot ce credeam că realizasem de-a lungul timpului, soția mea mă privea zâmbind și întinzându-mi brațele în care ținea… un ursuleț!

Îmi amintesc mânia pe care am simțit-o în acel moment. I-am smuls ursulețul din mână și l-am aruncat cu atâta furie, că s-a lovit de dulap, ricoșând apoi în oglindă. În acel moment aș fi lovit-o, ca o pedeapsă pentru că trădase tot ce reușisem să obțin în toți acei ani… sau ceea ce credeam că reușisem.

Prietenul meu avusese dreptate. Nu se schimbase, doar îmi arătase ceea ce voiam eu să văd în ea. Îmi amintesc tot ce i-am spus atunci, și toate acele cuvinte țipate cu furie încă dor, și astăzi, precum cuțite înroșite, răsucite într-o rană proaspătă. Îi văd și acum, în amintire, buzele tremurând pe când țipam la ea, ochii mari și frumoși clipind des, încercând să nu plângă. Chiar și în acel moment încerca să fie așa cum o voiam eu… femeia puternică, care nu plânge niciodată… până în clipa când nu a mai putut suporta și a fugit trântind ușa, dispărând în bezna nopții.

Eram atât de furios încât niciun moment nu m-am gândit să mă duc după ea. Voi regreta asta pentru tot restul vieții. Aș fi putut să o găsesc. Lucrurile s-ar fi putut schimba. Poate că, în sfârșit, aș fi înțeles că prietenul meu avea dreptate și aș fi învățat să fiu fericit cu ea așa cum era… femeia minunată pe care am pierdut-o în acea noapte de decembrie.

Îmi amintesc apelul de la spital în dimineața zilei următoare, cum am alergat într-acolo, înțelegând pentru prima dată și deja prea târziu că pierdeam pentru totdeauna ceva ce nu putea fi înlocuit… și ochii triști ai doctorului.

— Nu am putut face nimic. Am găsit-o prea târziu, zăcând pe conductă… poate că s-a gândit că pe acolo curge apă caldă și se va încălzi de la aburi. Dar probabil apa s-a oprit pe timpul nopții, fiindcă am găsit-o complet înghețată. Mai trăia când au adus-o, dar era deja prea târziu să mai putem face ceva. Îmi pare rău, domnule. De două ori.

— De două ori? am întrebat nedumerit.

— Înțeleg că nu știați. Era însărcinată în două luni. Fiți tare.

Atunci am înțeles cu adevărat cât de tâmpit am fost. Atunci am înțeles ce vrusese să spună cu ursulețul… dacă măcar aș fi lăsat-o să vorbească. M-am întors acasă, am luat ursulețul din colțul unde îl aruncase furia mea din noaptea trecută și l-am îmbrățișat, legănându-l ușor, ca și cum ar fi fost ea… soția mea blândă, tandră și iubitoare… și copilul pe care nu l-am putut avea.

Aceasta este povestea mea. Povestea unui om care a pierdut tot ce avea și tot ce ar fi putut avea, fiindcă a avut aroganța să creadă că toată lumea se învârtește în jurul lui și că totul trebuie să fie numai cum vrea el. Iar pedeapsa mea a fost aceea de a nu mai fi putut iubi apoi nicio femeie. Mi-au mai trecut femei prin viață, dar nu am putut rămâne alături de niciuna.

Așa că sunt aici, chiar și după atâția ani, singur cu tine. Doar tu știi durerea și tristețea mea, micile și rarele bucurii pe care trista mea viață a mai putut să le aibă. În tine văd tot ce am avut și iubit vreodată, tot ce apoi am pierdut pentru că am fost atât de prost. Cu tine voi rămâne pentru tot restul vieții mele, doar cu tine, iubitul meu ursuleț.

MOTOCICLISTUL

L-am văzut în curba drumului, lângă motocicletă, sprijinit de bordura albă a parapetului. Nu văzusem niciodată o motocicletă așa de aproape. M-am apropiat încet, văzându-l că era ocupat să stea de vorbă cu barmanul.

— Bună, scumpo, spusese pe când mă pregăteam să ating metalul lucios. Nu te speria! Zâmbise apoi, arătând un șir de dinți perfecți sub mustața tunsă îngrijit.

Eram sigură că avea ochi foarte frumoși, deși nu îi puteam vedea în spatele ochelarilor de soare. Inima începuse să-mi bată cu putere și simțeam sângele năvălindu-mi în obraji. Nu mai văzusem niciodată un om atât de frumos. Unde să fi văzut? Trăiam într-un sat mic unde nu era niciun bărbat la care să merite să te uiți. Dar bărbatul ăsta era chipeș ca un model din reviste. Și mi-a vorbit! Mai mult chiar, mi-a spus scumpo!

— Îți plac motocicletele? Vrei să faci o plimbare?

Să fac o plimbare cu motocicleta… ce vis! Și cu bărbatul ăsta frumos… asta chiar că ar fi fost ca o poveste cu zâne… să zbor cu prințul meu pe coada unui dragon!

— Nu fi așa timidă… haide… să fim prieteni. Pe mine mă cheamă Daniel… dar pe tine?

— Maria, am răspuns încet.

— Bine, Maria… vino! Să înceapă aventura! spusese așezându-mă pe motocicletă.

*

— Ar fi trebuit să-mi spui, scumpo, zisese sprijinindu-se în cot și punându-mi o floare în păr, deasupra urechii, pe când stăteam întinsă pe covorul moale de frunze rămas din toamna trecută.

— Ce să-ți spun?

— Că pentru tine a fost prima dată.

— Nu contează… a fost minunat. Nu ți-a plăcut?

— Oh, ba da, desigur… spusese ajutându-mă să mă ridic. E timpul să ne întoarcem. Se face târziu și părinții tăi vor fi îngrijorați.

— Locuiesc doar cu mama, acolo în sat. Când vii să o cunoști?

— Să o cunosc? Pentru ce?

— Să i te prezint… să-i spun că acum suntem împreună, am zis sărutându-l. Oh, sunt așa de fericită!

— Da… sigur… o să vin într-o zi. Să mergem acum.

— Când te voi vedea din nou?

— Zilele viitoare. La vechiul bar al șoferilor, la curba șoselei.

— Te iubesc.

*

Au trecut două luni care mi-au părut secole, fiindcă am venit aici în fiecare zi, așteptându-l. Nu a apărut niciodată. Dar măcar astăzi bătrânul barman se întoarce din vacanță și pot să-l întreb de Daniel.

— Daniel? Era doar în trecere…

— Credeam că locuiește în satul vecin.

— Nu, în niciun caz. Locuiește foarte departe de aici, a fost plecat cu afaceri și tocmai aflase că soția i-a născut un al doilea copil… Nu știai? Nu ți-a povestit când ați