Omul-de-artificii

Cristina Winters

Omul-de-artificii

Editura Eagle

2016

Copyright

Omul-de-artificii

Copyright ©2016 Cristina Winters

Toate drepturile rezervate

Ediţie digitală produsă de Editura Virtuală

www.editura-virtuala.ro

Tel./Fax: (+40)769-511-564/(+40)318-178-309

E-mail: office@editura-virtuala.ro

Colecția Sintaxe- Editura Eagle

Published by Liza Karan at Smashwords

Redactare și corectură: Adrian Petcu

Coperta: Mihai Moldoveanu

Ilustraţia: Dreamstime

Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această publicație nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub orice formă şi prin orice mijloace, electronice, mecanice, fotocopiere, înregistrare sau altfel, fără aprobarea prealabilă scrisă de deținătorul de copyright.

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to Smashwords.com and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of the author.

Cărțile digitale protejează pădurile şi mediul.

Această versiune este validată EPUB.

Ediție digitală produsă de www.editura-virtuala.ro.

Prolog

„Cause"

Pentru că esenţa mea e un zid de cărămizi roşii care, pe alocuri, sângerează,

Pentru că părintele meu a uitat să închidă uşa atunci când s-a făcut vinovat de propria-i moarte,

Pentru că am învăţat că frumuseţea adevărată se vede cu ochiul liber,

Pentru că iubirea de adevăr şi ochii verzi-cenuşii sunt o combinaţie stânjenitoare,

Pentru că soarele nici măcar în deşert nu e superfluu,

Pentru că mi-a fost frică să nu mă confund cu mulţimea şi să nu însemn niciodată nimic, pentru nimeni,

Scriu.

Capitolul 1

Probabil că ei nici nu îşi dau seama că am descoperit-o. Dacă nu mă înşel, m-a însoţit mereu, pentru că nu îmi amintesc vreo eră înaintea ei. Meditez la înţelesul cuvântului eră. Păcat că mă gândesc la înţelesul cuvintelor abia după ce le dau naştere, când nu le mai pot lua înapoi. Erele încep cu data unui anumit eveniment sau fapt, fie el real sau legendar, mi-ar spune Lotusul-din-Mlaştină. Nu l-am surprins niciodată în vreun moment când nu se crede mai deştept decât mine. Decât Femeia-în-Mov. Decât Bunica. Fie! Poate că, de data asta, ar fi avut dreptate. Erele încep cu ceva. Eu nu am început cu nimic. Nici Lotusul-din-Mlaştină nu ştie că am descoperit-o. Cred că el, de fapt, nici nu i-ar autentifica existenţa pentru că, în esenţă, ea nu există. De fapt, ea există doar în esenţă, însă Lotusul nu recunoaşte esenţa. El ar recunoaşte-o doar dacă ar începe cu data unui eveniment, fie el real sau imaginar. Ca era. De multe ori, mă îndoiesc că suntem fraţi. De prea multe ori. Să nu uit să îmi notez asta în carnet, la pagina Femeii-în-Mov. Ea ar putea să îmi dea lămuriri în acest sens. Am aflat-o prin introspecţie. Nu îmi amintesc cum am descoperit introspecţia, dar ar fi fost imposibil fără ea. Iniţial, pentru că era nedefinită, imprecisă şi adeseori obscură, nu i-am putut da o denumire. Ciudată dorinţa asta de a încadra totul în cuvinte cu înţeles. Un timp îndelungat, am denumit-o „starea de a fi cu nume ambiguu". A trebuit să mă asigur că ambiguu se scrie cu doi de „u", un proces destul de complex şi de nemulţumitor. Iar lipsa cuvântului cu înţeles mă deranja ca o durere persistentă de spate. Durere de care Bunica se plânge de fiecare dată când se duce în cămară şi se întinde să ia ceva de pe raftul de sus. Sigur că am observat-o şi la alţii, dar nu am putut să îi confer un cuvânt cu înţeles decât atunci când am analizat-o în mine. Introspecţie. Era prezentă mai ales în momentele care îl implicau pe el şi se transpunea şi în alte situaţii. Însă atunci când el era implicat, era foarte activă şi dureroasă. Nu ca durerea de spate a Bunicii. Ci ca suferinţa ce se citea pe faţa Femeii-în-Mov. O suferinţă care s-a sălăşluit acolo şi îi e bine, nu are de gând să plece sau să se mai domolească. Se înteţeşte. Prezenţa lui avea un efect magic. Odată mă jucam în faţa blocului cu Fetiţa-de-la-Parter şi l-am văzut apropiindu-se. Inima a început să îmi bată cu putere. Ceasul din turnul primăriei anunţa ora exactă. Un fel de frică, dragoste nesănătoasă şi starea de a fi cu nume ambiguu. Toate le simţeam în stomac şi erau atât de amestecate, încât nu le mai desluşeam. Aş fi vrut să le separ, ca să le măsor intensitatea. Individual. Imposibil!

– Uite-l pe tatăl tău! Mi-a spus Fetiţa-de-la-Parter. Trebuie să mergi în casă?

Ea trebuia să o facă de fiecare dată când tatăl ei intra pe poarta clădirii care se afla la jumătatea distanţei dintre centrul oraşului-zăpadă şi piaţă. Locaţia era prielnică. Doar locaţia.

În timp ce mă gândeam ce să îi răspund, l-am privit trecând pe lângă noi. Niciodată nu am înţeles de ce nu mă vedea. E drept că nici eu nu făceam nimic ca să îi atrag atenţia, dar în sufletul meu aşteptam să mă identifice din mulţime. În cazul de faţă, mulţimea era formată din mine, Fetiţa-de-la-Parter şi pisica ei care se întindea la soare pe pervazul văruit în alb. Era vară în oraşul-zăpadă. Îmi era teamă ca Fetiţa-de-la-Parter să nu îmi detecteze dezamăgirea şi amestecul de sentimente din stomac. Mi-ar fi cerut să i le explic, însă eu încă nu aveam un nume pentru starea de a fi cu nume ambiguu. Nici măcar un nume ambiguu nu aveam. Era înalt. Puţin mai înalt decât Femeia-în-Mov. Împlinise de curând patruzeci şi cinci de ani, ceea ce îl făcea mai bătrân decât majoritatea taţilor.

– Nu te-a văzut, a şoptit Fetiţa-de-la-Parter.

Mi-au dat lacrimile. Poate că, dacă nu ar fi rostit aceste cuvinte, nu mi-ar fi venit să plâng. Era îmbrăcat cu o haină de vară verde. Un verde milităresc. Îi ajungea până deasupra genunchilor şi îi venea foarte bine. Ca toate hainele verzi, fie ele şi mai scurte. Era puţin cărunt şi purta o pereche de ochelari specifici vremii. Specifici vremii, oare unde auzisem expresia asta? Cert era că nu o mai folosisem niciodată. Avea mâinile frumoase, degete lungi şi subţiri, iar degetul mare îi era puţin curbat în afară. Mă mândream cu faptul că lucra într-un birou, deşi nu înţelegeam exact cu ce se ocupa. Femeia-în-Mov numea meseria lui „subinginer". Însă, tipic ei, nu îmi furniza niciodată definiţia cuvintelor pe care le folosea.

– Mi-e sete, i-am spus Fetiţei-de-la-Parter. Mă duc sus ca să beau ceva.

Noi locuiam la etajul doi. Nu am privit-o, pentru că mi-ar fi văzut lacrimile. Avea un instinct ciudat.

– Ne mai jucăm astăzi, Effi? m-a întrebat.

– Mai târziu, i-am răspuns cu spatele spre ea, în timp ce mă îndepărtam. Ea numea asta joacă?

În timp ce urcam scările, număram treptele. Devenise un automatism. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Melancholie. M-am oprit şi m-am uitat înapoi, de parcă voiam să detectez provenienţa cuvântului în spaţiu. Şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece, douăzeci, douăzeci şi unu. Melancholie. Ortografia cu ch era încă ambiguă, însă nu exista nicio urmă de îndoială în privinţa numelui stării de a fi. Douăzeci şi doi, douăzeci şi trei, douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă, treizeci, treizeci şi unu.

Capitolul 2

Am găsit holul de la intrare mereu înşelător. O amânare a ceea ce urma să se întâmple. Când intrai, era întunecat şi aparent liniştit. Avea un miros greu de identificat. Când nu mirosea a mâncarea pe care o gătea Bunica, mirosea a trecut. A oameni care intraseră pe aceeaşi uşă pe care o foloseam în fiecare zi, care străbătuseră holul şi care, mai apoi, dispăruseră. Uşa se deschidea în exterior, iar pragul era destul de înalt. Mirosul din casa scărilor înceta brusc