Din corespondența lui Descartes

Tocmai acum când o echipă de universitari lucrează cu succes la o versiune românească, integrală, a Corespondenței lui Descartes, public propria variantă, selectivă, a acesteia. O fac nu pentru o posibilă confruntare ci doar pentru comentariile cu care am însoțit respectivele traduceri la întâia lor tipărire în Convorbiri literare. Când am propus publicarea în serii succesive a scrisorilor filozofului francez, redacția din Iași mi-a condiționat acceptarea de însoțirea textelor cu unele exegeze proprii. Timide la început, ulterior ele s-au dezvoltat încât uneori au depășit prin dimensiuni epistolele pe care le însoțeau. Am privilegiat în aceste comentarii o imagine mai aparte a filozofului, diferită mult de cea curentă, în care accentul este pus pe un presupus conflict al lui cu biserica. M-am străduit să documentez faptul că, dimpotrivă, el și-a elaborat opera la îndemnul oamenilor bisericii, în deplină concordață cu aceștia, slujind din toate puterile instituția credinței. A rezultat o filozofie care, prin cel puțin una din părțile ei, face parte din opera de restaurație de imediat de după Reformă, o consolidare a catolicismului, fie aceasta și în mod dramatic, cum au evoluat în postumitatea autorului relațiile acestei opere filozofice cu biserica.

I.P.

Scrisorile lui Descartes

La traducerea în limba română a acestor scrisori am utilizat următoarele ediții: cea de referință pentru operele complete ale filozofului, a lui Charles Adam și Paul Tannery, în ultima ei reeditare: Vrin, 1996, 11 volume, în care corespondența ocupă primele cinci, ediție prescurtată aici, așa cum se obișnuiește, cu indicativul AT urmat de numărul volumului și de acela al paginilor din care au fost extrase respectivele texte; ediția consacrată exclusiv Corespondenței, a aceluiași Charles Adam asociat acum cu Gaston Milhaud, publicată la Alcan și la PUF, în 8 volume, 1936-1963, prescurtată în AM, cu indicarea volumului și a paginilor utilizate; precum și ediția Œuvres philosophiques, 1963 și urm., sub îngrijirea lui Ferdinand Alquié, la Garnier, în trei volume, cuprinzând doar o selecție din corespondență, indicată cu litera A, urmată de volum și de pagină. În marea lor majoritate scrisorile sunt, în original, în limba franceză, iar pasajele redactate în limba latină au fost traduse din această limbă, fapt ce va fi precizat de fiecare dată. Acolo unde textul francez a fost întrerupt de mai mici sau de mai mari atari pasaje în limba latină, dăm doar traducerea în română, cu precizarea în paranteză: în lat., în orig.

Corespondența lui Descartes dublează opera sa propriu-zisă, fiind uneori mai expresivă decât aceasta și cuprinzând cutezanțe filozofice pe care cărțile sale nu și le îngăduie. E aici, în paginile acestor scrisori, un Descartes mai viu, mai nuanțat în exprimare, mai amplu. O mare gândire filozofică, precum aceasta, nu se resemnează cu propria realitate, ci se impune printr-o strădanie de a cuceri conștiința publică, despre care dau seama aceste texte. Ele închid în cuprinderea lor imaginea eforturilor prin care filozoful își creează premisele posterității sale.

(I)

Încep cu o scrisoare atipică în felul ei întrucât pare a se referi la o problemă mai degrabă de lingvistică și a și fost luată în seamă în acest înțeles, îndeosebi de câțiva importanți lingviști aparținători structuralismului. Ei au avut impresia că filozoful s-a apropiat aici de identificarea adevăratei naturi a limbajului. Ba chiar s-a presupus că, în acest text, gânditorul francez dă târcoale unei eventuale metode care ar pregăti, teoretic, pentru abordarea traducerii automate dintr-un idiom lingvistic într-altul, o sarcină acordată astăzi computerelor, însă fără rezultate mulțumitoare. Sub presiunea eficienței modelului gândirii matematice, filozoful își întemeia speranțele utopice, cum că am avea șansa de a deprinde o presupusă limbă universală tot așa de repede cum am învățat să numărăm de la unu la infinit, tocmai pe presupunerea existenței unui drum înspre identificarea și clasificarea tuturor ideilor din intelect, o dată și definitiv. E însuși miezul filozofiei sale, adică luarea în cercetare a problemei gnoseologice, credința că ar exista o cunoaștere certă. Este ipoteza unui mașinalism al gândirii, iluzia unei rețete care să garanteze intelectului o eficiență totală. Din fericire, nici metoda lui Descartes, nici a celor care l-au precedat, nici a celor care i-au urmat – nu au rezolvat o dată și definitiv enigma gândirii, încât și noi cei de astăzi ne putem acorda favoarea de a o lua de la capăt, cu cât mai avântați cu atât mai sterili. E însăși drama specifică a omului.

Ocazia scrisorii este dată de faptul că părintele Mersenne, ilustrul său corespondent din Paris, de pe când filozoful se afla în Olanda, îi aduce la cunoștință conținutul unui afiș care lăuda virtuțile invenției unui idiom universal, și îi cere să se pronunțe cu privire la șansele proiectului anunțat. Este de reținut pentru societatea contemporană lui Descartes acest obicei de a comunica noutăți sau doar pretinse noutăți științifice prin intermediul afișelor publice. Lipsindu-le ceea ce astăzi sunt mijloacele mass-media, așa comunicau între ei oamenii acelui secol. Într-o atare împrejurare, într-un oraș din Țările de Jos, tânărul Descartes, în uniformă de soldat pornit să cunoască lumea, se oprește în față unui afiș lipit pe un zid și în care se dădea spre rezolvare o problemă de matematică. Cu această ocazie se presupune că l-a cunoscut olandezul Isaac Beeckman, care intră cu el în vorbă și este surprins plăcut de cunoștințele de matematică ale tânărului francez. E o icoană semnificativă a vieții oamenilor din acel secol.

Mai sunt necesare câteva informații despre cei pomeniți cu ocazia acestei scrisori.

Marin Mersenne (8 septembrie 1588 - 1 septembrie 1648), călugăr din ordinul minimilor, care și-a petrecut aproape întreaga viață într-o mânăstire din Paris, autor a unei vaste opere în care dezvoltă preocupări de teologie, de filozofie, dar și de științe exacte, îndeosebi de matematică. Și ce poate fi mai semnificativ și în răspăr cu opinia care incriminează trivial biserica identificată cu persecuția științei, decât faptul că acest călugăr este entuziastul traducător în franceză și harnicul popularizator al principalelor lucrări ale lui Galileo Galilei.

Claude Hardy (pe la 1605 - 1678) îndeosebi matematician și savant în domeniul limbilor. Se pretindea că ar fi cunoscut treizeci și șase de limbi.

Descartes lui Mersenne

(AT,I,76-82; AM,I,89-93; A,I,227-232)

Amsterdam, 20 noiembrie 1629

Cucernice Părinte,

Această propunere a unei noi limbi, privind-o mai deaproape, nu o găsesc tot atât de admirabilă pe cât îmi părea la început, fiindcă nu există decât două lucruri de deprins la toate limbile, adică înțelesul cuvintelor și gramatica.

Cât despre înțelesul cuvintelor, propunerea nu promite nimic special; pentru că spune în propoziția a patra: limba aceea să o interpretezi după dicționar (în lat. în orig.), ceea ce un om cât de cât versat în privința limbilor poate face fără ea în toate limbile comune. Și sunt sigur că dacă îi veți da Domnului Hardy un bun dicționar de chineză, sau de oricare altă limbă ar fi, și o carte scrisă în aceeași limbă, el va izbuti să-i descopere înțelesul.

Ceea ce face ca nu toată lumea să fie capabilă de aceasta – este tocmai dificultatea gramaticii; iar eu bănuiesc că aici este tot secretul omului dumneavoastră. Dar nu există nimic care să nu fie foarte ușor; întrucât, făcând o limbă în care nu există decât un singur fel de a conjuga, de a declina, de a alcătui cuvintele, în care să nu existe deloc defective și nici iregularități, toate acestea care sunt consecința coruperii prin folosință îndelungată, și chiar ca inflexiunea substantivelor sau a verbelor și compunerea cuvintelor să se facă prin afixe, fie înainte fie după cuvintele primitive, care afixe ar fi toate specificate în dicționar, atunci nu ar fi o minune dacă mințile de rând ar deprinde în mai puțin de șase ore să se exprime în această limbă cu ajutorul dicționarului, ceea ce este subiectul primei propuneri.

Cât despre a doua propoziție, adică: cunoscând limba aceasta, le vei cunoaște pe toate celelalte, ca pe niște dialecte ale ei (în lat. în orig.), aceasta nu-i decât ca să scoată în evidență drogul; pentru că nu spune deloc în cât timp vor putea fi cunoscute, ci doar că sunt considerate ca dialecte ale acesteia: întrucât nu există deloc în aceasta iregularități gramaticale precum în celelalte, o ia ca fiind primitiva lor. Și, în plus, este de reținut că, pentru cuvintele primitive, în dicționarul său el poate să se folosească de cele care sunt întrebuințate în toate limbile, ca de sinonime. Astfel, de exemplu, pentru a semnifica iubirea, va utiliza aimer, amare, philein etc. Iar un francez adăugând afixul, care marchează numele substantival, din aimer va face ľ amour, un grec îl va adăuga pe același la philein, și tot astfel și alții.

În continuarea acestora, propoziția a șasea este foarte ușor de înțeles: să găsești o scriere (în lat. în orig.) etc. Fiindcă, punând în dicționarul său o singură cifră, care se raportează la aimer, amare, philein, și la toate sinonimele acestora, cartea care va fi scrisă cu aceste caractere va putea fi interpretată de toți cei care vor avea acest dicționar.

Îmi pare că propoziția a cincea nu este nici ea decât pentru a-și lăuda marfa; însă, îndată ce văd cuvântul secret (în lat., în orig.) în unele propoziții, prind a avea o proastă opinie. Dar cred că nu a vrut să spună altceva decât că, întrucât a filozofat mult asupra gramaticii tuturor acestor limbi pe care le înșiră, pentru a și-o sintetiza din ele pe a sa, el le poate preda mai ușor decât profesorii de rând.

Rămâne propoziția a treia, care pentru mine este în întregime un secret (în lat., în orig.); fiindcă să afirme că va explica gândurile anticilor prin cuvintele de care s-au slujit ei înșiși, luând fiecare cuvânt drept adevărata definiție a lucrului, înseamnă cu adevărat să spui că va explica gândurile anticilor luându-le cuvintele în alt sens decât le-au luat ei vreodată, fapt care îmi repugnă; dar poate că el a vrut să spună altceva.

Însă această idee de a reforma gramatica, sau mai degrabă de a face una nouă care ar putea fi învățată în cinci sau în șase ore, și care ar fi valabilă pentru toate limbile, nu ar fi mai puțin o invenție utilă publicului dacă toți oamenii s-ar pune de acord să o întrebuințeze, toate acestea cu două inconveniente pe care le prevăd.

Primul privește reaua întâlnire între litere, care produce adesea sunete dezagreabile și insuportabile auzului; fiindcă toate diferențele de inflexiuni ale cuvintelor nu sunt făcute de uzanțe decât pentru a evita acest defect, și este imposibil ca autorul dumneavoastră să poată remedia acest inconvenient, făcând o gramatică universală valabilă pentru tot felul de națiuni; căci ceea ce este facil și agreabil în limba noastră, este rudimentar și insuportabil la germani, și tot astfel și la alții. Atât de mult încât tot ce se poate este să fie evitată această rea întâlnire a silabelor în una sau în două limbi; și astfel limba lui universală nu va fi decât pentru o țară. Dar noi nu avem de ce să învățăm o limbă nouă pentru a vorbi numai cu francezii.

Al doilea inconvenient privește dificultatea de a învăța cuvintele acestei limbi. Căci, dacă pentru cuvintele primitive fiecare se folosește doar de cele din propria limbă, atunci este adevărat că nu va avea parte chiar de atâta chin; dar nu va fi înțeles decât de cei din țara sa, iar numai în scris, atunci când cel care va vrea să-l înțeleagă își va da osteneala să caute toate cuvintele în dicționar, ceea ce este prea plictisitor încât să putem spera că va intra în uzanță. Dacă va vrea să fie învățate cuvintele primitive comune tuturor limbilor, el nu va găsi niciodată vreo persoană care să-și asume acest chin; și va fi mult mai ușor să-i determine pe toți oamenii să se pună de acord să învețe latina sau oricare altă limbă dintre cele care sunt în uz, decât pe aceasta în care încă nu este scrisă nicio carte, cu ajutorul căreia să poată fi exersată, nu există nici oameni care să o știe, cu care să poți deprinde a o vorbi. Tot folosul pe care-l văd că ar putea fi dobândit de la această invenție este pentru scriere, adică: să tipărească un dicționar voluminos în toate limbile în care ar