Noapte și zi

CAPITOLUL 1

Era seara unei duminici de octombrie și Katharine Hilbery turna ceaiul, așa cum se cuvenea să se îndeletnicească tinerele aparținând clasei ei sociale. Se prea poate ca în felul acesta o cincime din mintea ei să fi fost preocupată, dar restul reușea să depășească bariera măruntă a zilei care se ridicase între dimineața de luni și această clipă liniștită, gata să ia în glumă lucrurile pe care le faci în mod normal cu un efort de voință. Dar, cu toate că nu scotea nici un cuvânt, era evident stăpână pe situația atât de familiară, lăsând-o să se desfășoare în voie, poate pentru a șasea suta oară, fără să solicite câtuși de puțin celelalte facultăți mintale rămase libere. O singură privire te convingea că doamna Hilbery nu era lipsită deloc de calitățile necesare pentru a transforma într-o reușită întâlnirile la ceai ale persoanelor vârstnice și distinse și că, dacă ocupația plictisitoare de a împărți ceștile și pâinea cu unt ar fi fost lăsată în seama ei, putea să se descurce foarte bine și fără ajutorul fiicei.

Dacă ținem seama că micuțul grup se adunase în jurul mesei de doar douăzeci de minute, animația vizibilă de pe chipuri și avalanșa de cuvinte produse simultan puteau fi atribuite solicitudinii gazdei. În mintea lui Katharine răsări deodată ideea că, dacă cineva ar fi deschis brusc ușa în acea clipă, ar fi putut să-și închipuie că toată lumea se distra de minune. Probabil că s-ar fi gândit: „Ce casă primitoare și plăcută! Râse instinctiv și făcu o remarcă doar ca să sporească și mai mult zarva și ca să-și susțină afirmația în legătură cu casa, căci ea, personal, nu se simțea deloc veselă. Chiar în momentul acela, spre amuzamentul ei, ușa se deschise brusc și în cameră intră un tânăr. Katharine îi întinse mâna, întrebându-se în sine: „Ei, ce zici, crezi că ne distrăm de minune?...

― Domnul Denham, mamă, rosti însă cu glas tare, sesizând că mama ei uitase numele musafirului.

Lucrul fu remarcat și de domnul Denham, ba chiar spori stânjeneala care însoțește în mod inevitabil apariția unui străin într-o cameră plină de persoane care se simt în largul lor, gata să facă schimb de diverse replici. În același timp, domnului Denham i se păru că în urma lui se închid ușor o mie de uși capitonate, interpunându-se între el și stradă. În salonul uriaș și destul de gol aveai senzația că plutește un abur ușor, o esență de ceață, încolăcindu-se argintiu în jurul lumânărilor grupate pe masa de ceai, tremurând roșiatic lângă focul din cămin. Salonul i se părea foarte îndepărtat și static după atâtea omnibuze și taxiuri care încă i se mai învârteau în cap, iar pe trup simțea numai furnicături de la mersul grăbit pe jos, printre pietoni, croindu-și drum prin circulația intensă; chipurile celor vârstnici apăreau îndulcite și îndepărtate între ele, fiecare radiind în felul lui, din cauza aerului din salon, îngreunat de fulguirile albăstrui ale aerului. Domnul Denham sosise exact când domnul Fortescue, vestitul romancier, ajunsese la mijlocul unei propoziții foarte lungi. Rămase cu vorbele în suspensie până când nou-venitul se așeză, iar doamna Hilbery, adunând cu dibăcie capetele rătăcite ale conversației întrerupte, se aplecă spre el, remarcând:

― Spuneți-mi, domnule Denham, dumneavoastră ce-ați face dacă ați fi căsătorit cu o ingineră și ar trebui să locuiți la Manchester?

― N-are decât să se apuce să învețe persana, interveni un domn în vârstă, slăbuț. Nu există în tot Manchesterul nici un profesor pensionar sau vreun om de litere care să predea persana?

― O verișoară de-a noastră s-a căsătorit și s-a mutat la Manchester, explică Katharine.

Domnul Denham mormăi ceva, ceea ce de fapt se și aștepta din partea lui, iar romancierul continuă de unde se oprise. În sinea lui, domnul Denham blestema clipa în care abandonase libertatea străzii pentru acest salon sofisticat unde, pe lângă alte lucruri neplăcute, nici măcar nu putea să apară într-o lumină favorabilă. Privi în jur și văzu că, în afară de Katharine, toți erau trecuți de patruzeci de ani, și singura consolare consta în faptul că domnul Fortescue era o celebritate a zilei și nu se știe niciodată dacă nu-i va părea bine cândva că l-a cunoscut.

― Dumneavoastră ați fost vreodată la Manchester? o întrebă el pe Katharine.

― Niciodată, răspunse fata.

― Atunci de ce nu sunteți de acord?

Katharine amestecă în ceai și păru că se gândește dacă nu cumva ar fi trebuit să mai umple vreo ceașcă, asta după cum își închipuia Denham, căci în realitate se întreba cum ar trebui să procedeze pentru ca tânărul acesta deosebit să se simtă în largul lui lângă ceilalți. Îl văzu cum strânge puternic ceașca în mână, gata-gata să spargă porțelanul. Simți că e nervos; era și de așteptat ca un tânăr slab, cu chipul ușor îmbujorat de vânt și cu părul puțin răvășit să fie nervos într-o asemenea societate. Ba chiar, nici să nu-i facă plăcere; venise, probabil, doar din curiozitate sau poate că dăduse doar curs invitației tatălui ei – oricum nu era ușor să-l armonizeze cu restul invitaților.

― Cred că la Manchester nu ai cu cine să schimbi o vorbă, aruncă ea într-o doară.

Domnul Fortescue o cercetă câteva clipe, așa cum obișnuiesc romancierii să cerceteze chipurile, apoi zâmbi la replica rostită, transformând-o într-un suport pentru o speculație ulterioară.

― În ciuda ușoarei tendințe spre exagerare, Katharine a pus fără îndoială degetul pe rană, spuse el și se lăsă pe spătarul scaunului, cu privirea contemplativă și opacă țintuită pe plafon. Își uni vârfurile degetelor și începu să descrie mai întâi urâțenia străzilor Manchesterului, apoi ținuturile mlăștinoase și sterpe de la periferia orașului, apoi căsuța pipernicită în care urma să locuiască verișoara, pe urmă profesorii și jalnicii studenți care aveau s-o viziteze, cufundați în cercetarea operelor istovitoare ale dramaturgilor tinerei generații, și cum încetul cu încetul ea o să se schimbe la înfățișare, și cum va veni într-un suflet la Londra, și cum Katharine va trebui s-o plimbe peste tot, așa cum duci câinele nerăbdător în lesă pe lângă anumite măcelării zgomotoase, biata ființă...

― Vai, domnule Fortescue, exclamă doamna Hilbery, când acesta conteni, și eu care abia i-am scris ca să-i spun cât o invidiez! N-aveam în gând decât grădini spațioase și doamne vârstnice, drăgălașe, cu mănuși, care citesc doar Spectator și retează mucurile de la lumânări. Chiar au dispărut toate acestea? I-am scris că acolo o să găsească tot ce se găsește la Londra, cu excepția străzilor oribile care te deprimă la culme.

― Dar au universitate acolo, spuse un domn pirpiriu care ceva mai înainte insistase asupra ideii că trebuie să existe persoane care cunosc limba persană.

― Știu că sunt terenuri mlăștinoase, pentru că am citit mai zilele trecute într-o carte, spuse Katharine.

― Mă întristează și mă surprinde ignoranța propriei mele familii, remarcă domnul Hilbery.

Era un bărbat în vârstă, cu ochi migdalați, căprui, care aveau o strălucire neașteptată pentru vârsta lui, îndulcindu-i astfel asprimea chipului. Se juca tot timpul cu o pietricică verde legată de lanțul de la ceas, punându-și în evidență degetele lungi și foarte fine; avea obiceiul să-și miște capul cu multă agilitate, fără să schimbe poziția trupului destul de masiv, așa că impresia lăsată era că mânca numai ca să se amuze sau ca să poată face reflecții, totul cu o cheltuială minimă de energie. Nu era greu să-ți închipui că trăise cu toată ființa lui anii când ambițiile îi aparțineau sau că și le îndeplinise după pofta inimii, iar acum își cheltuia deosebita perspicacitate pentru a observa și medita asupra altor persoane în loc să se străduiască să mai spună ceva în fapt.

În vreme ce domnul Fortescue mai clădea un edificiu de cuvinte rotunjite, Denham ajunsese la concluzia că domnișoara Hilbery semăna cu ambii părinți, iar elementele moștenite se întrepătrundeau ciudat. Avea mișcările iuți, impulsive ale mamei, buzele întredeschise, gata oricând să rostească o replică, apoi cădea în muțenie; ochii migdalați și închiși la culoare ai tatălui luceau cu o umbră de tristețe sau, întrucât era prea tânără ca să fi putut adopta o atitudine melancolică, n-aveai decât să consideri că la baza acelei priviri nu se afla tristețea, ci mai degrabă o fire înclinată spre contemplare, dar perfect stăpânită. Judecând după culoarea părului și a tenului, după trăsături, avea o înfățișare remarcabilă, dacă nu chiar de-a dreptul frumoasă. Emana hotărâre și calm, o combinație de calități care dădea naștere unei firi cu totul aparte și care n-ar fi putut să-l determine pe tânărul cunoscut doar din vedere să se simtă în largul său. Cât despre rest, era înaltă, rochia avea o culoare blândă, cu o garnitură de dantelă gălbuie, căreia licărirea unei bijuterii vechi îi conferea o singură apă roșiatică. Denham remarcă faptul că, deși fata nu scotea nici un cuvânt, era îndeajuns de sigură pe situație ca să răspundă la solicitările mamei atunci când îi cerea ajutorul, deși era conștient că atenția de care dădea dovadă se situa undeva la pojghița minții. Îi trecu prin cap că locul ei printre persoanele vârstnice de la masa de ceai era însoțit de o serie de neplăceri, așa că își înfrână dorința de a o considera sau cel puțin de a-i considera atitudinea drept antipatică. După ce subiectul Manchester fu răsucit pe toate fețele, se trecu la altul.

― Era bătălia de la Trafalgar sau Invincibila Armada, Katharine? întrebă mama ei.

― Trafalgar, mamă.

― A, da. Trafalgar, bineînțeles! Ce prostie din partea mea! Te rog să mai iei o ceașcă de ceai cu o felioară subțire de lămâie, dragă domnule Fortescue; și, pe urmă, fii amabil și dezleagă pentru mine enigma asta absurdă! E imposibil să nu remarci nasurile romane ale anumitor indivizi, dai peste ei în omnibuze...

Aici se interpuse domnul Hilbery, așa că Denham nu mai dădu atenție conversației, ci îl ascultă cum perorează despre profesiunea de avocat, precum și despre schimbările pe care le văzuse de-a lungul vieții sale. Într-adevăr, Denham îi împărtășea opiniile întru totul, mai ales că scrisese un articol cu privire la niște chestiuni avocățești, iar domnul Hilbery îl publicase în revista sa, dându-le astfel prilejul să facă cunoștință. Dar când peste o clipă fu anunțată sosirea doamnei Sutton Bailey, acesta se întoarse către ea, iar domnul Denham se pomeni lăsat de unul singur, tăcut, respingând în minte diverse subiecte de discuție, alături de Katharine care tăcea și ea. Fiind amândoi cam de aceeași vârstă, sub treizeci de ani, nu aveau acces la un mare număr de formule de conveniență care lansează conversația pe făgașuri liniștite. Tăcerea se prelungi în continuare datorită îndărătniciei răutăcioase a lui Katharine, care nu făcea nici un efort să-l ajute pe tânărul cu comportarea fermă și rece, ostil mediului ei, după cum simțise prin antenele feminine obișnuite. Prin urmare rămaseră muți, Denham înfrânându-și dorința de a rosti brusc ceva neașteptat, care s-o șocheze și s-o redeștepte la viață. Dar doamna Hilbery, care sesiza imediat orice tăcere apăsătoare din salon, ca și cum ar fi remarcat o notă dintr-o partitură, se aplecă peste masă, și în felul ei detașat și ciudat de ambiguu, care făcea ca propozițiile rostite să se asemene cu fluturii zburătăcind dintr-o pată de soare în alta, remarcă:

― Știți, domnule Denham, îmi aduceți foarte bine aminte de dragul domn Ruskin... Oare de ce, Katharine? Să fie din cauza lavalierei, a părului sau a felului cum stă pe scaun? Vă rog să-mi spuneți, domnule Denham, vă place Ruskin? Mai zilele trecute cineva a afirmat: „Vai, doamnă Hilbery, dar noi nu-l citim pe Ruskin!" Dumneavoastră ce anume citiți, m-ar interesa să știu – pentru că este imposibil ca un om să-și cheltuiască tot timpul zburând în aeroplane sau vârându-se în măruntaiele pământului.

Îl privi mai întâi cu bunăvoință pe Denham, care nu rosti nimic inteligibil, apoi se uită la Katharine, zâmbitoare, dar tăcută, așa că doamna Hilbery, brusc străfulgerată de o idee extraordinară, exclamă:

― Sunt convinsă că domnului Denham i-ar face plăcere să se uite la comoara noastră, Katharine. Pun pariu că nu seamănă cu tânărul acela groaznic, domnul Ponting, care mi-a spus că datoria noastră este să trăim exclusiv în prezent. La urma urmelor, ce anume reprezintă prezentul? Jumătate din el îl constituie trecutul, adică jumătatea mai bună, cred eu, adăugă ea și se întoarse spre domnul Fortescue.

Denham se ridică, aproape convins că trebuie să plece și că văzuse tot ceea ce era de văzut, dar Katharine se ridică și ea în aceeași clipă spunând:

― Poate vreți să vă uitați la tablouri, și îl conduse prin salon spre o cameră alăturată mult mai mică.

Camera semăna cu o capelă într-o catedrală sau cu o grotă într-o peșteră, căci zgomotul îndepărtat al circulației de pe străzi sugera fâșâitul ușor al valurilor, iar oglinzile ovale cu suprafețe argintate aduceau cu ochiurile adânci de apă, încrețindu-se sub lumina stelelor. Dar poate că asemănarea cu un templu închinat unei religii oarecare era mai potrivită, căci odăița era înțesată de relicve.

Pe măsură ce Katharine atingea diverse locuri, lumina izvora ici și colo, dezvăluind un teanc de cărți așezate în formă de cub, cu coperte roșii cu auriu, pe urmă, într-o vitrină lucioasă, o fustă albastru cu alb; pe o măsuță de scris din lemn de mahon se aflau toate cele trebuincioase scrisului, aranjate într-o ordine perfectă și, în cele din urmă, deasupra mesei, un tablou de formă pătrată, căruia îi erau rezervate lumini speciale. Când Katharine aprinse aceste ultime becuri, se dădu un pas înapoi, ca și cum ar fi rostit: „Uite!" Denham se pomeni în fața ochilor scrutători ai marelui poet Richard Alardyce, și faptul îi provocă un mic șoc; dacă ar fi avut pălăria pe cap, probabil că și-ar fi scos-o pe loc. Dintre tentele delicate de trandafiriu și galben ochii îl priveau foarte prietenoși, îl cuprindeau și treceau dincolo de el, contemplând întreaga omenire. Culorile se estompaseră atât de mult, încât, în toată acea masă informă, nu mai rămăseseră deslușiți decât ochii mari și frumoși.

Katharine îi lăsă răgazul să savureze din plin prima impresie, apoi spuse:

― Asta e măsuța lui de scris. Se folosea de tocul acesta; ridică o pană de gâscă și o puse iar jos.

Masa de scris era mânjită de pete vechi de cerneală, iar tocul se tocise de atâta scris. Tot acolo se aflau și ochelarii, cu rame uriașe de aur, așezați la îndemână, iar sub masă era o pereche de papuci mari și uzați; Katharine ridică unul dintre ei:

― Cred că bunicul era cel puțin de două ori mai solid decât oricine din ziua de azi. Acesta, continuă ea pe un ton care lăsa impresia că știe pe dinafară ce avea de spus, acesta este manuscrisul original de la Odă iernii. Poeziile mai timpurii sunt mult mai puțin retușate decât cele ulterioare. Vreți să vă uitați peste ele?

În timp ce domnul Denham examina manuscrisul, fata ridică ochii către bunicul ei și pentru a mia oară căzu într-o stare de reverie plăcută, în care se făcea că este interlocutoarea acelor oameni deosebiți sau cel puțin că era din aceeași stirpe cu ei, iar clipa prezentă, neînsemnată, era făcută de ocară. Chipul fantomatic și impunător de pe pânză cu siguranță nu luase parte la toate banalitățile unei după-amiezi de duminică și părea că puțin îi pasă ce-și spuneau acești doi tineri din fața lui, căci pentru el ei nu erau decât niște oameni de duzină.

― Este un exemplar al primei sale ediții de poezie, continuă ea, fără să țină seama de faptul că domnul Denham încă mai era ocupat să răsfoiască manuscrisul. Conține câteva poezii netipărite, precum și unele corecturi. Se opri o clipă, pe urmă reluă ca și cum pauzele erau calculate.

― Doamna în albastru este străbunica mea, pictată de Millington. Aici este bastonul unchiului meu – nu sunt sigură că știți, era sir Richard Warnurton, și a călărit alături de Haveloek la eliberarea Lucknow-ului. Pe urmă, ia să văd, a, da, aici este primul Alardyce, 1697, întemeietorul averii familiei, împreună cu soția sa. Cineva ne-a oferit vasul acesta acum câteva zile pentru că are pe el incrustate inițialele și coiful. Bănuim că le-a fost oferit în dar la sărbătorirea nunții de argint.

Făcu o pauză, nedumerită de faptul că domnul Denham nu spunea nimic. Câtă vreme se gândise la posesiunile familiei pierduse din vedere sentimentul că tânărul îi era ostil, acum însă îi reveni cu asemenea acuitate, încât se opri în mijlocul enumerării și-l privi. Mama ei, în dorința de a-l lega în mod onorabil de iluștrii răposați, îl comparase cu domnul Ruskin, iar comparația îi stăruia încă în minte și o făcea să-l judece mai aspru decât se cuvenea, căci un tânăr care vine în vizită îmbrăcat în frac este cu totul altceva decât o persoană observată în clipa sa cea mai expresivă, privind inflexibil de dinapoia sticlei ochelarilor, de fapt singura imagine care îi mai rămăsese din domnul Ruskin. Figura tânărului era aparte – clădită să exprime vioiciune și dârzenie, în loc de contemplație profundă; fruntea lată, nasul lung și proeminent, buzele neacoperite de mustață, ferme, dar și sensibile, obrajii prelungi sub care se simțea zvâcnind sângele roșu și îmbelșugat. Ochii, care acum exprimau obișnuita detașare și autoritate masculină, ar fi putut pune în evidență emoții mai subtile, dacă împrejurările ar fi fost prielnice, căci erau mari, limpezi și căprui, gata să ezite sau să facă speculații când te așteptai mai puțin, dar Katharine îl privea numai ca să vadă dacă nu cumva ar fi putut să-l apropie mai mult de canoanele eroilor dispăruți, în cazul în care i-ar fi adăugat o pereche de favoriți. Pe obrazul slab și prelung, cu toate că emana sănătate, văzu doar semnele unui suflet înăcrit și colțuros. Vocea avea un ușor tremur sau o notă prelungită, remarcă ea ascultându-l în timp ce punea jos manuscrisul.

― Probabil că sunteți foarte mândră de familia dumneavoastră, domnișoară Hilbery.

― Da, sunt, răspunse Katharine, și adăugă: Găsiți ceva rău în asta?

― Rău? Cum adică rău? Deși e plictisitor să tot arăți diverse lucruri oaspeților, adăugă el gânditor.

― Numai în cazul în care oaspeților nu le plac aceste lucruri.

― Nu e oare dificil să trebuiască să ții pasul cu strămoșii? continuă el.

― Fără îndoială că nu m-aș aventura să scriu poezie, răspunse Katharine.

― Categoric. Tocmai de aceea nu i-aș putea suferi. N-aș răbda ca bunicul să-mi taie această șansă. Dar, de fapt, continuă Denham privind ironic în jur, în vreme ce Katharine medita, nu numai bunicul se face vinovat de acest lucru. Cam toate șansele vă sunt curmate. După câte știu, vă trageți dintr-una din familiile cele mai distinse ale Angliei. Familia Warburton și Manning, și parcă vă înrudiți și cu familia Otway, dacă nu mă înșel. Am citit undeva, într-o revistă, adăugă el.

― Otway-ii sunt verișori cu mine, răspunse Katharine.

― Păi! spuse Denham, cu o notă finală în voce, ca și cum făcuse demonstrația.

― Păi, reluă Katharine, nu văd ce anume ați dovedit.

Denham zâmbi provocator. Era amuzat și mulțumit să descopere că îi stătea în putință să-și sâcâie gazda înfumurată și nepăsătoare, de vreme ce nu reușise s-o impresioneze, cu toate că ar fi preferat a doua variantă.

Rămase tăcut, ținând în mână neprețuitul volum de poezii, încă nedeschis, iar Katharine continua să-l observe în timp ce ochii ei căpătaseră o expresie melancolică și contemplativă în locul celei agasate. Uitase de îndatoririle ce le avea.

― Păi, spuse iar Denham, deschizând brusc volumul de poezii, ca și cum spusese tot ce dorise să spună sau ar fi putut spune atât cât îi îngăduia buna-cuviință.

Dădu paginile hotărât, parcă apreciind cartea cu totul, litera și hârtia, felul în care era legată, conținutul, apoi declarându-se mulțumit de cât văzuse – bun sau prost –, o puse pe măsuța de scris și începu să examineze bastonul din lemn de Malacca cu măciulie de aur, care aparținuse soldatului.

― Dar dumneavoastră nu sunteți mândru de familia dumneavoastră? întrebă Katharine.

― Nu, răspunse Denham. Noi n-am săvârșit niciodată ceva de care să fim mândri, cu excepția poate a achitării tuturor notelor de plată, dacă asta poate constitui o mândrie.

― Sună cam plat, remarcă Katharine.

― N-aveți decât să vă închipuiți că suntem o familie extrem de plată, recunoscu Denham.

― Da, s-ar putea să vă consider ca atare, dar ridicoli nu cred că v-aș socoti, adăugă ea, ca și cum Denham adusese această învinuire familiei ei.

― Nu, asta nu, pentru că nu suntem câtuși de puțin ridicoli. Suntem o familie respectabilă de burghezi, care locuiește la Highgate.

― Noi nu locuim la Highgate, dar cred că suntem tot burghezi.

Denham se mulțumi să zâmbească, puse la loc bastonul din lemn de Malacca și scoase o sabie din teaca ei ornamentală.

― I-a aparținut lui Clive, așa credem noi, spuse Katharine, reluându-și automat îndatoririle de gazdă.

― Și de fapt nu e adevărat, nu? se interesă Denham.

― E o tradiție de familie. Nu știu dacă putem aduce dovezi.

― Știți, la noi în familie nu există tradiții, recunoscu Denham.

― Ce remarcă plată, observă Katharine pentru a doua oară.

― A, doar burgheză, replică Denham.

― Așadar vă achitați notele de plată și rostiți adevăruri. Nu înțeleg atunci de ce ne-ați disprețui.

Domnul Denham vârî cu grijă în teacă sabia despre care familia Hilbery susținea că aparținuse lui Clive.

― N-aș dori să fiu în locul dumneavoastră, asta e tot ce-am spus, răspunse el, ca și când cuvintele exprimau sec gândurile.

― Așa este, dar de fapt nimeni nu-și dorește să fie în locul nimănui.

― Eu, unul, mi-aș dori. Mi-ar plăcea să fiu în locul multor oameni.

― Și atunci de ce nu în locul nostru? îl întrebă Katharine.

Denham o privi, așezată în fotoliul bunicului ei, plimbându-și ușor degetele peste bastonul din lemn de Malacca al fratelui bunicului; în spate, fundalul era alcătuit din culori albastre și albe vii, precum și din cărți purpurii cu titlurile incrustate cu auriu. Ținuta plină de vitalitate și reticență, asemănătoare unei păsări cu penaj lucios, oprită pentru o clipă înainte de a-și lua zborul din nou, îi dădea ghes să-i arate ce soartă limitată are. Atât de iute, atât de ușor va fi dat uitării.

― Nu veți cunoaște niciodată lucrurile direct, începu el, aproape cu sălbăticie. Totul vă este dinainte pregătit. Nu veți avea bucuria să vă cumpărați ceva după ce ați făcut economii pentru asta, sau nu veți citi cărți la prima mână, sau nu veți face descoperiri...

― Continuați, remarcă Katharine când el se opri, brusc cuprins de îndoială, la auzul propriei sale voci care proclama tare aceste fapte, chit că puteau să nu conțină nici un adevăr.

― Fără îndoială că nu știu cum vă petreceți timpul, reluă el puțin cam rigid, dar bănuiesc că aveți să arătați oaspeților toate aceste relicve și scrieți viața bunicului mi se pare? Iar asta – făcu un semn din cap către cealaltă cameră, de unde se auzeau torente de râsete rafinate – probabil că vă răpește o groază de timp.

Katharine îl privi nerăbdătoare, ca și cum amândoi s-ar fi ocupat cu împodobitul unei figurine ce avea înfățișarea ei și îl surprinsese ezitând dacă să-i mai adauge o fundă sau o cingătoare.

― Aproape ați ghicit, răspunse ea, dar nu fac decât s-o ajut pe mama. Nu eu o scriu.

― Dumneavoastră, personal, cu ce vă ocupați?

― Ce vreți să spuneți? În orice caz nu plec de acasă la zece și mă întorc la șase.

― Nu la asta mă refeream.

Domnul Denham își recăpătase stăpânirea de sine; din vorbele lui răzbătea o liniște care pe Katharine o făcea mai degrabă să dorească o explicație din partea lui, în același timp însă ar fi vrut să-l necăjească, să-l îndepărteze de lângă ea cu o remarcă ușor satirică și batjocoritoare, așa cum era deprinsă să se comporte cu toți tinerii pe care tatăl său nu contenea să-i aducă acasă.

― În zilele noastre nimeni nu se mai ocupă de lucruri demne de atenție, observă ea. Priviți, spuse, bătând cu degetul pe volumul de poezii al bunicului, nici măcar nu mai tipărim ca altădată, cât despre poeți, pictori sau romancieri – s-au dus cu toții; așa că, cel puțin, nu sunt o excepție.

― Da, nu mai avem oameni mari, răspunse Denham. Și sunt bucuros că nu-i mai avem. Nu pot să-i înghit pe oamenii mari. Venerarea măreției în secolul al nouăsprezecelea mi se pare că explică nimicnicia acelei generații.

Katharine deschise gura și inspiră aerul ca și cum se pregătea să răspundă cu aceeași vehemență, când sunetul ușii care se închidea din camera alăturată îi atrase atenția și amândoi deveniră conștienți că vocile care urcaseră și coborâseră în jurul mesei de ceai amuțiseră; chiar și lumina părea mai scăzută. Peste o clipă doamna Hilbery se ivi în pragul camerei. Rămase uitându-se la ei cu un zâmbet de așteptare pe chip, de parcă în fața ei se desfășura o scenă din teatrul tinerei generații. Doamna Hilbery avea o înfățișare remarcabilă: trecuse bine de șaizeci de ani, dar datorită trupului zvelt și ochilor vii, părea că fusese purtată pe deasupra timpului fără ca acesta să-i poată pricinui prea mult rău. Figura minionă și ascuțită care ar fi putut lăsa impresia de duritate era îmblânzită de ochii mari și albaștri, în același timp candizi și pătrunzători, cu care privea lumea în dorința copleșitoare de a găsi noblețe în toate actele ei și în credința absolută că, dacă te străduiești, acest lucru se poate adeveri.

Câteva cute pe fruntea lată și în jurul gurii sugerau că trecuse prin momente destul de dificile și chinuitoare în timpul vieții, dar ele nu-i distruseseră încrederea; încă era gata să ofere în mod evident toate șansele de care ar fi avut nevoie cineva.

Semăna mult cu tatăl ei și, într-un anume fel, asemenea lui, te făcea să te gândești la aerul proaspăt și la orizonturile deschise potrivite unei lumi mai tinere.

― Ei, domnule Denham, v-au plăcut lucrurile noastre?

Domnul Denham se ridică, puse cartea jos, deschise gura, dar nu rosti nimic, gest pe care Katharine îl remarcă ușor amuzată.

Doamna Hilbery ridică de jos cartea.

― Există cărți care trăiesc cu adevărat, medită ea cu voce tare. Sunt tinere atâta vreme cât suntem și noi tineri, pe urmă îmbătrânesc alături de noi. Vă place poezia, domnule Denham? Dar ce întrebare prostească am putut să vă pun! Adevărul este că dragul domn Fortescue m-a cam obosit. Este atât de elocvent și atât de plin de spirit, atât de perspicace și de profund, încât după aproximativ o jumătate de oră am senzația că trebuie să închid toate luminile. Ce crezi, Katharine, ar fi bine să dăm o mică petrecere în întuneric total? Va trebui însă să avem și camere luminate, asta pentru cei plicticoși...

Aici, domnul Denham întinse mâna.

― Vai, dar avem tot felul de lucruri să vă arătăm! exclamă doamna Hilbery, fără să observe gestul. Cărți, tablouri, porțelanuri, manuscrise și chiar scaunul pe care a stat Maria, regina scoțienilor, când a aflat de omorul lui Darnley. Trebuie să mă întind puțin în pat, iar Katharine trebuie să se schimbe, cu toate că și rochia asta este frumoasă; și dacă nu vă supărați că vă lăsăm puțin singur, masa se servește la ora opt. Aș fi tentată să spun chiar că veți scrie o poezie. Ah, ador focul din cămin! Nu-i așa că avem o cameră minunată?

Se dădu înapoi și-l rugă să contemple salonul gol, cu jocurile de lumini puternice și sprințare, în timp ce limbile focului se înlănțuiau și dănțuiau.

― Lucrurile mele dragi! exclamă ea. Dragele mele scaune și mese. Cum seamănă cu prietenii de o viață – devotați și tăcuți. Și asta mi-a adus aminte, Katharine, că micuțul domn Anning vine diseară, ah, și Tite Street, și Cadogan Square... Nu uita să dai să pună alt geam la portretul fratelui bunicului. Mătușa Millicent a observat că e crăpat când a fost ultima oară aici și știu cât m-ar fi durut pe mine dacă l-aș fi văzut pe tata sub un geam spart.

Tânărul avea impresia că își croiește drum rupând un hățiș de pânze de păianjen cu luciri de diamant, în timp ce încerca să scape și să-și ia la revedere, căci, la fiecare mișcare, doamna Hilbery își mai amintea câte ceva despre ticăloșiile celor care pun rame sau despre încântările oferite de poezie, și la un moment dat chiar avu impresia că fusese hipnotizat și făcea ceea ce i se spunea, pentru că își dăduse seama că prezența lui nu însemna nimic; Katharine totuși îi înlesni ocazia să plece, și pentru asta îi rămase recunoscător, așa cum poate fi recunoscătoare o persoană tânără alteia pentru că a înțeles-o.

CAPITOLUL 2

Tânărul închise ușa mai puternic decât oricare alt vizitator din acea după-amiază și porni cu pași mari pe stradă, tăind aerul cu bastonul. Era bucuros că scăpase din salonul acela și că putea să respire ceața umedă, să se lovească de oameni necizelați, care nu doreau altceva decât bucata de asfalt care le revenea. Îi trecu prin minte că, dacă ar fi fost însoțit de domnul sau doamna, sau domnișoara Hilbery, i-ar fi făcut să simtă cumva că le este superior, pentru că încă îl mai irita amintirea frazelor stângace, întrerupte, care nu reușiseră să dea o idee a forței sale nici măcar tinerei cu privire tristă, dar ascuns ironică. Încercă să-și amintească exact cuvintele ușoarei sale izbucniri și le suplimentă inconștient cu altele mult mai expresive, pe care iritarea provocată de insucces i le slăbise întru câtva. Din când în când îl îmboldeau împunsături bruște de adevăr total, căci prin fire nu era înclinat să ia ușor comportamentul de care dăduse dovadă, dar din cauza pașilor pe asfalt și a imaginilor trecătoare ivite printre perdelele ușor trase din diferite bucătării, sufragerii și saloane, prezentând cu o forță mută scene din vieți diferite, propria sa experiență nu mai părea atât de reală.

Și propria experiență suferi o schimbare stranie. Rări pasul, lăsă să-i cadă ușor bărbia către piept; felinarele luminau din când în când un chip care devenise ciudat de împăcat. Era atât de cufundat în gânduri încât, atunci când fusese nevoie să verifice numele unei străzi, se uită întâi de câteva ori la ea până să apuce să citească; când ajunse la o intersecție, păru că vrea să se asigure de drum, pipăind mereu bordura cu bastonul, așa cum fac orbii; și, ajungând la stația de metrou, clipi în cercul de lumină vie, se uită la ceas, hotărî că încă mai putea să se lase învăluit de întuneric și porni mai departe.

Cu toate acestea, gândul era cel pe care-l avusese inițial. Îi zbura în continuare la oamenii întâlniți în acea casă; dar, în loc să-și amintească, atât cât putea de precis, cum arătau și ce vorbiseră, în mod conștient se abătuse de la adevăr. Un colț al străzii, o cameră în care juca lumina focului, cine poate spune ce toană de lumină sau formă îi schimbase brusc viziunea interioară și-l făcuse să murmure cu voce tare:

― Merge... Da, Katharine Hilbery merge... Am s-o iau pe Katharine Hilbery.

Îndată ce rosti aceste cuvinte, își încetini mersul, capul îi coborî mai mult și privirea îi rămase fixă. Dorința de a se justifica, atât de presantă până acum, încetă să-l mai chinuie, ca și cum ar fi fost eliberată, facultățile sale scăpate de constrângere sau impunere se avântară oprindu-se printre altele asupra siluetei lui Katharine Hilbery. Era de mirare cât de multe lucruri avea de admirat, având în vedere critica distrugătoare pe care Denham o făcuse în prezența ei. Farmecul ei, pe care încercase să-l nege în momentele în care se afla sub stăpânirea lui, frumusețea, caracterul, răceala, toate izgonite spre a nu le simți din plin, îi apărură acum în ochii minții. Era conștient de ceea ce făcea, căci insistând astfel asupra calităților domnișoarei Hilbery, parcă ar fi urmărit un fel de plan, ca și cum ar fi avut nevoie să și-o închipuie pentru un anume scop. Îi spori statura, îi mai întunecă puțin culoarea părului; fizic însă nu avea multe de schimbat. Libertatea cea mai mare și-o permise cu privire la inteligența ei, pe care, din motive cunoscute numai de el, o dorea să fie avântată și infailibilă, și de o asemenea independență, încât în cazul lui Ralph Denham se abătea din zborul ei înalt și săgetat, dar, cât îl privea, cu toate că la început fusese cam reticentă, în cele din urmă se coborâse violent de la înălțimea ei pentru a-l încorona aprobatoare. Aceste amănunte, plăcute totuși, urmau să fie încă elaborate în toate ramificațiile posibile atunci când va avea răgazul necesar; acum însă, un singur lucru conta – faptul că această Katharine Hilbery „mergea"; poate săptămâni sau chiar luni. Adoptând-o, se înarmase cu ceva a cărui lipsă lăsase un loc gol în mintea sa o bună bucată de vreme. Scoase un suspin de satisfacție; mintea percepu iar locul unde se afla – undeva în vecinătatea lui Knightsbridge și nu peste mult timp își ocupă locul în trenul grăbit spre Highgate.

Deși ideea că se afla în posesia unei valori considerabile îi clădea un simțământ de siguranță, nu era pe deplin imun la gândurile familiare pe care i le inspirau străzile periferice, arbuștii jilavi din fața grădinilor și numele absurde pictate în alb pe porțile acelor grădini. Urcă, și mintea se opri posomorâtă asupra casei de care se apropiase, în interiorul căreia urma să găsească șase sau șapte frați și surori, o mamă văduvă și probabil vreo mătușă sau vreun unchi, așezați la o masă sărăcăcioasă, sub o lumină extrem de puternică. Oare urma să pună în aplicare amenințarea pe care i-o smulsese cu vreo două săptămâni în urmă o adunare de felul acesta – amenințarea îngrozitoare că, dacă ar fi venit cumva duminica vreun oaspete, el, personal, se va duce să mănânce singur în camera lui? O privire în direcția domnișoarei Hilbery îl hotărî să-și exprime poziția chiar în această seară, și în consecință, după ce intră și se convinse de prezența unchiului Joseph după melon și umbrela foarte mare, dădu niște ordine servitoarei și urcă la el în cameră.

Treptele erau numeroase, și băgă de seamă, așa cum nu i se întâmplase de multe ori, cum carpeta devenea tot mai tocită, până când la un moment dat dispărea cu totul, cum pereții erau prost întreținuți, uneori asaltați de igrasie, alteori cu urme de la vechile tablouri, cum tapetul era scorojit pe la colțuri, iar din tavan picase o porțiune mare de tencuială. Și camera era neprimitoare pentru cineva care se întorcea la această oră nepotrivită. O canapea cu arcurile lăsate urma să fie transformată în pat spre seară; una din mese ascundea un lavabou; hainele și ghetele lui erau amestecate dezordonat cu niște cărți însemnate cu blazonul aurit al colegiului; cât privește decorul, pe pereți atârnau fotografii de poduri și catedrale, și grupuri mari, neatrăgătoare, de tineri îmbrăcați sărăcăcios, așezați în rânduri, pe niște trepte dispuse în amfiteatru. Mobilele și draperiile aveau o înfățișare mizeră, prăfuită, și nicăieri nu deosebeai un semn de eleganță sau de rafinament, doar dacă nu doreai să consideri că volumele de opere clasice din bibliotecă, în ediții ieftine, ar reprezenta un efort în acea direcție. Singurul obiect care ilumina întru câtva natura proprietarului încăperii era o stinghie mare, așezată în fereastră pentru a se bucura de soare și de aer, pe care un corb îmblânzit și, după câte se părea, cam bătrân, țopăia plictisit de colo-colo. Pasărea, încurajată de un scărpinat după ureche, se așeză pe umărul lui Denham. Acesta aprinse focul și se instală răbdător și morocănos să-și aștepte cina. După ce rămase așa vreo câteva clipe, în cameră își făcu apariția o fetiță care-i spuse:

― Mama a întrebat de ce nu vii jos, Ralph. Unchiul Joseph...

― O să iau masa aici, spuse Ralph categoric, iar fetița dispăru, lăsând ușa întredeschisă în graba ei.

După ce Denham așteptă câteva clipe, timp în care nici el, nici corbul nu-și luară ochii de la foc, trase o înjurătură, coborî în fugă scările, o căută pe servitoare și tăie o felie de pâine și niște carne rece. În timp ce se ocupa cu asta, ușa sufrageriei se deschise brusc și cineva strigă: „Ralph!", dar Ralph nu luă în seamă chemarea și dispăru pe scări cu farfuria. O așeză în scaunul din fața lui și începu să mănânce cu o furie care se datora parțial enervării, parțial foamei. Mama lui, prin urmare, își pusese în cap să nu-i respecte dorințele; deci el nu reprezenta nimic în familia lui; se trimitea după el și se comportau cu el de parcă ar fi fost copil. Medita cu un sentiment crescând de jignire că aproape toate acțiunile pe care le făcuse începând cu deschiderea ușii camerei fuseseră adoptate conform sistemului familiei. După cum se cuvenea, ar fi trebuit să stea în sufragerie, să-și descrie aventurile din acea după-amiază sau să asculte aventurile după-amiezii altora; camera însăși, focul, fotoliul – pentru toate luptase; pasărea nenorocită, cu penele aproape toate căzute și șchiopătând din cauza unei pisici, fusese impusă după ce protestase; dar lucrul la care familia se opunea cel mai mult, reflectă el, era dorința sa de intimitate. A mânca de unul singur sau a rămâne singur după masă erau socotite un fel de rebeliune fățișă, și trebuia să lupți cu orice fel de armă, pe față sau ascunsă. Ce anume îi displăcea mai mult – decepția sau lacrimile? Oricum, de gânduri nu aveau cum să-l prade; nu-l puteau obliga să le spună unde fusese sau pe cine văzuse. Asta îl privea personal, și era, fără îndoială, un pas făcut pe calea cea bună, așa că, aprinzându-și pipa, și îmbucătățind restul de mâncare pentru corb, Ralph își înăbuși iritarea destul de serioasă și se apucă să-și treacă în revistă proiectele.

Mai ales această după-amiază fusese un pas pe calea cea bună – pentru că se integra în planul pe care și-l făcuse de a cunoaște și alți oameni din afara cercului său de familie, așa cum avea înscris în proiect, și învățarea germanei la toamnă, și efectuarea reviziei cărților de legi pentru Critical Review a domnului Hilbery. Întotdeauna își făcuse planuri, încă de când era copil; pentru că sărăcia și faptul că era cel mai mare dintr-o familie numeroasă îl deprinseseră să se gândească la primăvară și vară, toamnă și iarnă ca fiind tot atâtea etape ale unei campanii prelungite. Cu toate că încă nu împlinise treizeci de ani, acest obicei de a face previziuni îi lăsase două cute semicirculare deasupra sprâncenelor care, în clipa aceea, amenințau să se încrețească. Dar în loc să înceapă să mediteze, se ridică, luă o bucățică de carton pe care scria cu majuscule cuvântul PLECAT și-l atârnă de clanța ușii. După aceea își ascuți un creion, aprinse veioza și deschise o carte. Ezita însă să se așeze. Mângâie corbul, se duse la fereastră, dădu la o parte draperiile și privi în jur, către orașul luminat prin ceață, de dedesubt. Privi aburul din direcția Chelsea, rămase o clipă cu ochii ațintiți, apoi se întoarse la scaunul său. Dar impenetrabilitatea unui tratat de sfaturi înțelepte cu privire la Prejudicii nu-i absorbi toată atenția. Printre pagini îi apărea salonul, pustiu și uriaș, auzea voci scăzute, vedea siluete feminine, putea chiar să simtă mirosul buștenilor de cedru pâlpâind în cămin. Mintea i se destinse și se părea că acum își imagina ceea ce la vremea respectivă înregistrase fără să-și dea seama. Își amintea cuvintele exacte ale domnului Fortescue, precum și sublinierile cu care le rostise și începu să repete ceea ce afirmase domnul Fortescue despre Manchester, în stilul lui propriu. Gândurile începură să-i rătăcească prin toată casa, și se întreba dacă mai existau și alte camere asemănătoare cu salonul și, în consecință, cât de tihnită era viața acestor oameni bine întreținuți, care fără îndoială se aflau în aceeași cameră, numai că își schimbaseră hainele, și tot acolo era și micuțul domn Anning, și mătușa care se necăjea dacă geamul de la tabloul tatălui ei era spart. Domnișoara Hilbery avea și ea altă rochie („cu toate că are una atât de drăgălașă", o auzi pe mama ei rostind) și stătea de vorbă despre cărți cu domnul Anning, care trecuse bine de patruzeci de ani, și mai era și chel. Ce liniște și deschidere simțeai în salonul acela, și liniștea puse stăpânire pe el într-o asemenea măsură încât mușchii i se relaxară, cartea îi căzu din mână și uită că ora de lucru se irosea clipă de clipă.

Fu trezit de un scârțâit pe scară. Tresărind vinovat, se reculese, se încruntă și privi concentrat la cea de a cincizeci și șasea pagină a volumului. La ușă pașii se opriră și-și dădu seama că persoana, oricare ar fi fost ea, chibzuia asupra tăbliței, ezitând dacă să-i onoreze avertismentul sau nu. Fără îndoială, tactica îl sfătuia să rămână nemișcat, într-o tăcere despotică, deoarece într-o familie nu se poate înfiripa o tradiție dacă nu se pedepsește sever orice încălcare a ei timp de șase luni sau mai bine. Dar Ralph simțea limpede dorința de a fi întrerupt și îl cuprinse nemulțumirea la auzul scârțâitului în josul scărilor, ca și când vizitatorul se hotărâse să se retragă. Se ridică, deschise ușa cu o bruschețe inutilă și așteptă pe palier. Persoana se opri simultan câteva trepte mai jos.

― Ralph? spuse vocea întrebătoare.

― Joan?

― Am urcat, dar am văzut biletul.

― Ei, hai sus.

Își ascunse dorința în spatele unui ton pe care se străduise să-l facă cât mai enervat.

Joan intră în cameră, dar avu grijă să pună în evidență faptul că venise cu un anume scop și că, odată îndeplinit, va pleca, așa că stătea în picioare, cu o mână pe polița de deasupra căminului.

Era mai mare decât Ralph cu trei–patru ani. Avea un chip rotund, dar trecut, care exprima o jovialitate tolerantă, însă neliniștită, atributul specific surorilor mai mari din familie. Ochii căprui, plăcuți semănau cu ai lui Ralph, în afară de expresie, căci în timp ce ai lui păreau că fixează atent un obiect, ai ei dădeau impresia că îl cântăresc din diverse puncte de vedere. Lucrul acesta sporea și mai mult diferența de vârstă dintre ei. Privirea i se opri o clipă pe corb. Rosti, fără nici o introducere:

― E vorba de oferta lui Charles și a unchiului John... Am vorbit cu mama. Zice că nu mai poate să plătească pentru el în trimestrul următor. Zice că, așa stând lucrurile, va trebui să ceară o depășire de sold.

― Asta nu-i adevărat, răspunse Ralph.

― Așa e. Cred că da. Dar nu vrea să mă creadă.

Ralph, ca și cum ar fi prevăzut tărăgănarea acestei dispute de familie, trase un scaun pentru sora lui și se așeză și el.

― Sper că nu te deranjez? întrebă ea.

Ralph dădu din cap și o vreme nu scoaseră nici un cuvânt. Deasupra ochilor se arcuiră cutele posomorâte.

― Nu vrea să priceapă că omul trebuie să riște, remarcă el, în cele din urmă.

― Cred că mama ar risca dacă ar ști că Charles e genul de pe urma căruia poți trage un profit.

― Cap are, nu? spuse Ralph.

Glasul avea o ușoară urmă de sfadă care explica surorii de ce avea o asemenea atitudine. Se întreba însă care anume putea fi motivul, dar, când își aminti, îi dădu dreptate.

― În alte privințe însă este extrem de înapoiat, în comparație cu tine când aveai anii lui. Și acasă e dificil. O face pe Molly să-l slugărească până cade frântă.

Ralph articulă ceva care făcu să scadă din valoarea acelui amănunt. Era limpede pentru Joan că îl prinsese pe fratele său în una din fazele sale răutăcioase și că avea de gând să contrazică orice ar fi afirmat mama sa. O numea „ea", ceea ce era una din dovezi. Fata suspină involuntar, iar suspinul îl scoase pe Ralph din sărite și exclamă nervos:

― E greu al naibii să vâri un băiat în slujbă la șaptesprezece ani!

― Nimeni nu vrea să-l vâre în slujbă, spuse ea.

Și ea începuse să se enerveze. Își petrecuse toată după-amiaza discutând cu mama amănunte plictisitoare legate de educație și cheltuieli și venise la fratele ei după ajutor, cu credința destul de nemotivată că îl va găsi, știind că el fusese plecat toată după-amiaza. Nu știa și nici nu avea de gând să-l întrebe unde.

Ralph ținea la sora lui, iar nervozitatea ei îl făcu să se gândească ce nedrept era ca toate aceste poveri să-i fie puse ei în cârcă.

― Adevărul este, remarcă el posomorât, că ar fi trebuit să accept oferta unchiului John. La ora asta aș fi câștigat șase sute pe an.

― Nici prin cap nu-mi trece așa ceva, răspunse iute Joan, căindu-se pentru enervarea anterioară. Eu îmi pun întrebarea dacă n-am putea să mai reducem cumva din cheltuieli.

― Să luăm o casă mai mică?

― Poate mai puțini servitori.

Nici fratele, nici sora nu vorbiseră cu multă convingere și, după ce meditară o clipă la ce ar fi dus aceste propuneri de reformă în economisirea la sânge a treburilor gospodărești, Ralph anunță foarte hotărât:

― Nici nu se pune problema.

Nici nu se punea problema ca ea să se mai încarce cu alte îndatoriri casnice. Nu, greutățile trebuie să-i revină lui, căci era hotărât ca familia lui să aibă cât mai multe prilejuri să se remarce, cum făceau alte familii – familia Hilbery, de exemplu. În taină credea, cu destulă mândrie, pentru că nu avea cum obține dovezi, că familia lui era cu totul remarcabilă.

― Dacă mama nu vrea să-și asume riscuri...

― Nu poți să-i ceri să vândă totul.

― Ar trebui să considere treaba asta ca pe o investiție; dar, dacă nu vrea, trebuie să găsim altă soluție, asta e.

Afirmația conținea o amenințare, iar Joan știa, fără să întrebe, ce fel de amenințare era. Pe tot parcursul activității lui profesionale, care se întindea pe vreo șase–șapte ani, Ralph economisise, cu aproximație, trei sau patru sute de lire. Având în vedere toate sacrificiile pe care le făcuse ca să strângă această sumă, Joan era întotdeauna uluită că el o folosea riscant, cumpărând și vânzând iar acțiuni, uneori sporind-o, alteori micșorând-o, întotdeauna fiind pe muchie de a pierde totul într-o singură zi. Dar cu toate că era cuprinsă de mirare, nu se putea înfrâna să nu-l iubească și mai mult pentru acest ciudat amestec de autostăpânire spartană și ceea ce ei i se păreau toane copilărești și romantice. Ralph o interesa mai mult decât oricine pe lume și, deseori, ea se oprea în mijlocul uneia din acele discuții legate de treburile casei, în ciuda seriozității ei, pentru a medita asupra vreunui aspect nou al personalității fratelui.

― Cred că ai face o mare prostie dacă ți-ai risca banii pe săracul Charles, remarcă ea. Oricât aș ține la el, nu mi se pare că strălucește... În plus, de ce să fii tu cel sacrificat?

― Draga mea Joan, exclamă Ralph, întinzându-se cu un gest de nerăbdare, nu-ți dai seama că toți trebuie să ne sacrificăm? Ce rost are să te ascunzi după deget? Și ce rost are să te zbați împotriva acestui lucru? Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu. N-am avut și nu vom avea niciodată bani. O să ne măcinăm zilnic viața, rutinați, până o să cădem și o să murim sleiți de puteri, așa cum de fapt se întâmplă cu mai toată lumea, dacă stai să te gândești.

Joan îl privi, deschise gura, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, pe urmă o închise la loc. Apoi remarcă tatonând terenul:

― Ești nefericit, Ralph.

― Da. Tu nu ești? Poate sunt fericit în măsura în care sunt majoritatea oamenilor. Dumnezeu știe dacă sunt sau nu fericit. Ce este, de fapt, fericirea?

În ciuda iritării sumbre, se uită spre sora lui schițând un zâmbet. Fata arăta ca de obicei, ca și cum ar fi cântărit pe rând cele două talere ale balanței, apoi pe amândouă o dată,