La răscruce de vânturi

Capitolul 1

1801

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ținut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuți să ne înfruptăm din acest ținut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.

– Domnul Heathcliff? l-am întrebat.

Răspunsul a fost un semn făcut din cap.

– Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că ați avea oarecare griji...

– Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi fața, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!

Acest „intră a fost şuierat printre dinți, vrând să spună mai curând: „Du-te dracului decât altceva; iar scârțâitul porții de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunăvoință decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitația: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decât mine.

Când văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mâna şi-i scoase lanțul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în curte, strigă:

– Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!

„Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. „Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii.

Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.

– Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec.

Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamația lui plină de evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată.

Wuth­ering Heights¹ e denumirea reşedinței dom­­nului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănțuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiți în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colțurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.

Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulțimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe fațadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumărați grifoni care începuseră să se fărâmițeze şi amoraşi lipsiți de pudoare, am descoperit data – 1500 – şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui, aşa cum stătea în fața uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.

Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului „sală". De obicei, sala cuprinde şi bucătăria, şi camera de primire, dar eu cred că la Wuth­ering Heights bu­cătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereți vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă, într-un capăt al încăperii, se răsfrângeau minunat atât lumina, cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porțiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc. Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori țipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o cățea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căței care scânceau; iar prin unghere dormeau alți câini.

Locuința şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparținut unui obişnuit fermier din nord, cu fața dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanți şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poți găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din fața lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor față de casa şi felul lui de viață. Ca înfățişare, părea un țigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la țară. Fiind bine făcut la trup şi având o față plăcută, cu toată înfățişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştința unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea.

În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, întâmplarea a făcut să întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiță în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioți ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înțeles şi mi-a răspuns cu cea mai dulce privire ce se poate închipui. Ştiți ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc şi, la fiecare privire caldă de-a ei, m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut mințile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputația unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputație pe care numai eu ştiu cât de puțin o merit!

M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi cățeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinții albi umeziți de bale și sta gata să mă înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită.

– Ai face mai bine să laşi cățeaua în pace, mârâi şi domnul Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstrații mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învățată cu mângâierile, n-o țin pentru răsfăț. Apoi, făcând vreo câțiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!

Dar Joseph mormăia ceva neînțeles în fundul pivniței şi părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, față-n față cu cățeaua aceea amenințătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colții lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înțelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în fața celor trei animale, până când una dintre strâmbături o enervă atât de mult pe „doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinile lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simțind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.

Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniței cu o indiferență jignitoare. Cred că nu şi-au iuțit câtuşi de puțin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată, brațele goale şi obrajii rumeniți de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră, nu mai rămăsese în arenă decât ea, suflând din greu, ca marea după un vânt năprasnic.

– Ce dracu’ s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puțin ospitalieră.

– Ce dracu’, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care au intrat demonii² nu era stăpânită de du­huri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseați, un străin în mijlocul unei haite de tigri, tot atâta era!

– Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în fața mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenți. Bei un pahar de vin?

– Nu, mulțumesc.

– Nu te-au mușcat, nu-i aşa?

– Dacă m-ar fi muşcat, îi învățam eu minte.

Fața lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet.

– Haide, haide, zise, eşti cam emoționat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puțin vin. Oaspeții sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule!

Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunță în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghițind pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează – avantajele și dezavantajele reşedinței mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparație cu el.

Provincialism intraductibil, echivalent cu: La răscruce de vânturi

Aluzie la o legendă biblică

Capitolul 2

În după-amiaza de ieri se lăsase ceață şi frig. Mă gândeam că poate ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, lângă foc, în loc s-o pornesc prin bălării şi noroaie spre Wuth­ering Heights. Aşa că, întorcându-mă de la masă (n.b. – iau masa de prânz între ora douăsprezece şi unu, căci menajera mea, o matroană respectabilă, care face parte integrantă din casă, nu poate sau nu vrea să înțeleagă cererea mea de a fi servit la ora cinci), urcai scările cu intenția de a-mi petrece după-amiaza lenevind. Când să intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, îngenuncheată lângă sobă, înconjurată de perii şi găleți cu cărbuni, şi care, scoțând un praf infernal, încerca să stingă flăcările sub mormane de cenuşă. În fața acestui spectacol m-am retras imediat, mi-am luat pălăria şi, după un drum de patru mile, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff, tocmai la timp pentru a mă adăposti de primii fulgi de zăpadă ai viscolului ce se dezlănțuise.

Pe acel vârf de deal pleşuv, pământul era înghețat bocnă, iar aerul, tăios, mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefiind în stare să desfac lanțul porții, am sărit peste gard şi am început să alerg de-a lungul aleii mărginite, de o parte şi de alta, de tufe răzlețe de coacăze. Zadarnic bătui în uşă până îmi amorțiră pumnii, şi câinii începură să latre.

„Oameni blestemați! zisei în gând, „ați merita să fiți pe veci izolați de semenii voştri pentru lipsa de ospitalitate şi mojicia voastră. Nici chiar eu n-aş sta cu uşile ferecate în timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru! Cu hotărâre, pusei mâna pe ivăr şi începui a-l zgâlțâi din răsputeri. Mutra acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a hambarului.

– Ce cați aici? strigă el. Stăpânu-i jos, la vite. Dă ocol casei şi du-te pân’ la capătu’ grajdului dacă vrei să vorbeşti cu el.

– Nu-i nimeni în casă să-mi deschidă? răcnii eu drept răspuns.

– Nu-i decât cucoana, și ea nu deschide chiar de-ai face larma asta turbată pân’ la miezu’ nopții.

– Dar pentru ce? Nu-i poți spune cine sunt? Haide, Joseph!

– Ba nu! Nu mă bag în treaba asta, mârâi capul din fereastră şi dispăru.

Zăpada începu să se aştearnă, deasă. Pusei mâna pe clanță pentru a face o nouă încercare, când în curtea din dos apăru un tânăr fără haină, cu o furcă pe umăr. Îmi strigă să-l urmez şi, după ce trecurăm printr-o spălătorie şi un spațiu pietruit unde se afla o magazie cu cărbuni, o pompă şi un porumbar, sosirăm în sfârşit în sala mare, caldă şi plăcută, unde fusesem primit în ajun. Încăperea strălucea minunat în lumina unui uriaş foc de cărbuni, turbă şi lemne, iar lângă masă, aşternută pentru o cină îmbelşugată, am avut plăcerea s-o văd pe „cucoana", o ființă pe care nu mă aşteptam s-o găsesc aici. Mă înclinai şi aşteptai, crezând că mă va pofti să iau loc. Ea mă privi, rezemându-se de speteaza scaunului, dar rămase nemişcată şi mută.

– Urâtă vreme! zisei. Mă tem, doamnă Heathcliff, că uşa din față a suferit consecințele nepăsării servitorilor dumneavoastră: am lovit din răsputeri ca să mă audă.

Ea nu deschise gura. Eu o priveam, ea mă privea: adică îşi ațintise ochii asupra mea cu o răceală şi o indiferență neplăcute şi stingheritoare din cale-afară.

– Stai jos, zise tânărul pe un ton răstit. Acuşi vine.

Îl ascultai; apoi îmi dresei vocea, o chemai pe ticăloasa Junonă, care la această a doua întrevedere a noastră binevoi să dea din vârful cozii, vrând să arate că mă cunoaşte.

– Frumos animal! zisei, încercând din nou să intru în vorbă cu stăpâna casei. Aveți de gând să dați din căței, doamnă?

– Nu sunt ai mei, răspunse plicticoasa gazdă cu un ton şi mai respingător decât ar fi răspuns chiar Heathcliff.

– A, favoriții dumneavoastră fac parte dintre aceştia? continuai eu, întorcându-mă spre un colț întunecos al încăperii unde pe o pernă mi se părea că văd nişte pisici.

– Ciudată alegere de favoriți! remarcă ea cu dispreț.

Spre ghinionul meu, acolo se afla un morman de iepuri morți. Mai tuşii o dată uşor şi mă trăsei mai aproape de cămin, spunând din nou că vremea e îngrozitoare.

– Nu trebuia să ieşi din casă, zise ea, ridicându-se şi luând de pe cămin două dintre cutiile de metal pictate.

Aşa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă i-am putut vedea desluşit trupul şi obrazul. Era zveltă şi, după câte mi se părea, nu departe de vârsta unei fetişcane. Trupul frumos, iar obrazul – cea mai gingaşă şi distinsă față pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc. Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă aurii, stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se putea citi în ei era disprețul sau un soi de deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus, cât pe-aci să nu le ajungă; făcui o mişcare s-o ajut, dar ea se întoarse către mine ca un avar căruia cineva ar fi încercat să-i ajute să-şi numere galbenii.

– N-am nevoie de ajutorul dumitale, zise ea scurt. Pot să le iau şi singură.

– Vă rog să mă iertați! mă grăbii să-i răspund.

– Ai fost poftit la ceai? întrebă ea legându-şi un şorț peste frumoasa-i fustă neagră; apoi măsură o lingură plină de frunze de ceai pe care-o ținu nemişcată deasupra ceainicului.

– Aş fi încântat să beau o ceaşcă, îi răspunsei.

– Ai fost invitat? repetă ea.

– Nu, răspunsei, pe jumătate zâmbind. Dumneavoastră sunteți persoana îndreptățită să mă poftiți.

Ea aruncă ceaiul înapoi în cutie, puse lingura şi celelalte la loc, apoi se aşeză mânioasă pe scaun; fruntea îi era încruntată, iar buza inferioară roşie şi bosumflată, ca la un copil care stă să plângă.

Între timp, tânărul îşi trase pe umeri o haină foarte jerpelită şi, aşezându-se şi el în fața focului, începu să se uite la mine pe furiş, ca şi cum între noi ar fi fost o duşmănie de moarte încă nerăzbunată. Începusem să mă întreb dacă era servitor ori ba. Atât veşmintele, cât şi vorba îi erau grosolane, cu totul lipsite de distincția pe care o remarcasem la domnul şi doamna Heathcliff. Părul, castaniu şi des, era aspru şi neîngrijit, favoriți stufoşi îi acopereau obrajii, iar mâinile îi erau înnegrite, ca ale unui muncitor de rând; totuşi, purtarea lui era îndrăzneață, aproape sfidătoare, iar față de stăpâna casei nu părea să aibă atitudinea unui servitor. În lipsa unor dovezi precise în privința situației lui în acea casă, am socotit că e mai bine să nu iau în seamă purtarea-i curioasă; şi, câteva minute mai târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură din situația neplăcută în care mă aflam.

– După cum vezi, domnule, m-am ținut de făgăduială şi am venit! exclamai eu, luând un aer vesel, dar mă tem că vremea nu mă va lăsa să ies din casă încă vreo jumătate de ceas; sper că-mi veți da adăpost în acest răstimp.

– O jumătate de ceas? zise el, scuturându-şi fulgii albi de pe haine; mă mir c-ai ales tocmai viscolul ăsta pentru a umbla pe coclauri. Ştii că rişti să te rătăceşti prin mlaştini? Chiar oamenii învățați cu smârcurile de pe-aici greşesc deseori drumul în seri ca asta şi pot să-ți spun că în momentul de față n-aş crede să se schimbe vremea.

– Poate găsesc printre oamenii dumneavoastră o călăuză. Va rămâne la Grange până mâine-dimineață. Îmi puteți da pe cineva?

– Nu, nu pot.

– Într-adevăr? Atunci nu-mi rămâne decât să mă bizui pe puterile mele.

– U-u-u-f!

– Faci ceaiul? îl întrebă pe băiatul cu haina jerpelită, mutându-şi privirea sălbatică de la mine la tânăra doamnă.

– Îi dai şi lui? întrebă ea adresându-i-se lui Heathcliff.

– Fă ceaiul! fu răspunsul, rostit cu atâta brutalitate, încât am tresărit.

Tonul acestor cuvinte dezvăluia un caracter cu adevărat urât. Nu mai eram dispus să-l consider pe Heathcliff un „bărbat straşnic". După ce pregătirile se isprăviră, mă pofti, zicând:

– Iar acum, domnule, apropie-ți scaunul.

Şi toți, împreună cu tânărul bădăran, ne aşezarăm în jurul mesei şi înghițirăm ceaiul într-o tăcere mormântală.

Mă gândii că, deoarece eu înnourasem atmosfera, era de datoria mea să caut a o însenina. Îmi părea de necrezut ca ei să stea zi de zi atât de încruntați şi tăcuți şi, oricât de posaci ar fi fost, ura de pe fața fiecăruia din ei nu putea fi expresia lor obişnuită.

– E ciudat, începui – înghițisem o ceaşcă de ceai şi aşteptam să mi se toarne alta –, e ciudat cum obişnuința modelează gusturile şi ideile. Puțini oameni îşi pot închipui că există fericire şi într-o viață atât de izolată de lume cum e cea pe care o duceți dumneavoastră, domnule Heathcliff. Şi totuşi, îndrăznesc să spun că, înconjurat de familia dumneavoastră şi alături de simpatica dumneavoastră doamnă, geniul bun care domneşte peste căminul şi inima dumneavoastră...

– Simpatica mea doamnă! mă întrerupse el cu o schimonoseală aproape diabolică pe obraz. Unde e... simpatica mea doamnă?

– Vreau să spun, doamna Heathcliff, soția dumneavoastră.

– A, da, vrei să spui că spiritul ei a luat locul unui înger păzitor şi are grijă de Wuth­ering Heights chiar după ce trupul ei nu mai este? Nu-i aşa?

Dându-mi seama că am făcut o gafă, încercai s-o dreg. Trebuia să văd că diferența de vârstă dintre aceştia doi e prea mare ca să fie soț şi soție El avea cam patruzeci de ani, vârsta maturității intelectuale la care bărbații rareori se complac în iluzia că fetele tinere se pot căsători cu ei din dragoste; acest vis e rezervat drept mângâiere la bătrânețe. Femeia nu părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani.

Apoi, într-o străfulgerare, m-am lămurit. „Desigur că bădăranul de lângă mine, care bea ceaiul dintr-un vas şi mânca pâinea cu mâini nespălate, era soțul ei: Heathcliff fiul, desigur. Iată ce înseamnă să te îngropi de viu: femeia s-a aruncat în brațele acestui necioplit pentru că, pur şi simplu, nu ştia că mai există pe lume şi alți bărbați! Ce păcat de ea! Trebuie să bag de seamă ca nu cumva, din pricina mea, să regrete alegerea făcută." După această reflecție pot părea cam încrezut, dar nu e cazul. Vecinul meu era aproape respingător; iar eu ştiam, din experiență, că sunt destul de atrăgător.

– Doamna Heathcliff e nora mea, zise Heathcliff, confirmându-mi bănuiala. În timp ce-mi vorbea, îi aruncă o privire ciudată: o privire de ură; sau, dacă nu, atunci muşchii feței lui, spre deosebire de ai altor oameni, erau în aşa fel plămădiți, încât nu exprimau graiul sufletului.

– A, acum am înțeles; desigur că dumneavoastră sunteți fericitul posesor al acestei zâne binefăcătoare, remarcai, întorcându-mă către vecinul meu.

De data aceasta făcusem o neghiobie şi mai mare: tânărul roşi până-n vârful urechilor şi-şi strânse pumnii de parcă ar fi vrut să mă asasineze. Dar imediat se potoli, înăbuşind furtuna cu o înjurătură grosolană, mârâită la adresa mea. Mi-am dat osteneala să n-o aud.

– Nu prea ai noroc cu presupunerile, domnule, remarcă gazda mea; nici unul din noi n-avem norocul de-a fi posesorul zânei dumitale binefăcătoare: bărbatul ei e mort. Am spus că e nora mea; aşadar, trebuie să fi fost măritată cu fiul meu.

– Iar acest tânăr este...

– Desigur, nu fiul meu.

Heathcliff zâmbi din nou, cu aerul că ar fi o glumă prea năstruşnică să-i atribui paternitatea acelui urs.

– Numele meu e Hareton Earnshaw, mormăi celălalt, şi te sfătuiesc să-l respecți!

– N-am manifestat nici o lipsă de respect, am răspuns, în timp ce în sinea mea râdeam de aerul demn cu care mi se prezentase.

Îşi pironi ochii îndelung asupra mea, dar eu îmi întorsei privirea de la el, temându-mă ca nu cumva să fiu ispitit să-l plesnesc sau să izbucnesc în râs. Începusem să mă simt cu totul nelalocul meu în acest plăcut cerc familial. Atmosfera aceea deprimantă mă cuprinsese şi pe mine, distrugând aproape cu desăvârşire căldura şi confortul fizic ce mă înconjurau. De aceea am hotărât că voi lua bine seama înainte de-a mă aventura şi a treia oară sub acest acoperământ.

Masa se isprăvi, şi cum nimeni nu dădu semne că ar avea de gând să înceapă o convorbire prietenoasă, m-am apropiat de fereastră pentru a vedea cum e vremea. Priveliştea era descurajantă: noaptea se lăsase prea timpuriu, iar cerul şi dealurile se făcuseră una cu vârtejul de vânt şi zăpada deasă.

– Cred că acum nu voi putea ajunge acasă fără o călăuză! exclamai fără să vreau. Drumurile sunt, desigur, înzăpezite şi, chiar de n-ar fi, n-aş vedea nici un pas înaintea mea.

– Hareton, mergi şi mână duzina aceea de oi în tinda hambarului. Dacă rămân în țarc, le acoperă zăpada. Pune şi o scândură în fața lor, zise Heathcliff.

– Ce să mă fac? continuai eu din ce în ce mai enervat.

Întrebarea nu primi răspuns. Privind în jurul meu, îl văzui numai pe Joseph, aducând într-o găleată terci pentru câini, şi pe doamna Heathcliff, aplecată în fața focului şi jucându-se: punea pe foc un mănunchi de chibrituri care căzuseră de pe polița căminului când aşezase la loc cutia de ceai. Joseph, după ce-şi lăsă povara jos, privi cu ochi critici întreaga încăpere şi rosti cu glas hodorogit:

– Stau şi mă minunez cum poți sta aici trândăvind, fără a pune mâna pe ceva, când toți ceilalți sunt pe-afară! Nu eşti bună de nimic şi n-are nici un rost să-ți mai vorbească omu’. Niciodată n-ai să te-ntorci de pe calea cea rea şi-ai să te duci de-a dreptul la dracu’, cum s-a dus şi mumă-ta.

O clipă am crezut că acest discurs înflăcărat îmi fusese adresat mie şi, destul de furios, păşii spre bătrânul nătărău cu ferma intenție de a-l scoate pe uşă în brânci. Dar răspunsul doamnei Heathcliff mă opri.

– Ipocrit bătrân şi mârşav ce eşti! îi spuse. Nu ți-e teamă că, pomenind numele diavolului, o să vină să te ia? Te poftesc să nu mă mai provoci, căci de nu, am să-i cer o favoare specială să te ia imediat. Ascultă! Uită-te aici, Joseph, continuă ea, luând de pe poliță o carte lunguiață, mare şi neagră. Am să-ți arăt eu cât de departe am ajuns în magia neagră, şi cu ajutorul ei voi fi în stare ca, în curând, să mă descotorosesc de cei ce-mi stau în cale. Vaca cea roşcată n-a murit întâmplător, iar reumatismele dumitale cu greu ar putea fi puse pe socoteala îndurării cereşti.

– Oh! păcătoaso, păcătoaso, gâfâi bătrânul; de ne-ar scăpa Domnul de rele!

– Blestematule! Eşti un afurisit. Piei din fața mea, că, de nu, te ating de-a binelea! Am să vă modelez pe toți din ceară şi argilă, şi primul care calcă poruncile hotărâte de mine – nici nu vreau să spun ce-i fac, dar ai să vezi! Piei îndată din fața ochilor mei!

– Doamnă Heathcliff, spusei pe un ton serios, trebuie să mă iertați că vă supăr. Dar cred, adică sunt convins, că o ființă cu o față ca a dumneavoastră, nu poate fi decât bună la suflet. Vă rog, dați-mi câteva lămuriri care m-ar putea îndruma spre casă. Habar n-am pe unde s-o apuc; mai curând ați şti dumneavoastră pe unde s-o apucați ca să ajungeți la Londra!

– Du-te pe drumul pe care ai venit, răspunse ea, aşezându-se comod într-un scaun, lângă o lumânare, şi cu cartea cea mare pe genunchi. Scurtă îndrumare, dar cea mai sănătoasă pe care ți-o pot da.

– Dar dacă o să auziți că m-au găsit mort într-o băltoacă sau într-o groapă plină cu zăpadă, conştiința n-o să vă spună, în şoaptă, că în parte este vina dumneavoastră?

– Cum adică? Eu nu pot să te însoțesc. Ăştia nu m-ar lăsa să merg nici până la zidul din fundul grădinii.

– Dumneavoastră! N-aş îndrăzni să vă cer să păşiți nici măcar peste pragul casei într-o noapte ca asta! strigai. Vă rog numai să-mi spuneți pe unde s-o iau, nu să-mi arătați drumul, sau, dacă nu, convingeți-l pe domnul Heathcliff să-mi dea o călăuză.

– Aici nu e decât el, Earnshaw, Zillah, Joseph şi cu mine. Pe cine să-ți dea?

– Nu sunt rândaşi la fermă?

– Nu, ăştia-s toți.

– Atunci voi fi silit să rămân aici.

– În privința asta învoieşte-te cu gazda dumitale. Eu nu mă amestec.

– Sper c-o să te înveți minte să nu mai faci asemenea plimbări necugetate pe dealurile astea! strigă cu vocea lui aspră Heathcliff, care venea dinspre bucătărie. În ceea ce priveşte rămânerea dumitale aici, nu sunt pregătit pentru a găzdui oaspeți, aşa că va trebui să dormi în pat cu Hareton sau cu Joseph.

– Pot dormi pe un scaun în camera aceasta, îi răspunsei.

– Nu, nu. Un străin e un străin, fie el bogat ori sărac, şi mie nu-mi convine să-l las singur într-un loc unde nu-l pot supraveghea, zise bădăranul.

Această insultă puse capăt răbdării mele. Exprimându-mi indignarea, trecui repede pe lângă el şi ieşii în curte, unde, din grabă, mă izbii de Earnshaw. Afară era atât de întuneric, încât nu puteam găsi porțile şi, cum bâjbâiam prin curte, mi-a fost dat să aud cum cearta dintre ei se încingea din nou. La început tânărul îmi păru prietenos.

– Mă duc cu el până la parc, zise.

– Du-te cu el şi până-n iad! exclamă stăpânul, sau poate ruda lui. Şi de cai cine-o să vadă? Hai?

– Viața unui om e mai prețioasă decât nişte cai neîngrijiți o noapte; cineva trebuie să meargă cu el, murmură doamna Heathcliff, mai binevoitoare decât mă aşteptam.

– Dar nu la porunca ta! răspunse Hareton. Dacă-i porți de grijă, ai face mai bine să-ți ții gura.

– Atunci dea Domnul ca fantoma lui să te urmărească în veci, şi ca domnul Heathcliff să nu mai găsească chiriaş până când Grange va fi o ruină! răspunse ea cu răutate.

– Auzi-o, auzi-o cum îi blestemă! mormăi Joseph, spre care mă îndreptam.

El se afla destul de aproape ca să ne audă, mulgea o vacă la lumina unui felinar pe care îl luai fără multă vorbă, strigând că i-l voi trimite a doua zi, şi mă repezii spre cea mai apropiată portiță.

– Stăpâne, stăpâne, a sfeterisit lanterna! strigă bătrânul urmărindu-mi retragerea. Hei, Gnasher³! Hei, câini! Hei, Wolf⁴, prinde-l, prinde-l!

Când să deschid portița, doi monştri flocoşi se năpustiră la gâtul meu, mă doborâră la pământ şi stinseră lumina, în timp ce hohotele de râs ale lui Heathcliff şi Hareton ațâțară la culme furia şi umilința mea. Din fericire, bestiile aveau chef să-şi dezmorțească mai degrabă labele şi să latre, dând vesele din coadă, decât să mă mănânce de viu; dar nu admiteau să mă ridic de jos. De aceea am fost silit să rămân culcat la pământ până când răutăcioşii lor stăpâni s-au îndurat să mă elibereze; atunci, în capul gol şi tremurând de mânie, le-am poruncit nemernicilor să-mi deschidă porțile – căci, dacă mă mai rețin un minut, nu răspund de faptele mele –, amenințându-i şi jurând răzbunare prin fraze incoerente, care, prin confuzia şi profunzimea virulenței lor sălbatice, aminteau de regele Lear.

Vehemența şi enervarea au făcut să-mi pornească valuri de sânge din nas; dar Heathcliff continua să râdă și eu să înjur. Nu ştiu cum s-ar fi terminat scena dacă n-ar fi fost prin apropiere o ființă ceva mai cu minte decât mine şi mai binevoitoare decât gazda mea. Era Zillah, menajera, o femeie zdravănă, care ieşi în cele din urmă din bucătărie să vadă pricina zarvei. Crezând că vreunul dintre bărbați mă scuturase ceva mai aspru şi neîndrăznind să se lege de stăpân, îşi îndreptă întreaga artilerie vocală împotriva tânărului nemernic.

– Păi bine, domnule Earnshaw, strigă ea, dumneata nu cunoşti nici o margine?! O s-ajungem să omorâm oamenii la uşa casei noastre! Văd eu că n-am ce căuta în casa asta. Uitați-vă la bietul băiat, cât pe-aci să se înăbuşe! Nu, nu, aşa nu mai merge! Veniți înăuntru, că ştiu eu cum să opresc sângele. Haide, acum stați liniştit, potoliți-vă.

După aceste cuvinte, îmi turnă în ceafă o ulcică de apă rece ca gheața şi mă împinse în bucătărie. Domnul Heathcliff ne urmă, iar veselia aceea accidentală se transformă iute în obişnuita lui posomoreală.

Mi-era rău, eram amețit şi slăbit din cale-afară, aşa că am fost silit să accept adăpost sub acoperişul casei lui. Îi spuse lui Zillah să-mi dea un pahar de coniac, apoi trecu în odaia din fund. Ea, binevoitoare față de mine, îi împlini porunca, ceea ce mă făcu să-mi vin în fire. Apoi mă conduse la culcare.

Dințatule!

Lupule!

Capitolul 3

În timp ce mă urcam la etaj, femeia mă sfătui să acopăr lumina lumânării şi să nu fac nici un zgomot, căci stăpânul avea idei ciudate în privința odăii în care mă va adăposti şi niciodată nu lăsa de bunăvoie să doarmă cineva într-însa. O întrebai motivul. Ea îmi răspunse că nu ştie. Trăia aici abia de un an sau doi, iar oamenii casei aveau atâtea deprinderi ciudate, încât nu voia să înceapă a-i descoase.

Eu, la rându-mi, prea zdruncinat pentru a mai fi şi curios, închisei uşa şi-mi făcui ochii roată ca să-mi găsesc patul. Întregul mobilier se compunea dintr-un scaun, un scrin şi un dulap mare de stejar, în care erau tăiate, tocmai sus, câteva firide ce semănau cu ferestrele unui cupeu. Mă apropiai de această construcție şi, privind înăuntru, văzui că e un original pat de modă veche, făcut astfel încât să înlăture necesitatea ca fiecare membru al familiei să aibă o cameră separată. De fapt, patul forma o mică încăpere, iar polița interioară a unei ferestre servea drept masă. Deschizând tăbliile patului, intrai cu lumânarea aprinsă şi, după ce închisei tăbliile la loc, mă simții la adăpost față de curiozitatea lui Heathcliff şi a celorlalți ai casei.

Într-un colț al poliței pe care îmi aşezasem lumânarea, se afla un vraf de cărți mucegăite, iar polița toată era acoperită cu inscripții zgâriate în vopseaua ei. De fapt, nu era decât un singur nume scris cu diferite litere, mari şi mici: Cath­er­ine Earnshaw, ici şi colo Cath­er­ine Heathcliff, și apoi iarăşi Cath­er­ine Linton.

Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind mereu Cath­er­ine Earnshaw... Heathcliff... Linton..., până când pleoapele mi se închiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închişi, şi în întuneric îmi apăru numele „Cath­er­ine în litere albe, luminoase, roind ca nişte năluci vii; iar când m-am deşteptat, încercând să alung acest nume obsedant, am descoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din cărțile vechi şi că întreaga încăpere mirosea a piele de vițel arsă. Am rupt mucul fitilului şi, simțindu-mă foarte rău din pricina frigului şi a mirosului, m-am aşezat în capul oaselor şi am deschis pe genunchi tomul atins de flacără. Era o Biblie tipărită cu litere mici şi care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. Foaia albă de la început purta inscripția „Cath­er­ine Earnshaw, cartea ei, şi o dată, cam cu un sfert de veac în urmă. O închisei şi luai alta, apoi alta, până când le cercetai pe toate. Cath­er­ine avea o bibliotecă aleasă, şi starea de uzură a cărților dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai aşa cum s-ar fi cuvenit: abia un capitol scăpase de comentariile scrise cu penița – cel puțin aşa mi se păru mie –, căci fiecare porțiune albă lăsată de tipograf era acoperită de scrisul ei. Unele erau propoziții răzlețe, altele formau un adevărat jurnal, zmângălit cu un scris neîndemânatic de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i s-a părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea deosebită de a găsi o excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schițată cam primitiv, dar foarte asemănătoare. Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscuta Cath­er­ine şi începui imediat să-i descifrez hieroglifele pălite.

O duminică îngrozitoare! începea aliniatul. Aş vrea să se întoarcă tata, Hin­dley îi ține locul într-un mod infernal, purtarea lui față de Heathcliff e atroce. H. şi cu mine ne vom răzvrăti. Astă-seară am pus totul la cale.

Toată ziua a plouat cu găleata; nu ne-am putut duce la biserică, aşa că Joseph a socotit de datoria lui să ne facă un serviciu divin în pod. Pe când Hin­dley şi cu soția lui se încălzeau jos în fața unui foc plăcut – sunt gata să jur că făceau orice, numai Biblia n-o citeau –, Heathcliff, cu mine şi cu nenorocitul de rândaş a trebuit să ne luăm cărțile de rugăciuni şi să ne urcăm sus: ne-am aşezat la rând, pe un sac de grâu, unde, suspinând și tremurând, trăgeam nădejde că-l va cuprinde frigul şi pe Joseph, aşa că va avea interesul să ne facă o slujbă