Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika

PREFAȚĂ

UN LIDER ISTORIC LA ORA DIALOGULUI CU SINE

Într-unul dintre textele sale, dramaturgul american Arthur Miller sintetizează problema epocilor istorice într-o manieră mai bună decât ar putea-o face orice istoric. Spunea el, „O epocă se termină abia atunci când toate iluziile care au stat la baza ei se destramă". Nimic mai adevărat. Și niciunde mai potrivită această reflecție decât în deschiderea cărții unui om al cărui nume este direct legat de destrămarea unui imperiu și a unei utopii. Acel imperiu se numea Uniunea Sovietică, iar utopia căreia acest om i-a pus (fără să vrea, totuși) capăt a fost sistemul politic al comunismului est-european.

Nu recunoștință, ci cunoaștere

Românii – alături de maghiari sau bulgari, polonezi, germani, cehi, slovaci sau baltici și nu numai – ar trebui să știe mai multe despre omul care a închis acest capitol al vieții lor de stat. Numele lui a fost Mihail Sergheevici Gorbaciov. Nu mă număr printre aceia care cred (și spun) că Gorbaciov ar trebui să aibă recunoștința noastră. După cum puteți bănui, în istorie recunoștința este un termen destul de vag – și, cel mai adesea, pur retoric. Deseori spunem copiilor (și elevilor noștri) că trebuie să fie recunoscători eroilor din trecut. Dar, de cele mai multe ori, recunoștința rămâne o vorbă goală dacă nu este însoțită de cunoaștere. Pentru a răsplăti memoria unui personaj istoric notabil nu trebui să-i fii recunoscător – ci, pe cât posibil, e bine să fii cunoscător al vieții și faptelor sale.

Mihail Gorbaciov nu a fost un erou. Ci a fost un lider comunist care a făcut o bună parte din ceea ce trebuia să facă un om normal ajuns în vârful unui sistem ce se baza pe o mare amăgire. A spart voalul de minciună din viața lui și din viața altora. A permis discuția critică și realistă într-un peisaj politic în care critica era o formă de demagogie (și era încurajată numai sub forma ei ideologică, numită autocritică), iar realismul era permis numai dacă era însoțit de adjectivul socialist. Gorbaciov a fost unul dintre acei activiști ai comunismului care, ajuns în funcția supremă a celui mai mare partid comunist al lumii, a decis să spună lucrurilor pe nume. Făcând aceasta, el a sperat că va salva sistemul. Pentru a ajunge, mai apoi, la concluzia că nu mai avea ce salva. Din păcate pentru comuniștii sinceri ai planetei – iar Mihail Gorbaciov a fost unul dintre aceștia –, comunismul și adevărul erau noțiuni care în teorie erau subînțelese, dar în practică erau incompatibile.

Cartea care începe dincolo de aceste pagini nu este un document politic – chiar dacă e lesne de imaginat că el, liderul Gorbaciov, este autorul unora dintre cele mai importante decizii ale veacului al XX-lea. Nu este nici o carte de memorii – pentru că autorul și-a prefigurat memoriile între copertele altor volume. Ci este mărturia omenească, sensibilă și sinceră, a unui om căruia i-a fost dat să modifice precum puțini alții istoria secolului în care a trăit. Despre Gorbaciov s-au scris nenumărate studii sau cărți, și cu siguranță se vor mai scrie. Numele său este citat în alte nenumărate opere de nonficțiune: de la istorie la științe politice, de la geopolitică la sociologie, de la analize economice la memorii ale unor contemporani. Dar acest volum este cu totul altceva – și, aș spune, este chiar mai mult decât memoriile politice scrise de Gorbaciov, pe care profesioniștii sau pasionații științelor sociale deja le cunosc. Aceste pagini deschid o fereastră spre un peisaj pe care puțini dintre istoricii sau analiștii Războiului Rece la final l-ar putea descrie: cel care animă capitolele ce urmează este omul Mihail Gorbaciov – cu puterile și slăbiciunile sale, cu suferințele și victoriile sale, cu iluziile pe care le-a nutrit și cu revelațiile pe care le-a căpătat conducând cel mai important stat comunist al istoriei, cu dragostea lui față de familie și cu durerea ce l-a învăluit după moartea soției.

Omul (de la începutul unei istorii) și soția sa

Așadar, nu recunoștință merită din partea noastră Mihail Gorbaciov – chiar dacă el este cel care a dat startul unui proces ce a culminat, după un răstimp istoric scurt, cu revenirea Europei de Est la libertate și la democrație. Chiar dacă el, prin ideile sale și prin încăpățânarea lui de a crede că adevărul va salva regimul, a destructurat Cortina de Fier pe care un înaintaș politic al său, pe nume Stalin, a aruncat-o în mijlocul continentului. Nu recunoștință este ceea ce merită Gorbaciov, ci – așa cum sugeram mai sus – cunoaștere. Iar acest volum, mai bine decât oricare dintre cărțile pe care le-a scris până acum sau care-i sunt dedicate, ne pune în față exact această posibilitate: de a-l cunoaște pe omul Gorbaciov, pe cel dinainte de a fi un lider planetar, ca și pe cel de după.

E greu de spus, într-un astfel de caz, ce-l îndeamnă pe un fost lider de anvergură să mai scrie o carte – după ce deja se părea că a spus totul. Primele pagini sunt încărcate de o durere care nu-i nicidecum politică și în nici un caz guvernamentală???, ci este –, ci este umană în sensul cel mai propriu și mai frumos al acestei vorbe: adică, durerea unui bărbat rămas fără soția care i-a fost alături de-a lungul unuia dintre cele mai complexe și complicate destine imaginabile în istoria contemporană. Raisa Gorbaciova a fost prezența discretă, demnă și captivantă din cei mai importanți ani ai soțului său. Generația din care fac parte își reamintește această femeie ca fiind, prin toate – de la zâmbet la vestimentație –, exact la antipodul imaginii prefabricate a unor soții precedente de lideri sovietici. Nimeni, cred, nu ar recunoaște o fotografie cu imaginea soției lui Nikita Hrușciov – deși ea a existat, oricât de greu ar fi de identificat. Mai apoi, intransigentul obtuz Leonid Brejnev a avut și el o soție – dar nu vă forțați inutil amintirile, pentru că nu vă veți reactiva nici o imagine mentală a ei. La capătul unei istorii a camuflării conjugale – de la Iosif Visarionovici Stalin (1924–1953) și până la Constantin Ustinovici Cernenko (1984–1985) –, în care soția liderului era doar o dată de stare civilă îmbrăcată într-un secret de stat, Raisa Gorbaciova, prin simpla sa prezență alături de soț, a fost parte din umanizarea sistemului și din încercarea acestuia de a conviețui cu adevărul. Destinsă și simpatică, decomplexată și cu totul europeană (inclusiv prin vestimentația sa, care părea la o primă vedere venită direct din case de modă de la Paris), Raisa Gorbaciova a spart – prin orice apariție a sa – tiparul femeii din spatele liderului de la Kremlin¹. Cum era de așteptat, occidentalii care au întâlnit-o au plăcut-o imediat; noua imagine a URSS, pe care soțul său a înfiripat-o cu greu după anul 1985, îi datorează mult acestei femei. Dar, totodată, trebuie spus că – așa cum, iarăși, era de așteptat – nu toți sovieticii au îndrăgit-o pe Raisa Gorbaciova. În contrast cu discreția incoloră și inodoră a fostelor soții de lideri, Raisa părea unora o întrupare a unui exhibiționism politic incompatibil cu doctrina. În contrast cu poza alb-negru a altor consoarte, Raisa nu s-a sfiit să se îmbrace și să se poarte ca o veritabilă soție de lider european – chiar cu riscul acuzațiilor de cosmopolitism care mai planau în mintea și ochii unor concetățeni.

Acesta e motivul pentru care Raisa Gorbaciova este atât de importantă pentru amintirile ce urmează. În rememorarea acestei femei, Mihail Gorbaciov nu mai e activistul aflat la cârma unui imperiu – ci doar bărbatul îndemnat la meditație prin simpla dispariție a soției sale. Din primele pagini putem bănui că acest volum nu ar fi apărut niciodată dacă Raisa Gorbaciova ar fi fost încă în viață. Întâlnită – cum se va vedea – de studentul Mihail în toamna lui 1951, devenită soție a unui tânăr promițător politic în anul 1953, Raisa Gorbaciova a fost alături de soțul său în momentele de extaz ale puterii – sau în momente de agonie ale aceleiași puteri. A urcat și a coborât alături de el în ochii și în aprecierea concetățenilor. Își promiseseră unul altuia că vor sărbători trecerea în noul mileniu la Paris – ceea ce nu s-a mai întâmplat, pentru că Raisa Gorbaciova a murit în septembrie 1999, lăsându-și soțul cu întrebarea chinuitoare dacă a făcut tot ce-ar fi putut pentru ea. Nu trebuie să fii lider politic de importanță mondială pentru a scrie astfel de rânduri despre soția pierdută – dar este cu atât mai interesant când un lider de o asemenea greutate le scrie.

O poveste omenească a secolului XX

Așa cum se întâmplă în cazul cărților bune, acest volum nu vorbește despre oameni fără pată, care nu au să-și reproșeze nimic – ci, dimpotrivă, vorbește despre un om care în permanență se întreabă dacă nu ar fi putut să facă mai bine ceea ce a făcut. Cu toții știm că, în fond, eșecul lui Gorbaciov a însemnat eliberarea de comunism a Rusiei și a Europei de Est; cu toții știm, de asemenea, că nu această eliberare a fost scopul inițial al acestui lider. Dar este imposibil să nu rezonezi la frământările lui – chiar dacă ele, astăzi, sunt un detaliu mărunt al Istoriei.

Cititorul va vedea o extrem de interesantă (astăzi) experiență de viață a unui tânăr rus născut în anul 1931. Amintirile sale încep cu o firavă perioadă de stabilitate, la sfârșitul anilor ’30 (altfel spus, după teribilele procese staliniste din anii 1936–1938), pentru ca, într-o duminică din iunie 1941, vestea războiului să vină călare, printr-un om ce spărgea astfel o modestă petrecere câmpenească. Urmează anii războiului, cu un tată pe front care, la un moment dat, este dat ca mort pe undeva prin Munții Carpați – pentru ca apoi să revină, totuși, acasă; cu o mamă care, asemenea multor rusoaice în vreme de război, făcea eforturi de neimaginat pentru a-și ține bruma de gospodărie și a-și crește copiii, în plină ocupație germană. Simultan, spectrul absurdului era prezent la tot pasul. În civilizația rural-patriarhală a locului de naștere al lui Gorbaciov, un staroste de sat pe nume Savka Zaițev avea un rol evident în salvarea consătenilor în timp de război, dar ulterior va fi condamnat pentru colaboraționism – deși toți sătenii știau că nu acesta este adevărul. Cu doi bunici care deja avuseseră de-a face cu sistemul bolșevic – unul doar arestat și reținut timp de două săptămâni, altul deportat în Siberia ca „troțkist"–, Mișa Gorbaciov (născut în anul 1931) era prea tânăr pentru a participa la al Doilea Război Mondial, dar nu suficient de tânăr încât să nu aibă amintiri despre episoadele crunte ale epocii: foametea din anii 1932–1933, mai apoi cea din primăvara lui 1944, ca și cea din urma secetei din anul 1946². Ajuns de tânăr secretar al Comsomolului³ din orașul de baștină și distribuit, în anii de după război, într-o stațiune de tractoare, tânărul Gorbaciov este suficient de perspicace încât să înțeleagă – în contrast cu ce spunea propaganda oficială – ineficiența colhozurilor, precum și faptul că salvarea oamenilor în timpuri grele venea din partea loturilor individuale. Ca oricare dintre concetățenii săi, înregistrează cu bucurie renunțarea la cartele în statul sovietic din anul 1947, precum și prima recoltă agricolă bună, a anului 1948.

Ca tânăr trecut prin război, într-o familie modestă, Mihail Gorbaciov ne spune în aceste pagini că cel mai mare rol în formarea sa l-a avut literatura rusă. Indiferent de opinii sau de partizanate, trebuie apreciată această mărturisire. Mai rar un lider politic care să aducă un asemenea omagiu scriitorilor țării sale. Ajuns apoi student la Facultatea de Drept din Moscova, tânărul Gorbaciov nu a fost niciodată un disident – ci, cum spune, doar un partizan al socialismului real – cu tot bagajul de onestitate interogativă pe care aceasta îl putea presupune. Cariera sa politică, așadar, a plecat de la nivelul de secretar al unui Comsomol local; a ajuns apoi adjunct al unui punct de agitație studențesc; pentru ca, în 1956, la un an de la terminarea Facultății de Drept a Universității din Moscova, să ajungă prim-secretar al Comsomolului din orașul Stavropol. Între timp, cum am văzut, (din 1953) era un bărbat căsătorit. În calitatea lui politică de om al partidului, în anul 1956 va fi unul dintre cei care au trebuit să traducă pe înțelesul maselor de ruși (și sovietici) zguduitoarele revelații ale lui Nikita Hrușciov despre esența stalinismului, făcute la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956. Ca și alți agitatori, Gorbaciov s-a lovit de rezistența multor concetățeni; în fața activiștilor care spuneau câteva adevăruri (banale astăzi) despre Stalin, oamenii muncii au reacționat mai curând negativ. Pur și simplu, societatea sovietică nu era pregătită pentru adevăr.

Un inovator al Istoriei

Deloc surprinzător, în aceste pagini Mihail Gorbaciov face o bună analiză a primului reformator al sistemului sovietic, Nikita Hrușciov. Mai mult: la un moment dat chiar spune că regretă că nu a învățat mai mult din lecția acestuia – adică, din faptul că o reformă plecată de la vârful partidului a fost sabotată în cele din urmă chiar de sistemul pe care (în teorie) trebuia să-l reformeze. Încă o dată, în viața viitorului lider se împletesc contrastele: pe de o parte, la începutul anilor ’60 încă era convins că socialismul de tip sovietic este calea cea mai dreaptă spre comunism; pe de altă parte, același Gorbaciov era la finele anilor ’50 inițiatorul unui club de discuții / dezbateri a cărui esență însăși era puțin compatibilă cu realitatea din jur. Pe deplin prins cu activismul său politic, abia avea timp să observe că prima sa fiică, Irina, a fost botezată în taină, în anul 1961, de bunicii paterni în grija cărora o lăsase – iar acest lucru spune mai multe decât bănuim despre realitatea istoriei ruse din epoca sovietică⁴.

Această carte a lui Mihail Gorbaciov este plecată, cum spuneam, dintr-o suferință de natură umană. Dar autorul nu se poate dezminte cu totul. Chiar dacă volumul începe într-o notă gravă, pe parcurs vom întâlni multe episoade amuzante – ba chiar și autentice bancuri populare ale epocii sovietice. Într-unul dintre ele, un moșneag participant la o adunare sătească de partid cere o explicație pentru formula pe care o folosise unul dintre activiști: „Zorii comunismului sclipesc deja la orizont". Iar moșneagul ar fi întrebat: „Puteți să mă lămuriți și pe mine ce este orizontul?". Iar vorbitorul i-ar fi răspuns: „Este o linie imaginară, unde se întâlnesc cerul și pământul. Cu cât te apropii de ea, cu atât se îndepărtează". La care moșneagul s-a lămurit: „Aha! Acum am înțeles!".

În paginile ce urmează veți întâlni foarte multe bancuri de acest gen – semn al omniprezenței umorului pe harta regimurilor comuniste. Totodată, este greu de spus dacă volumul ce urmează ar putea fi o narațiune veselă. În opinia mea, nu este. Dar, cu siguranță, este una care se vrea sinceră.

Desigur, rămân încă multe de spus despre Mihail Gorbaciov și despre Uniunea Sovietică din vremea sa. Dar nici o rememorare nu va fi întreagă fără paginile cuprinse între aceste coperte. Veți afla lucruri noi. Și, cu siguranță, veți fi mai atenți, de acum încolo, la aceste incredibile fragmente ale secolului trecut, legate de numele celui care (încă) este Mihail Gorbaciov.

Adrian Cioroianu

1 O punere în context a acestei realități – în cartea mea Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Curtea Veche Publishing, București, 2009

2 Această foamete – determinată de o secetă cruntă – a făcut simultan victime și în România.

3 Organizația de tineret a Partidului Comunist din URSS

4 Cazuri similare se regăsesc atât în România din timpul regimului comunist, cât și în alte țări din același lagăr socialist.

PROLOG

Din jurnal

21 septembrie 2000

„A trecut un an fără Raisa. Astăzi ne-am adunat – membri ai familiei și prieteni apropiați – să-i dezvelim piatra de mormânt, sculptată de Friedrich Sogoian⁵. Placa de marmură colorată pare un adevărat câmp cu flori. În jur, blocuri mari de piatră. Inscripția sună astfel: «Raisa Maksimovna Gorbaciova. 5 ianuarie 1932 – 20 septembrie 1999». Figura unei femei tinere, care îi seamănă mult Raisei, se înclină să aștearnă flori de câmp pe placa mormântului...

A trecut un an – poate cel mai greu pe care l-am trăit vreodată. Viața mea a fost văduvită de principalul ei sens. Câteva luni nu mi-am putut reveni. Salvarea mi-a venit de la Irina, fiica noastră, de la nepoțelele Ksenia și Anastasia, de la prietenii care mi-au stat alături.

După moartea Raisei, vreme de câteva luni am renunțat la orice călătorii și luări de cuvânt. Am stat tot timpul în casa de la țară. Niciodată nu m-am simțit atât de singur.

Eu și Raisa am fost împreună vreme de 50 de ani, și niciodată nu ne-a fost greu unul lângă altul, dimpotrivă, ne simțeam foarte bine în doi. Ne iubeam, dar, chiar și când rămâneam singuri, arareori vorbeam despre asta. Cel mai important ni se părea să păstrăm ceea ce se născuse între noi încă din tinerețe. Ne înțelegeam unul pe celălalt și vegheam cu grijă la relația dintre noi.

Am tot timpul un anumit sentiment de vină în legătură cu moartea Raisei. Încerc să reconstitui totul în memorie: cum a fost posibil să nu fiu în stare s-o salvez?

În ultima vreme vedeam cât de amărâtă era de ceea ce ni se întâmpla: cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun-simț, de conștiință, iresponsabili? Ea aducea deseori vorba despre asta și, când eu îi reproșam că nu poți să te gândești tot timpul la același lucru, se închidea în sine și tăcea. Mi-era milă de ea. Mă durea sufletul s-o văd chinuindu-se.

... Mă întorc necontenit cu gândul la ultima noapte petrecută alături de ea – noaptea dinspre 19 spre 20 septembrie. A murit la ora 2:57, pe 20 septembrie 1999, fără să simtă durere: era în comă. N-am putut să ne spunem unul altuia cuvinte de rămas-bun. S-a prăpădit cu două zile înainte de data la care era programat transplantul de celule stem recoltate din măduva osoasă a surorii ei, Liudmila, și cu cinci zile înainte de împlinirea a 46 de ani de la înregistrarea căsătoriei noastre la casa de căsătorii a cartierului Sokolniceski din Moscova.

Eu am crezut până la capăt că se va vindeca și n-am putut accepta cele petrecute. Neputincioși și debusolați, eu și Irina am stat la căpătâiul ei: «Nu pleca, Zaharka⁶. Mă auzi?» Îi luam mâinile într-ale mele, speram să-mi răspundă măcar cu o strângere de mână la rugăminți. Dar Raisa tăcea – murise.

... Încă înainte să se îmbolnăvească am vorbit de mai multe ori despre viitor. Odată mi-a spus: «Eu nu vreau să rămân fără tine. N-am să pot trăi singură. Dar tu? Tu ce-ai să faci? Ai să te recăsătorești și ai să mergi mai departe.» Am fost atunci uluit de raționamentul ei. «Ce tot spui? Ce gânduri îți trec prin minte? Despre ce moarte vorbești? Ești tânără. Uită-te la tine în oglindă! Ascultă ce spun oamenii... Ești obosită.»

«Nu vreau să îmbătrânesc», o auzeam adesori spunând. După ce ne-au venit pe lume nepoțelele, s-a pus problema cum aveau să ni se adreseze – mie și ei. Raisa însăși a decis că i se va spune „buni". Și mi-a explicat: «mamaie» e o bătrânică neputincioasă, dar o «buni» are încă energie!... Așa era Raisa...

Îi plăcea vorba aceea despre vârstele femeii: «Mai întâi fetiță, apoi domnișorică, apoi fată tânără, apoi tânără doamnă, apoi tot tânără doamnă și, în fine, băbuța își dă duhul».

În ultimii ani ai vieții noastre împreună visa adesea că ne pierdeam unul pe altul. O vedeam din ce în ce mai des cuprinsă de neliniște. Uneori îmi spunea: «Hai să călătorim mai puțin!» Îi venea greu să meargă împreună cu mine la mari depărtări. Dar și mai greu îi venea – cum mi se părea mie când mă uitam în ochii ei triști – să rămână singură.

... În noaptea aceea, eu și Irina am stat la căpătâiul ei, am plâns și n-am mai putut face nimic."

Din jurnal

5 ianuarie 2001

„Ziua de naștere a Raisei. Ar fi împlinit 69 de ani. În discuțiile noastre o auzeam deseori spunând: «Dac-aș trăi să apuc noul veac și noul mileniu, mi-ar fi de ajuns». Nu i-au lipsit decât trei luni. Ne făcuserăm amândoi un plan: să întâmpinăm anul 2000 într-un mod memorabil, pe care să ni-l amintim tot restul vieții. Irina și fetițele ei nu fuseseră încă la Paris. Așa că ne venise o idee: să întâmpinăm noul an în acest oraș minunat, pe Champs-Élysées.

Cu gândul acesta am trăit până când peste noi s-a abătut marea nenorocire. Și totuși, de Anul Nou, eu am plecat cu nepoțelele la Paris: acesta a fost cadoul Raisei pentru ele.

... Astăzi am fost în cimitirul Novodevici. Am adus o mulțime de flori. E aproape ajunul Crăciunului⁷. Astă-noapte a nins. Am cumpărat florile preferate ale Raisei – trandafiri roșii. Tabloul s-a dovedit de neuitat: trandafirii roșii pe zăpada albă ca laptele așternută pe piatra de deasupra mormântului.

Ne-am întors și ne-am așezat la masă. Pe perete e un portret de mari dimensiuni al Raisei, avem flori, lumânările ard, alături, pomul împodobit miroase a rășină. Pe masă sunt întinse toate felurile pe care îi plăcea ei să le servească oaspeților. O masă autentic rusească, cu un adaos siberian – pelmeni⁸. Plus tortul «Avangard», cel pe care îl pregăteau în cofetăria Kremlinului și care a fost botezat de Raisa. Am ridicat paharele și am stat câteva clipe în picioare, tăcuți...

După cină, eu am urcat în biroul meu și, fără să aprind lumina, m-am dus la fereastră. Se vedeau terenul dacei, luminat de lămpile de noapte, pădurea deasă și zăpada căzând necontenit, ca într-un spectacol cu Spărgătorul de nuci la Teatrul Bolșoi din Moscova. În familia noastră exista o tradiție: să mergem chiar înaintea Anului Nou la Teatrul Bolșoi. Vedeam baletul Spărgătorul de nuci, apoi ne întorceam acasă. Urma despărțirea de anul vechi, împărțirea cadourilor⁹, pe care, în ciuda „pazei întărite» a vilei prezidențiale, Moș Gerilă reușea să ni le pună sub brad. Era muzică, veselie...

Acestea toate sunt amintiri dintr-o viață trecută, de pe când eram toți laolaltă."

Raisei îi plăcea mult iarna și în mod deosebit să se plimbe în zilele cu vifor. Așa a fost pe vremea când locuiam la Stavropol – acolo ne-am rătăcit o dată în viscol –, așa a fost și la Moscova. Raisa se născuse în regiunea munților Altai, iar copilăria și tinerețea și le petrecuse în Siberia. Câțiva ani, familia ei – constructori de căi ferate – locuise în taiga, în nordul munților Ural.

Își amintea deseori călătoriile cu sania când ei, cei mici – Raisa, Jenea și Liudocika – erau duși până la noul domiciliu înfășurați bine în cojoace. În tradiția serilor de iarnă siberiene, familiile preparau pelmeni, îi răceau și apoi îi scoteau în sac afară, la ger. Pelmenii erau mâncarea preferată a Raisei.

Mă întorc iar la ultimele ei zile... S-a luptat vitejește pentru viață, a răbdat cu stoicism tot ceea ce i-au făcut medicii. Ne era cumplit de greu să o privim. În minutele cele mai grele, de disperare, căuta în ochii mei și ai fiicei noastre un răspuns – ce avea să se întâmple cu ea?

Pe 19 iulie, după ce medicii i-au pus diagnosticul și a fost adusă în salon, am intrat la ea. Uitându-se în ochii mei, Raisa m-a întrebat:

— Ce-au spus doctorii?

Îmi dădeam seama ce simte, așa că i-am răspuns:

— Au spus că suferi de o boală gravă a sângelui.

— Deci nu am scăpare? a urmat ea.

— Ba da. Am decis ca mâine să plecăm în Germania pentru investigații suplimentare, ca să ne putem face o idee clară despre boala ta. Acolo vom hotărî și tratamentul.

... Am plecat la Münster cu nădejdea că Raisa se va vindeca. Iar pe 21 septembrie ne-am întors cu ea moartă. Așa s-a încheiat viața ei pe acest pământ.

... Am decis să scriu o carte despre traiul nostru împreună. Mă gândeam tot timpul la asta, dar nu puteam sub nici o formă să mă apuc de treabă. Cu greu am dus-o la bun sfârșit. M-am simțit tot timpul urmărit de titlul pe care Raisa voia să-l dea propriei cărți și pe care îl însemnase pe manuscris cu cerneală roșie: De ce mă doare inima.

Am numit această carte de amintiri și reflecții Singur cu mine însumi. V-o prezint acum dumneavoastră, cititorilor, și o închin amintirii soției mele, Raisa.

Lămuriri

Trebuie totuși să dau câteva lămuriri referitoare la natura acestei scrieri. Ea se deosebește de toate celelalte cărți ale mele. Nu este un volum de memorii – memoriile mi le-am scris cu mulți ani în urmă –, deși există în ea și pagini memorialistice. Aici nu am urmat însă strict ordinea cronologică a evenimentelor. Cartea nu e nici roman, nici măcar relatarea unor fapte istorice reale. Este povestea vieții noastre împreună, așa cum am scris-o eu.

Cei pe care i-am rugat s-o citească și să-și dea cu părerea mi-au spus că le-a plăcut cartea. Dacă n-aș fi primit din partea lor nici un fel de observații, aș fi fost tentat să cred că nu voiau decât să mă flateze, să mă susțină. Dar nu, pe lângă părerea generală pozitivă despre carte, am avut parte și de unele comentarii critice foarte utile, pe care, în măsura în care le-am considerat acceptabile, le-am luat în considerare în varianta finală a cărții.

Se pare că de data aceasta am reușit să creionez un tablou complet al vieții mele. Este răspunsul meu la întrebarea: Cum s-au născut împrejurările care au avut, în cele din urmă, o influență hotărâtoare asupra destinului meu politic?

5 Cunoscut sculptor de origine armeană, activ în URSS încă din anii 1960, autorul multor sculpturi monumentale amplasate în diferite orașe ale fostei Uniuni Sovietice (n.tr.)

6 Așa îi spuneam Raisei în cerc intim. (n.a.)

7 În Rusia, Crăciunul se sărbătorește (pe rit vechi) pe 7 ianuarie. (n.tr.)

8 Un fel de colțunași cu carne, foarte populari în Rusia, dar de origine orientală (n.tr.)

9 În Rusia, cadourile de sărbători se împart la Anul Nou, nu la Crăciun, și, ca atare, sunt aduse de Moș Gerilă. (n.tr.)

I

Universitățile mele

CAPITOLUL 1

Locul meu natal

Din cei 80 de ani ai vieții mele, 42 i-am petrecut în ținutul Stavropol, iar pe ceilalți – în Moscova. Stavropolul, regiune de la poalele Caucazului, se află la intersecția multor civilizații, culturi și religii. Istoria lui diversă mi-a stârnit întotdeauna interesul.

Pe măsură ce statul rus se consolida, popoarele din Caucaz au început să caute tot mai des în raporturile cu el protecție în fața a tot felul de cuceritori. În august 1555, trimisul lui Ivan cel Groaznic în Caucazul de Nord, Andrei Șcepetov, se întorcea la Moscova împreună cu câțiva trimiși ai prinților adîghei¹⁰. Ivan anunța atunci că principatul din Piatigorsk declarase supunere veșnică Rusiei¹¹. Apoi a început edificarea liniilor de apărare la granițele rusești. În timpul Ecaterinei a II-a a fost inițiată construcția liniei întărite de hotar Azov–Mozdok, formată din șapte cetăți. Printre acestea s-a aflat și Stavropolul. Primii lui străjeri au fost cazacii hoperi (proveniți din gubernia Voronej) și grenadierii regimentului Vladimir (de obârșie din gubernia Vladimir).

Apoi, una după alta, au luat ființă localitățile căzăcești. În Sud fugeau mulți țărani, ca să scape de șerbie. Mai târziu au început să fie trimiși acolo cu de-a sila.

Predecesoarea ținutului Stavropol pe care am ajuns să-l conduc a fost gubernia Stavropol, o unitate administrativă relativ tânără a Imperiului Rus. Statutul de gubernie l-a primit în 1848, când i s-a stabilit și capitala la Stavropol, oraș amplasat în punctul cel mai înalt al acestui teritoriu care este în general de câmpie, de stepă (are circa 450 de kilometri în lungime și circa 200, în lățime). De Caucazul propriu-zis gubernia era separată prin pământurile cazacilor așezați pe valea râului Terek și, în sud-vest, prin pământurile cazacilor proveniți din regiunea Kuban din Ucraina, mutați în Caucazul de Nord de către Ecaterina a II-a. La sud-vest de Stavropol se afla teritoriul rezervat armatei cazacilor de pe Don, iar la nord-est, gubernia Astrahan.

Stavropolul se întinde la poalele Caucazului, la granița dintre Europa și Asia. 14% din teritoriu, în zona de est – la hotarul cu Cecenia –, este acoperit de întinderi de nisip, 31% este stepă uscată, iar restul îl reprezintă pământurile fertile, bogate în castanoziom și cernoziom.

Iernile sunt aspre. Deseori temperatura scade la –20, chiar –30 de grade. Dar problema cea mai mare a regiunii sunt vânturile uscate și furtunile de praf din anii secetoși. Statisticile îmi confirmă spusele: în ultima sută de ani aceste fenomene s-au repetat frecvent. De pomină a rămas viscolul din aprilie 1898, care a omorât mai bine de 200 000 de vite. Furtunile de praf din primăvara lui 1948 au răscolit cu totul stratul superficial al solului, iar în anii 1975–1976 (în perioada activității mele ca prim-secretar al Comitetului Regional Stavropol al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice) am avut parte de o secetă cumplită.

La începutul secolului XX, înainte de Revoluție, în gubernie trăiau aproximativ un milion de oameni. Majoritatea erau ruși (ruși mari, cum se numeau pe atunci în mod oficial), o treime erau ucraineni (ruși mici, conform denumirii oficiale), apoi veneau nohaii, turkmenii, calmucii, armenii, georgienii, grecii, estonii, evreii, polonezii. Nemții trăiau separat, în ferme întinse și bogate, în stepă. Existau și gospodării rusești bogate. Una dintre ele, cunoscută pe atunci în tot ținutul, aparținea, de pildă, familiei din care ulterior a provenit scriitorul A.I. Soljenițîn. Aproximativ 40% din suprafața guberniei era ținutul populațiilor nomade – în general nohai, turkmeni și calmuci. Muntenii din Caucazul de Nord (karaceaevii, cerchezii și abazinii) au intrat în componența populației locale abia în perioada sovietică.

În gubernie existau două orașe mai mari (în Stavropol, în ajunul Revoluției trăiau puțin peste 40 000 de oameni), 130 de localități, dintre care zece orășele (cu o populație sub 15 000 de locuitori fiecare), 11 gări, nouă oficii de poștă și telegraf, 21 de birouri poștale. Erau înregistrați 22 de medici militari în garnizoanele din orașe și tot atâția doctori cu drept de liberă practică; existau și câteva mici spitale rurale cu câte cinci paturi. Funcționau cinci unități de învățământ liceal, cu 313 elevi, și, în orașul Stavropol, trei librării.

Economia guberniei era dominată de agricultură – se cultivau plante, se creșteau vite și oi. Produsele agricole erau „exportate" la Petersburg, Moscova, Paris.

Industria cuprindea fabrici de făină, de ceară (și de lumânări), de ulei, de vin, de pielărie, de cărămidă – într-un cuvânt, o industrie tipică pentru o gubernie agrară, ai cărei locuitori trăiau în majoritate la sate.

Structura populației era caracteristică pentru provincia rusească de pe vremuri: veneau mai întâi aristocrații, destul de numeroși, apoi marii latifundiari, clericii, negustorii și, în general, comercianții, orășenii (angajați, funcționari publici, proprietari de imobile), țărănimea, reprezentând aproximativ 90% din populație (care deținea terenuri în medie între două și cinci deseatine¹²), slujitorii de toate felurile (între care mulți argați), plus golănimea fără ocupație.

Aceasta era gubernia Stavropol în ajunul Primului Război Mondial și al Revoluției din 1917.

Istoria ținutului meu natal e plină de evenimente. Despre unele dintre ele circulă legende până în ziua de azi. Cu vremea am aflat că aici au fost exilați 25 dintre ofițerii care participaseră la Răscoala Decembriștilor din 1825¹³. Mulți și-au pierdut viața în nenumăratele ciocniri cu muntenii, pe vremea Războaielor din Caucaz. Printre decembriștii exilați s-a numărat și poetul Aleksandr Odoevski, autorul răspunsului în versuri la Scrisoarea către decembriști a lui Pușkin, răspuns din care a rămas celebră expresia „din scânteie va izbucni flacăra"¹⁴.

În Piatigorsk, în muzeul dedicat lui Mihail Lermontov, se păstrează jurnalul lui Odoevski. Pe paginile îngălbenite întâlnești nume de oameni cunoscuți din paginile manualelor școlare. Aici Odoevski s-a împrietenit cu Lermontov, s-a întâlnit cu Ogariov, prietenul lui Herzen. Îmi amintesc că, atunci când citeam în manualul de la școală cum „... decembriștii i-au deschis ochii lui Herzen", simțeam în cuvintele acestea o legătură vie cu oameni cunoscuți și apropiați mie, care trăiseră aici, în patria mea. Vizitând muzeul, nu o dată am recitit cu emoție versurile lui Ogariov:

Și-ani mulți de-mi va fi dat să mai trăiesc de-acum,

S-ajung bătrân, gârbov, cu plete-ncărunțite,

Cu-ardoarea tinereții-mi voi aminti oricum

De zilele când toate mi-au răsărit-nainte:

Și stepa largă , și-ale crestelor zăpezi,

Al măreției volnice cuprins fără sfârșire,

Prietenia tânără, cu visuri și nădejdi,

Ce-ntru același tainic crez făgăduia unire.¹⁵

Mă emoționa mai ales soarta soldaților simpli ai regimentului Cernigov și ai altor regimente, atrași în complot de către Societatea Slavilor Uniți¹⁶. Prin sentința tribunalului militar din Beloțerkovsk, fuseseră trimiși în ținutul Stavropol. În 75 de zile, șase companii ale regimentului Cernigov au parcurs în marș mai bine de 1 200 de verste¹⁷. Înaintând prin stepele din bazinul râului Sal și din ținutul Stavropol, au trecut și prin satul Letnițkoe, în a cărui biserică am fost și eu botezat în 1931. Soldații regimentului Cernigov au trecut și prin Medvejie, astăzi Krasnogvardeiskoe, centru raional. Iar exact între Letnițki și Medvejie se află satul meu natal, Privolnoe. (Că veni vorba, după Revoluția din 1917, persecutarea religiei a dus la distrugerea multor biserici. De aceea eu am fost botezat în satul vecin. Bisericile din Privolnoe fuseseră deja dărâmate la vremea respectivă.)

Chiar în centrul Stavropolului se păstrează și astăzi ruinele vechii cetăți. Nu departe de ea a rezistat multă vreme o clădire nearătoasă și șubredă cu un singur nivel, în care se aflau cândva birourile garnizoanei militare. Aici au fost Pușkin și Lermontov. Din nefericire, reconstrucția orașului a însemnat și dărâmarea acestui imobil și a vechii piețe, care au făcut loc pieței centrale și unui întreg complex de clădiri moderne.

Asemenea unui râu care, după revărsarea din primăvară, lasă pe mal ochiuri de apă mai mici sau mai mari (la noi ele se numeau „udeli"), la fel și mutările și migrațiile popoarelor care au trecut pe teritoriul ținutului au lăsat în stepă și în zona deluroasă din Stavropol o mulțime de urme. Dacă mergi pe drumurile locale, în afara denumirilor rusești obișnuite – Moskovskoe, Kurskaia, Voronțovo-Aleksandrovskoe –, una-două dai peste Antusta, Gealga, Tahta – nume cu rădăcini mongole –, în timp ce Acikulak sau Arzghir sunt mai degrabă de sorginte turcică.

Un asemenea amestec de etnii pe un teritoriu compact, o asemenea întrepătrundere de limbi, de culturi, de religii caracterizează puține regiuni din lume. În Stavropol, pe vremea mea, pe lângă rușii care alcătuiau 83% din populație, locuiau karaceaevi, cerchezi, abazini, nogai, osetini, greci, armeni, turkmeni... nici nu-i poți enumera pe toți. Și fiecare etnie însemna nu numai o limbă, ci și datini, moravuri și port popular propriu, chiar și construcții specifice și o împărțire anume a încăperilor din casă și a gospodăriei. Astăzi înfățișarea localităților s-a schimbat mult, s-a standardizat, aș zice eu. Dar, la începutul secolului XX, puteai încă întâlni în ținutul Stavropol un aul tipic caucazian al locuitorilor de la munte, cu așa-numitele saklia¹⁸ și cu ziduri construite din piatră, iar alături, o staniță căzăcească sau un sat rusesc cu cocioabe din chirpici cu acoperișuri de paie sau de stuf. Și obligatoriu fiecare avea un gard, împletit din crengi de copac tânăr (la vremea mea și eu le făceam destul de bine, tot așa cum mă pricepeam să acopăr acoperișul cu paie și știam ce fel de mortar să torn peste ele ca să nu le fure păsările).

Locuitorii ținuturilor noastre sunt comunicativi și înclinați spre compromisuri, pentru că, în Caucazul de Nord, înțelegerea între oamenii de diferite naționalități a fost principala condiție a supraviețuirii. Viața într-un mediu multinațional, multilingvistic i-a deprins cu toleranța, cu o atitudine respectuoasă unul față de altul. A-l supăra pe un muntean, a-l jigni echivala cu a ți-l face dușman de moarte. A arăta respect față de demnitatea și obiceiurile lui însemna a căpăta un prieten credincios. Eu am avut o mulțime de astfel de prieteni, pentru că, încă din vremurile Stavropolului, fără să cunosc cuvinte prea sofisticate, înțelegeam treptat că numai toleranța și înțelegerea pot să asigure pacea între oameni.

Acolo, în Caucaz, am ascultat odată o povestire cu tâlc și apoi, într-un cerc de cunoscuți, am relatat-o prietenilor mei munteni: munteanul nu poate trăi fără oaspete, la fel cum nu poate trăi fără aer. Dar, dacă oaspetele se lungește prea mult, munteanul se sufocă. Conlocutorii mei n-au fost de acord:

— Nu-i adevărat.

Și totuși eu cred că aici se ascunde o sămânță de adevăr – în toate e nevoie de simțul măsurii!

Aici, în „mica" mea patrie, am luat eu primele lecții de educație cosmopolită. Nu teoretice, ci izvorâte din rânduielile fundamentale ale vieții de zi cu zi în Caucazul de Nord. Nu departe unii de alții, ba uneori chiar în același sat, aul, staniță ori cătun locuiesc oameni de diferite naționalități, își păstrează cultura și tradițiile, dar în același timp se ajută unul pe altul, se vizitează, găsesc un limbaj comun, muncesc împreună.

Când am devenit președinte al URSS și m-am confruntat cu problemele legate de structura multinațională a țării, am știut la ce se refereau. Aici, în cultura spirituală a Caucazului de Nord, văd izvorul propriei mele înclinații de a găsi un compromis în situațiile de conflict. Și asta nu dintr-o slăbiciune de caracter, cum cred unii. Altele mai treacă-meargă, dar răzvrătiți la noi, în Caucazul de Nord, erau destui! Nu degeaba anume pe aceste meleaguri și-au adunat oastea și și-au început expedițiile conducătorii multor mișcări cu adevărat populare: Kondratii Bulavin, Ignat Nekrasov, Stepan Razin, Emelian Pugaciov¹⁹. Legenda spune că și cuceritorul Siberiei, Ermak, se trăgea tot din ținuturile noastre...

Invaziile nenumărate ale cuceritorilor în vremurile de demult, lungile războaie din Caucaz în trecutul recent au costat această regiune o mulțime de vieți. O teribilă dâră însângerată a lăsat pe aici și Războiul Civil din veacul anterior.

Puterea sovietică a venit în ținutul Stavropol dinspre Rostov. Zona în care se află satul meu natal a fost printre primele pe această traiectorie și pe teritoriul raionului meu s-au format primele detașamente ale Armatei Roșii. E cunoscut salutul adresat de Vladimir Lenin „frontului din Medvejie".

Puterea sovietică a fost proclamată în ținutul Stavropol pe 1 ianuarie 1918. Au luat naștere republica sovietică și Comisariatul Poporului. O jumătate de milion de țărani au primit pământ. Au fost introduse ziua de muncă de opt ore și controlul muncitoresc al producției, învățământul în școli a devenit gratuit. Dar, deja în martie, în Medvejie se purtau lupte cu detașamentele de ofițeri ale generalului Kornilov, iar în aprilie, cu Armata Voluntarilor condusă de generalul Alekseev²⁰. În iulie 1918, împreună cu Republicile Kubano-Cernomorskaia și Terskaia, Republica Stavropol a intrat în componența Republicii Sovietice a Caucazului de Nord, care a rezistat până în ianuarie 1919. După aceea puterea a fost preluată de generalii albi Denikin și Șkuro.

Luptele din Caucazul de Nord au devenit tot mai încrâncenate. O parte dintre cazaci, ca și populația necăzăcească din teritoriile cazacilor, au intrat în Armata Roșie. În a doua jumătate a anului 1918, pe Frontul Sudic activau 14 regimente roșii de cazaci, din care s-au format apoi brigăzi și armate de cavalerie. Veteranii din regiunea noastră susțineau că, în faimoasa Armată Întâi de Cavalerie, comandată de Budionnîi și de Voroșilov²¹, aproape 40% din efectiv erau locuitori din ținutul Stavropol. Dar o altă parte – substanțială – a cazacilor s-a alăturat albilor. Când pe Don s-a stârnit revolta și generalul Krasnov, cu ajutorul trupelor nemțești, a instaurat dictatura militară²², în jur de 45 000 de cazaci susținători ai puterii sovietice au fost împușcați sau spânzurați. De altfel, nici roșiii nu stăteau la discuții și n-au ezitat să aplice cele mai crude măsuri, inclusiv împotriva bătrânilor, femeilor și copiilor. N-am să uit niciodată următorul episod pe care îl povestea generalul Vasili Ivanovici Kniga.

Se sărbătorea cea de a cincizecea aniversare a instaurării puterii sovietice (în 1967). Mulți dintre participanții la Războiul Civil își împărtășeau amintirile, umblau prin orașe și sate. Au avut loc în special multe întâlniri cu elevii, în general cu tineretul. Generalul Kniga – erou al Războiului Civil – a fost rugat să meargă pe meleagurile lui de baștină, în nordul fostei gubernii, unde luptase cândva pentru victoria puterii sovietice. Generalul nu s-a împotrivit, dar a rugat să i se asigure paza, lucru care a uimit pe toată lumea.

— De ce aveți nevoie de pază, Vasili Ivanovici?

— Îmi trebuie neapărat. În timpul războiului am tăiat acolo un sat întreg.

— Cum ați tăiat?

— Uite-așa. Am tăiat...

— Pe toți?

— Ei, nu știu, poate nu pe toți. Și la asta mă și gândesc: dacă a rămas careva... și ține minte?

Câte sate și stanițe n-au fost oare „tăiate" astfel – și de albi, și de roșii – de la rădăcină? Oamenii se nimiceau singuri, își omorau propriul popor. Generalul Kniga era soldat profesionist – aceștia privesc altfel moartea –, dar nici chiar el, se vede, nu avea sufletul împăcat, și pe el îl chinuia conștiința, dacă a ținut minte așa ceva până la moarte.

În cunoscutul cântec Fostul locotenent-colonel, închinat războiului civil din Caucazul de Nord²³, sunt câteva versuri:

Te duci să lupți

Pentru puterea sovietică

Cu propriul tău neam!

De câte ori n-am auzit că, în perioada de tranziție către o societate nouă, violența e nu numai justificată, ci chiar trebuincioasă! Este, într-adevăr, o realitate istorică faptul că, în vâltoarea unei revoluții, deseori nu se poate evita vărsarea de sânge. Dar a vedea în violență un mijloc universal de rezolvare a problemelor, a instiga la violență în vederea atingerii unor scopuri așa-zis „nobile, adică a recurge în continuare la „tăierea poporului, este o viziune lipsită de suflet asupra lumii.

... Familia Gorbaciov a sosit în gubernia Stavropol în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după desființarea iobăgiei. Străbunicul meu – Moisei Gorbaciov – s-a așezat împreună cu cei trei fii – Aleksei, Grigori și Andrei – chiar la marginea satului Privolnoe, care exista deja de multă vreme. În 1825 începuse popularea satelor Privolnoe, Letnițkoe și Medvejie cu țărani de pe moșiile statului, așa cum stipula ucazul din 22 martie 1824, în timp ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aici au fost aduși țărani care aparținuseră până atunci unor moșieri din guberniile Oriol, Tula, Voronej, Cernigov și altele. Gorbaciovii au trăit la început toți laolaltă, într-o singură familie mare, de 18 suflete. Alături locuiau rude mai apropiate sau mai îndepărtate ale lor, tot Gorbaciovi. Mai târziu, fiilor cu familiile lor li s-au construit case separate. Bunicul meu Andrei Moiseevici, care la vremea aceea se căsătorise deja cu bunica Stepanida, a început să trăiască separat, cu familia sa. În 1909 i s-a născut un fiu, Serghei – tatăl meu.

În aceeași margine a satului Privolnoe care fusese populată de neamul Gorbaciovilor și de rudele lor cele mai apropiate locuiau Pantelei Efimovici și Vasilisa Lukianovna Gopkalo. El era de baștină din gubernia Cernigov, ea – din gubernia Harkov, amândoi ucraineni. E limpede că au venit și s-au așezat la marginea satului în aceeași perioadă ca și Gorbaciovii. În familia Gopkalo s-a născut o fată, Maria – viitoarea mea mamă.

În 1929, când s-au căsătorit, tata avea 20 de ani, iar mama, 18. Din istoria orală a familiei noastre se știe că mama n-a vrut să se mărite cu tata, dar bunicii au convins-o până la urmă. Tatei îi plăcea mama, a iubit-o. A iubit-o toată viața, a avut grijă de ea, i-a iertat multe. Oriunde se ducea, la întoarcere îi aducea daruri. Daruri pentru Maria!

Pentru strămoșii noștri, pentru bunicii mei, noțiunea de „rus avea un cu totul alt sens decât pentru noi astăzi. „Rus desemna apartenența la statul rus, la religia ortodoxă, la cultura rusă. Nu avea prea mare importanță că ești hohol, adică ucrainean, sau moscal, adică rus. Nu întâmplător, în ținutul Stavropol sau în regiunea Kuban toți știau din copilărie cântece și ucrainene, și rusești și puteau trece cu ușurință de la o limbă la alta.

După căsătorie, mama s-a mutat peste drum, adică a venit să locuiască în casa bunicului Andrei, unde, pe lângă ea și tata, mai trăiau cinci copii. Eu m-am născut pe 2 martie 1931. Am fost botezat, cum am spus deja, în biserica satului Letnițkoe. La naștere, mama și tata m-au numit Viktor. Dar, după botez, la întrebarea popei ce nume va primi copilul, bunicul Andrei a răspuns: Mihail. Am fost învelit apoi într-o șubă groasă din blană de oaie și adus în Privolnoe – nu atât ca să nu îngheț, se pare, cât ca să fiu bogat în viață... Așa era obiceiul.

Casa bunicului Andrei se întindea de la est la vest și era formată din trei părți principale: mai întâi casa mare (odaia curată), unde dormeau bunicul și bunica. Aici, în colțul estic al camerei se afla un iconostas mare și foarte frumos. Podeaua de pământ era acoperită cu preșuri lucrate de membrii familiei. A doua parte era camera de locuit, cu cuptorul rusesc, căruia i se alipise un „cuptoraș". Lângă ferestre, în lungul peretelui, se întindeau masa și lavița. În cuptorul cel mare se cocea pâinea, iar toate celelalte bucate se făceau în cuptoraș. Copiii mici dormeau pe cuptor.

După ce mama și tata s-au căsătorit, le-a fost alocată o parte din această cameră.

Urma apoi tinda, a cărei destinație se cunoaște. În fine, a treia parte a casei era cămara, unde se păstrau, în lăzi mari, grânele, nutrețul, semințele. Sub acoperiș se atârnau saci cu pâine uscată. Când am mai crescut, îmi plăcea să mă duc în podul acestei părți a casei, să găsesc acolo locuri ferite, unde adeseori adormeam. Odată am descoperit doi saci cu niște hârtii colorate. S-a dovedit că erau kerenke – bani emiși în 1917 de guvernul provizoriu al lui Kerenski²⁴. Au fost păstrați acolo vreme îndelungată. Probabil bunicul considera că o să-i mai fie cândva de folos. Psihologie țărănească!

Mai departe, a patra încăpere a casei era grajdul. Alături de animale se păstrau nutrețul și o parte din materialele de încălzire. Asta era gospodăria.

... După mulți ani, mama îi povestea Irinei, prima ei nepoată, cum am venit eu pe lume. Când au început durerile facerii, mama a fost mutată în cămară. Pe jos s-au întins paie și peste ele s-au pus așternuturi. Și așa, între camerele de locuit ale casei și staul, m-am născut eu. Ajunsă deja la vârstă adultă, Irina a spus odată, amintindu-și această istorie:

— Tată, serios, tu te-ai născut ca Iisus Hristos.

— Da! Să nu uiți asta... Dar să nu mai spui nimănui! (Am dat-o pe glumă.)

Să vă povestesc acum despre bunicii mei. Destinul lor a reflectat soarta țărănimii în vremurile sovietice. Bunicul Pantelei s-a întors din Primul Război Mondial de pe frontul turcesc, iar cel de al doilea bunic, Andrei, de pe cel austriac. Amândouă familiile erau sărace. Bunicul Pantelei rămăsese fără tată la vârsta de 13 ani și mai avea patru frați și surori mai mici. Era liniștit din fire, dar el a fost cel care a adus cu sine spiritul schimbării, apucându-se mai întâi de crearea comunei țărănești, apoi a întovărășirii agricole pentru lucrarea în comun a pământului – unul dintre vestitele, la vremea lor, TOZ-uri²⁵.

„Puterea sovietică ne-a salvat, ea ne-a dat pământ." L-am auzit deseori pe bunicul Pantelei rostind aceste cuvinte. Ele i-au modelat atitudinea față de puterea sovietică. Când a început colectivizarea, bunicul a devenit întemeietorul colhozului și președintele lui.

Bunicul Andrei, mai aprig din fire, n-a recunoscut colhozul și a rămas țăran individual. Tatăl meu s-a dat de partea bunicului Pantelei – a intrat în colhoz, apoi a devenit tractorist și s-a „rupt" de părintele său.

În 1930 tata și mama s-au mutat într-o căsuță care se eliberase nu departe, pe cealaltă parte a uliței. În acel an urma să împartă recolta comună de porumb. Anul fusese bun. Porumbul a fost adus, ca să se usuce de tot, în curtea bunicului Andrei. Mama, rămasă însărcinată, era mai tot timpul acasă. Adeseori, mai ales noaptea, ieșea să stea pe prispă. Odată a observat agitație în curtea socrului și i-a trecut prin cap că acesta ascunde în pod recolta de porumb. Îngrijorată, i-a povestit tatei despre cele văzute.

Într-adevăr, când s-a dus la bunicul, tata a descoperit că grămada de porumb se micșorase semnificativ. L-a întrebat direct:

— Tată, unde-i porumbul? Că doar a fost mai mult.

Bunicul Andrei a reacționat violent – nu e treaba ta. Tata însă, fără să-i dea atenție, s-a dus în cămară, a urcat pe scară până în pod și a descoperit acolo partea ascunsă de porumb. Bunicul s-a repezit la el ca un uliu și a început să-l strângă de gât – pe propriul fiu. Bunica Stepanida, văzând acestea, a fugit la mama.

— Maria, vino repede! Tată-său îl omoară pe Serioga!

Dar tata era totuși bărbat în toată firea, se putea măsura cu bunicul. Așa că i-a răsucit mâinile la spate. Cu asta drama s-a încheiat. Tata nu era om ranchiunos. S-a străduit ca ceea ce se petrecuse să nu treacă dincolo de gardul casei. Iar recolta de porumb a fost împărțită „după dreptate".

Întâmplarea aceasta n-a făcut însă decât să-l împingă și mai tare pe tata de partea socrului, bunicul Pantelei, pe care în curând membrii colhozului l-au și ales președinte. Bunicul Pantelei se bucura de autoritate în sat și cu vremea a ajuns să conducă Oficiul de Cadastru raional. Pe vremea aceea era un post foarte important.

Și bunicului Andrei îi mergea bine. Primea sarcini de la stat – cât să semene și câte cereale să dea – și le îndeplinea cu conștiinciozitate. În general, viața în cele două familii intra încet-încet în normal.

Dar a venit anul 1933, și cu el o foamete cumplită. Familia bunicului Andrei a ajuns într-o situație foarte dificilă. Nu-și puteau hrăni copiii. Iarna, trei dintre ei au murit de foame. A venit primăvara, și bunicul nu a avut ce să semene. Organele puterii au considerat însă că era vorba de un act de sabotaj – subminarea planului de însămânțări. Bunicul Andrei a fost deportat în Siberia, la exploatări forestiere. S-a întors în 1935, înainte de termen, cu câteva diplome oficiale, pe care le-a atârnat în rame alături de icoane. A intrat în colhoz și a lucrat acolo până la sfârșitul vieții. Și aproape întotdeauna a fost lăudat pentru munca sa și premiat.

În 1938, asupra familiei s-a abătut o altă nenorocire: celălalt bunic al meu, Pantelei, a fost arestat pe neașteptate și învinuit de troțkism. A fost interogat 14 luni, sub tortură. O singură dată, după întoarcerea acasă, a povestit bunicul ce pățise în închisoare. Și niciodată pe urmă nu a mai vorbit despre perioada aceea. Considera că Stalin nu știe nimic, că vinovat era numai serviciul local al NKVD²⁶-ului. Bunicul nu s-a recunoscut vreodată vinovat. A fost totuși condamnat la moarte prin împușcare, fără judecată. Dosarul său a fost trimis la procuratura locală ca să primească aprobare pentru punerea în aplicare a sentinței. La procuratură însă, l-au oprit: nu fuseseră întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Bunicul a fost eliberat.

Când a fost arestat, bunica Vasilisa s-a mutat la noi, și dintr-odată în casă s-au schimbat multe. Vecinii au încetat să ne mai calce pragul, iar dacă intra totuși careva, asta se întâmpla numai noaptea. Casa era parcă în carantină: „casa unui dușman al poporului!" Anii aceia mi-au rămas în minte pentru totdeauna.

În familie toți încercau să uite vremurile acelea cumplite, și eu n-am auzit niciodată nici un fel de detalii. Nici nu se obișnuia să pui întrebări. Mai târziu am înțeles că se purtau astfel nu ca să uite mai repede, ci pentru că pur și simplu se temeau. Față de asemenea discuții puterea sovietică nu avea milă.

... Primii aproape 20 de ani din viață i-am petrecut în Privolnoe, fără să ies din sat. O singură dată am fost cu un grup de mecanizatori, cu camionul, până la Stavropol, unde ni s-au înmânat niște diplome oficiale pentru succese în muncă. Mai înainte de asta mersesem împreună cu mătușa Sania (sora tatălui meu), într-o căruță cu cereale care trebuiau predate la stat, până la silozul de lângă gara Pesceanokopskaia.

Ah, ce interesant a fost atunci! Prima mea ieșire din Privolnoe, noaptea petrecută în stepă, lângă o fântână, unde se instalase tabăra. Cina luată la un loc cu toți, somnul în carele cu grâne. Atunci, în gară, am văzut pentru prima dată un tren cu aburi!

Din anul 1933 – al foametei – îmi aduc aminte numai câteva momente, ca niște scântei ale memoriei. Îl văd pe unchiul Andrei fierbând, într-un cazan mare, broaște, ca să-și poată hrăni cumva familia. Dar nu țin minte dacă am mâncat și eu atunci sau nu. Și iată că în 1976, în centrul Parisului, pe o barcă cu care ne plimbam pe Sena, am mâncat cu Raisa pui de baltă pe fondul unei muzici care lăuda capitala franceză.

Atunci, în anul foametei, în Privolnoe au murit, după cum povesteau localnicii, până la 40% dintre locuitori.

Noi, copiii din sat, creșteam, ne jucam tot felul de jocuri, iar în anii dinaintea războiului ne jucam fără încetare „de-a războiul". Ne ascundeam în livezi, în stogurile de fân, în casele părăsite, rămase goale după foamete²⁷.

Când am împlinit patru ani, m-am îmbolnăvit grav. Atât de grav, încât era să mor. După cum povestea mama, îmi aprinseseră la căpătâiul pătuțului o lumânare, și toți cei din casă plângeau și nu știau ce să facă. Mulți ani mai târziu, am întrebat-o ce fel de boală fusese aceea. „Scrofuloză", mi-a răspuns mama cu teamă. În vremurile dinainte era adeseori o boală fatală.

După spusele ei, o cunoscută a sfătuit-o să găsească miere lichidă de bună calitate și să-mi dea să beau. Mi-a rămas în minte o scenă: pe pervazul ferestrei, alături de pătuț, mi se adusese un ceainic mic, plin cu miere. Am luat singur ceainicul și i-am băut conținutul până la fund. Îmi amintesc sunetul capacului care a căzut – și atât...

După trei zile mi-a dispărut senzația de sufocare, umflăturile mi s-au tras, și peste alte câteva zile eram sănătos. Mi-a rămas numai, pe toată viața, o sensibilitate a urechilor.

Petreceam multă vreme la bunicul Pantelei și bunica Vasilisa, care, după un timp, s-au mutat în satul vecin, unde bunicul a fost ales președinte al colhozului. De situația aceasta eram foarte mulțumiți nu numai eu și bunica (că veni vorba, bunică a devenit la vârsta de 38 de ani), cât mai ales părinții mei. Uneori încercau să mă oprească în Privolnoe, dar eu nu-mi doream decât să mă întorc la bunicul și bunica. Toate tentativele lor se încheiau cu victoria mea. Fugeam și câte un kilometru-un kilometru jumătate după căruța bunicului, până când mă lua cu el.

Bunica își amintea apoi deseori cum eram noi doi „prieteni", cum o încuiam în casă pentru că nu-mi dădea cât zahăr voiam. Și câte n-au mai fost! Am rămas toată viața nepotul ei preferat.

Războiul

La sfârșitul anilor 1930, viața își intrase din nou în normal. Devenise o tradiție ca, în zilele libere, să ieșim afară din sat, în fâșia de pădure din stepă, la odihnă. Mergeau oamenii cu toată familia, pe cai, pe boi, mergeau pe jos, dacă nu era departe. Tuturor le plăcea obiceiul acesta: era semnul unei vieți liniștite. Copiii jucau fie lapta²⁸, fie țurca, fie rostogoleau o minge făcută de ei înșiși. Mamele stăteau de vorbă, judecau pe toată lumea, tații discutau problemele lor, „bărbătești", și în timpul ăsta beau și cântau. Iar când își pierdeau controlul și depășeau măsura la băutură, se mai luau și la bătaie. Numai femeile îi puteau despărți pe încăierați, aruncându-se asupra lor grămadă.

... Pe 22 iunie 1941 (într-o duminică), în timpul unei astfel de ieșiri în natură, a apărut deodată un om călare, care a strigat: „Război!" Și a transmis o cerere: la ora 12 toată lumea să se prezinte în piața centrală din Privolnoe, ca să asculte discursul lui Molotov²⁹. În Privolnoe nu existau radiouri – de data asta a fost adus în mod special un echipament radio.

Noi, băieții, am primit anunțul altfel decât adulții, care rămăseseră cu fețele împietrite. Noi ne gândeam numai: „Ah, să vezi ce bătaie le dăm fasciștilor!" Apoi a început mobilizarea, iar în toamnă au prins să sosească primele înștiințări de deces. Erau aduse de obicei seara. Stăteam toți și ascultam unde se oprea călărețul – la care casă. Mureau bărbați tineri – tații, frații, vecinii noștri.

Acum se știe: în lupta cu fasciștii, primele au intrat în luptă detașamentele de grăniceri. Erau băieți născuți în 1921–1922 și puțintel mai mari. Majoritatea nu s-au mai întors acasă. În viață au rămas numai 5% dintre bărbații de această vârstă. Durerea mamelor, soțiilor, copiilor, logodnicelor nu avea sfârșit.

Tata și vreo câțiva mecanizatori au fost lăsați să strângă recolta. El a fost chemat la oaste abia pe 3 august 1941. Am mers și eu în căruța care îi transporta pe cei recent mobilizați. Unii mergeau cu telega, alții veneau după ei pe jos, ca să mai stea pentru ultima oară de vorbă cu cei care plecau în necunoscut. Oamenii își luau rămas-bun, pentru că nimeni nu știa dacă se va mai întoarce acasă.

Între Privolnoe și centrul raional erau 20 de kilometri. Pe la mijlocul zilei am ajuns la centrul de recrutare. Tata mi-a cumpărat o înghețată. Niciodată în viață n-am mâncat una mai bună. Era foarte cald și înghețata mi se topea. Am mâncat-o pe toată. Și apoi tata mi-a cumpărat o balalaică, care l-a așteptat să se întoarcă de pe front și a rămas încă mulți ani în familie.

Așa s-au încheiat ultimii ani de dinaintea războiului. Abia apucaseră oamenii să-și vină în fire după toate seismele Primului Război Mondial și ale Războiului Civil, ale colectivizării și perioadei de represiune³⁰, abia apucase viața să înceapă cât de cât să se îmbunătățească, ajunseseră să se găsească în magazine încălțăminte simplă, stambă, sare, obiecte