CONCILIEREA CU HITLER

Prefață. „Niciodată din nou!"

Dorința de a evita un al doilea război mondial a fost probabil cea mai normală și unanimă din istorie. Peste 16,5 milioane de oameni au murit în primul Război Mondial. Britanicii au pierdut 723 000; francezii, 1,7 milioane; rușii, 1,8 milioane; Imperiul Britanic, 230 000; germanii, peste 2 milioane. 60 000 de soldați britanici au murit în prima zi a Bătăliei de pe Somme, în timp ce osuarul de la Douaumont conține osemintele a aproximativ 130 000 de soldați francezi și germani – doar a șasea parte din cei uciși în cele 302 zile cât a durat bătălia de la Verdun. Printre supraviețuitori nu a existat aproape nimeni care să nu fi fost traumatizat. Cam toată lumea a avut un tată, un soț, un frate, un fiu, un văr, un logodnic sau un prieten printre cei uciși sau mutilați. Când s-a terminat totul, nici măcar învingătorii nu se simțeau biruitori. Cenotaful dezvelit la Whitehall, pe 19 iunie 1919, nu era un Arc de Triumf, ci un simbol al pierderii. De fiecare aniversare a armistițiului, mii de britanici treceau pe lângă el într-o liniște apăsătoare, în timp ce, pe ambele maluri ale Canalului Mânecii, școli, sate, orașe și gări își comemorau prietenii și colegii, fiecare în felul său. În anii care au urmat, laitmotivul hotărât a fost „Niciodată din nou!".

Dar s-a întâmplat. Din nou. În ciuda celor mai bune intenții și eforturi de conciliere și de evitare a conflictului, britanicii și francezii s-au trezit în război cu același adversar, la doar 21 de ani după „războiul care a pus capăt tuturor războaielor". Scopul acestei cărți este să explice cum s-a ajuns la acest lucru.

Dezbaterea despre reconciliere – încercarea Franței și a Marii Britanii de a evita războiul prin concesii „rezonabile față de cererile Germaniei și Italiei din anii 1930 – este pe cât de lungă, pe atât de litigioasă. Condamnată pe de o parte ca fiind „un dezastru moral și material, responsabil pentru cel mai mare conflict din istorie, reconcilierea a fost descrisă și ca „o idee nobilă, de sorginte creștină, plină de curaj și de bun-simț".¹ Între aceste două extreme există o multitudine de nuanțe, discuții conexe și dispute istorice. În același timp, așa-zisele lecții ale perioadei au fost invocate de politicieni și de experți, mai ales în Marea Britanie și Statele Unite, pentru a justifica o serie de intervenții străine – în Coreea, Suez, Cuba, Vietnam, insulele Falkland, Kosovo și Irak (de două ori) – în timp ce, pe de altă parte, orice tentativă de a ajunge la un acord cu un fost adversar este invariabil comparată cu rușinosul Tratat de la München din 1938. Când am început documentarea pentru această carte, în primăvara lui 2016, spectrul lui Neville Chamberlain era invocat de conservatorii americani ca parte a campaniei împotriva acordului nuclear al președintelui Obama cu Iranul, în timp ce azi conceptul de reconciliere este din ce în ce mai folosit în vreme ce Occidentul face eforturi să răspundă agresiunii și tendințelor revanșarde ale Rusiei. O altă perspectivă asupra acestei politici așa cum a fost ea inițial gândită și pusă în aplicare este deci oportună și perfect justificată.

Desigur, s-a scris deja foarte mult pe acest subiect – deși nu pe cât de mult și de actualizat pe cât se presupune uneori. Într-adevăr în timp ce cărțile despre cel de-al Doilea Război Mondial s-au înmulțit în ultimele două decenii, modul cum s-a ajuns la această catastrofă a primit relativ puțină atenție. Mai mult, cu toate că există multe cărți excelente despre politica de conciliere, majoritatea tind să se axeze pe un anume eveniment, precum München, sau persoană, precum Neville Chamberlain. Dimpotrivă, ceea ce am vrut să fac a fost să scriu o carte care să cuprindă întreaga perioadă – de la numirea lui Hitler în funcția de cancelar până la sfârșitul „Războiului ciudat" – pentru a vedea cum a evoluat politica și cum s-a schimbat atitudinea. De asemenea, am vrut să am o perspectivă mai largă decât aceea care se referea la actorii principali. Dorința de a evita războiul prin ajungerea la un modus vivendi cu statele dictatoriale a depășit cu mult limitele guvernării și astfel, în timp ce personaje precum Chamberlain, Halifax, Churchill, Daladier și Roosevelt joacă rolul principal în această carte, am cercetat și acțiunile unor figuri mai puțin cunoscute, mai ales diplomați amatori. În sfârșit, am vrut să scriu o narațiune istorică în care să surprind nesiguranța, dramele și dilemele perioadei. Astfel, deși peste tot există comentarii și analize, scopul meu principal a fost să construiesc o narațiune cronologică bazată pe jurnale, scrisori, articole de ziar și depeșe diplomatice, care să ghideze cititorul prin acești ani plini de frământări. Ca să reu­șesc acest lucru, am avut norocul să am acces la peste 40 de colecții private de documente – iar din câteva am obținut materiale noi interesante. Nedorind să tulbur povestirea, nu le-am subliniat în text, dar acolo unde a fost posibil am favorizat sursele nepublicate în detrimentul celor publicate, atât ca lungime, cât și ca frecvență.

O carte despre relațiile internaționale are în mod firesc o sferă de cuprindere internațională. Totuși această carte este în primul rând despre politica, societatea și diplomația britanică. Oricât ar părea de ciudat astăzi, Marea Britanie încă mai deținea titlul de cea mai puternică națiune a lumii în anii 1930 – mândrul centru al unui imperiu care ocupa un sfert din suprafața globului. Faptul că America urma să preia puterea era evident. Dar Statele Unite se retrăseseră în izolaționism după primul Război Mondial, în timp ce Franța – singura alternativă de putere capabilă să stopeze ambițiile germane – a ales să cedeze inițiativa diplomatică și militară în favoarea conducerii britanice. Astfel, cu toate că britanicii ar fi preferat să nu se amestece în problemele de pe continent, și-au dat seama că erau, după cum și erau percepuți, unica putere capabilă să ofere conducerea diplomatică, morală și militară necesară pentru a-l opri pe Hitler și dorința sa de a obține hegemonia europeană.

În Marea Britanie, alegerile care aveau să afecteze nu doar țara, ci poate chiar întreaga lume, au fost făcute de un număr foarte mic de oameni. Ca atare, paginile care urmează pot părea răzbunarea supremă a școlii de „înalte studii politice" a istoriei. Totuși acești oameni (aproape exclusiv bărbați) nu acționau într-un vid. Extrem de conștienți de constrângerile politice, financiare, militare și diplomatice – atât reale, cât și imaginare –, liderii politici ai Marii Britanii nu erau mai puțin atenți la opinia publică. Într-o vreme în care sondajele de opinie erau la început, acest concept era amorf și pentru contemporani, și pentru istorici. Totuși exista – dedus din scrisori, ziare, documente electorale și conversații – și a fost tratat cu cea mai mare seriozitate. Deoarece în cea mai mare parte din anii 1930 liderii aleși democratic în Marea Britanie și Franța erau convinși că populația nu va susține o politică care risca războiul și acționau ca atare. Dar dacă războiul era inevitabil? Dacă Hitler se dovedea insațiabil? Și dacă însăși dorința de a-l evita a făcut ca războiul să devină mai probabil?

Prolog. Începe furtuna

În seara zilei de vineri, 1 septembrie 1939, fostul prim lord al Amiralității Alfred Duff Cooper și-a pus ca de obicei smochingul pentru cină înainte să se alăture soției lui, Diana, și celor trei colegi conservatori la Savoy Grill. După o zi în care soarele strălucise din plin sosise o seară înmiresmată și nu era nimic în salonul decorat într-un splendid stil Art Deco care să sugereze o criză. Sosiți cu întârziere, soții Cooper au fost uimiți să se trezească într-o beznă totală – ca urmare a unei stingeri hotărâte în grabă. Nu se găseau deloc taxiuri, iar cei doi se întrebau cum vor ajunge acasă, când „Bendor Grosvenor, al doilea duce de Westminster a apărut în Rolls-Royce-ul său și s-a oferit să-i ducă. Bucuroși, cei doi au acceptat, deși și-au regretat imediat decizia când ducele a început să profereze injurii la adresa evreilor, pe care îi învinovățea de războiul iminent. Amintindu-și că se află în mașina ducelui, Cooper, care avea un temperament vulcanic, și-a ținut gura. Totuși, când ducele și-a exprimat bucuria că Marea Britanie nu era deja în război cu Germania, deoarece britanicii erau realmente „cei mai buni prieteni ai lui Hitler, fostul prim amiral nu s-a mai putut abține. Înainte de a coborî rapid la Victoria, a izbucnit, spunându-i Înălțimii Sale că spera că Hitler „va afla curând că îi suntem cei mai aprigi și implacabili dușmani. A doua zi, Cooper s-a amuzat aflând că Westminster le spunea tuturor că, dacă Marea Britanie va intra în cele din urmă în război, va fi doar vina „evreilor și a lui Duff Cooper.¹

Cu 12 ore mai devreme, 1,5 milioane de soldați germani, 2 000 de avioane și peste 2 500 de tancuri invadaseră Polonia prin nord, sud și vest. Bombardierele Luftwaffe distrugeau aeroporturile și orașele, în timp ce diviziile de panzere tocmai își declanșaseră atacul-fulger asupra Poloniei rurale. În Londra, politicienii și populația deopotrivă erau siguri că se aflau în pragul războiului. Conform Convenției anglo-poloneze, semnate în urmă cu doar șase zile, Marea Britanie se angaja să vină în ajutorul Poloniei imediat după un atac. „Suntem acum în aceeași barcă, îl asigura ministrul afacerilor externe, sir John Simon, pe ambasadorul polonez, contele Edward Raczyński, chiar în acea dimineață. „Anglia nu-și încalcă niciodată cuvântul dat prietenilor.²

Ceva mai târziu, în aceeași zi, prim-ministrul Neville Chamberlain era aclamat în Camera Comunelor când, dând cu pumnul în pupitru, a declarat că „responsabilitatea pentru această cata­strofă groaznică stă pe umerii unui singur om – cancelarul german, care nu a ezitat să arunce lumea în dezastru pentru a-și satisface propriile ambiții absurde. La auzul acestor cuvinte, parlamentarul conservator Edward „Louis Spears nu s-a putut abține să nu amintească cum se lăuda Chamberlain, cu doar un an înainte, că a „asigurat pacea vremurilor noastre la Conferința de la München. Cu toate acestea, acum, premierul părea ferm, chiar pus pe război. Cabinetul autorizase mobilizarea generală de dimineață, în timp ce ambasadorul britanic la Berlin îi spusese ministrului german de externe că, dacă guvernul țării sale nu era gata să înceteze ostilitățile și să-și retragă trupele, atunci „guvernul Majestății Sale își va „îndeplini fără ezitare obligațiile față de Polonia". Totuși, în mod evident, omisese să stabilească și un termen-limită pentru acest semiultimatum.³

A doua zi, sâmbătă, 2 septembrie, căldura a devenit înnă­bu­și­toare și greu de suportat. În timp ce parlamentarii, ne­obiș­nuiți să rămână în oraș peste weekend, se străduiau să își omoare timpul, la orizont au început să se adune nori negri; era clar că se apropia o furtună. Între timp continuau să se ia măsuri de precauție împotriva bombardamentelor de proporții care erau așteptate ca răspuns la declarația de război a Marii Britanii, femeile erau evacuate la țară, după copiii lor (majoritatea plecaseră cu o zi înainte), la fel cum erau majoritatea capodoperelor de la National Gallery. Se făceau grămezi de saci de nisip în fața clădirii guvernului, în timp ce pe cer plutea în derivă o armada de baloane de baraj. Într-un gest de o inutilitate supremă, ducele de Windsor, fostul Edward al VIII-lea, i-a trimis lui Hitler o telegramă în care îl îndemna să facă „tot posibilul pentru pace".⁴

După-amiază, mulțimi de oameni au început să se adune la Whitehall, în timp ce membrii Cabinetului soseau în Downing Street, iar parlamentarii se grăbeau spre Parlament. Atmosfera, scria amiralul Tufton Beamish, parlamentar conservator de Lewes, era foarte diferită de cea de cu 25 de ani înainte, când Marea Britanie intrase în primul Război Mondial. „Whitehall era atunci plin de mulțimi care ovaționau, fără să se gândească la milioanele de oameni care urmau să fie uciși, recrutările care urmau, mizeria, nenorocirea și haosul […] Acum se văd inimi grele, minți clare și hotărâre gravă."⁵

Membrii Parlamentului nu erau atât de calmi. Decon­cer­tați de lipsa de precizie a declarației lui Chamberlain din seara precedentă, aceștia s-au adunat în Camera Comunelor la 14:45, așteptându-se să audă că Marea Britanie intrase în război. În schimb, a apărut sir John Simon, care a spus că prim-ministrul este reținut și va da o declarație mai târziu în acea seară. Au început să se răspândească zvonuri îngri­jo­rătoare: dictatorul italian, Benito Mussolini, propusese o conferință internațională pe care Cabinetul o lua în considerare; Partidul Laburist refuzase să se alăture unei coaliții; francezii se pregăteau să trădeze.

Ca să-și omoare timpul și să-și calmeze nervii, parlamentarii s-au adunat în fumoarul Camerei Comunelor. „Canti­ta­tea de alcool consumată a fost incredibilă!, își amintea fostul secretar de stat, lordul Hankey.⁶ „S-a vorbit enorm, spunea un conservator. „În fiecare suflet se ascundea o anxietate chinuitoare referitoare la garanția oferită Poloniei.⁷ „Am simțit cum onoarea Marii Britanii dispărea în fața ochilor noștri, relata un alt martor.⁸ În cele din urmă, a sunat clopoțelul de convocare, iar parlamentarii, plini de curajul bețivului, s-au adunat în sala de ședințe pentru a auzi ceea ce credeau că va fi o declarație de război întârziată.⁹ Atmosfera era „ca într-un tribunal când se așteaptă verdictul juraților".¹⁰

La 19:42 a intrat Chamberlain și a fost ovaționat de susținătorii săi. După două minute era deja în picioare. Parlamentarii se străduiau să-l audă cât mai bine. „Absolut toți așteptam anunțul că am declarat război, scria Louis Spears.¹¹ Dar acesta nu a sosit. După ce a vorbit plictisit despre discuțiile recente ale guvernului cu Germania, premierul a confirmat zvonurile despre propunerea Italiei de a convoca o conferință a celor cinci puteri pentru a rezolva disputa germano-polonă. Desigur, a explicat el, ar fi imposibil să ne gândim la acest lucru în timp ce Polonia este „supusă invaziei. Dacă totuși guvernul german va „fi de acord să își retragă forțele, atunci guvernul Majestății Sale va fi dispus să privească situația ca fiind aceeași de dinainte ca forțele germane să treacă frontiera polonă". Într-adevăr, în acest caz guvernul ar fi pregătit să participe la orice negocieri care ar decurge de aici.¹²

Parlamentarii erau uluiți. Polonezii suferiseră un bombardament groaznic de peste 36 de ore, iar guvernul britanic încă stătea în expectativă. Mai rău, mulți membri ai parlamentului au tras concluzia că prim-ministrul căuta din greu un compromis penibil – un al doilea München. „Parlamentarii stăteau ca niște stane de piatră, își amintea Spears. „Șocul a fost atât de puternic, încât un moment nu a s-a auzit nici musca când prim-ministrul s-a așezat.¹³ Declarația lui Chamberlain nu s-a încheiat cu ovațiile obișnuite.

Când liderul laburist în funcție, Arthur Greenwood, s-a ridicat să dea replica, a fost întâmpinat de un val de zgomot. Membrii propriului partid l-au ovaționat, dar ceea ce a fost extraordinar a fost valul de încurajare venit din partea conservatorilor. „Vorbește în numele Angliei!, a strigat fostul secretar al coloniilor Leo Amery.¹⁴ Uimit, Greenwood aproape s-a împiedicat din cauza surprizei. Cu toate acestea, s-a ridicat la nivelul cerut de situația solemnă, declarând că „orice minut de întârziere însemna „punerea în pericol a intereselor noastre naționale […] a însăși fundației onoarei noastre ca națiune". Ar fi putut exista motive valabile pentru ezitarea premierului (era conștient de cât de dificil era pentru guvern să îi determine pe francezi să respecte un termen-limită pentru ultimatum), dar această situație nu putea continua.

În momentul când pare că slăbim, atunci dictatura știe că suntem înfrânți. Nu suntem înfrânți. Nu vom fi înfrânți. Nu putem fi înfrânți; dar întârzierea e periculoasă și sper că prim-ministrul […] ne va putea spune în ședința de mâine de la prânz care este decizia finală.¹⁵

Când s-a așezat Greenwood, s-a stârnit rumoare. Fluturân­du-și documentele, parlamentarii de regulă servili ai opoziției l-au ovaționat până au răgușit. „Toți cei care își doresc moartea și-au abuzat conducătorul, își amintea tânărul secretar la Ministerul de Externe, Henry „Chips Channon. A fost „exact furia care se manifestase la München.¹⁶ Un laburist pacifist a încercat să-l pocnească pe un coleg mai belicos. Chamberlain s-a albit la față. Avea și motive, considera parlamentarul laburist Harold Nicolson: „Era vorba de cei mai fideli susținători ai premierului, care îl ovaționau pe adversarul său cât îi țineau plămânii. Cei din primele rânduri arătau de parcă primiseră un pumn în față.¹⁷

În scaunul său de la margine, un bărbat tăcea, încruntat.

Nimeni nu se simțea mai răzbunat în privința amenințării naziste decât Winston Churchill. În cea mai lungă și mai disperată bătălie politică din viața lui, făcuse campanie zgomotoasă pentru reînarmare și luase o poziție fermă împotriva agresiunii germane, încă din 1932. Acum, în cel mai critic moment, tăcea. Dilema lui era că fusese de acord cu o zi înainte să se alăture Cabinetului de Război și ca atare se considera deja membru al guvernului. Pe de altă parte, de atunci nu mai vorbise deloc cu Chamberlain, iar acum se părea că Marea Britanie stătea în cumpănă cu privire la promisiunea făcută Poloniei. Copleșit de emoție, a convocat câțiva parlamentari care îi împărtășeau opinia în apartamentul său, la 22.30 în seara respectivă. Cu acest prilej, Anthony Eden, Bob Boothby, Brendan Bracken, Duff Cooper și Duncan Sandys au luat în considerare o insurecție în toată regula. Pentru Boothby, Chamberlain pierduse pentru totdeauna susținerea Partidului Conservator și era acum de datoria lui Churchill să meargă în Parlament a doua zi și să preia puterea.

De-acum, furtuna se dezlănțuise cu toată puterea. În timp ce tunetele bubuiau ca niște salve de artilerie, iar ploaia bătea în ferestrele gotice, 12 membri ai Cabinetului puneau la cale o revoltă în camera lui sir John Simon din Palatul Westminster. În acea după-amiază, Cabinetul hotărâse ca propunerea Italiei de a ține o conferință să fie respinsă și un ultimatum care să expire nu mai târziu de miezul nopții să fie dat Germaniei, indiferent de decizia francezilor. Acum, cei 12 miniștri – mai mult de jumătate din guvern – simțeau că prim-ministrul se răzgândise cu privire la această decizie și refuzau să plece din camera cancelarului până când Chamberlain nu era de acord cu o ședință ulterioară de guvern, în care să se discute acest lucru. A fost ceva fără precedent, își amintea ministrul agriculturii, sir Reginald Dorman-Smith: „Eram în grevă".¹⁸

Până la urmă, după multe telefoane la Paris și o întâlnire cu ambasadorul francez, Chamberlain a mai convocat o dată Guvernul, la 11.30 seara. Obosiți și iritați, miniștrii rebeli și-au croit drum prin potopul de afară către Downing Street numărul 10, unde au constatat cu uimire că secretarul însărcinat cu afacerile externe, lordul Halifax, avusese răgaz să se îmbrace în smoching pentru cină. Cu răceală, Chamberlain și-a cerut scuze pentru neînțelegere și a explicat problemele pe care le avusese cu francezii, care refuzaseră să ia în considerare un ultimatum înainte de a finaliza mobilizarea și evacuarea. Era totuși pregătit să accepte viziunea colegilor săi referitoare la faptul că trebuia emis un ultimatum din partea britanicilor care să expire înainte de următoarea ședință a parlamentului de a doua zi la prânz.

În acest caz, ambasadorul Majestății Sale la Berlin avea să primească instrucțiuni să se prezinte la ministerul german de externe la ora 9 în dimineața următoare, cu un ultimatum care să expire la ora 11 după ora de vară a Marii Britanii. Avea cineva obiecții? Nici un răspuns. „În regulă, domnilor, a încheiat Chamberlain, „asta înseamnă război. „Abia spusese acest lucru, își amintea Dorman-Smith, „că imediat a urmat un tunet teribil și întreaga sală de consiliu a fost luminată de un fulger orbitor. A fost cel mai puternic tunet pe care l-am auzit vreodată. A zguduit întreaga clădire.¹⁹

Unsprezece ore mai târziu, Chamberlain a făcut anunțul către națiune.

Capitolul I. Experimentul Hitler

Am impresia că persoanele care conduc politica guvernului Hitler nu sunt normale. De fapt, cei mai mulți dintre noi au sentimentul că trăiesc într-o țară unde fanaticii, huliganii și excentricii sunt la putere.

Ambasadorul britanic la Berlin către secretarul de externe, 30 iunie 1933¹

Gheața de pe Tamisa punea probleme canotorilor din Oxford. În Yorkshire, copoii de vânătoare din East Holderness ignoraseră înghețul, dar nu prea putuseră să ia urma vulpilor. Era un nou comitet de polo la clubul Hurlingham, iar popularitatea fotbalului profesionist avea efecte nefaste asupra amatorilor. La rubrica de știri interne, după paginile de sport din The Times, un „corespondent special scria despre necesitatea urgentă de a pune la adăpost arhivele din comitatul Buckinghamshire, plus un reportaj înduioșător despre niște cutii cu „ser și bacterii furate din portbagajul unui doctor și acum înapoiate proprietarului. Subiectul principal al secțiunii „Din străinătate și din Imperiu" se referea la rata de schimb din Noua Zeelandă. Abia în pagina 10, lângă un articol despre ultima criză din cabinetul francez, era știrea că președintele Republicii Germane, mareșalul de 85 de ani Paul von Hindenburg, îl primise pe liderul Partidului Național-Socialist Muncitoresc, Adolf Hitler, și îi ceruse să devină cancelarul Germaniei.²

Numirea lui Hitler din 30 ianuarie 1933 fusese mai interesantă decât prezentarea anacronică sugerată în The Times, dar nu cu mult. Cancelarii germani rezistaseră în medie cam un an după război, iar economia se lupta cu Marea Criză – cu 24% din populație fără loc de muncă. Naziștii produseseră o oarecare vâlvă cu reușita lor electorală din 1930 și apoi cu victoriile lor uimitoare din iulie 1932, dar pierduseră voturi ulterior în acel an, iar majoritatea presupusese că acela fusese punctul lor de vârf. Ca dovadă, Hitler fusese forțat să accepte un guvern de coaliție, cu fostul cancelar, conservatorul catolic Franz von Papen, vicecancelar. Așa cum conservatorii, care îi depășeau numeric pe naziști în Cabinet, credeau că îl pot ține pe Hitler sub control, la fel prezența lor calma anxietățile străine. „Hitler a devenit cancelarul Germaniei, spunea par­la­mentarul britanic conservator Cuthbert Headlam, „dar nu singur – îl are pe Von Papen ca adjunct și o grămadă de membri ai Partidului Național în Cabinet – nu cred că i se va permite să facă prea multe.*³

Iar înfățișarea lui Hitler nu prea îi speria pe democrații pacifiști. Daily Telegraph se întreba cum un personaj cu un aspect atât de neinspirat, „cu mustăcioara aceea ridicolă, se poate dovedi atât de „atractiv și impresionant pentru germani.⁴ Ziarul de orientare liberală News Chronicle făcea haz de „decoratorul austriac de interioare", în timp ce laburistul Daily Herald îl lua în derâdere pe „austriacul mic și îndesat, cu o strângere de mână ezitantă, ochi căprui alunecoși și mustață à la Charlie Chaplin". Nimic, continua The Herald, „din cariera politică a micuțului Adolf Hitler, isteric ca o domnișoară și lăudăros ca un actor de matineu, nu arată că ar putea scăpa de soarta predecesorilor săi imediați".⁵

Cu două zile mai devreme, după încheierea abruptă a celor 55 de zile în care generalul Kurt von Schleicher fusese cancelar, The Times argumentase că un guvern condus de Hitler ar fi fost „soluția cea mai puțin periculoasă a unei probleme extreme de periculoase.⁶ Dedicarea liderului nazist pentru cauza anulării Tratatului de la Versailles ar fi provocat „o oarecare anxietate în străinătate, dar „ca să fim corecți față de naziști, trebuie să admitem că, de fapt, n-au zis mai mult pe tema incapacităților germane […] decât majoritatea partidelor constituționale germane".⁷ The Economist și The Spectator erau de acord, în timp ce laburistul New Statesman era chiar mai tranșant: „Nu ne așteptăm să vedem exterminarea evreilor sau eliminarea puterii marilor finanțiști", comenta revista pe 3 februarie 1933.

„Cu siguranță, va urma prigoana comuniștilor; dar, dacă va fi dusă la extrem, va provoca o puternică rezistență, și poate chiar formarea unui front marxist unit care le va da mari bătăi de cap naziștilor și susținătorilor lor."⁸ După cum s-a dovedit, publicația imperialistă Morning Post era mai aproape de adevăr, când argumenta că ultimele evoluții din politica germană nu erau de bun augur pentru pacea internă și anticipau că noul guvern „va căuta probabil o soluție la probleme aventurându-se în afara granițelor".⁹

În Franța, așa cum urma să se întâmple foarte des în următorii șase ani, evenimentele majore din Germania au coincis cu o criză politică internă. Pe 28 ianuarie, ziua în care a demisionat Schleicher, socialiștii și-au retras sprijinul acordat prim-ministrului Joseph Paul-Boncour referitor la planul său de a „salva" finanțele franceze printr-o creștere cu 5% a impozitelor directe.**

Paul-Boncour și-a prezentat demisia, iar radicalul ministru de război, Edouard Daladier, a primit primul mandat de premier.*** Cu toate acestea, apariția lui Hitler nu a trecut neobservată. „Germania își arată acum adevărata față", a comentat Le Journal des débats, în timp ce influentul Paris-soir considera că Germania mai făcuse un pas pe drumul restaurării monarhiei și al „unei politici externe mai ferme.¹⁰ Totuși, în timp ce anumite ziare franțuzești (mai ales cele de stânga) s-au alarmat, altele au avut reacții mai ambigue. Ca și în Marea Britanie, pe de o parte erau cei dispuși să îl subestimeze pe „demagog și „zugrav", în timp ce francezii de dreapta erau împărțiți între tradiționalul lor antiprusianism și admirația pentru politicile anticomuniste ale lui Hitler. Astfel, deși L’Ami du peuple – deținut de superbogatul parfumier și fondator al ligii fasciste franceze, François Coty – admitea „implacabila ură față de Franța nutrită de Hitler, era în același timp de părere că naziștii făceau un mare serviciu „civilizației prin nimicirea „îngrozitoarei experiențe a bolșevismului".¹¹ Sentimente similare, deși exprimate mai puțin intens, au apărut în L’Echo de Paris, Le Petit Journal și La Croix.

Ambasadorul francez la Berlin, André François-Poncet, și omologul său britanic, sir Horace Rumbold, îl scoseseră din cărți pe Hitler la finalul lui 1932. Acum se arătau flegmatici văzându-și previziunile contrazise. „Experimentul Hitler trebuia făcut la un moment dat, îi scria Rumbold fiului său, „și vom vedea ce va produce.¹² François-Poncet era de aceeași părere. „Franța nu are nici un motiv de neliniște, dădea asigurări la Paris pe 1 februarie 1933, dar „trebuie să așteptăm acțiunile noilor conducători ai Reichului.¹³ Nu au avut mult de așteptat.

În mai puțin de o săptămână, Hitler avea să arate lumii că persecuția și violența care îi caracterizaseră drumul spre putere urmau să devină reperele conducerii sale. Fără majoritate în Reichstag, l-a convins pe Hindenburg să organizeze din nou alegeri și naziștii, acum susținuți de puterea statului, au dezlănțuit o campanie de violență și teroare. Soldați în uniforme brune întrerupeau reuniunile politice, vandalizau sediile comuniștilor și ale social-democraților și îi băteau pe cei din opoziție. Presa germană nu avea voie să spună nimic, dar corespondenții străini știau cum stăteau lucrurile și relatau, din ce în ce mai îngroziți, despre asasinatele, bătăile și disparițiile zilnice. Pe 27 februarie 1933, cu șase zile înainte de ziua alegerilor, s-a dat foc Reichstagului. Un comunist olandez a fost arestat la locul faptei, iar naziștii au declarat incendierea drept începutul unei tentative de revoluție bolșevică. A fost pretextul de care avea nevoie Hitler pentru a-și instaura dictatura. Au fost suspendate libertățile civile, comuniștii și alți membri ai opoziției au fost arestați în masă, iar pe 23 martie nou alesul Reichstag și-a anulat rațiunea existenței, votând legea care îi conferea lui Hitler puterea de a conduce prin decrete. În aceeași lună, o fabrică părăsită de explozivi, la nord de orașul medieval Dachau din Bavaria, a fost transformată într-un lagăr pentru „custodia protectivă" a prizonierilor politici.

Și mai erau și evreii.

Nici germani și nici măcar umani, după părerea lui Hitler, evreii erau vinovați de majoritatea relelor din Germania. De la preluarea puterii de către naziști, deveniseră o țintă firească pentru SA (trupele hitleriste), care le vandalizau proprietățile și comiteau atacuri și crime după unul plac. Pe 1 aprilie 1933 a avut loc primul act național de persecuție, când naziștii au promulgat un boicot al magazinelor și afacerilor evreiești. Opinia publică internațională a fost revoltată. 40 000 de oameni au protestat în Hyde Park și s-au organizat demonstrații în Manchester, Leeds și Glasgow, ca și în New York. The Scotsman scria despre „Mareea de ură", iar lordul Reading, fostul ministru de externe și doar al doilea evreu care să facă parte din Cabinet****, și-a dat demisia din funcția de președinte al Asociației anglo-germane.¹⁴ După o zi, Joseph Goebbels, micul ministru nazist al propagandei, a ridicat boicotul, dar acest lucru nu a oprit operațiunea masivă de îndepărtare a evreilor și a altor „indezirabili" din toate domeniile vieții publice germane. Pentru marea majoritate era imposibil să-și găsească altceva de lucru și mii de oameni au fost forțați să ia calea exilului. Așa cum observa ambasadorul britanic, nici evreii cu reputație internațională nu au fost scutiți de această epurare, precum compozitorul Arnold Schoenberg, dirijorii Bruno Walter și Otto Klemperer și fizicianul Albert Einstein. Nici măcar Mendelssohn, care murise în 1847, nu a scăpat de revoluția nazistă și portretul său a fost dat jos din holul Filarmonicii din Berlin.

Desigur, erau și cei care alegeau să nu creadă poveștile atrocităților care apăreau și în ziare, și în cărți, precum The Brown Book of the Hitler Terror și The Burning of the Reichstag, publicată în august 1933. Lordul Beaverbrook, proprietarul Daily Express și Evening Standard, a vizitat Berlinul în martie 1933 și s-a întors convins că „poveștile despre persecuțiile evreilor sunt exagerate.¹⁵ Era de așteptat ca același lucru să le fie servit de guvernul german tuturor vizitatorilor curioși – deși majoritatea nu s-au sinchisit sau nu au avut curajul să întrebe. „Toate relatările din străinătate sunt invenții și minciuni, i-a scris ardentul suporter nazist, colonelul Ernst Heyne, generalului veteran al Primului Război Mondial sir Ian Hamilton, pe 1 aprilie 1933. „Nici o țară, cu siguranță, nu ar fi fost atât de tolerantă cu adunătura asta [evreii] cum am fost noi. În continuare, Heyne îi cere lui Hamilton să „facă tot posibilul în cercul de prieteni pentru a împiedica să se încingă spiritele din cauza mediatizării în presă a unei astfel de campanii antigermane.¹⁶ Hamilton nu i-a răspuns până în octombrie, dar când a făcut-o a fost încurajator, complimentându-l pe Heyne pentru „noua sa uniformă nazistă cu pantaloni bufanți și ghetre foarte elegante. „Toată lumea e foarte preocupată de voi, cei din Germania, și se întreabă ce urmează să faceți. Cât despre mine, știi că sunt un adevărat prieten al țării tale și am mare încredere că până la urmă veți ajunge acolo unde vă doriți.¹⁷ După câteva săptămâni, a mers chiar mai departe, declarând într-o scrisoare către alt corespondent german: „Sunt un admirator al marelui Adolf Hitler și am făcut tot posibilul pentru a-l susține în momente dificile".¹⁸

Hamilton este un caz interesant, fiindcă nu era nici fascist și nici un antisemit tipic. Deși a refuzat să semneze o scrisoare care să condamne persecuția evreilor germani sub pretextul ridicol că deja se implicase în prea multe cauze publice, a asigurat-o pe jurnalista și autoarea Rebecca West că nu avea „prejudecăți antisemite și că fusese de două ori ales să-i conducă pe veteranii evrei din primul Război Mondial spre Cenotaf de Ziua Armistițiului.¹⁹ Când Hitler a ajuns la putere, Hamilton avea 80 de ani, iar ca una dintre personalitățile de frunte ale Legiunii Britanice își petrecuse ultimii 15 ani dezvelind monumente în memoria eroilor de război și încercând să-i ajute pe foștii combatanți. Credea cu tărie în necesitatea de a se împăca cu foștii dușmani – nu în ultimul rând prin asociații ale veteranilor –, iar în 1928, alături de lordul Reading, fusese unul dintre membrii fondatori ai Asociației Anglo-Germane. De asemenea, se gândea de mult la posibilitatea ca Germania să se prăbușească în bolșevism, „cel mai letal ghinion al Europei.²⁰ Din toate aceste motive, nu era pregătit să condamne tratamentul nazist al evreilor și astfel a ajuns să găsească scuze regimului.

Atitudinea lui era tipică pentru clasa sa socială. Deși majoritatea celor din elita social-politică britanică considerau prigoana evreilor de către naziști dezagreabilă și chiar dezgustătoare, exista o anume tendință de a găsi scuze pentru aceasta. „Cu toții condamnăm nebunia și violența acelor atacuri asupra evreilor din Germania, scria episcopul de Gloucester în revista diocezei sale pe la mijlocul anului 1933, dar era important de reamintit că „mulți evrei au fost responsabili, mai ales la început, de violența comuniștilor ruși; mulți evrei au contribuit la dezlănțuirea violenței din comunitățile socialiste; [și că] per total nu sunt un element plăcut în viața germană, mai ales în Berlin.²¹

Chiar și așa, reacția dominantă la pogromurile naziste a fost una de dezgust, așa cum i-a spus ministrul de externe, sir John Simon, emisarului nazist Alfred Rosenberg: „În două luni, Germania a pierdut simpatia pe care o câștigase aici în zece ani".²² Simon l-a pus pe sir Horace Rumbold să îi repete acest lucru lui Hitler, dar, în afară de asta, guvernul britanic nu mai putea face mare lucru: forțat să fie de acord cu personajul Prințului de Wales, care în filmul The Scarlet Pimpernel, lansat în anul următor, deplânge faptul că, „dacă o țară înnebunește, are dreptul să comită orice oroare între propriile granițe".²³ În plus, mai era și problema mai presantă a politicii pe care noua Germanie urma să o aplice dincolo de granițele sale.

*

Cu mult înainte ca Hitler să ajungă la putere, se renunțase total la ideea că Tratatul de la Versailles garanta pacea în Europa. Într-adevăr, națiunile importante avertizaseră că va duce la dezastru chiar dinainte de semnarea documentului. „Pu­teți să deposedați Germania de coloniile sale, să-i reduceți armata la o simplă forță polițienească și flota la aceea a unei națiuni de mâna a cincea, scria prim-ministrul britanic, David Lloyd George, în așa-numitul Memorandum de la Fontainebleau din martie 1919, dar „dacă ea consideră că a fost nedreptățită la pacea din 1919, va găsi mijloace de a se răzbuna pe învingători.²⁴ Din păcate, nici Lloyd George, nici președintele american Woodrow Wilson (cel mai indulgent dintre toți) nu au putut să-i schimbe hotărârea premierului francez, Georges Clemenceau, care era decis să îngenuncheze Germania. În consecință, anii 1920 au fost petrecuți în căutarea de soluții pentru a corecta neajunsurile Tratatului de la Versailles.

În 1925, Tratatul de la Locarno a reconfirmat granița vestică a Germaniei – de data aceasta, Germania semnând de bunăvoie –, iar în anul următor Germania a fost primită în Liga Națiunilor. Pactul Kellogg–Briand din 1928 a declarat ilegal războiul ca mijloc de soluționare a disputelor internaționale, în timp ce planurile Dawes și Young au reajustat și redus compensațiile cerute Germaniei până când acestea au fost anulate de Conferința de la Lausanne din 1932. Nimic din toate acestea, în ciuda numeroaselor premii Nobel pentru Pace acordate diverșilor arhitecți ai reconcilierii, nu a fost suficient. Se considera că doar abolirea armamentului însuși putea garanta pacea. Astfel că s-a deschis cu mare fast o Conferință pentru dezarmare mondială la Geneva, în 2 februarie 1932. „Dacă toate națiunile vor accepta să elimine complet din posesie și uz armele care ar face posibil succesul unui atac, scria președintele Franklin D. Roosevelt într-un mesaj adresat celorlalți șefi de stat, „apărarea va deveni automat imposibil de învins, iar independența fiecărei națiuni va deveni sigură.²⁵ Din nefericire, până în momentul mesajului lui Roosevelt, conferința deja eșuase. Nimeni nu căzuse de acord asupra a ceea ce însemna armament „defensiv în opoziție cu „ofensiv, în timp ce problema mai spinoasă era că Germania cerea egalitatea armamentului cu cel al vecinilor ei, ceea ce francezii nu aveau de gând să accepte vreodată.

Așa cum putea să arate oricând, Franța trecuse prin două invazii germane în ultimii 60 de ani, dintre care cea de-a doua o storsese de vlagă. Deci inflexibilitatea ei extremă de la Versailles avea scopul de a face Germania să plătească pentru ce făcuse și să-i slăbească forțele astfel încât să nu mai poată ajunge vreodată în poziția de a amenința securitatea franceză. Din acest motiv, francezii, spre deosebire de alți beligeranți, rămăseseră înarmați până în dinți în anii 1920, iar în 1933 aveau cea mai puternică armată din lume. Și nici nu era o simplă paranoia, judecând după amarele experiențe ale trecutului. Chiar și cu bucăți ciopârțite din teritoriu și distribuite altor națiuni, Germania avea totuși o populație de aproximativ 65 de milioane, în comparație cu cele 40 de milioane ale Franței. Le Deuxième Bureau (spionajul militar francez), chiar și înainte ca Hitler să ajungă la putere, adunase dovezi substanțiale despre reînarmarea ilegală a Germaniei și, așa cum le reaminteau permanent directorii lor liderilor politici, Franța urma în curând să treacă prin anii de austeritate, în care numărul recruților se va fi înjumătățit ca rezultat al natalității scăzute din timpul Primului Război Mondial.

Sarcina de a reconcilia Franța și Germania le-a revenit britanicilor, care în majoritate erau de partea nemților și începuseră să-și piardă răbdarea cu francezii. Parțial, era vorba despre reîntoarcerea la vechile prejudecăți naționale. Înainte de 1914, mulți britanici considerau că au mai multe în comun cu germanii decât cu francezii, un sentiment care nu se estompase complet până la primul Război Mondial. Așa cum scria Robert Graves în Goodbye to All That, „sentimentele antifranceze printre cei mai mulți foști soldați ajunseseră aproape o obsesie, în timp ce poetul Edmund Blunden (care a luptat la Somme și la Passchendaele) jurase că nu va mai lua vreodată parte la vreun război decât împotriva francezilor. „Dacă va fi vreodată vreun război contra lor, mă duc glonț.²⁶ În cercurile oficiale, sentimentele antifranceze erau stârnite de dorința de a lega Germania de o convenție a armamentului înainte de a fi prea târziu, iar guvernul britanic a fost obligat să ia în calcul alternativa: reînarmarea masivă. Astfel, premierul Ramsay MacDonald a numit Franța „problema păcii în Europa" în februarie 1930; J.L. Garvin, editorul pro-Mussolini al ziarului Observer, a criticat-o pe fosta aliată a Marii Britanii pentru că dorea să-și păstreze „dominația artificială; și chiar și francofilul subsecretar permanent al Ministerului de Externe, sir Robert Vansittart, spunea că francezii sunt „excesiv de răzbunători în relațiile lor cu germanii.²⁷ Nici apariția lui Hitler nu a schimbat inițial acest lucru. „Nu cred că hitlerismul ne-a făcut poporul francofil, scria fostul secretar adjunct al guvernului, Thomas Jones, „dar l-a făcut să se oprească și să se întrebe dacă e înțelept să mai aibă încredere în Germania, ceea ce a făcut din ce în ce mai mult de la război încoace.²⁸

Un om a cărui încredere a fost serios zdruncinată a fost ambasadorul britanic, sir Horace Rumbold. Cu ochii lăsați, o mustăcioară îngrijită și o expresie impasibilă, Rumbold părea întruparea aristocratului britanic, „la fel de englez ca ouăle cu șuncă.²⁹ Fostul ministru de externe, lordul Curzon, considerase că nu e „suficient de alert pentru Berlin, dar dincolo de aspectul ușor insipid se ascundea o minte pătrunzătoare și, așa cum va reflecta ulterior Vansittart, „avertismentele lui au fost mai clare decât orice am aflat mai târziu".³⁰ Șocat de cruzimea cu care își instaurase Hitler dictatura, ambasadorul a văzut chiar de la început cum se putea transfera pe plan extern ideologia de la baza politicii interne a naziștilor. Totuși abia în analiza cărții Mein Kampf, autobiografia și manifestul lui Hitler, a perceput Rumbold adevărata natură a viitoarei politici externe hitleriste. Într-o depeșă bine formulată, de 5 000 de cuvinte, scrisă în aprilie 1933 – la doar trei luni după ce Hitler ajunsese la putere –, Rumbold expunea darwinismul social al lui Hitler:

Începe afirmând că omul este un animal luptător; prin urmare națiunea este o unitate de luptă, fiind o comunitate de combatanți. Orice organism viu care încetează să lupte pentru existență este, susține el, condamnat să piară. O țară sau o rasă care încetează să mai lupte este con­damnată în egală măsură. Capacitatea de luptă a unei rase depinde de puritatea ei. De aici decurge necesitatea de a o curăța de impuritățile străine. Rasa evreiască, datorită universalității ei, este în mod necesar pacifistă și inter­na­ționalistă. Paci­fismul este păcat de moarte, deoarece pacifismul în­seam­nă că rasa se predă în lupta pentru supra­viețuire. […] Rasa germană, dacă ar fi fost unită de-a lungul timpului, ar stăpâni azi Pământul. Noul Reich trebuie să adune toate elementele germane răspândite prin Europa. O rasă care a fost înfrântă poate fi salvată prin restaurarea încrederii în sine. Mai presus de orice, armata trebuie învățată să creadă în propria invincibilitate. Pentru a reface națiunea germană „este nevoie doar ca poporul să fie convins că este posibil să își redobândească libertatea prin forța armelor".

Rumbold continua subliniind importanța pe care Hitler o dădea creării unei armate puternice – de vreme ce „provinciile pierdute ale Germaniei nu pot fi recuperate prin apeluri solemne la Divinitate […], ci doar prin forța armelor – precum și declarația lui cum că Germania nu trebuia sub nici o formă să repete greșelile din războiul anterior, luptând cu toți dușmanii odată, ci cu unul câte unul. Era desigur neclar cât de departe intenționa să meargă Hitler cu implementarea acestor idei, dar Rumbold avertiza că nu era cazul unei schimbări radicale de filosofie. Hitler tot flutura intenții pacifiste din când în când, dar doar pentru a „oferi lumii exterioare un sentiment de securitate. Până la urmă, Rumbold era convins că se urma o politică „deliberată cu scopul de „a aduce Germania într-un punct în care va fi pregătită, un punct de lansare din care va putea ateriza pe teren solid, înainte ca dușmanii ei să intervină.³¹ Vecinii Germaniei, avertiza el, trebuiau să fie vigilenți.

„Depeșa Mein Kampf, după cum a rămas cunoscută în istorie, a produs vâlvă la Ministerul de Externe, care a făcut să fie înaintată lui MacDonald, care la rândul său a adus-o la cunoștința Cabinetului. Pe 10 mai 1933, generalul de brigadă A.C. Temperley, unul dintre delegații britanici la Conferința pentru dezarmare, a trimis Ministerului de Externe un memoriu prin care îndemna guvernul să abandoneze dezarmarea și să ceară socoteală Germaniei cu privire la armata sa ilegală. Ar fi fost o nebunie, susținea Temperley, ca foștii aliați să se gândească la continuarea dezarmării, atât timp cât Germania era într-un „delir de naționalism retrezit la viață și de militarism evident și periculos. Întreaga națiune germană era intoxicată cu spirit războinic și așa-zisele programe de inculcare a disciplinei, precum „sporturile de apărare erau doar un „camuflaj pentru antrenamente militare intense. Germanii, scria Temperley, aveau deja 125 de avioane de luptă – ceea ce contravenea Tratatului de la Versailles, care interzisese Germaniei să aibă flotă aeriană –, în timp ce Dornier primise o comandă secretă de 36 de bombardiere cu două motoare.

Care trebuia atunci să fie atitudinea adoptată de guvernul Majestății Sale? Era pregătit să continue ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Își permitea să ignore ce se petrecea în Germania? Pentru Temperley, exista o singură soluție. Marea Britanie și Franța, împreună cu Statele Unite, ar fi trebuit să-i spună Germaniei că nu va urma o relaxare a condițiilor din Tratatul de la Versailles și nici măsuri pentru egalizarea statutului, decât dacă renunța total la pregătirea militară din prezent și la spiritul belicos. E adevărat că astfel riscau să pornească un război, însă, sublinia Temperley, riscul era mic, deoarece sub nici o formă Germania nu putea face față forțelor reunite ale armatei franceze și Forțelor Navale Regale. Astfel, Germania ar fi fost forțată să dea cărțile pe față, iar Hitler, cu tot stilul său bombastic, să cedeze. Singura alternativă, a conchis Temperley, era să lase lucrurile să evolueze cinci ani, moment în care ori avea să existe un alt guvern german, ori avea să fie război. „A mai apărut un câine turbat, a tras el concluziile, „și trebuie să ne unim cu hotărâre fie să-l distrugem, fie cel puțin să-l izolăm până când îi trece boala.³²

La Ministerul de Externe, sir Robert Vansittart era complet de acord și a trimis scrisoarea lui Temperley la guvern. Deja își scrisese propriul memoriu în care avertiza că actualul regim german „în forma trecută și prezentă, va declanșa un război în Europa imediat ce se va simți suficient de puternic. Admitea că analiza era poate rudimentară, dar, pe de altă parte, „avem de a face cu oameni foarte rudimentari, care au foarte puține idei în afară de forța brută și de militarism.³³ Cabinetul a căzut de acord că situația internațională era „cu siguranță îngrijorătoare, dar, în afară de aceasta, avertismentele au avut efecte nesemnificative.³⁴ Guvernul se angajase în Conferința pentru dezarmare, iar ideea unui „război preventiv care să oprească înarmarea Germaniei, nu putea fi nicicum discutată luând în calcul pacifismului opiniei publice.

*

În speranța de a ajunge la vreo formă de acord cu Germania, britanicii, așa cum prezisese Rumbold, erau încu­rajați de Hitler, care nu pierdea nici o ocazie de a se prezenta drept un susținător al păcii. Pe 17 mai 1933, într-un discurs în Reichstag foarte mediatizat, își declara pacifismul în fața lumii. Nu ar fi avut „nici un folos pentru ideea de germanizare, a susținut noul cancelar. „Mentalitatea secolului trecut, care i-a făcut pe oameni să creadă că pot face germani din francezi și polonezi, ne e complet străină.³⁵ Încă și mai încurajator era faptul că se declara dispus să accepte recentele propuneri britanice de dezarmare.

A fost o veste bună pentru Londra, dar nu chiar atât de bine primită la Paris. Armata franceză se opunea cu îndârjire reducerii propriului arsenal sau creșterii capacității germane. Cererile nemților de egalitate, a avertizat generalul Maxime Weygand, comandantul suprem al armatei franceze, erau o capcană. „De fapt, nu va fi nici o egalitate, ci o foarte evidentă superioritate germană, ținând cont de cultura militară a acestei națiuni și de eforturile mari deja depuse pentru a pregăti industria militară germană pentru reînarmare."³⁶ Pe de altă parte, există o alternativă de a ajunge la o înțelegere cu Hitler înainte ca reînarmarea ilegală a Germaniei să scape complet de sub control? Goebbels va susține ulterior că singura posibilitate de bun-simț pentru un premier francez în 1933 ar fi fost să-l oprească imediat pe Hitler, aducând Mein Kampf drept dovadă a intențiilor agresive ale Führerului.³⁷ Dar această analiză se baza pe o serie de presupuneri: că francezii citiseră Mein Kampf; că luau cele citite în serios; că erau pregătiți, în caz de necesitate, să împiedice reînarmarea Germaniei cu forța. Dar, după cum stăteau de fapt lucrurile, puține din aceste presupuneri chiar aveau o bază reală.

Prima ediție franceză a Mein Kampf nu a apărut până în 1934 și nu a fost disponibilă decât câteva luni, până când Hitler a câștigat procesul prin care ceruse să fie retrasă. O versiune în limba engleză fusese publicată în Statele Unite în anul anterior, dar fusese editată masiv și astfel se eliminaseră pasajele cele mai incendiare, printre care și declarația lui Hitler că „anihilarea Franței este singura cale de a asigura cea mai mare expansiune posibilă pentru poporul nostru.³⁸ Serviciul secret francez citise originalul și avertizase încă din 1932 că scopul lui Hitler era distrugerea Franței și dominația Europei. Dar ambasadorul francez la Berlin era ambivalent. Deși François-Poncet, care citise cartea și vorbea fluent germana, recunoștea că „pacifismul lui Hitler e relativ, temporar și condiționat, era împărțit între a considera Mein Kampf o schiță a guvernării lui Hitler sau delirul muribund al unui tânăr înflăcărat.³⁹ Per total, tindea către cea de-a doua variantă.

Pentru politicienii francezi, dezbaterea a fost mai ales academică. Puțini citiseră cartea și chiar și mai puțini erau pregătiți să ia în calcul o soluție militară. După cum se știe, se încercase deja acest lucru în 1923, când, ca răspuns la neonorarea plăților de război de către Germania, prim-ministrul Poincaré a ordonat trupelor franceze să ocupe bazinul Ruhr. Prin această acțiune a atras o condamnare unanimă a Franței și a contribuit mult la stimularea simpatiei pentru Germania. După 10 ani, Germania nu mai era o republică slăbită, iar Poincaré dispăruse din peisaj. Succesorul său, Edouard Daladier, trebuia să se descurce cu limitările unui deficit bugetar colosal și să păstreze susținerea Partidului Socialist. Nici una dintre acestea nu-i permitea să ia în calcul un război preventiv sau o cursă a înarmărilor. Astfel încât, în martie 1933, francezii au acceptat cu inima îndoită planul britanicilor de a standardiza armatele continentale la 200 000 de oameni. Germanii aveau voie să dubleze dimensiunea Reichswehrului*****, în timp ce francezii erau obligați să își reducă efectivele batalioanelor. Dar doar până aici a reușit să ajungă „Planul MacDonald". Hitler nu avea nici cea mai mică intenție de a se limita la prevederile convenției, iar insistența francezilor de a face controale și inspecții i-a oferit scuza perfectă de a înceta negocierile. Sâmbătă, 14 octombrie 1933 – prima dintre loviturile sale de stat de weekend –, Hitler a anunțat că Germania se retrage nu doar de la Conferința pentru dezarmare, ci și din Liga Națiunilor.

Opinia publică internațională a fost șocată și indignată. Francezii au considerat că neîncrederea lor fusese justificată, în timp ce britanicii simțeau că bunăvoința le fusese aruncată înapoi în față. În ciuda crizei germane, nu a existat o schimbare în politica britanică. În iulie, Horace Rumbold se retrăsese din poziția de ambasador britanic la Berlin. Avea 64 de ani – vârsta de pensionare –, însă tot părea ciudat ca guvernul britanic să-și schimbe oamenii în toiul evenimentelor sau, în acest caz, în mijlocul furtunii. Înlocuitorul său, sir Eric Phipps, era perspicace și rapid în gândire. Când Hermann Goering, Reichsminister pentru aviație și cel de-al doilea om în ierarhia nazistă, a ajuns târziu la un dineu la scurt timp după „Noaptea cuțitelor lungi (în timpul căreia o serie de naziști de vază fuseseră asasinați), acesta s-a scuzat spunând că fusese să tragă cu arma. „În animale, sper!, a replicat Phipps.⁴⁰ Totuși, în ciuda faptului că nu-i agrea pe naziști, Phipps era de aceeași părere cu guvernul, că nu exista altă opțiune decât aceea de a-l readuce pe Hitler la masa negocierilor. „Nu putem să-l vedem doar ca pe autorul Mein Kampf, scria el în noiembrie 1933, „fiindcă în acest caz am fi în mod logic obligați să adoptăm politica unui război preventiv, dar nici nu ne putem permite să-l ignorăm. N-ar fi atunci mai bine să încercăm să-l calmăm pe acest om condamnabil de dinamic?⁴¹

Ce se întâmpla în Germania era cu siguranță dinamic și nu doar Ministerul de Externe făcea eforturi să înțeleagă. Pe tot parcursul lui 1933, o serie de politicieni, jurnaliști, funcționari publici și detectivi particulari au mers în Germania să vadă revoluția cu ochii lor. Unul dintre ei a fost jurnalistul Vernon Bartlett, care și-a cumpărat o canoe pliabilă și a vâslit pe Rin, Mosela și Isar. Produsul acestei călătorii pe apă a fost o carte, Nazi Germany Explained (Germania nazistă pe înțelesul tuturor), publicată în toamna lui 1933. Liberal și pacifist convins, Bartlett nu își făcea iluzii cu privire la natura noii ordini din Germania, prezicând că se va continua campania antisemită, de vreme ce credința în rasa ariană era printre cele mai adânc înrădăcinate printre liderii naziști. Totuși nu acorda importanță cărții Mein Kampf și considera că Hitler nu dorea război. „Dacă am înțeles cum trebuie ideea național-socialistă, scria Bartlett, „cucerirea teritoriilor a încetat să mai fie importantă.⁴²

Un alt vizitator a fost secretarul Cabinetului, sir Maurice Hankey. Administrator excepțional de harnic și talentat, Han­key nu excela la capitolul imaginație. (Cel mai uman lucru pe care maiorul Henry Pownall, secretar adjunct al Comisiei Imperiale de Apărare, l-a auzit spunându-l a fost: „Conferința [economică mondială] și Cabinetul nu fac o ceapă degerată, vreau o ceașcă de ceai, rapid!⁴³) În august 1933, prin urmare, a decis să meargă cu soția în Germania, în ceea ce era, cel puțin parțial, o vacanță în care avea să muncească la fel ca în restul anului. Acolo, după ce a petrecut câteva zile plimbându-se prin Pădurea Neagră, cei doi au fost martori la o imensă paradă cu torțe, cu „mii de naziști, aproape toți în uniformă, cu fanfară, cântece și altele asemenea. Hankey a fost impresionat mai ales de mișcarea tineretului nazist, care „pare să fie recrutat, încadrat și supus unui anume tip de disciplină în forțele naziste. „Dacă Germania intenționează să se reînarmeze, a continuat el într-un document pentru Cabinet, „n-ar putea face un prim pas mai eficient."⁴⁴

Același gând i-a trecut imediat prin cap și unui tânăr parlamentar scoțian conservator. Bob Boothby era chipeș, talentat și infatuat. Devenise parlamentar de Aberdeen la 24 de ani și, deși nu știa nimic despre agricultură și chiar și mai puține despre pescuit, preluase problemele circumscripției sale cu mult avânt. Într-o zi, când Stanley Baldwin a ajuns la parlament și l-a găsit pe Boothby vorbind cu zelul lui obișnuit, a făcut o pauză apoi a murmurat „Heringi, iar!, apoi a făcut cale întoarsă.⁴⁵ Boothby călătorea mult și a vizitat Germania anual între 1925 și 1933, făcând deseori un pelerinaj la Bayreuth pentru a audia dramele muzicale ale lui Richard Wagner. În ianuarie 1932 se afla în Berlin ca să susțină niște cursuri despre criza economică, când Hitler, care nu era încă cancelar, a cerut o întrevedere. Boothby a fost condus într-o cameră a hotelului Esplanade, unde „un personaj scund, slab, întunecat, cu mustăcioară și ochi albaștri limpezi a sărit în picioare, a luat poziția de drepți, a întins brațul și a strigat „Hitler!. Răutăciosul parlamentar nu a stat prea mult pe gânduri, a luat și el poziția de drepți, a salutat și a răcnit „Boothby!.⁴⁶ În conversația care a urmat, Boothby l-a întrebat pe Hitler despre evrei și a primit asigurarea acră că „nu vor fi pogromuri. Cu toate acestea, când s-a întors în Germania în anul următor, a observat cu îngrijorare în jurul satelor semne cu „Interzis evreilor, zvastici peste tot și Bayreuth „transformat sau deformat într-un mausoleu nazist.⁴⁷ A plecat convins că Germania se pregătea de război, iar în octombrie 1933 a trimis prima serie de avertismente alegătorilor săi din Aberdeenshire. Germania era „cuprinsă de ceva foarte asemănător cu febra războiului, spunea el. În curând va fi reînarmată și capabilă să amenințe pacea în Europa. În aceste condiții, este esențial ca Marea Britanie să facă rost imediat „de forțele armate necesare să ne protejăm țara și să ne continuăm politica externă".⁴⁸

Boothby nu era singurul care ajunsese la această concluzie. Deși nu mai fusese în Germania de la preluarea acesteia de către naziști, mai exista un politician, mult mai celebru și de o elocință extraordinară, convins că Germania nazistă reprezenta un pericol și că Marea Britanie nu era pregătită să facă față acestei noi amenințări. Dar, în timp ce Boothby era în plină ascensiune, cariera acestuia din urmă părea să-și fi început declinul.

De fapt, Alfred Hugenberg (ministrul economiei) și Franz Gürtner (ministrul justiției) erau singurii membri ai Partidului Național Popular German (DNVP), în vreme ce cinci miniștri nu erau afiliați politic.

Deficitul Franței era de 100 de milioane de lire sterline, la rata de schimb din vremea respectivă, și creștea cu un sfert de milion de lire zilnic. Țara, comenta The Times, o ducea „de azi pe mâine" (30 ianuarie 1933).

Fondat în 1901, Partidul Radical-Socialist a apărut din tradiția radi­cal-republicană. Inițial de stânga, a migrat spre centru după fondarea Partidului Socialist în 1905. Patru din cei opt prim-miniștri ai Franței între 1933 și 1939 au fost radical-socialiști.

Primul a fost Herbert Samuel (cancelar al ducatului Lancaster, 1909–1910, și apoi general al poștelor și ministru de interne), care, deși teoretic evreu practicant, era cunoscut pentru ateismul său.

Armata germană era cunoscută drept Reichswehr (Apărarea Regatului) până în 1935, când a fost redenumită, împreună cu restul forțelor armate, Wehrmacht (Forța de Apărare).

Capitolul II. „Lupte vă cânt și pe-oșteanul"

******

Bunul și onorabilul gentleman este unul dintre acele genii strălucite și nestatornice care, atunci când vede lucrurile clar, le vede foarte, foarte clar; dar uneori nu le vede.

Clement Attlee, Camera Comunelor, 8 martie 1934

Winston Churchill văzuse și făcuse totul. Ca tânăr ofițer de cavalerie în Sudan, participase la ultima șarjă importantă a cavaleriei britanice împotriva „dervișilor", în bătălia de la Omdurman, în 1898. În timpul Războiului Burilor evadase dintr-un lagăr de prizonieri de război și devenise erou național. Jurnalist și autor faimos, a intrat în parlament în 1900 și a început ceea ce se va dovedi a fi o prodigioasă