Davis

Copyright

Davis

COPYRIGHT 2021 MARIA PANĂ

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-509-2

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii DAVIS, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Davis

Copyright

Prefaţă

INTRODUCERE. Consideraţii

PARTEA I

PARTEA A II-A

PARTEA A III-A

PARTEA A IV-A

PARTEA A V-A

PARTEA A VI-A

Prefaţă

„Femeia nu este interesată de teorii abstracte și motive logice. Înțelepciunea feminină iese din măduva oaselor, din suferința experienței – ca peștele care iese din intestine, nu ca pasărea răsărită din cap. La fel ca femeia ancestrală, femininul face ca nesocoteala să devină maturitate atunci când se experimentează pe sine ca parte a ritmurilor cosmice ale naturii, uitându-se în același timp direct la realitatea de aici și acum, la prezentul care se schimbă instantaneu. Acest adevăr nu este negociabil."

Fragmentul îi aparţine lui Marion Woodman, filolog şi psiholog jungian, celebrǎ autoare de origine canadiană, dar şi o susţinătoare a drepturilor femeilor. Afirmaţiile sale sunt general valabile, „călcând în picioare orice precepte învechite care descriu femeia şi rolul ei pe Pământ, induse de-a lungul secolelor de diverse contexte sociale şi religioase care au pus feminitatea „la colţ, în loc să o considere o fiinţă superioară. Practic, acest citat descrie feminitatea la superlativ. Nu l-am ales întâmplător.

Precum în volumele anterioare ṣi în contextul tratat, vorbim despre o protagonistă, călătoare alături de noi, cititorii, deja prin trei volume ale unui bildungsroman. Distinsa autoare din urbea lui Caragiale, Maria Pană, ne încântă cu al treilea volum şi ultimul din parcursul personajului său principal, Marinola Deleanu. Ca să înţelegem mai bine natura personalităţii sale, recomand parcurgerea primelor două volume, „Trapezul vieţii" şi „Marinola": copila, adolescenta, tânăra femeie, pentru ca, în prezent, să ne delectăm cu peripeţiile acesteia, mai mult sau mai puţin fericite, în a doua parte a vieţii sale.

Faţă de primele două, acest ultim volum nu respectǎ neapărat o structură fixă, lansată printre paginile unor capitole separate. Se desfăşoară mai degrabă în secvenţe în funcţie de timpul şi spaţiul prin care personajele fac slalom în tumultul lor existenţial. Totuşi, putem vorbi depre aceste secvenţe scriitoriceşti ca aparţinând unor patru mari cadre de desfăşurare a acţiunii, care au în centru câte un personaj sau câte un loc.

Firul roşu al prezentului volum continuǎ să ţeasă aceastǎ pânză compactǎ şi rezistentă de păianjen, ce reprezintă viaţa şi parcursul eroinei noastre, Marinola, păstrând ca deliciu scriitoricesc trăirile sale intense de femeie, precum şi umorul specific autoarei, care aţâţǎ cititorul spre o gândire liberă şi transformatoare.

În romanul Mariei Pană, feminitatea este exultatǎ de aceste trăiri pasionale şi percepţii profunde asupra existenţei umane, văzute prin ochii minţii şi prin simţurile unei femei nevăzătoare, o luptătoare a destinului şi o eroină a sorţii.

Dacă primul volum s-a axat pe copilăria protagonistei, pe adolescenţa sa agitată, pe refugiile identificate pentru a se putea susţine la nivel emoţional, pe înţelegerea mai profundă a acestui vlăstar supus întunericului, totul înnobilat cu spiritul critic şi acid al autoarei, al doilea volum – „Marinola" – aduce în realitatea concretă portretul femeii tinere şi aplică ceea ce se întrevedea demult: ambiţia şi curiozitatea unei tinere de neînvins, mintea sa logicǎ, raţională şi dorinţa de învăţăturǎ pe tot parcursul vieţii. Maria Pană este printre puţinii autori de vârsta a treia care au înţeles că educaţia unei fiinţe nu se termină odată cu studiile formale, ci ea se continuǎ printr-o lege nescrisă a firii umane de a evolua permanent, implicându-se în contexte de învăţare multidisciplinară. 

Accentul pe propriul Eu se diminuează treptat în volumul al treilea, după cum îi spune şi titlul, „Davis", acest personaj masculin care intră în scenă, având tonuri mai puternice în sine, subliniind masculinitatea şi prin contextul inedit în care autoarea plasează personajul. Printr-o surpriză de proporţii, distinsa scriitoare ne scoate din freamătul celui de-al doilea volum, considerat cel mai trist în contextul de faţă, din perspectiva particularităţilor unui destin feminin tragic, pus pe seama lipsei curajului ṣi a prejudecǎţilor celor din jur. Dacă acolo vorbim despre lipsa totală de speranţă, cu precădere asupra laturii masculine, doamna Pană vine acum parcă să salveze de la o pieire ancenstralǎ, bărbatul, oferindu-i o companie selectǎ a feminităţii autentice şi sensibile, de lângă care nu mai poate evada.

Maturitatea protagonistei este deplină acum, deşi accentele umoristice ar spune contrariul, prin dialogul uneori fără un sens concret, dar care face deliciul scriiturii în ansamblul ei şi cheamă la a nu lua viaţa prea în serios, ci a rămâne cu o doză de umor şi autoironie. Spiritul tânăr al autoarei (deşi la o vârstă venerabilă) contribuie activ la dezlănţuirea acestei scrieri-manifest umoristic care o transformǎ, prin urmare, într-o lecturǎ accesibilă tuturor, de la mic la mare, fără menajamente.

Doamna Pană este exigentă cu cititorii săi: trebuie să fi parcurs primele două volume ca să înţelegi atât firul narativ, intriga, cât şi evoluţia internă şi externă a protagonistei. Spun acest lucru deoarece volumul trei începe abrupt: „După plecarea celor doi cu ambulanţa la spital, m-am apucat cu râvnă şi dragoste să fac ordine în apartamentul lui Mirel." Romanul se deschide astfel, cum ne-a obişnuit de altfel autoarea încă de la primul volum – cu stări de şoc şi groază care să ne ţină în priză pe tot parcursul lecturii. Prima parte deci se concentrează pe moartea iubirii supreme a unei femei. Care sunt reacţiile ei, cum gestionează o asemenea pierdere şi ce face mai departe?

Astfel, prima parte a cărţii nu este tocmai plăcută, căci ne face cunoscut faptul că eroul inimii Marinolei se stinge din viaţă în urma unei boli necruţătoare. Tristeţea profundă şi zbuciumul interior sunt trasate de autoare precum nişte grinzi ce scârţâie dimineaţa în răsăritul soarelui, menite a-ţi pregăti ziua în avans, dar într-un mod nu tocmai plǎcut. Printre lacrimile vărsate de Marinola şi dialogul cu suita de personaje, se strecoară şi reflecţiile protagonistei, contemplate mai ales în lunga perioadă de după deces, cea de recuperare, care se anunţă extrem de greu de suportat: „Trecuse aproape o lună de la înmormântarea lui Mirel şi niciunul dintre prietenii mei nu reuşise să lege două vorbe cu mine. Eu, una, îi uitasem pe toţi... ca şi pe mine însămi."

Această perioadă de convalescenţă psihică şi emoţională este redată prin solitudine şi prin înecul amar într-un simţământ neescaladat de raţiune. Un prieten adevărat însă te poate scoate chiar şi din cel mai negru abis: „…Prea te dăruieşti unui sentiment, unui simţământ. […] Nici cu începutul unei iubiri şi nici cu sfârşitul ei nu se termină lumea." Alterego-ul protagonistei, Minola, apare şi aici ca un personaj puternic conturat, menit a veni în ajutorul tristeţilor şi a o salva pe Marinola de la naufragiul unei existenţe greu încercate.

După o lungă perioadă de amǎrǎciune, autoarea ne face cunoştinţă cu un nou personaj masculin, pretendent al mâinii „periculoasei Marinola. Toni este un personaj de factură simplă, dar jucăuşă, insistent, dar poate nu atât de serios în intenţii, menit parcă să întregească „meniul bărbătesc expus de autoare pe parcursul celor trei volume. Deşi ne putem referi la mai multe tipologii masculine trasate în contrast cu tipologia feminină singulară, scriitoarea calcǎ de fapt pe aceleaşi precepte: bărbaţii sunt slabi când vine vorba de cucerirea unei femei, urmărind mereu şi mereu acelaşi scop. O viziune poate clasică a naturii umane duale, luând în considerare noile trenduri de dezvoltare personală, care tind să aducă mai aproape masculinul de feminin prin conştientizarea unor defecte şi a unor calităţi esenţiale. („Să ştii că nu toţi bărbaţii sunt proşti, cum crezi tu.") Episodul „Toni" poate fi considerat cel secund.

În ciuda opiniilor negative lansate la adresa bărbaţilor, Marinola rămâne ancorată sub un singur nume pentru care viaţa ei are sens: Mirel. Duioşia, iubirea de necuprins şi jumătatea vieţii ei se destǎinuie într-o serie impresionantă de scrisori lăsate după moarte, epistole în care Mirel se confeseazǎ prin cele mai intime gânduri şi secrete despre viaţa sa, sentimentele sale şi familia sa pe care o doreşte reîntregitǎ. Din acest punct al romanului şi prin dezvăluirile făcute, Marinola devine un pion în recuperarea durerii bărbatului pierdut, prin misia de a-i găsi fratele geamăn, dispǎrut încă de mic. Vom descoperi aici o literatură profundă, trăiri intense aşternute pe hârtie dintr-un interior zbuciumat al autoarei, care trăieşte şi retrăieşte permanent alături de personajele sale drama acestei vieţi tumultuoase. Fiecare personaj reprezintǎ parcǎ un sentiment dezlǎnţuit. Nu putem ignora însǎ nici latura concretă a desfăşurării evenimentelor, prin detaliile şi acţiunea dinamică, obişnuită deja până acum, prin care protagonista noastră îşi va îndeplini misiunea ce i-a fost hărăzitǎ şi care îi va oferi, spre final, răspunsul la toate rugile adunate de-a lungul vieţii.

Romanul mai are presărate şi episoade ale omagiului adus lui Miron Mǎlinescu, omul care făcuse din viaţa Marinolei o adevărată cursǎ cu obstacole sentimentale, dar şi concrete: îi lăsase un apartament cadou, bani şi bunuri de care să se bucure în absenţa lui, dar şi câţiva prieteni care să o sprijine în momentele grele. Toate acestea însă nu compensau durerea pricinuită de absenţa lui fizică, jumătatea ei care părea acum un nor negru estompat de un aer puternic de pustnicie.

O a treia parte a romanului ne aduce în prim plan „episodul Praga". Plecarea la Praga a celor două femei, Marinola şi Minola, printr-o conjunctură fericită, anunţǎ o serie de alte peripeţii pe tărâm străin, de data aceasta prin secvenţe ce vor face multe dezvăluiri surprinzătoare. Pe lângă descrierea secvenţialǎ a capitalei Cehiei, mai apar în scenǎ câteva personaje noi, respectiv mătuşile Minolei şi personajul principal masculin, Davis. Cine este Davis, cum apare el şi ce înseamnă de fapt întâlnirea lui cu Marinola, sunt întrebări la care numai cititorul poate să-şi răspundă.

A patra parte a romanului şi ultima se bazează pe construcţia relaţiei Marinolei cu Davis. Aceasta este, la rândul ei, despărţită pe episoade plăcute şi mai puţin plăcute, care ţin cititorul alert în a desluşi un puzzle, din care acest „du-te vino sentimental creează deliciul lecturii: plăcerea de a fi împreună, despărţirile scurte, dar zgomotoase, trădările şi stările „febrile, simulările incognito, toate acestea duc scriitura către dimensiunea sa psihologică, analizând subtil raţiunea versus simţirea. („Îmi dădeam seama că în fiecare zi, oră şi minut, mă îndrăgostesc de el iremediabil, ca o puştoaică, dar intervenea raţiunea care mă ţinea încătuşată în nişte precepte de care alte persoane nici n-ar fi ţinut cont.")

Romanul ne încântă şi cu o doză de detective story, prin aducerea la îndeplinire a unor misiuni secrete, consecinţele acestora în vieţile celor implicaţi şi deznodăminte surprinzătoare.

Aşadar, autoarea oferă, prin volumul de faţă, cât şi prin întreg romanul în trei volume, un amalgam complet de trăiri, contexte, provocări şi mister. Acest lucru este dat şi de permanenta schimbare a locaţiei de desfăşurare a acţiunii: de la Ploieşti la Braşov, apoi la Praga, ca să ajungem să străbatem puţin câte puţin şi judeţul Prahova, spre Vălenii de Munte.

Doamna Panǎ nu se dezminte de obiceiul său scriitoricesc şi creează şi în acest volum o combinaţie ideală pusă spre dezbatere: teme de factură morală cu greutate, valori universale, tratarea femininului şi a masculinului combinate cu stilul accesibil, limbajul simplu, plin de umor şi emfază, care să transforme „greutatea de pe umeri" în aspecte societale de o suportabilitate considerabilă. O poveste de iubire care transcende simplele intrigi colocviale şi vorbeşte despre alegeri, decizii şi responsabilitate umană. 

Un roman pe care îl recomand ṣi cǎruia îi dedic ṣi un argument pentru Feminismul Creator, rolul femeii în societate, relaţia mamă-copil, femeia-iubire şi… Eternul Feminin.

Feminitatea... poate fi ea cuprinsă în vâltoarea unei bucăţi albe de hârtie ce aşteaptă să i se scrie iubirea?

Feminitatea... un curs de râu din care ţâşneşte creaţie debordantă, capătǎ sens viaţa, călătoria, schiţa, versul, fraza…

Feminitatea... în încercarea de a o aduna fărâmă cu fărâmă în câteva rânduri ale unei cărţi menite să scoată din sânul matern viziuni, idei, dragoste nemărginită, împărtăşită de-a pururi pe culmi de foc, rǎmasǎ, dar nu statică, în circuitul închis al existenţei.

Feminitatea... ca o poezie, ca o proză de versuri nebune, ca o psihologie a copilului, ca o metaforă a Mamei Pământ, ca o durere de dor şi ca o bucurie de prunc.

Ce-ar însemna, de fapt, Feminitatea fără lume, dar... ce-ar însemna lumea fără Feminitate? Am mai vieţui în polobocul obscur al întunericului, am mai vâsli pe culmile de neînţeles ale logicii, am mai cutreiera munţii fără de iarbă dacă Feminitatea n-ar fi prezentă mereu... mereu aici şi acolo pentru a da viaţǎ ierbii, florii şi spicului, literei şi veşmântului, muzicii şi... primului sunet?

O stare a Feminităţii pe care toţi o purtǎm de-a pururi dǎ glas acum unei voci comune, cǎlǎuzitǎ de poveṣti pline de dorinţă, fraze de introspecţie, căderi şi urcări de ritm, rimă de mătase şi furtuni de amintiri vii.

Ana Lucreţia NEDELCU ~ filolog ~ poetǎ şi jurnalist

INTRODUCERE. Consideraţii

Fără dorinţe, iniţiative ori aşteptări din partea puţinilor mei cititori, m-am hotărât să mai scriu o carte cu puţin umor, cu multă iubire şi tristeţe, cât abia să încapă în univers, fiindcă povestea Marinolei, cea care a rămas nevăzătoare din copilărie, cea care a visat, a sperat şi a iubit, nu s-a sfârşit încă. Frumoasa Marinola a plâns printre ruinele viselor, luptătoarea Marinola a asistat la înmormântarea fiecărei speranţe, iar pe iubirile ei din tinereţe şi de la maturitate le-a închis în cea mai sigură casetǎ de aur numită „inimǎ". Ruinele viselor au fost acoperite de pământ şi au încolţit alte vise, speranţele au fost îngropate în pământ, de unde au răsărit alte speranţe, iar iubirile ei de femeie au dat naştere iubirilor pentru oameni, pentru frumos şi pentru încredere şi dreptate. Marinola ştie că aruncând o carte, întorci spatele unui prieten, când uiţi o carte într-un cotlon, ignori efectul unui medicament miraculos, iar când distrugi o carte, stingi cea mai preţioasă luminǎ rămasă, atunci când toate luminile s-au stins. Iubiţi cărţile tuturor celor ce închid în ele o parte ori întreg sufletul lor, fiindcă nu vă vor dezamăgi. N-am înţeles şi nu pricep nici astăzi: de ce oamenii trec indiferenţi pe lângă ale lor cărţi şi personaje? Primiţi-le în casele şi-n sufletele voastre, iar viaţa voastră vi se va părea mai uşoară decât a celor din cărţi.

PARTEA I

După plecarea celor doi cu ambulanţa la spital, m-am apucat cu râvnă şi dragoste să fac ordine în apartamentul lui Mirel. Nu ştiam cum își administrase el locuinţa, dar praful şi dezordinea erau la ele acasă. Am schimbat lenjeria de pat, am verificat în şifoniere, dând deoparte rufele murdare pentru a fi puse la spălat. Din când în când, mă opream din treabǎ şi-i mângâiam hainele, îmi vâram nasul în rafturile şifonierului, ca prin mirosul ce-l emanau lucrurile să-l simt pe Mirel mai aproape. Aş fi vrut să mă înfăşor în hainele lui şi, visând la el, să-l aştept până se va întoarce. În final, am început să aspir peste tot, căci deja roboteam de câteva ore şi trebuia să văd ce fac şi copiii, care nu dădeau niciun semn de viaţă. La un moment dat, am auzit soneria şi am oprit aspiratorul. Puţin alarmată, întreb:

—Cine este?

—Culai, doamnă! răspunde o voce bărbătească.

Deschid puţin uşa şi, într-adevăr, era Culai. Îl trag în casă.

—Sǎrut-mâinile, doamnǎ Marinola... şi a început să plângă.

Consternatǎ, îl întreb:

—Ce-ai păţit, Culai?

—Plâng de mila lumii, doamnă!

—Care lume, Culai?

—Lumea asta amărâtă ce îndurǎ atâtea necazuri şi trebuie să ducă pe umeri povara atâtor dureri necruţătoare.

—Dar de când ai devenit tu aşa mare filosof, bădiţǎ Culai, că mă uimeşti cu atâta înţelepciune? 

—De când tot urmez la şcoala vieţii, domniţă Marinola. Dar mai bine haideţi să continuăm ce-aţi început în casa aceasta, că acum se face searǎ şi trebuie să mai şi mâncăm, fiindcă mi-a spus mie o păsărică bună că n-aţi băgat nimic în gură de aseară şi nici nu v-aţi odihnit.

—Dar ce informat eşti tu, mǎi Culai, mai ceva decât postul de radio Erevan... Credeam că vii şi tu cu mai multă speranţă de viaţă şi puţină veselie, cǎ şi eu am un suflet cătrănit şi-o inimǎ gri precum cerul, înainte de marile furtuni devastatoare. Dar mai bine să lăsăm lamentările şi să ne apucăm cu nădejde de treburi cǎ, vorba ta, acum se face searǎ şi vine Cori să ne spună cum se simte Mirel. Tu nu ştii să umbli la maşina de spălat? Că s-au strâns o grămadă de rufe.

—Maşina domnului Mirel este stricată, aşa cǎ duc rufele la maşina doamnei Minola, fiindcă aşa am procedat şi altă dată. 

Tare m-am mirat de aşa noutate, întrucât Mirel nu era omul care să lase aparatura casnică stricată. Această ciudăţenie mă cam punea pe gânduri. Oare ce se întâmplase cu Mirel în ultima vreme? Ori poate se întâmplă ceva neştiut de mine şi acum?...

—Aspiră tu şi mă duc eu cu rufele, fiindcă vreau să văd ce face Cristina.

—Nu, doamnă, că sunt multe şi grele, iar pe domnişoara Cristina o trimit eu la dumneavoastră, dacă este acasă. 

M-am uitat la ceasul care arǎta ora şase, iar pe ziua de azi nu reuşisem să merg la Minola.  De fapt, de aceea venisem la Braşov. Nu ştiu ce aveam. Parcă avusesem un vis urât şi abia acum începeam să mă