Tara celorlalti

I

Când a vizitat pentru prima oară ferma, Mathilde și-a zis: „E prea departe". O asemenea izolare o neliniștea. Pe vremea aceea, în 1947, nu aveau mașină și străbătuseră cei optzeci și cinci de kilometri care-i despărțeau de Meknès cu o teleguţă veche mânată de un țigan. Amin nu lua în seamă disconfortul pricinuit de bancheta de lemn și nici praful care-o făcea pe nevastă-sa să tușească. N-avea ochi decât pentru peisaj și se arăta nerăbdător să ajungă pe pământurile pe care i le dăduse în grijă tatăl său.

În 1935, după ani de trudă ca traducător în armata colonială, Kadour Belhaj cumpărase acele hectare de pământ pline de bolovani. Îi mărturisise fiului său că năzuia să facă din ele o exploatație agricolă prosperă care să poată hrăni generații întregi de copii ai neamului Belhaj. Își amintea de privirea tatălui său, de vocea lui neșovăielnică atunci când își prezenta proiectele pentru fermă. Pogoane de vie, îi explicase el, și hectare întregi destinate cerealelor. Pe partea cea mai însorită a colinei ar trebui construită o casă, încon­jurată de pomi și de câteva rânduri de migdali. Kadour se simțea mândru că acest pământ era al lui. „Pământul nostru!" Nu rostea aceste cuvinte precum naționaliștii ori coloniștii, în numele unor principii morale sau al unui ideal, ci în calitate de proprietar fericit că se află în dreptul lui. Bătrânul Belhaj voia să fie înmormântat aici și tot aici să fie îngropați și copiii lui, voia să fie hrănit de acest pământ și tot aici să-și aibă ultima locuință. Dar a murit în 1939, când fiul lui se înrolase în regimentul spahiilor și purta cu mândrie burnuzul și șalvarii. Înainte să plece pe front, Amin, fiul cel mare și, de-acum, capul familiei, i-a închiriat domeniul unui francez originar din Algeria.

Când Mathilde l-a întrebat din ce pricină murise socrul ei, pe care nu-l cunoscuse, Amin și-a atins pântecul și a clătinat din cap în tăcere. După o vreme, Mathilde a aflat ce se întâmplase. Întors de la Verdun, Kadour Belhaj începuse să sufere de dureri cronice de stomac, și niciun tămăduitor marocan sau european nu izbutise să-l însănătoșească. El, care se fălea că e un om cu capul pe umeri, care era mândru de educația primită și de talentul pentru limbile străine, se târâse, rușinat și deznădăjduit, la subsolul unde locuia o chouafa¹. Vrăjitoarea încercase să-l convingă că i se făcuseră farmece, că cineva îi dorea răul și că durerea era pricinuită de un vrăjmaș de temut. Îi dăduse o hârtie împăturită în patru, în care se afla pudră galbenă de șofran. Chiar în seara aceea, băuse leacul dizolvat în apă și murise după câteva ceasuri, în chinuri groaznice. Celor din familie nu le plăcea să pomenească întâmplarea. Le era rușine de credulitatea tatălui și de împrejurările decesului, fiindcă venerabilul ofițer se scăpase pe el în curtea inte­rioară a casei, iar djellaba² lui cea albă fusese toată mânjită cu scârnă.

În ziua aceea de aprilie a anului 1947, Amin i-a zâmbit Mathildei și l-a zorit pe vizitiu, care-și freca picioarele goale și murdare unul de altul. Țăranul și-a biciuit catârul cu mai multă râvnă și Mathilde a tresărit. Violența țiganului o revolta. Pocnea din limbă, „Ra!, și plesnea cu biciul crupa scheletică a dobitocului. Era primăvară și Mathilde era însărcinată în două luni. Câmpurile erau smălțate cu gălbenele, nalbe și otrățel. Un vânt răcoros legăna tulpinile de floarea-soarelui. De o parte și de alta a drumului se aflau proprietăți ale coloniștilor francezi, stabiliți aici cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă și ale căror plantații înaintau lin până spre zare. Cei mai mulți veneau din Algeria, iar autoritățile le oferiseră cele mai bune pământuri și cele mai întinse tarlale. Amin și-a lungit un braț și și-a pus cealaltă mână streașină la ochi ca să se ferească de soarele amiezii și să contemple uriașa întindere care i se oferea privirii. I-a arătat apoi nevestei cu degetul un șir de chiparoși care împrejmuia domeniul lui Roger Mariani, care făcuse avere din vin și din creșterea porcilor. Din drum nu se puteau vedea nici casa stăpânului, nici terenurile cu viță-de-vie. Dar Mathildei nu-i venea greu să-și închipuie avuția acestui om de la țară, avuție care o umplea de speranță și în privința propriului ei viitor. Priveliștea, de o frumusețe senină, îi amintea de o gravură agățată deasupra pianului, în casa profesorului ei de muzică din Mulhouse. Și-a adus aminte de lămuririle acestuia: „E în Toscana, domnișoară. Poate că într-o bună zi o să ajungeți în Italia.

Catârul s-a oprit și a început să pască iarba care creștea pe marginea drumului. N-avea deloc chef să urce povârnișul din față, acoperit cu pietroaie albe. Scos din fire, vizitiul s-a ridicat în picioare și a început să împroaște dobitocul cu ocări și lovituri. Mathilde a simțit cum îi dau lacrimile. A încercat să se stăpânească și s-a lipit de bărbatu-său, care a socotit deplasată pornirea ei de duioșie.

— Ce-ai pățit? a întrebat-o Amin.

— Spune-i să nu mai lovească bietul catâr.

Mathilde și-a pus mâna pe umărul țiganului și s-a uitat la el ca un copil care încearcă să domolească un părinte furios. Dar vizitiul s-a întărâtat. A scuipat pe jos, și-a ridicat mâna și i-a spus:

— Ți-o fi și ție de bici?

Dispoziția oamenilor s-a schimbat și, odată cu ea, și peisajul. Au ajuns pe vârful unei coline cu coastele pleşuve. Fără flori, fără chiparoşi, doar câţiva măslini care supravieţuiau printre pietre. Colina răspândea o senzaţie de dezolare. Nu mai suntem în Toscana, s-a gândit Mathilde, ci în Far West. Au coborât din brişcă şi au mers până la o micuţă clădire albă şi lipsită de farmec, al cărei acoperiş era făcut dintr-o simplă bucată de tablă. Nu era o casă, ci o înşiruire rudimentară de cămăruţe, întunecoase şi umede. Singura fereastră, cocoţată foarte sus ca să stăvilească invaziile de dăunători, lăsa să pătrundă o lumină slabă. Pe pereţi, Mathilde a observat câteva aureole mari şi verzui pricinuite de ultimele ploi. Fostul locatar locuia singur; soţia lui se întorsese la Nîmes după pierderea unui copil, iar el nu se gândise să transforme clădirea într-un loc primitor, capabil să adăpostească o familie. În ciuda aerului destul de cald, Mathilde se simţea îngheţată. Proiectele pe care i le prezenta Amin o umpleau de nelinişte.

*

Aceeaşi tulburare o cuprinsese atunci când a aterizat la Rabat, pe 1 martie 1946. În ciuda cerului incredibil de albastru, în ciuda bucuriei de a-şi regăsi soţul şi a mândriei de a-şi fi păcălit soarta, îi fusese frică. Călătorise vreme de două zile. De la Strasbourg la Paris, de la Paris la Marsilia şi apoi de la Marsilia la Alger, unde se îmbarcase într-un Junkers vechi şi crezuse că o să moară. Aşezată pe o banchetă incomodă, printre bărbaţi cu privirile obosite de atâţia ani de război, şi-a stăpânit cu greu ţipetele. În timpul zborului a plâns, a vomitat, s-a rugat la Dumnezeu. În gură i se amestecaseră gustul de fiere şi cel de sare. Era tristă nu atât la gândul că va muri deasupra Africii, cât la acela că va apărea, pe cheiul unde o aştepta bărbatul vieţii ei, într-o rochie boţită şi mânjită de vomă. În cele din urmă a aterizat bine-sănătoasă, iar Amin era acolo, mai arătos ca niciodată, sub un cer de un albastru atât de intens, încât ai fi zis că fusese primenit cu toate apele lumii. Soţul ei a sărutat-o pe obraji, cu ochii ţintă la privirile celorlalţi pasageri. A apucat-o de braţ într-un fel deopotrivă senzual şi ameninţător. Părea că vrea să o controleze.

Au luat un taxi, iar Mathilde s-a lipit de trupul lui Amin pe care-l simţea, în sfârşit, încordat de dorinţă, înfometat după ea.

— O să dormim la hotel astă-seară, a anunţat el special pentru şofer — şi, vrând parcă să-şi dovedească moralitatea, a adăugat: E soţia mea. Tocmai ne-am reîntâlnit.

Rabat era un orăşel alb şi solar, a cărui eleganţă a surprins-o pe Mathilde. A contemplat cu încântare faţadele în stil art deco ale clădirilor din centru şi şi-a lipit nasul de geamul maşinii ca să vadă mai bine femeile frumoase care coborau pe bulevardul Lyautey, cu mânuşile asortate la pălărie şi la pantofi. Pretutindeni lucrări, imobile în construcţie, în faţa cărora bărbaţi rufoşi veneau în căutare de muncă. Acolo, două măicuţe mergeau alături de două ţărănci, care cărau nişte legături de vreascuri în spate. O fetiţă, tunsă băieţeşte, râdea de pe spinarea unui măgar de care trăgea un bărbat negru. Pentru prima oară în viaţa ei, Mathilde respira vântul sărat al Africii. Lumina a slăbit, devenind mai roz şi mai catifelată. Îi era somn şi se pregătea să-şi lase capul pe umărul soţului ei, când acesta i-a dat de veste că ajunseseră.

N-au ieşit din cameră vreme de două zile. Ea, care era atât de interesată de ceilalţi şi de lumea de afară, a refuzat să deschidă obloanele. Nu se mai sătura de mâinile lui Amin, de gura lui, de mirosul pielii sale, care, acum îşi dădea seama, păstra ceva din aerul acestor ţinuturi. Amin o fermeca de-a dreptul, aşa că îl ruga să rămână în ea cât mai mult cu putinţă, chiar şi în somn, chiar şi atunci când stăteau de vorbă.

Mama Mathildei spunea că suferinţa şi ruşinea sunt cele care trezesc la viaţă amintirea condiţiei noastre de animale. Dar niciodată nu-i pomenise de această plăcere. În timpul războiului, în serile apăsătoare şi triste, Mathilde îşi oferea singură momente de extaz în patul îngheţat din camera ei, de la etaj. Când răsuna alarma ce vestea bombele, când începea să se audă zbârnâitul unui avion, Mathilde dădea fuga, dar nu ca să supravieţuiască, ci ca să-şi ostoiască dorinţa. De fiecare dată când îi era frică, urca în camera ei a cărei uşă nu se închidea, dar Mathildei puţin îi păsa dacă ar fi surprins-o careva. Oricum, ceilalţi preferau să stea strânşi laolaltă prin gropi sau prin beciuri, voiau să moară împreună, ca nişte animale. Ea se lungea în pat, şi singurul mod în care-şi putea domoli şi controla spaima, singurul fel în care se simţea mai presus de război era să juiseze. Lungită pe nişte aşternuturi soioase, se gândea la bărbaţii care străbăteau pretutindeni câmpurile, înarmaţi cu puşti, bărbaţi lipsiţi de femei tot aşa cum era ea lipsită de un bărbat. Şi, în timp ce-şi frământa sexul, se gândea la imensitatea acestei dorinţe nepotolite, a foamei de dragoste şi de posesie care cuprinsese întreg pământul. Ideea acestei senzualităţi nesfârşite o cufunda într-o stare de beatitudine. Îşi zvârlea capul pe spate şi, cu ochii pierduţi, îşi închipuia cohorte de bărbaţi venind la ea s-o posede, s-o mulţumească. Frica şi plăcerea i se amestecau în suflet şi, când era în pericol, asta-i venea în primul rând în minte.

După două zile şi două nopţi, Amin, mort de sete şi de foame, aproape s-a văzut silit s-o smulgă din pat, ca s-o facă să accepte să vină la masă pe terasa hotelului. Dar chiar şi acolo, în timp ce vinul îi încălzea inima, Mathilde se gândea la locul dintre coapsele ei pe care Amin, în curând, avea să-l umple din nou. Soţul ei îşi luase însă un aer serios. A înfulecat jumătate de pui cu mâinile şi a vrut să vorbească despre viitor. N-a urcat împreună cu ea în cameră şi s-a indispus când ea i-a propus să-şi facă siesta. În mai multe rânduri a dispărut ca să dea nişte telefoane. Când l-a întrebat cu cine vorbise şi când aveau să plece din Rabat şi de la hotel, Amin a bălmăjit:

— O să fie bine, i-a spus. O să mă ocup de toate.

După o săptămână, la capătul unei după-amiezi pe care Mathilde o petrecuse singură, s-a întors în cameră mânios, contrariat. Mathilde l-a acoperit cu mângâieri, i s-a aşezat pe genunchi. Amin şi-a muiat buzele în paharul cu bere pe care i-l întinsese şi a spus:

— Am o veste proastă. Va trebui să mai aşteptăm câteva luni până să ne instalăm la moşie. Am vorbit cu chiriaşul şi a refuzat să plece de la fermă înainte de încheierea contractului. Am încercat să găsesc un apartament în Meknès, dar mai sunt o groază de refugiaţi acolo şi nu e nimic de închiriat la un preţ acceptabil.

Mathilde era dărâmată.

— Şi ce-o să facem?

— Până una alta, o să locuim la maică-mea.

Mathilde a sărit în picioare şi s-a pus pe râs.

— Glumeşti, nu?

Părea că găseşte situaţia caraghioasă, hazlie. Cum era cu putinţă ca un bărbat ca Amin, un bărbat în stare să facă dragoste aşa cum făcuse el cu o noapte înainte, să vrea s-o convingă că aveau să trăiască la maică-sa?

Amin n-a gustat însă gluma. A rămas aşezat, ca să nu fie silit să îndure diferenţa de înălţime dintre el şi Mathilde. Cu voce rece şi ochii pironiţi în pardoseala de ciment, a spus:

— Aşa merg lucrurile aici.

Avea să audă adeseori propoziţia asta. În clipa aceea a priceput că era o străină, o femeie, o nevastă, o fiinţă la cheremul altora. Amin se afla acum pe teritoriul lui, el explica regulile, el spunea ce cale trebuie urmată, stabilea graniţele pudorii, ale ruşinii şi ale bunei-cuviinţe. În Alsacia, pe vremea războiului, era un străin, un om aflat în trecere, obligat să fie discret. Când îl întâlnise în toamna anului 1944, îi fusese călăuză şi protectoare. Regimentul lui Amin era încartiruit în târgul ei, la câţiva kilometri de Mulhouse, şi trebuiseră să aştepte zile întregi ordine ca să înainteze spre est. Dintre fetele care au înconjurat jeepul în ziua când au sosit, Mathilde era cea mai răsărită. Avea umeri laţi şi pulpe de băietan. Privirile îi erau verzi ca apa fântânilor din Meknès — şi nu l-a mai scăpat din ochi pe Amin. În timpul săptămânii lungi pe care a petrecut-o în sat, l-a însoţit în plimbări, i-a făcut cunoştinţă cu prietenii ei şi l-a învăţat câteva jocuri de cărţi. Era cu un cap mai mic decât ea şi avea cea mai întunecată piele pe care şi-o putea cineva închipui. Era atât de chipeş, încât îi era teamă că o să i-l fure careva. Teamă că e doar o vedenie. Niciodată nu mai simţise aşa ceva. Nici măcar cu profesorul de pian, pe vremea când avea paisprezece ani. Nici măcar cu vărul ei Alain, care-i băga mâna pe sub rochie şi fura cireşe pentru ea de pe malul Rinului. Dar ajunsă aici, pe pământul lui, se simţea neajutorată.

*

Trei zile mai târziu, s-au suit într-un camion al cărui şofer acceptase să-i ducă până la Meknès. Mathilde era stânjenită de mirosul camionagiului şi de starea proastă a drumului. S-au oprit de două ori pe marginea şanţului, ca să poată să verse. Palidă şi sleită, cu ochii ţintă la o privelişte căreia nu îi găsea nici noima, nici frumuseţea, Mathilde a fost năpădită de alean. „Să dea Domnul, şi-a zis ea, ca ţinuturile astea să nu-mi fie duşmănoase. O să mă învăț vreodată cu lumea asta?" Când au ajuns la Meknès, se înnoptase, şi o ploaie deasă şi rece cădea pe parbrizul camionului.

— E prea târziu ca să te prezint mamei, i-a spus Amin. Dormim la hotel.

Oraşul i s-a părut întunecat şi ostil. Amin i-a explicat topografia locului, care corespundea principiilor enunţate de mareşalul Lyautey la începutul protectoratului. O demarcaţie strictă între medina, ale cărei moravuri ancestrale trebuiau ocrotite, şi oraşul european, ale cărui străzi purtau nume de aşezări franţuzeşti şi care se dorea un laborator al modernităţii. Camionul i-a lăsat în partea de jos, pe malul stâng al uedului Boufakrane, la intrarea în oraşul indigenilor. Acolo locuia familia lui Amin, în cartierul Berrima, foarte aproape de mellah³. Au luat un taxi ca să ajungă pe partea cealaltă a fluviului. Au apucat-o pe o stradă lungă, în pantă suitoare, au trecut pe lângă nişte terenuri de sport şi au străbătut un fel de zonă-tampon, un no man’s land care împărţea oraşul în două şi unde era interzisă construirea de noi clădiri. Amin i-a arătat tabăra Poublan, o bază militară care stătea aplecată deasupra oraşului arab şi-i supraveghea cele mai mărunte tresăriri.

S-au instalat într-un hotel acceptabil, unde recepţionerul le-a cercetat, cu băgare de seamă funcţionărească, actul de căsătorie şi pe cele de identitate. Pe scara ce ducea spre camera lor, a fost cât pe ce să izbucnească o ciondăneală, fiindcă băiatul care era de jurnă pe etaj se încăpăţâna să-i vorbească lui Amin în arabă, câtă vreme acesta i se adresa în franceză. Adolescentul i-a aruncat Mathildei nişte priviri interpretabile. El, care trebuia să le ofere autorităţilor un document doveditor ca să aibă dreptul să circule noaptea pe străzile oraşului nou, îi purta pică lui Amin deoarece se culca cu duşmanul şi pentru că putea umbla liber. De-abia îşi lăsaseră bagajele în cameră, că Amin şi-a pus din nou haina şi pălăria.

— Mă duc să-i salut pe ai mei. N-o să întârzii. Nu i-a dat răgaz să răspundă, a trântit uşa, iar ea l-a auzit alergând pe scări.

Mathilde s-a aşezat pe pat, cu genunchii strânși la piept. Ce căuta oare aici? De vină erau doar ea şi orgoliul ei. Ea îşi dorise aventuri, ea se aruncase, ca o fanfaroană, în această căsătorie pe care prietenele din copilărie i-o invidiau pentru exotismul ei. Acum putea deveni ţinta oricărei batjocuri, oricărei înşelăciuni. Poate că Amin se dusese la vreo amantă? Poate chiar era însurat, de vreme ce tatăl ei îi spusese, cu o faţă stânjenită, că bărbaţii de pe-aici erau poligami? Ori poate juca cărţi în vreun bistrou din apropiere, încântat nevoie mare că a izbutise s-o șteargă de lângă nevasta lui cea grăsană. A început să plângă. Îi era ruşine că se lăsase stăpânită de panică, dar se înnoptase şi nu ştia unde se află. Dacă Amin nu se întorcea, avea să fie complet pierdută, fără bani, fără prieteni. Nu ştia nici măcar numele străzii unde stăteau.

Când s-a întors Amin, puţin înainte de miezul nopţii, stătea acolo despletită, cu faţa îmbujorată şi răvăşită. I-a luat ceva timp să deschidă uşa, tremura, iar el a crezut că se întâmplase ceva. S-a aruncat în braţele lui şi a încercat să-i explice teama, nostalgia, neliniştea nebună care o cuprinseseră. Amin nu înţelegea, iar trupul soţiei lui, care stătea agăţată de el, i s-a părut cumplit de greu. A dus-o spre pat, unde s-au aşezat unul lângă celălalt. Amin avea grumazul ud de lacrimi. Mathilde s-a liniştit, respiraţia i-a devenit mai domoală, s-a smârcâit de câteva ori şi Amin i-a întins o batistă, pe care o ţinea ascunsă în mânecă. A mângâiat-o încet pe spate şi i-a zis:

— Nu te mai copilări! De-acum eşti nevasta mea. Viaţa ta e aici!

După două zile s-au instalat în casa din Berrima. Pe străduţele înguste ale vechiului oraş, Mathilde a înşfăcat braţul soţului ei, de teamă să nu se rătăcească prin acel labirint unde se înghesuiau o grămadă de negustori, unde vânzătorii de legume îşi lăudau marfa în gura mare. Îndărătul porţii grele şi ghintuite a casei aştepta familia. Mama, Mouilala, stătea în mijlocul curţii interioare. Era îmbrăcată cu un caftan elegant de mătase, iar părul îi era acoperit cu un şal verde-smarald. Special pentru această ocazie, îşi scosese din sipetul de cedru nişte bijuterii vechi din aur; brăţări pentru gleznă, o fibulă gravată şi un colan atât de greu, încât trupul ei firav se aplecase uşor înainte. Când cei doi au intrat, s-a repezit la fiul ei şi l-a binecuvântat. I-a zâmbit Mathildei, care i-a luat mâinile într-ale ei şi i-a cercetat chipul oacheş, obrajii care căpătaseră un pic de roşeaţă.

— Ți-a urat bun-venit, a tradus Selma, sora mezină, care tocmai împlinise nouă ani și care stătea în faţa lui Omar, un adolescent slab şi tăcut, care şi-a ţinut tot timpul mâinile la spate şi privirile în pământ.

Mathilde a trebuit să se obişnuiască cu acest trai în care stăteau claie peste grămadă, cu această casă în care saltelele erau năpădite de ploșnițe şi de alţi paraziţi, unde nu te puteai feri de zgomotele trupeşti şi de sforăituri. Cumnata ei intra neanunţată în cameră şi se trântea pe pat turuind cele câteva cuvinte franţuzeşti pe care le învăţase la şcoală. Noaptea, Mathilde auzea zbieretele lui Jalil, fratele cel mai tânăr, care trăia zăvorât la etaj, având drept singur tovarăş o oglindă pe care nu o scăpa o clipă din ochi. Fuma fără întrerupere din sebsi⁴, iar mirosul de hașiș se împrăştia pe coridor şi o zăpăcea.

Cât era ziua de lungă, hoarde întregi de pisici îşi târau siluetele scheletice prin micuţa grădină interioară, unde un bananier plin de praf se lupta să nu moară. În fundul patioului era săpat un puţ din care slujnica, fostă sclavă, scotea apă pentru nevoi menajere. Amin îi spusese că Yasmine provenea din Africa, poate din Ghana, şi că fusese cumpărată de Kadour Belhaj pentru soţia lui din piaţa de la Marrakech.

1. Clarvăzătoare-vindecătoare în spațiul arab.

2. Haină lungă și largă, desfăcută pe părți, cu glugă, purtată în lumea arabă atât de femei, cât și de bărbaţi.

3. Ghetou, cartier evreiesc dintr-un oraş marocan.

4. Pipă tradiţională marocană cu care se fumează kif, un amestec de canabis, tutun şi alte ierburi aromatice.

În scrisorile pe care i le trimitea surorii sale, Mathilde minţea. Spunea că duce o viață ca în romanele lui Karen Blixen, Alexandra David-Néel sau Pearl Buck. În fiecare misivă născocea tot felul de aventuri în care se înfăţişa în preajma unor populaţii indigene sensibile şi superstiţioase. În aceste descrieri purta cizme şi pălărie şi călărea semeaţă un pur-sânge arab. Îşi dorea ca Irène să fie geloasă, să sufere la fiecare cuvânt, să crape de invidie, să turbeze. Mathilde se răzbuna pe o soră mai mare autoritară şi inflexibilă, care o tratase toată viaţa ca pe un copil şi căreia, adesea, îi plăcuse s-o umilească în public. „Mathilde descreierata, „Mathilde desfrânata, spunea Irène neiertătoare, fără urmă de dragoste. Mathilde a crezut mereu că sora ei nu izbutise s-o înţeleagă şi că o făcuse prizoniera unei afecţiuni tiranice.

Când a plecat spre Maroc, când și-a părăsit satul, vecinii şi viitorul care-i fusese promis, Mathilde a încercat un sentiment de izbândă. La început a scris nişte epistole entuziaste în care-şi descria viaţa în casa din medina. Stăruia asupra misterului străduţelor din Berrima, exagerând mizeria drumurilor, zgomotul şi mirosul măgarilor care cărau oameni şi mărfuri. A găsit, graţie uneia dintre călugăriţele de la pension, o cărţulie despre Meknès în care erau reproduse gravuri ale lui Delacroix. A aşezat pe o noptieră volumul cu pagini îngălbenite şi vrut să se lase pătrunsă de spiritul lui. A învăţat pe de rost pasaje din Pierre Loti, pe care-l socotea nespus de poetic, şi s-a minunat gândindu-se că scriitorul dormise la doar câţiva kilometri de locul acela şi că privise zidurile şi apele rezervorului Agdal.

A povestit despre meşterii în broderii, despre căldărari, despre strungarii în lemn aşezaţi turceşte prin prăvăliile lor săpate sub pământ. A povestit despre procesiunile breslelor din piaţa El-Hedim şi despre defilarea ghicitoarelor şi vracilor. Într-una din scrisori, a descris pe aproape o pagină dugheana unui tămăduitor care vindea cranii de hienă, corbi mumificaţi, lăbuţe de arici şi venin de șarpe. S-a gândit că toate astea o să-i impresioneze puternic pe Irène şi pe tatăl ei, Georges, şi că acolo, în paturile lor de la etaj, din casa lor burgheză, aveau s-o invidieze că a renunţat la plictiseală de dragul aventurii şi la confort de dragul unei vieţi