Canada

Partea întâi

1

Mai întâi, o să povestesc despre jaful pe care l-au comis părinții noștri. Pe urmă, despre crime, care au avut loc mai târziu. Jaful este partea cea mai importantă, pentru că a determinat cursul pe care viața mea și cea a surorii mele l-au urmat în cele din urmă. Nimic nu ar avea sens dacă nu aș povesti mai întâi asta.

Părinții noștri erau ultimii doi oameni la care te-ai fi gândit că ar putea jefui o bancă. Nu erau niște ciudați, niște infractori pe care să-i vezi de la o poștă. Nimeni nu s-ar fi așteptat să sfârșească în felul ăsta. Erau pur și simplu oameni obișnuiți, deși, bineînțeles, raționamentul acesta a fost invalidat în momentul în care chiar au jefuit o bancă.

***

Tatăl meu, Bev Parsons, era un băiat de la țară născut în Comitatul Marengo, Alabama, în 1923, care, când a terminat liceul, în 1939, ardea de nerăbdare să facă parte din Serviciul Aerian al Armatei, ramura care a devenit Forțele Aeriene. S-a înrolat la Demopolis, a făcut instrucția la Randolph, lângă San Antonio, visa să devină pilot militar, dar nu avea aptitudini, așa că în schimb a învățat să bombardeze. A zburat pe B-25, avioanele Mitchell medii care luau parte la acțiune în Filipine, iar mai târziu, în Osaka, unde au trimis averse de ravagii pe pământ — și asupra dușmanului, și asupra oamenilor care nu meritau asta. Era un bărbat înalt, de peste un metru optzeci (abia încăpea în cabina bombardierului), arătos, cu un zâmbet de câștigător, o față mare, pătrățoasă, răbdătoare, pomeți noduroși, buze senzuale și gene lungi, feminine, atrăgătoare. Avea dinți albi, strălucitori și păr brunet, scurt, de care era mândru — la fel ca de numele lui. Bev. Căpitanul Bev Parsons. Nu a recunoscut niciodată că, pentru majoritatea oamenilor, Beverly e nume de femeie. Are rădăcini anglo-saxone, așa zicea. „E un nume obișnuit în Anglia. Vivian, Gwen și Shirley sunt nume masculine acolo. Pe astea nu le confundă nimeni cu nume de femei." Vorbea întruna, era deschis la minte pentru un sudist, avea un comportament elegant și politicos, care ar fi trebuit să-l ducă departe în Forțele Aeriene, dar nu se întâmplase așa. Cu ochii căprui și vioi, cerceta orice cameră în care se afla și găsea pe cineva care să-i acorde atenție — de obicei, pe mine și pe sora mea. Spunea glume răsuflate într-un stil teatral sudist, știa să facă scamatorii cu cărți de joc și trucuri magice, să-și detașeze degetul cel mare și să-l pună la loc, să facă o batistă să dispară și să reapară. Știa să cânte boogie-woogie¹ la pian și uneori ne vorbea cu accent din Sudul confederat, iar alteori ca în Amos ’n’ Andy². Își pierduse parțial auzul din cauza zborului pe Mitchell și era sensibil la subiectul ăsta. Dar arăta elegant cu tunsoarea lui militară „cinstită" și cu tunica albastră de căpitan și, în general, transmitea o căldură care era sinceră și ne făcea pe mine și pe sora mea geamănă să-l iubim. Tot ăsta era probabil și motivul pentru care mama fusese atrasă de el (deși nu puteau fi mai nepotriviți și mai diferiți unul de celălalt) și, din nefericire, rămăsese însărcinată în urma singurei lor întâlniri grăbite după ce se cunoscuseră la o petrecere în onoarea aviatorilor întorși din război, aproape de locul unde făcea el instrucție ca să învețe îndatoririle unui ofițer de aprovizionare, la Fort Lewis, în martie 1945 — când nu mai avea nimeni nevoie de el ca să arunce bombe. S-au căsătorit imediat după ce au aflat. Părinții ei, care locuiau în Tacoma și erau imigranți evrei din Polonia, nu au fost de acord. Profesori de matematică și muzicieni semiprofesioniști cunoscuți pentru concertele lor în Poznan, fugiseră după 1918 și ajunseseră în statul Washington prin Canada, unde — dintre toate lucrurile posibile — deveniseră oameni de serviciu la o școală. Faptul că erau evrei nu mai însemna mare lucru pentru ei sau pentru mama noastră, doar o perspectivă învechită, severă, limitativă asupra vieții, pe care o lăsau cu bucurie în urmă într-o țară unde, aparent, nu existau evrei.

Dar că unica lor fiică avea să se mărite cu unicul fiu zâmbitor și vorbăreț al unor evaluatori de cherestea scoțieni-irlandezi dintr-o văgăună din Alabama nu le trecuse niciodată prin minte, așa că, în curând, și-au scos-o din minte cu totul. Și, deși de la distanță poate părea doar că părinții noștri nu erau făcuți unul pentru altul, adevărul este că măritișul mamei cu tata a prevestit o pierdere, iar viața ei s-a schimbat pentru totdeauna, și nu în bine, așa cum trebuie să-și fi închipuit ea.

***

Mama mea, Neeva Kamper (nume de alint pentru Geneva), era o femeie micuță, energică, cu ochelari și cu păr șaten ciufulit, care se continua sub formă de puf de-a lungul maxilarului. Avea sprâncene groase, o frunte lucioasă, translucidă, sub care i se ghiceau venele, și un ten palid, de om care nu iese din casă, care o făcea să pară fragilă — ceea ce nu era. Tata glumea că oamenii de acasă, din Alabama, spuneau despre ea că are „păr de evreu sau „de imigrant, dar lui îi plăcea și o iubea. (Ea nu părea să dea prea mare atenție acestor vorbe.) Avea mâini mici, delicate, cu unghii îngrijite, lucioase, cu care se mândrea și gesticula absent. Era o natură sceptică, o ascultătoare atentă când vorbeam cu ea și avea o ironie care putea deveni înțepătoare. Purta ochelari fără rame, citea poezii franțuzești, folosea adesea termeni precum cauchemar sau trou de cul, pe care eu și sora mea nu îi înțelegeam. Scria poezii cu cerneală maro, cumpărată prin corespondență, ținea un jurnal pe care nu ne dădea voie să-l citim și, de obicei, avea o ușoară expresie de perplexitate — astigmatică, cu nasul pe sus — care a devenit adevărată — și e posibil să fi fost mereu adevărată — în ceea ce o privește. Înainte să se căsătorească cu tata și să ne facă repede pe mine și pe sora mea, absolvise colegiul Whitman din Walla Walla la optsprezece ani, lucrase într-o librărie, pozase într-o posibilă boemă și poetă și sperase ca într-o zi să-și găsească de lucru ca profesoară studioasă într-un colegiu mic, măritată cu altcineva față de cel cu care s-a măritat până la urmă — poate chiar un profesor, ceea ce i-ar fi oferit viața care credea ea că îi fusese destinată. În 1960, anul în care s-au petrecut aceste evenimente, avea doar treizeci și patru de ani. Dar fața îi era deja marcată de „riduri serioase de o parte și de cealaltă a nasului, care era mic și rozaliu în vârf, iar ochii ei mari, cenușii, pătrunzători aveau pleoape întunecoase, care o făceau să pară străină, oarecum tristă și nemulțumită — așa cum și era. Poseda un gât subțire, drăguț, și un zâmbet brusc, neașteptat, care-i lăsa la vedere dinții mici și gura în formă de inimă, ca de fetiță, deși era un zâmbet pe care rareori îl adresa altcuiva decât mie și surorii mele. Ne dădeam seama că arată neobișnuit, îmbrăcată, de obicei, în pantaloni măslinii, bluze de bumbac cu mâneci bufante și pantofi din cânepă și bumbac, pe care probabil și le comanda de pe Coasta de Vest, de vreme ce nu puteai cumpăra astfel de lucruri în Great Falls. Iar când stătea, cu reținere, lângă tatăl nostru înalt, arătos și sociabil, arăta și mai neobișnuit. Totuși, nu prea se întâmpla să ieșim „în oraș ca familie sau să mâncăm la restaurant, așa că abia dacă observam cum arată ei în lume, printre străini. Nouă, viața din casa noastră ni se părea normală.

Eu și sora mea înțelegeam cu ușurință de ce mama fusese atrasă de Bev Parsons: solid, cu umerii lați, vorbăreț, amuzant, veșnic doritor să mulțumească pe oricine intra în raza lui vizuală. Dar nu era niciodată foarte limpede de ce fusese el interesat de ea — micuță (avea puțin peste un metru și jumătate), introvertită și timidă, alienată, artistică, drăguță numai când zâmbea și spirituală numai când se simțea complet în largul ei. Probabil pur și simplu apreciase toate astea la ea, simțise că are o minte mai subtilă decât a lui, dar că el o poate mulțumi, ceea ce îl făcea fericit. A fost meritul lui că a privit dincolo de diferențele fizice dintre ei, în inima lucrurilor omenești, ceea ce eu am admirat, chiar dacă mamei nu-i stătea în fire să observe.

Cu toate acestea, uniunea ciudată a însușirilor lor fizice disproporționate îmi apare întotdeauna în minte drept motivul pentru care au ajuns rău: fără îndoială, erau pur și simplu nepotriviți unul pentru altul și nu ar fi trebuit să se căsătorească sau să facă orice altceva, ci s-o apuce fiecare pe drumul lui după prima întâlnire pasională, indiferent de rezultatul acesteia. Cu cât stăteau mai mult timp împreună și cu cât se cunoșteau mai bine, cu atât mai clar ea, cel puțin, vedea greșeala pe care o făcuseră și cu atât mai nechibzuite deveneau viețile lor — ca o lungă demonstrație matematică în care primul calcul este greșit, iar toate celelalte care urmează te îndepărtează tot mai mult de logica lucrurilor. Un sociolog al acelor vremuri — începutul anilor ’60 — ar putea spune că părinții noștri s-au aflat în avangarda unui moment istoric, au fost printre primii care au depășit limitele societății, au adoptat rebeliunea, au avut convingeri care se cereau confirmate prin autodistrugere. Dar nu este adevărat. Nu au fost niște oameni necumpătați din niciun spirit de avangardă. Au fost, așa cum am spus, niște oameni obișnuiți, păcăliți de circumstanțe și de instincte proaste, alături de ghinion, să se aventureze dincolo de limitele a ceea ce știau că e bine, iar apoi s-au trezit că nu se mai pot întoarce.

Totuși, o să zic următorul lucru despre tata: când s-a întors din teatrul de război, unde azvârlise moarte șuierătoare din cer — era 1945, anul în care ne-am născut eu și sora mea, în Michigan, la baza Wurtsmith din Oscoda —, este posibil să se fi aflat în ghearele unei gravități profunde, neclare, la fel ca mulți soldați pe vremea aceea. Și-a petrecut restul vieții luptându-se cu gravitatea aceea, străduindu-se să rămână pozitiv, pe linia de plutire, luând decizii proaste care chiar păreau bune pe moment, dar, într-un final, înțelegând greșit lumea la care se întorsese și trăind cu înțelegerea aceea greșită. La fel trebuie să fi stat lucrurile pentru milioane de băieți, deși el nu a înțeles asta despre sine și nici nu ar fi recunoscut că e adevărat.

1. Stil de blues care a devenit popular la sfârșitul anilor 1920, dezvoltat în comunitățile afro-americane.

2. Emisiune de radio americană despre două personaje de culoare, inițial plasată în Chicago, apoi în Harlem, New York.

2

Familia noastră s-a oprit în Great Falls, Montana, în 1956, la fel cum multe familii de militari ajungeau acolo unde ajungeau după război. Locuiserăm în baze aeriene în Mississippi, California și Texas. Mama își luase diploma și fusese profesoară suplinitoare în toate locurile acelea. Tata nu fusese detașat în Coreea, ci primise muncă de birou acasă, în forțele de aprovizionare și rechiziții. I se permisese să rămână în țară deoarece câștigase medalii în luptă, dar nu avansase mai sus de gradul de căpitan. Și, la un moment dat, pe când locuiam în Great Falls și el avea treizeci și șapte de ani, a hotărât că Forțele Aeriene nu-i mai oferă cine știe ce viitor și, după o vechime de douăzeci de ani, ar trebui să iasă la pensie, să ceară lăsarea la vatră. I se părea posibil să fi fost tras în jos de lipsa de interese sociale a mamei și de reticența ei de a invita la cină pe oricine din bază, și poate avea dreptate. Adevărul este că, dacă ar fi existat vreo persoană pe care să o admire, mamei i-ar fi plăcut să facă asta. Dar nu credea niciodată că ar fi fost cineva demn de așa ceva. „Aici sunt numai vaci și grâu, zicea ea. „Nu există o societate organizată în adevăratul sens al cuvântului. În orice caz, cred că tata era sătul de Forțele Aeriene, și Great Falls i se părea un loc în care ar fi putut să-și facă un rost — chiar și fără viață socială. A spus că speră să intre în masonerie.

Era deja primăvara lui 1960. Eu și sora mea, Berner, aveam cincisprezece ani. Eram înscriși la Școala generală Lewis (de la Meriwether Lewis), care era suficient de aproape de râul Missouri încât, de la ferestrele sale înalte, vedeam suprafața lucioasă a apei, rațele și păsările adunate acolo, zăream depourile companiei Chicago, Milwaukee and St. Paul, unde trenurile de călători nu mai opreau, și în sus, până la Aeroportul municipal de pe Gore Hill, care avea două zboruri pe zi, și în jos, către furnalul și rafinăria de petrol de deasupra cascadei de la care își luase numele orașul. În zilele senine, zăream chiar vârfurile înzăpezite, cețoase, de pe frontul de est, aflate la aproape o sută de kilometri depărtare, întinzându-se în sud către Idaho și în nord către Canada. Eu și sora mea nu știam despre „vest decât ce vedeam la televizor, la fel și despre America, pe care o consideram din oficiu cel mai bun loc în care puteai trăi. Viața noastră adevărată era familia, iar noi făceam parte din bagajul ei dezordonat. Și din cauza alienării crescânde a mamei noastre, a izolării, a senzației de superioritate și a dorinței ei ca eu și Berner să nu fim asimilați „mentalității de târg, care, după părerea ei, înăbușea viața în Great Falls, nu am avut o viață ca a majorității copiilor, care ar fi putut include prieteni cu care să ne vizităm, ziare de livrat, cercetași și dansuri. Dacă ne-am fi integrat, credea mama, asta doar ne-ar fi crescut șansele de a rămâne exact acolo unde eram. La fel de adevărat este și că, dacă tatăl tău lucra într-o bază aeriană, indiferent unde locuiai, întotdeauna aveai prieteni puțini și rareori îți cunoșteai vecinii. Făceam de toate în bază: mergeam la doctor, la dentist, ne tundeam, cumpăram de mâncare. Oamenii știau asta. Știau că nu o să rămânem acolo mult timp, așa că de ce să se mai deranjeze să ne cunoască. Baza purta un stigmat, ca și cum lucrurile care se petreceau acolo erau din acelea despre care oamenii decenți nu aveau nevoie să afle sau cu care nu aveau de ce să se asocieze. În plus, mama era evreică și arăta a imigrantă, iar în unele privințe, era o boemă. Era un lucru despre care vorbeam cu toții, de parcă să aperi America de dușmani nu era un lucru decent.

Cu toate acestea, cel puțin la început, mi-a plăcut în Great Falls. Era denumit „Orașul electric", deoarece cascada producea electricitate. Părea necizelat, vertical și îndepărtat, dar tot făcea parte din ținutul nemărginit în care locuiserăm deja. Nu-mi plăcea prea mult că străzile aveau numere în loc de nume, ceea ce era derutant și, după cum zicea mama, însemna că e un oraș gândit de bancheri zgârciobi. Și, desigur, iernile erau geroase și nesfârșite, vântul se repezea spre noi dinspre nord ca un tren de marfă, iar lipsa luminii ar fi demoralizat pe oricine, chiar și sufletele cele mai optimiste.

Adevărul totuși este că eu și Berner nu ne-am considerat niciodată ca fiind de undeva anume. De fiecare dată când familia noastră se muta într-un loc nou — în oricare dintre ținuturile îndepărtate — și se instala într-o casă închiriată, iar tata își îmbrăca uniforma albastră călcată și pleca la muncă la câte o bază aeriană, în timp ce mama își lua în primire un nou post de profesoară, eu și Berner ne gândeam că de aici vom spune că suntem, dacă ne va întreba cineva. De fiecare dată, ne repetam unul altuia cuvintele, pe drum spre noua școală. „Bună ziua. Noi suntem din Biloxi, Mississippi. „Bună ziua. Eu sunt din Oscoda. E tocmai în nord, în Michigan. „Bună ziua. Locuiesc în Victorville." Am încercat să învăț lucrurile de bază pe care le știau ceilalți băieți și să vorbesc la fel ca ei, să împrumut argoul lor și să merg de parcă aș fi fost sigur pe mine acolo și nu puteam fi surprins. Și Berner făcea la fel. Pe urmă ne mutam în altă parte, iar eu și Berner încercam să o luăm de la capăt. Când crești în felul ăsta, știu, fie te simți lăsat pe dinafară, în voia sorții, fie te simți încurajat să fii maleabil și să te adaptezi — lucru pe care mama îl dezaproba, din moment ce ea nu făcea așa ceva, ci visa la un alt fel de viitor, unul mai asemănător cu cel pe care și-l închipuise înainte să-l cunoască pe tata. Noi — eu și sora mea — eram mici actori într-o dramă pe care ea o vedea desfășurându-se necontenit.

Prin urmare, a început să-mi pese mult de școală, singurul lucru din viață care, în afară de părinții și de sora mea, avea continuitate. Nu voiam să se termine niciodată. Îmi petreceam cât de mult timp puteam în școală, aplecat asupra cărților care ni se dădeau, în preajma profesorilor, inspirând mirosurile școlii, care erau aceleași peste tot și neasemuite.

A devenit important să am cunoștințe, indiferent de natura lor. Mama noastră știa o mulțime de lucruri și le aprecia. Voiam să fiu ca ea în privința aceasta, fiindcă puteam păstra ceea ce știam, iar asta avea să mă caracterizeze drept educat și promițător — caracteristici care erau importante pentru mine. Nu conta că nu aparțineam niciunuia dintre locurile acelea, pentru că aparțineam școlilor de acolo. Eram bun la engleză, istorie, științe și matematică — materii la care era bună și mama. De fiecare dată când ne făceam bagajele și ne mutam, singurul lucru care mi se părea înspăimântător la mutarea aceea era că, din cine știe ce motiv, nu mi se va mai da voie să merg la școală sau voi pierde cunoștințe esențiale care mi-ar putea asigura viitorul și care nu puteau fi obținute din altă parte. Sau că ne vom duce într-un loc nou, unde nu va exista școală deloc (s-a discutat la un moment dat despre Guam). Mi-era teamă că voi ajunge să nu știu nimic, să nu mă pot baza pe nimic care să mă diferențieze. Sunt sigur că moștenisem de la mama senzația de viață fără recompense. Deși este posibil și ca părinții mei, aruncați în confuzia tot mai densă a tinerelor lor vieți — nefiind făcuți unul pentru altul, probabil nedorindu-se fizic, așa cum făcuseră pentru scurt timp, devenind treptat doar sateliți și ajungând în cele din urmă să se disprețuiască unul pe celălalt, fără să-și dea seama complet —, să nu ne fi oferit, mie și surorii mele, suficiente lucruri de care să ne agățăm, așa cum ar trebui să facă părinții. Totuși, nu ajută la nimic să dai vina pe părinți pentru greutățile din viața ta.

3

Când tata a fost lăsat la vatră, la începutul primăverii, eram interesați cu toții de campania prezidențială în desfășurare. Erau de acord în privința democraților și a lui Kennedy, care avea să fie nominalizat în curând. Mama zicea că tata îl place pe Kennedy pentru că-și închipuie că există o asemănare între ei. Tata îl displăcea profund pe Eisenhower din cauza bombardierelor americane sacrificate pentru „a-i înmuia pe friți în spatele liniilor în ziua Z, din cauza tăcerii trădătoare a lui Eisenhower la adresa lui MacArthur, pe care tata îl venera, și din cauză că nevasta lui Ike avea faimă de „bețivană.

Nici pe Nixon nu-l plăcea. Era „rece, ca un pește, „arăta a italian și era „pacifist, ceea ce-l făcea ipocrit. Nu avea o părere bună nici despre ONU, care, după părerea lui, era prea scumpă și le permitea unor comuniști precum Castro (pe care îl numea „actor de doi bani) să se facă auziți în lume. Păstra o fotografie înrămată a lui Franklin Roosevelt în salon, pe perete, deasupra spinetei³ Kimball și a metronomului din mahon și alamă care nu funcționau, dar pe care le primiserăm odată cu casa. Îl lăuda pe Roosevelt pentru că nu se lăsase înfrânt de poliomielită, că se omorâse muncind pentru a salva țara, că scosese zonele împădurite ale Alabamei din Evul Mediu prin legea electrificării rurale și pentru că o suportase pe doamna Roosevelt, pe care el o numea „Prima poamă".

Tata a păstrat o puternică ambivalență în privința originii lui din Alabama. Pe de o parte, se închipuia un „om modern, nu un „țărănoi mai răsărit, cum zicea el. Avea vederi moderne despre multe lucruri, cum ar fi rasa, după ce lucrase alături de negri în Forțele Aeriene. Îl considera pe Martin Luther King un om care-și respecta principiile, iar legea drepturilor civile, dată de Eisenhower, i se părea foarte necesară. Credea că drepturile femeilor au nevoie de mai multe șanse și că războiul e o tragedie și o risipă, așa cum știa din proprie experiență.

Pe de altă parte, când mama făcea o remarcă dispre­țuitoare despre Sud, ceea ce se întâmpla adesea, el devenea contemplativ și îi declara pe Lee și Jeff Davis „oameni cu greutate, chiar dacă fuseseră purtați pe drumuri greșite de cauza lor. Multe lucruri bune proveneau din Sud, zicea el, nu numai mașina de egrenat bumbac și schiurile acvatice. „Poate-mi dai și mie un exemplu, zicea mama, „bineînțeles, altul decât tine".

În clipa în care a renunțat să-și mai îmbrace albastrul Forțelor Aeriene și să se ducă la bază, tata a găsit o slujbă ca vânzător de mașini noi Oldsmobile. Credea că are talent înnăscut pentru vânzări. Firea lui caldă — fericită, primitoare, plăcută, încrezătoare, extrem de vorbăreață — avea să-i atragă pe străini și ceea ce altora li se părea greu pentru el avea să fie ușor. Clienții aveau să se încreadă în el, fiindcă era sudist, or se știa că sudiștii sunt mai cu picioarele pe pământ decât vesticii ăia tăcuți. Aveau să le intre și bani, odată ce se termina anul de probă și reducerile consistente sporeau vânzările. Pentru slujbă, a primit un Oldsmobile Super-88 roz cu gri, pe care să-l folosească pentru demonstrație și pe care l-a parcat în fața casei noastre, pe First Avenue SW, unde avea să facă reclamă. Ne-a scos pe toți la plimbare către Fairfield, înspre munți, în est înspre Lewistown și în sud înspre Helena. „Verificări de orientare-explicare-performanță", așa numea el excursiile acestea de o zi, deși nu prea știa multe despre direcțiile în care ne ducea și, de fapt, nu prea știa multe nici despre mașini, doar să le conducă, iar asta îi plăcea la nebunie. I se părea ușor ca un ofițer de aviație să capete o slujbă bună și se gândea că ar fi trebuit să ceară lăsarea la vatră la sfârșitul războiului. Ar fi ajuns departe între timp.

Acum, că tata nu mai era în Forțele Aeriene și își luase o slujbă, eu și sora mea credeam că viața noastră ar putea, în sfârșit, să ia o turnură definitivă. Locuiam în Great Falls de patru ani. În fiecare zi de școală, mama prindea o cursă către orășelul Fort Shaw, unde preda la clasa a cincea. Nu vorbea niciodată despre munca ei de profesoară, dar părea să-i placă, și uneori povestea despre ceilalți profesori și observa că sunt oameni dedicați (deși părea că altfel nu o interesează și că nu ar vrea să-i cheme vreodată în vizită, cum făcuse și cu oamenii din bază). La sfârșitul verii, puteam să mă văd începând studiile la liceul din Great Falls, unde aflasem că era un club de șah și unul de dezbateri și unde puteam să învăț și latina, de vreme ce eram prea mic și slab ca să joc sport și, de altfel, asta nici nu mă atrăgea. Mama a zis că se așteaptă ca și eu, și Berner să mergem la facultate, dar că va trebui să ajungem acolo prin inteligența proprie, fiindcă nu vor fi niciodată destui bani. Totuși, a zis ea, Berner avea deja o personalitate prea asemănătoare cu a ei ca să facă o impresie suficient de bună pentru a fi acceptată și probabil că în schimb ar trebui pur și simplu să se mărite cu un absolvent de facultate. Într-un magazin de amanet de pe Central Avenue, a găsit câteva fanioane de facultăți și le-a prins pe pereții noștri. Erau articole pentru care alți copii erau deja prea mari. Cele trei ale mele erau Furman, Holy Cross și Baylor. Rutgers, Lehigh și Duquesne erau ale surorii mele. Nu știam nimic despre școlile astea, bineînțeles, nici măcar unde se aflau, deși îmi închipuiam cum arată. Clădiri vechi din cărămidă, cu copaci groși, umbroși, un râu și o clopotniță.

Între timp, Berner începuse să fie cam dificilă. Nu mai fuseserăm în aceeași clasă din școala primară, pentru că era considerat nesănătos ca gemenii să fie împreună tot timpul, deși ne ajutaserăm mereu la teme și ne descurcaserăm bine. Acum ea stătea mult în camera ei, citea reviste de cinema pe care le cumpăra de la Rexall, și Peyton Place, și Bonjour tristesse, pe care le aducea pe ascuns acasă, fără să spună de unde. Se uita la peștii din acvariul ei, asculta muzică la radio și nu avea prieteni — ceea ce era și cazul meu. Nu mă deranja să stau departe de ea și să duc o viață separată, cu propriile interese și gânduri legate de viitor. Eu și Berner eram gemeni fraterni — ea era cu șase minute mai mare — și nu semănam deloc. Ea era înaltă, osoasă, neîndemânatică, foarte pistruiată, stângace — în timp ce eu eram dreptaci —, avea negi pe degete, ochi verzi-cenușii deschiși, ca ai mamei și ai mei, coșuri și o față plată cu bărbie îngustă, care nu era drăguță. Avea părul șaten, sârmos, pieptănat cu cărare pe mijloc, și gură senzuală, la fel ca tata, dar în rest nu prea avea păr — pe picioare sau brațe — și nici cine știe ce piept, la fel ca mama. De obicei, purta pantaloni și, pe deasupra, un sarafan lălâu, ceea ce o făcea să pară mai grasă decât era. Uneori purta mănuși albe, de dantelă, ca să-și acopere mâinile. De asemenea, avea alergii, pentru care ținea în buzunar un inhalator Vicks, iar camera ei mirosea întotdeauna a Vicks când te apropiai de ușă. Mie mi se părea o combinație a părinților: înălțimea tatei și aspectul mamei. Uneori mă trezeam că mă gândesc la Berner ca la un băiat mai mare. Alteori, îmi doream să îmi semene mai mult, ca să fie mai drăguță cu mine și să fim mai apropiați. Dar nu-mi doream niciodată să semăn cu ea.

Spre deosebire de sora mea, eu eram mai mic de statură și mai suplu, cu păr șaten lins, pieptănat cu cărare într-o parte, și piele fină, cu foarte puține coșuri — trăsături „drăguțe, mai asemănătoare cu ale tatei, dar delicate ca ale mamei. Ceea ce îmi plăcea, la fel cum îmi plăcea și felul în care mă îmbrăca mama — în pantaloni kaki, cămăși curate, călcate și pantofi cu șireturi din catalogul Sears. Părinții noștri făceau glume despre mine și Berner că ne-a adus poștașul sau lăptarul și că suntem „ciudățenii. Dar eu simțeam că, de fapt, se refereau la Berner. În ultimele luni, Berner devenise sensibilă la fizicul ei și avea un comportament din ce în ce mai neprietenos, de parcă i se întâmplase ceva rău într-o perioadă foarte scurtă. Mi-o aminteam drept o fetiță obișnuită, pistruiată, drăguță și fericită, cu un zâmbet minunat și un talent de a se strâmba care ne făcea pe toți să râdem. Însă acum era sceptică în privința vieții, ceea ce o făcea sarcastică și pricepută la a-mi detecta defectele, dar cel mai mult o făcea să pară furioasă. Nici măcar nu-i plăcea numele ei — mie, în schimb, îmi plăcea și credeam că, datorită lui, e unică.

***

După ce a vândut mașini Oldsmobile timp de o lună, tata a fost implicat într-un accident minor în trafic — a lovit mașina din față în timp ce conducea prea repede automobilul său demonstrativ — și s-a întors la bază, unde nu avea ce căuta. După aceea, s-a apucat să vândă automobile Dodge și a adus acasă o Coronet în două tonuri, maro și alb, decapotabilă, cu buton start/stop, geamuri electrice, scaune pivotante, precum și cu aripi decorative terminate cu stopuri de un roșu țipător și o antenă lungă, șfichiuitoare. Și mașina aceasta a stat în fața casei o perioadă de trei săptămâni. Eu și Berner ne urcam în ea și porneam radioul, iar tata ne ducea iar în plimbări și lăsam aerul să se năpustească înăuntru pe toate cele patru geamuri deschise. De câteva ori, am ajuns până la Bootlegger Trail și ne-a lăsat să conducem, ne-a învățat cum să cuplăm marșarierul și să luăm corect virajele ca să derapăm pe gheață. Din păcate, nu a vândut niciun Dodge și a tras concluzia că, într-un loc ca Great Falls — un oraș aspru de provincie de numai cincizeci de mii de locuitori, plin de suedezi frugali și germani suspicioși și cu doar un mic procentaj de oameni cu bani care ar fi dispuși să-i cheltuiască pe mașini de lux — nu își alesese meseria potrivită. Așa că a renunțat la ea și s-a angajat ca vânzător de mașini la mâna a doua, aproape de bază. Aviatorii erau mereu în criză de bani, în divorț, dați în judecată, pe cale să se recăsătorească, băgați la închisoare și în căutare de bani. Cumpărau și vindeau automobile ca monedă de schimb. Puteai să faci bani ca intermediar — o poziție care lui îi plăcea. În plus, aviatorii aveau să fie interesați să facă afaceri cu un fost ofițer, care le înțelegea problemele speciale și nu îi privea de sus, cum făceau alți orășeni.

***

Până la urmă, nu a rămas prea mult timp nici la slujba asta. De vreo două sau trei ori, ne-a dus totuși pe mine și pe Berner la depozitul de mașini, ca să ni-l arate. Nu aveam ce să facem acolo, doar să ne plimbăm printre șirurile de mașini, în briza fierbinte, copleșitoare, sub flamurile fâlfâitoare și farurile argintii agățate pe cabluri, și să ne uităm la traficul din bază dintre capotele mașinilor care se coceau în soarele de Montana. „Great Falls este un oraș pentru mașini la mâna a doua, nu pentru mașini noi, zicea tata, stând cu mâinile în șolduri pe treptele micului birou de lemn în care vânzătorii își așteptau clienții. „Mașinile noi i-au trimis pe toți în adăposturile pentru săraci. Din clipa în care ai demarat din parcare, s-a dus mia de dolari. Cam pe atunci, la sfârșitul lui iunie, a zis că se gândește să facă o excursie până în Dixie, ca să vadă cum merg lucrurile pe acolo, printre „repetenți. Mama i-a spus că excursia asta o s-o facă doar el, fără copii, ceea ce l-a enervat. Ea a spus că nu vrea să se apropie de Alabama. Mississippi fusese destul. Situația evreilor era mai rea decât a celor de culoare, care măcar erau de acolo. După părerea ei, în Montana era mai bine, pentru că acolo nu știa nimeni ce e ăla evreu, iar asta a încheiat discuția. Faptul că era evreică i se părea mamei uneori o povară, alteori o distincție pe care într-un fel o accepta. Dar niciodată nu era un lucru bun din toate punctele de vedere. Eu și Berner nu știam ce înseamnă evreu, ci doar că mama e evreică, ceea ce, conform regulilor strămoșești, însemna că și noi suntem oficial evrei, iar asta era mai bine decât să fim din Alabama. Trebuia să ne considerăm „nepracticanți sau „dezrădăcinați", spunea ea. Adică sărbătoream Crăciunul, Ziua recunoștinței, Paștele și 4 Iulie la fel ca toată lumea și nu mergeam la biserică, ceea ce era bine, pentru că oricum nu exista sinagogă în Great Falls. Într-o zi, poate avea să însemne ceva, dar nu era nevoie să se întâmple acum.

La o lună de când încerca să vândă mașini la mâna a doua, tata a venit acasă într-o zi cu o mașină second-hand pe care o cumpărase pentru el; dăduse la schimb mașina noastră, un Mercury 52, pe un Chevrolet Bel Air alb cu roșu din ’55, luat de la depozitul unde lucrase. „Un chilipir. A spus că aranjase să înceapă o slujbă nouă ca vânzător de ferme și terenuri agricole — un subiect despre care recunoștea că nu știe nimic, dar era înscris la un curs care avea loc în subsolul YMCA. Ceilalți oameni din firmă aveau să-l ajute. Tatăl lui fusese evaluator de cherestea, așa că era încrezător în instinctul lui pentru lucrurile „din sălbăticie — mai mult decât pentru cele din oraș. În plus, alegerea lui Kennedy în noiembrie avea să dea startul unei perioade de exuberanță, iar primul lucru pe care aveau să-l facă oamenii era să cumpere terenuri. Nu prea câștigau de pe urma lor, zicea el, deși păreau să fie o mulțime în jur. Marja de profit din vânzarea de mașini la mâna a doua îl avantaja numai pe patron, descoperise el. Nu știa de ce trebuie să fie el ultimul care află lucrurile astea. Mama a fost de acord.

Sigur că noi, eu și sora mea, nu știam atunci, dar ei doi trebuie să-și fi dat seama că începuseră să se îndepărteze unul de altul în tot acest timp — de când plecase el din Forțele Aeriene și chipurile își croia un drum în lume — și să admită că se vedeau altfel, ba chiar să înțeleagă că diferențele dintre ei nu se estompau, ci se accentuau. Toți anii aceia aglomerați, preocupați, tumultoși, în care se mutaseră dintr-o bază în alta și crescuseră doi copii pe fugă, îi împiedicaseră să observe ceea ce ar fi trebuit să observe încă de la început — probabil mai mult ea decât el: că ceea ce păruse insignifiant devenise altceva care, cel puțin ei, nu-i plăcea acum. Optimismul lui, scepticismul ei alienat. Originea lui sudistă, a ei, de evreică imigrantă. Lipsa lui de educație, preocuparea ei pentru educație și lipsa ei de împlinire. Când și-au dat seama (sau când și-a dat ea seama) — repet, asta era după ce tata a acceptat lăsarea la vatră și lucrurile s-au schimbat —, fiecare a început să simtă o tensiune și să aibă o presimțire proprie, neîmpărtășită de celălalt. (Stau dovadă diversele notițe ale mamei și cronica ei.) Dacă lucrurile ar fi putut urma calea pe care o urmează mii de alte vieți — calea zilnică spre despărțirea banală —, ea ar fi putut pur și simplu să-și facă bagajele și să se urce cu mine și cu Berner într-un tren care să ne ducă departe de Great Falls, în Tacoma, de unde era ea, sau în New York ori în Los Angeles. Dacă s-ar fi întâmplat asta, fiecare dintre ei ar fi avut o șansă la o viață bună în lumea cea mare. Poate că tata s-ar fi întors în Forțele Aeriene, din moment ce îi fusese greu să le părăsească. S-ar fi putut recăsători. Ea s-ar fi putut întoarce la școală după ce eu și Berner plecam la facultate. Ar fi putut să scrie poezii, să-și împlinească aspirațiile din tinerețe. Soarta le-ar fi distribuit niște cărți mai bune.

Și totuși, dacă ei ar spune povestea asta, bineînțeles că ar fi diferită: ei ar fi personajele principale în evenimentele care urmează, iar eu și sora mea, spectatorii — ceea ce copiii sunt, de altfel, pentru părinții lor. Lumea nu se gândește, de regulă, că spărgătorii de bănci au copii, deși probabil mulți dintre ei au. Dar povestea copiilor, adică a mea și a surorii mele, ne revine nouă s-o cântărim, s-o porționăm și s-o judecăm, așa cum o vedem. Peste câțiva ani, la facultate, am citit că, după spusele marelui critic Ruskin, compoziția este arta de a aranja elemente inegale. Așadar, compozitorul este cel care stabilește care sunt părțile egale, care contează mai mult și care pot fi lăsate la o parte din calea trecerii grăbite a vieții.

3. Vechi instrument muzical cu clape și corzi, asemănător cu clavecinul.

4

Cele mai multe lucruri care s-au întâmplat în continuare — începând cu toiul verii lui 1960 — le știu din diverse surse nu tocmai de încredere: articole din Great Falls Tribune, care dădeau impresia că ce făcuseră părinții noștri fusese fantastic și amuzant. Pe altele le știu din cronica pe care a scris-o mama în Închisoarea Comitatului Golden Valley, din North Dakota, în timp ce aștepta să fie judecată, și mai târziu în Penitenciarul Statului North Dakota, din Bismarck. Știu câte ceva și din ce mi-au povestit oamenii atunci. Și, sigur, unele detalii le cunosc pentru că eram în casă cu ei și le-am observat, așa cum fac copiii, pe măsură ce situația s-a schimbat din banală, liniștită și bună în proastă, apoi și mai proastă, apoi în cât se poate de proastă (deși nimeni nu a fost omorât decât mai târziu).

***

Aproape tot timpul cât tata a lucrat la baza din Great Falls, patru ani, a fost implicat (deși noi nu știam) într-o combinație prin care furniza clubului ofițerilor carne de vită furată, în schimbul căreia primea bani și fripturi proaspete, pe care le mâncam acasă de două ori pe săptămână. Combinația avea vechime în bază, fiind transmisă de la un responsabil cu aprovizionarea la următorul pe măsură ce își încheiau misiunea. Ea consta în a face afaceri ilegale cu anumiți membri ai tribului indian Cree, care trăia la sud de Havre, Montana, într-o rezervație. Aceștia erau experți în furtul de vaci Hereford din turmele fermierilor locali, în măcelăritul lor în secret și apoi în transportarea jumătăților de vită la bază, totul într-o noapte. Carnea era stocată de directorul clubului ofițerilor în lada frigorifică a clubului și servită maiorilor, coloneilor, comandantului bazei și soțiilor acestora, care habar nu aveau de unde provenea și nici nu le păsa, atâta timp cât nimeni nu era prins, iar vita era de bună calitate — așa cum și era.

Evident, aceasta era o schemă măruntă, motiv pentru care și rezista de ani de zile, și toată lumea se aștepta să dureze la nesfârșit. Numai că în bază a apărut o neînțelegere, care a scos în mod jenant la iveală părți ale combinației care aveau legătură cu practicile de facturare din cadrul biroului de furnizare și rechiziții, și câteva persoane din Forțele Aeriene au fost disciplinate, iar tata și-a pierdut rangul de căpitan (de care era mândru) și a redevenit locotenent. E posibil să fi fost unul dintre cei care au determinat ieșirea la iveală a escrocheriei, dar acest lucru nu a fost declarat niciodată. Întregul episod, despre care nu s-a discutat niciodată la noi în casă și, prin urmare, eu și Berner nu am știut, a contribuit aproape sigur la decizia lui de a ieși din Forțele Aeriene. E posibil să fi fost obligat să iasă la pensie, deși a primit un certificat de lăsare la vatră cu onoruri, pe care l-a înrămat și l-a atârnat în salon deasupra pianului, alături de fotografia lui Roosevelt. Certificatul a rămas acolo după arestarea părinților noștri, când eu și sora mea am rămas singuri în casă, fără să vină careva să aibă grijă de noi. De câteva ori în acea perioadă, am stat și l-am cercetat („Lăsat la vatră cu onoruri din Forțele Aeriene ale Statelor Unite… o mărturie a serviciului său cinstit și credincios…"), gândindu-mă că nu era adevărat ce scria acolo. Când am plecat, m-am gândit să-l iau cu mine. Dar, până la urmă, am uitat de el și l-am lăsat atârnat în casa părăsită, să râdă altcineva de el și, în cele din urmă, să-l arunce la gunoi.

Ceea ce a făcut tata — și asta este consemnat în cronica mamei („Cronica unei infracțiuni comise de o persoană slabă" era titlul acesteia; este posibil să fi intenționat să-și publice povestea într-o zi) —, ceea ce a făcut tata, în timp ce încerca fără succes să vândă mașini Oldsmobile, apoi Dodge, apoi să le vândă aviatorilor mașini și motociclete la mâna a doua, a fost tot un fel de a-i căuta pe indienii de la sud de Havre și de a încerca să înceapă o afacere nouă cu jumătăți de vită. Credea că indienii pierduseră un punct profitabil de desfacere pentru activitatea lor. Și dacă putea găsi oameni sau locuri noi cărora să le furnizeze carne, totul putea să reînceapă și chiar să meargă mai bine decât înainte, pentru că Forțele Aeriene nu mai aveau să fie implicate, iar el nu ar mai fi trebuit să împartă veniturile cu nimeni. Și, de data aceasta, era o complicitate atât de slabă și de prost gândită, că ar fi putut fi comică, dacă nu ne-ar fi schimbat viețile: pe a tatălui nostru și pe a mamei noastre evreice, mici și severe, în căsuța lor modestă, închiriată, din Great Falls, pe a nefericiților indieni și pe a vacilor furate, măcelărite în toiul nopții, într-o semiremorcă veche. Dacă ar fi avut simțul realității, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar nimeni nu avea acces la simțul