Anul meu cu Salinger

Nota autoarei

Abigail Thomas descrie memoriile drept „adevărul pe cât de bine mă pricep eu să îl spun", iar această carte este, pe drept cuvânt, adevărul spus așa cum am putut eu mai bine. Ca să o scriu, am intervievat persoane pe care le-am cunoscut în perioada la care se referă relatarea și mi-am consultat propriile însemnări din acea vreme și din anii imediat următori.

Pentru a menține fluxul narațiunii, am modificat întru câtva cronologia câtorva dintre evenimente și am schimbat numele — și trăsăturile definitorii — ale majorității personajelor, deși nu ale tuturor.

Lăsând la o parte micile ajustări pomenite, aceasta este povestea adevărată a anului meu cu Salinger.

Noi, fetele

Eram sute, mii care ne îmbrăcam grijulii în lumina cenușie a dimineții din Brooklyn, din Queens sau Lower East Side și ne părăseam apartamentele, cărând cu greu traistele pline de manuscrise pe care le citeam în timp ce stăteam la coadă la patiseria poloneză, la magazinul cu delicatese grecești, la cafeneaua-restaurant de la colț, așteptând să ne comandăm cafeaua, slabă și dulce, și foitajul, pentru ca apoi să luăm metroul, unde speram să găsim un loc pe scaun, ca să putem citi și mai mult, înainte de a ajunge la birourile noastre din centru, din Soho ori Union Square. Eram fete, bineînțeles, eram toate fete, răsărite din metroul de pe Linia 6 la stația Fifty-First Street, treceam pe lângă Waldorf-Astoria și pe lângă clădirea Seagram de pe Park Avenue, toate îmbrăcate în variațiuni pe aceeași temă — fustă simplă și pulover, reamintind de stilul Sylvia Plath la Smith College —, fiecare piesă vestimentară cumpărată de părinții care trăiau confortabil într-o suburbie, pentru că salariile noastre erau atât de mici, încât abia dacă ne puteam permite chiria, cu atât mai puțin să luăm prânzul în apropierea birourilor unde lucram sau să cinăm în oraș, nici măcar prin cartierele ieftine unde locuiam și unde împărțeam câte un apartament cu alte fete ca noi, asistente la alte agenții sau edituri sau pe la câte o organizație literară nonprofit. Stăteam toată ziua picior peste picior, pe scaunele noastre rotative, răspundeam la chemarea șefilor noștri, invitam scriitorii să intre în birourile acestora, arborând combinația potrivită de entuziasm și reținere, fără să arătăm vreodată că motivul pentru care intraserăm în acest gen de activitate nu era că ne doream să le ducem pahare cu apă scriitorilor veniți să ne viziteze, ci că voiam să fim noi însene scriitoare, iar acesta părea modul cel mai acceptabil din punct de vedere social de a începe, deși devenea deja limpede că nu era deloc potrivit. Cu ani în urmă, așa cum ne atrăseseră atenția părinții noștri — așa cum propriii mei părinți îmi spuseseră de nenumărate ori —, am fi fost numite secretare. Și așa cum se întâmpla cu fetele din tagma secretarelor pe vremea părinților noștri, foarte puține ar fi avansat, foarte puține ar fi reușit, cum se spune. Șușoteam între noi despre cele norocoase, cele cu șefi care le îngăduiau să preia cărți sau clienți, care le instruiau, sau despre cele care demonstrau inițiativă, care încălcau regulile și ne întrebam dacă am putea ajunge și noi așa, dacă ne-o doream suficient încât să răbdăm anii de plată mediocră, anii în care trebuia să ne supunem ordinelor și cererilor șefilor sau dacă încă ne doream să fim de cealaltă parte, să fim scriitorul care bate cu încredere la ușa șefilor noștri.

Iarna

Cu toții trebuie să începem de undeva. Pentru mine, acel undeva a fost o încăpere întunecoasă, ticsită pe margini din podea și până în tavan cu cărți, rafturi peste rafturi de cărți clasate pe autori, cărți din toate perioadele secolului XX, cu coperte al căror design purta amprenta specifică momentului în care fuseseră lansate în lume — liniile fanteziste ale desenelor din anii 1920, nuanțele tari de muștar și castaniu ale sfârșitului anilor 1950, portretele în acuarele străvezii din anii 1970 — cărți care au definit perioada în care eu și alții ca mine am lucrat în acest labirint de vizuini. Când colegii mei rosteau numele de pe cotoarele acelor cărți, glasul le devenea grav și respectuos, pentru că erau numele unor adevărați zei pentru cei cu înclinații literare. F. Scott Fitzgerald, Dylan Thomas, William Faulkner. În locul acela se afla totuși, și încă se mai află, o agenție literară, ceea ce înseamnă că numele de pe cotoare mai reprezentau și altceva, un alt lucru care îi face pe oameni să vorbească în șoaptă, ceva despre care înainte credeam că nu are absolut nimic de-a face cu cărțile și literatura: banii.

1

Trei zile de ninsoare

În prima mea zi la Agenție m-am îmbrăcat cu grijă în haine care mi se păreau adecvate muncii într-un birou: o fustă scurtă de lână, ca un kilt Black Watch, în carouri cu verde, albastru și negru, și un pulover verde-închis, pe gât și cu fermoar la spate, din anii 1960, cumpărat dintr-un magazin second-hand londonez. În picioare, colanți groși, negri. Încălțările, mocasini negri din piele întoarsă produși în Italia și cumpărați pentru mine de mama, care era de părere că „pantofii buni" sunt o necesitate, nu un lux. Nu mai lucrasem niciodată până atunci într-un birou, dar jucasem teatru — în copilărie, la liceu și mai târziu — și am considerat ținuta respectivă ca pe o costumație. Rolul meu — tânără asistentă strălucită. Vineri, în varianta feminină.

Am acordat poate prea multă atenție vestimentației mele pentru că nu știam aproape nimic despre jobul care mă aștepta sau despre compania care mă angajase. De fapt, nici nu îmi prea venea să cred că fusesem angajată, se întâmplase atât de repede. Cu trei luni înainte, tocmai mă lăsasem de școală — sau îmi terminasem masteratul, depinde din ce perspectivă privești — și luasem avionul de la Londra, întorcându-mă acasă la părinți, în suburbii, doar cu o cutie enormă cu cărți. „Vreau să scriu poezie și nu doar să analizez poeziile altora", îi spusesem iubitului meu din facultate, de la vechiul telefon public din holul căminului unde locuiam, în Hampstead. Părinților mei nu le-am spus asta. Lor nu le-am zis nimic altceva decât că mi-a fost urât singură la Londra. Iar ei, respectând codul tăcerii din familia noastră, nu m-au întrebat absolut nimic despre ce planuri aveam. În schimb, mama m-a dus la cumpărături: la Lord & Taylor mi-a ales un costum din gabardină de lână brodată cu catifea, cu fustă creion și sacou cambrat, în genul celor purtate de Katharine Hepburn în Coasta lui Adam și o pereche de pantofi escarpin. Speranța ei — mi-am dat seama în timp ce croitorul magazinului îmi prindea în ace mânecile ca să le scurteze — era că deux-piècesul mă va duce către genul de slujbă acceptabilă.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, prietena mea Celeste m-a luat cu ea la o petrecere, unde o veche amică de-ale ei a pomenit laconic despre jobul pe care îl avea la o editură de science-fiction ce aparținea unui mare grup editorial de interes general. „Cum ai ajuns acolo?" o întrebasem, nu atât pentru că voiam să știu care era mecanismul procesului de angajare, ci mai mult pentru că mi se păruse ciudat că o absolventă de limba engleză, interesată de ficțiunea serioasă, acceptase o astfel de slujbă. În loc de răspuns, amica lui Celeste mi-a pus în palmă o carte de vizită.

— Asta e o agenție de plasare, mi-a spus. Toți editorii folosesc agenții de felul ăsta atunci când au nevoie de o asistentă. Dă-le un telefon.

A doua zi dimineață am format șovăind numărul de telefon. Munca editorială nu intra în planurile mele — deși, evident, nu aveam niciun plan —, însă mă atrăgea ideea de destin, predilecție care foarte curând avea să mă bage în belele din care mi-a luat ani de zile să ies. Așa că am luat drept un semn faptul că m-am nimerit într-un colț la petrecere lângă prietena lui Celeste, amândouă potolite și stinghere în mijlocul vacarmului.

— Poți să vii astăzi după-amiază? m-a întrebat femeia care mi-a răspuns la telefon cu un accent nu tocmai englezesc, dar cu inflexiunile unui bun cunoscător al limbii.

Așa că, înțolită în costumul meu, am ajuns să înmânez un CV compus pe fugă unei doamne elegante, cu un sacou și o fustă aproape identice cu ale mele.

— Tocmai ai terminat un master de limba engleză? m-a întrebat, ridicând din sprâncene, cu părul negru alunecându-i pe față.

— Da.

— Ei bine, a spus oftând și dându-mi la o parte CV-ul, asta o să te facă mai interesantă pentru unii editori și mai puțin interesantă pentru alții. Totuși, îți găsim noi ceva.

S-a lăsat pe spate în scaun și a continuat:

— Am să-ți dau un telefon după Anul Nou. În preajma Crăciunului nimeni nu angajează.

Abia mă întorsesem acasă după întâlnirea cu ea, când mi-a sunat tele­fonul.

— Am ceva pentru tine, a zis. Ce-ai zice să lucrezi într-o agenție literară în loc de o editură?

— Minunat, am răspuns.

Habar n-aveam cu ce se ocupă o agenție literară.

— Fantastic. E vorba despre o agenție extraordinară. Veche și de prestigiu. De fapt, cred că e cea mai veche agenție din New York. Postul este pe lângă o agentă care lucrează în branșă de mult, mult timp.

A făcut o pauză.

— Unora dintre asistente li s-a părut puțin mai dificil de lucrat cu ea, dar altele o plac. Cred că te-ai potrivi bine. Agenta caută să angajeze imediat pe cineva. Vrea să ia o decizie până la Crăciun.

Mai târziu aveam să descopăr că agenta cu pricina ținea de luni de zile interviuri cu potențiale asistente. Deocamdată însă, în ziua aceea rece de decembrie, mi-am fixat telefonul de umăr pentru a avea mâinile libere și mi-am agățat costumul în duș, să îi îndrept cutele la abur.

A doua zi, cu fermoarul tras și toți nasturii costumului încheiați, am luat metroul până la intersecția Fifty-First cu Lex, am traversat Park și am ieșit pe Madison, să mă întâlnesc cu agenta în cauză.

— Deci, a început ea, aprinzându-și o țigară lungă, maronie.

Gestul mi-a amintit cumva simultan de Don Corleone și de Lauren Bacall. Avea degete lungi, subțiri și albe, cu articulațiile aproape invizibile și unghii perfect ovale.

— Știi să dactilografiezi?

— Știu, am pretins, scuturând țeapănă din cap.

Mă așteptasem la întrebări mai dificile, abstracte, despre cât de dedicată sunt muncii și ce obiceiuri am sau care fuseseră provocările ridicate de tezele centrale ale dizertației mele de masterat.

— La o mașină de scris? m-a întrebat, țuguindu-și buzele ca să scoată firișoare de fum alb și delicat.

A zâmbit, abia perceptibil.

— E cu totul altceva decât să folosești un... computer, a adăugat cu o expresie acră, de dezgust.

— Așa e, am aprobat, dând nervos din cap.

O oră mai târziu, în timp ce afară cerul se întuneca și orașul devenea pustiu, ca întotdeauna de sărbători, mă întindeam pe canapea să recitesc Persuasiune², cu speranța că nu va mai trebui niciodată să îmbrac acel costum și cu atât mai puțin ciorapii cu care se asorta.

Apoi telefonul a sunat din nou. Eram angajată.

Așadar, în prima zi de luni după Anul Nou m-am trezit la ora șapte, am făcut un duș relaxant, am coborât scările crăpate și ciobite ale clădirii și am descoperit că lumea încremenise: strada era acoperită de zăpadă. Știusem, bineînțeles, că urma să vină viscolul sau presupun că știusem, pentru că nu aveam nici televizor, nici radio și nici nu mă învârteam în cercuri unde lumea vorbește prea mult despre vreme — aveam lucruri mai importante și mai complexe de discutat; vremea era ceva care le obseda pe bunicile noastre sau pe vecinii noștri plicticoși din suburbii. Dacă aș fi avut un radio aș fi aflat că tot orașul era închis, că Departamentul Educației suspendase cursurile din cauza ninsorii, pentru prima dată în peste douăzeci de ani, că de-a lungul coastei mureau sau muriseră oameni, captivi în mașinile lor, în casele neîncălzite sau pentru că alunecaseră pe străzile acoperite de gheață. Agenția folosea un sistem de informare prin telefon în timp real pentru situațiile de urgență, când era închisă. Într-o astfel de situație, președinta companiei — șefa mea, deși abia după câteva săptămâni de muncă mi-am dat seama că aceasta era poziția ei, pentru că la Agenție informațiile erau mai degrabă ghicite decât împărtășite — își suna subordonatul direct și tot așa, în josul ierarhiei din Agenție, până când recepționista Pam și diferitele asistente ale agenților și chiar și ciudatul și tristul curier, Izzy, aflau cu toții că nu trebuie să vină la serviciu. Pentru că la mine era prima zi, încă nu apăream în lista lor de contacte.

Deși orașul era într-adevăr în stare de urgență, metrourile mele au sosit repede — trenul L, de la Lorimer Street, expresul 5, de la Union Square — și la 8:30 eram în gara Grand Central, unde obloanele trase ale diferiților furnizori de cafea, patiserii și ziare îți dădeau fiori. Am luat-o spre nord și am ajuns la Great Hall, sala mare, cu grațioasa ei cupolă înstelată, sunetul tocurilor mele răsunând pe pardoseala de marmură cu ecou. Apucasem să traversez jumătate din încăpere — până la ghișeul de informații unde în liceu obișnuiam adeseori să îmi dau întâlnire cu prietenii —, când mi-am dat seama de ce încălțările mele făceau atâta gălăgie: eram singură sau aproape singură, într-un spațiu întotdeauna plin de sunetele a sute, a mii de pași ce treceau zoriți peste marmură. Acum, când rămăsesem încremenită în mijlocul ei, sala era mută. Eu fusesem singura entitate care genera zgomot.

Am împins ușile grele de sticlă dinspre latura estică a gării și am pășit afară, în vântul înghețat. Mi-am făcut încet drum spre vest, prin zăpada depusă din belșug pe Forty-Third Street, până ce am dat peste ceva și mai ciudat decât Grand Central Station mută și pustie: Madison Avenue mută și pustie. Plugurile de zăpadă nu trecuseră încă pe străzi. Vântul era singurul care se auzea. O manta imaculată de zăpadă se întindea netedă, de la magazinele de pe latura estică a bulevardului și până la cele de pe vest, neatinsă de nicio urmă de pași, de niciun ambalaj de dulciuri, nici măcar de o frunză.

Înaintând cu greu, am luat-o spre nord și am dat peste un trio de angajați în domeniul bancar care alergau prin zăpada abundentă — sau încercau să alerge — și chiuiau de plăcere, cu trenciurile fluturându-le în urmă ca niște pelerine.

— Hei, m-au strigat ei. Facem o bătaie cu bulgări! Vino și tu!

— Trebuie să merg la muncă, le-am zis.

E prima mea zi, am fost gata să le spun, dat apoi m-am oprit. Mai bine să trec drept o persoană cu experiență, rutinată. Acum eram și eu una de-a lor.

— E închis totul, au strigat iar. Hai să te joci în zăpadă!

— O zi bună, am strigat ca răspuns și am luat-o spre Forty-Ninth Street, unde am găsit clădirea îngustă și banală care găzduia Agenția.

Holul de la intrare era un culoar îngust ce ducea la două lifturi demodate. Clădirea era plină de birourile unor agenți de asigurări, de importatori de sculpturi africane, de bătrâni medici de familie cu cabinete individuale și de terapeuți gestaltiști. Și de birourile Agenției, care ocupa tot mezaninul. Am coborât din lift și am încercat ușa, care era încuiată. Nu era însă decât 8:45, iar biroul, știam, nu se deschidea decât la ora 9:00. În vinerea dinaintea Crăciunului mi se ceruse să trec pe acolo, ca să semnez ceva documente și să iau câteva lucruri, printre care și o cheie de la ușa principală. Mi se păruse ciudat că dădeau cheia cuiva pe care abia îl cunoscuseră, dar mi-o pusesem conștiincioasă pe inelul meu cu chei chiar acolo, în liftul care scârțâia și trosnea. Însă acum am scos-o și am intrat în biroul tăcut și întunecat. Abia așteptam să inspectez cărțile care căptușeau pereții foaierului, dar îmi era teamă ca nu cumva să vină cineva și să mă vadă comportându-mă precum studenta la master care fusesem până de curând. Am trecut, de voie, de nevoie, pe lângă biroul recepției și am luat-o pe coridorul din față, cu șirurile lui de cărți broșate ale lui Ross Macdonald³, am cotit la dreapta spre chicinetă, am traversat zona acoperită de linoleum a departamentului financiar și am ajuns în aripa de est a biroului, unde se afla sanctuarul noii mele șefe și anticamera spațioasă unde urma să stau eu.

Cu spatele drept și picioarele înghețate în pantofii leoarcă am rămas pe loc, am inspectat conținutul sertarelor de la biroul meu — agrafe, capsator, fișe alfabetice mari, de culoare roz, imprimate cu coduri și grile misterioase —, prea timidă să îmi scot cartea, de frică să nu mă surprindă șefa cea nouă. Citeam Jean Rhys⁴ și mă imaginam aidoma eroinelor ei scăpătate, care trăiau săptămâni la rând cu nimic altceva în afară de croissantul și espressoul oferite gratuit în clădirile de apartamente în regim hotelier, eroine cărora foștii lor iubiți căsătoriți le achitau chiriile, drept compensație pentru că puseseră capăt relației. Aveam bănuiala că șefa mea nu ar încuviința lectura lui Jean Rhys. În timpul interviului mă întrebase ce citeam, ce preferințe am în materie de lectură.

— Îmi place totul, îi răspunsesem eu atunci. Îl ador pe Flaubert. Tocmai am terminat Educația sentimentală și am rămas surprinsă de cât de contemporan mi s-a părut. Dar îmi plac și scriitoare ca Alison Lurie⁵ și Mary Gaitskill⁶. Și am crescut citind romane polițiste și de mistere. Ador scrierile lui Donald Westlake⁷ și ale lui Dashiell Hammett⁸.

— Da, toate bune și frumoase cu Flaubert, dar ca să lucrezi în domeniul editorial trebuie să citești scriitori care sunt în viață.

Făcuse o pauză și eu bănuisem că răspunsul meu fusese greșit. Ca întotdeauna, ar fi trebuit să mă pregătesc mai temeinic. Nu știam nimic despre agențiile literare, nimic despre acea agenție literară anume.

— Și mie îmi place Donald Westlake, adăugase, aprin­zându-și o țigară. E teribil de amuzant.

Apoi, pentru prima dată de când pășisem în biroul ei, a zâmbit.

Mă uitam pe furiș la cărțile de pe raftul de deasupra capului meu — câteva ediții broșate din Agatha Christie și ceva ce părea să fie o serie de romane de dragoste — când a început să sune telefonul negru și greu de pe birou. Am ridicat receptorul înainte să îmi dau seama că nu știam sigur care era formula de salut.

— Alo, am îngăimat, timidă.

— A, nu! s-a auzit strigând o voce. Ești acolo? Știam eu că ești acolo. Du-te acasă.

Era șefa mea.

— Biroul e închis. Ne vedem mâine.

A urmat o pauză în care m-am chinuit să îmi dau seama ce să spun.

— Îmi pare așa de rău că ai bătut tot drumul până în centru. Du-te acasă și te încălzește.

Apoi a închis.

Ajunsă afară am constatat că dispăruseră și bancherii, probabil își dezmorțeau și ei picioarele pline de apă. De-a lungul bulevardului Madison vântul sufla în rafale puternice și îmi zburătăcea șuvițele de păr care îmi intrau în gură și în ochi, dar strada era atât de tăcută și de frumoasă, că am zăbovit până mi-au amorțit mâinile și picioarele și nasul. Era ultima zi de luni în care nu trebuia să fiu neapărat undeva la ora 9:30 dimineața și mi-am dat seama că nu aveam de ce să mă grăbesc înapoi acasă.

Viscole vor mai fi în New York, dar nici unul care să nască o astfel de liniște, nici unul în care eu să pot rămâne la un colț de stradă și să am sentimentul că sunt singurul om din univers și sigur nici unul care să oprească orașul în întregime. Până să se dezlănțuie un nou viscol de asemenea proporții, lumea avea să se schimbe. Liniștea nu mai era posibilă.

M-am întors acasă, în Brooklyn. Oficial, din câte știau părinții mei, locuiam în Upper East Side, împreună cu prie­tena mea, Celeste. După facultate, când eu m-am mutat la Londra pentru masterat, Celeste — pe care părinții mei o descriau de obicei ca fiind „bună și „amabilă — își luase o slujbă de educatoare la o grădiniță și își găsise o garsonieră cu chirie plafonată pe East Seventy-Third Street, între străzile First și Second. Când m-am întors cam năucă la New York, m-a lăsat să dorm la ea pe canapea, fiindu-mi chiar recunoscătoare că îi țin companie, apoi mi-a sugerat să locuim împreună și să împărțim chiria. Oficial, din câte știau părinții mei, mai aveam și un iubit, la fel de bun și de amabil, iubitul meu din facultate, compozitor, sclipitor și amuzant, care urma studiile de masterat în California. Planul fusese ca eu să mă întorc acasă de la Londra după ce îmi luam masteratul, să le fac o vizită scurtă părinților și pe urmă să mă mut la Berkeley, în apartamentul pe care el îl rezervase pentru noi într-un complex situat la câteva străzi de Telegraph Avenue, cu blocuri de locuințe dispuse în jurul unei curți interioare întunecate, care arăta ca și cum ar fi trebuit să aibă și o piscină.

Piscina însă nu exista. Iar eu mă abătusem de la plan. Mă întorsesem la New York și descoperisem că nu puteam să părăsesc orașul. Apoi l-am cunoscut pe Don.

În a doua mea zi de muncă la Agenție am sosit din nou stânjenitor de devreme, atât de teamă îmi era să nu întârzii. De data asta am vârât cheia în yală, am crăpat puțin ușa și, văzând că biroul era învăluit în întuneric, iar recepția, pustie, am închis-o repede la loc și am luat din nou liftul până jos, în hol. Madison fusese deszăpezit, la fel și Fifth și restul centrului, dar orașul era încă adormit, lângă borduri se înălțau maldăre de zăpadă de doi metri, iar pietonii se strecurau lent pe cărările înguste săpate pe trotuare. În hol exista un chioșc unde se vindeau croasanți și înăuntru câțiva clienți buimaci inspectau galantarele de sticlă, sub privirile neprietenoase ale unei sud-asiatice corpolente, cu plasă de păr pe cap. M-am alăturat și eu, cumpănind în minte posibilitatea unei a doua cafele.

Când am ajuns iar sus, sosise recepționera care aprin­dea luminile din foaier încă îmbrăcată cu paltonul ei lung, maro. Mai era o lumină aprinsă și în biroul aflat fix vizavi de recepție.

— A, bună, a zis fata, într-un fel nu tocmai prietenos.

Și-a descheiat haina și și-a pus-o peste braț, apoi s-a îndepărtat de mine și a luat-o pe coridor.

— Sunt noua asistentă, am strigat eu în urma ei. Să mă duc... ăă... la biroul meu? Sau să...

— Stai așa, să-mi agăț haina.

A reapărut câteva minute mai târziu, înfoindu-și părul tuns scurt.

— Cum ziceai că te cheamă? Joan?

— Joanna.

— Da, Joanne, a spus și s-a lăsat cu toată greutatea pe scaunul ei.

Era o femeie înaltă, cu o siluetă pe care mama ar fi numit-o impunătoare, iar în ziua aceea era îmbrăcată cu un pulover turcoaz, pe gât, și cu un gen de costum așa cum se purta prin anii ’70, cu pantalonii mulați sus și largi jos și cu reverele sacoului și mai largi. Așezată pe scaunul ei părea nu doar să domine împrejurimile, dar și să prezideze la modul absolut peste biroul recepției și peste spațiul din jur. Lângă telefonul ei se afla un dispozitiv cu cărți de vizită de dimensiuni