Eu Sunt Împăratul

Prolog

26 iunie 363 d.Hr.

Lupta dintre armata romană și persiană este în plină desfășurare. Dintr-o dată, timpul pare să stea pe loc: o suliță vine înfiptă în abdomenul lui Iulian.

«Fugiți, împăratul a fost lovit!»

Tânărul conducător se clătina în șaua calului său, apoi cade. Întins pe pământ, încearcă să-și scoată lama, rănindu-și degetele:

«Leonzio, scoate sulița asta»

«Nu pot, domnul meu. Ați muri.»

«Sunt deja mort» sângele iese din el abundant. «Cer doar să-mi sfârșesc zilele ca un războinic: ajută-mă să mă urc din nou pe cal». Garda sa de corp de încredere pentru prima dată nu se supune: «Aduceți-l pe Oribasio aici, imediat!»

Iulian înțelege că este ziua marcată de soartă: «Nu am vrut să ascult haruspicii, dar știam că acea stea căzătoare mi-a anunțat sfârșitul.»

Oribasio, medicul personal, încerca în zadar să tamponeze sângerarea.

Prințul se uită cu bunătate la el: «Nu-ți face griji. Zeii mă așteaptă... Sunt pregătit.»

Prietenul său doctorul îl apucă de sub brațe: «Leonzio, ajută-mă să-l aduc înapoi în tabără.»

«Nu!» Iulian îi oprește. «Vă cer o ultimă favoare: duceți-mă pe malul Tigrului.»

Între timp, sosește Maximus, ghidul spiritual al împăratului filosof: «Alexandru cel mare este cel care îl inspiră. Vrea să se arunce în râu și să lase cadavrul să plutească pe valuri. Când trupul său va dispărea pentru totdeauna, vom spune că s-a ridicat la Olympus pe un car de foc. Noi păgânii vom putea astfel celebra un nou zeu: Iulian!»

Dar o sută de soldați blocau accesul la râu: «Opriți-vă! Noi, creștinii, nu vom permite acest lucru. Nimeni să nu îndrăznească, nici acum nici vreodată, să facă corpul Apostalului să dispară. Vom împiedica pe oricine să inventeze că s-a înălțat la cer.»

Iulian se uită la pământul îmbibat în sângele său, apoi își îndreaptă ochii spre cer: «Helios, iată-mă!»

I

Vineri, 16 iulie 2010

Astăzi, pe această căldură extenuantă, nu este ziua potrivită pentru a zbura, dar nici una nu e; mă tem întotdeauna când nu conduc eu, chiar dacă e vorba de o sanie pe o întindere moale de zăpadă. În faimoasa listă a lui Dustin Hoffmann/Rain Man era sau nu Turkish Airlines  printre companiile care avuseseră prăbușiri?

După ce am urcat în avion aștept în picioare ca doi oameni în vârstă să-și aranjeze bagajele, între timp sosește un steward [însoțitor de zbor]. Se adresează femeii care tocmai se așezase: «Scuzați-mă, doamnă, nu puteți sta acolo.»

«Este locul soțului meu, dar...»

«Am cedat locul de lângă fereastră soției mele» intervine soțul în vârstă de vreo șaptezeci de ani.

«Știți, îi place să se uite afară.»

«Înțeleg, domnule, dar acolo trebuie să stați dumneavoastră», insistă băiatul.

«Și de ce?» întreabă femeia, care nu vrea să se ridice.

«Pentru că», explică cu amabilitate steward-ul «acea fereastră este, de asemenea, o ieșire de urgență și dumneavoastră nu ați reuși să o deschideți în caz de...»

«Există... această posibilitate?» intervin eu.

Steward-ul răspunde adresându-se turistului în vârstă:

«În caz de... dumneavoastră ați putea forța deschiderea, soția dumneavoastră nu cred.»

«Ah, în caz de» repet îndepărtându-mă de cei trei vizibil îngrijorat.

Mă așez. Căștile mp3-ului ascunse de buclele de păr din fața urechilor (sunt convins că nu ajută la nimic oprirea aparatelor electronice). Un Vecchioni vintage acoperă zgomotul celei mai critice faze: decolarea.

Aterizarea în Ankara alunecă ușor; totuși, când cobor, aș vrea să mă aplec și să pup pământul, așa cum făcuse papa. Aerul este irespirabil, asfaltul pistei fierbinte. Aeroporturile sunt toate la fel: aceleași semne, identice aranjamente ale vitrinelor. Voi găsi valiza pe banda rulantă sau au trimis-o la San Petersburg? Incredibil, valiza este acolo și, din a doua încercare, o iau pe cea potrivită (chiar și valizele sunt toate similare: mai devreme sau mai târziu trebuie să mă decid să atașez o etichetă cu numele).

Coada de la vamă se mișcă lent: când vine rândul meu, faptul că făcusem doctoratul în Germania, de data asta mi-e de folos: în străinătate nimeni nu știe italiană.

«Sprechen Sie Deutsch [Vorbiți germană]?» întreb.

«Ja [Da]» răspunde ofițerul vamal.

Îmi scot pașaportul din gentuță și i-l înmânez. El examinează cu atenție fotografia, ridică privirea până când o întâlnește pe a mea și apoi se uită din nou la imagine, în cele din urmă mă întreabă dacă sunt Francesco Speri.

Dau din cap. Într-adevăr, nu prea arăt ca în fotografia făcută acum 5 ani unde aveam 12 kilograme în plus.

Privirea vameșului devine brusc serioasă.

«Können Sie mir folgen [Mă puteți urma]?» exclamă pe un ton milităresc.

Surprins de cererea de a-l urma, întreb, poate într-un mod oarecum nepoliticos, de ce. Ofițerul vamal implacabil insistă și sunt forțat să merg după el.

Traversăm un coridor lung și întunecat, pe părțile laterale sunt mai multe uși, toate închise: pare un spital sumbru ca cele din trecut, care încă se mai găsesc doar prin sate. Cu un gest al mâini mă invită să intru în ultima cameră din dreapta: aici, un bărbat scund cu cizme militare, stătea în picioare și îi dicta ceva la altul, cu intenția de a bate la o veche mașină de scris. În ciuda staturii sale, bărbatul trebuie să fie un maior, un colonel, în orice caz un grad înalt. Cu jumătate de zâmbet sub mustața neagră, îmi indică să mă așez, strângând în mâinile groase spătarul unui scaun de lemn incomod. Apoi „șefulețul" discută în mod agitat cu ofițerul care m-a adus aici; celălalt însoțitor se oprește din scris și intervine în discuție, fiind imediat redus la tăcere de către cei doi. Pentru prima dată de când am plecat îmi amintesc de profesorul Barbarino, care este și motivul călătoriei mele: el insistase să învăț limba turcă, să pot face excavări cu el aici. Întotdeauna îi răspundeam că nu sunt arheolog, ci un istoric, și oricum pentru a efectua săpături arheologice nu este nevoie să vorbesc; pentru orice altceva era suficient ca el să fie în stare să se ocupe de autorități.

Anxietatea mă cuprinde, în timp ce minutele trec lent. Vameșii strigă în turcă și presupun că vorbesc despre mine: din când în când mă semnalează cu o ușoară mișcare a capului înainte. Privesc în sus: un tapet maroniu a fost lipit cât de cât bine peste țiglele albe. În spatele generalului (între timp l-am promovat: pare că el ia deciziile) se află o imagine uriașă a unuia într-o uniformă de înalt funcționar.

«Haben Sie verstanden [Ați înțeles]?»

[Cum pot să înțeleg, dacă vorbiți într-un dialect din munții Anatoliei Orientale!]

Îmi explică că vor aduce pe cineva de la ambasada italiană; întreb de ce: nimeni nu îmi dă un răspuns. Acest „general" vorbește puțin și zâmbește prea mult: instinctiv nu-mi inspiră încredere!

Vameșul care m-a adus aici îmi cere, de fapt îmi poruncește să-l urmez din nou. În actul de a saluta pictură pe perete, presupun că este același general când era tânăr; pe de altă parte, bărbații cu mustață îmi par toți la fel.

Ne întoarcem pe același coridor până într-o cameră și mai întunecată: fără gratii, dar arata ca o celulă, poate pentru că nu există ferestre sau mai degrabă pentru că vameșul se postează în fața ieșirii, aproape blocând-o cu dimensiunea sa impunătoare.

Petrec o oră fără sfârșit închis în acea cameră: nu știu ce se va întâmpla cu mine. Dintr-o dată se aude un sunet de tocuri în depărtare, apoi zgomotul se oprește, urmează voci nedescifrabile, apoi tocurile se apropie...

«Bună dimineața, sunt Francesco Speri» mă ridic.

O fată de aproximativ 35 ani, statură mică, păr lung: «Bună dimineața, numele meu este Chiara Rigoni, sunt interpreta ambasadei».

Îi strâng mâna multă vreme, ca și cum aș vrea să mă țin de ea, ca de o ancoră de salvare: «Nu pot înțelege ce s-a întâmplat! Au stat de vorbă îndelung unul cu altul, nu știu care era problema, apoi m-au închis aici și…»

Ofițerul vamal mă întrerupe, acum rezemându-se de rama ușii cu o falsă ușurință, adresându-se în turcă noii sosirii.

«Ei precizează că nu ați fost reținut; erați aici în așteptarea mea. Oricum, mă duc să vorbesc cu locotenentul Karim» spune acestă Chiara ieșind din cameră.

E italiancă sau turcoaică? Ten deschis și păr blond, deși poate nu e natural,  nu par să caracterizeze o turcoaică, dar modul de a face, prea formal, nu este tipic italian. În orice caz, mustață neagră este doar locotenent!

Între timp, vameșul s-a așezat din nou în fața intrării: e adevărat că nu m-au legat, dar mă simt în continuare sufocat. Apoi, am o îndoială: «Deci, scuzați-mă, înțelegeți italiană?»

El neagă pe un ton monosilabic, confirmându-mi astfel suspiciunea. Am fost ușurat că i-am pus această întrebare, el cu un gest autoritar mă sfătuiește să mă întorc la loc; nu este cazul să fac o dezbatere, iau loc.

Așteptarea aceea lungă, cu teama de ceea ce mi s-ar putea întâmpla dacă m-aș ridica, mi se creează în fața ochilor imaginea uneia dintre numeroasele duminici petrecute urmărind de pe bancă meciurile echipei în care am jucat când eram copil, cu dorința, dar și de asemenea, teroarea, de a fi brusc chemat pe teren.

Nu am fost niciodată bun la alergat mingea, dar într-o țară ca Italia, unde dacă ai recunoaște asta este aproape o erezie: un om, ca bărbat, trebuie să știe să joace fotbal. Am încercat în echipa de cartier ca atacator, pentru că toți cei care joacă fotbal au un singur scop: să înscrie goluri. Mi-am dat seama la scurt timp, că rareori atingeam acel obiectiv, dar deja înaintea mea descoperise asta antrenorul care mă retrogradase la mijlocaș. Odată cu schimbarea antrenorului (băncile nu sar doar în serie A) am fost imediat mutat în apărare, unde am învățat o singură mișcare: să mă arunc la pământ prin alunecare când se apropia un atacator; în mod normal, ratam mingea și, din fericire, și picioarele adversarului. A fost singurul lucru pe care știam să-l fac, atât de mult încât am fost retrogradat din nou: la portar. Mai jos de atât nu puteam ajunge, doar dacă deveneam culegător de mingi: scăpasem de acea umilință pentru că m-am retras din echipă înainte. Dar timp de un an am fost portar, sau mai degrabă secundul portarului. Acum, printre postările din seria A se află bărbați tineri frumoși, înconjurați de top modele, dar atunci nimeni nu vroia stea în poartă (de acolo nu se putea da gol) și astfel sfârșea mereu cel mai stângaci din grup. Ei bine, satisfacție maximă, eu eram am secundul său!

Ma ridic de pe banca din vama turcească doar când aud din nou zgomotul tocurilor...

«Este totul în regulă; acum vă însoțesc pentru a solicita un document temporar pentru zilele de ședere aici. Luni, vă vor înapoia pașaportul», mă informează interpreta.

«Dar ce este greșit?»

«Doar un control» încearcă să mă liniștească, făcându-mă mai agitat. «Locotenentul Karim trebuie să aștepte aprobarea din partea biroului ministerului, care redeschide abia luni. Între timp, să ne grăbim la ambasadă: într-o oră se închide biroul.»

Urmez costumul gri în dungi afară din acel loc oribil. Taxiurile din Turcia sunt în mod normal galbene, ca în mare parte a lumii, aceasta este de o culoare roz pastel de neînțeles. Fata este amabilă, dar distantă; în timp ce se uită distrată pe fereastră,  reușesc să o conving cu greu să ne tutuim pentru restul călătoriei. În două cuvinte, îmi spune că este fiica unor italieni, născută și crescută în Turcia: a învățat italiana de la părinții ei, care nu s-au adaptat niciodată la limba turcă și că și-au deschis un magazin de înghețată într-un sat de lângă Ankara.

«Mi-ar plăcea să văd Italia: Veneția, Padova, Iesolo, Oderzo...»

Avem și alte orașe discrete, în Toscana și în restul peninsulei, dar înțeleg că ai săi sunt venețieni și nu o contrazic. Chiar și în Germania, magazinele italiene de înghețată sunt toate în mâinile venețienilor: acea regiune pentru conul de înghețată pare a fi ca regiunea Campania pentru pizza, foarte faimoasă.

La ambasadă mi se eliberează o foaie. Ar trebui să-mi garanteze libertatea de mișcare, dar având în vedere modul în care a început călătoria...

«Mă tem că acest permis nu mă va duce prea departe. Nu sunt aici în vacanță, ci pentru a aduce înapoi în Italia corpul profesorului meu universitar, adică fostului meu șef...»

«Este înmormântat la Ankara?  întreabă ea, fără să înțeleagă bine problema.

«Luigi Barbarino, așa se numea, a murit în urmă cu o săptămână, în timp ce săpa într-un loc arheologic din Tars. Trebuie să merg acolo pentru a-i recupera trupul…»

«În Tars locuiește un prieten de-al meu... de fapt un fost prieten: el te poate ajuta. Este inginer în industria petrochimică. Îți scriu adresa» spune ea, rupând o pagină dintr-o agendă și scriind ceva pe ea.

Nu aș vrea să profit, dar pe de altă parte: «Mulțumesc, dar cum fac cu limba?»

«El știe bine italiană» răspunde ea aproape bosumflată. «L-am învățat eu.»

«Nu-mi poți da numărul său de mobil, așa îl sun de aici?»

«De fapt, l-am șters, dar dacă mergi la această adresă, îl vei găsi cu siguranță. Spune-i că te trimite Chiara.»

Mă tratează ca pe un copil: mă duce în stația de autobuz, cere un bilet în numele meu și mă ajută să urc în autobuz.  Emană un parfum care miroase a mister și a Orient. Mă îndepărtez de ea, nu înainte de a-i scrie pe o bucată de hârtie numărul meu de telefon.

Din afară, autobuzul spre Tars arată drăguț, în stilul anilor '60, când intru, înțeleg că este într-adevăr din acea perioadă. În plus, toată lumea fumează: aerul este irespirabil. Din fericire, ferestrele din anii șaizeci se puteau încă deschide: călătoresc toate cele șase ore cu capul pe fereastră cum fac câini (cine știe de ce). Cu capul afară, zăresc Ankara, până acum nu-i văzusem decât birourile triste. Clădirile amintesc de întinderea nesfârșită a caselor gri și indistincte din Londra: cu o singură diferență: aici sunt mult mai degradate. Pentru un moment șterg din fața mea imaginea caselor și a domurilor moscheelor și încerc în zadar să văd coloana pe care orașul Ancyra (Ankara din epoca romană) o ridicase pentru al onora pe împăratul Flavius Claudius Iulian.

Dragul Iulian!

De ani de zile am o adevărată fixație asupra ultimului împărat păgân al vremurilor romane: când lucram la universitate am scris diverse articole și câteva cărți despre el. Poreclit Apostatul pentru că, fiind creștin, el se convertise la păgânism, încercase apoi, de-a lungul scurtei sale vieți, să atragă noi credincioși care să reformeze religia tradițională: utopia era să aducă înapoi imperiul, deja în mod inevitabil creștin, din nou păgân. Motivul fascinației mele pentru el se rezumă astfel: împăratul Iulian vroia să schimbe lumea, fără să-și dea seama că lumea se schimbase deja, dar într-o direcție complet diferită, și nu exista nici o cale de întoarcere. Încă din avion, îmi promisesem că coloana împăratului filosof va fi primul lucru pe care îl voi vizita în Ankara, dar apoi cu acea încurcătură birocratică...

De fapt, tocmai Iulian a fost adevăratul motiv care m-a determinat să vin în Turcia: misiunea oficială ar fi să recuperez rămășițele săracului Barbarino, dar sunt aici în special pentru a vedea mormântul scumpului împărat, care nu a fost găsit până acum, și care profesorul, cu puțin timp înainte de a muri, mi-a spus că l-a găsit în sfârșit!

Autobuzul se deplasează de-a lungul unei vaste câmpii deșertice. Adorm imaginându-mi că mă aflu într-unul dintre acele filme în care protagonistul traversează Statele Unite de la o coastă la alta cu autobuzul.

Între timp, la Ankara, locotenentul Karim, cel al după-amiezii nesfârșite din vamă, se întoarce acasă, unde cei doi copii ai săi îl așteaptă; mama lor a plecat de ani de zile. Aturk, cel mare, se afla în spatele ușii deja de câteva minute și o deschide imediat ce  aude zgomotul mașinii vechi.

«Deci, îl primesc?»

«Nici măcar nu mă saluți?» răspunde tatăl său morocănos.

«Bine ați revenit, domnule locotenent», spune Aturk pe un ton batjocoritor, apoi repetă: «Îl voi obține?»

Karim nu răspunde, intră în casă, își pune jacheta militară pe umeraș, se duce să se așeze pe un fotoliu maro din sufragerie; fiul îl urmează.

«Nu mi-au spus nimic.»

«Dar nu poți să-i suni tu? Îți dai seama cât de important este?»

«Știu», spune el, în sec. «Adu-mi ceva de băut».

Locotenentul se ridică pentru a-și lua din nou jacheta și scoate din buzunarul interior al acesteia un mic carnețel de piele neagră, apoi se întoarce în fotoliul ponosit și formează numărul:

«Bună seara, sunt...»

«Nu vă spuneți numele!»

Acesta este imediat întrerupt de vocea din cealaltă parte a telefonului.

«V-am spus să nu mă sunați.»

«Da... este adevărat, dar știți...»

Vocea misterioasă trece la subiect : «Ați făcut ceea ce v-am cerut?»

«Da, domnul...»

«V-am spus să nu dați nume!»

«Pe scurt, acel italian: l-am oprit și l-am ținut cât am putut. Acum are un permis de trecere de la ambasadă, își va primi pașaportul înapoi doar luni.»

«Bine! Amintiți-vă: când se întoarce la Ankara cu sicriul, faceți așa cum v-am scris.»

«Da, să-l închidem bine și să gravăm pe el literele...»

«Urmați instrucțiunile» îl întrerupe vocea autoritară.

Locotenentul continuă cu teamă: «Desigur. Aș vrea să știu dacă, așa cum ne-am pus de acord, fiul meu...»

«Poate depune cerere.»

«Deci dumneavoastră mă asigurați că va obține...»

Din nou vocea, autoritară: «Vă spun să depună cererea: asta înseamnă că va fi acceptată!»

«Eu... eu vă mulțumesc.»

«Vă salut. Și nu mai sunați niciodată la acest număr!»

«Mulțumesc din nou, bună seara.»

Din bucătărie Aturk se întoarce pe un pas lent și neîndemânatic, atent să nu verse nici măcar o picătură dintr-un pahar plin cu un vin alb de proastă calitate: «Deci?»

«Poți depune cerere.»

Nici măcar fiul nu înțelege fraza: «Am cererea gata de luni de zile...»

«Ți-am spus să o depui: postul este al tău.»

«Mulțumesc, mulțumesc» Aturk se apropie de tatăl său ca și cum l-ar săruta. Se limitează doar la o îmbrățișare la care tatăl îi corespunde cu răceală.

«Hai, acum du-te și pregătește cina pentru tine și pentru fratele tău»

Locotenentul își bea încet vinul înainte de a merge la culcare, mulțumit de ceea ce făcuse în acea zi.

Sâmbătă, 17 iulie

Am adormit visând California, mă trezesc printre sunetele claxoanelor și a strigătelor de neînțeles, în timp ce autobuzul merge foarte lent spre gară: Tars arată ca Palermo, celebru, potrivit filmului "Johnny Stecchino", pentru traficul său haotic.

Ajung pe jos în centru, sau cel puțin îmi imaginez că este: trec pe lângă o ușă monumentală din vremurile romane (să fie asta faimoasa ușă unde Antonio a întâlnit-o pe Cleopatra înainte de înfrângerea din Actium?). Aici nimeni nu știe limba germană, mă limitez la arătatul hârtiei cu adresa inginerului la cel puțin zece persoane: printre gesturi și jumătate de cuvinte în engleză îmi indică un drum de-a lungul râului Tarsus Çayi. Amintiri din perioadele clasice îmi semnalează că este Cidno, faimos în antichitate pentru apele sale transparente, dar înghețate, atât de mult încât Alexandru cel mare era să moară înecat în ele. Acum a devenit un râu scârbos și negricios, îmi imaginez din cauza deversărilor numeroaselor industrii petroliere din zonă. Sun la numărul 60, la un fel de cabană construită pe niște stâlpi: deschide o doamnă în vârstă și cocoșată.

«Îl caut pe Fatih Persin...» întreb, un pic gânditor, în limba mea maternă.

«Italianul, vino italianule» zâmbește bătrâna arătând cei câțiva dinți rămași și dând din cap să intru. Apoi urcă în sus pe o scară.

Această casă este ciudată: jumătate se află pe râu, nu are obiecte particulare sau mobilier special, dar este originală, în felul său. Mă așez pe un scaun roșu din lemn cu șezutul țesut din paie. Mirosul de carne cu sos gătită la foc lent a pătruns în întreaga încăpere.

Coboară de pe scara șubredă, rezemată într-o deschizătură a tavanului, un bărbat în jurul vârstei de patruzeci de ani, înalt și slab, foarte înalt și prea slab: «Bună ziua, sunt Fatih», îmi strânge mâna și, între timp, îi spune ceva în turcă femeii.

«Sunt Francesco Speri, Chiara mi-a dat adresa dumneavoastră... Chiara...» i-am uitat numele de familie.

«Rigoni» completează un pic surprins Fatih. «Ce pot face pentru tine?» Inginerul vorbește italiana cu o oarecare dificultate, dar ne înțelegem unul pe altul; în timp ce el se așează, mama lui sosește, cel puțin eu cred că este mama sa, cu o tavă și două căni de cafea. Aspectul este neprimitor: ceva plutește înăuntru și mirosul este acru, da acru, nu amar.

Fac un gest de mulțumire, luând în mână cana uriașă. «Chiara a spus că aș putea să vă cer ajutorul: trebuie să urmez drumul de-a lungul râului spre Muntele Taurus. Undeva acolo profesorul meu de arheologie făcea excavări, când...»

«Nu este ca și cafeaua italiană, nu-i așa? Are lămâie înăuntru», explică Fatih, văzând expresia mea neîncrezătoare. El zâmbește: «Nici o problemă, astăzi e sâmbătă și pot «merge cu tine acolo cu motocicleta». Îi accept ajutorul, nu înainte de a înghiți acel tip de limonadă fierbinte, cu gust de cafea.

Plecăm imediat, fără cască. Motocicleta este de fapt un scuter: nu depășește 30 km la oră, dar chiar și în acest caz, faptul că nu conduc eu, simt de parcă aș fi într-un avion! Drumul este lung și șerpuit: la fiecare pas îl strâng mai tare pe săracul șoferul; îmi creează o anumită rușine, dar teama de a fi aruncat pe jos este mai mare. Acel tip de șosea pare să nu se termine niciodată, apoi, brusc, Fatih frânează: a observat indicatoare