Casa Isolda sau Cutremurul

Leonida NeamȚu s-a născut în 1934, la Soroca (azi, Republica Moldova). În 1940, odată cu ocuparea Basarabiei, familia se refugiază în Maramureș, locuind în Vișeu, apoi în Sighet.

După studiile liceale, urmează cursurile Facultății de Filologie a universității clujene.

Debutează, în 1952, cu un volum de poezii, în Almanahul literar, revistă coordonată de poetul A.E. Baconsky. Începând cu anul 1964 începe să publice exclusiv romane.

Devine redactor la Almanahul literar (care își va schimba numele în Steaua) și membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Moare pe 25 octombrie 1991, la Cluj-Napoca, lăsând în urmă peste treizeci de volume publicate și câteva manuscrise.

Leonida Neamțu este un scriitor care scapă oricărui tip de încadrare literară. A abordat genuri ca romanul SF sau de aventuri și a trecut, firește, și prin cel polițist, integrând însă, în toate, umorul negru, absurd și referințele culturale.

***

Cum începe un cutremur? Câteodată nici nu¹...

Dacă toate cutremurele virtual posibile s-ar zburli dintr-odată, ar fi un danț nemaipomenit, în urma căruia Luxemburgul ar ateriza peste capitala Marii Britanii, în chip de melon, iar mohorâta noastră planetă s-ar transforma în petrecăreață cometă. Din fericire pentru Luxemburg, Londra și alte metropole identice sau diferite, cele mai multe dintre cutremure rămân anonime, se mulțumesc să fiarbă în suc propriu (lavă), fără a se decide să izbucnească.

„Nemuritoare" civilizații se nasc, înfloresc și pier, de bătrânețe sau prin autostrangulare, fără a ști că s-au zbenguit mereu, prin vecii, pe marginea unui crater fumegând.

***

Cutremurul începe printr-o iluzie.

Steaua pe care ți-ai fixat ocularul lunetei, la început are o tresărire aproape imperceptibilă, ca un frison, în singurătatea ei vânătă, șocantă.

Ai bănui: cutremurul se întâmplă acolo. Pe acel astru preaîndepărtat, periclitându-i așezările, turnurile, continentele.

Noiembrie, dar în podul casei Isolda mai bate, de undeva, căldura lui iulie și august ca și cum fărâmituri din miezul verii ar sta ascunse între grinzile negrite, mormanele de cărți cu foi fărâmicioase, grămezile de mobilă sfărâmată.

Miroase a uscăciune și a teamă nelămurită, dar, în golul prăfos, unde tronează luneta familiei Demetru, atât de veche, poți căpăta pentru o clipă certitudinea mângâioasă pe care o încerci în contact cu lucrurile durabile sau cu basmele. Și mai trece o clipă, scurtă ca o înțepătură de spadă. Luneta e rece, indiferentă, adusă pe vremuri din țara germană, are însă lentilele bune, curbate cu finețe și exact cât trebuie, fiindcă nemțișorii se pricep, printre altele, să șlefuiască sticla – și Felix, al treilea astronom al casei Isolda, vede limpede cum, în depărtările sinistre, fără niciun motiv, steaua Epsilon K saltă și saltă ca o bilă izbită de monștrii astrali în golurile cosmice.

Deocamdată, Felix, greoi, nu pricepe cam ce se întâmplă, cu toate că sub temeliile casei pământul a și început să zbârnâie, el se miră doar de mișcarea diavolească a constelațiilor: s-ar părea că dezastrul e universal, că galaxiile se vor scufunda (deși te poți întreba unde, mai adânc, decât în abisul în care e înfiptă fiecare...), că vâlvătăile de foc ale sorilor vii vor pieri acum, deși asta e mult împotriva firii și a legilor.

Și aici, dezastrul dă semne: găleata cade de pe taburet, apa rece se varsă peste picioarele lui Felix, el sare ca ars, cu o intuiție, exclamând: Dumnezeule mare! Ceea ce nu ajută, nu rezolvă, steaua Epsilon K este pierdută definitiv pentru el, ca și toate celelalte sclipiri și apariții cerești: luneta își pierde echilibrul, se rotește singură, așa ceva nu s-a mai întâmplat!

Un urlet străbate noaptea. Nu, cutremurul nu e acolo, ci aici, sub tălpile tale, ignorant mic! Constelațiile sunt reci, nepăsătoare, iluzorii, ele poate nici nu mai există, doar lumina lor mai pică peste noi, în vreme ce aici bântuie sfârșitul.

Casa Isolda se va prăbuși imediat. Singuratică, la marginea orașului, printre coline, diabolic de întortocheată, e singura clădire despre care nu s-a știut nicio­dată cu exactitate câte etaje are, trei, patru sau cinci.

Urechea lui Felix înregistrează țipete. Cutremur!

Undeva scheaună Marcel, cățelul Mariei Cianoza.

Inginerul Chera Ion, tatăl lui Chera Simion, aruncă pe fereastră plăpumi, perne, paltoane. Uită să salveze și papucii.

Luneta pare o mitralieră sau tun a. a. de calibru mic, prin care bărbații familiei Demetru au tot bom­bardat galaxia cu întrebări foarte neroade. Parcă stelele divulgă vreodată ceva! Ele tac, și surâd. Când surâd. Felix se saltă în mâini, are brațe vânjoase, urcă pe acoperiș. Vine o clipă calmă, ce face cutremurul? Luna e bestială, cu coarne, ah, ce lună! În stânga, orașul, clădit în pantă, plin de tenebre, coace tot felul de răzbunări. Orașul Tarchita, cine știe de el? Un fleac de cutremur, aici se-ntâmplă des, cine să se deranjeze, cel mult, în somn, schimbi poziția. Pentru ultima oară, Felix Demetru, al treilea astronom al casei Isolda, pierde pământul de sub picioare, mai exact acoperișul casei îl pierde pe el.

Felix zboară, proiectil viu, încă viu.

Și Manole, clăditorul de temple, tot așa a pățit.

Și primii vizitatori de pe Vega, tot așa umerii și-au sfărâmat, ei nu cunoșteau cât de puternică e gravitația aici. Felix, încă nedumerit, trece în revistă cele trei, patru sau cinci etaje, unele ferestre-s deschise, răzbesc exclamații, împreună cu Felix zboară obiecte, o noptieră, un leagăn, iar apoi, pentru astronom, nu mai urmează nimic. Dacă moartea înseamnă nimic.

***

Casa Isolda s-a prăbușit abia la al cincilea atac.

Ca o piesă clasică, cinci asalturi a dat cutremurul. Lungă agonie a avut casa singuratică de la marginea orașului. Cei care mai sunt în viață își amintesc cum țipa, protestând. La al doilea atac s-a tânguit ca o trâmbiță mexicană.

Grinzile pârâiau, sunau ca niște corzi, iar ferestrele s-au strâmbat, și geamurile au început să curgă, fărâmițându-se în mii de bucățele, vârând frigurile morții în cei care mai încercau să salveze obiecte, la al treilea asalt.

Când veni a patra zvârcolire a pământului, se petrecu ceva straniu: pârâul Tarchita, căruia de sute de ani nimeni nu-i acordase pic de atenție, nici măcar pescarii, a sărit din matcă, întunecat, furios și rostind ocări și s-a repezit spumegând chiar pe sub zidurile deja crăpate ale casei Isolda, cărând cine știe încotro puținele bunuri salvate din odăile strâmbe... Mai departe, răsucindu-se și izbind pumni, apa își alese drum spectaculos, chiar prin mijlocul orașului, pe strada mare, împărțindu-l în două părți egale pentru un mic interval de câteva luni, până când un nou cutremur, mult mai lin, avea să expedieze pârâul înapoi, în vechea albie, c-un simplu bobârnac.

Chera Simion (fiul inginerului Chera Ion), care după război avea să ajungă specialistul numărul unu al țării în „probleme ale apelor", n-a reușit niciodată să-și explice prea bine cam ce s-a întâmplat în noaptea aceea, cu toate că a revenit mereu în orașul natal și a făcut lungi, îngândurate plimbări, între mâhnita colină sub care ruinele casei Isolda, mereu mai palide, se scufundau cu lenevie în pământ, până în capătul celălalt al localității, urmând traseul temporar al acelui pârâu nenorocit.

Cine-l vedea de la distanță pe Chera Simion, putea să creadă că are de-a face cu un maniac sau cu un om asaltat de muște, într-atât de vehement își mișca mâinile. În realitate, el își aranja neîncetat cu stânga părul, cu dreapta ochelarii.

***

Remember! A doua zvârcolire a cutremurului o aruncă din pat pe Maria Cianoza, care la acea dată trecuse sigur de nouăzeci de primăveri.

Se zice că ea ar fi fost singura ființă din casa toată care a înțeles din prima clipă despre ce este vorba, dar întrucât era atât de bătrână și de multă vreme se convinsese că este imposibil să moară, s-a ridicat cu fermă calmitate, ocupând apoi loc bun în fotoliul de trestie sub fereastră, strângându-și tâmplele între palme, gest aproape secular, și care avea drept scop să alunge toropeala unui somn sănătos.

Casa dârdâia ca în friguri, undeva sunau clopote.

Maria Cianoza se pregăti. Avea o haină de casă năucitoare. Cutremurul, ce animal ciudat! Răcnește, apoi se sperie de propria-i mânie, și tremură câtva timp, subțire, istovit. Un șarpe de oarecare dimensiuni, poate un fel de cetaceu melancolic, ascuns între straturile moi ale pământului, plictisit de somnoros ce e, chinuit de întuneric și nemișcare, veșnic în căutarea unei poziții mai comode.

Pe culoar, la ușa Mariei Cianoza latră câinele Marcel, o corcitură fără minte, cu instinct deficitar, nici măcar nu urlă ca lumea, lung și cu jale multă, ca orice animal integru când bate dezastrul, ci latră, chelălăie mărunt, de parcă s-ar rățoi la o pisică tărcată ce șade pe garduri atârnându-și mustața, iar el n-o poate înhăța. Marcel ăsta are zgardă cu țintișoare de alamă, Maria Cianoza deschide ușa, cățelul prost sare s-o lingă pe obraz, ea prinde în zgardă curelușa (așa se plimbă ei doi pe strada mare, iar orașul se adună la ferești exclamând: ei!), apoi traversând din trei pași coridorul numărul patru ce comunică direct cu scara numărul unu a casei Isolda, ciocănește lin la ușa unei odăi separate: acolo duce o existență enigmatică Flăcăul Pavelescu-Mingioacă.

— Intrați, Doamnă Maria! se aude vocea acestuia, răgușită, peste feluritele zgomote.

A recunoscut-o, după ciocănitură.

El șade senin, cu lumina aprinsă (curentul s-a întrerupt numai un minut mai târziu), picior peste picior, trage din țigară, e în costum de oraș, semn că abia s-a întors, sau mai curând că se pregătea să iasă.

Nu are totuși figură de gigolo, deși e unul dintre eleganții târgului.

Mustața bălaie, corect zbârlită, degajă un soi de cinism voios, pe pereți atârnă un rând de dame, iar între ele flecuștețe, un castel (în Spania), o călimară (în spațiu), o tabacheră (în afara spațiului), un tacâm înflorat, o mâță sofisticată, o carte inutilă, o idee genială (și, desigur, tot inutilă), o cutie de bomboane, goală, dar plină cu tutun și foiță, un măr roșu (dar fals, din ceară).

Flăcăul Pavelescu-Mingioacă are sub veston cămașă fină.

Mustața lui nu e falsă.

Despre el umblă vorba că e hoț și spărgător, comisarul Bindău a descins de trei ori, cu agenții, n-a găsit dovezi.

Maria Cianoza îl privește cu expresia hâtră a unei mumii trezite din somn milenar și-l anunță că e cutremur mare, cățelul Marcel se repede la Flăcău, scheaună ca tâmpitul.

— Am observat și eu, zâmbește binevoitor Flăcăul Pavelescu-Mingioacă. Se petrece ceva.

Are siguranța rece a trișorului de rasă. Bărbia lui e însă melodramatică. De aici începe partea sa vulnerabilă.

— Tocmai ațipisem, continuă Maria Cianoza. Toată lumea mișună acum pe-afară, numai noi am mai rămas...

Flăcăul, pipăindu-și obrazul bine ras:

— Dar s-a terminat, Doamnă...

— Dragă băiete, abia a început, simt, vii?

— Vă urmez, eu și așa eram pe plecate!

Ei trei, trei cu Marcel-cățelul, coboară pe scara doi, evitând scara unu. Casa Isolda avea cinci scări, strâmte ca un maț de șopârlă, întortocheate ca drumul spre adevăr, fiecare cu ecou și miros specific. Casa Isolda era întruchiparea unui delir de arhitect paranoic și, fără discuție, încoronarea absolută a operei sale.

Nimeni nu-și amintește cum e un cutremur, e o suită de evenimente prea încălecate, și din cauza asta indistincte, deși dure, pentru ca o minte medie să înregistreze totul, cu promptitudine.

După o vreme, ca și după zece ani, și mult mai târziu, prin șaizeci, sau șaptezeci, Beniamin Cosma, Ben, care în clipa cutremurului tocmai străbătea liceul, avea să mărturisească, puțin încruntat, că singurul lucru care i-a rămas din noaptea aceea dementă a fost „zborul lui Felix („atât de lin încât părea un fluture sau un arhanghel); astronomul părea că decolase de pe acoperiș, azvârlindu-se cu brațele înainte.

De reținut: în clipa aceea, Ben se afla la mică distanță, sub nuc, șușotind împreună cu Delia, fata de doisprezece ani a familiei Coruțan, căreia îi făcea un fel de curte, la mare concurență cu amicul și colegul său de clasă, Chera Simion. Rivalitatea lor avea să continue, prin ani...

Urmăriseră cu uimire îngrijorătoarea evoluție a astronomului pe acoperișul casei Isolda. Ia te uită, maniacul, noctambulul, exclamase Delia.

Oricine știe, sub cerul liber, cutremurul trece uneori neobservat. Ben și Delia nu înregistraseră atacul numărul unu, care fusese milos, în comparație cu următoarele.

Agitația de moment a frunzelor nucului, ca și profundul vaier subpământean (un oftat, la început) trecuseră pe lângă ei neobservate.

Profilul lui Felix, sus printre stelele și nebuloasele adânci, avea ceva profetic, înspăimântător. Urmase însă desprinderea sa de acoperiș, ca într-o scenă cu încetinitorul, lenta plutire (el ar fi trebuit să strige cu disperare, dar n-o făcu, era încă uimit) și zgomotul acela teribil de oase sfărâmate și țeastă spartă, pe care nu-l putu acoperi nici vuietul subteran, nici alte șuierate țipete ce răzbătură din toate părțile, al trupului său, pentru totdeauna înghițit de țărână.

***

Casa Isolda șovăi mult, în care parte să se prăbușească.

Părea că plânge și cere îndurare. Cine ar fi bănuit că are un suflet?

Până la urmă se despică, brusc, în trei, ca și cum undeva, în centrul ei de greutate, ar fi explodat o dinamită, undeva între scara doi și patru. Ea căzu în momentul când se părea că are să reziste totuși, prinzând în capcană câțiva dintre cei care încercau să mai salveze obiecte.

În momentul acela, pârâul Tarchita, în care nici peștii n-au prins sămânță, izgonit din matcă, deja se răsucea pe sub ziduri, îngroșând confuzia.

Un cataclism local, și totuși cei de față erau convinși că asistă la ultimele minute ale pământului. Profesoara Bunea strângea în brațe trupul însângerat al băiatului ei, David, șoptind printre hohote: mon cher, mon pauvre petit limier!²

Înghețate pe cerul lui noiembrie, stelele cerului clipeau cu indiferență, prin tufișuri era o forfotă de animale mărunte, ochi verzui se aprindeau peste tot ca niște semnale, iar domnul Corneliu Cocuță căruia nu i se spunea altfel decât „generalul Baptiste" din pricină că fusese dublura sus-numitului comandant de oști într-o anumită perioadă confuză a istoriei contemporane, striga: feriți-vă de hoți, ei dau atacuri în timpul dezastrelor! Culmea, Flăcăul Pavelescu-Mingioacă era de față.

Băteau câinii și urlau clopotele! Ce clopotar o fi avut atâta prezență de spirit să tragă de limba câinilor?!

Trupul destrămat al lui Felix Demetru fu strâns într-o pătură verde, ca tocătura de carne într-o foaie de varză, și ferit din calea apelor sălbătăcite ale Tarchitei; vântul crud răsuci părul lui lung, moale, blond-roșcovan.

Avea să fie coborât în țărână în cimitirul întins și străvechi de pe deal, alături de moșul său, Demetru Demetru, și de tatăl său, Cornelius Demetru.

Trei astronomi!

Înainte să fi bătut începutul veacului Demetru Demetru revenise din țările germane aducând în cutii micul telescop ce a fost instalat în podul casei, și nu s-a mai mișcat de acolo până la cutremur, rezistând ca prin miracol altor evenimente mai mici, precum războaiele. Prin o mie nouă sute și ceva (aici începe așa-zisul „basm), Demetru Demetru descoperi, pretindea el cu îndârjire, o stea stranie, mult îndepărtată, care, după spusele sale, sporindu-și luminozitatea, sau pălind periodic, semnaliza mereu și mereu cuvântul omenesc „vino!

Pare să țină faptul de domeniul neverosimilului, dar ce importanță are? De teamă că descoperirea îi va fi furată „de una dintre canaliile ignorante de la observatoarele oficiale", bunicul păstrase secret locul pe boltă al miraculosului astru, ca și traiectoriile sale, notându-și observațiile într-un caiet care n-a mai fost găsit, fiindcă bătrânul a murit pe neașteptate, iar caietul îl ținea prea bine ascuns.

Cornelius Demetru și, apoi, Felix au scormonit cerul cu îndârjire, zadarnic însă, folosindu-se de câteva in­di­cații vagi pe care le scăpase bătrânul: steaua care cheamă, strălucește undeva sub cruce, mai ales în lunile răcoroase ale verii.

Șaradă!

Dacă ar fi supraviețuit cutremurului, Felix Demetru ar fi găsit în cele din urmă acel tărâm îndepărtat care trimite Semnale omenești.

Posibil!

În orice caz, cine poate să pretindă că steaua aceea nu există, numai pe temeiul șubredului argument că ea încă n-a fost descoperită??

***

Elegant, distins, în hainele sale cele mai bune, Flăcăul Pavelescu-Mingioacă scoase dintre ruine încă vreo câteva trupuri.

Sărmanii oameni, între al patrulea și al cincilea atac, care avea să fie și ultimul, năvăliseră în casă cu gândul să mai salveze câte ceva.

Flăcăul Pavelescu-Mingioacă dezbrăcă haina, acum pătată cu sângele celor striviți, și o lăsă să cadă în iarbă, cu un gest moale.

***

Prima întâlnire a supraviețuitorilor casei Isolda a fost hotărâtă pentru un noiembrie, zece ani mai târziu.

Își ziceau supraviețuitori, cu toate că termenul nu este cel propriu. În dezastru au pierit doar unii, cei mai mulți scăpaseră.

Flăcăul Pavelescu-Mingioacă apucă un tren și debarcă la Tarchita, sări cu prestanță de pe ultima treaptă a vagonului și se pomeni în fața barăcii afumate ce ținea locul gării (aia veche se dusese dracului, nu în cutremur, arsese, patruzeci și trei, bombă incendiară).

Flăcăul Pavelescu-Mingioacă purta acum alt nume, Ghețu Tiron.

E atât de fals, că pare autentic, considera el.

Pavelescu-Mingioacă-Tiron, acum un bărbat de treizeci și patru, purta cu distincție pecetea tinereții mature. Modificase mult linia mustății. Croiala hainei sale avea un ce deosebit care-l scotea din gloată, fără a beneficia totuși de elemente bătătoare la ochi. Nobila meserie îi cerea discreție și prestanță, conversație și nivel.

Era tot suplu, agil, cu