Handicapul de Auz
Handicapul de Auz
Handicapul de Auz
devine apoi o sectie a azilului Elena Doamna si, ulterior, a Institutului pentru surdomuti de la Focsani (1865). Sunt informatii si cu privire la existenta unui institut particular, mult mai devreme n Dumbraveni (1828). n 1924, n Legea nvatamntului se stipuleaza ca n unele scoli vor functiona clase speciale pentru handicapati, n care vor preda absolventi sau titulari angajati prin concurs dupa un stagiu preliminar de 2 ani n activitati cu diferite categorii de deficienti. n prezent, n tara noastra functioneaza gradinite, scoli generale, scoli profesionale si tehnice pentru hipoacuzici si surzi. Frecventa deficientelor de auz difera n functie de o serie de factori cum ar fi : geografici, ereditari, familiari, medicali, tratament medical inadecvat, epidemii, accidente, alcoolism, iradieri, malnutritie, munca ntr-un mediu foarte poluat din punct de vedere auditiv. Din datele statistice de la noi si din cele mondiale se estimeaza existenta unui procent de 1% din locuitori pentru surditate la vrsta copilariei . Dar odata cu naintarea n vrsta, creste incidenta cazurilor respective. La maturitate, procentul dereglarilor aparatului auditiv este peste 10%, iar la adultii de vrsta a treia, de peste 50%.
repercusiuni n dezvoltarea normala ulterioara a sistemului nervos. Traumatismele obstetricale pot si ele provoca hemoragii n urechea interna, icterul nuclearbilirubinemia. c). Surditati postnatale, determinate de traumatisme cranio-cerebrale, boli infectioase (meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea convulsiva, oreionul, febra tifoida, etc.), otita, factori toxici (intoxicatiile), boli vasculare, subalimentatia cronica, traumatismul sonor (intreprinderi zgomotoase), cauze medicamentoase (streptomicina, neomicina, kanamicina, gentamicina, trombomicina si chiar aspirina si chinina doze n mari ).
Testarea auzului.
Decibelul este cea mai mica unitate de masura conventionala a intensitatii sunetului. Reprezinta a 10-a parte dintr-un bel si corespunde, aproximativ, fosnetului unei frunze de plop pe o vreme linistita. Frecventa este masurata n Hertzi. Omul poate sa auda o gama de frecvente de la 20-20.000 Hz. Hz-ul reprezinta unitatea de masura n vibratii duble pe secunda. Cu ct ceva vibreaza mai repede, cu att frecventa va fi mai mare, implicit si naltimea. Taria depinde de nivelul de presiune a sunetului, care este masurata n dB. Date fiind toate acestea, este necesara masurarea auzului cu o ct mai mare precizie.
Cercetarile audiometrice confirma faptul ca peste 90% dintre surzi poseda resturi de auz n diferite grade. Acestea sunt depistate prin aplicarea unor masuri si procedee tehnice, cum sunt : a. Acumetria fonica (testarea auzului cu ajutorul vocii ). Este o metoda rapida si la ndemna pentru specialisti, ct si pentru parinti. Vocea utilizata la examinare este cea soptita, cea de comunicare obisnuita sau cea de strigare. Tehnica examinarii: copilul este asezat pe un scaun cu spatele la examinator cu o ureche libera, iar cu cealalta astupata, ntr-o camera linistita si spatioasa de minim 6 m, marcata cu creta. Perceperea vocii obisnuite ntre 8-6 m presupune auz normal; ntre 6-4 m presupune o scadere usoara a auzului; ntre 4-1 m o pierdere mijlocie a auzului; sub 1 m presupune o pierdere foarte mare a auzului. b. Acumetria instrumentala, se realizeaza prin examinarea cu diapazoane si serveste la compararea auditiei pe cale osoasa cu auditia obisnuita pe cale aeriana sau timpanica. Cele mai frecvente metode de control a auditiei cu ajutorul diapazoanelor sunt : - proba Schwabach prin plasarea diapazonului pe mastoida se compara durata perceptiei auditive a examinatorului (presupus cu auzul normal) cu cea a examinatului ; - testul lui Rinne, cu ajutorul caruia se poate realiza verificarea separata a fiecarei urechi, odata cu blocarea urechii opuse. Diapazonul, n vibratie, se aplica pe apofiza mastoida si n cazul n care sunetul nu este perceput se apropie de meantul auditiv. Cnd surditatea este localizata la urechea medie, subiectul nu aude sunetul, daca este ndepartat de os, iar daca auzul este normal, sunetul poate fi auzit un timp si dupa ncetarea perceptiei osoase. - testul lui Weber se bazeaza pe faptul ca persoanele normale percep tonul diapazonului ce este aplicat pe frunte. Cnd diapazonul este aplicat pe linia mediana a fruntii unui handicapat cu surditate unilaterala a urechii medii, sunetul diapazonului va fi perceput mai puternic n urechea bolnava, iar atunci cnd surditatea este provocata de afectarea labirintului sau a nervului auditiv unilateral, sunetul este auzit n urechea normala.
Protezarea deficientilor de auz. Folosirea protezelor auditive are un caracter compensator si contribuie la nsusirea comunicarii verbale. Aceasta aparatura i ajuta pe hipoacuzici si face posibila scolarizarea mpreuna ci auzitorii. Protezarea este eficace, mai ales, hipoacuziile usoare si mijlocii, si ridica o serie de probleme n handicapul auditiv sever sau la surzii cu resturi auditive. Referitor la vrsta optima pentru protezare , unii autori sustin ideea ca protezarea trebuie facuta ct mai de timpuriu, att pentru obisnuirea copilului cu proteza, ct si pentru facilitatea achizitiei limbajului, iar altii sunt de parere ca protezarea trebuie
facuta cu precautie si la vrste mai mari, motivnd ca proteza, uneori, duce la deteriorarea resturilor auditive. Dupa criteriul amplificarii, protezele se pot mparti: a. cu amplificare lineara, ce sporesc nivelul auditiei cu 30-40 dB pe toate frecventele ; b. cu amplificare selectiva, ce amplifica numai frecventele care sunt necesare audibilitatii ; c. prin compresie, cu ajutorul carora se diferentiaza si selecteaza frecventele utile de cele inutile. Dupa locul amplasarii, protezele pot fi: atasate de corp; la nivelul urechii externe; introduse n canalul auditiv; la nivelul urechii interne. Metodologia demutizarii si organizarea unitatilor speciale. n tara noastra, organizarea unitatilor speciale se bazeaza pe gradul pierderii auzului sau pe forma deficientei. n afara gradinitelor, copii cu o pierdere partiala a auzului (hipoacuzici) beneficieaza, ca si cei cu surdomutitate, de scoli speciale. n scolile pentru hipoacuzici, metodologia instructiva este aproximativ asemanatoare cu cea pentru auzitori. n scolile pentru surdomuti, centrarea se face pe procesul demutizarii, pentru a transforma copilul surdo-mut n surdo-vorbitor. n ambele cazuri, dinamica procesului instructiv educativ se realizeaza de la simplu la complex, de la subiectiv la obiectiv, de la prelogic la logic, de la concret la abstract, lundu-se n considerare factorii dezvoltarii psihice, de cultura si educatie, de experienta si nvatare, de potential restant si de perspectiva a dezvoltarii intelectuale. Integrarea copilului n activitatea scolara si trecerea sa printr-un program de recuperare se bazeaza pe evaluarea si diagnosticul capacitatilor sale pentru a putea ajunge la o apreciere corecta a evolutiei probabile (prognoza). Aici psihodiagnoza are rolul de a diferentia tulburarile organice de cele functionale, de a stabili rolul factorilor socioculturali si familiali n raport cu cei ereditari, de a depista alti factori etiologici si de a estima nivelul handicapului. De asemenea, trebuie sa adapteze metodologia specifica compensativrecuperatorie ce cuprinde nvatarea si educarea la acest nivel al handicapului. Demutizarea presupune nsusirea celor trei laturi ale limbajului : 1) latura fonetica ( articularea fonemelor si a structurilor fonetice specifice fiecarei limbi); 2) lexicul; 3) structura gramaticala. Deficientii de auz si nsusesc cele trei aspecte ale limbajului n mod dirijat, prin colaborarea strnsa dintre familie, specialist, gradinita, scoala. Demutizarea presupune, din partea specialistului, cunostinte din domeniul ortofonic (fonetic), psiholingvistic, gramatical, acustic si surdodidactic.
folosirea metodei orale, pure, chiar n educatia timpurie, nseamna a lipsi copilul de o comunicare reala, atta timp ct limbajul oral nu este bine instalat. Pentru stimularea limbajului oral , este indicat sa se asigurea: plasarea copilui n mediul vorbitor, nca din crese si va continua paralel cu gradinita si scoala speciala; introducerea n forme de educatie auditiva; educarea lecturii labiale si stimularea perceperii vizuale; introducerea limbajului semnelor n educatia precoce, pentru facilitatea afirmarii expresiei afective , sesizarea fara efort a informatiei, insertia sociala, dezvoltarea psihica generala, etc. Dar trebuie precizat ca exagerarea la folosirea limbajului gesturilor poate deveni un obstacol pentru nvatarea limbajului oral.