I.

ABORDAREA PSIHODINAMICĂ

REPERE TEORETICE
• La baza formelor de psihopatologie nevrotică se află o formă de conflictualitate internă care, odată identificată, iar părțile
conflictuale reintegrate, poate conduce la eliminarea patologiei.
• Nevroza la adulți se dezvoltă atunci când balanța dintre forța impulsurilor și forțele defensive ale Egoului este tulburat -
trei situații tipice:
 persoana este incapabilă să facă față încărcăturii psihologice adiționale pe care o presupune dezvoltarea normală.
Semnificația inconștientă de a deveni adult și de a face față provocărilor competitive și agresive ale maturității poate depăși
resursele eului.
 dezamăgirile, pierderile, lipsa iubirii, bolile fizice sau alte consecințe ale condiției umane pot conduce persoana spre a se
îndepărta de realitatea curentă și a căuta în mod inconștient gratificările fanteziei. Consecutiv, reapar conflictele și anxietățile
copilăriei și, ca rezultat, începe procesul formării simptomelor.
 printr-o combinație de circumstanțe, persoana se poate întâlni în viața sa adult cu o situație care corespunde în puncte esențiale
cu elemente esențiale ale unei traume din copilărie sau cu ale unei fantezii conflictuale. Realitatea curentă este astfel percepută
prin lentilele conflictului primar, iar adultul răspunde, la fel cum făcea în copilărie, formând simptome.

• Transferul cauzează problemele în relațiile curente, iar analiza transferului oferă înțelegerea paternurilor relaționale tulburate. În
relația directă dintre client și psiholog, se manifestă transferul, vizibil în felul în care persoana se manifestă față de clinician
(emoțiile activate, cerințele manifestate, conduita de apropiere sau depărtare).

• Paternurile de atașament formate în primul an de viață formează un model intern al persoanei care îi conturează manifestările
psihice actuale în relațiile interpersonale, precum și trăirile sale emoționale de fond. Astfel, se justifică investigarea detaliată a
istoriei de dezvoltare a persoanei evaluate.
 Conștientizarea
• Obiectivul principal al terapiei psihodinamice: să facă conştiente conţinuturile inconştiente şi să
ajungă la cea mai bună funcţionare a Eului astfel încât comportamentul să se bazeze mai mult pe
realitate decât pe trebuinţele instinctuale.

 Identificarea paternurilor de relaționare și de percepție;

 Rezolvarea conflictelor intrapsihice care împiedică funcționarea curentă;
 Identificarea modului cum trecutul interferează cu prezentul și separarea celor două;
 Conștientizarea felului în care aspecte nerezolvate din trecut sunt deghizate în simptome;
 Îmbunătățirea relațiilor interpersonale ca urmare a înțelegerii schemei relaționale internalizate;

• CUM? – prin analiza experiențelor din copilărie care sunt aduse la nivelul conștiinței, apoi analizate,
interpretate și reconstruite.

• Mecanismul intern al schimbării ce trebuie activat în client: CONȘTIENTIZAREA (INSIGHTUL)

despre cum paternurile problematice (emoționale, relaționale, comportametale) cu originea în schema
relațională trecută interferează cu dezvoltarea actuală și provoacă suferința.

• Odată conștientizate aceste configurații, pot fi învățate noi paternuri de coping și relaționare.
 SURSELE SCHIMBĂRII (conștientizării) ÎN TERAPIA DINAMICĂ

1. Conștientizarea și rezolvarea conflictelor interioare:

Principiul teoretic: Conflictul inconștient cauzează simptomele și problemele în viață.

Anxietate-mecanisme de apărare-Impulsuri/emoții actuale (simptome)

Procesul terapeutic: Conștientizarea surselor interioare de conflict; clientul dă voce părților sinelui.

Scopul: Conștientizarea semnificației simptomului; descoperirea unei rezolvări noi a conflictului interior.

2. Conștientizarea, analiza și rezolvarea transferului

Principiul teoretic: Transferul cauzează problemele din relațiile curente.

Procesul terapeutic: Conștientizarea felului în care funcționează transferul. Analiza transferului față de analist și alte persoane semnificative.

- schema relațională care derivă din experiențele de atașament;

- relațiile curente ale persoanei de obicei reprezintă focusul acuzelor sale și conțin schema relațională de bază;
- relația transferențială activată cu terapeutul devine o fereastră experiențială de cunoaștere a schemei relaționale de bază

Scopul: Separarea expectanțelor relaționale vechi de atitudinile relaționale curente.

3. Conștientizarea legăturii dintre trecut și prezent

Principiul teoretic: Problemele timpurii reapar în funcționarea ulterioară.

Procesul terapeutic: Examinarea transformării problemelor trecute în noi forme. Ascultarea amintirilor timpurii și observarea modalităților în
care agenți stresori actuali le declanșează.

Scopul: A oferi o nouă ascultare vechii suferințe astfel încât să nu mai cauzeze stres acut; separarea trecutului de prezent.

4. Relația terapeutică – o experiență emoțional-corectivă; o nouă relație de atașament

Principiul teoretic: Relația terapeutică servește ca fundament al terapiei și agent de restructurare profundă.

Procesul terapeutic: Construirea, menținerea și utilizarea relației terapeutice ca model sănătos de relaționare (empatie, securitate, etc).

Scopul: Construirea unei alianțe terapeutice care oferă pacientului sentimentul ca cineva ”este acolo pentru el”.
• Asigurarea unei baze de siguranță este trăsătura definitorie a unei relații de atașament ”suficient de bune” (în copilărie și în psihoterapie)

 Întărește capacitatea de reglare afectivă

 Facilitează așteptările clientului că cineva mai puternic și mai înțelept va fi disponibil pentru a ajuta la restabilirea echilibrului emoțional în
fața pericolului.
 Întărește încrederea în sine, în alții și sentimentul că lumea este un loc sigur în care poți să crești și să iubești.

CUM PUTEM GENERA O ASTFEL DE EXPERIENȚĂ RELAȚIONALĂ ÎN PSIHOTERAPIE?

– COMUNICAREA COLABORATIVĂ – mecanism specific de schimbare

COMUNICAREA COLABORATIVĂ
– efecte benefice în dezvoltare
PĂRINTELE TERAPEUTUL
• Un dialog afectiv și lingvistic care să cuprindă cât mai
• Să structureze interacțiunea astfel încât să afle
mult din experiența subiectivă a clientului (emoții,
cât mai mult despre sentimentele, dorințele,
gânduri, dorințe, etc).
nevoile și punctul de vedere al copilului
• Senzitivitate față de rupturile din relație și o
• Să inițieze repararea interactivă atunci când
disponibilitate pentru inițierea reparării;
apar rupturile în relație
• O atitudine de acceptare combinată cu așteptarea a
• Să îmbunătățească dialogul pentru a face față
ceva mai mult din partea clientului decât crede el că
potențialelor în apariție ale copilului
este capabil la acel moment
• Să se implice activ și să ”lupte” cu copilul în
• O disponibilitate de a ne confrunta, de a stabili limite
perioadele în care sentimentul de sine și
și de a ne ”lupta” cu clientul – adesea necesare în
despre alții este în continuă schimbare.
timpul perioadelor care anunță o schimbare în
identitatea clientului și în relația terapeutică.
1. Dialog incluziv
• Clienții au nevoie să-i ajutăm să acceseze și să exprime întreaga gamă a experienței lor subiective, mai ales cea emoțională.
 Cum te simți? Care este dorința ta? Ce sens dai acestei experiențe? etc

• În psihoterapie, clienții au nevoie de mai mult decât rezonanță empatic, acordare și oglindire, dacă vor să simtă că relația lor cu noi este suficient de sigură
pentru a risca o autodezvăluire mai mare.
 Clientul trebuie să ne simtă capabili să-i ajutăm să facă față sentimentelor lor dificile (altfel de ce și-ar permite să simtă mai mult decât trebuie?)
 Trebuie să răspundem pozitiei intenționale a clientului (intențiile și credințele subiacente reprezintă contextul în care cuvintele și comportamentul
clientului are sens) = se vor simți înțeleși și acceptați în profunzime = încredere că experiențele lor ”îngropate” vor putea fi conținute în noua relație de
atașament.

2. Inițierea activă a reparării

• Repararea unei rupturi relaționale implică o anumită formă de negociere intersubiectivă.

• Terapeuții trebuie să fie sinceri în privința greșelilor și a dezacordajelor lor - Își comunică angajamentul de a încerca să înțeleagă și de a fi prezenți pentru
clienți, dar trebuie să-și asume cu modestie limitările.

• Terapeuții trebuie să fie atenți la propriile lor întreruperi de legătură și să încerce să înțeleagă ce se întâmplă atunci când ei sau clientul părăsesc
legătura.

• Dacă terapeutul este capabil să renegocieze și reelaboreze întreruperile de legătură și eșecurile empatice, atunci clientul dezvoltă un sentiment de
încredere în relație și capacitatea de reglare afectivă interactivă (care e predecesorul autoreglării).

• În generarea sentimentului de siguranță un rol cheie îl are experiența repetată, NU a unei întercațiuni perfect line, ci a unei rupturi (inevitabile),
urmată de reparație.
3. Îmbunătățirea dialogului

• Asumpția de bază: clienții noștrii sunt capabili de mai multe decât cred ei!
 Dacă ne așteptăm la prea puțin, clientul poate simți că speranțele lui a fost înșelate
 Dacă ne așteptăm la prea mult, clientul va simți că nu i-am înțeles / recunoscut vulnerabilitățile.

• Îmbunătățirea dialogului terapeutic spre niveluri mai înalte de conștientizare și complexitate necesită ”suport” (termen din psihologia
dezvoltării).

• Terapeutul asigură ”suport” pentru capacitățile abia dezvoltate ale clientului de a simți, reflecta, de a iniția, etc.

4. A fi dispus la implicare și luptă

• De multe ori în dezvoltarea sa, un copil are nevoie de un părinte căruia să i se împotrivească, un părinte care să asigure structura de care copilul
are nevoie; iar pe măsură ce copilul crește, părintele trebuie să slăbească structura și să permită mai multă inițiativă din partea copilului.

• În anumite momente, clientul are nevoie mai mult de confruntare decât de empatie.

ATENȚIE! Relația terapeutică este o relație reală – așa cum nu aprobăm cu bună știință un comportament distructiv în celelalte relații ale noastre, nu ar
trebui să facem asta în relația cu clientul.

• A accepta clientul nu este deloc în dezacord cu adoptarea unei atitudini împotriva comportamentului său autodistructiv.

• Dacă reușim să stabilim limite și să ne exprimăm neplăcerea față de anumite comportamente ale clientului, îi poate da acestuia un context în care
să dezvolte sentimentul că poate fi separat într-o relație, menținând însă conexiunea.
5. Separările, întreruperile terapiei

• În noua relație de atașament a clientului, evenimentele care implică pierderea temută, reală sau anticipată a terapeutului, temporară sau permanentă,
de obicei vor evoca sentimente (sau mecanisme de apărare împotriva sentimentelor) care sunt în mod direct legate de istoria de atașament a
clientului.

- De exemplu, clienții cu un istoric de pierdere, pot să nu facă diferența între o separare temporară și un abandon ireversibil.

• Atenția acordată impactului separării facilitează acel dialog care face posibilă integrarea sentimentelor de pierdere și abandon.

• Lucrul cu separarea e o modalitate de a asigura faptul că întreruperile relaționale pot fi reparate.

• Faptul că facem față reacțiilor față de separare contribuim la încrederea clientului în relație ca bază de siguranță.