Biografia lui Carol cel Mare

Cel mai important rege medieval s-a nascut in 742, intr-un loc necunoscut. Era
german de origine, si mostenea cateva caracteristici ale acestui popor – taria fizica,
curajul, mandria. Nu era prea cultivat; a citit doar cateva carti la viata lui - dar bune; la
batranete a incercat sa invete sa scrie, dar nu prea a reusit niciodata. Cu toate acestea, stia
limba teutona si latina literara, si intelegea greaca.
In anul 771 Carolman al II-lea moare, iar Carol, la varsta de 21 de ani, devine
singurul rege. Doi ani mai tarziu primeste o chemare urgenta din partea Papei Hadrian al
II-lea impotriva lombarzilor, care invadau statele papale. Carol a atacat si a ocupat Pavia,
a luat asupra sa coroana Lombardiei si a acceptat rolul de portector al Bisericii.
Intors in capitala sa, stabilita la Aachen, initiaza o serie de 53 de campanii –
aproape toate conduse de el – care duc la formarea Imperiului carolingian, cucerind si
crestinand Bavaria si Saxonia, distrugandu-i pe avari, aparand Italia de sarazini, intarind
apararea Franciei impotriva arabilor din Spania. Saxonii de la granita de est erau pagani;
arsesera o biserica crestina si faceau incursiuni in Galia; aceste motive au fost suficiente
pentru Carol pentru a initia 18 campanii (772-804), care au avut loc cu o ferocitate
neobosita din partea ambelor parti. Carol le-a dat de ales saxonilor intre crestinare si
moarte; acestia au ales in final crestinarea dupa ce 4500 de saxoni rebeli au fost
decapitati..
La Paderborn, in anul 777 Ibn al-Arabi, guvernatorul musulman al Barcelonei,
cere ajutorul regelui crestin impotriva califului de Cordova. Carol isi conduce armata
peste Pirinei, ataca si cucereste orasul crestin Pamplona, ii trateaza pe crestinii basci drept
dusmani, si a avanseaza pana la Saragossa. Dar intaririle promise de al-Arabi pentru
infrangerea califului nu apar. Carol isi da seama ca armata sa nu poate cuceri singura
Cordova; primeste de veste ca saxonii s-au rasculat si se indreapta spre Cologne. El isi
conduce armata inapoi prin trecatorile din Pirinei.
Intr-o astfel de trecatoare, la Roncesvalles in Navarre, un grup de basci ataca
ariergarda francilor si o macelareste in intregime (778). Aici moare nobilul Hruodland,
care va deveni 3 secole mai tarziu eroul celui mai faimos poem francez, “Chanson de
Roland”.
In 795, Carol trimite inca o armata peste Pirinei; marca Spaniei – o fasie din
nordul Spaniei – este cucerita, Barcelona capituleaza, iar Navarre si Asturias recunosc
suveranitatea francilor (806). Intre timp, Carol ii subjuga pe saxoni (785), opreste
expansiunea slavilor (789), ii infrange si ii disperseaza pe avari (790 - 805), iar in cel de-
al 34-lea an de domnie si al 63-lea de viata, cade la pace.
De fapt, el a iubit intotdeauna mai mult administratia decat razboiul, si a iesit pe
campul de lupta pentru a forta unitate si credinta intr-o Europa de Vest macinata timp de
secole de conflicte intre natii si credinte. El a reusit astfel sa aduca sub conducerea sa toti
oamenii intre Vistula si Atlantic, intre Marea Baltica si Pirinei, aproape toata Italia si o
mare parte din peninsula Balcanica. Cum ar fi putut un singur om competent sa
guverneze un teritoriu atat de vast si de variat? Era suficient de puternic la trup si minte
pentru a stapani o mie de responsabilitati, pericole, revolte si chiar si comploturile fiilor
sai de a-l asasina. Si-a extins puterea, si-a pastrat-o cu o puternica organizare militara, si a
intarit-o cu ritualuri religioase. Putea sa conduca o armata, sa convinga o multime, sa
binedispuna nobilimea si sa domine clerul.
A organizat serviciul militar, care a devenit o conditie pentru a stapani mai mult
decat o mica proprietate. Orice om liber, chemat la arme, trebuia sa se prezinte cu
echipamentul complet la contele locului, si fiecare nobil era responsabil pentru pregatirea
si conditia fizica a supusilor sai.
Participarea publica in guvernare era data de adunarile semianuale de proprietari
inarmati, stransi la Worms, Valenciennes, Aachen, Geneva, Paderborn… de obicei in aer
liber. La astfel de adunari, regele trimitea unor grupuri mai mici de nobili sau episcopi
propunerile sale legislative; acestia le analizau si ii trimiteau sugestii; Carol formula
capitula, sau capitolele legislative, si le prezenta multimii pentru a astriga, in semn ca
sunt aprobate; rar adunarile le dezaprobau prin mormaituri si gemete. Hincamr,
arhiepiscop de Reims, ne-a transmis o ipostaza de-a lui Carol: “saluta oamenii
remarcabili, conversa cu cei pe care ii vedea rar, arata interes blajin pentru batrani, si se
amuza cu tinerii”.
La aceste adunari, fiecare episcop si administrator trebuia sa raporteze regelui
orice eveniment important din provincia sa petrecut de la ultima adunare. Hincmar spune:
“Regele dorea sa stie daca in vreo parte sau colt de regat oamenii erau nemultumiti, si
cauza lor”. Uneori, reprezentantii regelui convocau cetatenii de seama pentru a afla
opiniile lor despre taxe, ordinea publica, criminalitate.
Imperiul era impartit in comitate, fiecare guvernat spiritual de un episcop sau
arhiepiscop, si in probleme laice de un conte. Comitatele de frontiera sau hotarele aveau
guvernatori speciali. Roland de Roncesvalles, de exemplu, era guvernatorul hotarului
Breton. Administratorii locali erau verificati de emisarii lui Carol pentru a li se verifica
actiunile, judecatile, averea, pentru a verifica coruptia, nepotismul si exploatarea.
Cu exceptia razboaielor sale, regimul lui Carol cel Mare a fost cel mai drept si
mai luminat pe care Europa la cunoscut de la Theodoric Gotul. Cele 65 de capitole din
legislatia lui Carol sunt printre cele mai interesante articole de lege medievale.
In anumite cazuri, nu erau atat de luminate ca ale regelui Liutprand al
Lombardiei: ele pastrau pedeapsa prin mutilare, pedeapsa cu moartea pentru pagani. Nu
toate aceste capitole erau legi; unele erau raspunsuri la intrebari, altele erau intrebari
adresate de Carol oficialilor, altele erau sfaturi morale. Unul din ele spunea: “Este necesar
ca fiecare om sa caute sa-l slujeasca cat mai bine pe Dumnezeu si sa asculte de poruncile
sale; deoarece Imparatul nu poate veghea asupra fiecarui om in disciplina sa personala.”
Carol a dat legi pentru agricultura, industrie, finante, religie, cat si pentru
conducere si morala. Regatul sau a intrat intr-o perioada cand economia sudului Frantei si
Italiei era in declin datorita controlului Mediteranei de catre sarazini.Intreaga structura de
relatii comerciale intre Europa de Vest, Africa si Levant era ingreunata. Doar evreii – pe
care Carol i-a protejat din aceasta cauza – mentineau legatura dintre aceste teritorii.
Comertul a supravietuit in Europa slava si bizantina si in nord. Canalul Englez si Marea
Nordului vietuiau din punct de vdere comercial. Dar acest si acest lucru a fost deranjat,
chiar inainte de moartea lui Carol, de catre pirati. Vikingii la nord si musulmanii la sud
aproape au inchis porturile Frantei, si au izolat-o si au facut-o un stat bazat pe agricultura.
Clasa mjlocie formata din negustori a decazut, nemaiexistand nici un grup care sa
concureze cu aristocratia rurala; feudalismul francez a fost promovat de donatiile in
pamanturi ale lui Carol si de triumful Islamului.
 Carol s-a chinuit sa protejeze taranii liberi impotriva robiei, dar puterea nobililor,
si circumstantele l-au frustrat. Pana si scalvia a crescut pentru o perioada, drept rezultat al
razboaielor carolingiene impotriva triburilor pagane. Proprietatile regale, periodic extinse
prin confiscari, daruri, erau principala sursa de venituri ale regelui. Pentru mentinerea
acestor pamanturi, a emis o “Capitulare de villis” uimitor detaliata, dezvaluind cercetarea
sa atenta aspura veniturilor si cheltuielilor. Paduri, drumuri, porturi si toate resursele
minerale din subsol erau proprietatea statului. Comertul era incurajat: targurile erau
protejate, greutatile, unitatile de masura si preturile erau reglementate, taxele erau
moderate, erau construite si reparate drumuri si poduri, un mare pod a fost construit peste
Rin la Mainz, raurile erau deschise navigatiei, si se planuia construirea unui canal pentru
a lega Rinul cu Dunarea. A fost mentinuta o mondea stabila; dar lipsa aurului din Frantasi
declinul comertului au dus la inclocuirea mondeleor din aur ale lui Constantin cu cele din
argint. Energia si grija regelui au ajuns in fiecare plan al vietii. A dat celor patru vanturi
numele pe care le poarta si azi. A stabilit un sistem pentru ajutarea saracilor, i-a taxat pe
nobili si clerici pentru a-l intretine, iar apoi a interzis cersitul.
In vremea aceea, lipsa de cultur si faptul ca putini stiau sa citeasca il determina pe
Carol sa cheme carturari straini pentru a ridica nivelul scolilor din Franta. Diaconul Paul
a fost adus de la Monte Cassino, si Alcuin de la York (782) pentru a preda la scoala pe
care Carol a organizat-o la palatul regal de la Aachen. Alcuin (735 – 804) era saxon,
nascut langa York, si educat la scoala catedralei infiintata de epsicopul Egbert; in secolul
VIII, Bretania si Irlanda erau inaintea Frantei din punct de vedere cultural. Cand regele
Offa din Mercia l-a trimis pe Alcuin in misiune la regele Carol, acesta din urma la
implorat pe invatat sa ramana; Alcuin, bucuros ca se afla in afara Angliei, este de acord sa
ramana. A trimis in Anglia dupa carti si profesori, si in curand, scoala palatului era un
centru activ de studiu si copiat manuscrise, si o reforma a educatiei s-a raspandit in tinut.
Printre elevi se aflau si Caorl, sotia sa Liutgard, fii sai, fata lui, Gisela, secretara
sa, Eginhard, o calugarita si multi altii. Carol era cel mai bun dintre ei; studia retorica,
dialectica, astronomia, a facut eforturi uriase pentru a invata sa scrie, iar Eginhard spune:
”obisnuia sa tina tablite sub perna sa pentru ca in orele libere sa isi obisnuiasca mana sa
formeze litere; dar pentru ca a inceput aceste eforturi atat de tarziu in viata, nu a obtinut
mari progrese”. A studiat din greu latina, dar la curtea sa a continuat sa vorbeasca
germana la curtea sa; a alcatuit o carte de gramatica germana si a inceput sa stranga
poezie germana. Cand Alcuin, dupa 8 ani in palatul regal, a cerut sa fie mutat intr-o
atmosfera mai putin captivanta, Carol l-a numit fara nici o tragere de inima staret in
Tours. Acolo, Alcuin le-a spus calugarilor sa faca copii de mare acuratete ale cartilor
latine. Si alte manastiri au urmat exemplul. Multe din cele mai bune texte clasice provin
de la aceste scriptoria din secolul IX.
In 787, Carol le-a trimis tuturor episcopilor si staretilor din Francia “Capitulare de
litteris colendis”, o directiva pentru a studia literele. Ea indemna fiecare catedrala si
manastire sa intemeieze scoli unde clericii si laicii la un loc sa poata invata sa citeasca si
sa scrie. Un alt decret dat in 789 le solicita directorilor acestor scoli sa nu faca nici o
diferenta intre fiii oamenilor liberi si ai serbilor, astfel incat sa se poata aseza in aceleasi
banci si sa studieze gramatica, muzica si aritmetica. Un decret din 805 sustinea educatia
medicala, si un altul condamna superstitiile medicale. Dovada ca aceste indemnuri erau
urmate este faptul ca au aparut multe scoli in Franta si vestul Germaniei. Theodulf,
epsicop de Orleans, a organizat scoli in fiecare parohie a diocezei sale, i-a intampinat pe
toti copiii sa le urmeze, si le-a interzis preotilor sa ia taxe; aceasta este prima ipostaza in
istorie de educatie gratuita si generala. Scoli importante, aproape toate formate in jurul
manastirilor, s-au ridicat in secolul IX la Tours, Auxerre, Pavia, St. Gall, Fulda, Ghent, si
in alte locuri.
Pentru a intampina cererea de profesori, Carol a adus carturari din Irlanda,
Bretania, si Italia. Unele din aceste scoli aveau sa devina universitatile europene. Multi
oameni au scris poezie in aceasta scurta renastere, iar poemele lui Theodulf sunt destul de
placute. Dar singura scriere care a dainuit cu adevarat a fost scurta biografie a lui Carol
scrisa de Eginhard.
Carol a fost foarte generos cu biserica; in acelasi timp s-a numit stapanul ei, si a
folosit doctrinele ei si oamenii ei ca instrumente de educatie si guvernare. O mare parte
din corespondenta sa era despre religie; folosea citate din Sfanta Scriptura in scrisorile
catre oficialii corupti sau catre clericii preocupati prea mult de cele lumesti. Si
intensitatea vorbelor sale exclude suspiciunea ca pietatea sa era folosita doar in scop
politic. Tirmitea bani crestinilor afectati din tari straine, si in negocierile cu conducatorii
musulmani insista ca populatia crestina sa fie tratata in mod drept.
Episcopii au jucat un rol important in consilii, adunari si administratie; dar el se
uita deasupra lor, si nu ezita sa le porunceasca, chiar in materie de doctrina si morala. A
denuntat venerarea imaginilor cand papalitatea o sustinea; cerea de la fiecare preot o
descriere scrisa asupra modului in care botezul era facut in parohia sa, trimitea
instructiuni Papei pe cat de des trimitea daruri, a suprimat nesubordonarea in manastiri, si
a ordonat o supraveghere stricta asupra manastirilor de maici pentru a preveni
desfranarea, betia si invidia printre calugarite.
Carol avea relatii stranse cu Biserica, iar din aceasta cooperare a iesit una din cele
mai mari idei din istorie: transformarea regatului lui Carol cel Mare in Sfantul Imperiu
Roman care ar fi trebuit sa aibe in spatele sau prestigiul, sfintenia si stabilitatea Romei
Imperiale si a Romei papale. Papii erau suparati ca erau in subordonarea Bizantului, care
nu le oferea protectie si si securitate; asistau la cresterea autoritatii patriarhului la
imparatul de la Constantinopole, si se temeau pentru libertatea lor. Nu se stie cine a avut
initiativa incoronarii lui Carol la Roma: Alcuin, Theodulf sau consilierii papali.
Au intampinat mari greutati: monarhul bizantin deja avea titlul de imparat roman,
si avea si dreptul istoric pentru acel titlu; Biserica nu avea pueterea sa il transfere; sa-l
dea unui rival al Bizantului putea aduce o confruntare gigantica intre crestinii rasariteni si
cei apuseni, care ar fi lasat o Europa ruinata amenintata de islam. A fost de folos
incoronarea pe tronul bizantin a lui Irene (797); acum se spunea ca nu exista rege bizantin
si terenul era liber pentru oricine il revendica. Daca in vest ar fi existat din nou un
imparat roman, crestinii latini ar fi rezistat Bizantului sarazinilor, iar populatiile barbare
ar fi preluat civilizatia si cultura lumii antice. Pe 26 Decembrie 795, Leon al II-lea a fost
ales Papa. Populatia nu il placea; il acuza de multe faradelegi; iar pe 25 Aprilie 799, l-a
atacat, maltratat si l-a inchis intr-o manastire. A reusit sa evadeze, si a mers la Carol cel
Mare pentru a obtine protectie. Acesta l-a primit bine, si l-a trimis inapoi la Roma sub
escorta si i-a ordonat Papei si acuzatorilor sai sa apara in fata lui anul urmator. Pe 24
Noiembrie 800, Carol cel Mare a intrat in capitala antica; la 1 Decembrie o adunare de
franci si romani au fost de acord sa retraga acuzatiile impotriva lui daca acesta le-ar fi
negat sub juramant. El a facut-o. In ziua de Craciun, cand Carol a ingenunchiat in fata
altarului, Leon brusc a scos o coroana cu bijuterii si a pus-o deasupra capului regelui.
 Congregatia, probabil instruita dinainte sa se poarte conform vechiului ritual ca
senatus populusque Romanus, confirmand incoronarea, a strigat de trei ori: “Traisca
Carol Augustus, incoronat de Dumnezeu Imparatul aducator de pace al Romanilor!”.
Carol a fost uns cu mir, Papa l-a recunsocut ca Imparat si Augustus, si a oficiat
ceremonia de recunoastere a vasalitatii, rezervata din 476 doar Imparatului Bizantin.
Carol nu a fost incantat de acest lucru, deoarece a prevazut dificultatile cu Bizantul.
A trimis multe scrisori si ambasadori la Constantinopole, cautand sa repare acea
scapare. Si pentru mult timp nu s-a folosit de noul sau titlu. In 802, s-a oferit sa se
casatoreasca cu Irene ca semn de intelegere mutuala, dar caderea de la putere a acesteia
au distrus acest plan rafinat. Pentru a descuraja vreun atac din partea Bizantului a facut o
intelegere cu Harun al-Rashid, care i-a trimis niste elefanti si cheile la locurile sfinte
crestine de la Ierusalim. Imparatul Bizantin, pentru a-si lua revansa, l-a incurajat pe
emirul Cordovei sa renunte la supunerea fata de Bagdad. In final, in 812, basileul grecesc
l-a recunsocut pe Carol cel Mare coimparat, in schimbul recunoasterii Venetiei si sudului
Italiei ca apartinand Bizantului. Incoronarea a avut rezultate timp de o mie de ani. A
intarit papalitatea si episcopii, facand ca autoritatea civila sa derive din cea ecleziastica;
Grigore al VII-lea si Inocentiu al III-lea construiesc o biserica mai puternica in urma
evenimentelor de la 800. L-a ajutat pe Carol impotriva puterii baronilor, facandu-l
reprezentantul lui Dumnezeu; a avansat teoria dreptului divin al regilor. A contribuit la
Marea Schisma. Biserica ortodoxa nu putea accepta subordonarea Bisericii Catolice aliata
cu un Imperiu rival celui Bizantin. Aachen, si nu Roma, a continuat sa fie capitala
Imperiului Carolingian, iar acest lucru a accentuat mutarea centrului de putere din bazinul
Mediteranei in Europa de Nord, de la latini la teutoni.
Trebuia sa poarte robe brodate, o catarama aurita, incaltari cu bijuterii, si o
coroana din aur si pietre pretioase, iar vizitatorii trebuiau sa-I pupe genunchiul sau
piciorul; acestea erau obiceiurile preluate din Bizant. Dar in alte zile, imbracamintea sa
nu varia foarte mult de cea a francilor – camasa din panza si pantaloni, iar peste o tunica
din lana probabil captusita cu matase; ciorapi stransi pe picior ii acopereau picioarele, si
pantofi din piele picioarele. Dar totdeauna purta cu el sabia. Era inalt, avea sase picioare
si patru inci, par blond, nas mare, mustata dar nu barba, o prezenta intotdeauna demna.
Era cumpatat la mancare si bautura, condamna betia si era sanatos in ciuda expunerilor si
greutatilor sale. Vana des, sau facea exercitii viguroase in sa. Era un bun inotator, si ii
placea sa faca baie in primaverile calduroase. Rar se distra, preferand sa asculte muzica
sau sa citeasca o carte in timp ce manca.
Ca orice om mare, pretuia timpul. Acorda audientele si auzea cazurile dimineata,
cand se imbraca si se incalta. In spatele echilibrului si maretiei sale se ascundea pasiune,
energiesi o inteligenta clarvazatoare. Forta sa vitala nu era consumata nici de 50 de
campanii, si studia cu entuziasm tineresc stiinta, literatura, dreptul si teologia; nu suporta
sa nu fie vreun colt de pamant, sau vreo cunostinta nestapanita sau necunoscuta de el.
Putea fi necrutator cand politica o cerea, si era crud in special in eforturile sale de a
raspandi crestinismul. Totusi era un om bun, caritabil, prieten calduros. A plans la
moartea fiilor sai, a fiicei sale si a Papei Hadrian. In poemul Ad Carolum regem,
Theodulf zugraveste o scena din familia imparatului. La intoarcerea acasa, fiul Carol ii
lua mantia tatalui, fiul Louis sabia; cele sase fete il imbratisau, ii aduceau paine,vin, flori;
episcopul venea sa binecuvanteze mancarea regelui; Alcuin era aproape sa discute despre
scrisori cu el.
 Era atat de incantat de fiicele sale incat le-a deconseiat sa se marite, spunand ca
nu suporta sa fie fara ele. Ele s-au consolat cu cateva iubiri neoficiale, si au nascut fii
nelegitimi. Carol cel Mare a acceptat aceste accidente cu umor, deoarece si el, urmand
obieciul predecesorilor, a avut patru sotii succesive si cinci amante si concubine.
Vitalitatea sa l-a facut sa fie extrem de sensibil farmecelor feminine; si femeile au
acceptat sa-l imparta pe el decat sa aiba monopolul altui barbat. Haremul sau i-a nascut
optsprezece copii, din care opt au fost legitimi.
Ecleziasticii de la curte si de la Roma au inchis din ochi la aceste fapte. Acum era
conducatorul unui imperiu mult mai mare cel Bizantin, intrecut doar de califatul Abbasid.
Dar fiecare frontiera intinsa a imperiului creaza noi probleme. Europa de Vest a incercat
sa se apere de germani asimilandu-i in civilizatia lor; dar acum Germania trebuia sa se
protejeze de nordici si de slavi. In 800, vikingii isi intemeiasera un regat in Jutland si
atacau coasta Friziei. Carol s-a grabit sa vina de la Roma, a construit flote si forturi pe
maluri si rauri, si a stabilit garnizoane in punctele periculoase. In 810,regele Jutlandei
invadeaza Frizia si este respins; dar la scurt timp dupa aceasta, daca ne luam dupa cronica
calugarului de St. Gall, Carol cel Mare, de la palatul sau din Narbonne, a fost socat sa
vada vase de pirati daneze in golful Lyon. Probabil ca a prevazut, precum Diocletian, ca
vastul sau imperiu avea nevoie de aparare rapida in multe locuri in acelasi timp, l-a
impartit in 806 celor trei fii ai sai – Pepin, Louis si Carol. Dar Pepin a murit in 810, Carol
in 811; doar Louis a ramas, dar absorbit de pietate nu parea capabil sa guverneze o lume
dura. Totusi, in 813, la o ceremonie solemna, Louis a fost ridicat de la rangul de rege la
cel de imparat, iar batranul monarh a spus: “Fii binecuvantat, bunule Dumnezeu, care mi-
ai dat favoarea sa vad cu ochii mei pe fiul meu sezand pe tronul meu!”.
Patru luni mai tarziu, petrecand iarna la Aachen, a facut febra mare, si a facut
pleurezie. A incercat sa se vindece singur, band doar lichide; dar dupa 7 zile de boala a
murit, in al 47-lea an de regat si al 72-lea de viata (814). A fost ingropat in catedrala de la
Aachen, imbracat in hainele sale regale. Curand dupa aceea, lumea l-a numit Carolus
Magnus, Karl der grosse, Carol cel Mare.