O istorie prescurtată a Bisericii Creştine

Ieromonah Aidan Keller

Traducere din limba engleză de Bogdan Mateciuc

 Cuprins

Naşterea Bisericii ...................................................................................... 5

Trăsăturile Bisericii lui Iisus ........................................................................ 5
„Creştinii” ................................................................................................ 6
Scrierea Bibliei ......................................................................................... 7
Continuitate ............................................................................................. 7
Evrei şi Neamuri ....................................................................................... 7
Rezolvarea disputelor ................................................................................ 8
Alcătuirea închinării creştine ....................................................................... 8
Ce anume ţine Biserica unită? ..................................................................... 8
Perioada mucenicilor ................................................................................. 9
Falsul creştinism ....................................................................................... 9
Primul Sinod — Nicaea, anul 325............................................................... 10
Perioada lui Constantin ............................................................................ 10
Monahismul ........................................................................................... 11
„Noua Romă”. Al doilea Sinod – anul 381 ................................................... 11
Uniformizarea Liturghiei ........................................................................... 11
„Ortodoxia” ............................................................................................ 12
Cei patru Părinţi...................................................................................... 12
Al treilea Sinod – anul 431 ....................................................................... 13
Al patrulea Sinod – anul 451..................................................................... 13
Căderea Romei ....................................................................................... 14
Un trimis al Domnului .............................................................................. 14
Al cincilea Sinod – anul 553 ...................................................................... 15
Cele cinci Patriarhii.................................................................................. 15
Dezvoltarea papalităţii ............................................................................. 15
Un şarpe în grădina Bisericii ..................................................................... 16
Al şaselea Sinod Ecumenic – anul 680........................................................ 16
Sinodul cinci-şase – anul 692.................................................................... 17
Misiunile ................................................................................................ 17
Spărgătorii de icoane............................................................................... 18
Al şaptelea Sinod Ecumenic – anul 787 ...................................................... 18
Revenirea iconoclaştilor ........................................................................... 18
Răsăritul şi Apusul se depărtează .............................................................. 19

2
Jocuri de putere...................................................................................... 19
Unitatea Bisericii este întreruptă ............................................................... 19
Lupta dintre Crezuri ................................................................................ 20
Închinarea ............................................................................................. 20
Diversitatea liturgică – argumente pro şi contra .......................................... 21
Cea mai mare tragedie a Creştinătăţii ........................................................ 21
O anticipare a schismei ............................................................................ 22
Filioque învinge la Roma .......................................................................... 22
Marea Schismă – anul 1054...................................................................... 22
Schismă sau certuri de familie? ................................................................. 23
Cruciadele – perioada 1096-1290 .............................................................. 24
Asediul Constantinopolului – anul 1204 ...................................................... 24
Două Biserici .......................................................................................... 24
Evul Mediu superior................................................................................. 25
Evoluţiile din Apus................................................................................... 25
Reorganizarea Bisericii apusene ................................................................ 26
Veacul al treisprezecelea .......................................................................... 27
Falsul Sinod de la Lyons – anul 1274 ......................................................... 27
Veacul al paisprezecelea .......................................................................... 27
Conciliile apusele de la Constanţa şi Basel .................................................. 28
O altă falsă unire .................................................................................... 29
„Unirea” (1439) şi căderea Constantinopolului (1453) .................................. 29
Supremaţia papală .................................................................................. 29
Decăderea din Apus... ............................................................................. 30
...şi din Răsărit ....................................................................................... 30
Moscova – a „Treia Romă”........................................................................ 30
Vulcanul apusean erupe ........................................................................... 31
Mişcările protestante ............................................................................... 31
Contra-Reforma – Conciliul de la Trent ....................................................... 32
Un om renascentist al lui Dumnezeu .......................................................... 33
Credinţa – o operă de artă ....................................................................... 33
Ortodoxia în perioada Renaşterii ............................................................... 33
Transformarea lumii apusene.................................................................... 34
Iezuiţii şi uniaţii ...................................................................................... 34
Sinodul de la Betleem (anul 1672)............................................................. 35

3
Sfântul Munte......................................................................................... 35
Schisma din Rusia ................................................................................... 35
Mişcarea de uniaţie rezistă ....................................................................... 36
Un patriarh protestant?!........................................................................... 36
Jansenismul ........................................................................................... 36
Biserica din Utrecht ................................................................................. 36
Rusia sinodală ........................................................................................ 37
Trezirea ortodoxă.................................................................................... 37
Evanghelizarea ....................................................................................... 37
Căderea jugului musulman ....................................................................... 38
Două dogme noi de la Roma ..................................................................... 38
Vechiul Catolicism (vetero-catolicismul) ..................................................... 38
Despărţiri şi dezbinări .............................................................................. 39
Bisericile „sacramentale” se înmulţesc........................................................ 39
O mare de sânge .................................................................................... 40
Diaspora ortodoxă................................................................................... 40
„Jurisdicţiile” sosesc în America................................................................. 40
Mijlocul secolului 20 ................................................................................ 41
Roma se depărtează de moştenirea ei........................................................ 41
Greutăţi ale Ortodoxiei apusene ................................................................ 41
Sf. Ioan de San Francisco (+1966) ............................................................ 42
Râul de lacrimi al Ortodoxiei ..................................................................... 42
Navigare în ape tulburi ............................................................................ 44
Ce trebuie să facă un ortodox?.................................................................. 44
Biserica Ortodoxă astăzi........................................................................... 44

4
 Naşterea Bisericii

Acum mai bine de 2.000 de ani, Domnul nostru Iisus Hristos a intervenit direct în
istoria omenirii. Deşi era Dumnezeu (împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh), El s-a făcut om –
sau, aşa cum spunem de obicei, s-a întrupat – a luat trup. Omenirea, chiar de la începuturile ei
cu Adam şi Eva, se depărtase de viaţa dumnezeiască, alegând păcatul şi căzând sub puterea
morţii. Dar Domnul Iisus, prin întruparea Sa, prin moartea pe Cruce şi prin învierea din morţi
a treia zi, a rupt puterea morţii care era asupra oamenilor. Prin învăţătura şi prin întreaga Sa
lucrare mântuitoare, Hristos a împăcat cu Dumnezeu o omenire care se depărtase de
Dumnezeu1 şi care se robire păcatului2. El a pus capăt stăpânirii pe care diavolul o căpătase
asupra oamenilor3 şi a reînnoit şi re-creat atât omenirea, cât şi întregul univers4. Înlăturând
prăpastia care îl separa pe om de Dumnezeu, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria lui
Persoană, Hristos Mântuitorul nostru a deschis calea către o viaţă veşnică şi fericită după
moarte, pentru toţi cei care vor crede în ea.5

Nu toţi cei din Iudeea – iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu (Deut 7:6; Is 44:1) – au
fost gata să audă aceste lucruri, aşa că Domnul nostru le-a vorbit lor cel mai mult în parabole
şi imagini. Pentru a-şi arăta toată învăţătura Sa, El a ales doisprezece oameni simpli pe care i-
a învăţat mai în amănunt6. Cei doisprezece se numesc Apostoli7. Ca parte a mântuirii lumii,
Hristos a înfiinţat o Biserică (Mat 16:18; Mat 18:17).

El i-a numit pe Apostoli la conducerea ei şi le-a încredinţat o putere preoţească (Mat

16:19; Ioan 20:21), suflând asupra lor şi spunând „Luaţi Duh Sfânt. Celor cărora le veţi ierta
păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20:21-23). I-a trimis apoi să propovăduiască Evanghelia (vestea
bună) despre moartea şi învierea Sa mântuitoare, spunând „Mergeţi şi învăţaţi pe toate
neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat 28:19).
Tradiţia creştină este unanimă în a afirma că în timpul celor patruzeci de zile după înviere,
până s-a înălţat la ceruri, Domnul Iisus i-a învăţat pe cei doisprezece despre întemeierea
Bisericii Sale pe pământ, o Biserică despre care El a spus că porţile locuinţei morţilor nu o vor
birui (Dan 2:44; Mat 16:18). Domnul a promis că Sfântul Duh va fi cu Biserica şi o va
călăuzi, ferind-o de neadevăr.8

Trăsăturile Bisericii lui Iisus

Este important să înţelegem că Biserica era şi este atât pământească, cât şi cerească.
Existând pe pământ, ea a fost şi este afectată de slăbiciuni omeneşti. De pildă, deşi capul
Bisericii este Hristos9, de-a lungul timpului, în cadrul ei, au existat oameni nevrednici care au
ocupat posturi de conducere. Totuşi, ca adunare cerească, ea este întemeiată pe făgăduinţa

1
Rom 5:1, 2, 10; 2 Cor 5:18-19; Efes. 2:14-17; Col 1:19-22
2
Gen 8:21; Efes 2:1-3
3
Ps 123:7; Act 26:18; Rom 6:17-18, 22; Col 1:13; Evr 2:14-15; 1 Ioan 3:8
4
1 Cor 5:7, 17; Evr 9:15; Apoc 21:5
5
Ioan 3:14-16; Rom 5:21; 1 Cor 15:22; Tit 3:7; Evr 5:9; 1 Pet 3:22
6
Mat 10:2; Luca 6:13; Mat 26:20; Ioan 6:70; 1 Cor 15:5; Apoc 21:14
7
Mc 6:30; Luca 9:10; Luca 22:14; Luca 24:10; Luca 8:1; Rom 16:7
8
Is 37:2-3; Mat 16:18; Mat 28:19-20; Ioan 14:16-17
9
Efes 4:15; Efes 5:23-24; Col 1:18

5
Domnului care a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat 16:18); cu alte
cuvinte, Harul şi mântuirea10 pe care Dumnezeu doreşte să le dea oamenilor nu vor fi afectate
de cei nevrednici. Biserica pe care a întemeiat-o Domnul Iisus avea anumite trăsături, care
sunt aplicabile şi astăzi, la fel ca în vremea Apostolilor. Ea era...

... UNA. Deşi era alcătuită din adunări locale, ea reprezenta un trup unic, împărtăşind
în mod vizibil aceeaşi credinţă şi har. Nu existau mai multe denominaţii diferite care afirmau
toate că îl urmează sau că sunt întemeiate de Iisus, fiind astfel unite doar prin această
pretenţie. Rugăciunea făcută de Hristos, în noaptea de dinaintea răstignirii Sale pe Cruce (Ioan
17:11, 21-23) a fost ca Biserica Sa să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Haina fără
cusătură a lui Hristos, căreia în Evanghelia după Sf. Ioan i se acordă o atenţie deosebită (Ioan
19:23-24), reprezintă unitatea Bisericii lui Hristos. De asemenea, ea era...

... SFÂNTĂ. Biserica este sfântă pentru că conducătorul – Capul ei – Domnul Iisus
Hristos, este sfânt (Efes 1:22-23; Efes 2:19-22). Printre membri ei, ea includea oameni care
erau păcătoşi, dar acesta era felul ales de Dumnezeu pentru a le da acelor păcătoşi iertarea de
păcate (Mat 16:19), Harul şi sfinţirea. Învăţătura ei era calea către sfinţenie şi aşa este şi
astăzi. „Sfânt” înseamnă, etimologic, „pus deoparte”, iar Biserica era sfântă pentru că nu
mergea în felul lumii, ci după căile dorite de Domnul Iisus. Ea era...

... SOBORNICEASCĂ. Cuvântul sobornicesc este traducerea a două cuvinte

greceşti, kata holos, care înseamnă „potrivit cu întregul”. Biserica era ferită întregii omeniri;
ea exista pentru toate seminţiile, limbile şi popoarele, nu numai pentru evrei11. Ea îmbrăţişa
toate învăţăturile Apostolilor, împărtăşite popoarelor lumii. Nimic din ceea ce ne-a lăsat
Domnul nu s-a pierdut, pentru că totul a fost păstrat de Biserică de-a lungul timpului. Ea era...

... APOSTOLICĂ. Ea a fost întemeiată de cei doisprezece Apostoli şi a rămas

credincioasă tuturor învăţăturilor lor. Nu doar acelor învăţături care sunt scrise în Scriptură, ci
tuturor învăţăturilor12. Biserica era apostolică şi în forma ei de conducere; ea a fost
întotdeauna condusă de urmaşii Apostolilor. Aceşti urmaşi se numesc episcopi13 şi sunt în
mod vizibil uniţi într-un singur trup alcătuit din biserici locale care împărtăşesc aceeaşi
credinţă şi au părtăşie una cu alta.

„Creştinii”

După aproape trei sute de ani, membrii Bisericii au primit numele de „creştini”,
denumire dată lor prima oară în Antiohia (Fapte 11:26). Acest nume a fost întotdeauna
acceptat de cei credincioşi, întrucât pe Iisus Hristos14 îl propovăduim şi Lui ne închinăm, şi El
este calea şi viaţa noastră. El este cel care a întemeiat Biserica noastră şi a făgăduit că va fi în
mijlocul ei, printre poporul Său, „până la sfârşitul lumii” (Mat 28:20).

10
Ioan 10:16; Ioan 11:51-52; Rom 12:4-5; 1 Cor 12:12-13, 20, 27; Efes 4:4-5, 15-16; Col 2:18-19; Col 3:15
11
Luca 13:29; Luca 24:47; Rom 1:5; Rom 10:12
12
2 Tes 2:15; 2 Tim 1:13-14; 1 Ioan 2:24
13
Fapte 20:28; 1 Tim 3:1-2; Tit 1:7
14
Iisus (sau Iosua) înseamnă „Mântuitor” (Mat 1:21). Hristos înseamnă „Cel Uns” (asemenea împăraţilor).

6
 Scrierea Bibliei

Cei doisprezece Apostoli, aleşi de Hristos, au mers cu El şi au ascultat cele mai adânci
învăţături ale Sale, lăsând la o parte totul pentru a-l urma. Domnul i-a numit ca primi
conducători ai Bisericii Sale. Pe mărturia lor personală despre învierea Sa din morţi s-a
întemeiat Biserica, care a crescut în perioada care s-a numit Perioada Apostolică. În acea
vreme, Dumnezeu a îngăduit nenumărate minuni pentru a întări propovăduirea Apostolilor
(vezi Faptele Apostolilor şi istoriile din acea vreme), pentru a arăta că ei propovăduiau
adevărul Lui. Tot în acea vreme, Apostolii şi ucenicii scriau memorii ale experienţelor lor cu
Hristos, precum şi importante scrisori unii către alţii şi către credincioşi. Trei sau patru sute de
ani mai târziu, sinoadele Bisericii a adunat la un loc aceste scrieri inspirate, le-a sortat şi le-a
dat numele de Noul Testament. Cu toate acestea, în timpul vieţii Apostolilor, mărturia lor
personală şi autoritatea lor aveau pentru credincioşi un cuvânt mai greu decât scrierile lor. Nu
trebuie să uităm că Biserica a existat dinaintea Bibliei. Astfel, orice biserică care pretinde că
se bazează pe Biblie nu este Biserica lui Iisus Hristos. Numai acea biserică care afirmă că a
scris Biblia poate fi aproape de Biserica iniţială.

Continuitate

În mod inevitabil, Apostolii au murit. Dar Domnul nu a lăsat ca şi Biserica să moară

odată cu ei; pentru a o duce mai departe, Apostolii au numit urmaşi care s-au chemat episcopi
(Filip 1:1) pentru adunările locale. Acestor bărbaţi ei le-au dat Harul apostolic pe care îl
primiseră de la însuşi Hristos, în cadrul unui proces care s-a numit „succesiune apostolică” şi
care este înfăţişat în mod deosebit în Noul Testament (în Tit şi 1 şi 2 Timotei).

Apostolii au numit, de asemenea, şi diaconi. Numirea lor a fost necesară întrucât

datorită creşterii rapide a Bisericii, Apostolii nu îi mai puteau păstori pe creştini, material şi
duhovniceşte (Fapte 6:1-6). Îndatoririle diaconilor erau de a împărţi darurile şi a păstra
ordinea, permiţându-le Apostolilor să se ocupe exclusiv de învăţătură, de îndemnuri şi de
săvârşirea tainelor lui Hristos (de exemplu, taina „ruperii pâinii”, care astăzi se cheamă
Euharistie sau Liturghie, şi taina Sfântului Botez).

Nu mult timp după numirea diaconilor, au apărut şi prezbiterii sau preoţii (Fapte
14:22; „bătrâni” în unele traduceri, pentru că „preot” înseamnă „bătrân”). Preoţii au primit
aproape toate darurile pe care le aveau episcopii. Ei săvârşeau Botezul, Euharistia, ungerea
celor bolnavi şi altele, uşurând sarcina episcopilor, dar preoţii nu puteau numit alţi preoţi sau
episcopi. Ierarhia iniţială a episcopilor, preoţilor şi diaconilor rămâne o caracteristică
distinctivă a bisericilor istorice. Există, totodată, şi slujbe mai mici, cum sunt cele ale citeţilor,
sub-diaconilor, şi diaconeselor.

Evrei şi Neamuri

În Perioada Apostolică, Biserica a trebuit să facă o trecere dureroasă. Desigur, ea

începuse în Palestina, printre iudei, pentru că Dumnezeu alesese acest popor pentru a aduce
lumina lumii, pentru a-l primi primii pe Mesia şi pentru a-i spune lumii despre El şi despre
viaţa veşnică în El. Cu toate acestea, mulţi din neamul ales al lui Israel nu au crezut în Hristos,

7
astfel că făclia credinţei în Hristos a trecut la Neamuri, la foştii păgâni, după cum prorocise
Isaia cu 700 de ani înainte (Is 2:2; 60:3, 5). S-a pus imediat problema dacă acei creştini
proveniţi dintre Neamuri trebuie să se taie împrejur şi să asculte de legea lui Moise mai întâi –
adică să devină iudei înainte de a fi creştini. Apostolii nu au ajuns la o părere unanimă.
Apostolul Pavel a insistat mult că acest lucru nu era necesar şi s-a ţinut un sinod la Ierusalim,
la care au participat toţi cei doisprezece. Sinodul a fost condus de Sf. Iacob, conducătorul
bisericii din Ierusalim. Prin călăuzirea Sfântului Duh, Apostolii au hotărât că noii creştini nu
trebuia să fie tăiaţi împrejur sau să ţină toată legea lui Moise. După rezolvarea acestei
neînţelegeri, Biserica a continuat să se răspândească şi să înflorească printre Neamuri.
Ierusalimul a fost distrus în anul 70 de oştile romane, iar noile centre creştine au devenit
Antiohia, Roma şi Alexandria.

Rezolvarea disputelor

Când Apostolii s-au întâlnit într-un sinod care era mai presus de opiniile lor personale,
ei au stabilit un principiu care avea să călăuzească Biserica de-a lungul veacurilor. Nici unul
dintre Apostoli nu era infailibil, şi nici vreunul dintre episcopii numiţi ca urmaşi. Totuşi,
întrunindu-se în sinoade sub călăuzirea Sfântului Duh, episcopii întregii Biserici au proclamat,
în şapte ocazii diferite, învăţături şi canoane (reguli) care poartă sigiliul Sfântului Duh şi care
au greutate mai mare decât cuvântul oricăruia dintre episcopi. Controversa legată de evrei şi
Neamuri a fost prima dintr-o serie de dispute despărţitoare, care au fost de regulă iscate de
învăţături greşite şi care au ameninţat unitatea Bisericii, una dintre cele patru trăsături
fundamentale ale ei. Datorită sfintelor sinoade, care au vorbit cu autoritatea Duhului pentru
întreaga Biserică, aceste dispute nu au reuşit niciodată să rupă unitatea Bisericii.

Alcătuirea închinării creştine

În primii o sută de ani, Biserica iniţială a trecut prin schimbări profunde în ceea ce
priveşte închinarea (cultul). La început, Cina cea de Taină - frângerea pâinii – era săvârşită
seara imediat după masa comună. În primii ani, toate cele pentru învăţătură şi îndemn, care
îmbracă acum partea centrală a Liturghiei, aveau loc separat de Euharistia din sinagogă. În
timp, acei iudei care nu îl acceptaseră pe Hristos ca Mesia au început să aibă o atitudine dură
faţă de evreii care îl primiseră pe Hristos şi în cele din urmă nu i-au mai lăsat să se închine în
sinagogă. Această schimbare de esenţă a condus la structura de bază pe care o are astăzi
Sfânta Liturghie: rugăciuni de iertare, laude către Dumnezeu, citirea Scripturii şi o predică
(caracteristicile liturgice au provenit direct din sinagogă). Acestea sunt acum urmate de
frângerea pâinii şi de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci când Euharistia a
încetat să mai fie săvârşită seara, creştinii au început să postească înainte de a participa la ea.

Ce anume ţine Biserica unită?

Spre deosebire de alte credinţe, Creştinătatea ortodoxă nu apelează la birocraţie,

ierarhie sau documente oficiale pentru a oferi o direcţie Bisericii. Inima Ortodoxiei este chiar
închinarea la Dumnezeu – Euharistia şi săvârşirea Sfintelor Taine. Pentru acest motiv, orice

8
istorie adevărată a Bisericii trebuie să includă formarea Liturghiei, însă trebuie evitată cursa
abordării unei viziuni cauzale, aşa cum fac unii istorici astăzi. Istoria Liturghiei nu este o
succesiune întâmplătoare de adăugări şi modificări, ci lucrarea continuă a Sfântului Duh care
călăuzeşte Sfânta Biserică de-a lungul veacurilor, într-o închinare sfântă şi dreaptă la
Dumnezeu. Ne închinăm nu cum credem noi că este mai bine, ci aşa cum vrea Dumnezeu să i
ne închinăm.

Perioada mucenicilor

Perioada de după moartea celor doisprezece Apostoli este deseori numită Perioada
Martirilor. Dat fiind că veştile despre Credinţă se răspândeau foarte repede, reacţia imediată a
lui Satana a fost să instrumenteze stârpirea sângeroasă şi totală a Creştinismului. Este uimitor
faptul că, în ciuda tuturor piedicilor, creştinii au continuat să se întâlnească în Ziua Domnului.
Deseori se întâlneau într-alt loc, pentru că dacă erau descoperiţi, erau omorâţi. Mulţi creştini,
refuzând să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor păgâni, chiar şi printr-un mic gest sau
cuvânt, au fost omorâţi pe loc sau prin chinuri groaznice. Domnul a folosit însă moartea lor
benevolă şi suferinţele lor curajoase, alături de alte minuni, pentru a întoarce inima multor
oameni către El. Departe de a distruge Biserica, prigoanele nu au făcut decât s-o întărească şi
mai mult. Cei care au supravieţuit au scris numele mucenicilor în calendare pentru a le păstra
vie amintirea biruinţelor lor, ducând astfel la formarea calendarului bisericesc cu sfintele
sărbători.

Falsul creştinism

Încercările Bisericii au fost atât de natură duhovnicească, cât şi exterioare. Ereziile au

răsărit asemenea ciupercilor, împotriva lor neexistând un consens al credinţei. Cuvântul erezie
vine din grecescul hairoumai, care înseamnă a alege. Ereticii erau cei care alegeau să aibă o
credinţă a lor, personală, în locul să accepte credinţa Bisericii. Gnosticii încercau să amestece
creştinismul cu idealul unei înţelepciuni ascunse, gândind că mântuirea stă într-o cunoaştere
ascunsă, nu în Harul lui Hristos. Iudaizatorii nu acceptau hotărârea Apostolilor că creştinii nu
trebuie să asculte de legea mozaică şi semănau neîncredere şi discordie acolo unde păstorii
erau prea îngăduitori cu ei şi nu îi opreau. Discipolii lui Marcion credeau că Dumnezeul
Vechiului Testament nu este acelaşi cu Tatăl lui Iisus Hristos. Maniheii credeau că materia
fizică este rea şi că numai duhul este bun. Montaniştii respingeau ierarhia Bisericii, punând
accent pe fenomene spirituale spectaculoase şi propovăduind o nouă eră a Duhului Sfânt.
Sabelienii învăţau că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar trei „chipuri” pe care Dumnezeu le-a
purtat de-a lungul timpului, când a făcut diferite lucruri; ei respingeau învăţătura despre
Sfânta Treime. Foarte puţine erezii din ziua de astăzi sunt originale; majoritatea sunt aceleaşi
vechi rătăciri, în formă reeditată.

În mijlocul confuziei şi a tulburării iscate de mişcările eretice, Biserica lui Hristos era
asemenea unei corăbii pe o mare agitată; cu toate acestea, Hristos era cârmaciul, iar
provocările puse de prigoane şi erezii au fost depăşite. Prigoanele au luat sfârşit atunci când
împăratul Constantin, un mare prieten al Creştinismului, i-a învins pe duşmanii lui păgâni, a
preluat conducerea Imperiului Roman şi a legalizat Creştinismul (în anul 312; abia în 392
creştinismul a devenit religie de stat).

9
 Primul Sinod — Nicaea, anul 325

Această răsturnare de situaţia a fost urmată de biruinţa asupra ereziilor. Împăratul

Constantin a convocat un sinod al tuturor episcopilor creştini, pentru a hotărî oficial în ce
anume consta credinţa creştină, dat fiind că un preot pe nume Arie învăţa că Hristos nu este
Dumnezeu, ci doar un om desăvârşit, şi câştiga pe mulţi de partea lui. Sinodul s-a întrunit la
Nicæa şi a respins această învăţătură, redactând un sumar al dreptei credinţei, care este astăzi
prima parte a Crezului rostit la Liturghie. În acelaşi timp, Părinţii de la Nicæa au stabilit cum
se va calcula data Paştelui, au hotărât că toţi creştinii vor sta în picioare, nu în genunchi, la
închinarea de duminică, şi au lămurit anumite chestiuni administrative. Aceste hotărâri sunt
respectate până astăzi de creştinii ortodocşi din răsărit şi din apus.

Sunt necesare câteva observaţii. Mai întâi, după Nicæa creştinii arieni au devenit mai
numeroşi decât cei drept-credincioşi, ceea ce arată că nu cifrele dictează care este Biserica
adevărată. Apoi, deşi a fost necesară definirea credinţei în cuvinte omeneşti, pentru apărarea
Adevărului, acest lucru a fost foarte greu de făcut de către Părinţii de la Nicæa. Ei considerau
că credinţa în Hristos este ceva ce trebuie păstrat în inimă, nu fixat prin formule. Noi suntem
urmaşii lor dacă avem această credinţă în faptele noastre, nu doar în Crezul nostru.

Perioada lui Constantin

După ce împăratul Constantin a legalizat credinţa creştină, care a fost stabilită ferm la
Sinodul de la Nicæa, au avut loc anumite schimbări în Biserică, nu toate fiind pozitive. În
general, creştinismul nu era prea atrăgător pentru cei mândri; aceştia căutau acum să fie
numiţi preoţi şi episcopi, lucru care s-a şi petrecut. A existat un mare număr de convertiţi, nu
toţi la fel de sinceri şi nevoitori ca primii creştini. În locul catacombelor şi a locuinţelor
private s-au construit biserici publice, ca loc pentru săvârşirea Sfintelor Taine. Această nouă
libertate a permis cultivarea şi îmbunătăţirea muzicii liturgice, precum şi o înflorire a artei
liturgice ca bază pentru imnologia şi iconografia bisericească care împodobesc şi înalţă
închinarea din ziua de azi.

Perioada lui Constantin este numele dat epocii de după domnia lui Constantin, când
scopurile creştinismului şi cele ale statului secular se suprapuneau în mare măsură, când
experienţa şi resursele societăţii erau folosite spre slava lui Dumnezeu. Aceasta a ajutat
Biserica în mai multe feluri. De exemplu, se ştie că episcopii nu lucrează întotdeauna bine
împreună şi probabil că fără intervenţia împărătească nu ar fi avut loc nici un sinod ecumenic.
Toate cele şapte Sinoade Ecumenice care au apărat credinţa au fost convocate la iniţiativa
unui împărat sau împărătese. În cel mai bun caz, această politică a simfoniei între Biserică şi
Stat a fost în avantajul credinţei. Reversul a fost acela că uneori în Sfânta Sfintelor a pătruns
influenţa lumească, acesta fiind un motiv de îngrijorare pentru mulţi creştini sinceri. De fapt,
ori de câte ori autorităţile seculare au încercat să intervină direct în învăţăturile Bisericii,
sfinţii episcopi au fost acolo ca să apere Adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Calendarul este
plin de numele lor.

10
 Monahismul

Una dintre reacţiile la lumesc a apărut în pustia Egiptului, acolo unde pruncul Iisus
fugise ca să scape de mânia unui despot. Un tânăr pe nume Antonie s-a retras în pustie pentru
a-i sluji lui Dumnezeu în singurătate şi rugăciune. Cu vremea, Sf. Antonie a atras un mare
număr de ucenici, pe care i-a organizat ca monahi creştini. Cuvântul monah vine de la
grecescul monos, care înseamnă singur, şi la început reprezenta un sihastru15. Monahii se
lepădau de activităţile seculare, de hrana de dulce, de căsătorie şi de proprietăţile personale.
Pe scurt, scopul lor era acela de a îndeplini nu numai poruncile lui Hristos, ci şi sfaturile Lui
date în Sfintele Evanghelii, cum ar fi sărăcia voluntară, fecioria, ascultarea şi viaţa ascetică
(ascetismul înseamnă lipsirea voluntară şi nevoirea pentru Dumnezeu). Sf. Pahomie a înfiinţat
prima mănăstire, unde nevoitorii putea locui şi se puteau întrajutora, în cadrul unor reguli bine
stabilite. Aceste idealuri, care au încălzit inima multor bărbaţi şi femei pe care astăzi îi numim
Sfinţi, s-au întins din Egipt în Palestina, în Siria şi în tot Răsăritul. Ele au ajuns şi în Apus prin
Sf. Ioan Casian, unde au strălucit la fel ca în Răsărit.

„Noua Romă”. Al doilea Sinod – anul 381

Împăratul Constantin a schimbat într-o manieră deosebită istoria atunci când a mutat
capitala Imperiului Roman de la Roma la Bizanţ, un sat obscur din Grecia, nu departe de
Nicæa. Acesta a devenit repede cunoscut ca şi Constantinopol sau Noua Romă, şi a fost locul
unde s-a ţinut al doilea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 38116. La primul Sinod,
principalul subiect fusese dumnezeirea lui Hristos; la acest al doilea Sinod s-a discutat despre
dumnezeirea Sfântului Duh. Părinţii sinodali au întărit învăţătura iniţială că Sfântul Duh este
Dumnezeu, prin afirmaţii care alcătuiesc astăzi a doua parte a Crezului rostit duminica la
Sfânta Liturghie.

Un alt mod prin care este întărită această învăţătură a fost pus în practică de Sf. Chiril
din Ierusalim. În cadrul Liturghiei el a adăugat o invocare explică a Sfântului Duh asupra
Darurilor, pentru prefacerea lor în Trupul şi Sângele lui Hristos. Această invocare se mai
numeşte epicleză, fiind adoptată de toate bisericile în cultul lor.17

Uniformizarea Liturghiei

În preajma anului 450 a avut loc o importantă transformare în felul în care era
săvârşită Liturghia la Roma. Iniţial, aceasta se săvârşea în limba greacă, până când Papa Sf.
Victor a început să folosească latina. La un moment dat, moment pe care istoricii nu îl pot
identifica precis, rugăciunile au fost reformulate şi a apărut Canonul Roman. După aceea,
schimbările în ritul roman au fost minore, cel puţin după ce Sf. Grigore a introdus Tatăl

15
Cuvântul monah poate veni şi dintr-un cuvânt egiptean care înseamnă „ţesător de covoare”. Primii monahi din
Egipt se întreţineau făcând coşuri şi ţesând covoare.
16
Acest Sinod a fost numai al episcopilor răsăriteni, dar a fost acceptat de întreaga Biserică.
17
O epicleză poate fi găsită şi în unele sacramentarii romane, în vechiul rit de Sarum din Anglia, precum şi în
alte rituri derivate din cel roman.

11
Nostru şi Kyrie (pe la anul 600). Ritul roman era prezent în Spania în veacul al cincilea şi s-a
dezvoltat independent, fiind numit ritul mozarabic. În Galia, se folosea ritul galic, un rit latin
cu caracteristici orientale. La Milano s-a dezvoltat în mod independent un rit similar celui
roman, numit ritul ambrozian. În Răsărit, Sf. Vasile a formulat Liturghia din care Sf. Ioan
Gură de Aur (veacul al cincilea) a realizat o formă prescurtată. Aceste două Liturghii,
împreună cu Ceasurile de rugăciune ale Mănăstirii Sf. Sava de lângă Ierusalim, au constituit
temelia ritului bizantin. Alte Liturghii răsăritene importante sunt cele ale Sfântului Marcu
(Cultul Copt) şi ale Sfântului Iacob (Liturghia Siriacă). Aproape toate riturile răsăritene şi
apusene menţionate mai sus sunt folosite şi astăzi în Biserica Ortodoxă, dar numai ocazional.
Ritul care reprezintă însă moştenirea spirituală a marii majorităţi a ortodocşilor de astăzi este
cel bizantin.

„Ortodoxia”

Chiar de la primele patru Sinoade, termenul cel mai frecvent folosit pentru a denumi
credinţa noastră a fost acela de „ortodox”. El vine de la grecescul orthos, „corect, drept” şi de
la doxa, „slavă, închinare”. Astfel, ortodocşii sunt cei care se închină lui Dumnezeu aşa cum
trebuie, cu dreapta credinţă. Acest cuvânt avea un înţeles special în primele zile, desemnându-
l pe „cel care acceptă toate Sinoadele” (în Răsărit şi în Apus, termenul „catolic” a continuat să
fie folosit pentru a descrie Biserica, deşi, aşa cum vom vedea, „catolic” şi „ortodox”
denumesc astăzi două credinţe diferite).

Cei patru Părinţi

În veacul al patrulea, Biserica a strălucit prin patru mari şi sfinţi bărbaţi. Sf. Atanasie a
fost (aproape) singur responsabil pentru succesul Sinodului de la Nicæa, câştigându-şi titlul
de Stâlp al Ortodoxiei. Fiind doar un diacon, el l-a combătut pe preotul Arie şi, atunci când s-
a întors de la Nicæa, a fost numit Papa18 la Alexandria. La scurt timp, el a fost alungat din
scaun şi a călătorit în răsărit şi apus, scăpând cu greu din mâna ereticilor. De-a lungul a cinci
exiluri separate, el a scris scrisori, şi-a păstorit turma de departe şi şi-a păstrat un anumit simţ
al umorului, care era una din armele din arsenalul său duhovnicesc. Sf. Atanasie a adormit
întru Domnul la anul 373.

Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) era un umil sihastru din Siria. El şi-a câştigat
renumele ca preot şi predicator în Antiohia, fiind apoi silit să accepte slujba de arhiepiscop în
Noua Romă, Constantinopol. Râvna sa pentru virtute (un domeniu în care familia
împărătească avea serioase probleme) i-a atras ura împăratului. Ioan a fost exilat în mai multe
rânduri din Noua Romă. Când a murit în exil în anul 407, el a lăsat o uriaşă moştenire
constând din scrisori, predici şi comentarii. El este astăzi apreciat cel mai mult pentru faptul
că a lăsat Bisericii Liturghia cea mai des folosită pentru Euharistie.

În aceeaşi perioadă, un alt Sfânt care a cuprins atât Răsăritul, cât şi Apusul, a pornit
din Iugoslavia de astăzi (Sidonium). Sf. Ieronim s-a mutat din Vechea Romă la Betleem şi a

18
Un patriarh este un episcop conducător peste un centru creştin mai însemnat. „Papă” este denumirea istorică
purtată de patriarhii Romei şi ai Alexandriei.

12
trăit ca ieromonah pentru tot restul vieţii sale la locurile unde s-a născut Hristos. El a tradus
cărţile Bibliei din greacă, ebraică şi aramaică în latină, folosind manuscrise vechi care nu mai
există astăzi. Lucrarea sa cea mai cunoscută se numeşte Latina Vulgata, care este o versiune a
Scripturii. Până la anul 400, Biserica hotărâse deja care erau scrierile care trebuie incluse în
Biblie, iar lista lor nu s-a schimbat până astăzi.

Un mare bărbat al Apusului a fost Augustin din Africa, un om care a venit la Hristos
nu foarte de tânăr. După mulţi ani petrecuţi în erezia maniheistă, Augustin s-a convertit cu
ajutorul Noului Testament, prin predicile prietenului său, Sf. Ambrozie, episcop de Milano. El
a devenit episcop de Hippo, în Africa, unde a combătut erezii de multe feluri. El rămâne o
figură controversată, deoarece scrierile şi speculaţiile sale logice, deşi provenite dintr-o inimă
iubitoare de Dumnezeu, au fost folosite ulterior pentru dezvoltarea anumitor învăţături
romano-catolice şi protestante, pe care le vom discuta mai târziu în această carte. Cu toate
acestea, la sfârşitul vieţii sale închinate lui Dumnezeu, Augustin o scris o întreagă carte de
retractări, a supus judecăţii Bisericii tot ce a scris şi a adormit întru sfinţenie, lăsându-ne o
moştenire la fel de mare ca şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Al treilea Sinod – anul 431

În anul în care a adormit Augustin, s-a întrunit al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii,
la Efes, locul unde locuiseră Apostolul Ioan şi Fecioara Maria. Nestorie, patriarh de
Constantinopol, făcea o distincţie între natura umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos,
afirmând într-o predică de Crăciun că, pentru el, este degradant să se închine unui Dumnezeu
într-un leagăn de copil! Sinodul l-a combătut şi a arătat că, dat fiind că Hristos este Dumnezeu
şi om în acelaşi timp, Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos, Născătoare de Dumnezeu.
Nestorie a plecat în Răsărit, a numit mai mulţi preoţi şi a înfiinţat biserici care s-a rupt de
Ortodoxie şi care îl denumesc „Sfântul Nestorie”. Următorul Sinod avea însă să se lupte cu o
erezie şi mai teribilă.

Al patrulea Sinod – anul 451

Au fost unii care au mers atât de departe în evitarea nestorianismului, încât au dat
naştere unei alte rătăciri – monofizismul (de la cuvântul grecesc care înseamnă „o singură
fire”). Aceştia învăţau că firea umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos fuseseră atât de
întrepătrunse, încât formaseră o singură fire divino-umană (care, astfel, nu a fi fost nici umană
întru totul, nici divină). Disputa s-a încins. Împărăteasa Pulcheria a convocat un Sinod general
la Calcedon pentru a rezolva dilema şi, în urma unei minuni care a avut loc la mormântul
muceniţei Eufemia19, Părinţii au hotărât împotriva monofiziţilor. Din nefericire, din motive
religioase şi politice, s-a format o numeroasă denominaţiune dizidentă, care i-a inclus pe
copţii egipteni, pe iacobiţii sirieni şi pe susţinătorii acestora din India. Acest grup a respins al
patrulea Sinod (şi pe cele ulterioare). Ortodoxia învaţă că au existat două firi în Hristos, una

19
Părinţii sinodali au scris învăţătura ortodoxă pe un sul şi pe cea monofizită pe un altul, le-au pus pe ambele în
mormântul Sfintei Eufemia, după care au postit şi s-au rugat. După trei zile, au redeschis momentul şi au găsit
sulul cu dreapta credinţă în mâna Sfintei, iar pe cel cu învăţătura monofizită călcat la picioarele Sfintei. Eufemia
vorbise, iar cazul a fost închis.

13
dumnezeiască şi una umană, distincte, neamestecate şi indivizibile. Recent, această învăţătură
a fost din nou pusă în discuţie prin intermediul unor ortodocşi care afirmă acum că monofiziţii
de astăzi nu cred în monofizismul clasic şi că Ortodoxia ar trebui să se unească cu aceştia.
Monofiziţii au răspuns nuanţându-şi în mare măsură poziţia istorică. Totuşi, ortodocşii
tradiţionalişti au fost alarmaţi de un plan de unire alcătuit la Chambesy, în Elveţia, în anul
1990, plan semnat de reprezentanţi majorităţii patriarhiilor ortodoxe. Acest plan nu le cere
monofiziţilor să accepte al patrulea Sinod şi următoarele. Condamnarea planului de la
Chambesy a pornit din Muntele Athos, de la Patriarhia Georgiei şi din partea clerului
tradiţionalist de pretutindeni. Ortodocşii consideră că au mai multe în comun cu monofiziţii
decât cu orice alte ramuri creştine, dar atât timp cât jumătate dintre Sinoadele Ecumenice sunt
respinse, nu poate exista o unitate adevărată.

Căderea Romei

Slăbită de decăderea morală, răvăşită de conflicte interne şi resimţindu-se după

lovitura economică şi ideologică primită în momentul în care Constantin a mutat capitala la
Constantinopol, în veacul al cincilea Vechea Romă este zguduită de atacurile repetate ale
barbarilor. În cele din urmă, la anul 476, ea cade definitiv în mâna invadatorilor. Mulţi au
văzut în căderea Cetăţii - centrul învăţăturii, civilizaţiei şi ordinii occidentale – sfârşitul lumii.
Implicaţiile pentru Biserica lui Hristos au fost mari, în special pe termen lung. Odată
dezintegrată ordinea publică din Italia, Papii Romei au fost nevoiţi să-şi asume un rol cvasi-
guvernamental. Ei au început să se ocupe de grija cetăţii, să medieze şi chiar să conducă în
probleme publice. Deja scaunul Romei devenise un guvern în sine. Atât timp cât existaseră
bărbaţi drepţi şi capabili în biserica Romei, acest sistem funcţionase, dar cu timpul expresia
„puterea corupe” a început să se vadă din practică. Încet-încet, de-a lungul următorilor 300 de
ani, atitudinea Papilor care voiau să conducă întreaga Biserică a început să îngrijoreze
celelalte Biserici locale.

Un trimis al Domnului

La doar patru ani de la căderea Romei, Sf. Benedict cel Mare se năştea în Norcia,
Italia. Şcolit la Roma, el a plecat de tânăr să-l caute pe Hristos, ca pustnic într-o peşteră din
pustie. Şi-a făcut mulţi ucenici şi a redactat o Regulă după care să se conducă în viaţa
monahală. Sfânta Regulă a făcut din Benedict un om al smereniei şi măsurii. El a adaptat
severitatea ascetismului călugărilor orientali la caracterul apusean, insistând mai mult pe
ascultare şi pe lucrarea internă şi mai puţin pe post şi pe lucrări mari. Sf. Benedict este
cunoscut ca Părinte al civilizaţiei apusene pentru că mănăstirile au fost mult timp singurele
oaze de stabilitate şi cultură într-o lume barbară. Ele îi hrăneau pe săraci, salvau cărţile, îi
învăţau pe oameni să citească şi propovăduiau o nouă morală, arătând lumii că munca
manuală trebuia respectată (anterior, munca manuală era considerată demnă pentru săraci şi
sclavi).

Mulţi oameni din ziua de azi resping creştinismul pe motiv că nimeni nu mai face ce
făceau primii creştini: punerea laolaltă a posesiunilor individuale, renunţarea la proprietatea
privată, traiul în comunităţi, rugăciune zilnică, lucrul manual şi alte lucruri menţionate în
Faptele Sfinţilor Apostoli din Scriptură. Cel puţin în mănăstirile din Biserica Ortodoxă, acest

14
stil de viaţă încă există, spre slava lui Iisus Hristos.

Al cincilea Sinod – anul 553

Al cincilea Sinod Ecumenic al Creştinătăţii a fost convocat din cauza unor scrisori
care circulau sub numele de Cele Trei Capitole şi care deformau mărturisirea de credinţă
formulată la Calcedon. La început, Papa Vigiliu a încercat să liniştească disputa, decretând că,
în esenţă, scrisorile erau acceptabile, el oferind în fapt o interpretare personală pentru ele.
Episcopii din Africa au rupt comuniunea cu Papa, cerându-i să retracteze. Împăratul Teodosie
a convocat un Sinod împotriva dorinţei Papei, iar Părinţii adunaţi la Constantinopol au hotărât
că Cele Trei Capitole nu erau ortodoxe, Papa Vigiliu devenind implicit eretic. Acest Sinod l-a
anatemizat pe Origen (mort în 254), un învăţător strălucit care învăţase că sufletele există
spiritual înainte de a veni în trup, urmare a păcatului, şi că toţi îngerii căzuţi şi păcătoşii vor
intra într-o bună zi în Cer, după o curăţare.20

Cele cinci Patriarhii

În veacul al cincilea s-a fixat structura generală a Bisericii sub forma unei pentarhii.
Au fost investiţi cinci patriarhi – episcopi peste principalele zone ale lumii creştine – care erau
egali între ei şi care exercitau o funcţie arhipăstorească. Aceşti episcopi au fost denumiţi „cele
cinci simţuri” ale Bisericii. Putem vedea că esenţa Bisericii stătea încă în unitatea credinţei,
nu într-o structură comandată, dat fiind că în anumite momente, unii patriarhi, cum este
exemplul Papei Vigiliu al Romei, s-au abătut de la credinţă şi au fost daţi afară din Biserică.
Patriarhiile erau, în ordinea descrescătoare a cinstirii, Roma, Constantinopol, Alexandria,
Antiohia şi Ierusalim. Pentarhia încă reprezintă un ideal al Bisericii, dar anumite motive au
făcut imposibilă realizarea lui, cel puţin după anul 1054. Ulterior au apărut noi patriarhii –
cele ale Serbiei, Moscovei, Bulgariei, României şi Georgiei.

Dezvoltarea papalităţii

Începând de la anul 600, problema rolului papalităţii în Biserică a devenit tot mai
spinoasă. În pragul noului secol a apărut un om cu totul deosebit, care a ocupat scaunul
Romei. Sf. Grigore cel Mare şi-a condus patriarhia într-un mod cu totul deosebit. Întâi de
toate, el era concentrat pe misiune. A trimis un grup de monahi de la mănăstirea pe care o
înfiinţase în Roma, să meargă în Anglia şi să convertească triburile germanice care se
stabiliseră acolo şi care re-păgânizaseră ţara. Sf. Grigore este cinstit ca Părinte al ritului roman
al Bisericii. El este cunoscut şi pentru că a popularizat termenul mesă pentru a descrie
Liturghia.21

20
Învăţătura care respinge pedeapsa veşnică se numeşte apocatastază, care înseamnă „refacerea tuturor”.
Aceasta nu este o credinţă creştină; atât cuvintele Mântuitorului (Marcu 9:44-48; Mat 18;8, 25:41, 46; vezi şi 2
Tim 1:9 şi Iuda Jude 6), cât şi liturghiile străvechi ale creştinilor (de exemplu, „izbăveşte-ne de pedeapsa
veşnică” în Canonul ritului apusean) învaţă că Iadul este o realitate veşnică pentru cei care îl aleg.
21
Sf. Ambrozie din Milano şi Sf. Grigore din Tours au folosit şi ei termenul mesă.

15
 Inspirându-se din liturghiile greceşti, el a aşezat Tatăl Nostru acolo unde este cântat
astăzi şi a adăugat rugăciuni la Mesa Romană. A îmbunătăţit şi a transcris imnele care erau
atunci încă la începuturile lor, rezultând stilul de muzică ce îi poartă numele: muzica
gregoriană. Sfântul a considerat că este obligaţia lui ca nici un om sărac să nu moară din
neglijenţă în cetatea Romei. Vremurile erau grele, dar ori de câte ori Grigore auzea că a mai
murit un om fără casă, se socotea nevrednic să slujească Liturghia în acea zi. A apărut o
dispută între Grigore şi episcopul de Constantinopol, Sf. Ioan Postitorul. Toate funcţiile
deţinute la Constantinopol, care era capitala Imperiului Roman, erau considerate ecumenice
(bibliotecarul Noii Rome, de pildă, era bibliotecarul ecumenic sau „universal”), iar acest titlu
era acordat de Împărat şi patriarhului cetăţii. Din cauza barierelor de limbă, Sf. Grigore a
înţeles că Ioan se consideră episcop cu autoritate peste ceilalţi episcopi. Reacţia lui a fost
promptă. În cel mai amabil limbaj cu putinţă, el l-a acuzat pe Sf. Ioan de mândrie deşartă,
declarând în ceea ce-l priveşte că renunţă la orice titlu şi că adoptă titlul de „rob al robilor lui
Dumnezeu”. Cererea Sfântului Grigore era ca „toţi creştinii să respingă acest titlu blasfemitor
[Episcop Universal] — acest titlu care ia cinstea preoţească de la fiecare preot, din moment ce
este uzurpat în mod nesăbuit de unul!” Unitatea Bisericii nu a fost afectată de această
neînţelegere.

Un şarpe în grădina Bisericii

În timpul vieţii lui Grigore a avut loc în Spania un eveniment minor, dar care a dus în
timp la o ruptură permanentă. În anul 589, la sinodul de la Toledo, a fost introdus în Crez
termenul filioque22, mărturisirea sunând acum „...şi întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl şi de
la Fiul purcede”. Completarea a fost făcută pentru a sublinia dumnezeirea Fiului, dat fiind că
Spania era dominată de arieni care respingeau egalitatea Tatălui şi a Fiului. Fraza modificată
la Toledo era însă un pasaj din Scriptură23, iar Scriptura nu poate fi modificată. Acest sinod
local nu a ascultat de Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, care declarase că nu se pot face
schimbări la Crezul de la Nicaea. Pătrunzând încet în Europa centrală şi în restul apusului,
filioque a fost o bombă cu ceas vreme de patru secole şi jumătate.

Al şaselea Sinod Ecumenic – anul 680

Schisma monofiziţilor, care nu acceptaseră al patrulea Sinod, a redus cu mult mărimea

şi influenţa Bisericii în zona de răsărit, aşa că pentru a-i aduce înapoi Împăratul a promulgat o
învăţătură numit monotelism, care afirma că deşi cele două firi ale lui Hristos – divină şi
umană – fuseseră distincte, El posedase una singură, anume una divină. Monofiziţilor le-a
plăcut ideea, care a fost susţinută şi de trei patriarhi de Constantinopol alături de Papa
Honoriu al Romei. Sf. Maxim, în răsărit, şi urmaşul lui Honoriu în apus, Sf. Martin, au atacat
vehement această învăţătură, stricând planurile împăratului. Dacă Hristos nu a avut o voie
omenească, arătau ei, atunci El nu a fost om cu adevărat, pentru că nici un om fără o voie
omenească nu este un om adevărat. Ambii Sfinţi au avut de suferit mânia împăratului. Papa

22
“Filioque” este un cuvânt latin care înseamnă „de la Fiul”.
23
La Cina cea de Taină, Hristos a spus: „Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, va mărturisi despre Mine”
(Ioan 15:26).

16
Martin a fost prins şi condamnat la muncă asemenea unui criminal, el murind în cele din urmă
de epuizare la malul Mării Negre.

Din cauza disputei, împăratul Constantin Pogonat a convocat cel de-al şaselea Sinod
Ecumenic al Bisericii, în anul 680 la Noua Romă. Monotelismul a fost condamnat, iar Papa
Honoriu a fost anatemizat ca eretic. Papa Agaton şi patriarhul Sf. Gheorghe de Constantinopol
au sprijinit întru totul acest Sinod. Trebuie amintit că în vremea respectivă Papii romani erau
respectaţi în toată Biserica, în răsărit şi în apus, ei ocupând cel mai ortodox scaun dintre toate
scaunele apostolice străvechi. Roma nu fusese atinsă decât într-o foarte mică măsură de
arianism, monofizism, monotelism, pelagianism sau nestorianism. Papii romani respingeau şi
adăugarea filioque la Crezul creştin.

Sinodul cinci-şase – anul 692

Sinoadele Ecumenice al cincilea şi al şaselea abordaseră exclusiv chestiuni de

dogmatică, fără a emite canoane privind aspectele practice din Biserică. Astfel, a fost
convocat un alt Sinod, la Constantinopol, pentru a emite canoane. Acesta este deseori numit
Sinodul al Cinci-Şaselea şi este privit ca o prelungire a celor doua Sinoade anterioare. Printre
hotărârile luate s-au numărat: episcopii nu se pot căsători, diaconii şi preoţii trebuie să se
căsătorească înainte de hirotonire şi nu se mai pot căsători după aceea. Obiceiul roman de a
posti sâmbăta – lucru diferit de tradiţia apostolică – a fost respins. De asemenea, clerul
Bisericii nu avea voie să se implice în chestiunile politice, militare şi economice ale acestei
lumi. Deşi Roma avea reguli locale potrivit diaconii şi preoţii nu se puteau căsători, iar
romanii posteau sâmbăta, canoanele care opreau aceste practici au fost recunoscute oficial şi
la Roma, cel puţin pentru o perioadă, iar bisericile răsăriteană şi romană au rămas unite.

Misiunile

De-a lungul veacurilor al şaptelea şi al optulea, Evanghelia a fost primită încet de o

zonă tot mai mare din Europa, dar trebuie amintit că mare parte din Europa era încă păgână.
Multe triburi europene erau atât de feroce, încât acceptarea de către ei a umilului Iisus din
Nazaret este considerată de către unii istorici drept cea mai mare minune din istoria
Creştinismului. Evanghelizarea era făcută în principal de către monahi, iar principiile lor
foarte ferme pot fi admirate şi astăzi. Ei obişnuiau să întemeieze o mănăstire într-o zonă
îndepărtată, departe de aşezări omeneşti, dar într-o zonă păgână. Unii dintre ei le
propovăduiau oamenilor, dar numai dacă aveau un dar special pentru această lucrare. Ceilalţi
fraţi pur şi simplu trăiau Evanghelia. Cu timpul, cei din zonă descopereau adevărata natură a
trăirii creştine şi, când le plăcea ceea ce vedeau, cereau să fie botezaţi. Tipicul şi frumuseţea
îngrijită a slujbelor bisericeşti încălzea inima oamenilor şi contribuia la convertire la fel de
mult ca discuţiile sau explicaţiile. În Europa apuseană, călugării irlandezi erau cei mai activi
misionari; în Europa centrală, călugării şi călugăriţele benedictine din Anglia au fost cei care
au creştinat pământurile germanilor.

17
 Spărgătorii de icoane

În general, pentru bisericile apusene, veacul al optulea a fost unul de stabilitate şi

armonie doctrinară, dar de mari frământări pentru cele din răsărit. O succesiune de împăraţi
bizantini, numiţi iconoclaşti sau „spărgători de icoane” au condamnat practica generală a
creştinilor de cinstire a icoanelor lui Hristos, Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor, pornind o
sângeroasă persecuţie împotriva acelor care nu predau icoanele pentru a fi distruse.
Iconoclaştii citau chiar din Scriptură – oare nu oprise Dumnezeu pe poporul Său să se închine
la chipuri cioplite?24 Cinstitorii icoanelor, în mare parte femei pioase şi călugări, au persistat
chiar în faţa chinurilor şi a morţii.

Al şaptelea Sinod Ecumenic – anul 787

În cele din urmă, împărăteasa Irina a convocat un Sinod Ecumenic, la Nicæa în anul
787. Acesta a fost cel de-al şaptelea şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii (Nicæa II). Sfinţii
Părinţi au hotărât că cinstirea icoanelor nu este doar permisă, ci şi importantă pentru credinţa
creştinilor. Ei au văzut întreaga dispută ca fiind una hristologică, în sensul că obiecţia că
Dumnezeu nu poate fi reprezentat reprezenta o negare a faptului că Dumnezeu se întrupase.
Nici un om nu-l poate vedea pe Dumnezeul cel nevăzut. Totuşi, în Iisus Hristos, Cel Nevăzut
a voit să se facă văzut, după cum i-a spus Hristos lui Filip la Cina cea de Taină: „Filipe, cel ce
mă vede pe Mine, pe Tatăl îl vede”. Părinţii au arătat cu grijă că noi nu cinstim icoanele în
sine, care sunt lemn şi vopsea, ci, prin ele, pe prototipul reprezentat în ele. De exemplu, noi nu
cinstim drapelul ţării de dragul pânzei, ci pentru ceea ce reprezintă drapelul respectiv. Sinodul
a hotărât că icoanele sunt „Evanghelia zugrăvită” şi că sunt necesare pentru învăţarea
Scripturii de către cei care nu ştiu să citească.

Revenirea iconoclaştilor

În ciuda celor hotărâte la Nicæa, conflictul legat de icoane a continuat. În anul 792,
Charlemagne şi-a trimis oştile la Papă pentru a obţine condamnarea cinstirii icoanelor aşa cum
fusese ea aprobată la Nicæa. Ei au criticat Răsăritul şi pentru „scoaterea” (!) lui filioque din
Crez. Planul lui Charlemagne era de a de-legitimiza Imperiul Roman de Răsărit, pentru a-şi
putea făuri propriul Imperiu Roman. Planurile lui politice au avut succes, nu însă şi atacul la
adresa Crezului şi a sfintelor icoane. Îngrijorat de pretenţiile lui teologice, Papa Leon III,
acelaşi om care îl încoronase cu opt ani în urmă, a gravat Crezul iniţial (fără filioque), pe două
plăci de aur şi argint, în greacă şi latină, pe care le-a aşezat de-a stânga şi de-a dreapta
mormântului Sfântului Petru.

Împărăteasa Irina a murit în 802, moment în care tronul Bizanţului este ocupat de un
aprig iconoclast. Abia la anul 843 sunt readuse definitiv icoanele în Răsărit, de data aceasta de
către o altă împărăteasă, Sf. Teodora. Ca soţie a împăratului iconoclast, ea reuşise să-şi
păstreze icoanele, numindu-le „păpuşile” ei. După moartea lui, ea a preluat tronul şi a reînnoit

24
„Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să
nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 26:1).
Până astăzi, chipurile cioplite (statuile) nu sunt folosite în Biserica Ortodoxă, ci numai icoanele pictate.

18
ascultarea Constantinopolului faţă de al şaptelea Sinod. În ciuda tuturor răsturnărilor de
situaţia din perioada patristică, Constantinopolul s-a dovedit pe atât de ortodox după al
şaptelea Sinod, pe cât se dovedise Roma până atunci.

Răsăritul şi Apusul se depărtează

Cele două jumătăţi ale Bisericii – cea răsăriteană şi cea apuseană – au început să se
depărteze una de alta destul de timpuriu. În Răsărit predomina limba greacă; în Apus, cea
latină. În Răsărit predomina liturghia bizantină, în Apus, cea romană. Răsăritenii aveau o
înclinaţie către mistică, pe când apusenii erau mai înclinaţi către practică. Când vorbeau
despre Dumnezeu, latinii porneau de la Unitate şi ajungeau la Treime; grecii începeau cu
treimea şi apoi ajungeau la Unitate. Vorbind despre Răstignire, latinii accentuau Jertfa lui
Hristos, pe când grecii vedeau în El un Biruitor. Apusenii vorbeau mai mult de mântuire,
răsăritenii mai mult de îndumnezeire, şi aşa mai departe. Nu a fost greu să apară neînţelegeri,
dar a fost greu să fie lămurite. Totuşi, s-a păstrat unitatea Bisericii şi s-a evitat ca accentul
individual pus pe un anumit domeniu al credinţei să tulbure echilibrul general. Idealul era
unitatea în diversitate, deşi în practică credincioşii din Răsărit şi cei din Apus se priveau tot
mai des ca străini.

Jocuri de putere

Ştim că în Apus, începând din veacul al cincilea, Papii romani începuseră să joace un
rol mai monarhic şi mai unilateral decât colegii lor din Răsărit. Încă de când credincioşii
primiseră libertatea de credinţă dată de autorităţile Imperiului Roman, episcopul din Roma,
capitala Imperiului, se bucurase de o cinste deosebită din partea celorlalţi episcopi. Disputele
între episcopi erau aduse în faţa mitropolitului (episcop peste un oraş mare), iar disputele între
mitropoliţi, precum şi cazurile delicate, erau aduse înaintea Papei de la Roma, deşi hotărârile
acestuia nu erau absolut obligatorii. De fapt, datorită Ortodoxiei Romei, chiar şi disputele
religioase erau judecate aici. Desigur, în absenţa unei stabilităţi politice în Italia, Papii au fost
nevoiţi să devină, de bună voie, conducători într-o manieră destul de seculară. Mulţi Papi au
îndeplinit acest rol într-un mod deosebit, dar alţii, uitând de îndemnul Sfântului Ieronim – Să
piară pofta pentru puterea romană – au dus o luptă permanentă pentru a-şi spori autoritatea.
Deja la anul 850, Papa nu mai era u frate mai mare, ci un stăpân. Desigur, asemenea lucru îl
făcuse pe Papa Sf. Grigore, în urmă cu 250 de ani, să-l certe pe Patriarhul Ioan.

Unitatea Bisericii este întreruptă

În anul 858, la 15 ani după ce Teodora readusese icoanele, chestiunea prerogativelor

papale a izbucnit din nou. În acel an, Sf. Ignatie, patriarhul de Constantinopol, a fost urmat de
Sf. Fotie cel Mare. Papa Nicolae I a văzut în aceasta o ocazie de a-şi spori influenţa. El a
afirmat că Sf. Ignatie, care era de fapt prietenul lui Fotie, fusese depus din funcţie în mod
nedrept, numindu-l pe Fotie impostor şi trimiţând trei reprezentanţi la Noua Romă pentru a
judeca „cazul” lui Fotie. Sf. Fotie i-a primit pe delegaţi cu cinstea cuvenită şi i-a invitat să
prezideze audierile. Rezultatul a fost acela că ei au întărit legitimitatea lui Fotie fără nici o

19
rezervă. Când ei s-au întors la Roma, Nicolae a nesocotit hotărârea lor, depunându-l din
funcţie pe Fotie. Hotărârea sa a fost ignorat de toţi cei din Răsărit, însă astfel a apărut o
ruptură în comuniunea Romei cu Constantinopolul pe toată durata cât a fost papă Nicolae.

Lupta dintre Crezuri

Conflictul între Răsărit şi Apus a căpătat o dimensiune teologică în momentul în care

misionarii germani (care incluseseră pe filioque în Crez) şi cei greci (care ţineau Crezul
iniţial) s-au întâlnit în timpul evanghelizării Bulgariei, în chiar coasta Constantinopolului.
Roma nu folosea termenul filioque, dar Papa Nicolae le-a acordat tot sprijinul său germanilor,
promulgând noul Crez. Bulgaria a oscilat între Vechea şi Noua Romă. Sf. Fotie a scris o
lucrare despre filioque, arătând că nu aceasta era învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Disputa nu a fost rezolvată, dat fiind că nu fuseseră fixaţi termenii teologi în care să fie
discutată. Bulgaria a optat pentru Răsărit iar succesorul lui Nicolae, Ioan VIII, a reluat
comuniunea cu Constantinopolul. Totuşi, lucrurile nu au fost întru totul rezolvate; nici una
dintre problemele în dispută – supremaţia papală şi filioque – nu fuseseră soluţionate. Ele au
fost mai degrabă amânate, în timp ce umbra ce afecta relaţiile între Răsărit şi Apus s-a
amplificat şi adâncit.

Închinarea

Întrucât chiar numele de Ortodoxie arată că credinţa Bisericii este întreţesută cu cultul
închinării ei (doxa implică atât dreapta credinţă, cât şi dreapta închinare), trebuie dată o scurtă
explicaţie legată de felul în care ne închinăm lui Dumnezeu.

Trupul viu al lui Hristos, Sfânta Biserică, a crescut şi s-a format asemenea unui trup
omenesc. În copilăria Bisericii, numai cei din Iudeea făceau parte din acest trup. Crescând şi
fiind mereu condusă de Sfântul Duh, Biserica a dobândit experienţa şi înţelepciunea pe care
Părinţii au prins-o în scrierile lor şi în sfintele canoane transmise din neam în neam. Biserica
s-a maturizat şi în ceea ce priveşte viaţa ei liturgică, făurind o Liturghie care pune laolaltă
elemente din Scriptură, Tainele învăţate de Apostoli, poezia religioasă şi arta şi muzica sacră
– pentru a oferi sufletului şi trupului, omului complet, tot ce se poate oferi la o slujbă. Aşa
cum Hristos, copil fiind, le cunoştea pe toate, în ciuda unui trup de copil, aşa şi nou-născuta
Biserică cunoştea pe deplin credinţa şi avea părtăşie cu Sfântul Duh, deşi liturghia ei era
neformată încă iar arta liturgică era încă la început. La fel, asemenea lui Hristos, când viaţa
Bisericii pe pământ se va încheia, ea va continua în Cer pentru veşnicie. Deşi aici nu este
perfectă, ea va fi „fără pată sau zbârcitură sau ceva asemenea” în Împărăţia care va să vină
(Efes. 5:27).

Anume în închinarea Bisericii ne pregătim pe noi înşine şi înainte-vedem cu bucurie

acel festin ceresc, şi în închinarea Bisericii găsim adevăratul centru şi adevărata inimă a
Bisericii – nu într-un conducător sau într-o structură organizaţională.

20
 Diversitatea liturgică – argumente pro şi contra

Am văzut deja că, după ce Apostolii ne-au învăţat lucrurile de bază, în următorii 200
de ani au avut loc adaptări considerabile ale felului de închinare al creştinilor. Până în veacul
al zecelea, în Creştinism se stabilise deja un rit definitiv al închinării; totuşi, acesta nu era
nicidecum uniform, ci în diferite regiuni existau tradiţii distincte, în cadrul unor regiuni mari
existând astfel variaţii de ritual. În Răsărit, ritul predominant era cel bizantin, dar erau
răspândite şi alte rituri orientale. În Egipt exista Liturghia Sfântului Marcu, în Siria Liturghia
Sfântului Iacob şi altele. Până la anul 1200, datorită presiunilor curţii împărăteşti, ritul
bizantin înlocuise aproape complet celelalte rituri orientale din cadrul imperiului. Această
uniformizare forţată a închinării a fost lăudată în capitală ca o victorie a civilizaţiei, dar ea a
reprezentat o catastrofă pentru Biserica lui Hristos, pentru că în final creştinii nativi din Egipt,
Etiopia şi Siria s-au simţit înstrăinaţi de Biserica „străină”, dorind să se adune în jurul unei
biserici „a lor”, anume în jurul conducătorilor monofiziţi care păstraseră ritualurile vechi ale
popoarelor locale. În Apus, Liturghia Sfântului Grigore, ritul roman, a fost şi el transmis în
mod considerabil şi altora. Charlemagne a poruncit ca acesta să înlocuiască ritul galican în
toate posesiunile sale, în jurul anului 1060 acelaşi rit fiind impus cu forţa de către Papă
creştinilor din Spania care foloseau un rit mozarabic sau vizigot. Atât în Apus, cât şi în
Răsărit, noua modă a uniformizării liturgice a rodit poame amare; identitatea diferitelor
biserici naţionale din Apus a slăbit în cele din urmă, până într-acolo încât ele au devenit
incapabile de a mai acţiona independent de Roma.

Importanţa dată aspectelor liturgice în istoria Creştinismului, dar şi în Ortodoxia de

astăzi, poate să pară exagerată în ochii celui crescut în cultura seculară din ziua de azi. Totuşi,
aceasta ne spune un lucru: credinţa creştinilor din primele veacuri şi-a găsit o puternică
expresie atât în viaţa lor cotidiană, cât şi în piatra de temelie a vieţii cotidiene, liturghia.
Credinţa lor nu era una limitată la aspectele vieţii, ci o credinţă cântată şi rostită în rugăciuni,
o credinţă trăită zi de zi. Simbolurile liturghiei erau îndeaproape identificate cu învăţăturile pe
care le exprimau, atât de aproape încât dacă se observa că un ceremonial sau o rugăciune de o
anumită importanţă lipseşte sau este vădit diferită într-un alt rit, atunci era pusă în discuţie
însăşi ortodoxia celor care oficiau acel rit. Această dinamică trebuie avută în vedere atunci
când cercetăm vicisitudinile din istoria Bisericii.

Cea mai mare tragedie a Creştinătăţii

Secole de-a rândul, între cele două ramuri ale Bisericii s-au acumulat tensiuni care
aveau să ducă la o ruptură catastrofală între creştinii din Răsărit şi cei din Apus. Nădăjduiesc
că paginile anterioare au arătat suficient de bine premizele, pentru a putea înţelege cum
trebuie aceste momente dramatice şi decisive.

La anul 800, în ciuda diferenţelor culturale şi lingvistice, arta, închinarea şi rânduiala

din Bisericile Răsăriteană şi apuseană erau remarcabil de similare, dacă e să le comparăm cu
diferenţele care separă astăzi romano-catolicismul de Ortodoxia răsăriteană. Două atitudini
negative – adăugarea lui filioque la Crez şi expansiunea puterii papale – ameninţau această
unitate, ceea se s-a şi petrecut pentru o scurtă perioadă în anii 800. În anii 900, bizantinii erau
îngrijoraţi de expansiunea musulmană şi au avut tendinţa să se refugieze într-o lume îngustă,
clasicistă, a unor standarde culturale înalte şi a rafinamentelor de curte. În acelaşi timp, papii
Romei prezentau o atare decrepitudine morală şi imagine slabă din punct de vedere

21
administrativ, încât în mod obiectiv nu puteau face nici o mişcare majoră care să influenţeze
bisericile din Răsărit.

O anticipare a schismei

Pe măsură ce se apropia anul 1000, Europa centrală continua să fie creştinată, în

principal prin eforturile depuse de călugări. Acum au primit Credinţa zone din actuala
Germanie, Polonia şi Danemarca, iar în Europa răsăriteană marile eforturi misionare ale
slavilor au început cu fraţii Chiril şi Metodiu, în veacul al nouălea, cu roade deosebite. Aceşti
doi apostoli ai popoarelor slave au tradus Liturghia, Scripturile şi multe cărţi duhovniceşti în
limba slavonă, care era strămoşul limbilor rusă, sârbă, bulgară şi polonă. Deşi ei au avut grijă
să aibă şi susţinerea papilor, şi a patriarhilor de Constantinopol, misiunea celor doi fraţi a fost
atacată de episcopii germani, care insistau ca slujbele să aibă loc numai în limbile greacă,
latină sau ebraică, acestea fiind limbile în care fusese scrisă inscripţia de pe crucea lui Hristos.
Germanii au insistat şi pentru includerea lui filioque în Crez şi atunci când ucenicii lui Chiril
şi Metodiu nu au primit aceste lucruri, ei le-au închis bisericile şi i-au vândut pe misionari ca
sclavi. Aceste fapte nu au contribuit la relaţii mai bune între Răsărit şi Apus.

La anul 988, Vladimir, conducătorul Rusiei kievene, s-a creştinat împreună cu toţi
supuşii săi, primind credinţa în forma ei răsăriteană, o mişcare care avea să-i confere mai
târziu Ortodoxiei a nouă patrie. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, viaţa liturgică a Bisericii
ajunsese la maturitate şi stabilitate; de fapt, riturile roman25 şi cel bizantin s-au schimbat
foarte puţin după anul 1000. Cele şapte Sinoade Ecumenice fuseseră acceptate şi de unii, şi de
alţii, existând încă o anumită bunăvoinţă şi schimburi culturale de ambele părţi.

Filioque învinge la Roma

După anul 1000, o serie de Papi mai luminaţi şi mai organizaţi au început să agite
vechile tensiuni dintre Răsărit şi Apus. În 1008, Papa Sergiu a redactat o mărturisire de
credinţă care cuprindea cuvântul filioque. A fost pentru prima oară când acesta a fost adoptat
oficial la Roma, răspunsul Constantinopolului fiind acela de a scoate numele Papei din diptih
(lista cu patriarhii ortodocşi care sunt pomeniţi la slujbe). În anul 1014, Henric II,
conducătorul Imperiului Roman de Apus, i-a cerut Papei să includă filioque în Crezul cântat la
Mesă (până atunci Crezul nu era rostit la Mesa romană). La început Papa s-a împotrivit, dar
ulterior a cedat. Întemeiat pe scrierile Sfântului Fotie, Răsăritul a refuzat să accepte această
adăugire, ori de câte ori s-a pus această problemă.

Marea Schismă – anul 1054

Un eveniment important care a avut loc în această perioadă a fost invazia normandă
din Italia. În anul 1052, normanzii au forţat bisericile de rit bizantin, care erau numeroase în

25
E vorba de vechiul rit roman. Pius V l-a eliminat prin introducerea ritului tridentin iar după Conciliul Vatican
II din 1969, ultimele urme ale acestui rit au fost îndepărtate cu desăvârşire din Biserica romano-catolică.

22
Italia, să adopte obiceiurile apusene. Împăratul de la Constantinopol a reacţionat închizând
toate bisericile de rit apusean din Constantinopol, care nu au adoptat obiceiurile răsăritene.
Aceste biserici erau şi ele numeroase.

În această atmosferă încărcată, biserica romană a început în 1053 să folosească la

slujbe pâine nedospită (azimă), o practică evreiască care a stârnit suspiciuni printre răsăriteni.
Spiritele s-au încins. Papa Leon IX a trimis o delegaţie conducă de cel mai pripit şi lipsit de
tact claric - cardinalul Humbert – pentru a negocia cu patriarhul Mihail din Constantinopol
(acesta nefiind nici el un model de răbdare). Când Humbert şi însoţitorii săi au ajuns în Noua
Romă, au refuzat ceremonia oficială de primire la patriarh şi i-au înmânat un document cu
cererile lor, printre care se afla şi supunerea tuturor patriarhilor răsăriteni faţă de Papă. După
această primă întrevedere, Mihail a refuzat să se mai întâlnească cu delegaţia. Humbert şi-a
pierdut răbdarea şi a redactat o Bulă de Excomunicare la adresa lui Mihail şi a „tuturor celor
care îl sprijină”.

În dimineaţa zilei de 16 iunie 1054, Humbert şi ai săi au intrat în catedrala înainte de

slujbă şi au trântit pe altar Bula de Excomunicare. Ignorându-i pe diaconii care au alergat
după ei rugându-i să-şi reconsidere poziţia, ei au părăsit oraşul, şi-au scuturat praful de pe
picioare şi s-au întors la Roma. E interesant faptul că Papa Leon, în numele căruia se
presupune că acţionau ei, murise cu trei luni înainte de prezentarea hotărârii lor în faţa lui
Mihail. În ceea ce-l priveşte, patriarhul a convocat un sinod al episcopilor, care l-au
excomunicat pe Humbert şi „pe toţi cei responsabili” de incident. În acel moment,
comuniunea dintre Roma şi Răsărit a fost efectiv şi ireversibil zdruncinată.

În preajma anului 1080, patriarhii răsăriteni au apelat la Papă pentru a începe

formalităţile obişnuite pentru restabilirea comuniunii dintre cele două biserici: ei l-au rugat să
scrie o mărturisire de credinţă în felul celei scrise de Sf. Grigore cel Mare către Sf. Ioan
Postitorul, potrivit cu primii Părinţi creştini şi cu tradiţia ortodoxă. În schimb, ei erau gata să-l
recunoască pe Papă ca fiind cel mai cinstit patriarhi. Aşa ceva nu s-a petrecut însă. Papa a
răspuns furios că nici el şi nici credinţa sa nu pot fi puse în discuţie de nişte muritori.

Schismă sau certuri de familie?

De departe pădurea se vede cel mai bine, spune o vorbă şi, privind înapoi la
evenimentele din 1054, putem observa o ruptură decisivă între Apusul creştin şi Răsăritul
creştin. Totuşi, aspectele iniţiale ale Schismei au fost limitate la o dispută strict între Roma şi
Constantinopol, în timp ce între creştinii din alte regiuni legăturile continuau neafectate. De
exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Ţara Sfântă primeau în continuare Sfânta
Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre
Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă ceartă de familie, aşa cum mai fusese şi aveau să
mai fie. Totuşi, Schisma din 1054 a fost un lucru permanent, din mai multe motive:

Filioque: Înainte de 1054, filioque provocase anumite tulburări, dar în general Papii se
împotriviseră adăugirii, lucru care liniştise oarecum bisericile din Răsărit. După 1014, filioque
a invadat Roma iar Papii au început să le poruncească răsăritenilor să-l accepte. În 1054,
aceasta era numai o problemă dogmatică pe care Roma şi Răsăritul nu o puteau concilia. La
scurt timp după 1054, teologii apuseni s-au grăbit să justifice schimbarea Crezului printr-o
serie de păreri „dogmatice”, întărind şi mai mult eroarea.

23
 Puterea papală: După cum am văzut, unitatea dintre Răsărit şi Apus a fost zguduită în
veacul al nouălea de către pretenţiile de mărire ale Papei Nicolae I. După o sută de ani de
linişte, o serie de Papi din veacul al unsprezecea au reînceput să tulbure apele, puterea papală
atingând un apogeu în veacul al treisprezecea. La Roma, pretenţiile papale crescuse atât de
mult, încât nu s-a găsit nici un moderator care să-l reconcilieze pe Papă cu patriarhii.

Diferenţa de tradiţie: Grecii erau deja conştienţi de inovaţiile liturgice ale Romei, cum
ar fi azima în 1053 şi botezul printr-o singură cufundare în apă (în unele regiuni). Aceste
suspiciuni erau îndreptate împotriva întregului Apus, fără discriminare, în unele cercuri
spiritele fiind foarte vehemente. Vechile tradiţii apusene, cum ar fi omiterea lui „Aliluia” în
timpul Postului Mare, precum şi felul de pregătire a pâinii şi a vinului pentru Euharistie, erau
virulent criticate.

Cruciadele – perioada 1096-1290

Deseori Biserica este afectată nu atât la nivel intelectual sau dogmatic, cât la nivelurile
de bază. Aşa s-a întâmplat şi pe măsură ce umbra iscată de Marea Schismă s-a agravat în
timp, principalul motiv al acestei agravări fiind considerate Cruciadele. Desigur, Cruciadele
au fost războaie sfinte pentru apuseni, ostaşilor care aveau să moară în luptă fiindu-le promisă
iertarea de păcate. Prima Cruciadă a fost pornită de Papa Urban II (1096), când s-a reuşit
capturarea unei părţi considerabile din Levant şi întemeierea unui regat latin aici. Evident,
acolo unde fuseseră episcopi greci au fost instalaţi episcopi latini şi, pentru întâia oară,
efectele practice ale Marii Schisme au început să fie resimţite şi în Răsărit. Un episcop numit
împotriva altui episcop, altar împotriva altui altar, ambele pretinzând că reprezintă una
Biserică a lui Hristos. După a doua Cruciadă, pornită de Bernard de Clairvaux, apusenii care
trăiau în Constantinopol au fost masacraţi (1186). Evident, spiritele s-au încins, dar lovitura
de graţie pentru orice şansă de reconciliere între Apusul roman şi Răsăritul bizantin a venit în
1204, când participanţii la cea de-a patra Cruciadă s-au pornit cu arme nu împotriva
musulmanilor, ci împotriva fraţilor lor creştini.

Asediul Constantinopolului – anul 1204

Timp de trei zile, în 1204, străzile Noii Rome au fost udate cu sânge creştin. Bisericile
şi locurile sfinte au fost pângărite. Desfrânate se urcau pe altarele bisericilor şi multe moaşte
şi alte lucruri sfinte erau distruse în numele papalităţii. Pentru apuseni este greu de imaginat
repulsia resimţită de creştinii ortodocşi în faţa acestor violenţe; această repulsie continuă şi
astăzi.

Două Biserici

Din acel moment, a fost clar pentru toată lumea că Schisma nu era doar o ceartă între
nişte episcopi care nu se putea înţelege între ei, ci o ruptură între două grupe diferite de
credincioşi – ortodocşii, care se agăţau cu obstinaţie de credinţa înaintaşilor lor, şi romano-
catolicii apuseni, care, după separarea de Biserica apostolică, se transformaseră surprinzător

24
de repede într-o religie diferită atât de creştinismul apusean de dinainte de Schismă, cât şi de
Ortodoxia răsăriteană. Influenţa a fost tragică atât pentru creştinii apuseni, care au pierdut
astfel legătura cu credinţa ortodoxă, cât şi pentru cei răsăriteni, pentru care Biserica şi credinţa
ortodoxă a început să pară o chestiuni orientală, nu o credinţă universală îmbrăţişată de toate
neamurile şi limbile – aşa cum o înţeleseseră întotdeauna Sfinţii Părinţi.

Întrucât după ruptura Romei credinţa pe care o profesăm s-a păstrat exclusiv în zonele
din Răsărit, din acest moment istoria Bisericii noastre devine una exclusiv răsăriteană. Vom
prezenta totuşi acele evenimente care au modelat Biserica romano-catolică, pentru a putea
înţelege situaţia de astăzi şi înflorirea Ortodoxiei printre creştinii apuseni ai secolului 20.

Evul Mediu superior

În veacul al doisprezecelea, Biserica greacă avea probleme cu expansiunea teritorială a

Islamului. Deja Imperiul Bizantin era mult redus în graniţele sale, în special prin căderea rând
pe rând a provinciilor îndepărtate în mâna musulmanilor. Însă, pe măsură ce creştinătatea
greacă se reducea, Bisericii i se adăugau noi aripi prin convertirea popoarelor slave. De
exemplu, veacul al doisprezecelea a fost o Epocă de Aur prin creştinarea ruşilor. Trebuie
menţionate caracteristicile Epocii de Aur: o credinţă profundă în rândul oamenilor, eforturi
neobosite ale ierarhiei Bisericii de a eradica obiceiurile păgâne, fervoare misionară, o
puternică prezenţă monahală cu activităţi mai degrabă caritabile decât legaliste, precum şi
pătrunderea Ortodoxiei până în cel mai mic aspect al vieţii oamenilor. Un incendiu izbucnit la
Kiev în 1124 a distrus 600 de biserici – ceea ce arată într-un fel cât de importantă era pentru
locuitorii acestui oraş închinarea la Dumnezeu. Tot în această perioadă, creştinii sârbi, un alt
popor slav, au format un puternic popor ortodox sub conducerea Sfântului Sava.

Evoluţiile din Apus

Între timp, în acum heterodoxul Apus, Papalitatea îşi extindea puterea cu răbdare şi
tenacitate. Papii au obţinut dreptul de a unge şi îndepărta împăraţi şi regi. Totodată, ei erau
singurii care puteau introduce sfinţi în calendarul noii Biserici romano-catolice. În Apus s-au
produs schimbări rapide, schimbări care i-au făcut pe unii istorici să afirme că, deşi un creştin
din primul veac s-ar fi simţit acasă în Biserica apuseană a veacului al unsprezecelea, în
următorul veac el s-ar fi simţit ca un străin. În viaţa duhovnicească s-a pus un nou accent pe
trăirile emoţionale, o tendinţă care s-a amplificat de-a lungul Evului Mediu, ducând la
fenomene fantastice cum ar fi stigmatele (apariţia unor răni asemănătoare cu cele ale
Mântuitorului, la cei aflaţi într-o stare de transă sau extaz).26 Un alt rezultat a fost acela că
importanţa Învierii lui Hristos a fost surclasată de accentul pus pe Moartea lui Hristos. În
închinarea poporului, Hristos era privit mai degrabă ca un om în suferinţă, şi mai puţin ca un
Dumnezeu-Om. În artă, iconografia mistică, care accentua calităţile dumnezeieşti şi îi învăţa
teologie pe oameni, a fost înlocuită treptat cu o artă pasională27, care prezenta, într-o manieră

26
Fenomenul stigmatelor datează din veacul al 13-lea, fiind prezent nu numai în Biserica Romană, ci şi în Islam
şi Anglicanism. În Sfânta Ortodoxie acest fenomen nu există.
27
Cele mai pertinente exemple ale acestei tendinţe sunt crucifixele sfrijite şi groteşti din veacul al
paisprezecelea.

25
familiară, lumească şi realistă, evenimentele principale din viaţa lui Hristos, a Fecioarei Maria
şi a Sfinţilor.

Reorganizarea Bisericii apusene

În Evul Mediu Superior, în Biserica Romană se manifesta o nouă rânduială, pornind

de sus în jos. În locul unui colegiu al episcopilor, din care să facă parte şi mitropoliţi şi
patriarhi, aşa cum fusese intenţia afirmată la cele şapte Sinoade, ierarhia era reprezentată
printr-un colegiu de episcopi supuşi unui Papă puternic. Apusul a organizat mai multe
concilii, considerate de ei ecumenice, dat fiind că participarea ortodocşilor nu era considerată
necesară. Au fost create noi ordine religioase, pentru a le permite bărbaţilor şi femeilor
îndeplinirea anumitor scopuri (de exemplu, Cistercienii au apărut pentru a putea fi promovată
munca manuală, Dominicanii au apărut în scopul predicării, Franciscanii pentru cerşit,
Cartuzienii pentru retragerea în singurătate, etc.). Căsătoria preoţilor a fost suprimată,
dispărând complet din viaţa creştină cotidiană. Închinarea Bisericii a devenit un atribut
exclusiv al preoţilor, ideea apărând din faptul că mesa nu era cântată, iar la ea nu participa
decât preotul însuşi. Din punct de vedere tactic, Papa a început să numească legaţi şi cardinali
care să-l reprezinte în toată Europa; deseori, aceştia aveau mai multă autoritate chiar decât
episcopul sau arhiepiscopul locului. A fost concepută o învăţătură despre Purgatoriu, urmată
la scurt timp de una despre Indulgenţe, înnoiri realizate până la anul 1300. În cadrul unui
legalism instituţionalizat, creştinii simpli donau sume de bani pentru diferite construcţii,
primind în schimb reducerea cu 200 sau 300 de zile a şederii lor în Purgatoriu (în timp,
indulgenţele erau afectate de inflaţie). A fost făurită şi o învăţătură oficială despre vrăjitorie,
acum conducătorii romano-catolici ajungând să creadă că vrăjitoarele au puteri independente
autentice, că pot călători în mod supranatural şi că pot lua diferite forme, după cum vor. A
existat un declin continuu în disciplina postului, apărând o abordare mai legalistă faţă de post,
conducătorii locali oferind „dispensaţii” de la post sau „comutări” în schimbul unor donaţii
sau a prestării unor munci. Euharistia a început să fie privită diferit. Iniţial, pâinea şi vinul
Euharistiei erau considerate în special ca prezenţă mistică a lui Hristos printre creştini, căruia i
se aduceau rugăciuni, laude şi cântări, în contextul Sfintei Împărtăşanii. Euharistia era o
acţiune. Viziunea apuseană medievală asupra elementelor euharistice, atât cea populară, cât şi
cea oficială, era aceea a unul Lucru care trebuia în mod obiectiv adorat, ceva care trebuia
„accesat”, ceva care să „ţină tovărăşie”, ceva care să fie afişat pentru închinarea poporului,
ceva care să fie scos afară din cadrul Liturghiei, care să fie transportat asemenea unui personal
dintr-o piesă de teatru religioasă – deşi era cinstită, Euharistia rămânea un Obiect. Treptat,
sentimentul prezenţei lui Hristos printre credincioşi a fost înlocuit de un sentiment mai strict,
anume al prezenţei Lui numai în pâinea euharistică. Natura Euharistiei ca o acţiune a întregii
comunităţi a fost uitată, iar Mesa a devenit o ocazie pentru închinarea personală. Ultima
schimbare care ar trebui menţionată este aceea că raţiunea umană a început să deţină un loc
tot mai important în teologia apuseană. Raţionalismul, în încercarea de a fi împăcat cu
Creştinismul, a dat naştere Scolasticismului, un sistem de învăţături teologice şi filosofice
întreţesute, cu trimitere la domeniile astronomiei şi al legii canonice, precum şi la dogmele
creştine. Trebuie amintit că toate acestea nu au reprezentat un proces de moment. Depărtarea
clerului şi a poporului roman/apusean de creştinismul ortodox, devenind ceea ce astă zi se
numeşte Catolicism, a fost un proces dramatic, dar treptat şi în creştere, de exemplu în
comparaţie cu explozia protestantă. În timp ce Apusul suferea schimbări, Răsăritul ortodox
rămânea constant în expresia sa creştină.

26
 Veacul al treisprezecelea

În veacul al treisprezecelea, condiţiile de viaţă ale creştinilor erau destul de diferite. În

Răsărit, credincioşii aveau de suferit din partea musulmanilor, a tătarilor (Rusia) şi, cel mai
grav, din partea catolicilor. În Europa centrală şi apuseană, nimeni nu punea la îndoială
suveranitatea bisericii romane, iar proprietăţile şi averea ei ajunseseră de-a dreptul uriaşe.
Această perioadă este menţionată ca Epoca de Aur a Papalităţii. Sistemul scolastic, care
amesteca învăţătura creştină cu filozofia raţională, îi avea ca promotori pe Toma d’Aquino şi
Duns Scotus, câştigând tot mai mult teren. Pentru întâia oară, Tainele au fost numărate de la
unu la şapte28, încercându-se explicarea „funcţionării” lor. În acest veac s-a desăvârşit ruptura
Romei de Ortodoxie, ea devenind permanentă şi irevocabilă. În mod ironic, în această
perioadă a fost organizat un sinod în încercarea de reunire a bisericilor răsăriteană şi
apuseană.

Falsul Sinod de la Lyons – anul 1274

În anul 1261, Mihail VIII a recucerit Constantinopolul de la apuseni. Imperiul său era
foarte slab, fiind şi ţinta atacurilor apusenilor prin intermediul lui Carol de Anjou
(conducătorul Siciliei). În Răsărit, imperiul său se afla constant sub presiunea musulmanilor.
Dintr-un sentiment de auto-conservare, Mihail a pus la cale convocarea unui sinod, pentru
unificarea creştinilor din Răsărit şi din Apus. Sinodul s-a întrunit la Lyons, în Franţa, la anul
1274. Toţi reprezentanţii ortodocşi, mai puţin unul singur, au acceptat să-l recunoască pe Papă
ca unic conducător al Bisericii şi să includă filioque în Crez. Un fapt deosebit este acela că
această întâlnire, considerată drept Sinod Ecumenic de către catolici, nu a fost nimic mai mult
decât un acord pe hârtie, dat fiind că odată întorşi în Răsărit, episcopii respectivi au fost
dezavuaţi de clerul şi de poporul credincios.

Nu a fost prima dată în istorie când ortodocşii de rând stricau jocurile ierarhiei
motivate politic, printr-o adeziune încăpăţânată la dreapta învăţătură. După cum s-a exprimat
şi sora împăratului Mihail, „mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei
ortodoxe”. Imediat după moartea lui Mihail, falsa unire a fost respinsă în mod categoric.

Veacul al paisprezecelea

Se consideră uneori că Sinoadele Ecumenice au reprezentat momentele definitive ale

teologiei Bisericii. Acest lucru nu este foarte adevărat. De exemplu, în veacul al
paisprezecelea, în interiorul Bisericii Ortodoxe a izbucnit o puternică controversă legat de
principiile isihasmului. Isihasmul este o metodă specifică prin care liniştea interioară, alături
de rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii, îi uneşte pe creştini cu Dumnezeu. Pe scurt,
isihaştii sunt cei care, printr-o rugăciune neîncetată, cel mai adesea prin Rugăciunea lui
Iisus29, intră în comuniune cu însuşi Dumnezeu şi se împărtăşesc din Lumina cea necreată cu

28
Deşi este adevărat că există şapte Taine ale Bisericii, unii ortodocşi consideră că sunt mai multe, adăugând
tunderea în monahism, ungerea împăraţilor, etc. „Taina” este un act al Bisericii prin intermediul căruia Harul lui
Dumnezeu lucrează în chip minunat în sufletele credincioşilor.
29
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” este forma cea mai frecventă

27
care s-a înconjurat şi Hristos pe Muntele Tabor (Mat 17:2). În anul 1326 a sosit la
Constantinopol călugărul grec Varlaam. El, împreună cu un cerc de sofişti, au început să
ridiculizeze ideea că un om îl poate percepe pe Dumnezeu direct, citându-i pe Părinţii care
afirmaseră că Dumnezeu este transcendent şi că nu poate fi cunoscut. Varlaam afirma că
Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect, că metoda fizică a rugăciunii isihaştilor
reprezintă o concepţie materialistă falsă despre rugăciune şi că lumina celor care se apropiau
astfel de Dumnezeu ar fi o lumină creată, nu una necreată. În apărarea isihaştilor s-a ridicat
Sfântul Grigore Palama care a luat apărarea nevoinţei lor fizice (cum ar fi unirea respiraţiei cu
rugăciunea), afirmând că lumina lor este cu adevărat necreată. El se baza pe învăţătura
Sfântului Vasile cel Mare (+379) care făcea distincţie între energiile şi esenţa lui Dumnezeu.
În energiile Sale, care sunt însuşi Dumnezeu în descoperirea Sa către om şi în acţiunea Sa în
univers, Dumnezeu poate fi cunoscut prin curăţia inimii care îl vede; în esenţa Sa, El este
absolut incomprehensibil şi deasupra tuturor lucrurilor. Această învăţătură isihastă a fost
întărită la sinoadele ţinute la Constantinopol în 1341 şi 1351. Dezamăgit, Varlaam s-a alăturat
bisericii romane. Un contemporan al Sf. Grigore a fost Fericitul Nicolae Cabasila, care a scris
despre Mântuitor ca fiind mai aproape de noi decât însuşi sufletul nostru, subliniind totodată
şi viaţa dată prin Tainele Bisericii. Aparent, Sf. Grigore accentua rugăciunea interioară
neîncetată, iar Fericitul Nicolae viaţa exterioară, sacramentală a Bisericii, dar în realitate ei
exprimau două faţete ale aceluiaşi ban: nu există mistică adevărată fără ierarhia şi Tainele
Bisericii Ortodoxe, iar un creştinism corect la exterior nu este destul, toţi trebuind să ne
îmbrăcăm inimile cu însăşi Lumina lui Hristos.

După ce studiem gândirea ortodoxă medievală în întreaga ei vitalitate, obiecţia cea mai
frecventă adusă Ortodoxiei, exprimată şi de autorul Dom Gregory, pare fără sens: „În lumea
închisă a Bizanţului, nu a mai existat nici un vânt de înnoire din veacul al şaselea. Din veacul
al nouălea a început somnul.” Ortodoxia nu a adăugat Creştinismului noi credinţe, rămânând
la credinţa apostolică, dar în nici un caz nu a dormit!

Conciliile apusele de la Constanţa şi Basel

Între 1378 şi 1417 au existat doi şi, ulterior, trei pretendenţi la scaunul papal, fiecare
susţinut de anumiţi episcopi şi conducători seculari. Acest scenariu al diviziunilor este numit
în Apus „schismă” (a nu se confunda cu Marea Schismă din 1054), el încheindu-se cu un
conciliu „ecumenic” ţinut la Constanţa (Elveţia) – un conciliu pur apusean care l-a ales ca
Papă pe un al patrulea candidat, Martin V. Acesta a convocat încă un conciliu, la Basel, care
s-a deschis în anul 1431, pentru a combate decăderea din biserică şi a hotărî în privinţa
mişcărilor dizidente din Europa. Acest conciliu a intrat în conflict cu succesorul lui Martin,
Eugen IV. Conciliu l-a convocat pe Papă, care a dizolvat conciliul. Prelaţii de la Basel au
refuzat să plece şi l-au demis pe Papă.

de astăzi a acestei străvechi rugăciuni patristice.

28
 O altă falsă unire

Conciliul de la Basel a anunţat apoi un conciliu de unire a grecilor cu Roma, adică de

supunere a lor în faţa Romei. Imperiul Bizantin era într-un iminent pericol de a se prăbuşi, aşa
că episcopii împăratului erau gata să accepte unirea cu Roma în schimbul unui ajutor militar.
Însă, în mijlocul neînţelegerilor dintre Papă şi conciliu, grecii unionişti nu ştiau cărei tabere să
se alăture, iar conciliul de la Basel nu se putea hotărî în privinţa unei locaţii. Prinzând
momentul, Eugen IV a convocat la Ferrara un conciliu al unirii, care s-a deschis în anul 1438.
Grecii au sosit la Ferrara şi au început discuţiile pe tema Treimii, a Papalităţii şi a
Purgatoriului. La început ei au susţinut învăţăturile ortodoxe asupra tuturor subiectelor.
Disputele s-au prelungit şi au devenit obositoare, prelaţii greci dorind la un moment dat să
plece acasă. Eugen IV i-a convins să poposească la Florenţa şi să discute despre filioque. La
Florenţa, grecii au fost plasaţi sub arest la domiciliu, nefiind lăsaţi să plece până nu sărutau
papucul Papei. Le-au fost tăiate hrana şi celelalte lucruri necesare, pentru ca în final toţi
episcopii greci să accepte învăţătura catolică în toate cele trei aspecte – toţi episcopii, mai
puţin unul, Sf. Marcu al Efesului, cel mai învăţat teolog prezent acolo, care a declarat că „nu
poate exista compromis în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă”.

„Unirea” (1439) şi căderea Constantinopolului (1453)

În iulie 1439 a fost declarată o uniune între Răsăritul ortodox şi biserica apuseană. În
tot Apusul a fost mare bucurie – toate clopotele din Anglia au bătut în cinstea evenimentului.
Însă, asemenea falsei uniri de la Lyons, şi acest conciliu „ecumenic” s-a dovedit a fi doar o
farsă politică. Ajutorul militar promis de Apus, pentru care se şi închinaseră bizantinii Romei,
nu s-a materializat. Împăratul bizantin nu a îndrăznit să facă publică unirea decât în decembrie
1452 şi, aproape imediat după aceea, în mai 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile
turcilor, Imperiul Creştin de Răsărit încetându-şi existenţa. Aceasta nu a însemnat şi sfârşitul
patriarhiei de Constantinopol; următorul patriarh a repudiat falsa unire, aşa cum a făcut-o de
altfel şi întregul popor ortodox. În Apus, catolicismul continuat nestingherit; în Bizanţ şi în
Balcani, credincioşii gemeau sub jugul turcesc, agăţându-se de credinţa lor străbună şi de
Liturghie mai mult ca înainte; în Rusia, care scăpase acum de tătari, se năştea un nou popor,
singura mare putere din lumea ortodoxă. Creştinii ruşi au devenit apărătorii şi moştenitorii
adevăratei credinţe ortodoxe, mulţi dintre ei considerând că Bizanţul pierise anume pentru că
se închinase Romei.

Supremaţia papală

Conciliul de la Florenţa a deschis drumul către o nouă structură în biserica apuseană.

Conciliile de la Constanţa şi Basel decretaseră amândouă, ca dogmă a Catolicismului, că
autoritatea supremă în biserica romană este un conciliu ecumenic al episcopilor. Conciliul de
la Florenţa a făcut o revenire şi l-a reaşezat pe Papă în fruntea Catolicismului. Acum, felul de
conducere a bisericii din Apus nu era nici prin intermediul unui colegiu de episcopi cu
patriarhi şi mitropoliţi de onoare (dintre care Papa să fie cel dintâi), nici printr-un colegiu de
episcopi subordonaţi unui Papă autocrat. Treptat s-a ajuns ca episcopii din colegiu să fie
numiţi direct şi numai de către Papă.

29
 Decăderea din Apus...

Dat fiind că jocurile de putere dominau peisajul apusean şi cele mai bune eforturi
pentru o reformă internă erau anulate de ipocrizia şi corupţia oficialilor romano-catolici de
toate gradele şi din toate regiunile, un sentiment de deznădejde a început să se răspândească
asemenea unui cancer în toată Europa apuseană. În particular, respectul oamenilor de rând
faţă de Papalitate a scăzut dramatic, fiind binecunoscute orgiile şi spectacolele sadice de la
Vatican, care erau exportate inevitabil în toate ţările catolice. Curia romană30 nu avea nimic
sfânt şi în curând popoarele Europei a început să simtă acelaşi lucru despre conducătorii
spirituali. O reformă de jos în sus era inevitabilă.

...şi din Răsărit

După căderea Constantinopolului în 1453, Serbia, Grecia, Bosnia şi Egiptul au

capitulat şi ele în faţa turcilor. Mare parte din Europa, toată Asia Mică şi Levantul erau
stăpânite de musulmani, iar bisericile ortodoxe naţionale au fost dezmembrate prin faptul că
turcii i-au plasat pe toţi creştinii din Imperiul Otoman sub autoritatea patriarhului grec de
Constantinopol, care se afla în umbra sultanului. În biserica din Grecia a pătruns stricăciunea;
de exemplu, autorităţile cereau taxe tot mai mari de la patriarhii aleşi, transformând astfel
Patriarhia în enclava unui bogătaş. Printr-un mecanism similar celui din Apus, turcii îi
demiteau sau executau pe patriarhi într-o succesiune rapidă, pentru a obţine mai multe
venituri din taxa pe funcţie. În ciuda posibilelor pericole, întotdeauna se găsea cineva care să
plătească suficienţi bani pentru a deveni Patriarh.

Moscova – a „Treia Romă”

Lucrurile au luat o altă turnură în Rusia unde se năştea un popor ortodox puternic. Aici
a izbucnit în veacul al XV-lea o controversă monastică între cei care susţineau posesiunile,
care accentuau rolul public şi naţional al Bisericii, care credeau că Biserica trebuie să deţină
mari proprietăţi, să-şi păstreze frumuseţea în închinare şi să distribuie ajutoare la scară mare,
şi cei care se opuneau posesiunilor, accentuând orientarea duhovnicească şi interioară a
Bisericii, chemând la o întoarcere la idealurile monastice ale sărăciei şi retragerii, fiind
totodată împotriva colaborării cu Statul. Sf. Iosif de Volotsk era în fruntea taberei posesorilor,
iar Sf. Nil de Sora în fruntea anti-posesorilor. Deşi idealurile anti-posesorilor au rămas ca un
aluat activ în viaţa bisericii ruse, posesorii au avut câştig de cauză timp de mai multe secole.
Monahul Filoteu de Pskov a formulat în acea perioadă ideea celei de-a treia Rome. El i-a spus
ţarului Vasile III că prima Romă căzuse din cauza ereziei, a doua Romă (Constantinopol) din
cauza păcatului. Moscova, spunea el, este a treia Romă, sau centrul Creştinătăţii şi nu are să
mai fie altul. Nu numai ortodocşii slavi, dar şi cei greci au început să vadă în Rusia un mare
apărător al Ortodoxiei.

30
„Curia” înseamnă „curte” şi reprezintă aparatul administrativ al Bisericii romano-catolice.

30
 Vulcanul apusean erupe

După ce Papa Eugen IV a eliminat mişcarea conciliară, care i-ar fi putut aşeza pe
episcopii apuseni mai presus de Papă, au apărut destul de repede alte ameninţări la adresa
puterii papale. Monarhii seculari din Apus, învingând opoziţia nobilimii, şi-au unificat
regatele în jurul lor. A început să se dezvolte un sentiment nou de identitate naţională,
urmarea naturală fiind slăbirea influenţei trans-naţionale a Papei. Au apărut multe mişcări
dizidente. Cea mai reprezentativă a fost mişcarea lui Jan Hus din Moravia (Cehoslovacia).
Hus punea în discuţie autoritatea papală şi insista ca vinul euharistic să fie dat la mesă şi
poporului (aşa cum se făcea în Ortodoxie şi în vechea tradiţie apuseană). Conciliul de la
Constanţa interzisese laicilor să primească paharul, iar Hus a fost prins şi ars pe rug.
Inchiziţia, care fusese creată în veacul al XIII-lea şi ale cărei drepturi de a tortura şi omorî
oponenţi ai catolicismului se întemeiau din punct de vedere teologic pe Toma d’Aquino, şi-a
amplificat activităţile, întărind astfel Papalitatea. În acelaşi timp a început să se desfăşoare o
revoluţie culturală – umaniştii îmbrăţişau idealurile estetice ale romanilor şi grecilor păgâni,
cultura păgână ajungând din nou la modă. Papii şi prinţii patronau artişti umanişti care,
abandonând principiile iconografice ale Creştinismului, promovau realismul, nuditatea şi
sentimentalismul. Ierarhia catolică era extrem de coruptă, iar Papalitatea nu făcea excepţie.
Papa Iuliu II a plecat la război îmbrăcat în armură; apucăturile Papei Alexandru VI erau prea
şocante pentru a fi descrise într-un text creştin. Creştinii de rând din Apus vedeau că
indulgenţele se vând la loterie, episcopii îi apăsau pe cei de jos prin biruri pentru a-şi plăti
stilul de viaţă destrăbălat, iar Papi hidoşi declarau, asemenea lui Bonifaciu VIII în 1302:
„Declarăm, afirmăm, întărim şi spunem că mântuirea fiecărui om stă în supunerea faţă de
Pontiful Roman”. Era inevitabilă o revoltă generală, iar prima scânteie este identificată în data
de 31 octombrie 1517, când Martin Luther, un călugăr german, bate în cuie 95 de teze ale sale
pe uşa bisericii din Wittenberg, în semn de protest la adresa abuzurilor. Ulterior el a părăsit
biserica catolică, s-a căsătorit şi a fondat religia luterană. Luther şi mulţi dintre primii
reformatori nu erau protestanţi de felul celor pe care îi vedem astăzi. În catehismul său, Luther
învăţa că creştinii trebuie să-şi facă zilnic semnul Crucii, să creadă că prin Euharistie primesc
însuşi trupul şi sângele lui Hristos şi că Maica Domnului trebuie cinstită.

Mişcările protestante

În Anglia, regele Henry VIII, neputând obţine de la Papă divorţul de prima dintre cele
opt neveste ale sale, s-a auto-intitulat cap al Bisericii din Anglia. Noua Biserică Anglicană a
început să fie mai mult o necesitate politică decât o nouă religie. Închinarea şi teologia ei au
rămas practic neschimbate pentru o vreme, luând însă o formă protestantă sub domnia lui
Edward VI. Henry VIII, asemenea lui Luther, nu era ceea ce reprezintă astăzi cuvântul
„protestant”. El a redactat texte prin care apăra cele şapte taine ale Catolicismului şi a
continuat să-i ardă pe rug pe luterani, ca eretici, până când a fost răpus de sifilis. La Geneva,
în Elveţia, s-a ridicat Jean Calvin, care promova o credinţă cu o închinare golită de orice
simbolism sau artă. Calvin învăţa că tainele nu sunt decât nişte simboluri folosite de Biserică
pentru a confirma credinţa oamenilor. El apăra însă categoric botezul copiilor (o practică în
privinţa căreia protestanţii sunt încă divizaţi) dar nu credea, ca Luther, că Euharistia le oferă
creştinilor trupul şi sângele adevărat al lui Hristos. Ideile lui Calvin, printre care şi
predestinarea absolută de către Dumnezeu a oamenilor pentru rai sau iad, indiferent de voinţa
sau faptele lor bune, a pătruns ca unui foc în Franţa, Elveţia şi Scoţia, ducând la apariţia
bisericilor reformată şi prezbiteriană. Aparent, ortodocşii nu erau afectaţi de aceste evoluţii,

31
dar valurile făcute de mişcările protestante au ajuns în cele din urmă să tulbure şi apele
ortodoxe, nu numai pe cele romano-catolice.

Revolta protestantă a avut un efect de durată care de fapt i-a ajutat pe creştinii de Apus
să-şi reamintească de rădăcinile lor ortodoxe. Reformatorii promovau studierea Părinţilor
Bisericii, dat fiind că găsiseră diferenţe între vechile scrieri creştine şi învăţăturile şi practicile
romano-catolice. De la apariţia sistemului scolastic, studierea Părinţilor se redusese foarte
mult. Acum ambele tabere, protestantă şi catolică, deveniseră interesate de domeniul
Patristicii. Au fost publicaţi numeroşi autori creştini vechi. Totuşi, prea adesea şi unii şi alţii
scăpau din vedere esenţa cuvintelor patristice, dat fiind că fiecare voia să câştige, nu să înveţe.
De asemenea, protestanţii încurajau studierea Bibliei, lucru respins iniţial de autorităţile
catolice, dar recomandat ulterior de către acestea.

Contra-Reforma – Conciliul de la Trent

Revolta protestantă a răvăşit romano-catolicismul medieval. Majoritatea ţărilor din

nordul Europei au devenit protestante; din punct de vedere geografic, biserica romană s-a
redus la jumătate. Autorităţile papale au reacţionat în două feluri: mai întâi, au fost cuprinse
de o disperare care le-a făcut să încerce cu adevărat să reformeze Biserica; apoi, şi-au agăţat
speranţele de extinderea în Lumea Nouă, Africa, Asia şi Europa răsăriteană. Eforturile de
reformare au primit numele de Contra-Reformă, care a reprezentat, în mare, un succes moral.
Totuşi, în locul unei întoarceri la Ortodoxia iniţială a Bisericii apusene, instinctul veacului al
XVI-lea a fost acela de alipire şi mai mare de Papalitate. Se spera că o Papalitate mai puţin
scandaloasă şi mai centralizată ar fi un factor unificator pentru catolicismul anti-Reformă.
Marele triumf al acestei şcoli de gândire a fost reprezentat de Conciliul de la Trent, considerat
de catolici ca fiind un alt sinod ecumenic. În principal, acest conciliu a rearanjat lucrurile în
jurul Romei. A condamnat ereziile protestante, reafirmând catolicismul de după Schismă, cu
tot cu supremaţia papală, indulgenţe, purgatoriu, merite exagerate ale Sfinţilor şi cu toate
celelalte aspecte care încă reprezintă un zid între Roma şi Ortodoxie. Pentru întâia oară s-a
legiferat combinaţia scolastică de dogme, filozofie şi ştiinţă, care a dus în practică la
dogmatizarea ştiinţelor medievale31. Conciliul de la Trent a încercat să stabilească cu o
exactitate ştiinţifică sursa, natura şi modul de lucru al Tainelor. A fost creat un nou rit de
închinare în cadrul bisericii romane – ritul tridentin32 – întocmit de Papa Pius V, un fost
inchizitor33. Acesta se baza pe tradiţiile iniţiale ale Bisericii apusene, dar multe dintre ele erau
prescurtate. Pentru a putea concura cu grupurile protestante care cereau mai puţine, închinarea
a început să fie scurtată şi tot mai adesea vorbită, în loc să fie cântată; pentru prima oară în
istoria creştină, bisericile s-au umplut de bănci, care au înlocuit naosul deschis al bisericii
unde oamenii stăteau în picioare şi se mişcau liber; cântările vechi au fost înlocuite cu o
muzică seculară cântată la felurite instrumente, alături de voce. Serviciul divin, ciclul de
rugăciuni care pe vremuri uniseră comunităţile creştine în jurul bisericii locale, au devenit
acum o cerinţă legalistă pentru cler şi călugări, care trebuiau să le împlinească în viaţa privată.

31
De aici şi teama bisericii romane faţă de descoperirile lui Galileo; punând în discuţie viziunea medievală
despre astronomie, Galileo părea să pună la îndoială inclusiv dogmele catolicismului.
32
Tridentin vine de la denumire latină a oraşului Trent, Tridentinus.
33
Pius V era un personaj aprig. Ca Papă, în eforturile sale de a-i extermina pe eretici, a reinstaurat Inchiziţia,
care era închisă de mai bine de 20 de ani. A construit o mare flotă care să învingă flota turcească, salvând astfel
Italia de atacurile Sarazinilor. Pius V a fost canonizat ca sfânt în biserica Romei.

32
Prerogativele papale au crescut atât de mult, încât Carol V de Spania, totodată împărat al
Sfântului Imperiu Roman, s-a plâns că episcopii săi s-au dus la Trent ca episcopi şi s-au întors
ca preoţi parohi. Vechile rituri apusene, cum ar fi Sarum, York şi Hereford din Anglia au
căzut în uitare odată cu promovarea ritului tridentin. Numai anumite ordine monastice li
anumite lăcaşuri din Lyons, Milano şi Toledo şi-au putut păstra vechile rituri liturgice.

Un om renascentist al lui Dumnezeu

Există un om care a reunit în experienţa sa toate curentele creştine ale veacului al

XVI-lea. Sf. Maxim Grecul a studiat la Florenţa, în Italia, leagănul Renaşterii (renaşterea
culturii păgâne) şi a urmărit cu toată inima idealurile umaniste. Umanismul este un curent de
gândire care îl aşează pe om în fruntea societăţii, în locul lui Dumnezeu. A ascultat apoi
predicile înfocate ale călugărului Savonarola, care vorbea împotriva umanismului şi a
corupţiei papale. Maxim a devenit, pentru doi ani, călugăr dominican. Totuşi, catolicismul nu
l-a putut mulţumi şi, în 1504, acest învăţat se întoarce în Grecia şi totodată la Ortodoxie,
devenind călugăr în Sfântul Munte Athos34. În 1517 este invitat în Rusia pentru a-l ajuta pe ţar
să traducă literatura patristică din limba greacă şi pentru a îndrepta greşelile din cărţile de cult
ruseşti. După sosirea în Rusia, unii dintre clericii moscoviţi îl acuză de crime şi este întemniţat
vreme de 26 de ani ca prieten al anti-posesorilor.

Credinţa – o operă de artă

Pentru a înţelege diferenţa din Ortodoxie şi formele catolică şi protestantă ale

Creştinismului, credinţa este deseori comparată cu o capodoperă pictată de un mare maestru
(Hristos). Romano-catolicismul, dorind să îmbunătăţească pictura, a adăugat câteva tuşe
proprii (înnoirile doctrinare). Protestantismul, considerând că s-a pierdut frumuseţea iniţială, a
încercat să îndepărteze straturi întregi ale picturii, stricând însă mult din lucrarea iniţială.

Ortodoxia în perioada Renaşterii

Ortodoxia nu a adăugat nimic la această operă de artă care este religia lui Hristos, nici
nu a scos ceva, ci a păstrat „pictura” aşa cum era, dorind numai s-o îmbrace într-o ramă
potrivită şi complementară (tot ce este mai frumos şi mai bun în artă, muzică şi gândire).
Slăbiciunile Ortodoxiei în vremea Reformei s-au manifestat sub forma unui accent exagerat
pus pe ritualul exterior; o educaţie deficitară şi necunoaşterea surselor Ortodoxiei; o prea mare
identificare a naţiunii cu credinţa şi, în multe locuri, o lipsă desăvârşită a activităţii misionare.
În anul 1589, mitropolitul Moscovei a primit rangul de Patriarh al Bisericii. Între luteranii de
la Tübingen şi Patriarhul de Constantinopol a fost iniţiată o corespondenţă aparte35.
Tendinţele apusene – din metodologie şi terminologie – au influenţat felul de predare din
Biserică, deseori în detrimentul Ortodoxiei, iar în această perioadă nu exista nici o liturghie

34
Muntele Athos: comunitate monastică din Grecia, considerată ca fiind inima Ortodoxiei.
35
În cele din urmă, patriarhul Ieremia a înţeles că Luteranism trecuse de punctul din care s-ar mai fi putut
întoarce la credinţa ortodoxă.

33
apuseană în Ortodoxie şi nici vreo comunitate ortodoxă în regiunile apusene. Până în secolul
XX, Ortodoxia a reprezentat ceva misterios şi inaccesibil celor din Apus, deşi au existat
anumite contact în secolul al XIX-lea, care au declanşat interesul acelor apuseni obosiţi de
răfuielile ideologice dintre Roma şi Protestantism.

Transformarea lumii apusene

În veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, întreaga concepţie despre lume a creştinismului

apusean s-a schimbat. Monopolul religios al catolicismului medieval nu mai exista;
explorările şi experimentele ştiinţifice reprezentau o serioasă ameninţare la adresa sistemului
scolastic, inspirându-i pe oameni nu către cele duhovniceşti, ci către noi frontiere ale
cunoaşterii lumeşti. Impactul pozitiv a fost acela că acest spirit cercetător a alimentat şi
primele studii istorice ale Liturghiei. A apărut capitalismul, cu ale sale priorităţi lumeşti;
identităţile naţionale au devenit mai puternice. Grupurile protestante, multe afectate de
idealurile capitaliste, s-au înmulţit rapid. În anul 1582, Papa Grigore XIII a schimbat
calendarul creştin, o schimbare respinsă atât de protestanţi, cât şi de ortodocşi. Calendarul
gregorian este astăzi calendarul civil în uz în majoritatea ţărilor lumii, calendarul creştin
iniţial fiind folosit acum numai de către creştinii de stil vechi.

Iezuiţii şi uniaţii

Biserica romană s-a extins în Lumea Nouă, în Africa şi în Extremul Orient, în special
prin eforturile ordinului Iezuiţilor. Ordinul a fost fondat de un soldat spaniol, Ignaţiu de
Loyola, în 1540; până la 1600, ordinul avea deja 10.000 de membri. Iezuiţii erau un nou tip de
ordin: promovau închinarea individuală, în locul celei comunitare; au abandonat orice ideal în
ceea ce privea retragerea şi juraseră credinţă absolută Papei. Lucrând peste limitele diocezelor
tradiţionale, ei se suprapuneau peste autorităţile locale şi serveau drept „trupe de şoc” ale
Romei. Tehnicile lor educaţionale erau foarte admirate, dar reputaţia lor legată de asasinarea
oponenţilor le-a atras dictonul „Când sunt buni, nu e nimeni mai bun; când sunt răi, nu e
nimeni mai rău”. Din punct de vedere teologic, Iezuiţii promovau adorarea Sfintei Inimi,
naşterea Fecioarei Maria din fecioară, venerarea Papei, metode formale de „meditaţie”,
toleranţa în locul standardelor morale înalte şi o viaţă activă în locul cele contemplative.

Romano-catolicii s-au extins în America, Africa şi Asia, în locuri unde numele lui
Hristos nu era cunoscut, dar în acelaşi timp au dus şi o luptă susţinută pentru sufletele
ortodocşilor din Europa de răsărit. Strategia lor s-a numit Mişcarea de Uniaţie: permiţându-le
răsăritenilor să-şi păstreze forma de închinare şi anumite tradiţii, cum ar fi dreptul preoţilor de
a se căsători, conducătorii Uniaţilor au reuşit să-şi aducă supuşii sub stăpânirea Romei. Mulţi
dintre oamenii de rând nu au înţeles ce se petrece; unii credeau că Papa s-a întors la Biserica
Ortodoxă. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcaţie Răsărit-Apus)
se afla la apogeul său, Uniunea de la Brest i-a forţat pe zeci de mii de credincioşi ortodocşi
din Polonia să se unească cu Roma, prin cele mai sângeroase metode. Unul dintre promotorii
Uniaţiei, episcopul Iosafat Kunţevici, supranumit de credincioşi Măcelarul, a fost canonizat ca
sfânt de către Roma, pentru eforturile depuse. Mâinile ortodocşilor şi ale catolicilor erau
pătate de sângele fraţilor lor. Rănile Uniaţiei nu s-au uitat până în ziua de astăzi, iar
schimbările politice din Europa de Răsărit nu au făcut decât să predispună la reaprinderea

34
conflictului.

Sinodul de la Betleem (anul 1672)

În această perioadă, gândirea ortodoxă a început să fie influenţată de o fascinaţie

intelectuală faţă de Apus. Ca răspuns la acest fenomen, patriarhii răsăriteni s-au reunit într-o
serie de sinoade pan-ortodoxe. Aceste sinoade nu au fost considerate ca ecumenice, dar totuşi
de mare importanţă. Trei dintre ele au condamnat schimbarea calendarului făcută de Papa
Grigore XIII şi au apărat calendarul iulian, sau ortodox. Unul dintre ele, Sinodul de la
Betleem (numit şi Sinodul de la Ierusalim) a fost de o importanţă deosebită; în cadrul lui s-a
scris o Mărturisire de Credinţă, semnată de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a
reprezentat un răspuns puternic dat ideilor protestante. Toate aceste sinoade au respins atât
Catolicismul, cât şi Protestantismul, afirmând decisiv Credinţa Apostolică.

Sfântul Munte

Probabil că cel mai important bastion al credinţei noastre în această perioadă a fost
Muntele Athos – Sfântul Munte – o peninsulă din Grecia care reuneşte mai multe mănăstiri
locuite de monahi din toate ţările ortodoxe36. În timp ce popoarele ortodoxe îşi schimbau
bogata moştenire culturală pe mărgelele de sticlă ale Apusului, Muntele Athos afirma cultura
şi credinţa Creştinismului răsăritean, alături de cele mai înalte idealuri ale vieţii ascetice şi
contemplative creştine aşa cum fusese aceasta descrisă de Sfinţii Părinţi.

Schisma din Rusia

În Rusia imperială, o schismă avea să dezvelească cele mai rele susceptibilităţi ale
Ortodoxiei din cea de-a treia Romă. Pe la anul 1650, patriarhul Nikon, un om deosebit, cu o
dragoste faţă de cele rânduielile greceşti, a schimbat slujbele şi obiceiurile ruseşti potrivit cu
ceea ce considera el că reprezintă o normă în celelalte patriarhii, ceea ce a dus la o
considerabilă tulburare printre credincioşi. Patriarhii l-au destituit pe Nikon, dar au păstrat
schimbările introduse de acesta; credincioşii de rit vechi au refuzat să primească schimbările
şi aşa a apărut o schismă. Pe motiv că făceau semnul Crucii puţin altfel, că ocoleau biserica în
altă direcţie decât ceilalţi, credincioşii de rit vechi au fost prigoniţi şi omorâţi. Ierarhia
Bisericii a arătat că nu permite nici o opoziţie, iar opoziţia credea că adevărata Ortodoxie
există numai în Rusia şi că este reprezentată de ei. La un an după moartea lui Nikon, ţarul
Petru I a desfiinţat Patriarhia Moscovei.

36
La început, comunităţile monastice din Sfântul Munte reflectau mai multe identităţi naţionale decât în prezent:
moldoveni, valahi, bulgari, georgieni, spanioli şi italieni, toţi aveau acolo propria mănăstire, făcând din Muntele
Athos o adevărată salbă a credinţei.

35
 Mişcarea de uniaţie rezistă

În veacul al XVII-lea, Uniaţia era încă în picioare - mulţi credincioşi ortodocşi se

uniseră cu biserica romană. Încă din anul 1588, Patriarhul Ieremia din Constantinopol
binecuvântase diferite asociaţii de laici pentru apărarea credinţei împotriva catolicismului.
Ajutaţi de maşina de tipărit a lui Ivan Fedorov (care fusese alungat din Moscova împreună cu
„invenţia lui diavolească”), credincioşii de rând şi monahii din Ucraina şi Galiţia au
înregistrat numeroase succese în păstrarea învăţăturii ortodoxe împotriva influenţelor Uniaţiei.

Un patriarh protestant?!

Tendinţele apusele au afectat deseori nu numai învăţăturile Bisericii răsăritene, dar şi

felul în care erau afirmate acestea. Cu toate acestea, Creştinătatea ortodoxă a reacţionat
vehement atunci când Patriarhul de Constantinopol, Chiril Lukaris, a scris o Mărturisire de
Credinţă. Aceasta era evident calvinistă şi a fost condamnată categoric de sinoadele ortodoxe
întrunite la Kiev, Iaşi şi Ierusalim. În 1638, Chiril a fost omorât de turci prin înec.

Jansenismul

În sânul romano-catolicismului, teologia morală laxă a iezuiţilor a fost atacată de

episcopul Cornelius Jansen din Ypres, care îl cita, asemenea lui Calvin, pe Fericitul Augustin
în opiniile sale despre Har şi despre liberul arbitru. Jansen afirma că Iezuitismul este
incompatibil cu Fericitul Augustin (lucru adevărat). A apărut un conflict în care fiecare tabără
solicita autorităţilor romane să o condamne pe cealaltă. Jean du Vergier de Hauranne, paroh la
Sf. Cyran în France, a adus idealurile lui Augustin la faimoasa mănăstire Port Royal de lângă
Paris şi a încurajat apariţia mai multor publicaţii augustiniene. O serie de persoane cu
influenţă s-au apropiat şi ele de Port Royal, pentru călăuzire spirituală; Blaise Pascal, tatăl
informaticii moderne, şi-a scris Scrisorile Provinciale în care condamna Iezuitismul cu
elocvenţă şi şarm. Papa Inocenţiu X a dat o bulă în care condamna cinci afirmaţii ale lui
Augustin; janseniştii au fost de acord, dar au arătat că acele afirmaţii nu se găsesc în carte.
Port Royal a fost închisă.

Iezuiţii au iniţiat o închinare cu totul nouă până atunci – închinarea faţă de inima de
carne a lui Iisus (Sfânta Inimă), o pietate imaginativă şi emoţională care accentua natura
umană a lui Hristos în dauna celei dumnezeieşti. Această devoţiune a reprezentat de fapt o
reînviere a vechii erezii a nestorianismului, care identifica umanitatea lui Hristos pentru o
închinare separată. De la amvon şi din scaunul de spovedanie, iezuiţii au răspândit această
învăţătură, alături de celelalte idei ale lor, în tot romani-catolicismul.

Biserica din Utrecht

În Ţările de Jos, sfâşiate de conflictul dintre protestanţi şi catolici, clerul roman avea
tendinţe puternic janseniste. Ei încercau să recupereze din terenul pierdut în favoarea
calvinilor, dar succesul lor i-a pus în gardă pe iezuiţi care au început să denunţe ca eretici pe

36
mulţi reprezentanţi de seamă ai clerului olandez. Pieter Codde, vicar apostolic în Utrecht, a
fost demis de Roma în 1704 anume pentru că nu a vrut să semneze un document împotriva
janseniştilor. Clerul din catedrală l-a ales pe Cornelius Steenoven ca episcop, iar în 1724
acesta a fost hirotonit de către un episcop roman care călătorea în ascuns prin oraş. Acesta a
fost începutul Bisericii romano-catolice a clerului vechi episcopal, sau „Mica Biserică din
Utrecht.” În 1763, la Conciliul de la Utrecht, această structură, sămânţă a viitoarelor mişcări
ale Vetero-Catolicilor, şi-a afirmat susţinerea faţă de toate dogmele catolice şi a declarat că
credinţa ortodoxă este falsă şi schismatică. Înfiinţarea ei a reprezentat nu o reapropiere de
Ortodoxie, ci o îndepărtare şi mai mare, împreună cu întreaga biserică romană.

Rusia sinodală

În cea mai puternică ţara ortodoxă a vremii, Rusia, viaţa tradiţională a Bisericii
întâmpina necazuri din cauza Regulii Duhovniceşti emise de ţarul Petru cel Mare. Întocmită
de un laic, Regula abolea patriarhia şi înfiinţa un Sinod Episcopal condus de un
„supraintendent” laic, numit de Stat. Conducerea Bisericii ruse a fost reorganizată după
modelul protestant din Apus. Domnia ţarinei Ecaterina, germană prin naştere şi educaţie, a
fost şi mai dezastruoasă pentru Ortodoxia rusă. Ea a închis jumătate din mănăstirile din ţară şi
în 1773, când Ordinul Iezuiţilor a fost desfiinţat de Papă (spre uşurarea capetelor cu coroană
şi mitră din Europa), Ecaterina i-a invitat pe iezuiţi în Rusia, Ordinul lor supravieţuind în
această ţară. Acestea au fost vremuri grele pentru Ortodoxie, însă Domnul, care ne-a promis
că va fi cu noi „până la sfârşitul zilelor”, a păzit Sfânta Lui Biserică.

Trezirea ortodoxă

În faţa prigoanei şi a piedicilor, dar şi a influenţelor străine, Dumnezeu a dat

Ortodoxiei Sfinţi pentru întărirea Bisericii Sale. Sf. Nicodim de la Muntele Athos (+1809) a
adunat Filocalia, care cuprinde învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea interioară a
inimii. Sf. Paisie, care a trăit la Athos şi apoi în Moldova, a înfiinţat mănăstiri în care a înflorit
rugăciunea contemplativă. Reînvierea isihastă iniţiată de el s-a resimţit în Rusia, dând mari
sfinţi cum ar fi Serafim de Sarov şi stareţii de la Optina – o succesiune de mari duhovnici care
au mers din veacul al optsprezecelea până în cel de-al douăzecilea, înconjuraţi de o sfinţenie
ce amintea de primele zile ale Creştinismului.

Evanghelizarea

Sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea au fost vremuri de

mare râvnă misionară în Biserică. În anul 1794, anul în care adormea Sf. Paisie, primii
misionari ruşi ajungeau în Alaska. Câştigaţi prin lucrarea unor mari învăţători cum ar fi Sf.
Gherman şi Sf. Inochentie de Alaska, un mare număr dintre eschimoşi şi aleutini au devenit
creştini ortodocşi plini de râvnă. În Japonia, ţară care nu avea nici un ortodox nativ, Sf.
Nicolae de Tokyo (+1912) a convertit mii de japonezi şi a înfiinţat o biserică ortodoxă
naţională independentă. În Rusia, seminarul din Kazan era inima misionarismului din ţară, în
această regiune Liturghia fiind slujită în peste 20 de limbi diferite. Misionarii ortodocşi

37
aduceau roade anume pentru că nu foloseau tacticile coercitive ale altor creştini, unele prea
adesea folosite. Pe pământul nord-american, prima biserică a credinţei noastre a fost ridicată
la Fort Ross, în California, în 1812. Sf. Juvenal de Alaska a fost primul mucenic american
pentru Ortodoxie. În anul 1879 a fost înfiinţată o arhiepiscopie în oraşul San Francisco şi, în
1898, Sf. Tihon a fost numit arhiepiscop pentru America de Nord (ulterior el avea să
pătimească pentru credinţă, ca Patriarh al Moscovei). Tot în San Francisco şi-a aflat sfârşitul
un alt mucenic pentru Hristos, un indian care a sfinţit Lumea Nouă cu sângele său. Sf. Petru
Aleutinul a călătorit pe mare din Alaska în California. Când a refuzat să treacă la religia
romano-catolică, călugării franciscani din regiune l-au omorât tăindu-i degetele unul câte
unul, până ce a murit din cauza sângerărilor.

Căderea jugului musulman

După căderea Levantului şi a Bizanţului în mâinile arabilor şi ale turcilor, creştinii

răsăriteni (cu excepţia ruşilor) trăiseră în general sub jugul sarazinilor sau al catolicilor. În
anul 1821, creştinii greci i-au alungat pe stăpâni turci în urma unui masacru sângeros. Ei
doreau să înfiinţeze un regat ortodox, dar puterile europene aveau alte planuri pentru tânăra
naţiune. Regatul Greciei a fost forţat să primească un monarh catolic, lucru care a condus la o
dificultăţi pentru Biserica Greciei. În Serbia, Bulgaria şi România, credincioşii au scuturat
jugul otoman, aceste ţări reînvigorându-şi bisericile naţionale, fiecare cu patriarhul ei. Aceasta
a avut urmări multiple, pentru că, sub jugul turcesc, creştinii fuseseră rupţi de restul lumii iar
prigoana îi determinase să ţină la tradiţiile lor. Acum, când dominaţia turcă nu mai exista,
vântul umanismului şi al modernismului a început să sufle şi în Biserică, la început încet, apoi
cu puterea unei furtuni.

Două dogme noi de la Roma

În 1854, Papa Pius IX a declarat ca dogmă naşterea din fecioară a Fecioarei Maria (în
ciuda faptului că învăţătorii catolici, cum ar fi Bernard de Clairvaux, Toma d’Aquino şi alte
autorităţi romano-catolice învăţau contrariul). Acelaşi Papă îndrăzneţ, care se numea pe sine
„calea, adevărul şi viaţa”, i-a chemat pe episcopii catolici din întreaga lume în Primul
Conciliu de la Vatican, unde, în 1870, cu toţii au hotărât că Papa este infailibil ori de câte ori
învaţă despre credinţă şi morală în Biserică. Lumea creştină a fost surprinsă. Protestanţi
primiseră satisfacţie; aceasta reprezenta împlinirea avertismentelor lansate de ei. Ortodocşii s-
au înspăimântat. Aşteptându-se ca unii catolici să treacă la credinţa ortodoxă, Biserica Rusă a
hotărât un rit apusean pentru ei (au fost puţini care au acceptat oferta). În America,
arhidioceza catolică de St. Louis tocmai publicase un catehism în care afirma că
infailibilitatea papală este o invenţie de-a protestanţilor pentru a-i denigra pe catolici. În urma
Conciliului a fost scoasă în grabă mare o a doua ediţie.

Vechiul Catolicism (vetero-catolicismul)

Reacţia catolicilor împotriva Papei a fost mai serioasă şi de durată într-un singur loc
din lume. În Germania, o serie de învăţaţi şi preoţi, cu riscul de a-şi pierde poziţiile, s-au

38
ridicat împotriva infailibilităţii papale şi au fost daţi afară din Biserica Romei. În 1873, aceşti
preoţi s-au adunat şi, cu sprijinul multor simpatizanţi laici, au înfiinţat Biserica Vetero-
Catolică37, care s-a unit în scurt timp cu Biserica Romană Veche de la Utrecht. Vechii catolici
şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce la credinţa şi practica creştinilor din vechime, dar
pentru că nu aveau nici o tradiţie vie, continuă, care să-i lege de strămoşii lor ortodocşi (aşa
cum aveau ortodocşii răsăriteni), nu s-au putut înţelege care anume erau credinţa şi practica
celor din vechime. Singura lor legătură cu Creştinismul apusean fusese prin romano-
catolicism iar acum, când erau independenţi de Roma, totul mergea după păreri personale.
Nevrând să se inspire de la Roma şi sceptici în privinţa tradiţiei ortodoxe, biserica vetero-
catolică a încercat să capete o direcţie printr-o serie de congrese laice – acţiuni care au generat
ceva interes pe continentul european, prin participarea unor observatori protestanţi, catolici şi
ortodocşi. În cele din urmă, vetero-catolicii au ajuns la concluzia că se simt cel mai bine
alături de Biserica Anglicană. În numai zece ani, denominaţia asimilase multe învăţături
protestante, deşi păstra încă elemente din catolicism şi rostea Crezul, asemenea ortodocşilor,
fără filioque.

Despărţiri şi dezbinări

Veacul al XX-lea a fost martorul unui fenomen unic şi foarte nefericit. Ca niciodată
până atunci în istoria creştină, în veacul al XX-lea asistăm la o proliferare fantastică a
denominaţiilor. Înainte de anul 1900, cele mai cunoscute denominaţii, moravienii, luteranii,
calvinii, anabaptiştii, anglicanii38, prezbiterienii, baptiştii şi metodiştii, care au şi apărut în
această ordine, erau grupările care influenţaseră cel mai mult viaţa europenilor şi a
americanilor. În America au apărut noi religii: mormonismul (fondat în 1830), adventiştii de
ziua a şaptea (1844), Ştiinţa Creştină (1879) şi Martorii lui Iehova (1884), care au început să
răspândească învăţături foarte diferite de cele istorice. În grupările protestante mai tradiţionale
au apărut numeroase diviziuni cauzate de interpretări ale Scripturii, de felul de organizare a
bisericii şi de interese pur politice.

Bisericile „sacramentale” se înmulţesc

Această explozie a denominaţiilor nu a fost limitată doar la lumea protestantă; mulţi

clerici catolici şi ortodocşi s-au separat de bisericile lor pentru a forma grupări noi. Putem
înţelege acţiunile acestor oameni şi sciziunile provocate dacă înţelegem felul în care vedeau ei
Sfintele Taine şi felul de hirotonire a clerului.

Părinţii Bisericii ne învaţă că Harul din Sfintele Taine, dat de Dumnezeu, se află în
Sfânta Sa Biserică. Acest Har se revarsă asupra celor credincioşi prin preoţii hirotoniţi în
Biserică în acest scop. Această putere tainică stă deci nu în persoanele individuale care
săvârşesc Tainele, ci în Trupul unic al Bisericii, de la care primesc autoritate preoţii şi
episcopii. Dacă un cleric se separă de Biserică, fie prin propovăduirea unor învăţături false
(erezie), fie prin ruperea unităţii Bisericii (schismă), atunci orice „taine” pe care le va săvârşi

37
Friedrich von Schulte a fost fondatorul acestei denominaţii.
38
În Statele Unite, anglicanii poartă numele de episcopalieni.

39
el sunt nule şi neavenite, întrucât „el devine laic” (Sf. Vasile). El se aseamănă cu o lampă
deconectată de la sursă sau cu o ramură tăiată dintr-un copac; prima nu mai poate da lumină, a
doua nu mai poate susţine viaţa.

Cu toate acestea, învăţătura romano-catolică, oficializată prin Conciliul de la Trent,

afirmă că autoritatea sacramentală rezidă în persoana clericului ca efect or hirotonirii lui;
astfel, dacă el se rupe de Biserică, el poate continua să liturghisească sau să hirotonească, deşi
va săvârşi păcat prin aceasta, iar tainele sale sunt valabile, dar incorecte. Această învăţătură a
devenit temelia pentru mii de grupări independente numite catolice sau ortodoxe sau ambele,
care pretind că au o succesiune apostolică şi taine, însă au pierdut ceea ce era esenţial pentru
ele, anume caracteristicile unităţii Bisericii aşa cum a fost înţeleasă aceasta de primii Părinţi ai
Creştinismului. Deseori, aceste grupări au preoţi şi episcopi, dar nu au oameni care să
participe la slujbe.

O mare de sânge

În anul 1917 lumea creştină a fost lovită de o nenorocire cumplită. Revoluţia bolşevică
l-a alungat pe ţarul ortodox al Rusiei, iar a Treia Romă a căzut în mâinile comuniştilor atei. În
multe feluri, acest eveniment a reprezentat sfârşitul Epocii lui Constantin şi o întoarcere la
perioada mucenicilor. Peste 20 de milioane de oameni au pierit, mulţi dintre ei ca mucenici
pentru numele lui Hristos. Cu adevărat, numărul lor îl întrece chiar şi pe cel al primilor
mucenici care au suferit în catacombele şi amfiteatrele lumii romane. Deşi comuniştii s-au
străduit vreme de 70 de ani să înăbuşe credinţa prin chinuri şi moarte, aceasta a rămas în
picioare.

Diaspora ortodoxă

Această nenorocire a dat naştere la un aflux de emigranţi ortodocşi în fiecare colţ al

lumii. Acest lucru este foarte important, întrucât se ştie că sfârşitul lumii nu va veni până ce
Evanghelia nu este propovăduită pretutindeni. Potrivit Sfântului Ioan Maximovici, această
propovăduire nu înseamnă propovăduire de către oricine şi oricum, ci acea propovăduire
potrivită cu deplinătatea credinţei ortodoxe. Diaspora creştină ortodoxă a transformat această
imposibilitate virtuală în realitate. Am asistat în veacul al XX-lea la o reînviere a credinţei
ortodoxe în Apus, după o înstrăinare de 900 de ani, şi la o răspândire a Credinţei în lumea
întreagă, mult dincolo de graniţele ei istorice.

„Jurisdicţiile” sosesc în America

Activitatea misionară ortodoxă din America a început de-a lungul coastei de răsărit
prin episcopii monastici sosiţi din Norvegia la anul 956. Totuşi, o lucrare misionară de durată
a fost începută de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1794, în Alaska. Astfel, toţi creştinii
ortodocşi din America, indiferent de etnie, se aflau sub episcopi ruşi. După anul 1917, prin

40
încălcarea legii canonice39, mai multe biserici naţionale şi-au trimis proprii episcopi în
America, pentru a-i păstori pe ortodocşii de un neam cu ei. Aceasta a creat un anume haos,
însă trebuie avut în vedere că nevoile imigranţilor ortodocşi erau neobişnuită şi presante.
Aceste suprapuneri ale diferitelor biserici ortodoxe naţionale din Lumea Veche se numesc
jurisdicţii, între ele apărând şi numeroase rivalităţi care nu pot decât să discrediteze credinţa în
aceste ţinuturi.

Mijlocul secolului 20

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, numărul de ortodocşi răsăriteni care
au emigrat în America a crescut. Slujind printre ei se afla şi Sf. Nicolae Velimirovici, episcop
sârb de talia Apostolilor (+1956) şi episcopul Teodor Irtel, călugăr de la mănăstirile Peşterilor
Pskov şi Valaam din Rusia, care a slujit o vreme alături cu Sf. Nicolae în Canada. În această
perioadă au luat fiinţă pe pământ american importante seminarii ortodoxe.

Roma se depărtează de moştenirea ei

În anul 1962, Biserica romano-catolică a convocat cel de-al doilea Conciliu de la

Vatican, sub conducerea Papei Ioan XXIII. Vatican II, considerat ca „ecumenic” de către
catolici, a fost unic în sensul că nu a emis decrete dogmatice, ci s-a ocupa numai de aspecte
social, structurale şi liturgice. Rezultatele au fost variate – în unele cazuri în sistemul romano-
catolic au fost introduse anumite idei creştine primare, în alte cazuri au fost îndepărtate şi
ultimele urme de Ortodoxie. Schimbarea cea mai notabilă a avut loc în închinarea romano-
catolică, unde ritul tridentin (cu rămăşiţele sale de Ortodoxie apuseană) a fost înlocuit de nişte
forme de închinare atât de terne şi banale, încât milioane de romano-catolici, din dezgust şi
dezamăgire, au încetat să mai participe la slujbe. Mulţi dintre ei au plecat la bisericile
Episcopale, unde exista încă o anumită reverenţă şi ceremonial; în alte cazuri, unii au plecat la
Iudaism. Ţinând cont de noua situaţie, s-a crezut că mulţi ar putea reveni în Biserica
Ortodoxă, această întoarcere putând fi ajutată prin oferirea unor forme de închinare apuseană,
mai familiare. Acest program din Biserica Ortodoxă, numit Ortodoxia de Rit Apusean, nu s-a
putut realiza însă într-o manieră extensivă din mai multe motive:

Greutăţi ale Ortodoxiei apusene

1) Numărul locurilor unde se slujea ritul apusean era foarte mic;

2) Ortodocşii răsăriteni erau şi sunt în general suspicioşi şi chiar ostili faţă de orice
expresia creştină apuseană;

3) Au existat prea puţini conducători duhovniceşti de talia necesară pentru a conduce

39
Canoanele spun că o regiune, care a fost evanghelizată de o anumită Biserică, va rămâne în răspunderea acelei
Biserici.

41
misiunile de rit apusean, şi practic nici un călugăr (în Ortodoxie, episcopii se aleg numai
dintre călugări);

4) Ortodoxia le cerea eventualilor convertiţi să-şi reconsidere credinţa mai mult decât
le cerea obişnuiţilor care veneau la slujbă duminica;

5) Odată convertiţi, catolicii sau episcopalienii, văzând că ritul bizantin este mai
frumos, mai vechi şi mai impunător decât ritul tridentin sau decât Cartea de Rugăciuni
Comune, au trecut cu bucurie la ritul bizantin;

6) Catolicii crescuţi în acea generaţie nu au putut trece peste ideea că, părăsindu-l pe
Papă, îşi primejduiesc mântuirea. Mai bine un romano-catolic nepracticant, decât un ortodox
activ.

Sf. Ioan de San Francisco (+1966)

Unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Americii a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici.
Născut în Rusia, dar hirotonit de tânăr ca preot în Serbia, el a fost uns episcop pentru a păstori
comunitatea ortodoxă rusă din China. Aici, în Shanghai, el a construit o mare catedrală şi un
orfelinat. După câţiva ani ca episcop în Europa apuseană, unde a susţinut Ortodoxia de rit
apusean ca mijloc de a readuce credinţa ortodoxă în Europa, Sf. Ioan a fost numit arhiepiscop
de San Francisco, unde a rezolvat o aprigă dispută şi a construit Catedrala Sfânta Maria,
Bucuria Celor Care Plâng. A fost un mare învăţător şi teolog ortodox, un păstor plin de iubire,
un ascetic desăvârşit şi un sfânt lucrător de minuni. A fost canonizat ca Sfânt al Bisericii în
anul 1994, iar moaştele sale nestricate se odihnesc astăzi în Catedrala sa din San Francisco.
Nenumărate tămăduiri duhovniceşti şi trupeşti au avut loc prin moaştele sale şi prin
rugăciunile sale neîncetate.

Râul de lacrimi al Ortodoxiei

Poate că cele mai amare cuvinte, dar şi necesare, sunt cele despre Biserica Ortodoxă a
veacului XX. Ca autor al acestei prezentări istorice, mă rog bunului Dumnezeu pentru
obiectivitate şi smerenie în discutarea acestor lucruri tulburi. Evitarea lor ar fi o nesinceritate.

La începutul veacului XX, creştinii ortodocşi din Răsărit erau uniţi întru vechea
credinţă creştină. În anii 1920 a apărut o erezie numită Ecumenism, care a început să strice
această unitate. Ecumeniştii cred că majoritatea sau toate bisericile numite „creştine” fac parte
din una Biserică, atotcuprinzătoare şi nevăzută. Unitatea despre care vorbea Hristos – cred ei
– s-a pierdut undeva în istorie. Ecumeniştii afirmă că o unire a tuturor denominaţiilor ar reface
această unitate. Şi ortodocşii tradiţionalişti nădăjduiesc în unirea tuturor grupărilor creştine,
dar o unire adevărată se poate face numai atunci când acei creştini care s-au depărtat de
Ortodoxie din varii motive se reunesc cu ea şi se închină din nou credinţei dintru început a
Părinţilor lor. De exemplu, un ecumenist ar spune că, de dragul unificării, fiecare denominaţie
ar trebui să-şi adapteze acele învăţături care o individualizează printre celelalte denominaţii -
să le reducă sau pur şi simplu să ignore incompatibilitatea lor cu celelalte învăţături.
Ecumenismul vorbeşte despre iubire, dar în dauna Adevărului care este însăşi temelia iubirii

42
creştine. Adevărata unitate nu are nevoie să fie programată; ea a existat din totdeauna în
Biserica Ortodoxă ca urmare a împărtăşirii aceleiaşi credinţe creştine autentice şi nestricate.

Ecumenismul a luat avânt în anul 1923, când Meletie IV, un francmason numit
Patriarh de Constantinopol de către britanici şi francezi, a convocat un „congres inter-
ortodox” în care a recomandat calendarul papal, căsătoria episcopilor şi înlăturarea postirii.
Au participat numai şase episcopi şi câţiva preoţi şi, în mare, congresul a fost un eşec. Totuşi,
el a reuşit introducerea noului calendar (papal) în România şi Grecia. Acei credincioşi care au
păstrat calendarul ortodox (ţinându-şi praznicele cu 13 zile mai târziu decât Roma) au fost
excomunicaţi şi prigoniţi. Urmaşul lui Meletie, Grigore VII, a susţinut mişcarea „Biserica
Vie” din Rusia, un fel de Ortodoxie diluată făurită de regimul comunist. Meletie a devenit
Patriarh de Alexandria în 1925 şi şi-a introdus programele inovatoare şi acolo. De atunci
încoace, calendarul romano-catolic a fost adoptat de mai multe biserici ortodoxe locale. Din
fericire, în ciuda diviziunii pe tema calendarului, toţi ortodocşii răsăriteni prăznuiesc Paştele
după calendarul Iulian (cu excepţia ortodocşilor din Finlanda).

În 1966, Patriarhul Athenagoras de Constantinopol şi sinodul său au declarat că au

ridicat anatema dată în 1054 împotriva Papei. Deşi Papalitatea este astăzi mult mai departe de
Ortodoxie decât era în 1054, Athenagoras a introdus numele Papei în diptih (lista de pomenire
a patriarhilor ortodocşi). A susţinut împărtăşirea comună din partea celor „care nu cunosc
deosebirile din credinţa lor şi nici nu se preocupă de acestea”. Urmaşul său, Dimitrie, a slujit o
parte de mesă alături de Papa Ioan Paul II, în 1987, arătându-şi pe faţă gândirea ecumenistă.
În 1990, reprezentanţii tuturor Patriarhiilor, cu excepţia celei de Ierusalim, au semnat Acordul
de la Chambesy, chemând bisericile ortodoxe să se unească cu cele monofizite, prin ignorarea
Sinodului Ecumenic IV.40

Toate prefacerile de mai sus sunt nu doar împotriva Tradiţiei ortodoxe, dar conduc şi
la formarea unei „Ortodoxii răsăritene” care nu se bazează nici pe cele şapte Sinoade
Ecumenice, nici pe învăţăturile primilor Părinţi creştini şi nici pe Tradiţia ortodoxă.
Conducătorii acestui curent se ascund în spatele respectului primit din partea societăţii
contemporane, care îi recunoaşte drept conducători ai poporului. În multe cazuri, ei sunt
necruţători cu cei care se ţin de credinţa şi obiceiurile ortodoxe străvechi. Aceşti tradiţionalişti
sunt deseori numiţi „schismatici”, „fanatici” sau „eretici”, împotriva lor recurgându-se chiar la
mijloace violente de represiune41. În fruntea luptei împotriva inovaţiilor din Ortodoxie se află
sinoadele vechi-calendariste ale episcopilor ruşi, români, bulgari şi greci. În sânul Bisericilor
Georgiei, Rusiei şi Serbiei există o mişcare de respingere a exceselor falsului ecumenism, prin
declaraţii de susţinere a credinţei ortodoxe şi prin retragerea din Consiliul Mondial al
Bisericilor.

40
Adică fără a le cere monofiziţilor să accepte acest Sinod, care este recunoscut chiar şi de către anglicani.
41
În 1992, monahii tradiţionalişti au fost izgoniţi din schitul Sf. Ilie din Sfântul Munte de către reprezentanţi ai
Patriarhului de Constantinopol, cu ajutorul poliţiei. Prigonirea ortodocşilor vechi-calendarişti din Grecia şi
România reprezintă un alt capitol nevrednic din istoria ortodoxă modernă.

43
 Navigare în ape tulburi

Tabloul tulbure descris mai sus este descurajator şi poate reprezenta ultima şi cea mai
mare ispită cu care se întâlneşte Biserica lui Hristos. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” [pe Biserică]. Poate
cel mai încurajator lucru este să vezi felul în care a rezolvat Biserica asemenea situaţii şi
înainte. Să aruncăm o privire în veacul al patrulea, în perioada vieţii Sfântului Vasile cel
Mare: viaţa creştină era tulburată de o aprigă luptă între arieni şi ortodocşi. Erezia pătrunsese
în structura Bisericii în multe feluri şi forme, rezultatul fiind acela că multor episcopi drept-
credincioşi le era teamă să slujească alături de alţi episcopi care, în dreptul lor, erau la fel de
drept-credincioşi. Sf. Vasile şi-a petrecut o mare parte din viaţă pentru refacerea unităţii dintre
episcopii ortodocşi, folosindu-se ca temelie de Crezul de la Nicaea. Se părea, atunci ca şi
acum, că corabia credinţei apostolice se va desface în bucăţi, dar episcopii ei, întru ascultare
de credinţă, au reuşit în cele din urmă să-şi afirme unitatea de duh şi unitatea organică.

Ce trebuie să facă un ortodox?

Mulţi ortodocşi sinceri, îngrijoraţi de orientarea unor episcopi şi patriarhi, cred că ei

sunt chemaţi „să salveze” sau „să apere” Biserica. O asemenea atitudine poate degenera
repede în fanatism şi „corectitudine” plină de mândrei. Sf. Isaac Sirul (veacul al şaptelea)
spunea aşa: „Cel care este văzut printre oameni ca râvnitor pentru adevăr nu a aflat încă ce
este adevărul: odată ce a aflat, el se va opri din acea râvnă.” Este datoria personală a fiecărui
credincios să rămână ferm în credinţa ortodoxă. Cei care vor să plece, să plece; dacă ocupă
scaunul de episcop, este sarcina noastră să căutăm episcopi care învaţă adevărul şi să ne
supunem lor. Nu este de trebuinţă pentru noi să ştim cum va arăta Biserica dacă mulţi dintre
cei de sus vor cădea, şi nici nu este treaba noastră.

Biserica Ortodoxă astăzi

Credinţa ortodoxă, sfântă Maica noastră, a cărei mare şi sfântă moştenire este la fel de
nepreţuită ca şi sufletul nostru, se află astăzi la o mare şi decisivă răscruce. Pe partea bună,
avem în faţă numeroase posibilităţi de misionarism, pe fiecare continent, dar şi în ţara noastră.
Cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare, mulţi oameni pot ajunge să cunoască
Ortodoxia şi ce învaţă ea. Iconografia bizantină este tot mai cunoscută şi mai respectată în
lume; în acest fel, sfintele noastre icoane fac minunata lucrare a unei propovăduiri tăcute.
Odată cu căderea Cortinei de Fier, credincioşii din fostele ţări comuniste (85% dintre toţi
ortodocşii) se bucură de libertatea de a vorbi şi a trăi Credinţa, trezirile duhovniceşti din
Rusia, România şi din alte state fiind încurajatoare. În alte ţări, ca Australia, Uganda, Sicilia şi
State Unite înfloresc comunităţi ortodoxe, existând o revărsare a harului şi milei lui
Dumnezeu în viaţa personală a credincioşilor. Mai mult, diferite grupări creştine cercetează
acum Creştinismul istoric şi se apropie tot mai mult de Ortodoxie.

Pe partea rea a lucrurilor, nu se poate nega faptul că duhul veacului nostru este unul al
materialismului, hedonismului, egoismului şi rătăcirilor religioase fără ţintă – o antiteză a
renaşterii duhovniceşti. Exclusivitatea etnică şi conflictele dintre jurisdicţii ameninţă

44
integritatea mărturiei ortodoxe. În America există o mare lipsă de monahi şi monahii şi, atât
timp cât ţintele duhovniceşti sunt înăbuşite de preocupări seculare şi băneşti în multe biserici,
puterea Ortodoxiei şi mărturia ei către lume vor fi afectate. Sufletele noastre şi ale copiilor
noştri sunt primejduite de o cultură materialistă, falită din punct de vedere moral şi seacă din
punct de vedere religios, care pătrunde tot mai mult în ţările ortodoxe.

Liniile de luptă sunt deja stabilite, iar răspunsul nostru către Hristos are de-a face cu
viitorul Bisericii şi al lumii în care trăim. Nu e vreme să ne eschivăm sau să deznădăjduim.
Atunci când un teolog i s-a plâns Sf. Nicolae Velimirovici (†1956) în legătură cu lipsa
credinţei din ziua de azi, el a primit următorul răspuns:

„Există un adevăr amar în scrisoarea ta. Totuşi, piară de la noi deznădejdea.

Deznădejdea este zestrea morţii pe care necredincioşii o primesc atunci când se cunună cu
moartea. Au fost vremuri şi mai grele pentru Biserica lui Hristos, dar ostaşii nu au căzut iar
lupta nu a fost pierdută. Citeşte numai zugrăvirea pe care o face Sf. Vasile treburilor din
Biserică şi din lume (veacul al patrulea), un tablou negru asemenea unei nopţi negre pe o mare
învolburată. Se părea că vine sfârşitul lumii şi că aduce judecata lui Dumnezeu. De atunci au
trecut 16 veacuri. Nu numai că credinţa creştină nu a pierit, dar lumina ei a acoperit întreaga
lume şi a pătruns până în cel mai ascuns colţ... Va ucide necredinţa Credinţa lui Dumnezeu?
Această întrebare şi-a pus-o Apostolul lui Hristos în primele zile ale unei istorii vechi astăzi
de 19 veacuri. Aceste veacuri au adeverit privirea lui luminoasă în viitor. Să ai şi tu această
bună încredinţare apostolică faţă de viitorul Creştinismului. Încearcă să scrii un articol despre
Biserică, numit Carul de Slavă al lui Hristos.”

Şi acum, iubite cititorule, fie ca pacea lui Dumnezeu să rămână cu tine; să te naşti
întru Împărăţia bucuriei în Carul Său de slavă care te va duce înaintea scaunului de domnie al
Dumnezeului cel viu.

***

Apologetică şi resurse creştine: http://www.odaia.go.ro

45