Facultatea de Litere

Specializarea Teoria și practica textului

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Lucrare de disertație

Simbolismul în proza bacoviană

1
 Coordonator științific:

Prof. univ.dr. Nicoleta Ifrim

Absolventă,

2
 2010

Cuprins

Argument..................................................................................................................pag. 3

Capitolul I: Arte poetice. Etape in evolutia conceptului…………………………..pag. 7

a) Arte poetice europene...................................................................................pag. 7

b) Arte poetice româneşti................................................................................pag. 18

Capitolul II: Direcţii ale receptării poeziei bacoviene……………………….…..pag. 33

Capitolul III: Arte poetice bacoviene………………………………………….....pag. 51

Plumb…………………………………………………………………....…..pag. 53

Decor...............................................................................................................pag. 56

Lacustră...........................................................................................................pag. 58

Amurg violet...................................................................................................pag. 61

3
 Decembre........................................................................................................pag. 63

Nevroză...........................................................................................................pag. 65

Cuptor.............................................................................................................pag. 66

Singur..............................................................................................................pag. 69

Marş funebru...................................................................................................pag. 70

Cu voi..............................................................................................................pag. 71

Liceu...............................................................................................................pag. 72

Ecou de romanţă.............................................................................................pag. 73

Cogito..............................................................................................................pag. 73

Concluzie.................................................................................................................pag. 77

Bibliografie..............................................................................................................pag. 78

Argument

4
 Bacovia este marele mister al poeziei româneşti. Un neiubit, care a enervat deja generaţii succesive de liceeni, dar şi

numeroşi critici sau confraţi în diverse epoci. Dar cu toate acestea este un detestat care stârneşte interesul cititorilor.

Sensibilitatea lui bolnavă, fobiile lui întreţinute de capriciile meteorologice, masca de bolnav incurabil sub care

deseori a fost prezentat, sau el însuşi s-a înfăţişat, au făcut din el un caz. Consider că în literatura română nu există un alt

scriitor care să-şi fi devenit el însuşi un personaj nefericit decât acest Bacovia. Dacă Eminescu se confundă pe veci cu

frumosul lui chip romantic, şi rămâne în poezia românească imaginea sublimă a visătorului, putem fi siguri că Bacovia va

ilustra, în continuare cazul înfrântului, inadaptatul faţă de care societatea continuă să se simtă vag vinovată.: un maniac

depresiv, marginal, care consideră că a trăi este deja o violenţă teribilă asumată..

Ceea ce m-a convins pe mine în alegerea acestei teme este tocmai misterul care învăluie această suferinţă exprimată

în poezia sa. Aşa cum am spus mai sus, Bacovia însuşi este misterul. Scriitorului pare să-i placă această stare, ca şi când

suferinţa i-ar fi indispensabilă.

Încercând să-l înţelegem, mulţi dintre noi , tineri fiind, abandonăm înţelegerea versurilor lui Bacovia, tocmai pentru

că pe majoritatea dintre noi ne îngrozesc acele sentimente funebre.

Ceea ce este uimitor este faptul că această poezie nu se explică, ea nu este moralizatoare şi nici prea insistentă. Are

ceva agasant, nu încearcă să ne intre în voie să ne cucerească. De aici reiese chiar şi originalitatea scriitorului care nu

înfrumuseţează versurile pentru a fi plăcute de cititori.

Mi-am propus ca în această lucrare să studiez detaliat misterul poeziei bacoviene şi să înţeleg motivul pentru care

poezia bacoviană este considerată o artă poetică.

Pentru o bună înţelegere a poeziei lui Bacovia este nevoie de o privire mai atentă, o privire care să treacă dincolo de

cuvinte. Există un Bacovia ascuns, un poet nebănuit, retras în propria lui poezie cu numeroase sertare secrete, cu sentimente

5
amestecate.

Lucrarea a fost gândită ca o dublă abordare: o abordare generală a artei poetice şi o altă abordare a artei poetice

bacoviene vizând descoperirea acelei dominante personalităţi, conform cu o anumită viziune tradusă de imaginarul său

poetic.

Ţinând seama de complexitatea poeziei sale, voi încerca să aprofundez modul particular în care poezia bacoviană

reprezintă o artă poetică.

Pentru o bună argumentare a artei poetice bacoviene, lucrarea va fi împărţită în trei capitole care vor încerca să

parcurgă obiectivele lucrării. Desigur că accentul va cădea asupra conceptului de artă poetică, supusă atâtor definiri şi

nedefiniri.

Primul capitol Arte poetice va viza evoluţia conceptului, toate etapele ei fiind punctate în cele două subcapitole: Arte

poetice europene şi Arte poetice româneşti .

Voi urmări în acest prim capitol să realizez un scurt istoric al poeziei atât în spaţiul european cât şi în cel românesc.

Încă din Antichitate arta poetică reprezenta un text, de cele mai multe ori o poezie în care autorul îşi relevă concepţia despre

artă. În această perioadă o contribuţie importantă o are lucrarea Poetica a lui Aristotel, urmând după aceasta o altă lucrare

scrisă de Horaţiu care subliniază ideea artei ca imitaţie a realităţii. Lucrarea sa contribuie la elaborarea principiilor clasiciste.

În vederea ilustrării acestora, celebră este Arta poetică a lui Boileau pentru care poezia este fundamentul imitaţiei , şi pentru a

imita bine sentimentele trebuie să treci tu însăţi prin ele.

Boileau îl determină pe Voltaire să vadă în Arta poetică, un poem admirabil pentru că oferea perceptul şi exemplul.

Mai târziu, Paul Verlaine scrie L’Art Poetique , celebră pentru respingerea retoricii în favoarea muzicii şi a imparului. Un alt

studiu important în dezvoltarea artei poetice este studiul lui Paul Valery, studiu intitulat Poezia pură, în care descoperim o

concepţie despre spaţiul şi limitele ideale ale poeziei.

6
 În literatura română, numeroşi au fost cei care au scris poezii considerate arte poetice: Mihai Eminescu, Alexandru

Macedonski, Octavian Goga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu etc. Aceşti scriitori au o mare

importanţă în evoluţia poeziei în spaţiul românesc.

Capitolul al II-lea: Direcţii de receptare în opera bacoviană, relevă modul în care a fost perceput Bacovia ca

personalitate şi mai ales cum i-a fost percepută opera, nu de puţine ori în raport cu viaţa însăşi.

Lirica bacoviană a sedus critica literară încă de la început. Pe rând, criticii au vorbit despre Bacovia, poet simbolist

sau expresionist, despre Bacovia sentimental sau antisentimental, despre o lirică a rupturii (între volumele Plumb si Stante

burgheze) sau una a continuităţii. S-a ajuns până la a se afirma că poetul joacă un rol, că-şi construieşte o mască în spatele

căreia se ascunde ironic si detaşat de o lume degradată, infinit de lucid însă, iar poezia lui este o continuă explorare.

Ultimul capitol Arte poetice bacoviene, va prezenta arta poetică la Bacovia. Tema pe care o pune în valoare arta

poetică bacoviană constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate josnică şi egoistă, care nu-l înţelege, o societate

superficială incapabilă de a aprecia valoarea poetului şi a artei adevărate, aşa după cum vor demonstra poeziile: Plumb, Decor,

Lacustră, Amurg violet, Decembre, Nevroză, Cuptor, Singur, Marş funebru, Cu voi, Liceu, Ecou de romanţă, Cogito. Bacovia

este un poet al toamnei, anotimpul acesta la el tulbură raporturile existenţei, universul are comportări absurde, iar omul are un

singur ţel, acela al nimicirii. Poetul e un însingurat care trece printr-o lume aflată în proces de descompunere. Târziul,

întunericul şi cromatica exprimă la cea mai înaltă tensiune un sentiment al ireversibilităţii. Urâtul, monotonia, tristeţea,

vagabondajul, nevroza comunică o experienţă de viaţă specifică. Provincia bacoviană este mai mult decât o lume a tristeţii

şi a uitării, este locul unde se moare încet prin sufocare. Groaza de pustiu este unul dintre elementele specifice ce

individualizează vocea lirică bacoviană. Eul liric se simte un exilat într-un astfel de oraş de provincie. Solitudinea favorizează

apariţia tristeţii sfâşietoare, a gandurilor sumbre, al spleenului. În capitolul III, de asemenea, se regăsesc principalele

elemente de originalitate ale lucrării, în argumentarea artei poetice bacoviene.

Aşa cum scrie Ion Caraion în lucrarea sa, Sfârşitul continuu, secretul artei poetice a lui Bacovia începe de la

modestia de a fi lucrat cu numai câteva cuvinte, ştia să lucreze, şi dacă ar fi făcut-o fără niciun complex ceea ce ştia greşit,

7
pentru ceea ce pronunţă greşit sau pentru ceea ce nu ştia.

Pentru a înţelege mai bine arta poetică bacoviană, trebuie mai întâi să înţelegem universul liric bacovian. Prin

explicarea şi exemplificarea universului bacovian voi încerca să argumentez faptul că poezia bacoviană este o artă poetică.

În elaborarea acestor trei capitole am utilizat cărţi de specialitate precum: pentru capitolul I: ***Arte poetice:

Antichitatea,Renaşterea,Clasicismul, Romantismul etc., Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Gheorghe Crăciun,

Aisbergul poeziei moderne, Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti ,vol.II, iar pentru capitolele II şi III, de real folos au fost:

Ion Caraion, Sfârşitul continuu, considerat a fi cel mai bun studiu critic despre Bacovia; Mihail Petroveanu, George Bacovia,

o monografie din punctul meu de vedere bine realizată; Daniel Dimitriu, Bacovia, Dinu Flămând, Introducere în opera lui G.

Bacovia, Vasile Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Ion Pop, Jocul poeziei, Dinu Flămând, Ascunsul Bacovia,

Ion Bogdan Lefter, Bacovia- un model al tranziţiei, Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române-5 secole de

literatură, Vasile Fanache, Bacovia în 10 poeme.

Bacovia a ilustrat în chipul cel mai convingător destinul Scriitorului, adică al omului care trăieşte atâta vreme cât poate

scrie.

8
 Capitolul I : Simbolismul. Etape în evoluția curentului

Simbolismul este un curent literar –artistic de mare amploare în literatura universală, născut în
Franţa la mijlocul penultimului deceniu al secolului al XIX-lea ca o reacţie împotriva romantismului
retoric, naturalismului pozitivist şi plat şi a parnasianismului rigid. Numele curentului este dat de
poetul Jean Moreas în 1885 ca o disociere faţă de decadenţi. 1
Simbolismul designează procedeul său
tehnic favorit, găsirea de corespondențe între obiecte poetice și imagini , sentimente , percepții,
complexe ideatice; într-un cuvânt, a sugera fără a numi , fără a descrie( Stephane Mallarme).2
Simbolismul pune accent pe descătuşarea de severitatea regulilor şi pe surprinderea fluxului
liric într-un anume moment al creaţiei poetice. Curentul îşi reclamă descendenţa de la înaintaşi ca Poe,
Novalis, Nerval, îndeosebi de la un precursor glorios ca Baudelaire, de la predecesori direcţi ca
Lautreamont, Mallarme şi poeţii blestemaţi: Corbiere, Laforgue, Rimbaud, Verlaine, aceştia
ilustrând în continuare mişcarea, devenind chiar animatori ai ei.
Amintita dihotomie simbolist-decadent va funcţiona la nivelul tematic al textelor poetice.
Simboliştii puneau accent pe citadin, necesitatea evadării din real, parcuri, exoticul, aproprierea
muzicii, teoretizarea versului liber.
Decandenţii, înrudiţi cu naturaliştii, chiar dacă n-au afirmat-o, ba, dimpotriva, pun accent pe

1 *** Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 258
2 ***Literatura română. Crestomație de critică și istorie literară, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.466

9
 lumea citadină periferică, evocă oraşe monstruoase şi haotice care-şi întind cartierele mărginaşe ca
tentaculele unei imense caracatiţe, cafenele sărace, cârciumii, mansarde, femei pierdute, spitale,
ospicii, fiinţe atinse de ftizie, nebuni, alcoolici etc. predomină sentimentele de tristeţe şi deziluzie. 3

Alături de un simbolism al reveriilor şi misterelor se afirmă un simbolism militant izvorât din

convulsiile social-istorice.
Spre deosebire de poezia simbol, existentă dintotdeauna în literatura lumii, simboliştii
operează nu cu raţiunea, ci prin intuiţii şi revelaţii, operează prin stabilirea unor corespondenţe
estetice şi au preferinţă pentru cuvintele de mare sugestie muzicală.
Noutatea pe care o aduce simbolismul nu este simbol în sine, vechi cât literatura însăşi, ci
cultivarea simbolului plurivoc, a simbolului cu multiple sensuri, descifrate în funcţie de sensibilitatea
cititorului, dat fiind că aceste simboluri sunt receptate mai puţin intelectual, şi mai mult afectiv.
Definitorie pentru simbolism este sinestezia, adică perceperea sintetică, integratoare a unui ansamblu
de senzaţii(vizuale, auditive, olfactive etc.)4
O trăsătură definitorie a simbolismului o constituie respingerea prozaismului(adică a ceea ce
este comun, plat şi banal) şi a expresiei discursive, poezia fiind definită ca arta de a simţi.
Simbolismul nu vrea să cultive sensurile ideologice explicite, poezia socială, poezia filozofică
discursivă şi conceptuală, ci obiectul este sensibilitatea pură, mişcarea sufletească şi spirituală privită
în ansamblu privită în sine, fluiditatea eului, scurgerea muzicală a timpului prin conştiinţă.
Simbolismul a căutat să apropie poezia de adevărata sa esenţă. Poezia simbolistă este inamică
retorismului: Prinde elocvenţa şi suceşte-i gâtul, scrie Paul Verlaine.5
O altă trăsătură o constituie cultivarea simbolului care să exprime corespondenţele, afinităţile

3 ***Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 259

4 ***Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 259
5 Idem, p.260

10
 invizibile între diferitele elemente ale universului: natură –sentimente umane. Se apelează la simboluri
noi, inventate de fantezia poetică. Poetul simbolist intuieşte corespondenţele peste tot şi încearcă să le
descifreze.
Simboliştilor le este caracteristică înclinaţia spre stările sufleteşti nedefinite, predispoziţia
pentru reverie, pentru proiecţia diafană, nedefinită în timp şi spaţiu. Preferinţa pentru imagini vagi,
fără contur, fluide. Nimic mai frumos decât cântecul gri în care indecisul se îmbină cu decisul,
consideră Paul Verlaine. La simboliști constatăm tendința evadării din real, a abolirii realității. În
măsura în care aplică principiile estetice pe care le afirmă. Ei pot fi apropiați de expresioniștii.6
Muzicalitatea interiorizată, înţeleasă ca senzaţie interioară, poate fi exprimată prin folosirea
refrenului, laitmotivului, sau a anumitor sunete. Muzicalitatea sau sonoritatea cuvintelor strâns legate
de tonul emoţional şi realizate prin cadenţă, ritm lăuntric, repetiţii, refrene, armonii. Pentru Mallarme
poezia nu e decât muzică prin excelenţă, iar românul Al. Macedonski nu se îndoia de faptul că arta
versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii. G.Călinescu scrie că urmărind
muzicalul, simbolismul tindea(…) să intre în metafizic, în structura ocultă a inefabilului.7
Se remarcă preferinţa pentru anumite teme şi motive : iubire-motiv de revenire; nevroză-târgul
provincial ca element al izolării; natura–loc al corespondenţelor. Obsesia culorilor- alb, violet, a unor
instrumente ale căror sunete exprimă stări sufleteşti: clavirul, vioara, fluierul, armonica, pianul, harfa.
Simbolismul a deschis o nouă direcţie în lirica românească. Dar, se ştie, nu se poate considera
că simbolismul reprezintă o direcţie cu totul insolită, nelegată de peisajul permanent al poeziei
româneşti aşa cum s-a încercat să se acrediteze în ultima vreme şi nici că odată cu el începe poezia
românească. Dimpotrivă, o analiza ştiinţifică riguroasă demonstrează incontestabil faptul că,

6 Dumitru Micu, Început de secol. 1900-1916. Curente și scriitori, București, ed. Minerva , 1979, p. 129-130
7 ***Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 261

11
 deopotrivă prin motive ca şi prin modalitate, simbolismul reia unele dintre cuceririle lirice ale
paşaptismului.
O definire a simbolismului românesc a dat Tudor Vianu : … simbolismul a însemnat, din
momentul în care, pe la sfârşitul veacului trecut , Macedonski a introdus noţiunea şi cuvântul în
circulaţia literaturii noastre, un crent inovator , cu consecinţe însemnate pentru toată dezvoltarea
ulterioară a literaturii. Contribuţia simboliştilor la extinderea tematicii şi a mijloacelor de expresie ale
poeziei a fost destul de mare, încât nu este posibil a înţelege pe vreunul din poeţii mai de seamă ai
ultimei jumătăţi de secol, în frunte cu Tudor Arghezi, fără să ţinem seama de influenţă simbolistă. 8

Dincolo de contradicțiile sale interioare, simbolismul a deschis o nouă direcție în lirica

românească. Dar, se știe, nu se poate considera că simbolismul reprezintă o direcție cu totul insolită,
nelegată de peisajul permanent. Simbolismul românesc a adus în poezia românească problematica
mediului urban. Simbolismul pledează pentru dreptul la expresie estetică a citadinului, aducând
pentru prima oară în lirica noastră motivele specifice lumii urbane.9
Simbolismul românesc s-a dezvoltat de timpuriu sub influenţa simbolismului francez, fără a fi
o variantă a acestuia. N-a putut avea o amprentă antinaturalistă sau antiparnasiană, deoarece aceste
curente literare nu se ilustraseră decât sporadic în cultura română.
O primă etapă a simbolismului românesc este cea teoretică-estetică- momentul experienţelor,
al tatonărilor: Al. Macedonski(1854-1920) şi revista Literatorul (etapa 1880-1892), primul
teoretician al simbolismului românesc.
Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură,
pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. În
articolul Arta versurilor, 1881, el relevă că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât

8 Idem
9 Zigu Ornea, Confluențe , București, ed. Eminescu , 1976, p. 258-259

12
 muzicalitatea prozodică. Ideea o reia în Poezia viitorului, 1892, în care afirmă că poezia este muzică
şi imagine, formă şi muzică, iar originea ei este misterul universal. Poezia are o logică proprie, iar
domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii. 10

În articolul Despre poem acelaşi autor susţine că poezia trebuie să deştepte cugetarea, să nu fie
ea însăşi cugetare. Poezia să fie însăşi inima omului şi să cuprindă stări spirituale limită.11
Etapa experimentală este pseudosimbolistă : Ovid Densusianu (1873-1938) şi revista Viaţa
nouă(1905-1915). Ovid Densuşianu opune poeziei de orientare sămănătoristă o poezie citadină. Este
primul apologet al oraşului în cultura română: de ce numai ce e la ţară ar fi românesc? Dar n-avem
şi-o viaţă orăşenească, nu găsim şi în ea ceva caracteristic, care să aibă dreptul să fie trecut în artă? 12
.
El nu agrea stările depresive, nevroza în poezie, se simţea atras de energia oraşelor. În articolul Poezia
oraşelor cere o artă care să reflecte viaţa în totalitatea ei, găsind specificul naţional şi în viaţa oraşelor,
nu numai la ţară.
Plenitudinea curentului(1908-1916)o reprezintă simbolismul exterior reprezentat de Ion
Minulescu (1881 -1957) şi simbolismul autentic reprezentat de George Bacovia(1881-1957).
Reprezentanţii de seamă ai simbolismului românesc sunt Alexandru Macedonski, Dimitrie
Anghel, George Bacovia, Stefan¸ Petica, Iuliu Cezar Savescu, Emil Isac, Elena Farago, I. M. Rascu.
Cei mai cunoscuţi poeţi simbolişti sunt Bacovia şi Minulescu. Destinele lor sunt opuse:
Bacovia n-are nici un ecou la debut, rămâne un caz bizar pentru toată critica interbelică, de la
Lovinescu la Călinescu. Minulescu are de la început fani şi o critică mereu favorabilă, până şi astăzi,
cu excepţii minime, dacă lăsăm la o parte tabăra tradiţionaliştilor. Gloria lui Bacovia e pe de-a-ntregul
postumă, ca şi influenţa lui, nestinsă încă; a lui Minulescu e doar antumă, iar influenţa, ca şi

10 *** Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 263
11 Idem
12
Ovid Densusianu, art. Rătăciri literare,Viata noua. An. II, nr. 14 15 aug. 1906, p. 30l-303

13
 inexistentă. Rădăcina poeziei lor e totuşi comună: simbolismul francez şi belgian. Amândoi i-au citit
cam pe aceiaşi poeţi. Cât de diferit este rezultatul, vede oricine. E destul să aşezăm alături poezii pe
teme identice sau apropiate. Minulescu îşi are bunăoară Lacustra, intitulată Seară urbană. 13

Plouă «gris» ca-ntr-o estampă japoneză.Pare o parodie a bacovianismul. În locul materiei care
plânge, un pastel pe jumătate umoristic despre oraşul de provincie. Toată morbiditatea, şi fizică şi
psihică, a simboliştilor, atât de intensă la Bacovia, este tratată aici pe un ton oarecum glumeţ. 14
Demenţa sfâşietoare a artistului de la Bacovia – „Ah, organele-s sfărmate/ Şi maestrul e nebun!” – are
la Minulescu o replică de o uşurătate stupefiantă: „Strunele chitarei-s rupte/ Şi... romanţa s-a sfârşit.”
Minulescu scrie romanţe care-şi au originea mai degrabă în A cui e vina ?. De altfel, tocmai fără
cuvinte n-ar putea fi considerate romanţele lui Minulescu, suferind din contra de o limbuţie neostoită
şi care le transformă într-un bla-bla-bla pe teme sentimentale. Sunt în fond nişte Chansonettes menite
citirii cu voce tare; formula lor retorică şi orală ţine loc de acompaniament muzical. Linia melodică e
aproape totală în această vorbărie în cadenţe variate, cu rupturi ale versului, lăsat mult mai liber decît
la urmaşii imediaţi ai lui Macedonski şi Coşbuc. Nu s-a insistat îndeajuns pe caracterul lor adresat, pe
acel tu, deopotrivă familiar şi ceremonios, care se întâlneşte rar în poezia lirică. Aceasta preferă
persoana întâi ori, mult mai rar, a treia, cum e în cazul lui Coşbuc sau Topârceanu.
Oricât ni s-ar părea de ciudat, apropierea lui Minulescu de Bacovia ni se impune. Sunt motive
care fac parte din recuzita simbolismului şi revin frecvent atât la unul cât si, la celălalt: sicriul, cavoul,
cadavrele, cârciuma, corbii, culoarea violet. La Ion Minulescu, si violetele apusuri ce triste-¸ti par
când n-ai cui spune, Într-un amurg de toamnă, orchestrat / În violet. La George Bacovia, „amurg de
toamnă violet” , „Marşul funebru”, „muzica lui Chopin” – completează circulaţia temelor dintre aceşti
doi poeţi contemporani, colaboratori ai aceloraşi reviste, aparţinând aceluiaşi curent simbolist, dar atât

13 *** Dicționar de termeni literari, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 363
14 Idem

14
 de diferiţi prin structura lor.
Bacovia, un izolat, Minulescu, un om al spectacolului; Bacovia, retragându-se în sine,
Minulescu, exteriorizând-se cu voluptate. Minulescu, privind mările plecari ale vapoarelor si¸
trenurilor, desfăşurând orice act al vieţii în decoruri de cele mai multe ori somptuoase; Bacovia, la
care boala şi moartea sunt omniprezente, Minulescu manifestând o adevarată frenezie a vieţii; Bacovia
care îşi află iubita într-un „târg mizerabil / de glod şi coceni” , Minulescu cel care situează întâlnirile
amoroase în parcuri, „în care nimfele de marmor privesc / Cu ochii întrebători”. Activitatea lui Ion
Minulescu are drept rezultat asimilarea simbolismului de către marele public. Minulescu are o mare
contribuție la îmbogățirea vocabularului poetic.15
Opera lui Bacovia aduce o notă nouă și deosebit de autentică simbolismului depresiv,
inadaptării în societatea burgheză. Lirica bacoviană aduce o notă nouă și deosebit de autentică
simbolismului , o notă de dezagregare, de descompunere a lumii. Scriitorii spre care se înclină sunt
Baudelaire, Rollinat și Poe, pe care-i citează în poeziile sale. El creează însă o operă de mare
originalitate și autenticitate. Suferința cuprinde la el totul, intrând adânc în anorganic. Mijloacele
simboliste contribuie armonios la crearea atmosferei de apăsare, de sufocare. Sonurile produse de
clavir și vioară, culorile, în special albul, negru și violetul, chiar greutatea obiectelor se îmbină într-o
senzație unică. Profunzimea poeziei bacoviene e realizată prin pătrunderea stării psihice, din uman în
vegetal și în mineral. 16

Dumitru Micu constată că ducând simbolismul depresiv protestatar la expresia lui ultimă,
creația bacoviană a înscris implicit în istoria lirismului românesc o experiență artistică dintre cele mai

15 Tudor Vianu, Postfața la Ion Minulescu, Versuri, Ed. Pt. Lit., 1959, p.25

16 Vladimir Streinu, Bacovia: Plumb, Comedii în fond în Pagini de critică literară, vol I, Ed. pt. lit. , 1958, p.37

15
 originale, cu însemnate urmări pentru evoluția ulterioară a limbajului poetic.17
Simbolismul românesc constituie o treaptă firească de evoluție a liricii, de înnoire a ei. Pornind
de la sensibilitatea eminesciană anticipatoare, el cuprinde tendințe și personalități diverse, având
ecouri până la poezia lui Ion Barbu și Philippide.
Curentul înseamnă și marchează în lirică o etapă nouă față de posteminescianism și creează o
altă tehnică, îmbogățind aria poeziei și dând naștere unor reprezentanți de seamă, cu profil puternic
simbolist, ca George Bacovia.
La începutul secolului al XX- lea, curentul simbolist constituie un adversar al
semănătorismului și al seninătății patriarhale. El precede astfel înfruntarea între modernism și
tradiționalism gândirist.18

17 Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea, Ed. pt. lit., 1964, p. 291

18 Sanda Radian si Venera Dogaru,Sinteze de istoria literaturii române, Editura Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p.230.

16
Cap. II: Receptarea critică a operei bacoviene

Apariţia lui George Bacovia în literatura română şi europeană este mai mult decât una obişnuită,
înscriindu-se în categoria fenomenelor culturale de excepţie.Lirica bacoviană a sedus critica literară încă
de la început şi, în ciuda aparentei monotonii, aproape nimeni nu l-a acuzat pe poet de manierism. Pe rând,
criticii au vorbit despre Bacovia poet simbolist sau expresionist, despre Bacovia sentimental sau
antisentimental, despre o lirică a rupturii (între volumele Plumb si Stante burgheze) sau una a continuităţii.
S-a ajuns până la a se afirma că poetul joacă un rol, că-şi construieşte o mască în spatele căreia se ascunde
ironic si detaşat de o lume degradată, infinit de lucid însă, iar poezia lui este o continuă explorare.

Interpretată de către primii săi comentători ca pură „poezie de atmosferă”, redusă la un „conţinut
sufletesc elementar” şi neavând „nici o legătură cu arta privită ca artificiu.”19 George Călinescu afirma

19 Eugen Lovinescu, Critice, IX, ed. Ancora, Bucureşti, 1923, p.54

17
 despre opera bacoviană că „e ceva asemănător cu senzaţionalul romanului foileton, care trezeşte atâta
plăcere intelectualului, tocmai prin gratuitatea psihologiei şi naturii sale. Poetul are o poză pe care şi-o
menţine, puerilă ca orice mecanism, şi deci de un secret umor. E foarte probabil că el crede în poză, ceea
ce o ingenuitate, folositoare însă procesului de sugestie. Toată problema estetică stă în putinţa acestei
convenţii de a simboliza în chip de neuitat, cu o viziune stranie, momente de mare sinceritate, ceea ce se şi
întâmplă uneori. Poetul este, deci, nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de
contururi şi gesturi proprii.20”

Lui Bacovia i-a plăcut să-şi pună cariera literară sub semnul unei voinţe exterioare căreia i s-a
împotrivit ineficient. „Acum vreo zece ani- îi spune el lui I. Valerian în 1929- un prieten mi- a adunat cu
silă câteva din lucrările mele din volumul Plumb”21. Confirmarea vine în discuţia cu Vasile Netea căruia îi
explica nonşalant: „Pe unele din volume le- am lăsat să apară fiindcă mă găseam în situaţii financiare care
mă obligau la acest efort.”22 Cinică şi meschină la prima vedere, afirmaţia conţine, în realitate, sinceritate
şi bunăcuviinţă.

În interviul luat de I. Valerian, se poate citi o mărturisire deconcertantă, care atestă, de astă dată
dintr-o perspectivă strict intimă, existenţa poetului fără voie: „Nu am nici un crez poetic. Scriu precum
vorbesc cu cineva, pentru că- mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult
cu oamenii, stau de vorba adesea cu mine însumi, fac muzică, şi când găsesc ceva interesant iau note
pentru a mi le citi mai târziu. Nu- i vina mea dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi

20
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti, 1941, p. 627,629.

21 Daniel Dimitriu, Bacovia, ed. Junimea,1981, pag. 9

22 Daniel Dimitriu,op.cit., pag.9

18
 câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.”23

Bacovia nu se consideră, cel puţin până la un anumit moment, autor de literatură, ci de simple
transcripţii ale unor senzaţii violente, peisaje, întâmplări, cărora textul nu urmăreşte a le da vreo
semnificaţie, ci o strictă echivalenţă.

Literatura se confundă cu un ritual al intimităţii, fiind un interval privilegiat al scrisului şi lecturii, o

ceremonie care produce relaxare, voluptate, un imens confort spiritual şi care are efectul unui tranchilizant.
Lirica bacoviană pare a fi concepută înainte de toate ca material destinat lecturii personale, ca sursă a unei
plăceri solitare, incomprehensibilă altora.

După 1920, Bacovia, s-a impus ca cel mai important poet simbolist român. Ca şi Eminescu,
privitor la romantism, Bacovia a ridicat simbolismul autohton pe coordonate europene, şi universale. Şi tot
ca Eminescu,Bacovia şi-a recunoscut descendenţa.Eugen Lovinescu, unul din primii săi exegeţi de
autoritate, scria: „Legătura acestei poezii cu simbolismul e prea făţişă pentru a fi nevoie s-o subliniem mai
mult.”24

George Călinescu mergea chiar mai departe, văzând în poezia lui Bacovia, o „ pastişă a simbolismului
francez, însă pe temperamentul unui Traian Demetrescu.”25

Simboliste sunt după Călinescu, „audiţia colorată”, „tradiţia sumbră a baudelairianismului, care a
cântat ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală”, având
ca modele pe Rodenbach, Baudelaire, Verlaine, Maurice Rollinat ş.a. Călinescu, precum majoritatea
comentatorilor a oferit descripţii impresioniste ale imaginarului bacovian, subliniind temele, motivele,

23. Idem, pag. 11

24 Theodor Codreanu, George Bacovia.Plumb, ed. Institutul European,Iaşi, 1997, p. 18
25 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 627

19
 tehnicile simboliste, recunoscând, totodată, că poetul nostru nu este un epigon, „ci un ilustrator al propriei
sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii. Poetul stă singur în cavou, privind sicriele de plumb şi
ascultând scârţâitul coroanelor; prin parc apar fantome şi trece o pasăre cu pene albe, pene negre, strigând
cu glas amar; poetul plânge şi râde sarcastic în hî, în ha sau râde hidos; păşeşte singuratec în pustiile pieţe;
intră în casa iubitei şi-i ordonă să-i cânte „un marş funebru” etc.26

Condiţia poetului Bacovia este însingurarea, pe cât de lucidă pe atât de tragică. Poezia sa este
saturată de motive şi teme simboliste şi în special de cele care relevă un eu solitar, angoasat până la
patologic. Acestea vor stărui de-a lungul întregii sale evoluţii, chiar dacă începând de pe la mijlocul
deceniului al II lea poetul se va emancipa faţă de simbolism- căruia el îi conferise maxima înflorire-
cultivând metamorfoze spectaculoase ale lirismului interbelic. Peste toate însă, poezia sa este a unui
univers închis , sufocant, invadat de spaime nedefinte, de tristeţi autumnale, de o natură contaminată de
boli incurabile.

Poet al tragicului cotidian şi al alienării, Bacovia îşi asumă un destin propriu unei tipologii de
creatori postromantici cu făpturi chinuite, inadaptate, trecând prin lume cu toate rănile deschise. Această
postură incomodă, dincolo de ceea ce are în ea premeditat ca formă a lirismului voluntar este şi o urmare a
faptului că omul Bacovia a fost mai toată viaţa ros de nevroze, dovedindu-se de aceea ca poet foarte
receptiv la lirica „decadentă” şi simbolistă a unor confraţi ca Baudelaire, Laforgue, Verlaine, Rollinat s.a.
Motivul nevrozelor, frecvent la toţi aceştia şi cu deosebire la ultimul dintre ei, apoi cel al solitudinii, al
spleenului, al ploilor nesfârşite şi al tristeţii fără leac se întâlnesc, pe rând sau în sinteze expresive,
colorând un univers sumbru, exasperant.

Tensiunea extraordinară a liricii bacoviene creşte din invazia mereu ameninţătoare a materiei care

26 George Călinescu, op. cit.,pag. 627

20
nu-i lasă răgaz, îl obsedează, tinde să-l absoarbă, să-l alieneze.

De-a lungul vremii, raporturile lui Bacovia cu simbolismul au fost nuanţate.S-au scris pagini
remarcabile despre cromatica bacoviană (între alţii,Mihail Petroveanu, Daniel Dimitriu, Mariano Baffi
etc.), despre tehnicile muzicale (Ion Caraion, Mihail Petroveanu) despre sinesteziile bacoviene şi valorile
stilistice ale limbii etc.

Mihail Petroveanu analizează cromatica poeziei bacoviene, printre altele. Printr-o raportare la
sentimentele sale, Bacovia utilizează diversele culori, astfel că acestea ar fi fost menite să sugereze starea
de spirit a poetului. Tonurile peisajului bacovian, predilecţia poetului nostru pentru negru, violet, galben,
roz, gri, culori considerate cele mai evocatoare pentru dispoziţia interioară, şi dotate cu cele mai muzicale
virtuţi..

Culoarea în programul simbolist are aproape un rol antipictural sau pictural în accepţia
impresionistă, să înscrii poezia lui Bacovia, cum propunea Ion Vitner cândva, sub odagiul horaţian „ut
pictura poesis” înseamnă o violentare a sensurilor ei. Abstractizarea relativă a peisajului, a decorului,
caracterizează la Bacovia şi mânuirea motivelor florale, cel mai direct legate de motivele cromatice.

La Bacovia, invocaţia florală nu numai că nu izbuteşte să împrăştie starea depresivă, dar o

augmentează sau cel puţin o pune într-o evidenţă dezarmată. Florile lui preferate sunt cele intens colorate
şi aromate: rozele, crinii, violetele. Efluviile lor sunt neputincioase în faţa sufletului dezagregării
universale. Ba chiar, cele dintâi victime ale declinului materiei sunt florale.

Simbol tutelar al extincţiei, floarea bacoviană nu dispune de nici una din însuşirile extenice.
Mirosul şi culoarea nu evocă paradisul ci infernul terestru. Natura e un izvor de senzaţii care nu trimit la
nici o realitate secundă, sunete sunt termenii ecuaţiei în care simboliştii puneau lumea; altfel spus,
elementul teoriei corespondenţelor dintre senzaţii, ale sinesteziei, care înseamnă traducerea ideii de unitate

21
 secretă a naturii în planul subiectiv al echivalenţelor senzoriale.

Prin intermediul cromaticii se sublianiază identitatea de emoţiei, de stări de spirit etc. Bacovia
afirmă la un moment dat : „În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau
audiţia colorată... Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu
am încercat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum din
urmă m- a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene.
Roşu e sângele e viaţa zgomotoasă.”27

Bacovia propune veritabile definiţii ale culorilor, definiţii ai căror termeni sunt „sinonimiile
expresive”ce fac lesnicioasă o întreagă strategie a asociaţiilor complexe. În general, autorul evită să dea
relief unui termen printr-un altul, preferând un stil denominativ direct. Alb sau Negru neexistând un
cadru,o acţiune de evocat, ci o realitate fără timp şi spaţiu, se încearcă a fi reconstituite acele analogii care
dau senzaţia fiecărei culori. Bacovia se dovedeşte a fi şi aici un senzual al culorii; o descompune în
dimensiuni , forme, sunet, densitate, mişcare, strălucire: „culoarea nu este [...] o forţă magică, nu este
<inefabil> ci surprinzător, materie, materie producătoare de materie chiar, după cum şi sunetul este
astfel.”28

Se mai poate observa la Bacovia dispunerea studiată a culorii în funcţie de cadru. Capacitatea
excepţională de a crea armonii cromatice îi permite poetului să modifice semnificaţia dogmatică a uneia
sau alteia din culori şi să o subordoneze, ca simplă nuanţă , unei dominante. Formulă specială. Bacovia
pare a fi în mai mare măsură, mai consecvent un auditiv decât un văzător.

S-au încercat digresiuni, de elogiat îndeosebi aceea a lui Mihail Petroveanu, pe seama

27 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura Pentru Literatură, 1969, p. 105

28 Daniel Dimitriu,op. cit., p. 86

22
 instrumentelor muzicale sau a ustensilelor emiţătoare fie de acorduri, fie de zgomote întâlnite în poezia sa.
Trebuie spus însă că el însuşi era un instrument muzical din care au cântat rând pe rând insomnia, gândul,
noaptea, golul, pustiul, tăcerea, frica, singurătatea, frigul, făcliile, fantomele, ploaia, târziul, sicriele,
oglinzile, zidurile, străzile, cavourile, grota, gangul, vântul şi cuvintele. O şi mărturiseşte: „Muzica
sonoriza orice atom.”29

Spre deosebire de ceilalţi simbolişti, simbolul cromatic şi cel muzical,absorb în asemenea măsură
dispoziţia sufletească. Bacovia va muzicaliza cu toate mijloacele sonore, exterioare şi inefabile. Funcţia
muzicii de medicament care calmează şi dispune la pactul cu viaţa, i se va retrage muzicii, ea
transformându-se treptat într-o egală a dizarmoniilor, a gălăgiei şi zgomotului, atunci muzica va începe să
incomodeze, va irita – şi la un moment dat - o să se mulţumească doar cu mijlocirea clipelor de meditaţie
pe marginea acelui „sic transit” sortit oamenilor în raport cu eternitatea.

Ion Caraion consideră că muzica are o intervenţie benefică asupra poeziei bacoviene, ea fiind o formă
de prevenire a măcinării şi dezagregării sale continue. La Bacovia, instrumentele acţionează în surdină, dar
tot atât de bine şi cu întregul lor debit sonor,orchestra.Gama largă de instrumente este invocată în
comunicarea „melosului”stârnit sub presiunea ameniţării funeste. Goarna, buciumul, clopotul sugerează
starea de alarmă, panică; anemica revoltă recurge la delicatul flaut; cele mai multe din instrumente,
clavirul, caterinca, flaşneta, harmonica, orga, vioara, naiul etc. emit sunete de resemnare. Lamentaţia
viorilor bacoviene, umplând sala, se tânguie, icneşte, se frânge. Sunetul lor, spunând agonia fiinţei şi a
lucrurilor. Mihai Petroveanu este de părere că poezia bacoviană se identifică cu muzica ploii şi a vântului.

Influenţat de simboliştii francezi, avem convingerea că Bacovia este îi cunoaşte destul de sumar
pe cei câţiva poeţi ai colecţiei simboliste de care se serveşte, lecturile lui par să staţioneze ani în şir doar la

29 Ion Caraion, Sfârşitul continuu, ed. Cartea Românească,Bucureşti,pag. 101

23
 câteva texte, ca dovadă că replica ideilor sale teoretice este, cu mici nuanţe, aceeaşi şi la 1914 şi la 1942.

Dinu Flămând spune însă, că „poetul are o personalitate artistică cu mare putere de asimilare, astfel
că aceste puţine lecturi au darul de a-l lămuri cu sine însuşi încă de timpuriu, de la primele încercări
poetice. Lecturile bacoviene nu fac decât să deschidă în el energii creatoare, latente, influienţându-l radical
şi decisiv nu atât prin ideile doctrinare ale curentului ci prin spiritul lui. Bacovia catalizează din spiritul
simbolismului mai mult ceea ce nu se ştie despre simbolism, un sunet intern, o experienţă care devine doar
pentru el eliberatoare şi stimulativă.”30

Vasile Fanache în lucrarea sa, Bacovia- ruptura de utopia romantică, analizează creaţia bacoviană
dintr-o altă viziune decât a altor critici. Opera lui Bacovia este văzută de Vasile Fanache prin prisma unei
geometrii în spaţiu. El consideră că universul imaginat de Bacovia poate fi reprezentat printr-o reţea de
cercuri în mişcare şi în dispariţie, terifiantă reducţie la un punct inert. Mai clar ar fi să spunem că
geometria textului bacovian descrie o rotire în descreştere şi cădere, sugestie a iminentului crepuscul.
Fanache surprinde contingenţe cu arta expresionistă. Ca şi la expresionişti, traiectoria în cerc coborâtor a
poemelor bacoviene exprimă gustul exasperării şi al morţii. Căderea se constituie ca supratemă a acestei
poezii. În diversitatea materiei, numitorul comun este plânsul, el e cădere şi tristeţea acestei căderi; esenţa
umană se relevă, oricare ar fi imaginile notate, în aceeaşi cădere. Conglomerat al căderilor umane, oraşul,
temă de predilecţie a expresioniştilor şi a lui Bacovia, fenomenalizează răul societăţii moderne.
Expresionismul dezvăluie mizeria umană cu un timbru de revoltă şi disperare. Realitatea urbană devine
simbolul crepusculului pluriform, declinul îşi arată multiplele feţe în decăderea omului, în patosul liric al
viziunilor apolcaliptice, în decorul morbid şi în atmosfera angoasantă.

Imaginea globală este una de prelungită agonie şi inutilă aşteptare, trasată în contururi stilizate şi

30 Dinu Flămând, Introducere în opera lui G. Bacovia, ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p. 25

24
 culoare neagră: „Expresioniştii înconjoară cu o trăsătură neagră şi apăsat contururile, stilizează forma, o
descompun, o transformă în viziune...Ei nu reproduc, ei dau forma. Ei nu iau, ei caută. Nu există o viziune
a tuturor acestora. Faptele au semnificaţie în măsura în care se simte mâna artistului.”31

Cercul se instituie ca un simbol şi ca un blestem al mişcării infinit repetabile şi al spaţiului închis,

irespirabil. Poetului îi convin acelea care semnifică limita de neîntrecut, ca şi damnaţia rotirii sub aceeaşi
ursită. Mereu într-o dublă desfăşurare, aceeaşi imagine înglobează spaţiul limitat al lumii din afară, dar şi
limitele eului, stereotipia întâmplărilor din viaţa imediată, ca şi universul închis al spaţiului poetic.
Imposibil de străpuns,locuit de o lume ruptă, străină şi pare-se uitată de cosmos şi în consecinţă
provincializată. Rangul universului, pământul oamenilor este o provincie pustie sau o mahala bleagă, un
ţinut rupt, dar nu refuzat de misterul universal. Cercul bacovian, al realului „barbar şi fără sentimente”,
„comun şi avar”, apare ca o emblemă a unei tragice înstrăinări. Înstrăinare omului faţă de propriul semen,
dar şi înstrăinare a lumii în raport cu totalitatea cosmică. 32

Să observăm că la Bacovia nu e vorba de simpla existenţă în cerc, ci existenţa într-un cerc în

mişcare. Spaţiul în cerc se interferează cu timpul în cerc, astfel supus cu vieţuirea circulară. Timpul se
desfăşoară în rotiri imperturbabile dinspre şi înspre acelaşi punct, e plecare şi revenire, mişcare de du-te
vino, în care tot ce se înalţă descrie o elipsă şi cade. Este vorba despre o cădere prin ploaie, prin plâns, prin
ninsoare şi căderea universală: aer, foc etc.

Fanache vorbeşte despre o cădere în spaţiu. Apare evadarea voită, asumată, adică o evadare prin
moarte continuă, prin angoasă. Bacovia se arată regizorul unui spectacol al fatalităţii oarbe şi în acelaşi
timp interpretul lucid, sarcastic pe marea scenă în care se învârtesc creaturile şi cad, puncte moarte, în
pulberea veşniciei.
31 Vasile Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, ed. Dacia, Cluj, p. 31
32 Vasile Fanache,op.cit. ,pag. 6

25
 Într-o privire globală, geometria textului bacovian se integrează în dialectica modernităţii,
condiţionată de golul cercului existenţial în raport cu golul transcendent. Universul care se refuză
cunoaşterii se insinuează ca un gol cu repercursiuni alienante pentru fiinţa umană, chinuită de insuficienţa
realului, el însuşi gol de semnificaţii şi inaccesibilitatea necunoscutului.

Fanache prin viziunea sa geometrică a poeziei nu face altceva decât să prezinte lumea într-o
continuă dezagregare, o lume care trăieşte într-un spaţiu închis din care se pare că nu mai există soluţii de
ieşire, o lume care trăieşte într-o continuă angoasă, care condiţionată de natură este îmtr-o permanentă
cădere. Comentatorul prezintă lumea văzută prin prisma unei geometrii proprii, o geometrie care
corespunde lumii bacoviene.

O notă specifică liricii bacoviene este pătrunderea sensibilă a aspectului social ce tinde, fără
îndoială, să lărgească optica poetului. Dacă, în genere, viziunea lui este sumbră, se resimt, mai restrânse, e
drept şi ecouri ale zbaterii colective, ale militantismului pentru o altă lume. Exasperarea presupune o
necesitate dialectică reversul ei: restabilirea echilibrului moral prin evocarea altor stări.

Ion Pop vede în universul bacovian „un spaţiu de joc”33. Realitatea cea mai frapantă rămâne, în
opinia lui, comportamentul personajului sui generis în care se ipostaziază subiectul liric situat în specifice
raporturi cu lumea obiectelor. Construită ca mediu ostil, generator al unei presiuni constante asupra eului,
o astfel de lume alimentează continuu conştiinţa captivităţii, ducând , în cele din urmă, la transformarea
subiectului uman într-un obiect lipsit de orice capacitate de opoziţie, simplă jucărie a mecanicii cosmice, a
„jocului lumii”. „ Înainte de a se juca, omul bacovian, este jucat, prins în reţeaua unor determinări ce se
manifestă într-o mecanică rigidă, automat-repetitivă, şi având drept rezultat transformarea lui însuşi într-un
mecanism- un soi de marionetă aflată la dispoziţia unor instanţe obscure şi incomprehensibile, care îl pot

33 Ion Pop, Jocul poeziei, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p.31.

26
 manipula după plac.”34

Imaginea lumii ca spectacol atinge, paralel, limita fragilităţii şi a inconsistenţei. „E oare viaţă, sau
e vis”35- se întreabă poetul, pentru care propria existenţă devine o inexplicabilă „poveste”. Construindu-şi
universul ca spaţiu al unui joc mecanic, în care eul poartă în permaneţă masca celui „jucat”, a prizonierului
veşnic, anipulat de forţe obscure şi violent-ostile, Bacovia realizează, în ultimă instanţă, o tulburătoare
viziune tragică şi grotescă, foarte apropiată, în fond, de sensibilitatea actuală.

Dacă Fanache realizează o prezentare a operei bacoviene prin prisma unei geometrii proprii,
desprinzând-o într-o oarecare măsură de restul criticii, iar Ion Pop vede universul bacovian ca un spaţiu
de joc al unei lumi obscure în care personajul bacovian defilează, iată că Ion Caraion vine cu o lucrare
în care îl prezintă pe Bacovia şi creaţia acestuia pornind de la studii psihologice, de psihoanaliza. Acelaşi
comentator apelează la cunoştinţele sale de filozofie pentru a pune în relaţie aspecte ale poeziei bacoviene
cu miturile filozofice. Caraion atribuie complexului Iona şi complexului pântecului matern iubirea ,
respectiv iubita. La Bacovia nu întâlneşti un sentimentalism deosebit în evocarea iubirii ca în cazul lui
Eminescu, el este mai rece, de fapt dacă am spune ca Ion Caraion, iubirea ar fi ca o formă de cunoaştere
interpretând-o după mitul peşterii. Iată de unde apare şi ideea că Bacovia ar fi un poet antisentimental. Iată
un om împietrit cu mult înainte de a începe intemperiile mediului ambiant, la care el se va dovedi cu
constanţă intolerant.

Ion Caraion în lucrarea sa, Sfârşitul continuu, utilizând un limbaj elevat, va analiza cuvintele ce
alcătuiesc creaţia bacoviană. Le clasifică şi arată pentru fiecare clasă importanţa acestora şi rolul lor în
compoziţie,utilizarea de verbe şi adverbe, de adjective etc. pe care le aşează într-un mod original. Referitor
la originalitatea bacoviană,Vladimir Streinu afirmă la un moment dat: „După cunoştinţa noastră, în nicio
34 Idem, p. 33
35 Idem, p. 40

27
 literatură n-am dat peste un poet atât de original în substanţa sa poetică şi atât de puternic sugestiv, fără să
reuşească adesea să articuleze versul plin.36”

Şi totuşi, cum a fost citit Bacovia? Este întrebarea pe care şi-o pune Caraion. De cele mai multe ori
o parte din critici confundau lesne viaţa poetului cu opera poetului, considerând că viaţa îi influienţează
prea tare opera. Despre acest subiect al creaţiei bacoviene, îl intâlnim nu doar la Caraion, ci în majoritatea
cărţilor de critică despre Bacovia. Unii consideră că nu poţi să dezbaţi opera fără să pătrunzi în viaţa lui
George Bacovia. Agatha Grigorescu realizează poate cea mai bună critică biografică, fiindu-i confidentă şi
urmărindu-i pasul. Şuluţiu observându-l în câteva zile va mărturisi că poetul este „un suflet naufragiat,
locuind în neştire într-un trup dărăpănat.”37

Ion Caraion îl prezintă, de fapt, pe Bacovia într-un sfârşit continuu, într-o continuă căutare.
Bacovia este poetul care ar putea să fie comentat din cele mai multe puncte de vedere, opera sa fiindu-i
analizată dintr-o multitudine de perspective. Unii critici subliniază mai mult apartenţa operei sale la
simbolism, alţii vor comenta despre relaţia dintre operă şi viaţa sa, alţii vor analiza originalitatea şi ceea ce
se ascunde dincolo de cuvinte aşa cum o face Caraion. La un moment dat în lucrarea sa, spune despre
Bacovia: „A scrie despre Bacovia înseamnă a scrie despre durere, injustiţie, complexe şi obsesii.”38
Ajunge la această concluzie tocmai datorită faptului că citeşte poezia bacoviană dincolo de simple cuvinte.

Literatura bacoviană e ca o literatură de jurnal, din care emană ofensiva destrămării, acea odeur de
souffre. Inconsistentă, friabilă, debilă, cu păienjenoasa şi fragila ei structură, te şi miri că poezia bacoviană
este în stare să suporte întreg eşafodajul căreia o supune şi la care autorul ei o obligă.

36 Ion Caraion, op.cit, p. 42

37 Idem, p. 43
38Ion Caraion, op.cit, p.149

28
 Bacovia poate fi înţeles şi fără cultură ori poate chiar cine ştie câtă sensibilitate, ca să nu mai
pomenim de rafinament. Însă poate şi înşela spiritele primare, credule, făcându-le să presupună că l-au
înţeles. El nu este un rudimentar, însă poetica sa în literatura română ar putea fi comparată cu atenţia
pentru şi permeabilitatea la arta primitivă a liricii unora din poeţii occidentali.

În toate lucrările de critică bacoviană, întâlnim acea paralelă eminescianism- bacovianism. Numele
lui Eminescu a mai fost invocat în legătură cu Bacovia. Eminescu simboliza tot ce a fost martiraj al poeziei,
în vechea ei condiţie socială. Bacovia, şi el victimă, era consacrat din oficiu drept cel mai eminescian
dintre lirici. Mihai Beniuc afirma: „Numai marele Eminescu şi poporul în creaţiile sale poetice mai au
asemănări cu simplitatea genială şi muzicalitatea poeziei bacoviene”.39

În corpul de idei eminesciene, se regăsesc la Bacovia, sub forma de obsesii invincibile, viziunea
timpului măcinător şi corolarul său, neantul. Timpul la Bacovia nu se desfăşoară panoramic, ci apasă
nervul, iar golul e în oraş, în casă, în el. Pe Eminescu, spectacolul fabulos îl cheamă, îl fascinează cu o
încântare dureroasă, cu o dulce ameţeală, poetul ştiind că timpul desface şi face, destramă şi urzeşte,
descompune şi creează într-un continuum discontinuu:

„Şi privesc...Codrii de secoli, oceane de popoare,

Se întorc cu repejune ca gândurile ce zboară,

Şi icoanele sunt luptă- eu privesc şi tot privesc

La v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară

Unde lumea în căi nouă, după cântar măsoară,

Acolo îmi place roata câte- o clipă s-o opresc.”

39 Mihail Petroveanu, op. cit. , p. 122

29
 (Memento mori )

Pe Bacovia mecanica timpului îl îngrozeşte, ritmul ei marcând o accelerare înnebunitoare şi,

refuzând să se abstragă prin contemplare din cursa timpului, nu cunoaşte răgazul.

Observăm la ambii poeţi utilizarea naturii în creaţia lor. La Eminescu natura este martoră iubirii,
natura devine personaj în poezia eminesciană, la Bacovia în schimb natura pare să fie cea care participă la
descompunerea materiei, a universului. Această paralelă între cei doi mari scriitori români, permite
apariţia unor comentari precum că Bacovia ar fi sau nu un romantic. Unii îl aseamană lui Eminescu, şi-l
numesc romantic pentru ca aşa cum spune Dinu Flămând, el „se autoprezintă bovaric în ipostaze
ideale.”40

Ion Caraion spune că „tezele antisentimentalismului bacovian şi neeminescianismului său par mai
lesne de enunţat decât de susţinut. Bacovia a descoperit o idee ce se cheamă bacovianism. Ea vine, cumva,
din Eminescu şi se găseşte disparat la mai fiecare din descendenţii acestuia. Bacovianismul exista înainte
de Bacovia. El nu a făcut decât să-l descopere şi să-i dea un nume: propriul său nume.”41

Se întâlneşte la Bacovia o influenţă la nivelul cuvintelor, nu preia doar cuvintele ci şi interpretarea

conţinutului lor. Bacovia denunţă poezia eminesciană folosindu-se de instrumentele ei. Eminescu nu era
decât un pesimist, un pesimism sui generis. Sănatos, la urma urmelor. Bacovia e morbid şi funebru.
„Satanismul” său se complică masochist. Probabil că, în afară de Eminescu, doar Bacovia poate demonstra
atât de convingător prin poezia sa cât de armonioasă poate fi o evoluţie aproape spectaculoasă a lirismului
prin asimilarea tradiţiei literare şi în prelungirea ei.

Legăturile poeziei bacoviene cu opera eminesciană, fără importanţă în sine – pentru că subtilitatea

40 Dinu Flămând, op.cit., p. 26

41 Ion Caraion, op.cit., p. 149

30
 lor exclude orice suspiciune de mimetism –, sunt semnificative din alte puncte de vedere: cel al tipului de
sensibilitate artistică al viziunii şi chiar al relaţiei dintre două convenţii estetice diferite (dar nu antitetice,
cum s-a demonstrat): romantismul şi simbolismul.

Sentimentul strivitor al singurătăţii capătă la el profunzimi tragice tocmai pentru că, aşa cum
remarcau mai mulţi exegeţi, poetul e urmărit de conştiinţa unei vinovăţii îngrozitoare, de acea „vină
tragică” la care se referea şi Mihail Petroveanu în monografia sa, şi chiar înaintea lui, Svetlana Matta, care
credea că ar fi vorba de consecinţa opţiunii fundamentale a lui Bacovia pentru o lume fără Dumnezeu.
Reluată şi dezvoltată amplu de către Theodor Codreanu, ideea e susţinută printr-unul din cele mai
cunoscute versuri bacoviene (din Dormitând, 1916): „Mai mult ca orişicine îmi pare c-am greşit”. Tot
Bacovia spune: „Din singurătatea vieţii în singurătatea morţii... şi nimeni nu înţelegea acest adânc.”42

Aspiraţia lui Bacovia spre înnoirea continuă a poeziei sale explică de ce se poate vorbi atât despre
implicare, cât şi despre distanţare de convenţia estetică simbolistă, aşa cum s-a văzut cu claritate în
periplul întreprins prin întreaga poezie bacoviană în relaţia ei cu simbolismul. Bacovia este văzut ca un
Brâncuşi.

Mult invocată de critică, este atmosfera bacoviană, imposibil de confundat. Trecând în revistă
dominantele tematice şi principalele motive literare prin care se realizează, am insistat asupra ideii că
importanţa acestora în poezia lui Bacovia nu vine din utilizarea lor ca elemente de recuzită pentru crearea
unui decor, ci din relaţiile complexe în care intră prin intermediul limbajului poetic care le proiectează în
perimetrul mai multor registre lirice, uneori chiar în contextul aceleiaşi poezii. Interesant e faptul că aceste
interferenţe lirice, de mare subtilitate uneori, se pot observa în poezia bacoviană chiar de la începuturile ei
(când simbolismul decadent este totuşi convenţia estetică dominantă) şi se vor menţine în toate etapele

42 Theodor Codreanu, ed. cit. , p. 98

31
ulterioare de creaţie ale poetului. Ele determină originalitatea structurilor imaginarului artistic bacovian,
expresie a unei sensibilităţi de excepţie, o trăsătură cu adevărat definitorie pentru bacovianism. Exacerbată
până la patologic, această sensibilitate va genera acea constantă a operei denumită viziune, a cărei
amprentă inconfundabilă se va regăsi la nivelul întregului univers poetic bacovian.

Este ceea ce explică unitatea remarcabilă a operei, care se verifică şi prin existenţa unor constante
ale ei în toate etapele creaţiei: e vorba de acele laitmotive, atitudini, sentimente şi posturi ale eului liric,
coordonate ale spaţialităţii, cromaticii şi muzicalităţii versurilor bacoviene, definitorii, la rândul lor, pentru
conceptul de bacovianism: obsesiile (cea a morţii fiind dominantă), melancolia, lumea în cădere,
disperarea ontologică, simţul tragicului, dar şi al derizoriului etc.

Şi totuşi, fără a minimaliza vreun element din cele – doar câteva – enumerate, ne păstrăm
încredinţarea că una dintre laturile cele mai interesante ale acestei personalităţi artistice o reprezintă acea
capacitate a textului bacovian de a elibera, printr-un ciudat declic poetic, unul sau mai multe versuri ce se
detaşează brusc de restul discursului, fie prin asocieri surprinzător de verosimile între elemente aparent
incompatibile, fie printr-o nouă relaţie de cauzalitate instituită între ele. Fără aceste străfulgerări al textului,
care fixează adânc în minte versurile respective, poezia bacoviană ar rămâne încă departe de bacovianism.
Ca şi dacă am neglija alte caracteristici esenţiale pentru spiritul ei: ironia, autoironia şi un anume umor,
definitorii, de altfel, pentru poezia modernă şi cea postmodernă, dar, în acelaşi timp, extrem de
bacoviene.

Poezia bacoviană, privită în natura ei ultimă, e şi ea o psihodramă, dar într-o manieră aparte,
singulară. Figurată de poetul însuşi în chip deschis, patetic, ea se dispensează de orice alt mijloc derivat de
stilizare afară de cel al propriului chip sau, dacă preferaţi, mască. Este masca tragică a insului divizat,
solicitat cu o forţă inegală, dar nu mai puţin activă, de atitudini opuse, bivalente. Bacovia se proiectează pe
scena lui provincială, care ţine loc de teatrum mundi, când ca un ecou docilal spaimei universale, ca

32
 victimă mută şi neputincioasă în faţa tiraniei societăţii şi a morţii, când ca revoltat împotriva destinului sau
cel puţin ca „spirit lucid”, întâmpinându-şi condiţia cu o demnă resemnare. 43

Proza lui Bacovia dezvoltată paralel cu poezia, este o proză de poet, adică poematică. Deşi tipic
simbolistă, proza bacoviană, desfăşurând pe un palid embrion epic senzaţii rare, ritmuri preţioase,
muzicale, stări interioare de crepuscul, reverii, conţine o proprietate prozastică: asocierea rapidă, dramatică
a imaginilor. Dramatic, se precizează, în sensul succesiunii ori simultaneităţii surpriză-satisfacţie. Radu
Petrescu consideră proză ca ,,o foarte reală înzestrare epică, scriitorului nelipsindu-i decât capacitatea
creaţiei de eroi"44. În schimb, ochiul visător al poetului compune scene de interior cu valenţe plastice
demne de pensula unui Theodor Pallady: „ Aceluiaşi Pallady, inepuizabil curios de figurile întâlnite în
restaurantele unde prânzea şi care a lăsat o imensă suită de portrete caustice astfel surprinse în creion, îi
seamănă Bacovia şi când schiţează, cu intimitate dar şi cu un incomparabil humor acid, scena întâlnirii cu
un amic.” 45 În situare istorică, compunerile în proză ale lui Bacovia rămân de „o mare eficacitate, nu
inferioară prozei unui Dimitrie Anghel, de exemplu, şi nici aceleia a unui Ion Vinea din Paradisul
suspinelor. ”46

Frapează unitatea de motive, teme şi de structuri, de tehnică chiar, analogia până la identitate a
universului prozei cu cel al poziei sale. Numărul de pagini ar putea fi un prim motiv pentru care criticii şi
istoria literară nu s-au arătat prea interesate de corpusul prozei bacoviene. Un altul, relativa sărăcie a
elementelor de noutate faţă de universul literar deja consolidat şi impus prin volumele de poezie. Oricum,
în această proză lirică, proză de notaţie, de consemnări parcă, într-un jurnal intim lăsat, totuşi, la îndemâna

43 Mihail Petroveanu, op. cit., p. 332

44 Radu Petrescu, George Bacovia, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, p.96
45 Idem
46 Idem

33
 unui eventual cititor interesat de uşoarele bizarerii, narate, surprinzător pentru un creator atât de
controversat, cu oarecare detaşare, deschide noi porţi, nu foarte largi, către o lume departe de a fi identică,
precum ne îndeamnă asteptările şi prejudecăţile noastre, cu lirica băcăuanului.

Simbolismul, inclusiv într-o variantă parodică, marchează nu numai primele proze mai întinse din
Bucăţi de noapte şi Dintr-un text comun, dar şi pe cea scrisă în anii 1948-1949, Impresii de roman, care
ar putea delimita totuşi o a doua etapă a prozei bacoviene. Arcul emoţiei se rupe în frânturi de notaţii unite
de o impresie dominantă, sentimentul dezolant al solitudinii, al marelui gol. Notaţiile, care nu se
organizează decât vag şi pasager în nuclee epice, proiectează parcă pulsul clipelor. Proza lui Bacovia
aduce în discuţie un prezent care generează senzaţiile cele mai persistente. Bacovia melancolizează
prezentul , îl dramatizează.

Autorul privilegiază teme, motive, lumea perfectei interiorităţi trecută prin filtre muzicale. Întâlnim
frecvent peisajul autumnal, parcurile goale, devastate, lumea rafinată sau vulgară, interlopă, boema
artistului, fiinţe rătăcite, melancolice, baruri, cafenele, muzică.

Tehnica de construcţie este aceea a ordonării impresiilor, rafinate, în jurul unei senzaţii. Senzaţia,
mai ales cea temporală, alternând neregulat sunete şi tăceri, e de mocnire sau de rostolire leneşă, greoaie,
sufocantă prin ritmurile ei.

Bucăti de noapte, volum apărut în 1926, adună prozele scrise de Bacovia de-a lungul a două
decenii. Un an mai tîrziu, în numărul din mai al „Universului literar”, Perpessicius notează: „Bucătile de
noapte ale lui Bacovia, preţioase ca document psihologic pentru organizarea sufletească înrudită cu
sinestezia, sunt mai preţioase prin arta scrisului”.47
Cel dintâi, produs al simbolismului tardiv, preia pentru scurtă vreme locurile comune ale acestuia, dar

47 Perpessicius, G.V. Bacovia, Bucăţi de noapte, Poeme în proză, Universul literar, XLII, nr.1,13martie,p.170

34
 ajunge rapid la texte esenţiale. Cubul negru, primul poem important de acest fel, este sinteză de simbolism
şi decadentă, dar, în acelaşi timp, o promisiune a evoluţiei ulterioare, a fazei în care Bacovia va atinge
incoerenţa absolută şi scriitura albă, ca reflex al disperării.

Lumea lui Bacovia şi-a pierdut coerenţa. Atomizarea percepţiei nu este o aberaţie psihologică, şi
nici o descompunere suprarealistă a textului: ea reprezintă reflexul unei schimbări mult mai profunde...

Distanţarea de simbolism se resimte încă din prozele de început prin ironizarea convenţiei
decorative cât şi a tipologiei propriei curentului. În Impresii de roman ironia se va accentua vizibil faţă în
faţă cu convenţia simbolistă. Încă în Bucăţi de noapte se observă parodierea interiorului de tip simbolist
ce se răsfaţă la toţi cultivatorii poemului, fie şi dintre cei mai întârziaţi la noi, ca Adrian Maniu, Ion Vinea,
Demostene Botez ş.a. În locul efectelor obţinute din poezia obiectelor vechi, a lucrurilor de marcă.
Bacovia preferă o absenţă o simplă reverberaţie imaginară a lor, sub ecou sinestezic.

Este drept să recunoaştem că dacă vigoarea poeziei bacoviene scăzuse în anii 1940-1950, cea a
prozei, care nici nu ajunsese vreodată la tensiunile poeziei, sau la densitatea şi la forţa ei percutantă,
marchează, de asemenea, o atenuare a acuităţii imaginii şi a consistenţei sale artistice. Proza lirică a
poetului se scrisese însă până atunci, relevând fie calităţile excepţionale ale unui penel delicat, feminin,
capabil de fine broderii japoneze ( Când cad frunzele ), fie tenta ironică a unui însingurat (Iarmaroc), fie,
cel mai adesea, calităţile confesive ale unui lirism de extraordinară expresivitate artistică 48. (aşa cum o
prezintă Ion Apetroaie în prefaţa volumului Poezie şi proză).

Proza ca şi poezia sunt pentru Bacovia un ecou al ultimilor oameni, cum afirmă, indirect, în Valuri:
„Ceea ce era pustiu era că ea mă chema cu brate obosite si o chemam, de asemenea, pe celălalt mal, pe
maluri despărtite de ape mari… si vrerea noastră era un vaiet peste valurile grele si pustii – un ecou al

48 George Bacovia,Versuri şi proză, cu o prefaţă deIon Apetroaie,ed. Albatros, Bucureşti,1985, pag. XXVII

35
 ultimilor oameni sub nouri si plumb îngălbenit”.49

Dinu Flămând considera proza bacoviană „o ciudată materie de studiu. Poeme în proză, bruioane
de schiţe, jurnal de creaţie, sau jurnal intim, fragmente de observaţii naturaliste –iată modalităţi prin care
Bacovia încearcă să se fixeze pe un teren epic , dar fără să ajungă vreodată la valoarea poeziei sale.

Tristeţea, singurătatea, moartea, erosul, suavitatea, aspectul citadin, intelectualul, cu toate nuanţele
lor conotative pe care le implică , sunt motivele celor mai cuprinzătoare câmpuri semantice din poezia
bacoviană, somate din nou în aceste încercări de proză, ca o disperată recapitulare. Printr-un ultime fort
artistic, Bacovia încearcă să-şi domine drama din sfera psihologiei empirice, aducând-o din periferie în
centrul conştiinţei. ”50

Proza bacoviană e o subtilă combinaţie de jurnal intim, cu puternice accente lirice, poetică
presărată cu pasaje realist-balzaciene, încadrate schematic într-o structură de fals roman foileton.
Prozaisme căutate parazitează notatiile lirice, ironia si autoironia, sarcasmul însotesc inconfundabilele
poeme în proză, asigurându-i lui George Bacovia o incontestabilă unicitate.

E limpede că o operă atât de complexă nu poate fi epuizată printr-un demers critic, oricât de
integrator s-ar dori el. Tocmai de aceea, o asemenea operă va rămâne o provocare continuă pentru critica
literară.

49 George Bacovia, text apărut în volumul Bucăţi de noapte, 1926

50 Dinu Flămând, op.cit.,, p. 10-13,136,145-146

36
 Capitolul III . Simbolismul în proza bacoviană

Cu structuri complicate, cu un limbaj epatant, înnoitor, cu problematizări filozofice, cu o tehnică

modernistă, se afirmă, cu simplitate un scriitorul simbolist, Bacovia, dar cu sensibilităţi expresioniste (cu
deschidere spre metafizic)51, cum îl numeşte criticul clujean Ion Simuţ.

Bacovia, modern în viziune şi scriitură, încearcă permanent, cu fiecare volum, noi experienţe
scriitoriceşti (trecând prin simbolism, expresionism, modernism, avangardism). Opera sa, cu toată monotonia
şi monocromia ei, se instituie pe o structură contradictorie. Majoritate demersurilor critice despre opera lui
Bacovia s-au referit, în primul rând, la tehnica particulară de structurare a universului imaginar bazată pe un
număr relativ restrâns de procedeele artistice, care revin obsesiv, într-o încercare evidentă de adâncire a
sentimentului de angoasă existențială.

Surprinzător este faptul că definirea bacovianismului a fost făcută uneori paradoxal, concluziile

51
Ion Simuț, Stilul suferinţei bacoviene: nihilomelancolia, în volumul George Bacovia Opere, Bucureşti, Editura Fundației

Culturale Române, 1994, pag. VI

37
comune referindu-se doar la evidențe ca: austeritatea și simplitatea mijloacelor artistice, frecvența
procedeelor mecanice, împărtășirea unui existențialism de fond, exploatat simbolic și expresionist.

Bacovia este într-o operă veșnic nouă și incitantă. Găsim, în opera lui, deopotrivă, sinceritate și
artificiu, trăire adevărată și alta jucată, franchețe și masca ironiei, spontaneitate și teatru. Nicolae Davidescu
remarcă sinceritatea care, consideră criticul, este chiar secretul originalității poetului, spontaneitatea, cadrul
natural specific, extraordinara capacitate de a crea simboluri din cel mai simplu sau banal material poetic.
Începând cu Crohmălniceanu și continuând cu Dumitru Micu se observă o reconciliere cu vechile opinii și o
nouă argumentare în favoarea susținerii originalității și modernității poetului, privit din alte perspective, ca un
mare poet, un anticipator.

Bacovia preia temele simboliste pe care le integrează în opera sa într-o viziune inedită, personală, cu
un nou limbaj, conferindu-le expresivități nemaiîntâlnite până atunci.

Dumitru Micu, în cartea sa, Modernismul românesc, în capitolul dedicat lui Bacovia Solitarul
avangardist, consideră că, poetul este primul care, anticipând pe Kafka, Artaud, Beckett, Camus, face
antiliteratură, camuflată până la Stanțe burgheze, deghizată sub literaturizări convenționale, nedisimulată
începând cu acest volum.52 Bacovia, consideră criticul, adoptă un stil nu anticalofil ci, mai mult, o parodiere
subtilă a stilului calofil.

Referința multiplă trimite pe rând la un univers exterior monoton și morbid și la unul inferior aparent
la fel, dar rezonând pe un diapazon infinit de nuanțe și noi sensibilități vitale. Conturarea primului domeniu
va sublinia o recurență de motive. Spațiul intern al poemului bacovian este un spațiu al perifrazei, spunea
Dinu Flămând. Prin perifrază, poetul va menține firescul vorbirii poetice la trecerea graniței dintre exprimat și

52 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, București, Editura Minerva, 1984, pag. 232.

38
inexprimat, la linia unde se materializează limbajul.53

Proza lui Bacovia, dezvoltată în paralel cu poezia, este o proză de poet, adică poematică. Frapează, ca
de obicei, prin motive, prin teme şi structuri, prin tehnică chiar, prin analogia până la identitate a universului
prozei cu cel al poeziei sale. Bacovia nu-şi părăseşte obsesiile de început, toposurile, formele lirice care prin
repetiţie au putut da impresia de monotonie. A preferat să se repete la rigoare decât să se abandoneze, aşa cum
l-au consacrat poemele din Plumb.

Primul său poem în proză fiind Cubul negru. La apariția sa, poemul avea deja o tradiţie notabilă în
spaţiul european, dar şi în cel naţional. Totodată, n-a fost o creaţie proprie curentului simbolist. De interes
pentru noi sunt paginile de proză ale fostului copist al prefecturii băcăuane.

Cubul negru este centrat, cum e de aşteptat, pe eul liric, un eu bântuit de fantasme, angrenat în acţiuni
stranii, într-o atmosferă de mister: „Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect: umilit, mai mult ca
totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseţii, veneam spre casă într-o noapte,
târziu, înnebunit de mizeria şi minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată”. O
atmosferă poescă – la un moment dat eroina cu o voce stinsă poema corbului din Edgar Poe, în cubul
negru unde lampionul arată sfîrşitul unui veac.

Cubul negru abundă de simboluri. Închiderea într-un cub, într-un spațiu care limiteazã, înseamnã
anularea cerului, adică întărește mitul progresului ca un mit prin excelență materialist. Un cub șlefuit, până
ajunge o sferă luminoasă, întocmai unei sculpturi a lui Brâncuși, presupune elan creativ, în schimb, un cub
neprelucrat este ceva brut și întunecat. 54 Mai departe, leit-motivul culorii negre, repetat cu obstinație,
sugerează noaptea, angoasa, negativitatea, macabrul, vidul. E sensul decadenței, adică lipsa sensului așa cum,

53 Dinu Flămând, Introducere în opera lui Bacovia, București, Editura Minerva, 1979, pag. 5
54 Florin Țupu, Revista română nr. 3 (57) / 2009, p. 27

39
dacă ținem ochii deschiși într-un cub întunecat total, simțim o anumită lipsă. Negrul înseamnă și lentoare,
specifică decadenței. Goethe ne spune că negrul, ca reprezentant al întunericului, lasă organul văzului în
stare de repaus55.

Când cad frunzele comentează cu detaşare un fapt divers, sinuciderea unor amanţi privită ca un
protest în contra banalităţii: câtă iubire şi pasiune, câtă gingaşă simţire faţă de mediul prozaic!

Spaţiul îşi modifică dimensiunile după dorinţa perechii care, străbătând parcul, comentează, dacă
putem spune aşa, sinuciderea: „Putem concepe încă ceva dimprejurul care părea acum strâmt, acum larg…
nimeni, zâmbetul ei şi tăcere”.
Sarcasm şi ironie, banalitatea stoarsă până la amorf: „O, sărmană prostituată… se face noapte în sus si în jos;
pe cărările goale ne-am plimbat destul; romanele au sfârşitul lor.
Ea tresări de frig. Îşi puse degetele la gură ca pentru o salutare duioasă, şi plecă.
Printre arbori, departe, trăsura o ducea spre oraş, lăsându-mă singur, cu gândul dacă trebuie să o mai
întâlnesc”.

Lumea lui Bacovia şi-a pierdut coerenţa. Atomizarea percepţiei nu este o aberaţie psihologică, şi nici
o descompunere suprarealistă a textului: ea reprezintă reflexul unei schimbări mult mai profunde...

Incertitudine, perplexitate, angoasă: fazele evoluţiei stării de spirit bacoviene sunt parcurse aproape
didactic de piesele volumului Bucăţi de noapte (1926. Compusă din scurte texte nepublicate în presă, a apărut
într-o carte. De 48 de pagini, în 1926, editată cu eforturi materiale, ale Agathei Grigorescu. Mai târziu, fiind
retipărită în ediţia Opere. Următoarea şi ultima selecţie, Cântec târziu, incluzând fragmente publicate în
periodice şi reproduse, în patru foiletoane, de Cezar Petrescu, în 1928, în Curentul, a apărut în ansamblu abia
în cadrul aceleiaşi ediţii, Opere. Cântec Târziu devine aici Dintr-un text comun.

55 Goethe, Contribuții la teoria culorilor, Editura Princeps, Iași, 1995, p. 34-35

40
 Bucăţi de noapte par a fi fragmente dintr-un coşmar al sfârşitului. Bucăţile de noapte ale lui Bacovia,
preţioase ca document psihologic pentru dezagregarea sufletească înrudită cu semitrezia, sunt şi mai preţioase
prin arta scrisului. Pe teme în aparenţă facile: oboseală, un peisaj de lună, sentimental, o reverie într-un cafeu,
câte miragii realiste sau fantastice pe care ironia lui Bacovia le ridică deasupra pământului. Pentru că am mai
amintit şi altădată, în sufletul de mucenic al poetului Scânteilor galbene, este o preţioasă aptitudine pentru
teoria de calitate, adeseori nu uită amănuntul ironic şi tipic, ca pe o incluziune de aer iradiind în masa unui
chihlibar.”56

Episodul din Cubul negru este cât se poate de semnificativ : el este mărturisirea unui individ enervat
de această lungă agonie a unui veac suspect. Noianul de negru alcătuieşte scenografia acestui episod. Insul
fără identittae al poemului în proză primeşte un plic cu o invitaţie pe fond negru care fixa o întâlnire bizară
spre miezul nopţii. La locul propus era aşteptat de doi necunoscuţi îmbrăcaţi în negru, care îl conduc în
salonul unui palat. Cineva cântă Corbul de Edgar Poe, acompaniindu-se de o chitară neagră. Urmează un dans
feminin, fantastic, leneş, decadent. Momentul senzaţional al nopţii îl constituie apariţia unei fantasme :
Deodată, lumina fu stinsă si umbra lui Karl Marx apăru în noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.
Poemul Cubul negru imaginează cubul negru al uitării.

Mihail Petroveanu observa că, la Bacovia, poemul în proză se apropie mai curând de maniera primei
generaţii de simbolişti (Ştefan Petică, Cezar Săvescu ), strânşi în jurul lui Macedonski şi a precursorului
Traian Demetrescu. Tot Mihail Petroveanu afirmă că poemul în proză porneşte fie de la o impresie iscată de
un stimul extern sau intern nelocalizabil, fie de la o scenă, un eveniment fugar, spre a clădi pe el o stare de
spirit fundamentală, un raport decisiv între eu şi lume, o atitudine de viaţă.57

56
Perpessicius, G.V. Bacovia: Bucăţi de noapte. Poeme în proză, „Universul literar” nr. 1, 13 martie 1927

57 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Bucureşti, 1969

41
 Proza bacoviană are aceleaşi teme şi aceeaşi atmosferă ca în poezia scriitorului: „Treceam pe acel
platou melancolic, în plimbările singuratice, acolo, în provincia depărtată, în zilele de vară, în răvăşirile de
toamnă, unde golul mă absorbea pentru a mă contopi cu neantul depărtărilor senine sau închise.” (Undeva)

Recunoaştem elementele de construcţie ale viziunii bacoviene: melancolie, singurătate, provincia

depărtată, răvăşirile, golul, neantul, pustiul. Putem observa, la Bacovia, retragerea în camera pustie,
surprinderea relaţiilor cu umanitatea văluie şi aici o ea şi banalul: Astfel nu a fost nicioadată …până ce
soarele despreţuite…

Târziu, stă sub semnul nopţii, eroul se clatină în întunericul părăsit, doarme în picioare în întunericul
părăsit. Totul e în umbra posibilului, a probabilului, o certitudine a incertitudinii învăluie naraţiunea lirică.
Vagul face legea. În încheiere aflăm: „e noapte când oamenii se culcă şi se iubesc… când tot oraşul cântă cu
note de ploaie ca o veche pianolă… Singur prin casă fac versuri… Dacă tot oraşul plânge ca o veche
pianolă… Ce este gândul în sine… mâine ne vom duce după pâinea cea blondă, cea brună… înainte…
Dimineaţa friguroasă cu vânt… camera goală…păşind, podelele sună; scriind, peniţa plânge pe hârtie…
poate s-a scris… ce vremuri… ce sens… nouri întunecoşi astupă fereastra… gardurile şi lemnăria ude…
nouri întunecoşi întunecă ochii… şi vrea să plouă din nou… Ceasul s-a oprit nu mai vrea să însemne
timpul… nişte bani stau pe colţul mesei, şi gândul e închis…”(Târziu).)

În miniproza În zadar, e târziu de tot şi totul, ca în Ecleziast, e vanitate. Şi aici se întinde lungă umbra
posibilului: „ Poate era o noapte rotundă când nu ne mai cunoşteam, când tot ce s-a scris s-a uitat, când
plecând dintr-un punct ajungi de unde ai plecat… o noapte ce întârzie, punând pe figură fixitatea uitată,
uitând frumosul posibil, cum poate l-au uitat mulţi”. Figurile de stil, sintagmele, atmosfera nu diferă cu nimic
de cele prezente în opera poetică. Prozele bacoviene nu sunt cu nimic inferioare poeziei şi merită, se întelege,
acelaşi interes critic.

Bacovia republică Cântec târziu în Viaţa literară, al cărei director, I. Valerian este şi autorul

42
interviului preliminar. În autoprezentarea romanului se afirmă că acesta e un roman liric. Un poet nu poate fi
decât astfel. Eroul se numeşte Sensitif(…). E lesne de înţeles de ce zădărnicia îl urmează ca umbra şi este
mereu învins. Ca să înflorească acelaşi nume, eroul meu vibrează dureros de câte ori lumea interioară vine în
atingere cu cea dinafară.58 Corniţele de melc ale sufletului trăiesc continuu în tremur nervos, până la
deznodământul final. Omul de idei se zbate în lume ca într-o cameră de plumb.59 Reţinând şi comparaţia
finală, ce fixează situaţia morală a eroului, putem atrage atenţia asupra sensului negativ al voiajului acestuia:
în Orient, de unde se întoarce mai înţelept , dar şi mai deznădăjduit.

Cântec târziu va fi o intenţie ce nu va fi niciodată materializată. O utopie, o imposibilitate psihologică

pentru un nevrotic precum se ştie că era Bacovia, nu o dată internat pentru astfel de dereglări. Vedem eroul
cum soseşte cu trenul într-un mic oraş de provincie pentru a-şi prelua postul de profesor de cunoştinte literare,
la un liceu particular, după mulţi ani de muncă şi de aşteptări. După prezentarea la liceu şi preluarea unei
camere dintr-un hotel modest, pleacă în căutarea unei doamne pentru a-i preda un pachet – sperând totodată
să-şi afle aici şi gazda viitoare. Se descrie şi descrie viitoarea locuinţă: „Sub pălăria moale, pletele sale
încadrau o figură gânditoare, ce tace de prea multă suferintă. Când zări numărul casei printre copacii care o
ascundeau şi când intră în ograda tăcută spre a ajunge la camerele din marginea cealaltă a clădirii, ce
dădea spre o grădină de flori şi de pomi, păru că aude o muzică de iubire şi că sosise ca un sfârşit la un vis
frumos. Căci era o voinţă a sa de a rămâne în această casă atât de necunoscută şi totusi atât de nobilă. ”

Aproape palid, dar cu o atenţie mai deosebită decât de obicei, el salută o femeie frumoasă, care îi
ieşise înainte pe o mică sală.„Rămas în surtucul său de catifea cenuşie, Sensi privea dintr-un fotoliu spre
Marieta, care citea, zâmbind, într-un alt fotoliu, de lângă masă”. În final rămâne cu Marieta pentru a duce o
viaţă învăluită în mister: „Câteva luni trecură, şi el părăsi cursurile. Petrecerile iernii îl găseau lângă
Marieta, în odăile încălzite, privind ninsoarea sau vorbind despre dramele vieţii. Amândoi citiseră, în acest
timp, toate cărţile ce le aveau, şi împrumutaseră un fel artistic de a trăi, din unele romane”. Între o viaţă

58 Cassian Maria Spiridon, Proza bacoviană (http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAsep6.html)

59 Idem

43
ca-n romane şi scrierea unui roman s-a mulţumit cu fulguraţii prozastice ce nu împlineau nici una dintre
forme

„Romanul” Dintr-un text comun începe banal, în manieră de roman realist, cu pasaje tipice,
impersonale, clişeizate: „În camera mică a unui hotel modest, la lumina slabă a unei lumânări, rămas singur,
şedea pe marginea patului, obosit de gânduri şi de drum.” Întreaga poveste a lui Sensi(Sensitif), profesorul
de provincie îndrăgostit de femeia delicată la care stă în gazdă, pare desprinsă dintr-o bucată melodramatică
de gen, unde personajele, cum spunea la un moment dat naratorul, „împrumutaseră un fel artistic de a trăi, din
unele romane”.60 Mai departe, discursul e cedat perspectivei narative a personajului, apropiindu-se de stilul
jurnalului.

Ideea de confort, de căldură, de linişte, de dragoste către care sufletul poetului aspiră, apare şi în
puţinele fragmente de proză. În Cântec târziu, eroul Sensitif, („un visător idealist, sosise într-un oraş unde era
numit profesor de cunoştinţe literare, la un liceu particular, după mulţi ani de muncă şi de aşteptări”),
descoperă o casă izolată, liniştită(„Singur în noile odăi; o cafea adusă şi încercarea de a se familiariza cu
zidurile atât de curând părăsite de alţii. Cine au fost ceilalţi? Cine ar fi el?...Interesează, oare când viaţa e atât
de grăbită pentru unii? În două, trei zile, intimitatea locuinţei deveni familiară…La o masă întorcea foi după
foi scrise, urmărea sfârşitul unui manuscris ce era discutat de mult(…) Ce satisfacţie ar fi meritat şi cum
putea să o ceară?... De la cine? De aceea îşi vedea de munca lui de visător, singurul îndemn ce-i mai
rămăsese.”), şi dragostea calmă, maternală, a Marietei, o văduvă melancolică: Îşi spuneau, apoi, printre altele,
dacă s-ar putea găsi, mai târziu, o altfel de viaţă socială, sau un concediu. Erau ascunşi. Se învăluiau în mister.
Din când în când, se auzeau paşi pe afară, de la ceilalţi care locuiau în aceeaşi curte. Ei însă vorbeau despre
cărţile aduse şi despre alte cărţi, ce aşteptau la ea, pentru o mângâiere, când vor fi plictisiţi…”

Tema are deschidere existenţială61, cum a remarcat Mihail Petroveanu, dar tensiunea ei intelectuală se
consumă la modul excesiv liric-sentimental. Sensitif se comportă ca un siguratic, duce o viaţă de decadentism
şi simbolism. Oraşul dominat din poezia bacoviană este şi aici prezent. În episodul prezenţei în Capitală a lui

60 Adrian G. Romila, Bacovia. Măști epice ( Literaturadeazi.ro)

61 Mihail Petroveanu, op. cit.

44
Sensitif remarcă includerea elementului poetic.62

Proiectat în timpul ultimului război, Împresii de roman a fost redactat, după declaraţiile soţiei poetului,
prin anii 1948-1949. Impresii de roman reprezintă o ipostază, s-ar putea spune politică, a scrierii Dintr-un text
comun. Autorul, schimbându-şi înfăţişarea, chipul lui Sensitif înspăimântat de viaţă din Cântec târziu, ia
acum masca Maestrului, situat în atenţiile presei literare şi ale cercurilor politice locale.

În Impresii de roman personajele sunt botezate simplist: Liberal, Conservator, Democrat şi Proletar.
Numele alese, evocând anii dinaintea primului război, reprezintă detaliu semnificativ pentru autoritatea epocii
asupra memoriei poetului. Maestrul, refuzând atât rolul de instanţă artistică supremă, cât şi cel de notabilitate
într-una dintre grupările concurente politic, el se recunoaşte poet solitar şi, cu toate simpatiile socialiste, un
individualist anarhic.

În Ninsoare, ca o plictiseală de orice, candela începu să se stingă. Moină narează încercarea de

finalizare a unui manuscris, bruiată de vizita nedorită a unui tânăr.
Face câteva observaţii autoscopice: „Naivitatea mea, în cercul vieţii, devenea cunoscută până şi de copii…
Admiraţii măgulitoare şi aspre observaţiuni se amestecau într-o logică dezordonată. Mai auzisem aşa ceva şi
cunoşteam destui învinşi sperând, totuşi, cine ştie pe unde”.

Apare şi o vizitatoare, prilej de fine observaţii: „Sunt împrejurări cu respiraţii speciale, când nu poţi
spune nimic, iar privirile clipesc cu subîntelesuri, de a conveni, ca permise, situatii ce nu-ti plac. Aplecat pe
manuscris în aceeasi preocupare de a scrie, auzeam intimitătile lor… Luarăm câteşi trei ceaiul, într-un roi de
minciuni de care zâmbeam, aşteptând cu înserarea care cădea să pot rămâne singur, pentru a termina acest
manuscris, care începea să mă obosească. Au plecat pe noapte. Ea timidă şi nehotărâtă; el încântat ca de o
afacere minunată…”

După plecarea oaspeţilor îi dispare orice concentrare de cugetare, nu mai reuşeşte a afla singurătatea
pentru a o descrie prin prisma celor învinşi… Nuvelă din trecut se deschide cu o prezentare a condiţiilor ce ar
îndemna la lectura acestui text: „Cine a stat într-o singură cameră, la lumina unei lămpi, noaptea, târziu,
62 Idem

45
când nu mai ştii dacă ceilalţi dorm sau au plecat, când storul e tras la fereastră, va citi până la urmă aceste
câteva rânduri”.

Îşi afirmă o neîncredere funciară în literatură, despre lectură pare a spune, mai bine nu… dar parcă…
şi totuşi, dacă n-aţi citi aceste rânduri până la sfîrşit, fiindcă nu veţi găsi nimic despre frumuseţile ce au
trecut. De aici poate şi titlul Nuvelă din trecut.

Proza ca şi poezia sunt pentru Bacovia un ecou al ultimilor oameni, cum afirmă, indirect, în Valuri:
„Ceea ce era pustiu era că ea mă chema cu braţe obosite şi o chemam, de asemenea, pe celălalt mal, pe maluri
despărţite de ape mari… şi vrerea noastră era un vaiet peste valurile grele şi pustii – un ecou al ultimilor
oameni sub nouri şi plumb îngălbenit”.63

Iarmaroc sună ca în Caragiale: „I… haa… orăşelul e plin de praf, de iarmaroc, de oameni şi de
animale. Căruţe dejugate stau în drum, drumul e plin de paie, ţăranii cinstesc rachiu, vin cald, bere caldă,
bragă şi limonadă colorată; prin crâşme, soldaţii strâng în braţe ţărance şi servitoare grăsune şi pline de
transpiraţie. „I… haa… la panorămi, tăranii se civilizează… si orăselul e plin de praf, de iarmaroc, de oameni
si de animale”. În fapt, denunţă năvala decadenţei în satele inocente.

Frapează unitatea de motive, de teme şi structuri, de tehnică chiar, analogia universului prozei sale. În
ceea ce priveşte calitatea prozei sale, ea trebuie raportată nu numai la poezia bacoviană în sine dar şi la
valoarea prozei lirice româneşti din primele decenii ale veacului, la proza simbolistă în special. Simbolismul
marchează nu numai primele proze din Bucăţi de noapte şi Dintr-un text comun, dar şi pe cea scrisă în anii
1948-1949, Impresii de roman.

În proza sa ca și în cazul poeziei sale, Bacovia melancolizează prezentul, îl dramatizează trecându-l în

categorii de senzaţii negative în ecou de pustiu şi tăcere de tăceri de singurătăţi în forme ale unei muzici
dizarmonice. Întâlnim frecvent peisajul autumnal, parcuri goale, devastate de vânt, lume rafinată sau vulgară,
interlopă, fiinţe rătăcite, melancolice, baruri, cafenele, muzică militară, etc.

63 Cassian Maria Spiridon, art.cit.

46
 Dintr-un text comun descrie tribulaţiile, travaliul depus întru naşterea paginii scrise. „Ceva nu mult
mai frumos de cum au spus cei obosiţi, că viaţa e o floare sau o carte. Mă opresc la aceasta, fiindcă am auzit
multe alte comparaţiuni care te fac să rămâi mereu pe gânduri sau să râzi”. E o reacţie care însoţeşte ades
lectura textelor bacoviene.

Îi propune a trece într-un caiet corespondenţa şi unele plimbări. Constată: „Să scrii în aer liber nu e
uşor, mai ales când în copaci corbii se strâmbă ca momiţele. Nici într-o berărie sumbră n-am scris nimic;
nişte fete beau bere, şi ochii le licăreau ca atunci când ai băut mai mult”.

Salvarea o află în rahat cu apă. Deşi ar fi voit să-şi consemneze plimbările, renunţă, „căci nu le pot
descrie, fiind sau filosofice, sau interesate. De exemplu, de ce să par un cerşetor pe străzi tăcute, sau să
umblu prin tot oraşul după o carte ce nu se mai găseşte? Să las să treacă cîteva zile, căci azi a început să
plouă şi de abia văd să scriu”.

În manuscrise vechi descoperă naivităţi de iubire, multe pagini şterse, dar şi versuri reci şi nesincere.
Nu-şi înţelege interesul de a răsfoi acest caiet vechi, în care nu e nimic despre viitor.

Oglinda dimineţii, ca un duş rece, alungă fantomele lirice ale nopţii: „Azi mă gândesc la o lume de
mister şi de nepăsare, şi din câte întrebări mi-am pus nu rămâne nici una când mă uit în oglindă dimineaţa.
Vor trece şi aceste câteva zile libere, şi voi lăsa filosofia pentru filosofi, căci a voi să spui ceva şi a nu spune
nimic e un stil prea cunoscut al plictiselii”.

Îl urmăreşte o chinuitoare indecizie: aş vrea să mai stau; aş vrea să plec… Comentează detaşat,
aproape fără interes un articol despre poezia sa, dintr-un ziar parcurs în acelaşi timp de altcineva: „Lângă
mine, cineva citeşte un ziar, aşa fel, că pot privi şi eu; zăresc şi un articol despre nişte versuri ale mele;
criticul pare nemulţumit de felul acesta de a scrie, care s-a demodat”. Apoi, condescendent: „Dar, cu toate
acestea, şi sărăcia are literatura ei…”

Și totuși, trebuie doar un pas pentru a afla că realitatea nu vrea să știe de poezie.64

64 Cassian Maria Spiridon, art.cit.

47
Descoperim preocupări de crez artistic: „Se spune că literatura e un plus al vorbirii – a sărăcie a oamenilor;
privesc spre fereastră si as vrea să vorbesc numai ce trebuie; se vor găsi însă cititori pentru fiecare
scriitor”.Are senzația că și-a pierdut sensul: „Îmi pare că nu mai am nimic de spus: privesc. Viața e pentru
cei inteligenti; ei nu fumează fără cafea, și, desigur, au luat trenul pentru alte zări. ”

Divagări utile continuă a descrie actul creației lirice și al întrebărilor la care nu așteaptă nici un
răspuns: am plecat să continui într-un alt loc, mai favorabil, o inspirație poetică. Apoi un posibil autoportret:
„Iată călugărul-poet, prin taverne, prin turnuri… însăsi doamna acelei tări a luat cunostintă de poeziile sale,
dar ce este acest poet suferind care vrea să pasioneze publicul?…” O opinie asupră-și mai îngăduitoare: poate
eram simpatic ca un poet al „Scînteilor galbene”, al „Vremurilor de Plumb”… Rămâne autocritic: Câteodată,
aceeași mizerie, aprecierile de mare poet îmi adaugă încă un gând amar...

Afirmațiile lui G. Călinescu, din Istoria sa, despre poezia bacoviană, pot fi traduse și asupra prozei
lirice a băcăuanului cu egală îndreptățire: „E ceva asemănător cu senzaționalul romanului foileton care
trezește atâta plăcere intelectualului tocmai prin gratuitatea psihologiei, sociologiei și naturii sale. Poetul are o
poză, pe care și-o menține, puerilă ca orice mecanism și deci de un secret umor. E foarte probabil că el crede
în poză, ceea ce e o ingenuitate, folositoare însă poetului de sugestie. Toată problema estetică stă în putința
acestei convenții de a simboliza în chip de neuitat, ca o viziune stranie, momentele de mare sinceritate, ceea
ce se și întâmplă uneori. Poetul este deci nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de
contururi și gesturi proprii”.65

Solitarul pustiilor piețe, nu-i doar un solitar, e Solitarul, singularul etern, acel El Desdichado rătăcitor
prin Absolut. Proza bacoviană e o subtilă combinație de jurnal intim, cu puternice accente lirice, poetică
presărată cu pasaje realist-balzaciene, încadrate schematic într-o structură de fals roman foileton. Prozaisme
căutate parazitează notațiile lirice, ironia si autoironia, sarcasmul însotesc inconfundabilele poeme în proză,

65 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 627

48
asigurîndu-i lui George Bacovia o incontestabilă unicitate.66

Dinu Flămând observa că, în această proză, „ceea ce trebuie subliniat este faptul că mecanismele
psihologice ale lui Bacovia nu mai dau aici ambivalenţă, nici derutanta psihologie care este atât de proprie
poeziei bacoviene. În proză, situaţiile tipice sunt radicale, aproape lipsite de nuanţe.” Sub alt aspect, proza lui
Bacovia marchează o nouă etapă a prozei poematice româneşti: „ea traduce lipsa de corenţă a lumii exterioare
într-o incongruenţă a frazei, în interferenţa diferitelor universuri moleculare la nivelul aceleiaşi fraze.”67

În această proză lirică, proză de notaţie, de consemnări parcă, într-un jurnal intim lăsat, totuşi, la
îndemîna unui eventual cititor interesat de uşoarele bizarerii, narate, surprinzător pentru un creator atât de
controversat, cu oarecare detaşare, deschide noi porţi, nu foarte largi, către o lume departe de a fi identică,
precum ne îndeamnă aşteptările şi prejudecăţile noastre, cu lirica băcăuanului.

Proza bacoviană, deşi tipic simbolistă, desfăşurând pe un palid embrion epic senzaţii rare, ritmuri
preţioase, muzicale, stări interioare de crepuscul, reverii, conţine o proprietate prozastică: asocierea rapidă,
dramatică a imaginilor. Dramatic, se precizează, în sensul succesiunii ori simultaneităţii surpriză-satisfacţie.
De unde rezultă, socoteşte Radu Petrescu, o foarte reală înzestrare epică, scriitorului nelipsindu-i decît
capacitatea creaţiei de eroi.68 În schimb, ochiul visător al poetului compune scene de interior cu valenţe
plastice demne de pensula unui Theodor Pallady. Aceluiaşi Pallady, inepuizabil curios de figurile întâlnite în
restaurantele unde prânzea şi care a lăsat o imensă suită de portrete caustice astfel surprinse în creion, îi
seamănă Bacovia şi când schiţează, cu intimitate dar şi cu un incomparabil humor acid, scena întâlnirii cu un
amic. În situare istorică, compunerile în proză ale lui Bacovia rămân de o mare eficacitate, nu inferioară
prozei unui Dimitrie Anghel, de exemplu, şi nici aceleia a unui Ion Vinea din Paradisul suspinelor.69

66 Cassian Maria Spiridon, art.cit.

67 Dinu Flămând, op.cit. p.8-9
68
Radu Petrescu, G. Bacovia, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, p.96

69 Radu Petrescu, op.cit.

49
 Arta d-lui Bacovia este, în cele mai expresive poeme ale sale, o artă de crochiu liric: notaţia e densă,
sugestivă, poemul însuşi este concentrat la maximum de esenţă; retorica a fost cu tenacitate sugrumată.
Virtuozitatea îşi are şi primejdiile ei, căci notaţia se poate steriliza şi rămâne o simplă proză informativă; căutată
cu perseverenţă, se poate atenua şi extenua. Pildele se găsesc şi-n poemele din culegerile posterioare
volumului Plumb, şi mai ales în poemele în proză, din Bucăţi de noapte, unde jurnalul intim, de strictă notaţie
lirică, alternează cu proza poetică, şi mai ales în amestecul de roman schematic, de jurnal şi poem,
din Dintr-un text comun; se găsesc aici toate semnele unui prozaism voit, unei eliptice notaţii interioare şi unei
ironii care prozaizează până la anularea poemului însuşi; în Bucăţi de noapte notaţia e încă suculentă pe alocuri,
deşi poemul în proză obligă la o nedezminţită cristalizare. Dar oriunde Bacovia este direct antologic,
inteligenţa sa artistică e vădită şi prospeţimea e aceeaşi ca şi acum două decenii, când a apărut în lirica noastră
modernă; astăzi locul său este în prima linie a valorilor contemporane şi, la antipodul minulescianismului, prin
simplitate şi lipsă de retorism, reprezintă o realizare certă a simbolismului. Universul său liric este de
neconfundat, şi înseşi mijloacele sale de expresie sânt nealienabile.70

Ceea ce se observă numaidecât la Bacovia este spiritul «decadent» al unei sensibilităţi, în linii esenţiale,
eminesciene. [...] ...Dacă natura lui Eminescu e «naturală», a lui Bacovia e artificială, ca a simboliştilor.
Eminescu cânta codrul uriaş, teiul, bradul, miresmele îmbătătoare. La Bacovia dăm de verlainienele parcuri şi
havuzuri, florile lui sânt uscate, părând de hârtie, sau au parfumuri otrăvitoare. Locul melancoliei lui Eminescu
e în pădure, lângă izvor pe lacul «încărcat cu flori de nufăr». La Bacovia nevrozele se produc în «cârciumi
umede, murdare» sau în odaia obscură, înecată în fum de ţigară şi în aburii cafelei. În locul paradisului
eminescian care e insula lui Euthanasius vom găsi la Bacovia baudelairienele «paradisuri artificiale». [...]
George Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situându-se totodată, prin valoare,
mai presus de simbolism şi de orice curent literar, în universalitate. Influenţa lui asupra poeziei secolului XX
rămâne o pagină nescrisă a istoriei noastre literare. Ea e extraordinară, dar implică un paradox: poetul cu cel

70
Pompiliu Constantinescu, George Bacovia. Opere, 1944, după Scrieri, Bucureşti, 1967

50
mai adânc ecou asupra poeziei române moderne este, izolat în strania lui frumuseţe, inimitabil.”71

Obsesia presupune o condiţionare exterioară şi una interioară. Prima dintre ele este dată, în ceea ce-l
priveşte pe Bacovia, de arhicunoscuta situaţie a intelectualului român trăind în condiţii materiale precare, în
atmosfera unei provincii mizere, fără posibilităţi practice de evadare dintr-o lume în care-i rămân numai
compensaţiile sporadicelor crize antiburgheze. E aşadar condiţia geniului întristat care moare în cerc barbar şi
fără sentiment. Pe de altă parte însă, Bacovia nu este singurul individ care a trăit în această situaţie socială,
economică şi spirituală, şi totuşi e singurul care a scris aşa cum a scris. Să ne reamintim atunci versul poetului:
„Sunt lipsuri în sângele meu”. Există deci o condiţionare interioară a obsesiei, a monotoniei geniale, o
condiţionare pe care o putem califica, după cum ne place, drept o damnare sau suprema şansă.

Dar cine poate să explice această tristă poveste? Printr-o expresie comună, reprezentând genul proxim,
am putea considera că obsesia centrală a acestui univers stilizat este constituită de ideea ineficacităţii
funcţionării omului în univers, a unei ineficacităţi enigmatice, despre care nici măcar nu se poate afirma cu
certitudine că există. Într-un fel, Bacovia se apropie aici de Arghezi, cel care dialoghează cu un transcendent
antropomorfizat, şi totuşi intangibil; dar Bacovia depăşeşte această posibilitate lesnicioasă a figurării
transcendenţei printr-un act desperat, sau printr-o inocenţă desperată. Suprimaţi deci dumnezeul arghezian,
substituiţi-i neantul, golul sau vidul, şi veţi intra direct în universul bacovian, cu toate consecinţele de rigoare.
În primul caz, omul trăieşte într-un cosmos al viitorilor, al tensiunilor şi crispărilor virile; în cel bacovian,
într-un loc al stagnării, al disoluţiilor şi schismelor. Dacă în primul caz omul se definea ca zbatere şi întrebare,
acum el devine convulsie şi bolboroseală. În primul caz omul era un luptător, şi în măsura în care actele sale
erau supreme eforturi gratuite, un erou tragic; dincolo omul e un abulic şi sinistru bufon fără angajament, dar nu
mai puţin o ipostază fundamentală a reacţiei omului aruncat într-o lume ostilă şi necunoscută.

S-a afirmat că Bacovia descinde din simboliştii francezi decadenţi. El însuşi pomeneşte în poemele sale
de Rollinat, Verlaine şi, de asemenea, de Poe. Ar mai putea fi amintiţi, Laforgue, Samain, Rodenbach, Catulle

71
Nicolae Manolescu, Prefaţă la volumul George Bacovia, Plumb, Bucureşti, 1963

51
Mendes şi alţii, dar apropierea nu poate fi concludentă: nu există nici un singur poem purtând semnătura
autorilor citaţi care să semene interior cu unul bacovian. Simbolismul francez este un primum movens, un
semnal care indică deschiderea unui drum, existenţa unei regiuni ontologice pe care poeţii amintiţi s-ar părea că
nici măcar nu o bănuiesc. 72

În textul bacovian Rollinat, Verlaine, Poe şi chiar Eminescu, Heine sau Lenau devin nişte simple poziţii
în ansamblul de motive alături, bunăoară, de termenii toamnă, ploaie sau abator. Legate unele de celelalte prin
plasma indefinibilă a obsesiei, motivele sânt constituenţi care explică obsesia şi în acelaşi timp se explică prin
ea. Esenţial, aceste motive sunt: solitudinea, vidul, claustrofobia, stranietatea, agonia, moartea ca aspiraţie şi ca
presentiment. Fiecare dintre aceste motive îşi găsesc în poeme şi un număr variabil de simboluri.

Climatul familiar lui Bacovia este cel al umedului şi frigului, al ploii, al zăpezii, al moinei, ultimul tip de
aversă devenind un simbol bacovian cu totul personal. Ploaia este una din explicaţiile claustrării, dar şi un
factor al distrugerilor lente, al pulverizărilor planetare. Alte posibilităţi de dislocare logică a existenţei se
cristalizează în raport cu discontinuităţile situaţiilor poetice şi de comportament uman. Bacovia este cel mai
important reprezentant al rupturilor în logica relaţiilor de comportament, fără a adera totuşi vreunei doctrine
literare moderne care să fi promovat acest lucru. În cea mai deplină intimitate iubita cântă un marş funebru iar
eu nedumerit mă mir. O fată bolnavă răcneşte la ploaie, râzând. O formă superioară a dereglărilor cauzale sânt
imaginile delirului situate simbiotic faţă de segmentele realităţii exterioare. 73

Ca structură artistică, Bacovia ar putea fi comparat cu Brâncuşi, cel care a reluat şi a şlefuit o viaţă întreagă
variante de Păsări sau de Domnişoara Pogany. Brâncuşi însă elimina opera prin esenţializarea treptată a
obsesiei, visând Opera aşa cum Mallarme visa „Cartea”. Asemenea artişti se abandonează obsesiei cu o totală
şi extremă devoţiune, găsind în ea, în adânc, bucuria creaţiei, altfel neexprimată. Poetul Nichita Stănescu l-a
intuit bine pe Bacovia (în Cartea de recitire) simţind tocmai în devoţiunea pentru obsesiile devorante indiciul

72 Marian Popa, Motive şi simboluri bacoviene, „Ateneu”, Bacău, nr. 11, noiembrie 1970

73 Idem

52
unei victorii asupra creaţiei; este paradoxal şi frumos un Bacovia învingător prin obsesie asupra obsesiilor sale!
[...] O ciudată materie de studiu este aşa-numita „proză” bacoviană.74

Poeme în proză, bruioane de schiţe, jurnal de creaţie, sau jurnal Intim, fragmente de observaţii
naturaliste - iată modalităţi prin care Bacovia încearcă să se fixeze pe un teren epic, dar fără să ajungă vreodată
la valoarea poeziei sale. [...] Tristeţea, singurătatea, moartea, erosul, suavitatea, aspectul citadin, intelectualul,
cu toate nuanţele lor conotative pe care le implică, sânt motivele celor mai cuprinzătoare câmpuri semantice din
poezia bacoviană, somate din nou în aceste încercări de proză, ca o disperată recapitulare. Printr-un ultim efort
artistic, Bacovia încearcă să-şi domine drama din sfera psihologiei empirice, aducând-o din periferie în centrul
conştiinţei.”75

A interpreta textul bacovian înseamnă a observa, înainte de toate, sărăcia lumii exprimate de acesta,
redundanţa detaliilor şi a simbolurilor. Intensitatea privirii bacoviene nu măreşte complexitatea scriiturii, ci
dimpotrivă, o blochează, o reduce, o simplifică. Aceeaşi ploaie ţârâie interminabil, aceleaşi ierni apocaliptice
se aştern peste oraşul pustiu, aceleaşi nuanţe violente colorează fundalul. Rarele personaje sunt mereu
bolnave, împovărate de conştiinţa ratării, a singurătăţii, a unei greu definibile angoase, acompaniate de
muzica sfâşietoare a clavirului sau a fanfarei.

Natura bacoviană pare definitiv epuizată, afectată iremediabil de o forţă distructivă care, în loc să ducă
disoluţia până la capăt, îi menţine agonia. Nu-i vorba, aşadar, doar de o simplă convenţie simbolistă. Bacovia
duce la ultimele consecinţe timpul crepuscular vestit de romantici şi continuat de lirica modernă, eliminând însă
misterul, inefabilul din lucruri. Ph. Van Tieghem afirmase că simboliştii i-au completat pe romantici,
introducând tainicul nu doar în lucruri, ci şi în cuvinte.76 Textul devine, atunci, el însuşi o suprafaţă „reală”,

74 Dinu Flămând, op.cit.,p. 8-9

75Idem

76 http://literaturadeazi.ro/content/bacovia

53
materială, zgrunţuroasă şi viu colorată. În acest sens, discursul bacovian rămâne o mască cenuşie, obositoare în
grimasele ei, dincolo de care realitatea nu mai are adâncime, confundându-se cu propriul ei înveliş. Se anulează,
astfel, diferenţa fundamentală între eul empiric şi cel poetic: Bacovia e propriul său simulacru.

Degajăm, aşadar, o artificialitate bacoviană menită să înşele perfect. Căci poetul nu scrie pentru a se
mărturisi, pentru a-şi exhiba plictisul de lume sau pentru a învesti realitatea cu cine ştie ce semnificaţii, ci
pentru a-i îngroşa tuşele negative, pentru a-i spori aplatizarea semantică şi, astfel, pentru a se citi pe sine în noua
ipostază: personaj al amurgului, prieten al agoniei, admirator al gesturilor bizare şi al râsului grotesc.

Departe de a fi un gen de vocaţie, „bucăţile” epice bacoviene par mai degrabă încercări sporadice de a
găsi o altă cale de comunicare a senzaţiilor puternice, o altă interfaţă care să reflecte spectacolul straniu
imaginat mereu de poet. Ele seamănă frapant cu poemele sale din ultimele volume (Stanţe burgheze, Versete),
asta dacă nu remarcăm că, în general, toate poemele sale au o dimensiune epică (şi, bineînţeles, aşa cum am
spus deja, prozele au dimensiune vizibil poematică): discursivitate, stil cumulativ, subiecte vagi, sensuri diluate,
ton melancolic, sceptic, dezabuzare, anxietate. Ceea ce pare confesiune, e disimulaţie, literaturizare; eul
biografic, aflat în faţa textului-oglindă, în plină mişcare centrifugă, îşi pune toate cele patru măşti ale eticii
dandy. Doar aşa se poate adora pe sine, salvându-se de la disoluţie, doar aşa poate simţi plăcere, în complicata
alunecare a sfârşitului de veac.

Prozopoemele bacoviene sunt fragmente de jurnal interior, cu notaţii disparate, cu discontinuităţi chiar în acelaşi
paragraf, unitare, totuşi, prin tonalitatea stinsă, prin climatul sufletesc maladiv, prin sentimentul solitudinii absolute, fatale,
trăit într-o atmosferă apăsătoare, de decadenţă.77

Lirismul bacovian e un produs al unei conştiinţe artistice atât de pure, încât reuşeşte să absoarbă
formele existenţei, spre a le da propria sa organizare. Bacovia nu e un afectiv, deşi pare, după cum nu e un
poet monocord, deşi complexitatea i se ascunde într-un suflu al simplului. Devastat de obsesii, suportând

77 Dumitru Micu, Virtuțile prozei poetice, rev. Nord Literar nr.9(100),septembrie 2011

54
presiunea unei existenţe ostile, poetul se retranşează în conştiinţa lirică precum într-o fortăreaţă. Congenital,
Bacovia e un nordic, fascinat de fecioare pale şi de copleşitoare ninsori, de celeste melodii şi de idile hieratice,
denunţând târgul intrat în putrefacţie autumnală şi înecat în demenţiale ceţuri drept numai o faţă imperfecta,
grotescă a marelui tărâm septentrional.78

Bacovia a reuşit, prin reaşezarea conţinutului şi manipularea expresiei și a simbolurilor, să ajungă la o

viziune nouă cu care i-a derutat pe contemporani. Noosfera bacoviană se alcătuieşte din depuneri succesive
de sensuri şi din rupturi de sens deopotrivă. Metonimiile textuale, la Bacovia, nu alcătuiesc un fir conducător
uşor de urmat, ci se încâlcesc într-un ghem de contradicţii. Opera bacoviană este ireductibilă.79

Daniel Dimitriu afirma despre scriitor că „Acesta este Bacovia. El vede în profunzime, folosind nu
telescoape uriaşe, ci un instrumentar simplu, în unele situaţii chiar de împrumut, compensând puţinătatea
mijloacelor cu precizia şi fineţea «calculelor». Şi, în linia atâtor paradoxuri, acum, când gloria i se apropie de
zenit, să ne amintim că este poetul care şi-a dorit un singur cititor. «Nu am nici un crez poetic. Scriu precum
vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu
oamenii, stau de vorbă cu mine însumi, fac muzică, şi când găsesc ceva interesant iau note pentru a mi le citi
mai târziu. [...] Nu sunt decât pentru mine». A vrut probabil să păstreze în secret ceea ce aflase cât timp
trecuse prin faimoasa lui «provincie pustie. Mesajul conţinea lucruri mult prea grave şi prea neliniştitoare,
pentru a nu purta sigiliul strictei confidenţialităţi. Celebritatea a venit destul de repede, fără a perturba însă
apele adânci ale operei, apa în care a oglindit, cum n-a făcut-o nimeni în literatura noastră, cerul infernului.
Gestul prin care a încercat să justifice nu o existenţă ci o atitudine existenţială dezvăluie în egală măsură
tragism şi demnitate.”80

78 Gheorghe Grigurcu, Bacovia - un antisentimental, „Contemporanul nostru”, Bucureşti, 1974

79 Alexandra Indrieş, Alternative bacoviene, Bucureşti, 1984
80 Daniel Dumitriu, Bacovia, Iaşi, 1981

55
56
57