Dezîmblânzirea, de Nichita Stănescu

(comentariu literar, rezumat literar)

Nichita Stănescu se înscrie în curentul literar numit

neomodernism aparţinând literaturii contemporane şi se remarcă
prin expresivitatea limbajului, având o viziune cu totul inedită
asupra cuvântului. Pentru Nichita, Cuvântul este „preumblare prin
şinele lucrurilor”, poezia e definită ca „aventura cuvântului”, iar
lumea, ca atare, nu există în afara acestuia, ci se naşte o dată cu
descoperirea eului, a cunoaşterii de sine.
În miezul lucrurilor se află, aşadar, cuvintele, mărturisirea
metaforică a poetului fiind o neobişnuită autodefinire: „Am
cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a
cunoscut pe mine, care vedeam cuvinte”. Referindu-se la
specificul liric stănescian, Eugen Simion afirma că poetul „se face
că se joacă cu nişte jucării ce se cheamă univers, destin,
existenţă, iubire, moarte, singurătate”.

Arta este, în concepţia lui Nichita Stănescu, o modalitate de

cunoaştere, iar artistul este Demiurgul, identificându-se cu poezia
într-un tot primordial, cuvintele fiind ipostaze ale existenţei sinelui
poetic: „Eu sunt cel care păzeşte poarta / Ca nu cumva eu însumi
să fug”

Poezia Dezîmblânzirea, de Nichita Stănescu, se înscrie în lirica

de maturitate şi a fost publicată în volumul Epica magna din 1978,
care aduce o diversitate de teme şi motive, exprimând valori
gnomice, artistice, principii de viaţă şi din care mai fac parte
creaţiile: Colinda colindelor, Defăimarea răului şi Învăţăturile cuiva
către fiul său. Titlul poeziei este o metaforă-simbol, care
sintetizează, totodată şi tema, prin care eul liric îşi autodefineşte
starea interioară de zbucium artistic pe care-l impune creaţia
poetică, produsul artistic născându-se din emoţii contradictorii, din
totala dăruire spirituală. Termenul „îmblânzire”, cu sens de
domolire!, liniştire, calmare se află în opoziţie cu necuvântul
„dezîmblânzire”, care sugerează starea de tumult creativ, de
furtună interioară propice procesului de „naştere” a operei
poetice.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Dezîmblânzirea are 14 versuri neorganizate în strofe, dar
se pot distinge trei secvenţe lirice, în care particularităţile stilistice
şi transparenţa eului intim susţin ineditul imaginar poetic
stănescian.
Prima secvenţă lirică
Prima secvenţă lirică se compune din paradoxurile (enunţ
contradictoriu dar demonstrabil, părere contrară adevărului
unanim acceptat, antinomie) surprinzătoare care definesc starea
interioară a artistului, mistuit de „febra” creaţiei. Relaţiile de
opoziţie dintre antinomiile „negru” / „mă albisem”, „soare” / „mă-
nnoptasem”, „viu / murisem”, „visare” / „aflasem” definesc poetul
damnat a osteni în găsirea formelor de materializare a emotivităţii
şi strălucirii poeziei.

Nichita Stănescu
„Aventura cuvintelor” se manifestă prin paradoxalul conceptelor
exprimate de perechile antinomice aflate în relaţii de simetrie,
astfel: în versurile unu şi trei - adjectiv / verb („negru” / „albisem”;
„viu” / „murisem”) -, iar în versurile doi şi patru, substantiv / verb
(„viu” / „murisem”; „visare” / „aflasem”). Imperfectul verbelor la
persoana I ilustrează lirismul subiectiv şi accentuează
permanentizarea tulburării şi trudei interioare a eului poetic,
evidenţiind ideea că poetul este blestemat şi condamnat la eterna
izbândă artistică, poezia, dobândită prin chin şi desfătare
spirituală.

A doua secvenţă lirică

A doua secvenţă lirică începe printr-o adresare directă, compusă
din imperativul verbului „Vino” şi pronumele de persoana a II-a
singular în vocativ, „tu”, cu dorinţa arzătoare a eului intim de a se
unifica într-un tot spiritual cu Poezia, cu propria creaţie artistică:
„Vino, tu, cu tine’toată / ca să-ntruchipăm o roată”.

Metafora „roţii” este des întâlnită în lirica stănesciană, ca simbol al

perfecţiunii creaţiei. În poezia Lecţia despre cerc, această figură
geometrică este, de asemenea, simbolul perfecţiunii în univers,
căreia i se închină poetul: „Se desenează pe nisip un cerc / după
care se taie în două, / cu acelaşi băţ de alun se taie în două. /
După aceea se cade în genunchi, / după aceea se cade în brânci.
/ După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul / şi i se cere iertare
cercului. / Atât!”.
În Dezîmblânzirea, „roata” defineşte poezia, înălţarea spirituală pe
care Nichita Stănescu o asimilează „aripii” ca metaforă-simbol a
creaţiei artistice: „în exercitarea poeziei e ceva care se poate
învăţa şi ceva ce nu se poate învăţa”. „Aripa o ai sau nu o ai. Poţi
să zbori sau să nu zbori cu ea. [...] Aripa este forma naturală a
roţii. Aripa nu poate fi învăţată, însă roata poate fi învăţată.
Îngereasca o ştii sau n-o ştii, lumeasca se învaţă”. (Aripa şi roata)
Imperativul „Vino” exprimă rugămintea eului liric adresată direct
poeziei, „Vino tu, fără de tine” care, prin puritatea trăirilor, îi
conferă intimitate şi împlinire spirituală: „ca să fiu cu mine, mine”.

Ultima secvenţă lirică

Ultima secvenţă lriică este dominată de invocaţii exprimate prin
interjecţia „O” şi repetiţia verbelor la imperativ, ilustrând
confesiunea covârşitoare a eului lăuntric, care trebuie să
pătimească spiritual, „infernul”, pentru a crea o poezie divină „un
rai”: „O răsai, răsai, răsai / pe infernul meu, un rai”. Poetul este
dispus la sacrificiul suprem pentru a atinge idealul creaţiei
artistice, este gata de răstignire ca să-şi păstreze sacralitatea
Poeziei şi spiritul divin ce-l defineşte ca artist: „O rămâi, rămâi,
rămâi / Palma bate-mi-o în cui / pe crucea de carne / când lumea
adoarme”. Repetiţia verbului la imperativ, „rămâi” accentuează
ardoarea cu care eul poetic aspiră la „crucificare” pe altarul artei
lirice.

Este de notorietate faptul că Nichita Stănescu era împătimit de

creaţia lirică a lui Minai Eminescu, pe care l-a aureolat cu divină
veneraţie. De altfel, în primul volum, Sensul iubirii, îi dedică
poezia O călărire în zori, preluând şi titlul unei creaţii
eminesciene. Aidoma, şi în această poezie, se observă influenţele
lirice din creaţiile lui Eminescu, forma verbală specifică, „răsai”,
apoi interjecţia şi repetiţia verbului „rămâi” („O rămâi, rămâi la
mine / Te iubesc atât de mult”) constituie mărci ale
intertextualităţii (trimitere, fără ghilimelele de rigoare, la un text
literar preexistent).
Prozodia
Limbajul poetic al lui Nichita Stănescu se poate defini prin
metafora-simbol rânduită armonic pe toate nivelurile limbii,
fonetic, lexical, morfologic, sintactic, cu o măiestrie prozodică total
originală. În primele patru versuri avem de-a face cu monorimă,
iar în restul poeziei rima este împerecheată (aabb). Măsura
versurilor este variabilă, între 6 şi 8 silabe.

Opera lui Nichita Stănescu înalţă „întâmplările eului la rangul unei

mitologii [...], urmărind în esenţă descifrarea enigmei existenţiale
a fiinţei sale. Cuvintele produc realitatea unui «spectacol» al vieţii
poetului independent de ea şi care-i va supravieţui. Poezia lui
„deschide o poartă tulburătoare asupra adevărurilor profunde,
sfâşietoare, ale fiinţei lirice locuind o jumătate de veac într-un
geniu al limbii române, Nichita Hristea Stănescu, cel a cărui viaţă
s-a transformat în timpul ei într-o dezesperată lecţie de iubire”
(Alexandru Condeescu - Ritual de iarnă).

Nichita Stanescu
Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933,[3] Ploiești, România – d. 13
decembrie 1983,[3] București, RSR) a fost un poet, scriitor și
eseist român, ales post-mortem membru al Academiei
Române.[4]
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul
dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el
însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”[5]. Nichita
Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului
românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost
considerat de către unii critici literari, precum Alexandru
Condeescu[6] și Eugen Simion,[7] un poet de o amplitudine,
profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din
categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”,
devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între
1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a
Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă,

Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În
1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei
dragoste se va plămădi tema volumului "O viziune a
sentimentelor". Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea
Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a
construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu
Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după

propriile sale cuvinte,“fără mamă, fără tată”, într-un volum
numit "Argotice"— cântece la drumul mare şi publicat foarte
târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de

poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste
hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la
Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele,
care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul
de poezii "Un pământ numit România". Este numit redactor-şef
adjunct al revistei "Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În
1970 devine redactor-şef adjunct la "România literară”, revistă
condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii:
"Belgradul în cinci prieteni" şi "Măreţia frigului". Pentru
volumul de eseuri "Cartea de recitire" obţine pentru a treia
oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii

Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann
Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la "România
literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr.
9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm
Gică.

La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe

prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a
prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de
scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele
şi după vindecare.
În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte
în acelaşi an premiul "Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor

continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.
După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei
sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de
rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la
împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o
sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce

necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare

şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de
violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece
minute. Ultimele sale cuvinte au fost: "Respir, doctore, respir”.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul

Nobel pentru Literatură (1980).

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept

unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba
română, pe care el însuşi o denumea“Dumnezeiesc de
frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi
formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc
din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita
Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de
unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen
Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate
remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a
inventatorilor lingvistici şi poetici.

"Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este

că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din
secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi
este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi
abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet
român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare
liric european aproape necunoscut ..."