Prot. Bujor Păcurar (Coord.

) Ioan Cipu Dumitru Tomoni

MONOGRAFIA
PROTOPOPIATULUI ORTODOX ROMÂN
AL FĂGETULUI

300 DE ANI DE EXISTENȚĂ ATESTATĂ

Îngrijitorul ediției Prof. Dr. Dumitru Tomoni

Tehnoredactare Preot Cristian Farcaș

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioan,

Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului

TIMIȘOARA 2017
 Proiect cofinanţat
de Consiliul Judeţean Timiş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Monografia protopopiatului ortodox român al Făgetului: 300 de
ani de existenţă atestată / îngrij. ed.: prof. dr. Dumitru
Tomoni; cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan,
Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolit al Banatului. -
Timişoara: Editura Partoş, 2017
ISBN 978-606- 8708-53- 9

I. Tomoni, Dumitru (ed.)

2
 CUPRINS

PRECUVÂNTARE 5
CUVÂNT ÎNAINTE 8
INTRODUCERE (D.T.) 10
CADRUL GEOGRAFIC ȘI NATURAL (D.T.) 14
PREZENTAREA ISTORICĂ A ZONEI FĂGETULUI (D.T.) 22

PARTEA ÎNTÂI. ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET 51

CAP. I. ISTORIA PROTOPOPIATULUI PÂNĂ LA 1716 (I.C.) 52

CAP. II. ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET

ÎNTRE ANII 1717-1865 (I.C.) 71
I. ISTORIA PROTOPOPIATULUI ÎNTRE ANII 1716-1790 71
II. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎNTRE ANII 1790-1865 103

CAP. III ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET

ÎN TIMPUL EPISCOPIEI CARANSEBEȘULUI (1865-1948) (I.C.) 298
I. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN PERIOADA
PĂSTORIRII EPISCOPULUI IOAN POPASU (1865-1889) 298
II PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL
PĂSTORIRII EPISCOPULUI NICOLAE POPEA (1889-1908) 351
III. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL
PĂSTORIRII EPISCOPULUI MIRON CRISTEA (1910-1919) 362
IV. EPISCOPIA CARANSEBEȘULUI ÎN TIMPUL
PĂSTORIRII Dr. IOSIF TRAIAN BADESCU (1920 - 1933) 411
V. EPARHIA CARANSEBEȘULUI ÎN TIMPUL PĂSTORIRII
EI DE CĂTRE EPISCOPUL Dr. VASILE LĂZĂRESCU (1933 - 1941) 420
VI. EPISCOPUL VENIAMIN NISTOR ȘI EPARHIA
CARANSEBEȘULUI ÎN PERIOADA ANILOR 1941-1948 433

CAP. IV ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET

ÎN TIMPUL EPISCOPIEI ȘI ARHIEPISCOPIEI
TIMIȘOAREI ȘI A MITROPOLIEI BANATULUI 437
I. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL
PĂSTORIRII MITROPOLITULUI Dr. VASILE LĂZĂRESCU (I.C.) 437
II. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII
MITROPOLITULUI Dr. NICOLAE CORNEANU 1962-2014 (B.P.) 446
III. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII
MITROPOLITULUI IOAN SELEJAN 2014- PREZENT (B.P.) 453
CAP. V BISERICI DE LEMN MONUMENTE
ISTORICE ȘI MĂNĂSTIRI 460
I. BISERICI DE LEMN MONUMENTE ISTORICE (D.T.) 460
II. MĂNĂSTIRILE DIN PROTOPOPIATUL FĂGET (B.P.) 494
ALTE CONSIDERAȚII (I.C.) 500

PARTEA A DOUA. ÎNVĂȚĂMÂNTUL CONFESIONAL

DIN PROTOPOPIATUL FĂGET 517

CAP. I. ÎNVĂȚĂMÂNTUL DIN PROTOPOPIATUL FĂGET

PÂNĂ LA 1800 (I.C.) 518

CAP. II. ÎNVĂȚĂMÂNTUL DIN PROTOPOPIATUL FĂGET

ÎNTRE 1800-1867 (I.C.) 547
I. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ACESTEI PERIOADE 547
II. DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI. ASPECTE GENERALE 549
III. DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI FĂGEȚEAN 554

CAP. III. ÎNVĂȚĂMÂNTUL DIN PROTOPOPIATUL FĂGET

ÎNTRE ANII 1867-1924 (I.C.) 560
I. CARACTERISTICI GENERALE 560
II. LEGISLAȚIA ȘCOLARĂ 562
III. ORGANIZAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PUBLIC 579

CAP. IV. ASPECTE GENERALE ALE

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PUBLIC CONFESIONAL (I.C.) 607
I. ÎNVĂȚĂTORUL, SUBIECT AL EDUCAȚIEI ELEVULUI 607
II. ELEVUL, OBIECT AL EDUCAȚIEI 653
III. ŞTIINȚA DE CARTE, EXPRESIA SINTETICĂ A
PERFORMANȚELOR ÎNVĂȚĂMÂNTULUI INSTITUȚIONALIZAT 682

CAP. V. ALTE ASPECTE (I.C.) 693

I. DONAȚII, FONDURI, ȘI FUNDAȚIUNI BISERICEȘTI.
ASPECTE GENERALE 693
II. CLĂDIRI/EDIFICII ȘCOLARE 710
III. ROLUL INSPECTORILOR ȘCOLARI REGEȘTI
ÎN MAGHIARIZAREA ȘCOLILOR CONFESIONALE ROMÂNEȘTI 716

BIBLIOGRAFIE (D.T.) 724

ANEXE (I.C.) 739
ICONOGRAFIE (B.P.) 753
 PRECUVÂNTARE

Făget - întru dăinuire

Trecem cu multă ușurință și fără să simțim încărcătura
vremurilor peste anumite spații geografice românești.
Un asemenea spațiu cu o deosebită încărcătură de cultură și
civilizație este și zona Făgetului. Însăși denumirea zonei ne spune
că aceasta vine de la secularii codri de fagi, pe care Dumnezeu i-a
pus podoabă acestui ținut. Truditorii din nobila breaslă a istoricilor
au coborât treptele milenare până în Paleolitic și au găsit urme de
cultură și civilizație specifice acelor vremi la: Românești, Coșava
și Temerești. Au făcut apoi impresionante descoperiri din Epoca
Bronzului în așezările Bătești și Margina, precum și din Epoca
Fierului la Complexul Arheologic de la Susani.
După Retragerea Aureliana (271-275), în această zonă
populația a rămas statornică, având în vedere faptul că aici n-a fost
un puternic centru al administrației romane. Știm că în momentul
retragerii au părăsit zona administrația și armata, iar populația
autohtonă și-a continuat cursul vieții. Aceasta o demonstrează
urmele materiale creștine ce datează încă din primele secole ale
erei noastre.
Din perioada Evului Mediu istoricii au găsit documente care
atestă organizarea acestui spațiu în districte românești. Din anul
1552 până în 1716 zona Făgetului, ca și cealaltă parte a Banatului,
vor fi sub ocupație otomană. Cu toate acestea Biserica nu și-a
întrerupt activitatea, ea rămânând Maica mângâierii românilor
din această zonă. În recensămintele stăpânirii otomane putem găsi
nume de așezări din zonă și numărul credincioșilor care plăteau
dările către administrația otomană. După 1716, când stăpânirea
otomană este alungată, acest teritoriu rămâne sub dominație
austriacă (austro- ungară mai târziu), până la Marea Unire din
1918, când se va alipi patriei mame și se va realiza România
Mare. În această perioadă apar în zona Făgetului și colonizările
germane și maghiare. Zona se racordează la civilizația europeană,
economia se dezvoltă. S-au construit biserici din lemn, dar și din

5
zid. De asemenea, în această perioadă, s-a mărit numărul școlilor
confesionale ortodoxe care au avut o contribuție deosebită la
creșterea nivelului de cultură și civilizație al credincioșilor din
această parte de țară.
Autorii acestei lucrări au menționat nume de preoți și
intelectuali care s-au ridicat din zona Făgetului. Amintim aici pe
părintele Partenie Gruescu din Parohia Ortodoxă Sintești, el
fiind cel care a scris prima monografie a unei localități românești
din Banat. Demn de menționat este și faptul că a participat la
Revoluția din 1848. De la el se păstrează astăzi un manuscris la
Biblioteca Academiei Române, în care menționează aspecte din
timpul Revoluției din zona Făgetului. Tot în această lucrare este
menționat Protopopul Ortodox de Făget, Părintele Sebastian
Olaru, care a reprezentat Făgetul la Adunarea de la Alba Iulia de
la 1 Decembrie 1918 și a fost senator în primul Senat al
României Mari. Autorii se opresc apoi și asupra omului de cultură
George Gârda, poet, avocat, deputat în trei legislaturi în
Parlamentul României, precum și membru în Adunarea
Eparhială a Caransebeșului. Mai este amintit în această lucrare și
Primarul Făgetului, Victor Feneșiu, cel care, în perioada
interbelică, a fost senator și deputat de Făget, însă și-a sfârșit
viața la Canal.
În această zonă oamenii s-au îndeletnicit cu diverse
activități: creșterea animalelor, cultivarea pomilor fructiferi, dar și
exploatarea lemnului din secularele păduri de fag. În plus, chiar
din secolul al XVIII-lea apar nominalizate în documentele vremii
importante bresle de meșteșugari.
La alcătuirea acestei monografii, cei trei autori: Profesorul
Ioan Cipu (92 ani), Profesorul Dumitru Tomoni și Părintele
Protopop de Făget Bujor Păcurar, au folosit un important fond
arhivistic, atât local cât și național, ceea ce-i conferă acestei lucrări
un pronunțat caracter științific. Monografia Protopopiatului Făget
deschide cărarea studiului asupra acestei zone și altor cercetători,
care ar putea să facă un pas mai departe căutând și în arhive din

6
străinătate, care, în mod cert, conțin date importante despre cultura
și civilizația românească din ținutul Făgetului.
Aducem mulțumiri autorilor și tuturor celor care au
contribuit la apariția Monografiei Protopopiatului Făget,
recuperând astfel o parte din zestrea spirituală și culturală a
românilor din această parte de țară.

† Ioan
Mitropolitul Banatului

7
 CUVÂNT ÎNAINTE

În anul 2013, când ne-am convins că ‒ cel puţin până în prezent ‒

anul 2016 este anul în care se împlinesc 300 de ani de la prima atestare
documentară a existenţei Protopopiatului ortodox român al Făgetului, noi,
autorii viitoarei Monografii a acestui protopopiat, ne-am întrunit şi am hotărât
ca, în cinstea acestui mare eveniment al credincioşilor aparţinători
protopopiatului, să întocmim o monografie, valorificându-se informaţiile deja
adunate şi adăungând la ele altele noi.
A fost schiţată, în linii generale, structura viitoarei monografii şi au
fost repartizate sarcinile. Deoarece Preaonoratului Părinte Protopop Bujor
Păcurar i-a revenit responsabilitatea coordonării întregii munci, am încercat
să-l scutim, pe cât era posibil, de întocmirea unor părţi ale monografiei.
Cu toţii am fost conştienţi de marea responsabilitate pe care ne-am
asumat-o şi de imensa muncă pe care urmeză să o depunem pentru a reuşi să
oglindim cât mai fidel existenţa protopopiatului în cele trei secole, din toate
cele 49 de localităţi componente (unele parohii, altele filii ale celor dintâi).
Oarecare dificultăţi am întâmpinat în cunoaşterea trecutului parohiilor care au
aparţinut protopopiatului Hisiaş-Balinţ, apoi protopopiatului Balinţ, din
eparhia Aradului, care au trecut la protopopiatul Făget în anii 1952/1953,
după înfiinţarea raionului Făget.
O întrebare pe care nu am putut-o ocoli şi căreia a trebuit să-i găsim
un răspuns adecvat a fost următoarea: căror categorii de cititori/de beneficiari
ai cărţii ne adresăm?, întrucât de nivelul lor de pregătire culturală trebuie să
ţinem cont în redactarea monografiei. Am ajuns la concluzia că, în principal,
ei vor fi de două feluri: unii cu orizont cultural mai modest, cărora va trebui să
le oferim informaţii suplimentare, pentru a înţelege mai bine fenomenul
prezent, alţii, cu pregătirea superioară, istorici profesionişti, care nu au nevoie
de astfel de informaţii adiacente, ei fiind interesaţi de cunoştinţe noi, inedite
oferite de monografie şi de rigurozitatea ştiinţifică cu care a fost redactat
materialul. Pe cât ne-a fost posibil, am încercat să satisfacem ambele cerinţe.
În scopul măririi responsabilităţii fiecărui autor, am căzut de acord
ca fiecare capitol să poarte semnătura celui care l-a întocmit. În felul acesta,
responsabilitatea devine individuală, iar meritele, atâtea câte vor fi, să revină
tuturor, pentru că părţile pozitive sunt rodul întregului colectiv.
Din punct de vedere metodologic, am optat pentru prezentarea
istoriei protopopiatului în mod cronologic (diacronic), recurgând la principiul
sincronic numai atunci şi numai în măsura în care dezvoltarea protopopiatului
a fost puternic determinată de factorul politic, social, militar etc. .
De asemenea, am decis ca întregul material să fie axat şi grupat pe
trei mari probleme/în trei mari Părţi: Istoria protopopiatului axată pe probleme

8
religioase/bisericeşti; Istoria învăţământului confesional şi Istoria fiecărei
parohii şi filii ale protopopiatului. Pentru moment, venim în faţa cititorilor cu
primele două Părţi.
În anul 1911, episcopul Miron Cristea şi-a început seria vizitelor
canonice (cum li se spunea pe atunci) cu protopopiatul Făget, despre care
aflase că este cel mai sărac protopopiat din eparhia Caransebeşului şi voia să
cunoască nemijlocit realitatea spre a putea şti cum să acţioneze în viitor. În
urma vizitei, arhiereul a rămas profund impresionat de căldura sufletească a
credincioşilor şi de ataşamentul lor faţă de Biserică. Adăugăm: şi faţă de
marele ierarh, pentru că înfiinţarea actualei mănăstiri ”Izvorul Miron” de la
Româneşti a fost decisă cu prilejul amintitei vizite canonice şi închinate lui,
după cum îi arată şi numele mănăstirii.
Sperăm că, asemeni episcopului Miron, şi cititorii mai puţin avizaţi
de viaţa religioasă din protopopiatul Făgetului vor rămâne impresionaţi de
bogăţia spirituală de aici: protopopiatul Făget are cele mai multe biserici de
lemn declarate monumente istorice din întreaga Mitropolie a Banatului; el
ocupă primul loc în ceea ce priveşte numărul şi importanţa cărţilor de cult cu
titlul de cărţi cu (mare) valoare de patrimoniu cultural, precum şi al obiectelor
de cult, ceea ce nu este puţin.
Înainte de a încheia, ţinem să mulţumim preoţilor care au înţeles să
sprijine eforturile noastre, furnizându-ne micromonografii ale parohiilor lor
sau care s-au oferit să treacă pe calculator manuscrisele noastre. În mod
deosebit s-au evidenţiat părintele paroh Cristian Farcaş de la Parohia Făget II,
care şi-a asumat greaua muncă a tehno-redactării materialului şi părintele
paroh Vasile Ulici de la Parohia Remetea Luncă, prin multele materiale pe
care le-a prelucrat. Preoţilor şi altora care au contribuit la întocmirea şi
apariţia volumului le adresăm o sinceră gratitudine.
De asemenea, mulţumim Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan,
Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, pentru permanenta
încurajare, pentru sprijinul moral şi pentru onoarea de a accepta să scrie
Predoslovia şi maicii Nicoleta Ploşnea pentru culegerea computerizată a unor
capitole.
Lucrarea nu ar fi putut vedea lumina tiparului fără sprijinul material
acordat de către Mitropolitul Banatului, Consiliul Judeţean Timiş, Primăria şi
Consiliul Local Făget.
Din punct de vedere grafic, cartea a apărut în bune condiţii datorită
strădaniilor depuse de domnul Dan Ciobotaru.
Tuturor le transmitem şi pe această cale caldele noastre mulţumiri.

Autorii

9
 INTRODUCERE
La sfârșitul unei munci desfășurate pe parcursul mai multor ani,
iubitorii de istorie pot lectura prima monografie a protopopiatului Făget.
Lucrarea prezintă cronologic rolul jucat de protopopiatul Făget în evolutia
istorică, culturală și spirituală a nord estului Banatului, spațiu ce s-a impus
atât în mentalul colectiv cât și în cercetările sociologice, etnografice și istorice
drept zona Făgetului sau Țara Făgetului, dat fiind faptul că începând cu
secolul al XVIII-lea Făgetul a devenit cea mai importantă localitate, fiind
centrul districtului, cercului, plășii sau raionului ce-i purta numele.
Zona Făgetului, considerată pe bună dreptate o adevărată Bucovină a
Banatului, nu numai prin etimologie toponimică, dar şi prin sinonimia
bogăţiilor folclorice şi etnografice păstrate nealterate timp de secole, se
derulează sub forma unui imens anfiteatru, fiind delimitată de Valea
Mureșului, zona Pădurenilor, poalele Munților Poiana Ruscăi și zona
Lugojului. În acest spatiu predominant colinar, brăzdat de apele râului Bega,
viața a pulsat din cele mai vechi timpuri, chiar dacă cele mai multe așezări
sunt atestate documentar in sec. XIV-XVI.
Chiar dacă prima atestare documentară a existenţei protopopiatului
Făget este din anul 1727 şi se datorează valorosului cercetător sârb Dimitrie
Ruvaraţ (Dimitrije Ruvarac), arhivar şi bibliotecar la patriarhia din Carloviţ,
cercetarea noastră demonstrează că, în mod cert, cel târziu din 1716 există şi
protopopiatul Făget, subordonat, iniţial, mitropoliei sârbe de
Belgrad-Timişoara, apoi episcopiei sârbe din Timişoara şi, prin ele,
arhiepiscopiei şi mitropoliei de la Carloviţ. Tot D. Ruvaraţ este cel care
consemnează şi numele primului protopop al Făgetului: Anghel Popovici
(Angel Popović) în anul 1735.
Protopopiatului Făget a fost sub jurisdicţia eparhiei Timişoarei până în
anul 1865, adică până la despărţirea ierarhică, din 1865 și până în anul1948 a
aparținut Episcopiei Caransebeșului, iar din 1948 și până în prezent aparține
Arhiepiscopiei Timișoarei și Mitropoliei Banatului.
Și după încadrarea în Episcopia greco-răsăriteană (ortodoxă) română a
Caransebeșului, protopopiatul Făget și-a păstrat structura sa organizatorică
nemodificată, pe considerentul că pe teritoriul său nu au existat comunități
religioase mixte - cu credincioși români și sârbi - ca să fie nevoie de acțiuni
pentru separare ierarhică. În consecință, el avea 41 parohii și 7 filii și
cuprindea 48 de localități: Baloșești, Băsești (azi Begheiu Mic), Bătești,
Bârna, Bichigi, Botești, Botinești, Brănești, Breazova, Bucovăț, Bujor (azi
Traian Vuia), Cliciova, Coșava, Coșevița, Coșteiul de Sus, Crivina, Curtea,
Drăgsinești, Drinova, Făget, Fărășeșeti, Fârdea, Gladna Română, Goizești,
Hăuzești, Homojdia, Jupani, Jupânești, Jurești, Luncani, Margina, Mâtnicu

10
Mic, Nemeșești, Pietroasa, Poieni, Pogănești, Povergina, Românești, Sărăzani,
Săceni, Sintești, Sudriaș, Surducu Mic, Susani, Temerești, Tomești, Zolt și
Zorani. Cu foarte mici modificări, prezentate și motivate la capitolele
respective, protopopiatului Făget și-a păstrat până în prezent aceeași structură
organizatorică.
Dacă perioada comunistă a influențat negativ și viața religioasă, după
anul 1989, pe fondul deschiderii societății românești spre valorile culturale și
spirituale tradiționale, se constată un reviriment în activitatea parohiilor, multe
dintre ele reușind să-și ridice noi lăcașuri de cult: Povergina, Jupâneşti,
Drăgsineşti, Bichigi, Bethausen, Pietroasa, Sudriaş, Jureşti, Tomeşti, Tomeşti
Colonie, Dumbrava şi oraşul Făget.
Structurată în două părți, monografia prezintă în prima parte istoria
protopopiatului Făget de la începuturi și până în zilele noastre, iar în partea a
doua evoluția învățământului confesional românesc din protopopiat de la
primele forme neinstituționalizate și până în toamna anului 1924, când școlile
primare confesionale devin școli de stat.
Lucrarea surprinde implicarea ierarhilor din Banat în viață religioasă și
spirituală a regiunii în general și a zonei Făgetului în special. Cele 23 de
tabele integrate în capitole sau în anexe îi oferă cititorului posibilitatea să
cunoască evolutia populației protopopiatului Făget, averea bisericească,
numele absolvenților instituțiilor de învăţământ teologic sau pedagogic,
numele preoțiilor și protopopilor.
Chiar dacă este prima lucrare monografică, este evident că istoria
zonei Făgetului și implicit a vieții religioase din această zonă au fost abordate
și în alte lucrări tipărite de-a lungul anilor.
Astfel, Bél Mátyás, în Geografia sa tipărită la 1777, consemna că
Făgetul era un castrum nobile, iar într-o altă lucrare, rămasă mult timp în
manuscris, acelaşi autor, referindu-se la cetatea medievală a Făgetului, arată
că după luptele cu turcii din anii 1594-1595 aceasta a devenit o ruină.
Evoluția localităților din zona Făgetului este prezentată documentat de
Pesty Frigyes în lucrarea sa în limba maghiară Krassó vármegye története
(Istoria comitatului Caraş). Monografia istorică a lui Pesty Frigyes a constituit
principala sursă de informaţii pentru mulţi istorici, care, oprindu-se asupra
realităţilor social-economice şi politice ale Banatului medieval, au făcut
referiri şi la zona Făgetului.
Aspecte privind evoluţia medievală a zonei Făgetului sunt surprinse şi
în lucrările lui Turchányi Tihamér, Krassó-Szörény megye Törtenete (Istoria
judeţului Caraş-Severin) şi Jenö Szentkláray, Krassó vármegye öshajdana
(Originea comitatului Caraş).
Informaţii sporadice despre unele evenimente istorice consumate pe
locurile făgeţene în evul mediu şi în zorii epocii moderne ne dă Nicolae Stoica

11
din Haţeg în Cronica Banatului, operă fundamentală a celui mai cunoscut
cronicar al Banatului, Partenie Gruescu, Evenimentele anului 1848 şi 1849
prin ţinutul Făgetului(manuscris), Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului
Severin, Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea
etc.
De un real folos pentru cunoaşterea evenimentelor din secolul al
XVIII lea au fost lucrările lui Baroti Lajos, Adattár Délmagyarország
XVIII.Századi történetéhez (Culegere de date privind istoria Banatului în
secolul al XVIII-lea), Jenö Szentkláray, Száz év Dél-Magyarorszage ujabb
történetéböl (Un secol din istoria mai nouă a Ungariei de Sud), Lénárt Böhm,
Dél-Magyarország vagy az úgynevezett Bánság Külön történelme (Istoria
separată a Ungariei de Sud sau a aşezământului Banat), Francesco Griselini,
Incercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Nicolae
Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc Costin Feneşan,
Administraţie şi fiscalitate în Banatul Imperial 1716-1849 şi Ioan Cipu,
Revoluţia de la 1848-1849 în zona Făgetului.
Dintre istoricii sârbi care au prezentat și evoluția vieții religioase și a
învățământului confesional amintim: Dimitrije Ruvarac, Opis Termišvarske
eparhije 1727. Godine, Slavko Gavrilović și Nikola Petrović, Temišvarski
sabor 1790, Nikola Gavrilović, Srpsko-rumunsko klerikalno učilište u Vršcu
etc. Pentru cunoașterea relațiilor bisericești româno-sârbe ne-am folosit de
lucrarea lui Radu Flora, Relaţiile sârbo-române. Noi contribuţii.
Informații despre situația învățământului confesional în zona Făgetului
ne-au oferit lucrările lui Petru Radu și Dimitrie Onciulescu, Contribuţii la
istoria învăţământului din Banat până la 1800, V. Ţîrcovnicu, Istoria
învăţământului din Banat până în anul 1800 și Contribuţii la istoria
învăţământului românesc din Banat (1780-1918), I.D. Suciu și Radu,
Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol.
I-II, Ioan Cipu, Învăţământul făgeţean 1769-1998, Ioan Munteanu, Banatul
istoric.1867- 1918,vol.III, Școala. Educația, Angela Rotaru-Dumitrescu,
Şcoala şi Societatea din Banat la începutul secolului XX, Daniel Alic,
Eparhia Caransebeșului în perioada păstoririi episcopului Miron Cristea
(1910-1919). Biserică și societate, Napoleon Ceauşescu, Monografia
Comunei Margina, Vol. III, 225 de ani de învăţământ românesc, Ana
Ursulescu, Ținutul Făgetului. Comunitate, biserica și școală între anii
1842-1918 etc..
Importante pentru demersurile cercetării au fost şi lucrările publicate
de: Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeş, Ion B. Mureşianu,
Carte veche bisericească din Banat, Nicolae Săcară, Bisericile de lemn ale
Banatului, I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Vasile Petrica,
Institutul teologic diecezan ortodox român Caransebeş 1865-1927, Luminiţa

12
Wallner-Bărbulescu, Zorile modernităţii. Episcopia greco-catolică din Lugoj
în perioada ierarhului Victor Mihalgi de Apşa etc..
Evoluţia zonei Făgetului în epoca modernă şi contemporană,
activitatea şi destinul unor oameni de cultură făgeţeni a constituit obiectul
unor studii prezentate în caietele Cenaclului ''George Gârda'' din Făget sau în
alte publicaţii bănăţene. În demersul cercetării am avut în vedere şi aceste
studii precum şi o serie de lucrări ştiinţifice sau de popularizare a istoriei
locale apărute după 1990: Dumitru Tomoni, Ioan Gheorghe Oltean, Doru
Milostean, Biserici de lemn din zona Făgetului, Aurel Păuncu, Evenimente
făgeţene în date (1548-1992), Dumitru Tomoni, Făget.Monografie istorică,
Ioan Cipu, Revoluţia de la 1848-1849 în zona Făgetului și Fragmetarium
făgeţean, vol. I Populaţia, Napoleon Ceauşescu, Monografia Comunei
Margina, vol. IV, Viaţa spirituală şi sfintele biserici, Petru Ursulescu, Banatul
de nord-est în secolele X-XVI etc..
Complexitatea problemelor abordate face imposibilă o prezentare
exausivă, și de aceea considerăm că problemele legate de activitatea
protopiatului Făget, importanța și consecințele acestei activități, rămân în
continuare deschise cercetării științifice.

13
 CADRUL GEOGRAFIC ȘI NATURAL

POZIȚIA GEOGRAFICĂ ȘI CADRUL NATURAL

Derulându-se sub forma unui imens amfiteatru, zona Făgetului este

delimitată de Dealurile Lipovei, zona Pădurenilor, poalele Munților Poiana
Ruscăi și zona Lugojului. Acest spaţiu prezintă o varietate de forme de relief,
de la munte, la dealuri, depresiuni, lunci şi câmpii. Pornind din direcţia nord
spre sud, se derulează Dealurile Lipovei, Câmpia Făgetului şi luncile create
de râul Bega şi afluenţii săi, Dealurile Surducului - „a căror limită spre munte
se poate urmări aproximativ pe la Crivina, Hăuzeşti, Gladna Română, Zolt,
Tomeşti şi apoi pe valea râului Şasa până la Crivina de Sus”1- Munţii Poiana
Ruscăi şi Dealurile Bulzei ce reprezintă „prelungirea spre est a Dealurilor
Lipovei”2.
Cea mai mare parte a zonei o reprezintă Depresiunea Făgetului,
desfăşurată de-a lungul râului Bega pe o distanţă de 40 de km, având o formă
alungită în direcţia est-vest asemănătoare unui golf. Depresiunea intracolinară
a Făgetului cu un profil asimetric, s-a format în lungul unei dislocaţii
tectonice importante, peste care s-au sedimentat pietrişuri, nisipuri şi argile
carbonatice3.

CLIMA

Zona Făgetului are climat continental moderat, cu uşoare influenţe ale

climatului mediteran şi oceanic, cu ierni blânde şi veri călduroase. Relieful
local adăposteşte zona şi face ca vânturile reci dinspre Marea Baltică şi
Transilvania să fie oprite de Dealurile Lipovei şi Munţii Poiana Ruscăi, iar
spre vest, are deschidere atât spre Câmpia Tisei şi spre culoarul Timişului, pe
unde pătrunde influenţa mediteraneană şi oceanică4. Temperaturile medii
lunare cresc din ianuarie până în iulie, se menţin în acelaşi nivel în august şi
apoi scad din nou până în ianuarie. În general, iarna este blândă, pentru că
paravanul munţilor şi dealurilor face să se simtă influenţa climatului
mediteranean.
Vântul dominant pentru zona Făgetului este cel care vine din vest şi în
cazul în care aduce şi nori la apusul soarelui, determină un timp ploios.

1
V.Ardeleanu, I.Zăvoianu, Judeţul Timiş, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p.19
2
Raularian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Tmişoara, 2007,
p.36
3
Ibidem, p.37
4
Păuncu Magdalena, Monografia geografică a localităţii Făget, 1976, p.22 (manuscris)

14
 Precipitaţiile atmosferice sunt destul de însemnate datorită activităţii
ciclonice şi invaziilor de aer umed dinspre vest, sud-vest şi nord-vest.
Cantitatea medie de precipitaţii totalizează 534 l/mp., cele mai multe pre-
cipitaţii se înregistrează în lunile mai-iunie şi uneori în octombrie-noiembrie5.
Regimul anual al cantităţilor de precipitaţii medii se prezintă cu un
maxim în luna iunie şi un minim în luna februarie. Apariţia încă a unei
perioade cu un maxim slab în luna octombrie este determinată de influenţa
ciclonilor mediteraneeni.
Valoarea maximă a precipitaţiilor în 24 ore a fost la Făget de 92 mm la
17 august 1949.
Numărul zilelor cu precipitaţii la Făget este de 130 pe an, iar numărul
zilelor cu ninsoare variază între 18 în zona depresionară şi 25 în zona de deal.
Zăpezile sunt mai frecvente în lunile de iarnă, fiind cu totul izolate în
lunile de toamnă şi primăvară, când apar accidental şi se topesc repede.
Brumele apar mai frecvent primăvara şi toamna, având efecte negative
asupra culturilor şi pomilor fructiferi.

HIDROGRAFIA

Zona Făgetului este străbătută de cursul râului Bega, care îşi are
izvoarele în Munţii Poiana Ruscăi, la altitudinea de 1150 m şi are la frontieră
o lungime de 159 km şi o suprafaţă de 2390 km2. Lăţimea văi la izvoare este
de 3-4 m, iar începând de la Făget creşte de la 16 m la 20 m. Adâncimea
râului este variabilă, de la 0,3 m la 1,5 m şi creşte pe masură ce înainteză spre
câmpie, atingând peste 3 m unde devine navigabilă.
Râul Bega se formează prin unirea a două brațe Bega Luncanilor și
Bega Poieni în dreptul localității Curtea și traversează zona Făgetului prin
localitățile Făget, Răchita, Mănăștiur, Leucușești, Bethausen și Cutina.
În această zonă Bega primeşte ca afluenţi pe stânga: Pârâul
Carpenului, Sopot, Vădana, Bucovăț, Zopata, Bălăsina și Gladna, iar pe
dreapta: Homojdia, Nădrăneasca, Icui, Valea Sigileasca, Valea Sârbenilor,
Pădurani, Topla și Cladova.
Scurgerea medie specifică are valori diferite, cele mai mari fiind în
anotimpul de primăvară şi începutul verii, iar cele mai scăzute toamna şi
iarna.
Debitul mediu al râului la Făget este de 17 m³/s, iar debitul maxim
înregistrat a fost de 72,6 m³/s.
Viiturile cu debite maxime s-au înregistrat în anii 1938, 1939, 1942,
1955, 1956, 1970, 1972, 1975, 1986, 2005, 2012.
5
Dan.N.Buruleanu, Ioan Traia, Răchita. Monografie ilustrată, Editura Solness, Timişoara,
2013, p.13

15
Fenomenul de înghet apare rar pe cursul râului Bega, cu excepția iernilor
foarte geroase, când temperatura aerului scade sub -15/-20°C. Atunci, pe o
perioadă de câteva zile, se produce şi înghetul apei, însă doar la mal.
În 1732 Canalul Bega a fost primul canal navigabil construit în ţară.
Construcţia canalului începe în anul 1728, sub supravegherea guvernatorului
militar al Banatului, contele Florimund de Mercy. Lucrările urmăreau pe cât
posibil linii drepte, în aval de Făget, tăind numeroasele meandre, pentru a
asigura navigaţia până în apropiere de Timişoara.

FLORA, FAUNA ŞI SOLURILE

Pădurile, administrate de Ocoalele Silvice Făget, Coșava și Valea

Mare, au o pondere importantă, fiind poziționate în nordul, estul și sud-estul
zonei Făgetului. Stratul arborilor are o structură destul de variată, pe lângă cer
şi gârniţă întâlnim gorunul, stejarul pedunculat, frasinul, carpenul, ulmul,
teiul, fagul etc., iar în zonele de contact cu Munții Poiana Ruscă bradul,
molidul și pinul.
Stratul arbustiv îmbracă pădurea cu tufişuri de păducel, sânger, lemn
câinesc, alun, măceş şi porumbar.
Primăvara, înainte de înfrunzirea arborilor, stratul ierbaceu irupe cu
mulţimea multicoloră a plantelor de primăvară: ghiocei, brebenei, viorele,
brânduşi şi multe alte specii care contribuie la frumuseţea acestor locuri.
Pe alocuri, în Dealurile Lipovei, se întâlneşte ghimpele (Ruscus
Hypoglassum), în Dealurile Lipovei şi Lugojului pâlcuri de castani
comestibili (Castanea Sativa), plante ocrotite de lege.
Varietatea reliefului, a climei şi vegetaţiei se reflectă și în bogăția și
componența faunei. Lumea animală a pădurilor este variată. Dintre cele mai
caracteristice specii menţionăm: lupul, porcul mistreț, veveriţa, iepurele,
şoarecele pitic, bursucul, vulpea, mistreţul, căprioara, etc..
Bogăţia ornitologică este reprezentată prin: fazan, pupăză,
privighetoare, mierla neagră, pitulicea, ciocănitoarea, ghionoaia, turturica,
dumbrăveanca, grangurul, pițigoiul, cucul, gaiţele, etc..
Se întâlnesc de asemenea şi reptile, răspândite atât în păduri cât şi pe
terenurile de cultură şi păşune. Dintre acestea amintim: şopârla cenuşie,
guşterul, năpârca, şarpele de casă, şarpele de apă, salamandra.
Pajiştile din zona colinară situate pe terenuri provenite din foste păduri
defrişate, cuprind următoarele elemente floristice: păiuşul, iarba câmpului,
firuţa, coada vulpii, obsiga, ghizdei, trifoi, bărboasă.
Pajiştile din zona depresionară sunt reduse ca întindere, fiind alcătuite
din iarba câmpului, păiuş, golomăţ, coada vulpii, ghizdei, trifoi, trifoi mărunt,
coada şoricelului, pojarniţa, păpădia, piciorul cocoşului, trei-fraţi-pătaţi.

16
 În zona joasă de luncă, pe cursurile leneşe ale pârâurilor şi râului,
apare o vegetaţie palustră, adeseori asociată cu o vegetaţie acvatică. Dintre
cele mai caracteristice plante amintim: stuful, papura, stânjenelul de baltă,
pipirigul, rogojul, salcia şi arinul. Fauna specifică acestei zone este
reprezentată de amfibieni, peşti, păsări şi mamifere. Fauna ihtiologică este
reprezentată prin mreană, oblaţ, boiştean, bibanul soare, scobarul, porcuşorul
de nisip.
Menţionăm în mod deosebit existenţa în zona de luncă şi terase ale
narciselor albe (Narcisus Stellaris) şi ale lalelei pestriţe (Fritilaria meleagris)
plante ocrotite de lege.
Vegetaţia spontană oferă vizitatorului o gamă largă de plante
medicinale reprezentate prin: flori de porumbar, flori de castan, flori şi fructe
de păducel, flori de soc, flori de tei, flori de urzică moartă, frunze şi tulpină de
urzică, frunze de tătăneasă, rizom de stânjenel, sunătoare, coajă de salcie,
frunze de patlagină etc.
În lunca râului Bega se întâlnesc soluri aluviale şi soluri gleice. Spre
nord, în zona Dealurilor Lipovei, predomină luvisoluri alvice (soluri
podzolice, argiloiluviale) şi soluri argiloiluviale brune podzolice. Pe areale
restrânse se întâlnesc regosoluri şi soluri erodate. Spre sud, extensiune mare
au solurile argiloiluviale brune podzolice uneori, pseudogleizate şi
pseudogleice.

POPULAŢIA

Relieful variat, cu păduri protectoare şi lunci fertile create de râul

Bega şi de afuenții săi, au făcut din zona Făgetului un spațiu locuit din cele
mai vechi timpuri, lucru confirmat de așezările paleolitice descoperite la
Românești6, Coșava7 și Temerești8.
Registrele de socoteli ale domeniului Hunedoarei și defterele turcești,
din secolul al XVI-lea, dar mai ales conscripțiile fiscale austriece, din secolele
XVIII-XIX, oferă o imagine a habitatului din zona Făgetului. Populaţia zonei
prezintă fluctuaţii determinate de valorile sporului natural şi a sporului
migratoriu, precum şi de condiţiile istorice şi de dezvoltare social-economică.

6
Florea Mogoşanu, Paleoliticul în Banat, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p.51
7
Florea Mogoşanu, Ion Stratan, Noi descoperiri paleolitice în Banat, în „SCIV”, 17, 1966,
p.341
8
Dorel Micle, Elena-Cristina Niţu, Un sit arheologic din epoca pietrei își dezvăluie secretele
Temereşti - Dealu Vinii, oraş Făget în Arheologia Banatului Cercetări, descoperiri,
intervenţii, editori,Victor Bunoiu și DanVlase, Timişoara, 2016, p. 26

17
Tabelul nr. 1 Numărul gospodăriilor (caselor) în zona Făgetului în sec.
XVI-XVIII9

Nr. Localitatea Numărul gospodăriilor (caselor)

Crt. 1554 1569 1579 1717 1776
1 Făget 3 3 2 20 116
2 Baloșești 10 4 4 8
3 Băsești (Begheiul Mic) - - - 20 61
4 Bătești 6 13 15 - 73
5 Bichigi 13 8 9 10 81
6 Bârna - - - 9 42
7 Botești 4 - 1 - 33
8 Botinești 11 10 9 15 84
9 Brănești 16 15 12 20 76
10 Breazova 40 38 37 18 59
11 Bucovăț 6 7 5 17 123
12 Bunea Mare 10 12 13 - 47
13 Bunea Mică - - - - -
14 Cladova 6 6 6 30 63
15 Cliciova - - - 30 134
16 Coșava 23 16 18 30 94
17 Coșevița - - - - 15
18 Coșteiu de Sus - - - - 45
19 Crivina de Sus 16 16 7 10 48
20 Curtea 30 17 19 50 107
21 Cutina - - - - 102
22 Drăgsinești 10 6 6 10 42
23 Drinova 9 2 4 20 62
24 Dubești - - - 20 41
25 Dumbrava - - - -
26 Fărășești 23 16 16 - 31
27 Fârdea 24 19 15 15 173
28 Gladna Montană - - - -
29 Gladna Română 24 17 12 40
30 Goizești 20 13 15 8
31 Hăuzești 8 6 6 - 38
32 Homojdia 23 16 15 6 37
33 Ierșnic 10 5 8 20 105
34 Jupani 13 10 6 10 72
35 Jupânești 18 13 9 10 62
36 Jurești - - - 18 33
37 Leucușești 21 19 21 30 81
38 Luncani - - - - 38
39 Margina 130 84 65 18 58
40 Mănăștiur 30 18 16 20 49
41 Mâtnicu Mic 15 8 5 10

9
Egel Pál, A Temesvári és Moldovai szandszák törökkori települései (1554-1579),
Szeged,1996, p.177-180; Suciu, I.D., Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria
Mitropoliei Banatului, vol.I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 376-378.(în
continuare: Suciu – Constantinescu, Documente...)

18
42 Nemeșești 14 15 6 10 20
43 Ohaba Lungă 8 10 7 10 24
44 Ohaba Română 7 9 6 -
45 Pădurani 12 8 9 10 30
46 Pietroasa 16 12 8 15 38
47 Pogănești 12 10 10 - 78
48 Poieni 14 9 7 - 40
49 Povergina 28 16 13 - 41
50 Răchita 37 26 14 30 142
51 Remetea Luncă 15 11 14 15 69
52 Românești 30 25 23 6 69
53 Săceni 10 10 8 - 91
54 Sărăzani 20 15 16 20 48
55 Sintești 10 20 21 - 142
56 Sudriaș 10 9 6 - 81
57 Surducu Mic 16 21 24 - 80
58 Susani - - - 20 78
59 Temerești 17 21 20 - 121
60 Tomești 20 12 10 - 52
61 Topla 25 21 20 - 42
62 Traian Vuia (Bujor) 50 28 31 30 80
63 Zolt 16 10 8 10 46
64 Zorani - - - 10 31

Dacă înmulțim numărul gospodăriilor cu 4,5 persoane/familie, așa

cum au stabilit specialiștii în demografia istorică pentru această perioadă,
putem estima populația aproximativă a zonei Făgetului. Cifrele de mai sus
arată o scădere a populației între anii 1554-1579, lucru explicabil atât din
cauza epidemiilor specifice epocii, cât și a scutirii unor familii de la plata
dărilor, în schimbul colaborării cu autoritățile otomane.10 Numai aşa se poate
explica faptul că târgul Făget este menționat doar cu trei familii în anii 1554 și
1569, și cu două familii în anul 1579. Cu certitudine în Făget trăiau mai multe
familii, dar majoritatea erau scutite de dări în schimbul unor atribuţii
administrative şi militare.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, zona Făgetului este mult
mai populată, și în special localitățile: Fârdea (173 familii), Răchita (142),
Sintești (142), Cliciova (134), Bucovăț (123), Temerești (121), Făget (116),
Curtea (107), Herșnic (105), Cutina (102)etc. Pentru secolele următoare datele
privind populația zonei Făgetului sunt mult mai clare, având la dispoziție
recensămintele oficiale. Și pentru această perioadă populația zonei Făgetului
prezintă fluctuații, așa cum rezultă din tabelul de mai jos:

10
Ana Ursulescu, Ținutul Făgetului. Comunitate, biserica și școala între anii 1842-1918,
Editura Eurostampa, Timișoara, 2012, p.31

19
 Tabelul nr. 2 POPULAŢIA ZONEI FĂGETULUI ÎN PERIOADA
1880-201111

Nr. Localitatea 1880 1900 1910 1920 1930 1941 1966 1977 1992 2011
crt.
1 Făget 1762 2479 3323 2921 2978 2858 3821 3783 4327 3658
2 Baloșești 168 222 244 224 240 235 217 232 178 120
3 Băsești 509 579 585 511 545 540 519 548 394 314
(Begheiul Mic)
4 Bătești 508 568 532 474 496 499 485 507 503 456

5 Bichigi 742 822 886 853 751 810 711 657 603 557
6 Bârna 290 406 439 432 413 431 333 325 368 352

7 Botești 187 215 237 220 215 187 156 143 114 92

8 Botinești 487 611 538 466 432 408 294 285 231 223
9 Brănești 713 673 684 594 670 653 510 598 562 448
10 Breazova 441 472 459 370 464 470 351 313 250 266

11 Bucovăț 720 814 787 810 774 780 694 647 615 538
12 Bulza 660 657 577 504 448 378 249 156 69 24
13 Bunea Mare 583 724 790 771 813 779 652 485 359 226
14 Bunea Mică 231 282 250 228 257 211 83 14 - -
15 Cladova 698 781 791 859 765 771 598 543 537 539

16 Cliciova 887 1173 1041 848 910 925 762 623 477 488
17 Colonia Mică - - - - - - 108 150 174 258
18 Coșava 645 579 704 626 655 617 551 521 478 396

19 Coșevița 121 140 152 150 159 149 132 111 55 47

20 Coșteiu de Sus 617 608 630 612 555 523 391 309 216 161

21 Crivina de Sus 328 367 336 334 309 276 259 223 233 213
22 Curtea 1203 1306 1329 1300 1234 1131 951 950 796 653
23 Cutina 845 923 969 987 876 874 644 521 396 357
24 Drăgsinești 320 315 287 315 322 321 346 265 190 166
25 Drinova 252 323 396 370 374 355 324 275 234 219
26 Dubești 899 936 1054 884 915 921 620 414 356 281

11
Varga E. Arpád, Statistică recensăminte după limba maternă și naționalitate, jud.Timiș
(http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdstat/tmetn.pdf); 1930_Recensamant_Cifre-
preliminare-populatia; Indicatorul localităților din România. Datele recensământului general
din 6 aprilie 1941, București,1943; http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/

20
27 Dumbrava - 1881 1989 1718 1487 1354 1055 975 955 972
28 Fărășești 472 538 597 525 493 481 379 298 272 241

29 Fârdea 940 971 1012 989 887 875 906 922 669 568
30 Gladna 285 311 317 283 266 251 253 211 176 146
Montană
31 Gladna Română 753 777 752 684 725 692 678 592 477 376
32 Goizești 159 175 181 180 181 192 - - - -
33 Groși 392 396 398 360 379 357 289 225 152 85
34 Hăuzești 310 314 341 314 290 279 258 229 169 137
35 Homojdia 261 381 370 349 326 323 229 185 185 144
36 Ierșnic 491 592 573 596 654 612 434 341 220 179
37 Jupani 460 607 702 636 696 755 688 647 526 493
38 Jupânești 305 232 339 330 345 311 361 298 223 188
39 Jurești 230 289 308 270 268 243 198 185 204 180
40 Leucușești 496 757 784 740 759 762 734 659 531 490
41 Luncani 676 637 619 621 718 711 900 534 477 356
42 Margina 511 557 685 667 914 797 999 950 1031 977
43 Mănăștiur 391 479 776 758 778 880 1347 1365 1210 1131
44 Mâtnicu Mic 313 351 343 336 353 360 347 321 225 163
45 Nemeșești 201 191 185 178 170 151 171 89 53 76
46 Nevrincea 362 366 372 884 758 673 352 263 205 239
47 Ohaba Lungă 307 428 608 529 540 654 501 451 418 416
48 Ohaba Română 795 866 927 846 939 943 666 475 353 208
49 Pădurani 396 498 547 531 544 546 361 215 107 88
50 Pietroasa 525 597 577 481 496 487 464 456 457 359
51 Pogănești 418 491 541 437 416 413 290 231 371 366
52 Poieni 492 631 694 579 644 516 589 435 304 307
53 Povergina 361 441 449 440 385 359 344 257 239 150
54 Răchita 1275 1528 1637 1477 1609 1629 1475 1371 1229 1149
55 Remetea Luncă 608 735 719 615 642 618 567 488 418 436
56 Românești 663 677 709 664 647 603 730 786 656 541
57 Săceni 184 240 406 254 449 493 353 296 226 201
58 Sărăzani 446 527 500 449 490 484 287 269 169 208
59 Sintești 864 927 935 859 903 882 721 683 534 463
60 Sudriaș 514 572 634 562 626 659 470 454 369 304
61 Surducu Mic 683 808 701 677 682 657 548 562 415 308
62 Susani 537 717 940 690 624 662 598 516 417 319
63 Temerești 802 842 886 798 784 749 682 661 612 506
64 Tomești 696 696 699 650 885 604 483 489 393 323
65 Tomești - - 188 - - - 888 1066 1133 753
Colonie
66 Topla 168 238 239 225 256 241 90 26 6 3
67 Traian Vuia 585 628 654 687 620 644 531 530 451 434
(Bujor)
68 Zolt 350 391 414 356 374 394 376 359 258 194
69 Zorani 238 295 283 264 248 235 191 151 109 87

21
 PREZENTAREA ISTORICĂ A ZONEI FĂGETULUI

I. DE LA PREISTORIE LA PRIMELE AŞEZĂRI STABILE

Prin întinderea sa, prin unitatea şi diversitatea sa geografică, zona

Făgetului, brăzdată de apele râului Bega şi ale afluenţilor săi, a oferit din cele
mai vechi timpuri condiţii prielnice de existenţă comunităţilor omeneşti,
ocrotindu-le în vremuri de restrişte sub adăpostul dealurilor bogat împădurite,
adevăraţi străjeri naturali, aliniaţi dintotdeauna în faţa numeroşilor duşmani
ce-au conturbat şi frânat viaţa paşnică şi domoală de pe aceste locuri
româneşti.
Cercetările şi săpăturile arheologice efectuate în ultimele decenii
în această zonă au scos la iveală mărturii incontestabile ale civilizaţiei
materiale şi spirituale din perioada de început a apariţiei şi dezvoltării
societăţii omeneşti- paleoliticul - şi din epocile următoare, dovedind unitatea
şi continuitatea vieţii în acest spaţiu geografic.
Săpăturile arheologice efectuate în 1959 la Româneşti au dus la
descoperirea staţiunii paleolitice Româneşti-Dumbrăviţa12. Dacă descoperirile
din alte localităţi bănăţene dovedesc existenţa unor staţiuni de scurtă durată,
descoperirea de la Româneşti - Dumbrăviţa justifică ipoteza unei locuiri
întinse în timp şi spaţiu, argumentată de cele şase nivele de locuire13.
Vestigii ale civilizaţiei pietrei s-au găsit şi la Coşava în urma
săpăturilor arheologice efectuate în anii 1961-1964, ce au scos la iveală trei
straturi de cultură14, și la Temerești, în urma cercetărilor sistematice de teren
din ianuarie 201515.
Prin poziţia geografică staţiunile de la Româneşti - Dumbrăviţa şi
Coşava interferă cu alte arii de civilizaţie, simţindu-se influenţele exercitate
de staţiunile din Europa centrală asupra celor din răsărit. Locuitorul acestor
staţiuni a fost homo sapiens de tip neanderthalian. Vânătoarea, culesul
plantelor şi fructelor, pescuitul, prelucrarea pietrei şi a osului au constituit
principalele ocupaţii ale acestor locuitori, factori hotărâtori în dezvoltarea
gândirii umane şi progresul societăţii.
Tot la Româneşti, în nivelele locuite ale peşterii, s-au descoperit
forme ceramice ce aparţin culturii neolitice Tisa I şi Tisa II, deosebite de cele
descoperite în alte aşezări16 și vestigii materiale aparţinând culturii Coţofeni,

12
Florea Mogoşanu, Ion Stratan, Noi descoperiri paleolitice în Banat, în „SCIV”, Bucureşti,
17, 1966, p. 335
13
Florea Mogoşanu, Paleoliticul în Banat, Bucureşti, Editura Academiei, 1978, p.51
14
Florea Mogoşanu, Ion Stratan, op.cit, p.341
15
Dorel Micle, Elena-Cristina Niţu, op.cit., p. 26
16
Marius Moga, Muzeul regional al Banatului, în „Revista Muzeelor” nr. 3, 1964, p. 295

22
cultură ce se va suprapune în Banat peste cultura Tisa, marcând trecerea la
perioada de tranziţie spre epoca metalelor, etapă superioară în evoluţia
societăţii primitive.
Pentru epoca metalelor, singura cercetare arheologică sistematică din
zona Făgetului s-a întreprins la Susani-Bega. Săpăturile efectuate în perioada
1965-1973 au scos la iveală o aşezare de la sfârşitul epocii bronzului şi un
interesant sanctuar de la începutul primei epoci a fierului17.
Cu ocazia lucrărilor de diagnostic arheologic efectuate în primăvara
anului 2014 pe un tronson al autostrăzii Lugoj-Deva, între localitățile
Dumbrava și Coșteiul de Sus, s-au descoperit mai multe așezări din epoca
bronzului și fierului, cele mai importante fiind cele de la Bătești și Margina.18
Așezarea de la Bătești a fost amplasată pe un grind nisipos, parțial
erodat în urma debitelor mari ale unui afluent al Begăi. Cercetarea
arheologică a stabilit că pe acest grind au existat trei așezări umane. Primele
două se datează în perioada târzie a epocii bronzului, aproximativ în a doua
jumătate și spre sfârșitul mileniului al II-lea î. Hrs. Au fost cercetate resturile
unor locuințe, majoritatea de tipul unor bordeie săpate în solul nisipos. În
apropierea acestora au fost descoperite gropi de mari dimensiuni folosite
pentru depozitarea proviziilor. Destul de numeroase sunt și gropile cu
depuneri rituale în care se aflau vase întregi sau întregibile, care inițial păstrau
ofrande aduse zeilor (mâncare, băuturi, etc.). Ultima comunitate care a locuit
în acest loc aparține perioadei târzii a primei epoci a fierului și datează de prin
secolele VII-VI î. Hrs. Au fost descoperite, și în acest caz urmele unor
construcții și gropi cu funcționalități diferite. În afara zonei cercetate, dar în
imediata sa apropiere, la suprafață a fost descoperit un fragment dintr-o
brățară din pastă de sticlă, de culoare albastră, care atestă, indirect existența
unui sit arheologic aparținând unei comunități celtice stabilită în acest loc prin
secolele III – II î. Hrs.
La Margina au fost descoperite mai mult de 800 de obiective, generic
numite complexe arheologice. Este vorba de resturile unor locuinţe, anexe
gospodăreşti, gropi pentru păstrarea alimentelor, gropi folosite la construcţii,
gropi de stâlpi, cuptoare şi vetre de foc, gropi cu caracter ritual, morminte,
etc. Cele mai vechi urme de locuire datează din epoca bronzului, mai precis
din a două jumătate a mileniului II î. Hrs. Într-una din locuinţe a fost
descoperită o lupă de fier de baltă, ceea ce reprezintă una dintre cele mai
vechi încercări de pe teritoriul României de a obţine fier din granulele de
minereu din zona de mlaştină. Următoarea etapă de locuire se plasează pe la
sfârşitul mileniului II î. Hrs., iar ceramica descoperită se individualizează mai

17
„Orizont,” Timişoara, nr.37 din 7 sept. 1978, p. 8
18
Informațiile ne-au fost puse la dispoziție de către arheologul Ioan Bejinariu, de la Muzeul
Județean Sălaj

23
ales prin decorul său, realizată preponderent prin caneluri. Următoarea
comunitate se stabileşte în acest loc pe parcursul epocii fierului prin secolele
IX – VIII î. Hrs. În fine, câteva complexe arheologice au furnizat un material
ceramic din perioada dacică, din secolele II – I î. Hrs.
Cercetările arheologice sistematice ar scoate la iveală şi alte aşezări
din această zonă, lucru dovedit şi de descoperirea întâmplătoare a unor
vestigii materiale din epoca metalelor şi după cucerirea romană.
La Făget s-a descoperit jumătatea unei brăţări de aur cu capetele lăţite
în formă de semilună, din perioada Hallstattului târziu sau Latene-ului19. Din
aceeaşi perioadă datează şi o sârmă de aur provenind de la o podoabă
descoperită la Dumbrava, localitate situată la 5 km de Făget20.
Cu prilejul lucrărilor de construire a căii ferate Lugoj - Ilia, în 1898
între Balinţ şi Făget s-au descoperit mai multe antichităţi, între care şi 18
monede romane, 14 de argint şi 4 de aramă. Cea mai mare parte a monedelor
de argint sunt romane, din sec. I-III, emise de împăraţii: Vespasian, Domiţian,
Traian, Severus Alexander21etc.
În toamna anului 1957, cu ocazia lucrărilor de asfaltare a şoselei Făget
- Timişoara, la o distanţă de 1,5 km de la prima localitate s-au descoperit 29
monede de bronz, datând din sec. IV emise de împăratul Constantin cel Mare
(11 exemplare), Constans (5 exemplare) şi Constantius II (13 exemplare)22.
Aceste descoperiri dovedesc că zona Făgetului a fost locuită din cele
mai vechi timpuri, fapt ce explică şi numărul foarte mare de aşezări
consemnate în evul mediu.

II . ZONA FĂGETULUI ÎN EVUL MEDIU

Inexistenţa unor cercetări arheologice sistematice, în punctele

susceptibile a fi fost locuite odinioară învăluie în mister începuturile primelor
structuri teritoriale locale, lăsând loc unor interpretări mai mult sau mai puţin
fundamentate.
Prima informaţie documentară despre zona Făgetului datează din anul
1288, când banii Severinului Mihai şi Velici, donează posesiunea Icuş din
zona Făgetului surorilor mai mari Ecaterina şi Agnes. Donaţia lasă să se tragă
concluzia că banii Severinului aveau posesiuni în zona Făgetului23. Din
19
„Materiale şi cercetări arheologice”, II, 1956, p.216
20
Ibidem
21
Hadrian Daicoviciu, Descoperiri monetare romane în Banatul secolului al XIX - lea, în
„Acta Musei Napocensis”, VIII, 1971, p.561-563
22
Bucur Mitrea, Decouvertes recentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines
en Roumanie, în "Dacia", Nouvelle Series, XI, 1967, p.386
23
Gh. Cotoşman, Banatul şi biserica românească bănăţeană în epoca principilor naţionali.
Principele Glad. în „Altarul Banatului”, IV, 1947,Timişoara, p.10.

24
acelaşi document cunoaştem şi prima încercare de catolicizare a zonei, fiind
binecunoscută politica regalităţii maghiare potrivit căreia purtătorul de spadă
era însoţit şi de misionarul catolic24.
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea se intensifică ofensiva
regalităţii angevine în zona Făgetului. În 1361 se consemnează prima
încercare de împroprietărire a fraţilor Carapciu, veniţi din Ţara Românească
pe domeniul Icuş, spre nemulţumirea proprietarilor din zonă25. Chiar dacă va
face şi alte încercări de a crea o structură feudală românească catolică şi
servilă în zona Făgetului, regalitatea maghiară nu-şi va atinge scopul; mulţi
cnezi români, potenţiali aspiranţi la un statut nobiliar, au preferat alunecarea
spre iobăgie decât trecerea la catolicism.
În prima jumătate a secolului al XV-lea, zona Făgetului devine parte
integrantă a domeniului Hunedoarei, ajuns cel mai întins domeniu nobiliar din
voievodatul Transilvaniei. Perioada de înflorire a domeniului se leagă
nemijlocit de marea personalitate a lui Iancu de Hunedoara. Ajuns ban al
Severinului, Iancu de Hunedoara a primit drept zălog districtul Icuş, cu
cetatea Margina, de la regele Ungariei, Albert pentru contribuţia, inclusiv
materială, adusă la apărarea liniei Dunării în faţa deselor atacuri turceşti .
Această donaţie din 27 septembrie 1439 marchează începutul alipirii
zonei Făgetului la domeniul Hunedoarei26. Cea mai importantă personalitate a
veacului al XV-lea ridicată din mijlocul românilor pe marea scenă a istoriei
universale27 va primi drept donaţie şi celelalte districte din zona Făgetului:
Bujor, Fârdea, Mănăştiur, Jupani şi Sugea28.
Şi în timpul lui Matei Corvin, fiu al lui Iancu de Hunedoara ajuns rege
al Ungariei, zona Făgetului s-a bucurat de aceeaşi importanţă în cadrul
domeniului, şi în special cetăţile Margina şi Mănăştiur.
După moartea lui Matei Corvin domeniul Hunedoarei şi "pertinenţele
sale exterioare", inclusiv zona Făgetului, au trecut succesiv în stăpânirea lui
Ioan Corvinul, Beatrice de Frangepan şi Gheorghe de Brandemburg. O
semnificaţie aparte pentru cunoaşterea realităţilor social politice din zona
Făgetului la începutul secolului al XVI-lea o are actul de donaţie din 8

24
Pesty Frigyes, Krassó vármegye, vol.I/1, Budapesta, 1884, p. 220. (în continuare: Pesty
Frigyes, Krassó); vezi şi Turchányi Tihamér, Krassó - szörény megye Története, vol.I, Lugoj,
1906, p.192
25
Pesty Frigyes, Krassó …, p.220; Turchányi Tihamér, op.cit., p.93
26
Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, Edititura Academiei,
Bucureşti, 1973, p. XIV
27
Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ed. a II a, Bucureşti, Edititura Știinţifică, 1968,
p.206.
28
I. Pataki, op.cit., p.XIV

25
decembrie 150629. Este primul document cunoscut care face o inventariere a
tuturor localităţilor ce constituiau "pertinenţele exterioare" ale domeniului
Hunedoarei. Potrivit documentului, în zona Făgetului existau cinci districte
româneşti - Sugya, Bujor, Mănăştiur, Icuş-Margina şi Fârdea -, ce înglobau în
hotarele lor 100 de aşezări. Actul de donaţie demonstrează, odată în plus,
caracterul românesc al aşezărilor din zonă, dar nu consemnează cetatea
Făgetului sau vreo aşezare cu acelaşi nume, semn că acestea nu existau la data
respectivă.
Din punct de vedere demografic, la începutul secolului al XVI-lea
situaţia districtelor din zona Făgetului se prezintă astfel: districtul Fârdea - 14
sate, 124 familii şi 620 locuitori; districtul Icuş - Margina -33 sate, 267 familii
şi 1335 locuitori; districtul Mănăştiur - 13 sate, 97 familii şi 485 locuitori;
districtul Bujor - 20 sate, 94 familii şi 470 locuitori30. În ceea ce priveşte
populaţia târgurilor din zona Făgetului, existau şi aşezări mai înstărite, unde
alături de agricultură se practicau şi meşteşuguri. Conform registrului din
1512, Margina avea 82 familii cu 410 locuitori, Gladna avea 15 familii cu 75
locuitori, Mănăştiurul avea 31 familii cu 155 locuitori, iar Bujorul avea 31
familii cu 155 locuitori31.
Sub aspectul social, asistăm şi în zona Făgetului la structurarea unei
nobilimi locale ce deţinea funcţii în cadrul domeniului şi beneficia de pe urma
acestora. Documentele amintesc la 1509 de Ioan Bekes de Fachiad (Făget), iar
la 1530 de Gaşpar de Margina, ambii ocupând funcţia de castelani ai cetăţii
Hunedoara32. De un statut privilegiat, dar neunitar şi diferenţiat în timp, se
bucurau cnejii şi crainicii.
Luptele pentru putere dintre diferitele grupări ale nobilimii, încurajate
atât de Gheorghe de Brandemburg, ajuns singurul proprietar al domeniului
Hunedoarei, cât şi de Ioan Zapolya voievodul Transilvaniei, au agravat şi
situaţia ţăranilor din zona Făgetului. De aceea la răscoala ţărănească din 1514,
condusă de Gheorghe Doja, alături de iobagii de pe valea Mureşului, au
participat şi cei din zona Făgetului şi în special din districtul Mănăştiurului33.
Interminabilele dispute dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg,
înfrângerea de la Mohacs au dus la crearea paşalâcului de Buda şi a

29
Petru Ursulescu, Banatul de nord-est în secolele X-XVI, Edititura Orizonturi Universitare,
Timișoara, 2005, p.148,(în continuare: Petru Ursulescu, Banatul...);vezi şi Victor Motogna,
Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în evul mediu. Districtele româneşti în „Banatul de
altădată”, vol.I, Timişoara, 1944, p.17
30
Ibidem, p.XLVII
31
Ibidem, p.LXII; vezi şi Iuliu Vuia, Districtus Walachorum în „Analele Banatului”, an II,
iulie - dec. 1929, Timişoara, p.34-36
32
Iosif Pataki, op.cit, p. XXXIX
33
Ibidem, p.XXV

26
principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană, ce cuprindea
şi Banatul.
După încercarea nereușită a lui Mehmet Sokollu de a ocupa Timișoara
în toamna anului 1551, sultanul Soliman Magnificul i-a încredințat comanda
supremă a armatei otomane din Europa vizirului Kara Ahmed pașa, care în
vara anului 1552 s-a îndreptat spre Banat. La 27 iunie 1552 ajunge la
Timișoara și începe asediul cetății obligându-l pe comandantul Ștefan
Losonczi să se retragă cu apărătorii în turnul de apă de deasupra porții celei
mari, iar după un asediu de 20 de zile să se predea. La scurt timp, peste 20 de
cetăți și fortărețe au fost cucerite printre care și Lipova, Șoimuș, Ilia, Făget,
Margina, Mănăștiur, Orșova etc.34 În 1554, în cetatea Făgetului erau așezați
30 de soldați otomani, dintre care 26 de apărători ai cetății și 4 tunari35.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea reîncep frământările în zona
Făgetului, pe fondul unor noi conflicte dintre turci şi austrieci. La acestea s-au
adăugat efectele ciumei care a bântuit în părţile estice şi nordice ale Banatului,
precum şi numeroasele acte de tâlhărie săvârşite de diferitele cete de haiduci
care tulburau liniştea zonei. Cu toate acestea, turcii au reuşit, cu mici
intermitenţe, să rămână stăpâni ai cetăţii Făgetului36.
Domnia glorioasă a lui Mihai Viteazul trezeşte speranţa libertăţii şi în
rândul românilor bănăţeni. Răscoala începe în februarie 1594, răsculaţii
reuşind să ocupe câteva cetăţi, printre care Vârşeţ, Bocşa, Făget şi
Becicherecul Mare, dar lipsiţi de sprijinul lui Sigismund Bathory răsculaţii au
fost înfrânţi în iulie 1594, în lupta de la Becicherecul Mare, de către oastea
turcească condusă de către Hassan Paşa. În urma acestor evenimente, cetatea
Făgetului a fost reocupată de către turci37.
În anul următor, în condiţiile în care armata otomană condusă de Sinan
Paşa pătrundea în Ţara Românească, suferind o ruşinoasă înfrângere la
Călugăreni, cetatea Făgetului şi împrejurimile sale devin teatrul unor aprige
confruntări militare, rolul principal revenindu-i lui Gheorghe Borbely, numit
la 27 mai 1595 ban de Caransebeş-Lugoj. Noul ban atacă cu armata sa
sprijinită de 27 piese de artilerie mai întâi Bocşa, apoi Vârşeţul şi în 13 august
1595 ocupă cetatea Făgetului38, care reintră în stăpânirea Principatului

34
Sorin Bulboacă, Structuri politice și confesionale în Banatul Lugojului și Caransebeșului
(1552-1658), vol. 1, Editura ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2011, p. 67
35
Cristina Feneșan, Vilayetul Timișoara 1552-1716, Editura Ariergarde, Timișoara, 2014, p.
25
36
Fr. Pesty, op.cit., p. 149
37
„Studii de istorie a Banatului”, Timişoara, nr. 9/1983, p. 29
38
Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, Partea I-III, Editura Autorului,
Caransebeș, 1898, p. 4

27
Transilvaniei, cunoscând o etapă de refaceri sub conducerea noului castelan
Ştefan Bekes, care era ginerele banului Gheorghe Borbely.39
În anul 1608, noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory
(1608-1613), îi dă lui Vesseleny Baltasar cetatea Făgetului ce făcea parte, de
data aceasta, din comitatul Arad. Timp de aproape jumătate de secol
informaţiile despre cetatea Făgetului lipsesc, dar este de presupus că ea a avut
aceeaşi existenţă zbuciumată ca de altfel tot nord-estul Banatului.
Aceste realităţi îl determină pe principele Transilvaniei Acaţiu Barcsai
(1658-1660) să predea în 1658 turcilor şi nord-estul Banatului, desfiinţând
astfel, Banatul de Lugoj-Caransebeş, făcând astfel ca zona Făgetul să rămână
în stăpânirea Porţii până la pacea de la Carlovitz din 1699, în urma căreia se
hotărăşte și demolarea cetăţii Făgetului40.

III. DE LA STĂPÂNIREA AUSTRIACĂ LA MAREA UNIRE

Paralel cu cetatea militară a Făgetului a evoluat şi aşezarea civilă,

devenind într-o perioadă relativ scurtă de timp cea mai importantă localitate
din zonă. În anul 1607 Făgetul era reşedinţa districtului cu acelaşi nume. În
conscripţia districtelor din Banat, efectuată între anii 1690-1700, Făgetul
apare ca district cu 42 de aşezări umane, fiind deci un district puternic în ceea
ce priveşte întinderea şi numărul localităţilor aparţinătoare41.
În urma războiului dintre turci şi austrieci din 1716-1718, prin
prevederile păcii de la Passarovitz, Banatul intră în stăpânirea Austriei,
devenind domeniu imperial, supus administraţiei militare. Întreaga provincie
era împărţită în 11 districte, printre care figura şi districtul Făgetului, condus
de către un administrator militar. Începând din 1751, când provincia a fost
scoasă de sub administraţia militară şi trecută sub administraţia civilă, Făgetul
a devenit reşedinţă de cerc, pentru ca din 1779, o dată cu anexarea forţată a
Banatului la Ungaria şi introducerea administraţiei comitatelor, el să devină
reşedinţa plăşii cu acelaşi nume.
Una dintre primele măsuri luate de noua administrație a fost
colonizarea Banatului, iniţiată şi efectuată în secolul al XVIII-lea, ce a
transformat provincia într-o regiune multietnică și multiconfesională.
Fenomen complex, cu profunde implicaţii social-economice, şi nu numai,
colonizarea a fost consecinţa imediată a politicii mercantiliste promovate de
Imperiul Habsburgic prin antrenarea populaţiei în economia de marfă. De

39
Pesty Fr., op. cit., p. 152
40
Dumitru Tomoni, Făget. Monografie istorică, Editura Europa Nova, Lugoj, 1999, p. (în
continuare: Dumitru Tomoni, Făget...)
41
„Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, Editura Universităţii, 1970, p. 66

28
aceea teza Banatului pustiu şi depopulat, formulată de istoricul Francesco
Griselini42 şi reluată de istoriografia secolelor XIX şi XX43, este departe de
realitatea istorică.
Conscripţia fiscală din 1717, ce oferea, din punct de vedere
demografic, o imagine dezolantă a Banatului44, nu înregistra decât o parte din
populaţia provinciei45. De fapt nici izvoarele de epocă nu sprijină teza
depopulării masive a Banatului, ci dimpotrivă, relatează despre revenirea la
vatră a locuitorilor fugiţi din cauza confruntărilor militare, fenomen întâlnit şi
în zona Făgetului. Astfel, încă din ultima etapă a războiului "supuşii din
districtul Făget care fugiseră s-au întors în marea lor majoritate, la casele lor",
în ciuda apăsătoarelor obligaţii de război46. Şi după terminarea războiului
continuă întoarcerea celor fugiţi din cauza acestor obligaţii, dar unele familii
din zona Făgetului refuzau să se întoarcă sau se retrăgeau în păduri. De aceea,
la 9 martie 1722, Administraţia ordonă oficiilor districtuale Timişoara,
Lipova, Lugoj, Ciacova şi Caransebeş să trimită înapoi supuşii fugiţi din
districtul Făget şi să semnaleze eventualele rezistenţe la aceste măsuri47.
Primii colonişti germani vor fi aduşi la Făget în 1729, în cea de-a doua
etapă de colonizare48. În 1767 trăiau în Făget 35 familii de colonişti49, iar în
1788 au mai fost colonizate încă 12 familii50. Şi la Făget fiecare familie
colonizată a primit casă şi pământ, a beneficiat de ajutoare materiale şi de
scutirea pe termene destul de lungi de impozite şi dări. Pentru a sprijini
colonizarea, Maria Tereza a dispus a se construi în fiecare localitate
colonizată şcoala şi biserica, astfel încât şi la Făget coloniştii s-au bucurat de
avantajele acestor instituţii. S-a constituit astfel, cel de-al doilea cartier al
Făgetului, "Făgetul German" sau "Partea Germană".
În perioada 1727-1732 au fost colonizate în zona Făgetului şi câteva
familii româneşti. La 19 decembrie 1727, serviciul districtual Lugoj-Făget

42
Francesco-Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei,
Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, Editura Facla,Timişoara, 1984, p.124
43
Böhm Lénárt, Dél-Magyarország vagy az úgnevezett Bánság külön történelme vol.I, Pesta,
1867 p.6-12, Jenö Szentkláray,Szaz ev Delmagyarorszag ujabb tortenetebol. Timişoara, 1879,
p.34-39, George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904, p.305 şi 348.
44
Jeno Szentklaray,op. cit., p.20-23
45
Aurel Ţintă, Colonizările habsburgice; Editura Facla, Timişoara, 1972, p.66-70; Costin
Feneşan, Cnezi şi obercnezi în banatul imperial 1716-1778, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1996, p.22
46
Baroti, AdattarDelmagyarorszag XVIII, szazadi tortenetehez, vol VI, Timişoara, 1901,
p.350
47
Ibidem, p.135
48
Nicolae Pop, Populaţia Banatului în timpul lui Iosif II, Timişoara, 1942, p.50; vezi şi Böhm
Lénárt, op.cit., p.22
49
Böhm Lénárt, op.cit., p.108
50
Ibidem, p.160

29
raporta că au fost 8 familii din Valea Haţegului care vor să se colonizeze în
zona Făgetului. În 2 aprilie 1736 conducerea districtului Lugoj informa
administraţia că în Făget s-au stabilit 15 familii din Oltenia51.
Colonizarea a asigurat, mai mult decât sporul natural, sporul general al
populaţiei, dar a şi modificat structura acesteia din punct de vedere etnic şi
confesional. Popuţia românească, în creştere, continuă să fie majoritară, chiar
dacă a scăzut ca pondere în ansamblu. Dacă în conscripţia fiscală din 1717
Făgetul era trecut cu 20 de case, la fel ca Brăneştiul, Begheiul-Mic şi
Mănăştiurul52, în 1776 Făgetul avea 116 case, în timp ce Brăneştiul avea 76
case, iar Begheiul Mic 61 case. Cele mai populate localităţi din zona
Făgetului la acea dată erau Fârdea, cu 173 case, Sinteştiul, cu 142 case,
Cliciova, cu 134 case, Bucovăț, cu 123 case şi Temereştiul, cu 121 case53.
Harta militară din 1772 şi dicţionarul Korabinsky consemnau 141 familii la
Făget, 164 la Fârdea, 157 la Surduc, 154 la Bucovăț, 147 la Sinteşti, 140 la
Răchita, 135 la Margina, 64 la Brăneşti, 63 la Bichigi, 62 la Begheiul Mic, 44
la Bunea, 35 la Povergina54, etc..
Viaţa spirituală va fi impulsionată şi prin înfiinţarea primelor şcoli
româneşti, atestate documentar începând cu anul 1774, la Făget (cu
Povergina, Bichigi, Bătești, Veța și Băsești), Sintești (cu Temerești, Margina,
Zorani, Nemeșești și Coștei), Coșava (cu Brănești, Breazova, Homojdia și
Coșevița), Curtea (cu Crivina, Pietroasa, Fărășești, Poieni, Românești,
Goizești și Tomești), Gladna (cu Luncani, Jupânești, Zolt, Drăgsinești, Mâtnic
și Bucovăț), Fârdea (cu Hăuzești), Sărăzani (cu Pogănești și Bârna), Botinești
(cu Surduc), Jurești (cu Drinova și Botești), Răchita (cu Mănăștiur, Remetea
și Bunea), Bujor (cu Săceni), Sudriaș (cu Jupani), Dubești (cu Topla și
Pădurani) și Cliciova (cu Susani) 55.
Fiind aşezată la graniţa dintre Banat şi Ardeal, zona Făgetului a fost şi
locul unor importante evenimente politice. După instaurarea stăpânirii
austriece în Transilvania, nemulţumirile faţă de noii asupritori s-au
transformat într-o puternică răscoală condusă de Francisc Rakoczy al II-lea,
cunoscută şi sub denumirea de „războiul curuţilor” (1703-1711). După
victoria habsburgilor, mulţi participanţi aflaţi în tabăra antihabsburgică s-au
refugiat în Banat, găsindu-şi adăpost în zona Făgetului, fapt atestat de
frecvenţa în onomastica împrejurimilor a numelui „Curuţ”.
Cea mai mare răscoală ţărănească din Transilvania, răscoala de la
1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a provocat frământări şi în zona

51
Baroti, op. cit, vol.II, p.136
52
Jeno Szentklaray, op.cit, p. 20
53
Suciu – Constantinescu, Documente... vol.I, p. 377-378
54
Nicolae Pop, op.cit, p.24-40
55
Suciu – Constantinescu, Documente... vol.I, p. 340

30
Făgetului. Potrivit documentelor vremii, amploarea răscoalei a neliniştit
autorităţile din Banat, determinându-le să ia măsuri urgente de stăvilire a
acestei. S-au trimis la Făget curieri speciali pentru a culege informaţii de la
ardelenii refugiaţi aici şi s-a cerut ajutor militar, astfel că „la Lipova, Făget şi
Bulci au fost trimişi câte 200 de pedestraşi cu ordinul să ocupe întreg teritoriul
de-a lungul Mureşului ca nu cumva la partea de miazăzi să scape răsculaţii”56.
Indiscutabil, cel mai important eveniment din istoria modernă ce a
cuprins și Nord-Estul Banatului, a fost Revoluţia de la 1848-1849. Acţiunile
revoluţionare şi starea de spirit din zona Făgetului au fost consemnate de un
participant direct la aceste evenimente, preotul cărturar Partenie Gruescu din
Sinteşti57.
După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, societatea românească
cunoaşte o perioadă de dezvoltare sub toate aspectele. Se realizează astfel
progrese în agricultură, se diversifică meşteşugurile, se extinde reţeaua căilor
de comunicaţie, înfloreşte comerţul, se îmbogăţeşte zestrea edilitară, se
dinamizează viaţa spirituală. Aceste noi realităţi sunt evidente şi în evoluţia
Făgetului, a cărui importanţă sporeşte considerabil.
Construirea liniei de cale ferată Lugoj-Făget în anii 1895-1896 şi apoi
Făget-Ilia în 1898 a sporit importanţa Făgetului şi în special importanţa
târgurilor anuale şi săptămânale.58
Proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877, cât şi
jertfele de sânge ale ostaşilor români au produs un puternic ecou şi în Banat,
concretizat prin participarea directă la război a unor bănăţeni, cât şi prin
importanta contribuţie materială ce s-a făcut în sprijinul ostaşilor români. Pe
listele de subscripţie pentru ajutorarea frontului întâlnim şi numele
protopopului Făgetului, Atanasie Ioanovici şi al lui Dionisie Păscuţiu, care la
acea dată era avocat în Buteni, dar care mai târziu va desfăşura o prodigioasă
activitate culturală în Făget59.
Paralel cu politica de desnaţionalizare şi maghiarizare forţată, prin
măsuri legislative, prin şcoli şi societăţi culturale, cercurile conducătoare
maghiare au intervenit direct la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a produce
modificări atât în structura demografică, cât şi a proprietăţii agrare, spărgând
unitatea blocului românesc şi întărind poziţia elementului maghiar.

56
„Analele Banatului”, an. IV, ianuarie-martie, Timişoara, 1931, p. 90
57
Partenie Gruescu, Evenimentele anului 1848 şi 1849 prin ţinutul Făgetului, Biblioteca
Academiei, ms.1059, f.71-85, vezi şi Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania.
Studiu introductiv, ediţie, note şi glosar de Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1988, p.138-151.op. cit., f. 71-85
58
Dumitru Tomoni, Făget..., p.105
59
„Gura Satului”, Arad, an. XVIII, nr. 10, 31 mai/12 iunie, p. 48

31
 Primele colonizări s-au făcut pe valea de sus a Begheiului,
înfiinţându-se în 1864 Bunea Mică (Bunea Szekszárd), în 1881 Ţipari, în
1883 Bethausen și în 1893 Dumbrava. Pentru a preîntâmpina colonizarea în
zona românească a Făgetului, la 17 iulie 1892, peste 1000 de reprezentanţi ai
ţăranilor români din toate satele plăşii Făgetului s-au adunat la Făget sub
conducerea lui Coriolan Brediceanu şi Sebastian Olariu, într-o impresionantă
adunare populară, protestând faţă de politica de colonizare. În ciuda acestor
proteste colonizarea a fost doar amânată, pentru că la 1900 s-au acordat
coloniştilor maghiari 100 de loturi în Făget60, constituindu-se un nou cartier
numit “Colonia nouă” (Ujtelep). În primăvara anului 1903 guvernul a hotărât
înfiinţarea unei noi colonii pe valea superioară a Begheiului, lângă Breazova.
Ministerul Agriculturii anunţa satele Margina, Curtea, Brăneşti, Băteşti,
Breazova şi Sinteşti că, începând cu data de 1 octombrie 1903, le va retrage
dreptul de folosire a suprafeţei de 1000 jugăre (850 ha) păşune61. În urma
unor ample adunări de protest organizate la Margina şi Făget, guvernul este
obligat să sisteze politica de colonizare.
Confruntaţi cu o nouă ofensivă a politicii de maghiarizare şi românii
din zona Făgetului au înţeles că „legea, limba şi moşia nu se mai pot apăra
numai cu arma în mână”, fiind obligatoriu să se apeleze la „arma cea nouă, a
culturii”, pentru că „poporul care nu e capabil de cultură, acela nu e nici demn
de viaţă”62. De aceea, și în zona Făgetului la sfârşitul secolului al XIX-lea se
înfiinţează societăţi culturale, asociaţii, reuniuni de cetire și cântare, coruri
țărănești, care prin înfiinţarea de biblioteci, organizarea de şezători, spectacole
literale şi teatrale, şi-au adus o contribuţie deosebită la cultivarea scrisului şi a
limbii române, la ridicarea gradului de cultură al poporului, la modernizarea
societăţii româneşti cu instituţii culturale şi ştiinţifice în pas cu cerinţele
vremii, la valorificarea şi dezvoltarea creaţiei folclorice şi literare româneşti63.
Cea mai cunoscută a fost "Societatea de lectură română din Făget"
(Casina), înființată la 28 august 1893, care a reuşit să valorifice puternicele
tradiţii spirituale ale zonei Făgetului, să polarizeze în jurul ei întreaga
intelectualitate, să organizeze nenumărate acţiuni culturale în scopul
menţinerii şi promovării românismului, într-o perioadă în care autorităţile
austro-ungare încercau prin toate mijloacele să împiedice sau să concureze
manifestările culturale româneşti din această zonă64. Același rol l-au avut și
60
Ioan Munteanu, Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994,
p.35.
61
“Drapelul”, an.III, nr.50 din 1/14 mai 1903, p.2
62
„Transilvania”, an. XXXV, nr. IV, septembrie-octombrie, 1904, p. 156
63
Petre Dan, Asociaţii, Cluburi, Ligi, Societăţi, Dicţionar cronologic, Editura Știinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983,p.17
64
Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în continuare: D.J.T.A.N), Fond Pretura
Plăşii Făget,dos. 12/1933,f.215

32
alte societăți culturale ce activau la Făget - Despărțământul „Reuniunii învăță-
torilor de la școlile confesionale greco-ortodoxe din dieceza Caransebeșului”
(1880), „Reuniunea română de cetire și cântare din Făget „(1889)”,
„Societatea pentru fondul de teatru român din Făget” (1909) etc.65 – și în
zona Făgetului: corurile din Răchita (1880), Sudriaș (1886), Sintești (1889),
Curtea (1892), Margina (1895)66, Surducul Mic (1898), Drăgsinești (1900),
Sărăzani (1907), Bătești (1908), Breazova (1910) etc.67.
Izbucnirea primului război mondial, la 28 iulie 1914, prin atacarea
Serbiei de către Austro-Ungaria, a înrăutăţit considerabil şi situaţia satelor din
zona Făgetului. Războiul a avut urmări dintre cele mai grele asupra populaţiei
săteşti, din cauza dificultăţilor materiale multiple pe care le-a generat şi a
intensificării politicii de deznaţionalizare promovate de cercurile dominante
austro-ungare. Potrivit legilor adoptate în 1914, guvernul şi autorităţile locale
puteau interveni în producerea şi desfacerea mărfurilor, în stabilirea preţurilor
şi repartizarea forţelor de muncă, potrivit necesităţilor producţiei de război.
Începând din anul 1915 au fost formate comitete comunale conduse de
solgăbirăi, cu sarcina de a susţine prin toate mijloacele producţia de război şi
cu dreptul de a recurge în acest scop la forţa armată68.
Printr-o ordonanţă dată de contele Tisza, şeful guvernului maghiar, la
14 ianuarie 1915 fiecare producător era obligat să anunţe cantităţile de grâu,
secară, orz şi ovăz care-i prisoseau, pentru a fi vândute, cu preţurile stabilite
de autorităţi. Cei care le ascundeau urmau a fi pedepsiţi cu închisoare – 2 luni
– şi amendă – 600 coroane69.
În ianuarie 1916 s-a hotărât rechiziţionarea rezervelor de făină şi
grâu70, iar la sfârşitul anului s-a trecut şi la rechiziţionarea slăninei şi unturii
din toate gospodăriile. Se lăsau doar 4 kg slănină şi 5-8 kg untură de persoană
pe timp de un an71.
Autorităţile austro-ungare au declanşat un adevărat val de represiune
împotriva fruntaşilor satelor – îndeosebi preoţi şi învăţători –, de supraveghere
neîncetată a oricărei manifestări româneşti. Mulţi fruntaşi au fost internaţi în
lagăre de concentrare, departe de casă, pentru a fi izolaţi de popor, orice

65
Dumitru Tomoni, Făget..., p. 249-267
66
Ana Ursulescu, op.cit., p. 2011
67
Ioan Munteanu, Banatul istoric.1867- 1918,vol.III, Școala. Educația, Timișoara, Editura
Excelsior Art, 2008, p.485-497. (în continuare: Ioan Munteanu, Banatul istoric.1867-
1918,vol.III…)
68
Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România 1908-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1967,
p. 242
69
“Drapelul”, an. XV, nr. 3 din 6/19 ianuarie 1915, p. 3
70
Ibidem, an. XVI, nr. 3 din 5/18 ianuarie 1916, p. 2
71
Ibidem, an. XVII, nr. 11 din 26 ianuarie/8 februarie 1917, p. 3

33
reuniune sau manifestare românească fiind interzisă, iar învăţământul
românesc în permanenţă supravegheat.72
Nici românii din nord-estul Banatului n-au fost scutiţi de un astfel de
tratament. Astfel, atât preotul Victor Iclozan din Băseşti, cât şi învăţătorul
Ioan Petrescu din aceeaşi localitate, au fost mobilizaţi şi trimişi pe front73.
Aceeaşi soartă au avut-o şi învăţătorii Dănilă Iliţiescu, atunci învăţător în
Ramna, şi Ioan Simion Caba din Curtea74, ambii reprezentanţi de frunte ai
locuitorilor din zona Făgetului la Alba Iulia. Preotul Serafim Băian şi
publicistul Ion Clopoţel din Margina au fost întemniţaţi de autorităţile
austro-ungare, iar inginerul Adrian Diaconovici din Făget, învăţătorul Nicolae
Popovici din Băteşti şi ţăranii Petru Brezovan şi Ion Nicorescu din Pietroasa
au fost deportaţi şi internaţi în lagăre75.
Preotul Gheorghe Gârbacea din Brăneşti şi soţia lui Iosif Capotescu,
voluntar în armata română, au fost puşi sub pază politică (domiciliu forţat)76,
fiind împiedicaţi să părăsească localitatea şi obligaţi a se prezenta zilnic în
faţa autorităţilor.
De aceea, capitularea necondiţionată a Austro-Ungariei, sfârşitul
războiului şi vestea încheierii păcii vor produce mare bucurie şi în zona
Făgetului. Potrivit relatărilor protopopului Sebastian Olariu, la aflarea acestor
veşti, “poporul român din Făget, cuprins de cea mai mare bucurie a cutreierat
străzile oraşului, în frunte cu preotul şi învăţătorul, cu cântări patriotice şi
cuvântări despre însemnătatea momentului”77.
Sfârşitul anului 1918, ce coincidea în mod fericit şi cu sfârşitul
primului război mondial, determină o stare revoluţionară în toate provinciile
româneşti, masele populare păşind hotărâte în arena vieţii politice, pentru a
impune prin proprie forţă realizarea obiectivelor social-politice şi naţionale.
Un ecou deosebit au avut frământările revoluţionare din părţile Făgetului, prin
intensitate, forţe participante şi arie de răspândire, expresie a conştientizării
politice, creşterii spiritului revoluţionar şi a condiţiilor istorice de existenţă78.
Autorităţile au intervenit cu asprime şi lipsă de discernământ săvârşind
numeroase abuzuri şi chiar acte de terorism la Sinteşti, Breazova, Susani,
Poieni etc.. În 5 noiembrie au sosit din Timişoara în Margina cu un tren
special 30 de soldaţi şi trei ofiţeri care au terorizat şi jefuit populaţia. Aceşti

72
D.J.T.A.N…, Fond “Familial Aurel Cosma”, dosar 144, f.126
73
Muzeul Banatului Timișoara, Fond Ilieşiu, dosar Băseşti, nr. 10
74
Ioan S. Caba, Memorii, 1934 (Manuscris)
75
Ioan Munteanu, Vasile M. Zabercea, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Unire 1918, Editura
Mitropolia Banatului, Timişoara, 1992, p. 79-84
76
Ibidem, p. 84
77
M.B.T.Fond Ilieşiu, dosar Făget, nr. 77
78
Dumitru Tomoni, Nord-Estul Banatului și Marea Unire. Contribuții documentare, Editura
Mirton,Timișoara, 2003, p.13-17

34
soldaţi au împuşcat pe Arsenie Gligor din Breazova, pe baza unui simplu
denunţ făcut de funcţionarii fabricii din Margina, refugiaţi la Timişoara.
Zguduitoare şi în acelaşi timp revoltătoare au fost abuzurile săvârşite
de autorităţi în acele zile fierbinţi la Făget, relatate cu lux de amănunte de
avocatul George Gârda, printr-o scrisoare trimisă ziarului “Românul” din
Arad şi publicată sub titlul “Başbuzucii din Făget”79.
Pentru menţinerea ordinii şi oprirea fărădelegilor comise de jandarmi
şi membri ai gărzilor maghiare, după aceste evenimente, se vor constitui în
întreaga zonă a Făgetului Gărzi Naţionale Române şi Consilii Naţionale
Comunale, organe revoluţionare ce au avut un rol însemnat în pregătirea celui
mai măreţ 1 Decembrie din istoria neamului.
Şi în nord-estul Banatului, consiliile şi gărzile naţionale au avut un rol
important în pregătirea participării la Marea Unire. Ele au asigurat liniştea şi
ordinea necesare organizării adunărilor electorale, a căror menire era aceea de
a-şi trimite delegaţii la Alba Iulia pentru a hotărî soarta Banatului şi
Ardealului.
Într-adevăr, la 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român
Central hotăra ţinerea Adunării Naţionale pe ziua de 18 noiembrie/1
decembrie la Alba Iulia. Textul convocării, subliniind marea însemnătate a
adunării, specifica: “Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civiliza-
ţiunii a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina conştiinţei de
sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte
naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi”80. Urmând îndemnul convocării şi
locuitorii aşezărilor din zona Făgetului îşi vor desemna delegaţii pentru Alba
Iulia. La 14/27 noiembrie 1918 se întruneşte la Făget adunarea electorală a
cercului electoral Făget/Birchiş, prezidată de protopopul Sebastian Olariu.
Adunarea îi alege cu unanimitate de voturi drept delegaţi pe George Gârda,
Victor Feneşiu, şi Vasile Iancu din Făget, iar ca supleanţi pe Ioan Stoian din
Sinteşti, Dumitru Bejinar din Bujor şi Solomon Togerescu din Curtea81.
În aceeaşi zi, Reuniunea de cetire şi cântare a plugarilor români din
Făget îl alege pe învăţătorul Dănilă Iliţiescu s-o reprezinte la Alba Iulia82, iar
Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi din protopopiatul Făgetului îi
desemnează pe învăţătorii Simeon Ionaşiu din Margina şi Traian Mihailovici

79
“Românul”, an. VII, nr. 34 din 8/21decembrie 1918, p. 3; vezi şi Ziarul “Românul” şi
Marea Unire, Editura politică, Bucureşti, 1988, p. 406-408
80
“Românul”, an. VII, nr. 11 din 8/21 noiembrie 1918, p. 1
81
Făurirea statului naţional unitar român. Contribuţii documentare bănăţene. 1914-1919,
coordonator Ioan Munteanu, Bucureşti, 1983, p. 151.(în continuare Făurirea…)
82
1918 la Români, vol. X, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 132

35
din Sinteşti83. În următoarele 3 zile s-au făcut astfel de alegeri în marea
majoritate a localităţilor din zona Făgetului.
Cu speranţa şi bucuria înfăptuirii marelui ideal naţional au plecat şi
reprezentanţii făgeţenilor la Alba Iulia. Cu toţii realizau marea semnificaţie a
momentului. Semnificative în acest sens sunt şi consemnările fruntaşului
bănăţean Valeriu Branişte: “Un fior sfânt cutremură astăzi toate inimile
româneşti la gândul măreţei adunări de la Alba Iulia, unde, după veacuri de
patimi şi robie, este chemat poporul românesc să-şi proclame libertatea sa
naţională. Va fi o zi istorică, o zi neuitată în viaţa poporului, o zi de la care se
va data o nouă epocă. O zi pe care o vor aminti urmaşii îndepărtaţi cu evlavie
şi admiraţie”84.
Printre cei 1228 de delegaţi ce au votat la 1 decembrie 1918 unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, se aflau şi
Victor Feneşiu, George Gârda, Vasile Iancu, Dănilă Iliţiescu, Sebastian Olariu
(Făget), Constantin Coronţiu (Bichigi), Ioachim Florescu (Povergina), Petre
Cernescu (Băteşti), Iosif Capotescu (Brăneşti), Ioan Lăpugean (Breazova),
Petru Lazăr (Bucovăţ), Adma Iliescu (Coşava), Eugen Sudreşian (Coşteiu de
Sus), Ioan I. Caba (Curtea), Simeon Ionaşiu (Margina), Pantelie Babescu
(Mâtnicu Mic), Traian Mihailovici (Sinteşti) etc. Şi ei credeau că va începe o
nouă eră în istoria românilor. Dând glas acestor trăiri, ziarul “Drapelul”
consemna: “Am înviat! Suntem şi vom fi. De acum încolo, prezentul şi
viitorul este în mâinile noastre. Ne vom ocârmui prin noi înşine şi singuri vom
decide de destinele noastre”85.

IV. ÎN ROMÂNIA MARE

Din punct de vedere administrativ Făgetul aparţinea judeţului Caraş-

Severin, fiind reşedinţă de plasă şi comună urbană. Plasa Făget cuprindea 38
comune rurale cu o suprafaţă de 124.061 jugăre cadastrale şi o populaţie de
22.477 locuitori, dintre care: 18.606 români, 3.035 maghiari, 585 germani,
184 evrei şi 67 de altă naţionalitate86. În cadrul plăşii funcţionau 2 secretariate
comunale – Făget şi Dumbrava – şi 6 secretariate cercuale: Bujor, Coşava,
Curtea, Făget, Gladna Română şi Tomeşti.87

83
Ibidem, p. 57
84
Ne cheamă libertatea naţională, în “Drapelul”, an. XVIII, nr. 122 din 15/28 noiembrie
1918, p. 1, vezi şi Valeriu Branişte, De la Blaj la Alba Iulia, Editura Facla,Timişoara, 1980,
p. 383
85
“Drapelul”, an. XVIII, nr. 124 din 20 noiembrie/3 decembrie 1918, p. 1
86
C.Martinovici şi N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite,
Cluj, Institutul de arte grafice "Ardealul", 1921, p. 19
87
Ibidem, p. 101

36
 Prin Legea pentru unificarea administrativă din 14 iulie 192588, pusă
în aplicare în anul următor, Făgetul făcea parte din judeţul Severin. Odată cu
punerea în aplicare a primei legi administrative, a fost înfiinţată plasa
Margina, cu 4 notariate, defalcate din plasa Făget. După abia 3 ani de
funcţionare s-a dovedit inutilitatea acestei plăşi, fiind desfiinţată în anul 1929,
şi comunele din nou trecute la plasa Făget89. În toamna anului 1932, odată cu
gruparea comunelor ca centre naturale de populaţie, comunele notariatului
Mănăştiur au trecut de la plasa Balinţ la plasa Făget. Această arondare a fost
determinată, mai mult, de interesele economice ale acestei comune, debuşeul
lor natural fiind Făgetul. În 1934 comunele Ieşnic şi Topla din plasa Făget
trec în plasa Balinţ90. După toate aceste modificări, plasa Făget cuprindea 9
notariate – Făget, Băteşti, Bujor, Gladna Română, Dumbrava, Margina,
Curtea, Tomeşti şi Sinteşti – având în componenţa lor 46 comune rurale.
Una dintre problemele cele mai importante cu care s-a confruntat
societatea românească în 1919 a fost alegerea primului parlament al României
reîntregite, pe baza votului universal91. Judeţul Caraş-Severin a fost împărţit
în 24 de circumscripţii electorale: 17 pentru Cameră (Adunarea Deputaţilor) şi
7 pentru Senat. Circumscripţia Făget cuprindea 8 centre de votare92, la care
trebuiau să-şi exprime opţiunea politică 28.140 de alegători. Potrivit
Decretului Regal pentru convocarea Corpului electoral, alegerile pentru
Cameră s-au organizat în zilele de 2-4 noiembrie 1919, iar cele pentru Senat
în zilele de 7-8 noiembrie. Au fost aleşi, în cea mai mare parte, fruntaşi ai
Partidului Naţional Român, luptători cunoscuţi prin activitatea depusă în
slujba realizării Marii Uniri: Anton şi Ionel Mocioni, Tiberiu şi Caius
Brediceanu, Avram Imbroane, George Popovici, Ion Sârbu, etc.93 În
Circumscripţia Făget au fost aleşi George Gârda (Adunarea Deputaţilor) şi
Sebastian Olariu (Senat).

88
Istoria României 1918-1944. Culegere de documente. Coordonator Ioan Scurtu, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 74-81
89
DJTAN. Fond Prefectura Severin, dosar 70/1936, f. 465
90
Ibidem, p. 466
91
Ioan Scurtu, Alegerea primului parlament al României întregite (noiembrie 1919) în 60 de
ani de la înfăptuirea statului naţional unitar român, Bucureşti 1978, p. 177
92
Făget nr.1 (populaţia localităţii), Făget nr.2 (localităţile Brăneşti, Băseşti, Bichigi,
Povergina şi Băteşti), Igosfalva (Dumbrava), Bujor (localităţile: Bujor, Botineşti, Bucovăţ,
Săceni, Surducul-Mic), Gladna Română (localităţile : Gladna Română, Drăgsineşti, Fârdea,
Gladna Montană, Hăuzeşti, Mâtnicul Mic şi Zolt), Coşava (localităţile: Coşava, Coştei,
Homojdia, Coşăviţa, Marginea, Nemeşeşti, Zorani) Curtea (localităţile: Curtea, Breazova,
Crivina de sus, Fărăşeşti, Pietroasa şi Poieni) şi Tomeşti (localităţile: Tomeşti, Baloşeşti,
Luncani, Goizeşti, Româneşti şi Jupîneşti)
cf. Drapelul, nr. 90-91 din 11 sept. 1919, p. 2
93
Ibidem, nr. 126 din 4 noiembrie 1919, p. 2

37
 Deputaţii bănăţeni pleacă la Bucureşti, oraş devenit capitala tuturor
românilor, cu dorinţa fierbinte de a-şi împărtăşi zbuciumul şi suferinţele
îndurate sub ocupaţia străină, dar şi bucuria realizării măreţului deziderat,
hotărâţi să lupte fără rezerve pentru consolidarea operei începute, pentru
realizarea unirii depline şi definitive.
La 20 noiembrie 1919, în sala Ateneului român, într-o atmosferă de
entuziasm general, se deschidea prima sesiune a Parlamentului României
Mari, prin mesajul regelui Ferdinand, care elogia pe cei ce au luptat pentru
întregirea neamului şi atrăgea în acelaşi timp atenţie asupra necesităţii
colaborării tuturor forţelor politice “pentru dezvoltarea şi întărirea
aşezământului României Mari”94. În şedinţa din 28 noiembrie George Gârda a
fost ales secretar al Adunării Deputaţilor. El va face la 17 decembrie cea mai
însufleţitoare şi documentată prezentare a problemelor Banatului.95
Cea mai importantă problemă socială, cu puternice implicaţii
economice şi politice, ce trebuia rezolvată imediat după realizarea marelui
ideal naţional era problema agrară. La 12 septembrie 1919 Marele Sfat
Naţional, ce îndeplinea rolul de Parlament pentru Banat şi Transilvania,
aprobă proiectul legii de reformă agrară96. Această lege s-a aplicat în Banat
sub forma arendării pământului expropriat ţăranilor, care la rândul lor plăteau
dublul arenzii date proprietarului de către arendaşi. După adoptarea definitivă
a Legii de reformă agrară din iulie 1920, s-a constituit şi la Făget o Comisie
de ocol pentru expropriere97. În zona Făgetului au fost împroprietărite aproape
1400 de familii, cu o suprafaţă de 3300 jugăre, 259 familii au primit locuri de
casă, în toate comunele s-au constituit izlazuri, iar în unele şi păduri
comunale; de asemenea au fost împroprietărite în majoritatea comunelor
şcolile şi bisericile98.
Evoluţie economică, socială şi spirituală, evidentă şi în zona Făgetului,
în primul deceniu interbelic, a fost frânată de efectele crizei economice din
anii 1929-1933. Şi la Făget, cei mai afectaţi de criza economică au fost
ţăranii. La pauperizarea ţărănimii sărace a contribuit şi diferenţa pronunţată
între preţul zilei de muncă cu braţele şi preţurile muncilor efectuate cu
animalele şi utilajele. În plasa Făget ziua de muncă cu braţele era plătită cu
40-60 lei în 1930, iar aratul unui hectar cu 400-500 lei99. Scăderea preţurilor

94
N.Iorga, Discursuri parlamentare, vol.III, Aşezământul tipografic "Datina Românească",
Bucureşti, 1940, p. 3.
95
Dezbaterile Adunării Deputaţilor (în continuare : D.A.D.) Şedinţa din 17 dec. 1919, p. 170
96
Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei, Bucureşti,
1975,p. 56
97
Arh. Ist. Centrală Bucureşti, Fond Reforma agrară din 1921 în judeţul Caraş-Severin,
dosar 65/1930, f. 22
98
„Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an. XIII, mai-august 1944, p. 610
99
DJTAN, Fond Serviciul Agricol Severin, dosar 50/1930, f. 175

38
la produsele agricole şi, implicit a nivelului de trai i-a pus pe locuitorii zonei
în imposibilitatea de a-şi plăti impozitele, fiind obligaţi să suporte umilinţa
măsurilor administrative ale organelor statului.
Manifestările culturale din această perioadă s-au redus la
reprezentaţiile artistice corale, la serbările şcolare şi iniţiativele culturale ale
“Astrei”. La 20 noiembrie 1932 conducerea despărţământului Lugoj al
“Astrei” a organizat la Făget o apreciată manifestare culturală. Delegaţia
“Astrei”, în frunte cu prefectul judeţului Severin, făgețeanul Titus Olariu, a
fost primită cu mare însufleţire de locuitori ai zonei Făgetului. După
spectacolul prezentat de corurile şi fanfarele din zonă, V.Lohan, preşedintele
despărţământului Lugoj, a conferenţiat despre B.P. Haşdeu, publicistul Liviu
Roman, originar din Făget, a evocat personalitatea pictorului Nicolae
Grigorescu, iar directorul şcolii din Făget, Vasile Olariu, le-a vorbit
participanţilor despre politica chibzuită a lui Alexandru cel Bun100.
Instabilitatea politică marcată la nivel naţional printr-o instabilitate
guvernamentală – 8 guverne în 5 ani101 – este resimţită şi la nivel local prin
desele schimbări intervenite în conducerea preturii Făget. Dintre pretorii care
au condus în această perioadă plasa Făget îi amintim pe Gh. Cernătescu, Ioan
Duicu, Septimiu Savu şi Nicolae Oprean.
După depăşirea crizei economice a urmat şi în zona Făgetului o
perioadă de evidentă dezvoltare economică, socială şi culturală. Făgetul a
devenit o aşezare prosperă, cu o clasă de mijloc formată din meseriaşi,
comercianţi şi funcţionari, activă şi conştientă de rolul pe care-l are în
promovarea progresului şi modernizarea localităţii şi o intelectualitate
valoroasă, integrată pe deplin în mişcarea spirituală bănăţeană. În mod
constant zona Făgetului a fost reprezentată cu cinste atât în Consiliul
Judeţean Severin, cât şi în Parlamentul României.
Fiind o zonă profund românească, s-a integrat în cadrul acţiunilor
întreprinse de opinia publică bănăţeană împotriva fascismului şi
revizionismului. Luând atitudine faţă de asasinarea de către legionari a
primului ministru Ion Gheorghe Duca, consiliul comunei Făget, într-o sedinţă
specială, condamnă asasinatul săvârşit şi hotărăşte ca în memoria valorosului
om politic o stradă să-i poarte numele102.
O viguroasă acţiune antirevizionistă a avut loc la Făget la 24 martie
1935. Delegaţia judeţeană a Ligii antirevizioniste condusă de prefectul
judeţului Victor Curuţiu şi preşedintele Ligii, colonelul Romulus Boldea, a

100
"Răsunetul", Lugoj, an XI, nr.48 din 27 noi.1932, p. 2
101
Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p.95-
106
102
DJTAN, Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 2/1934, f. 111

39
fost primită de autorităţile locale, în frunte cu senatorul Victor Feneşiu103. În
faţa restaurantului "Dacia" a avut loc o mare adunare antirevizionistă la care
au participat peste 6.000 de ţărani din plasa Făget. S-au ţinut discursuri în care
s-a combătut revizionismul şi falsele lui argumente, s-au evocat momentele
glorioase din istoria poporului român, lupta de eliberare naţională dusă de
bănăţenii din această zonă. Cu această ocazie s-a constituit la Făget prima
subfilială a Ligii antirevizioniste din judeţul Severin, în fruntea căreia se aflau
protopopul Sebastian Olariu şi preotul Ioan Munteanu. La sfârșitul
programului, corul „Doina” din Făget, dirijat de învățătorul Axente Brașovan
și corul plugarilor din Curtea, dirijat de Ștefan Martin, au prezentat frumoase
doine și cântece patriotice.
Evoluţia social-economică evidentă după depăşirea crizei s-a regăsit şi
în viaţa culturală. La 4 aprilie 1937 s-a constituit despărţământul Făget al
"Astrei Bănăţene" sub preşedinţia lui Sebastian Olariu. Imediat după
constituire, conducerea despărţământului, ce se bucura de sprijinul unanim al
intelectualilor din localitate, a trecut la înfiinţarea de cercuri culturale, forme
organizatorice ce şi-au dovedit deplina eficienţă în propagarea fenomenului
cultural până în cele mai îndepărtate localităţi ale zonei. Despărţământul a
coordonat şi activitatea celor 16 societăţi culturale din plasa Făget, în al căror
program erau înscrise acţiuni culturale, muzicale şi moral- religioase.104
Şi pentru zona Făgetului, perioada interbelică a reprezentat o etapă
distinctă în istoria secolului XX, cu realizări profunde în viaţa social-
economică, şi spirituală. În aproape toate localitățile din plasa Făget s-au
construit și reparat sedii de primării și notariate, școli, biserici, poduri și
drumuri. S-au zidit și amenajat Case Naționale și Culturale la Sintești,
Margina, Temerești, Breazova, Bulza, Groși, Coșava, Mănăștiur, Răchita și
Dumbrava și s-au deschis cooperative de consum la Sintești („Sinteșteana”),
Tomești („Tomeșteana”), Bichigi („Bichigeana”), Groși („Speranța”), Gladna,
Breazova, Coșava, Nemeșești, Luncani și Coșteiul de Sus. În Făget s-a
introdus iluminatul electric, s-a construit un pod de beton armat peste râul
Bega și s-au amenajat și reparat 3 parcuri. 105

V. SUB POVARA RĂZBOIULUI

Declanşarea celui de-al doilea război mondial, înrăutăţirea situaţiei

interne şi internaţionale a României prin radicalizarea acţiunilor grupărilor

103
Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică.”Astra” în Banat(1896-1948), Editura
Învierea, Timișoara, 2009, p.288. (în continuare : Dumitru Tomoni, Societate…)
104
Idem, ibidem, Făget...,p.75
105
DJTAN, Fond Prefectura Severin,dosar 66/1939, f.38-56

40
extremiste, pierderea aliaţilor tradiţionali şi a unor străvechi teritorii româneşti
au influenţat şi evoluţia zonei Făgetului.
Pentru a organiza "o propagandă serioasă şi intensă cu scopul de a
reface moralul populaţiei şi a preveni zvonurile tendenţioase şi potrivnice
intereselor de stat", la 18 august 1940 s-a constituit la Făget un comitet de
propagandă pentru plasa Făget106.În acest scop au fost invitaţi la sediul
preturii protopopul Ioan Munteanu, Victor Feneşiu, preşedintele Partidului
Naţiunii, primarul Augustin Oneşan, conducătorii unor instituţii locale,
învăţătorii şi preoţii din plasă. Apreciind rolul deosebit de important al
propagandei în acele momente critice, după răpirea Basarabiei şi Bucovinei
de nord de către ruşi, comitetul şi-a propus un amplu program de conferinţe în
plasa Făget prin antrenarea a 35 de conferenţiari107.
Deşi populaţia era liniştită, citind în continuare publicaţiile : "Dacia",
"Acţiunea", "Răsunetul", "Lumina satelor", "Ogorul românesc" etc., şi
respingând broşurile cu caracter subversiv, totuşi izbucnirea războiului
creează o stare de teamă şi îngrijorare. Şi la Făget încep concentrările şi
rechiziţiile, constituindu-se în acest sens o comisie specială ce avea în vedere
întreaga plasă.
La 18 februarie 1940 pretorul însoţit de primarii, notarii şi şefii de post
din fiecare comună, trebuiau să se prezinte în faţa comisiei de rechiziţionare
cu aproape 300 de cai, hamuri, căruţe şi biciclete108. Pentru 21 mai 1940 au
fost convocaţi la Lugoj primarii comunelor din plasa Făget pentru a însoţi
bunurile rechiziţionate după tabelele trimise de prefectură primăriilor din
zonă. Cei ce ar încerca să se sustragă erau pasibili de închisoare, între 6 luni şi
un an şi de o amendă ce va reprezenta 30-40 % din valoarea rechiziţiilor109.
Abdicarea forţată a regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului
condus de generalul Ion Antonescu a schimbat starea de spirit şi în zona
Făgetului. În Făget şi în comunele învecinate au fost înlocuiţi vechii primari
cu alţii provenind din rândul membrilor sau simpatizanţilor mişcării legionare.
La 1 octombrie 1940 a fost numit la conducerea preturii din Făget Ioan
Gaşpar.
Şi la Făget terenurile agricole ce aparţineau evreilor au fost
expropriate şi atribuite populaţiei refugiate din teritoriile cedate - Basarabia,
Bucovina şi Cadrilater - sau altor solicitanţi consideraţi îndreptăţiţi de a primi
până la 1,5 iugăre110.

106
Ibidem, Fond Prefectura Severin, dosar 29/1940, f. 262
107
Ibidem
108
Ibidem, Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 10/1940, f. 18
109
Ibidem, dosar 6/1940, f. 95
110
Ibidem, dosar 11/1941, f. 37

41
 După intrarea României în războiul antisovietic, alături de Germania
hitleristă, se înmulţesc acţiunile de rechiziţii. În acelaşi timp toţi cojocarii şi
căciularii din plasa Făget au fost convocaţi la sediul preturii pentru a angaja
comenzi ferme pentru armata română111. Populaţia era chemată să ajute la
refacerea armatei şi a ţării prin cumpărarea de "obligaţiuni" sau prin
subscrierea la "Împrumutul Reîntregirii". În ciuda neajunsurilor cotidiene,
marea majoritate a locuitorilor din Făget şi din satele din jur sprijină
iniţiativele de sprijinire a frontului, prin "Darul ostaşului" - donaţii în articole
de îmbrăcăminte şi încălţăminte -, sau "Darul plugarilor" - produse agricole.
Încă din toamna anului 1941 populaţia începe să se confrunte cu lipsa
încălţămintei, care dispare de pe piaţa Făgetului, deşi în perioada interbelică
această piaţă satisfăcea cererea locuitorilor din peste 100 de localităţi. În anii
următori criza de încălţăminte se va accentua şi se va extinde şi asupra altor
produse de primă necesitate: petrol, oţet, zahăr, untdelemn, etc..
Pentru a impulsiona şi controla activitatea funcţionarilor publici şi a
intensifica propaganda la sate s-a hotărât crearea Consiliului de colaborare al
Preturii Plaşii Făget, în decembrie 1941. În componenţa acestuia intrau:
pretorul Ion Gaşpar, protopopul Ioan Munteanu şi conducătorii principalelor
instituţii din Făget112. Consiliul trebuia să rezolve şi multiplele probleme
legate de aprovizionarea populaţiei cu produse de primă necesitate. Pentru a
asigura hrana animalelor s-a adus porumb din Transnistria şi orz din
Basarabia. În martie 1943, Cooperativa "Sinteşteana" din Făget era anunţată
să-şi trimită un delegat la Chişinău, pentru a ridica cele 20 de vagoane de orz
din Basarabia, repartizate pentru plasa Făget113.
Problema drumurilor din plasa Făget devenise o preocupare constantă
a autorităţilor judeţene, astfel că, în primăvara anului 1943 se ia decizia
înfiinţării unui organism special, "Asociaţia comunelor de plaşi pentru
modernizarea şi întreţinerea drumurilor din raza comunelor"114. Asociaţia
avea drept scop întreţinerea, refacerea şi modernizarea drumurilor de pe raza
plăşii, atât a drumurilor comunale, cât şi a celor judeţene şi de stat, de care se
foloseau locuitorii. În acest sens s-a constituit şi la Făget "Asociaţia
Comunelor din Plasa Făget pentru modernizarea şi întreţinerea drumurilor".
Conform statutelor aprobate se asociau comunele: Făget, Băteşti, Bichigi,
Băseşti, Bucovăţ, Dumbrava, Răchita, Remetea-Lunca, Mănăştiur, Bujor,
Surducul-Mic, Fârdea, Gladna-Română şi toate satele componente pentru a

111
Ibidem, dosar 8/1941, f. 195
112
Ibidem, dosar 1/1941, f. 11
113
Ibidem, dosar 11/1943, f. 69
114
Ibidem, dosar 14/1943, f. 11

42
întreţine, a reface şi a moderniza toate drumurile comunale şi intercomunale şi
a deschide, după necesităţi, noi drumuri comunale în cuprinsul plăşii Făget.115
Pentru a sprijini efectiv continuarea şi dezvoltarea tradiţiei
meşteşugăreşti, în ianuarie 1943, autorităţile locale au înfiinţat "Asociaţia
comunelor din plasa Făget, pentru înfiinţarea atelierelor de rotărie, fierărie,
tâmplărie şi croitorie, a unei fabrici de tuburi de beton, precum şi pentru
înfiinţarea şi susţinerea căminelor de ucenici şi ucenice"116.
Războiul, ce presupunea repetate acţiuni de mobilizări şi concentrării,
a afectat numeroase familii din plasa Făget. În lipsa bărbaţilor plecaţi pe front,
femeile, copiii şi bătrânii se descurcau greu. Pământurile rămâneau nelucrate,
iar foametea şi sărăcia aduseseră numeroase familii la limita supravieţuirii.
Pentru a veni în sprijinul acestor familii s-au constituit "Comitete de ajutorare
a familiilor mobilizaţilor şi concentraţilor" formate din: primar, preot, notar,
învăţător, reprezentantul fiscului şi un delegat al cetăţenilor invalizi de război.
Hotărârile comitetului de ajutorare se luau prin decizii scrise şi bine motivate,
semnate de toţi membri comitetului. Când unul dintre membri comitetului
făcea opinie separată, se cerea intervenţia prefecturii pentru a decide117.
În ciuda acestor greutăți, făgețenii au fost o gazdă ospitalieră pentru
prestigioase instituţii ieşene evacuate la Făget: Academia de Muzică şi Artă
dramatică, Filarmonica "Moldova", Academia de Belle-Arte, Liceului
Naţional din Iași etc.118. Până la 13 mai 1944 au fost cazaţi în Făget 800 de
evacuaţi, iar în plasa Făget aproape 2.000 de evacuaţi şi refugiaţi119. Erau
prezenţi la Făget profesorii Roman Simionescu, Virgil Marineanu, Radu
Constantinescu, pictorul Corneliu Baba, sculptorul Ion Irimescu, dirijorii
Antoniu Ciolan, Carol Nosec, George Pascu, Alexandru Zirra, etc..
Cu sprijinul despărţământului făgeţean al „Astrei” s-au organizat
şezători culturale şi programe artistice cu poezii şi conferinţe ţinute de Al.
Zirra, Constantin Georgescu, Costică Constantinescu, Roman Simionescu, în
Făget şi în majoritatea comunelor din zona Făgetului : Băteşti, Brăneşti,
Bichigi, Fârdea, Mănăştiur, Gladna, etc.120. Corul elevilor făgeţeni şi ieşeni,
înfiinţat şi dirijat de profesorul Carol Nosec, a dat spectacole şi a participat
duminică de duminică la serviciul divin oficiat de Biserica Ortodoxă din
Făget. Studenţii de la Artă dramatică au montat şi prezentat piesa "Omul care
a văzut moartea" de Victor Eftimiu, iar Filarmonica "Moldova" a dat 36 de

115
Ibidem, f. 122
116
Ibidem,Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 2/1943, f. 10
117
Ibidem, f. 193
118
DJTAN. Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 9/1944, f. 104
119
Ibidem, dosar 2/1944, f. 75
120
Radu T. Constantinescu. Temă cu variaţiuni, Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 165

43
concerte, timp de 13 luni în sala mare a localului "Dacia"121. Prin această
efervescentă viaţă artistică şi culturală ,"Făgetul devenise o minusculă
republică a artelor, o miniaturală Florenţă. Prin case, instrumentele muzicale
repetau pasaje din "Pastorala" lui Beethoven; prin parcuri se discuta despre
"Divina Comedie" sau despre expresionişti; pictorii îşi instalau şevaletul te
miri unde şi fixau pe pânză peisaje cu case albe, sălcii şi plopi"122.

VI. ÎN ANII COMUNISMULUI

La scurt timp după întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste şi

populaţia din zona Făgetului se va confrunta cu abuzurile, teroarea şi
somavolniciile armatei sovietice, în trecere prin zonă. Populaţia a fost obligată
să sape tranşee pe lângă şoseaua naţională Făget-Lugoj, să aprovizioneze cu
lemne de foc şi alimente unitatea sovietică staţionată la Dumbrava, să
transporte un spital rusesc de la Făget la Lipova şi trupe sovietice de la
Drumbrava la Arad123. Soldaţii sovietici devastau şi terorizau satele luând cu
forţa, fără nici o formă legală, cai, oi, vite, căruţe, alimente, ţuică, articole de
îmbrăcăminte şi încălţăminte. Numai în ultima săptămână a lunii septembrie
s-au ridicat din Sinteşti şi Temereşti, fără forme legale, bunuri în valoare de
1.481.300 lei124, iar de la Băseşti, în valoare de 667.000 lei125. În toamna
anului 1944 a fost spartă casa de bani de la Ocolul Silvic Coşava, furându-se
suma de 720.000 lei. În acelaşi timp, militarii sovietici au furat o cantitate
însemnată de spirt de la Fabrica de oţet din Margina126.
Deosebit de împovărătoare pentru populaţie au fost rechiziţiile de
animale efectuate în contul Convenţiei de Armistiţiu. Primul lot de 50 de vite
s-a predat Centrului de colectare Făget, la sfârşitul lunii noiembrie 1944127. La
21 ianuarie 1945, Prefectul judeţului Severin cerea, prin pretorul Ion Gaşpar
din Făget, să constituie în fiecare comună câte o comisie compusă din primar,
notar şi şef de post, care va umbla din casă în casă şi va ridica toţi porcii în
greutate de peste 60 kg. La 1 februarie, prim- pretorul din Făget, era înştiinţat
că trebuia să predea armatei sovietice un număr de 200 de vite mari şi asta în
ciuda faptului că nu peste mult timp începeau lucrările agricole de

121
Gheorghe Alexandru Iancovici, Paginii din cronica perioadei aprilie 1944-mai 1945(II),
în "Redeşteptarea", an. II, nr. 14, iulie 1991, p. 5
122
Ibidem
123
Ibidem, Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 8/1945, f. 49 - 54
124
Ibidem, Fond Prefectura Severin, dosar 5/1945, f. 10
125
Ibidem, dosar 6/1944-45, nepaginat
126
Vasile Râmneanţu, Aspecte ale vieţii economice şi politice din judeţul Severin în perioada
1944 - 1946 în "Analele Banatului", serie nouă, Arheologie - Istorie, vol.V, Timişoara 1997,
p. 431
127
Ibidem, Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 8/1944, f. 146

44
primăvară128. S-a mers atât de departe cu rechiziţiile de vite încât, dacă nu mai
existau vite într-o localitate, locuitorii erau obligaţi să le cumpere de pe piaţă
şi apoi să le predea în contul Convenţiei de Armistiţiu. Pentru întreţinerea
vitelor ce urmau să fie trimise în URSS, s-au rechiziţionat din plasa Făget, în
perioada 4 august - 3 octombrie 1945, mari cantităţi de fân: 7075 kg. din
Făget, 4450 kg. din Bichigi, 1360 kg. din Băseşti, 880 kg. din Băteşti, etc.129.
Pe lângă rechiziţiile de animale, populaţia era obligată să predea şi alte
produse din gospodăria proprie. Printr-un ordin special, la 30 mai 1945,
Pretura Făget era înştiinţată că are obligaţia să predea o cantitate de 1200 kg
de unt, întregul judeţ trebuind să predea până la sfârşitul lunii iunie 11 tone
unt pentru armata sovietică130. Aceste obligaţii vor continua şi după sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, pentru că o parte dintre militarii sovietici au
rămas în ţară ca trupe de ocupaţie. Astfel, în august 1945, Primăria Făget a
asigurat 65 de paturi complete pentru Spitalul militar sovietic din Lugoj131.
După instalarea guvernului pro-comunist condus de dr. Petru Groza şi
încetarea războiului, s-a declanşat un alt război mult mai nimicitor, împotriva
spiritualităţii româneşti, războiul pentru comunizarea României. Acest război
a făcut victime şi printre făgeţeni, unii pierzându-şi viaţa - cazul cel mai
cunoscut fiind cel al fostului senator Victor Feneşiu, mort în închisorile
comuniste - alţii speranţele, identitatea sau verticalitatea umană.
În cadrul Preturii plăşii Făget s-a constituit un Consiliu Politic de
Plasă, format din reprezentanţii locali ai partidelor şi organizaţiilor
componente ale Frontului Naţional Democrat: P.C.R., P.S.D., P.N.L.-
Tătărăscu, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi Sindicatele Unite. În
prima şedinţă s-a discutat problema epurărilor funcţionarilor publici pe criterii
politice132. Asistăm şi în plasa Făget la o creştere rapidă a numărului
comuniştilor, de la 484 în februarie 1946, la 805 în februarie 1947133. În ceea
ce priveşte structura socială, majoritatea o formau ţăranii, dovedindu-se mult
mai creduli faţă de sloganele comuniste. Dacă, imediat după 23 august 1944,
marea majoritate a comuniştilor provenea din rândul populaţiei de origine
maghiară şi evreiască, la începutul anului 1947 majoritatea o formau românii.
Indiscutabil, evenimentul cel mai important al anului 1946 şi cu cele
mai dezastruoase consecinţe în evoluţia democratică a societăţii româneşti, a
fost marcat de alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. Forţele politice
angajate în disputa electorală erau conştiente că alegerile acestea se deosebeau

128
Ibidem, f. 68
129
Ibidem, f. 236
130
Ibidem, f. 92
131
Ibidem, dosar 9/1945, f. 25
132
Ibidem, Fond Pretura plăşii Făget, dosar 2/1945, f. 10
133
Ibidem, Fond Comitetul Regional PCR-Banat 1944-1947, dosar 26/1945, f. 35

45
de cele din trecut prin faptul că nu-şi propuneau o simplă schimbare de
guvern, ci vizau schimbări în întregul sistem economic, social şi politic.
Făgetul devine centrul de coordonare a campaniei electorale din
întreaga zonă. Consiliul politic al plăşii Făget, format din câte doi
reprezentanţi ai fiecărui partid din B.P.D. şi condus de prim-pretorul Ion
Gaşpar, dirija desfăşurarea campaniei electorale. Se foloseşte întreaga recuzită
electorală : broşuri, afişe, diagrame, lozinci, caricaturi, fluturaşi. Şi la Făget au
fost urmăriţi funcţionarii, intelectualii cu vederi anti-comuniste, au fost rupte
afişele electorale ale opoziţiei, iar unii simpatizanţi ai opoziţiei nu au fost
trecuţi pe listele electorale sau nu au primit cărţile de alegători.
Comuniştii ştiau că alegerile trebuie câştigate cu orice preţ şi nu se
sfiau să declare public acest lucru. Într-o adunare ţinută la Birchiş, secretarul
organizaţiei judeţene P.C.R. Severin arăta că: "Noi suntem aleşii poporului
rus şi ca atare vom face ce vom voi...vom face alegeri când vom voi şi cum
vom voi. Vom pune două urne, una guvernamentală şi una a opoziţiei şi vom
sta lângă ele pentru a vedea pe cel care va vota contra că de aceştea ne vom
curăţa indiferent dacă vom fi unu sau două milioane de oameni"134. Prin
asemenea metode şi multe altele inclusiv măsluirea rezultatelor, comuniştii au
câştigat alegerile şi în zona Făgetului.
Instaurarea monolitismului comunist presupunea adaptarea unor
măsuri specifice modelului sovietic importat: naţionalizarea principalelor
întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (11
iunie 1948), instituirea planificării centralizate a economiei (1 iulie 1948),
reorganizarea învăţământului după model sovietic (3 august 1948), lichidarea
"chiaburimii" şi începutul colectivizării agriculturii (3-5 martie 1949), etc.135.
La 11 iunie au fost naţionalizate şi la Făget întreprinderile care intrau
sub incidenţa legii de naţionalizare: mori ţărăneşti, prese de ulei, gatere, etc..
Noile întreprinderi erau preluate de către stat cu întregul personal,
schimbându-le doar proprietarul şi denumirea. Majoritatea au primit denumiri
sugestive pentru noile realităţi: "1 Mai"136, "30 Decembrie", "11 Iunie",
"Secera", "Ciocanul", "Steaua Roşia", etc.. Primele întreprinderi naţionalizate
au fost morile: Moara "Ţărănească Victor Feneşiu şi Cons.", cu o capacitate
de 15.000 kg./24 ore şi moara "Bumbu" din Bichigi. În aceeaşi perioadă, s-au

134
DJTAN, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, dosar 36/1946, f. 169
135
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1997, p. 475 vezi şi Vlad Georgescu, Istoria Românilor - de la origini până în
zilele noastre, ed. a-III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.254-256.
136
Arhiva Primăriei Făget. Dosar Întreprinderi naţionalizate (nepaginat) Moară ţărănească
"Victor Feneşiu şi Cons" se va numi "Steaua Roşie", Moara "Constantin Popescu" devine "1
iunie", moara din Dumbrava devine "Olga Boncic", Moara din Mănăştiur devine "1 Mai",
Moara "Bumbu" din Bichigi devine "Muncitorul", etc.

46
naţionalizat şi două prese de ulei137, "Uzina electrică din Făget" şi un gater ce
debita buşteni de stejar, fag şi răşinoase. În noiembrie 1948, au trecut în
proprietatea statului cele două cinematografe ce funcţionau în Făget: "Apollo"
şi "Astra", iar până la sfârşitul anilor ‘50, imobilul "Fabricii de bere Timişoara
S.A. Bucureşti", restaurantele, farmaciile, prăvăliile, taxiurile, etc.138. Deşi în
instrucţiunile de aplicare a legii naţionalizării se prevedea că locuinţele
separate de corpul întreprinderii nu vor face obiectul naţionalizării, mai târziu,
prin abuz, foştii proprietari au fost siliţi să părăsească aceste locuinţe139.
Transformarea socialistă a agriculturii s-a desfăşurat anevoios şi în
zona Făgetului, în ciuda eforturilor disperate ale activiştilor de partid.
Agricultura de stat, organizată sub forma Gospodăriilor Agricole de Stat
(G.A.S.) avea la 26 mai 1949, în întreaga plasă doar 2 secţii: la Făget şi la
Zolt. Secţia Făget avea 11 salariaţi din care 6 erau membrii de partid. Această
secţie dispunea de un inventar semnificativ pentru „importanţa” ei în viaţa
comunităţii: 3 pluguri, 6 cai, 2 vaci şi 3 tineret bovin140.
După ani în şir de torturare a ţăranilor pentru a le lua până şi ultimul
sac de grâu ce trebuia să ajungă la "prietenul" de la Răsărit, la 9 iunie 1950 s-a
inaugurat şi la Făget Gospodăria Agricolă Colectivă, sugestiv intitulată
"Drumul lui Lenin", în care intraseră forţate 51 de familii ce deţineau o
suprafaţă de 158 ha de pământ arabil141.
Colectivizarea se desfăşura anevoios, astfel că la sfârşitul lunii
iunie1950 s-a putut raporta înfiinţarea a doar 4 G.A.C.-uri: Făget, Mănăştiur
("Pace trainică"), Dumbrava ("Drapelul Roşu") şi Săceni, iar la 16 iulie 1950,
s-a inaugurat la Bichigi Gospodăria Agricolă Colectivă "Vasile Roaită" în
care intraseră 29 de familii cu 2 atelaje şi 112 ha de pământ142.
Pentru că rezultatele erau departe de a mulţumi, conducerea partidului
a hotărât înfiinţarea raionului Făget, ce avea în subordine 19 comune143 şi 71
aşezări omeneşti. Suprafaţa raionului era de 117.169 ha, din care 46,5 %
păduri, 4,9 % neproductiv şi 48,6 % arabil. Zona de deal reprezenta 75 % ,cea
de şes 10%, iar cea de munte 15 %.144

137
Ibidem; este vorba de Presa de ulei "Victor Feneşiu şi Cons" devenită "Ciocanul" şi cea
aparţinând lui Meszaroş Carol şi Iovescu Ion devenită "Secera" şi mai târziu "30 Decembrie".
138
Existau în Făget 4 restaurante, 5 cârciumi, 10 prăvălii, 4 macelării, 4 frizerii, 2 farmacii,
etc.( DJTAN, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, dosar 19/ 1947, f. 265)
139
Ibidem, Fond Pretura Plăşii Făget, dosar 15/1948, f. 39
140
Ibidem, Fond Comitetul judeţean P.M.R.Severin 1948-1950, dosar 109/1949, f. 155
141
Ibidem, Fond Comitetul Regional P.C.R.Banat, dosar 42/1956, f. 179
142
Ibidem, f. 173
143
Băteşti, Bârna, Bethausen, Bujorul Bănăţean, Bunea, Cliciova, Coşteiul de Sus, Curtea,
Dumbrava, Făget, Fârdea, Gladna, Margina, Mănăştiur, Ohaba Lungă, Pietroasa, Remetea
Luncă, Sudriaş şi Tomeşti.
144
DJTAN, Fond Comitetul raional PCR Făget, dosar 7/1956, f. 102

47
 Încă de la început, raionul Făget a beneficiat de un aparat de partid,
plătit sau voluntar, impresionant. Din cei 524 de tovarăşi înregistraţi sub
faldurile drapelului roşu, 28 formau activul de partid, 27 activul organizaţiilor
de masă, 203 aparatul de stat, 85 erau secretari ai organizaţiilor de bază, 40
erau profesori care predau ştiinţele sociale, 75 directori de şcoli, etc.145. În
ceea ce priveşte compoziţia socială a acestui aparat de comunizare a zonei
Făgetului, 136 erau muncitori, 151 ţărani, 121 învăţători, 33 funcţionari, 19
medici, 7 ingineri, 4 profesori, etc.. Dacă adaugăm la aceştia 6 directori de
centru, 22 directori plătiţi cu jumătate de normă, 3 bibliotecari săteşti şi 3
raionali, 3 activişti ai Casei de Cultură, 7 salariaţi ai cinematografelor, ce
împreună coordonau activitatea celor 46 cămine culturale, 20 de case de citit,
8 colţuri roşii, 3 biblioteci săteşti şi una raională, o casă de cultură raională, un
centru de radioficare şi 5 cinematografe, avem imaginea reală a unei instituţii
specializate în distrugerea conştiinţelor şi formarea unui nou tip de om, după
modelul sovietic.146 De aceea făgeţenii contemporani cu acele evenimente
considerau pe bună dreptate că: "Înfiinţarea raionului a echivalat literalmente,
cu un coşmar, cu o invazie de lăcuste, cu un pârjol, cu o reeditare a năvălirilor
barbare"147.
În ciuda faptului că se lichidaseră partidele de opoziţie, presa
democratică, proprietatea individuală, comunismul era departe de a se
considera victorios. Conducerea raionului s-a confruntat cu acţiuni ostile doar
la câteva luni de la preluarea puterii locale, cu ocazia alegerilor de deputaţi
pentru cea de-a doua legislatură a Marii Adunări Naţionale din 30 noiembrie
1952. La Făget s-au rupt noaptea afişele electorale, în ciuda faptului că
Securitatea era în alertă. Manifestări duşmănoase au avut loc în timpul
campaniei electorale la Făget, Bichigi, Temereşti şi Margina148. În Tomeşti
s-au scris pe pereţii cooperativei lozinci potrivnice regimului: "Vrem pace!",
"Nu votaţi FDP-ul!", "Jos Republica Populară Română!"149.
Şi toate acestea se întâmplau într-o campanie electorală în care s-a
recurs la o desfăşurare de forţe propagandistice fără precedent. S-au organizat
în raion 412 cercuri de agitaţie şi 82 de puncte cu probleme specifice. Cu
ajutorul agitatorilor instruiţi în acest sens s-au organizat 76 adunări comunale.
Spre sfârşitul campaniei electorale s-a apelat şi la elevi, astfel că numărul
agitatorilor a crescut de la 770 la 1200150 și s-a mobilizat întregul potenţial

145
Ibidem, dosar 2/1952, f. 23
146
Ibidem, dosar 4/1956, f. 161
147
Ioan Constatin Adam, Cum am putea uita ? în "Redeşteptarea", an. II, nr. 15,iulie 1991, p.
5
148
DJTAN,Fond Comitetul raional PCR Făget, dosar 7/1956, f. 123
149
Ibidem, f. 95
150
Ibidem, dosar 4/1952, f. 7

48
cultural al raionului: 7 tarafuri, 2 fanfare, 23 de echipe de dansuri, 25 de
echipe de teatru şi 18 cercuri culturale151. În cea mai mare parte, alegerile s-au
desfăşurat conform regiei stabilite. Astfel, până la ora 12, peste 70 % dintre
alegători se prezentaseră la vot. În unele localităţi mai mici, până la ora
prânzului se prezentaseră toţi alegătorii, încolonaţi, cu drapele, portrete şi
lozinci mobilizatoare152.
Perioada raionului a fost, în cea mai mare parte, cea mai opresivă
din întreaga epocă modernă. Activiştii zeloşi şi securiştii neiertători controlau
discreţionar întreaga viaţă economică culturală şi politică. Teama era
sentimentul ce guverna viaţa oamenilor. De aceea, desfiinţarea raionului prin
Legea nr.2 din 1968 a produs un sentiment de libertate relativă în rândul
făgeţenilor. Din păcate, odată cu desfiinţarea raionului şi-au încetat activitatea
şi alte instituţii din Făget: Protopopiatul Ortodox, Judecătoria, Notariatul de
Stat, Cartea funciară, Filiala Băncii Naţionale şi filialele C.E.C. şi A.D.A.S.
După anii 1960 şi zona Făgetului a cunoscut o perioadă de
destindere şi realizări notabile, în special sub raport cultural şi edilitar. Prin
efortul generos al locuitorilor harnici şi mândri de această hărnicie, dar şi prin
iniţiativa unor oameni cu funcţii de decizie, localitățile şi-au schimbat
înfăţişarea. S-au ridicat case noi, etajate, blocuri cu zeci de apartamente, s-au
asfaltat drumuri și străzi, s-a înfiinţat o reţea de magazine pentru deservirea
populaţiei s-au creat mii de locuri de muncă în Făget, Margina, Tomești,
Mănăștiur etc. În ciuda acestor realizări indiscutabile regimul comunist a
stagnat evoluţia firească. Agricultura socialistă se menţinea doar prin munca
„voluntară” a elevilor, salariaţilor şi militarilor. Reţeaua comercială funcţiona
deficitar, aprovizionarea cu alimente şi alte bunuri de consum se făcea
sporadic şi nesatisfăcător, încurajându-se specula şi favoritismul. Multe
iniţiative individuale erau împiedicate, manifestările culturale erau
subordonate ideologie oficiale, manifestările religioase erau obstrucționate, iar
funcţiile de decizie erau, de multe ori, monopolizate de oameni obedienţi și
incompetenţi.
De aceea, înlăturarea dictaturii comuniste, în decembrie 1989, a
trezit şi în rândul făgeţenilor sentimente de bucurie şi speranţă. După o
perioadă de convulsii sociale, ce reproduceau la scară redusă frământările
societăţii româneşti, și zona Făgetului s-a adaptat noilor realităţi. Pământul a
intrat, în cea mai mare parte, în posesia adevăraţilor proprietari, au apărut
agenţi economici cu capital privat, s-au reînfiinţat Liceul „Traian Vuia”
Făget, Judecătoria, Parchetul, şi-au deschis filiale mai multe bănci etc..

151
Ibidem, f. 10
152
Ibidem

49
 PARTEA ÎNTÂI

ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET

 CAP. I. ISTORIA PROTOPOPIATULUI
PÂNĂ LA ANUL 1716
Dacă începutul (data exactă a înfiinţării) protopresbiteratului Făgetului
– ca să folosim denumirea veche a protopopiatului Făget153 - zace încă în
beznă –, anul 1716 (confirmat şi acesta ulterior) este data certă a primei sale
atestări oficiale. În plus, anul 1716 are şi o altă semnificaţie: este anul în care
Banatul trece de sub administraţia turcească (1552-1716) sub cea austriacă,
devenind – ceea ce s-a numit ulterior – Banatul imperial.
Dar, deşi neconfirmată documentar cu deplină certitudine, existenţa
protopresbiteratului/protopresviteratului Făget înainte de 1716 poate fi
sprijinită utilizând argumente indirecte de ordin teologic, istoric, militar,
politic etc.. Iată câteva dintre ele:
1. Istoria creştinismului românesc, a Bisericii Ortodoxe Române este
unanimă în afirmaţia că poporul român s-a născut ca popor creştin, deoarece
unul dintre cei 12 Apostoli ai lui Iisus, Apostolul Andrei, a propovăduit
creştinismul în părţile Dunării de Jos, adică ale viitorului popor român. Ori, în
partea nord-estică a Banatului, unde se află protopopiatul Făget, cel puţin
până în secolul al XVIII-lea întreaga populaţie era exclusiv (în totalitate)
românească şi este de neimaginat ca ea să nu fi fost creştină, să nu fi fost
organizată conform principiilor acestei Biserici.
2. Menţionarea numelor unor preoţi începând cu secolul al XVI-lea
dovedeşte existenţa unor parohii în localităţile de origine. Şi, cum – în
organizarea Bisericii Ortodoxe – protopopiatul a fost tot timpul forma
intermediară de legătură (veriga) între parohii şi episcopie, atestarea unor
preoţi (parohi) pe teritoriul revenit ulterior protopopiatului Făget dovedeşte
indirect/implicit existenţa şi a unui protopopiat, indiferent de numele pe care
l-a purtat. Câteva exemple:
- În anul 1511, în numele lui George de Brandenburg, proprietarul
domeniului Hunedoarei şi al pertinenţei exterioare Margina, a fost înaintată

153
Între istorici s-a purtat în trecut (astăzi mai puţin) o intensă discuţie şi polemică cu
privire la modul în care trebuie grafiate (scrise) numele unor personalităţi şi denumiri
administrativ-teritoriale din epocile anterioare: sub forma/denumirea de atunci sau sub cea
actuală, deci actualizată – Mocsonyi sau Mocioni, comitat sau judeţ ş.a. Dorinţa de a fi cât
mai expeditivi şi de a fi înţeleşi mai uşor de către generaţiile actuale au determinat pe istorici
să-şi adapteze limbajul, deşi regulile ortografice aflate în vigoare impun ca denumirile străine
să fie reproduse cu forma lor originală, ceea ce presupune că românii cunosc ortografiile
tuturor popoarelor de pe mapamond! Pe scurt, formele protopresviter, protopresbiter,
protopop, respectiv protopresviterat, protopresbiterat, protopopiat sunt sinonime.

53
Capitlului154 din Arad o plângere împotriva nobilului Paul Todor din
Endreudul Român (Paulum Thywadar de Olah Endred) şi a altor nobili din
împrejurimi, în care sunt menţionate, cu numele, fiecăruia, 32 de persoane,
majoritatea fiind din Fesdanfalva şi Vece (de lângă, Făget şi Băteşti), acuzate
că au pătruns cu forţa pe domeniul Margina, unde mai întâi au bătut „până la
sânge” pe păstorii nobilului, apoi le-au luat boii, au dat foc colibelor acestora
şi au tăiat lemne de foc. Printre învinuiţi (participanţi) figurează şi popa Stan
(Stan pap)155.
- După alungarea (temporară) a turcilor din această parte a Banatului
în anul 1598, foştii proprietari de pământuri de aici revendică de la principele
Transilvaniei Sigismund Bathory pământurile, iobagii şi bunurile care le-au
aparţinut înainte de instaurarea dominaţiei otomane în zonă, pământuri care,
după retragerea turcilor, au fost acaparate de către alte persoane. Printre
reclamanţi figurează: Volfgang Popa din Bujor (Traian Vuia)156.
- Tot în anul 1598 este amintit şi Nicolae Zenthe, preot în
Cliciova157.
- Registrele de socoteli cu veniturile încasate în pertinenţele exterioare
ale domeniului Hunedoara158 între anii 1510-1529 de către administratorii lui
George Brandenburg, de la supuşii nobilului, printre aceştia figurează şi
preoţii valahi (de sacerdotibus Walachicalibus/von den Wallachischen
pfaffen), de la care vor fi (sau au fost) încasaţi drept cens între 17 şi 19
florini159.
Aşa cum menţionează şi Iosif Pataki160, censul (<lat. census, germ.
Zens) era, pe atunci, principala obligaţie a „colonilor şi iobagilor” care aveau
pământ de arătură şi fânaţ (fâneţe) pe domenii. Baza impunerii censului o
reprezenta poarta (gospodăria/familia), unitate de pământ (suprafaţa de teren
a unei gospodării) ce corespundea unei mansio sau fundus curie. Altfel spus,
poarta era sesia ţărănească, aşa cum se menţionează (ceva mai târziu) în
paragraful 9 al hotărârii Dietei de la Tolna (1518): singulis sessionibus
154
Capitlu sau capitul „consiliu episcopal” (la catolici) cu competenţe de ordin
administrativ, judecătoresc etc. ale adepţilor acestei confesiuni.
155
Pesty Frigyes, Krassó varmegye története (Istoria comitatului Caraş), vol. III,
Budapest, 1884, doc. nr. 366 din 11 mai 1511, pp. 490 – 492.
156
Ibidem, vol. IV, doc. 501 din 10 decembrie 1598, pp. 221 – 224.
157
Ibidem, doc. nr. 501 din mai 1598, p. 217.
158
Ca proprietăţi distincte ale lui George de Brandenburg, care nu făceau parte din (nu
erau cuprinse în) hotarele domeniului Hunedoara erau, în părţile noastre, aşa numitele
pertinenţe (districte) exterioare, acestea fiind: Margina, Mănăştur, Bojur/Bujor (azi Traian
Vuia), Fârdea şi Sudea (Sugdia). Toate au fost obţinute de Iancu de Hunedoara şi alipite
domeniului Hunedoara. În felul acesta ele au ajuns în proprietatea lui George de
Brandenburg, moştenitorul domeniului.
159
Iosif Pataki, op.cit., pp. 15, 25, 45, 48, 154, 161, 164.
160
Ibidem, p. LV.

54
iobagionalibus seu portis”161. „Censul pe sesie era aproape de 1 fl. şi era plătit
peste tot în două rate inegale, primăvara la Sângeorz (23 aprilie) şi toamna la
Sânmartin (11 noiembrie)”, însă în unele sate din pertinenţele Icuş (Margina)
şi Fârdea, censul de primăvară se plătea la Rusalii162.
Rezultă că în pertinenţele exterioare din părţile noastre existau circa
20 de preoţi care plăteau anual, ca cens, între 17 şi 19 florini. Comentând
acest număr, Petru Ursulescu face următoarea afirmaţie: „Fără îndoială [că]
numărul lor [al preoţilor] a fost mult mai mare faţă de cel ce rezultă din
izvoarele documentare ale vremii. Nu este exclus ca sarcinile preoţilor [de a
achita censul] să fi fost asumate cu bună ştiinţă de obştile credincioşilor, iar
obligaţiile aferente sesiilor bisericeşti să se constituie în alt gen de sarcini pe
care contribuabilii domeniului au decis să se suporte într-un mod solidar.
De asemenea, este posibil ca oficialii de sate români să fi găsit
modalităţi de exceptare de la plata obligaţiilor feudale atât în folosul preoţilor,
cât şi al familiilor mai sărace de iobagi”163.
- În anul 1529, Ioan Lötz (Hans Lötz), trimisul markgrafului George
de Brandenburg pentru a controla activitatea administratorilor domeniilor de
Hunedoara şi Gyula, la sfârşit înaintează superiorului său un raport detaliat în
legătură cu cele constatate la faţa locului şi anume că „de puţină vreme Ioan
Zapolya, cu ajutorul Bisericii a preoţilor sârbi (raitzischen pfaffen)164 a atacat
şi a cucerit cetăţile Margina şi Mănăştur”165.
Rezultă că, după înfrângerea armatei maghiare de către oastea turcilor
la Mohaci (1526), în conflictele care au urmat între Ferdinand de Habsburg şi
principele Transilvaniei Ioan Zápolya pentru ocuparea tronului ungar (regele
Ludovic II a fost ucis la Mohaci), preoţii bănăţeni – şi, printre ei, şi
credincioşi iobagi – l-au sprijinit pe Zapolya.
- În ultimul volum (IV) al Monografiei Comunei Margina, Napoleon
Ceauşescu ne oferă informaţii importante despre unii preoţi care au slujit
bisericii din Margina înainte de anul 1716, dar, din păcate, nu face trimiterile
bibliografice de rigoare, pentru fiecare caz în parte:
„La începutul secolului al XVI-lea, documentele istorice îl citează pe
popa Ştefan, frate cu Gaşpăr Marsinay, care încearcă să-l înduplece pe

161
Ibidem, p. LII.
162
Ibidem, p. LV, anul 1512.
163
Petru Ursulescu, Banatul.. p. 159. Ultima frază, cu trimitere la Prodan, D, Iobăgia în
Transilvania la începutul secolului al XVI-lea, p. VIII.
164
După cum vom mai menţiona, este greşită sinonimia dintre raitzen şi sârbi, prima
noţiune incluzând pe toţi greco-neuniţii, indiferent de originea lor etnică. Baza confuziei o
reprezintă utilizare limbii slavone (vechea limbă a slavilor de sud, deci şi a sârbilor) în
bisericile româneşti, aşa cum limba latină era limba de cult a romano-catolicilor, indiferent de
naţionalitatea lor.
165
Iosif Pataki, op. cit., doc. nr. 78 din 1529, iunie 1, pp. 227 – 230.

55
margraful (sic!) George de Brandenburg să vândă cetatea din Margina şi toate
posesiunile ce le moştenise de la soţia sa Beatrice de Frangepan lui Ion
Zapolya, care se lupta cu Ferdinand de Habsburg pentru tronul Ungariei. Cei
doi fraţi popa Ştefan şi Gaşpăr urmăreau să prevină o vărsare de sânge.
Probabil că popa Ştefan era preot la biserica din cetate”166. (subl. n.).
Contextul istoric îl plasează pe popa Ştefan în perioada anilor 1526-
1528. În acest caz el ar fi unul dintre preoţii „sârbi” amintiţi mai sus de Hans
Lötz în raportul său din 1529.
I. Pataki aminteşte că, în condiţiile în care „lupta dintre cele două
tabere [cea a lui Ferdinand de Habsburg şi cea a lui Ioan Zapolya] va continua
şi mai vehement” în vara anului 1530, „conducerea Cetăţii [Hunedoara] a fost
preluată de preotul Ştefan şi de Gaspar Morsinay”167, după ce şi până atunci
(mai exact, din 1529) ei au avut un rol însemnat în viaţa domeniului. În acest
caz preotul Ştefan a fost transferat de la Margina la Hunedoara. Urmează ca
cercetările viitoare să confirme sau să infirme ipoteza, pe care, o considerăm
puţin probabilă.
Napoleon Ceauşescu mai afirmă că „este amintit, în tradiţia poporului
şi de Partenie Gruiescu, popa Ion, sfinţit după 1700 şi îngropat la 1714”168.
Acestea sunt situaţiile în care au fost amintiţi preoţi în documente, fie
individual (cu numele), fie colectiv, înainte de 1716 în zona Făgetului.
Neîndoielnic, numărul lor era mai mare decât cel pe care îl cunoaştem.
3. De la proclamarea libertăţii de credinţă a creştinilor de către
împăratul roman Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313) şi până
în prezent se poate constata o mulare a organizării religioase a creştinilor pe
structura administrativ-statală, fără ca această suprapunere să fie de fiecare
dată perfectă ori simultană, întrucât organizarea religioasă este mai
conservatoare, mai durabilă, comparativ cu cea administrativ-statală. De
pildă, diocezelor romane le-au corespuns – nu ca teritoriu, ci ca denumire –
diocezele/diecezele creştine (episcopatele); la începutul guvernării Banatului
de către austrieci, cercurilor administrative le corespundeau, teritorial,
protopopiatele, ceea ce a condus chiar la situaţii aberante: întrucât, de pildă,
localităţile Răchita, Mănăştur şi altele apropiate de Făget erau, geografic, în
dreapta râului Bega, în zona sa de luncă, de unde şi denumirea cercului
administrativ Lunca, atunci când s-a trecut la împărţirea/delimitarea teritorială
a protopopiatelor, împărţire conformă cu organizarea administrativă şi s-a
grefat protopopiatul Hisiaş/Belinţ pe structura cercului Lunca, parohiile din
localităţile amintite au ţinut de protopopiatul Hisiaş, nu de cel din Făget, care

166
Napoleon Ceauşescu, Monografia Comunei Margina, vol. IV, Viaţa spirituală şi
sfintele biserici, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004, p. 106.
167
Iosif Pataki, op. cit., pp. XXX – XXXI.
168
Napoleon Ceauşescu, op. cit., p. 106.

56
era mult mai aproape. În schimb, protopopiatului Făget i-au revenit – prin
cercul administrativ Sărăzani şi prin fostul protopopiat Sudriaş – parohiile din
apropierea Lugojului. Cu câteva decenii în urmă am avut un alt exemplu:
teritorial, protopopiatul Făget şi raionul Făget coincideau perfect
(1952 – 1968).
Acest principiu fundamental poate fi recunoscut şi în alte câteva
situaţii ale perioadei la care ne referim. Dar, mai întâi câteva cuvinte despre
district.
În Evul Mediu, până la cucerirea Banatului de către turci, în ţările
catolice (deci şi în Ungaria, din care făcea parte Banatul) documentele oficiale
se întocmeau în limba latină, limbă de cult. În consecinţă, s-a folosit pentru
unitatea administrativ teritorială corespunzătoare cercului sau plăşii de mai
târziu, vechea denumire district (<lat. districtus, -us). Desigur, mărimea unui
district varia în timp şi spaţiu, în părţile noastre cuprinzând de la câteva sate la
câteva zeci de sate.
Primul district atestat (a cărui existenţă o ştim) este districtul Icuş/Ikus
cu centrul Margina (1288)169, dovadă că, la acea dată, autoritatea regelui
maghiar era puternică în zonă, fapt dovedit peste câteva decenii, când regele
Ludovic hotărăşte să răsplătească pe Valahul (Olachus) Carapciu fiul lui
Ladislau, fiul lui Zarna valahul, precum şi pe fraţii săi, pentru fidelitatea
arătată faţă de el (faţă de rege) dându-le „posesiunea noastră numită Icuş”
(possessionem nostram Ikws vocatam)170. Aşadar încă înainte de 1400, regii
Ungariei au început să-şi recompenseze oamenii fideli cu pământuri din
părţile Făgetului. Procesul este deosebit de intens pe vremea lui Iancu de
Hunedoara, prilej pentru noi de a afla de existenţa şi a altor districte.
Într-adevăr, în anul 1453 Capitlul de la Arad confirmă donaţia făcută de către
regele Ludovic al V-lea al Ungariei lui Iancu de Hunedoara „pentru el şi
pentru urmaşii săi” cu dreptul de a stăpâni (de a avea în proprietate) districtele

169
Coriolan Suciu, Dicţionarul localităţilor din Transilvania, vol. II Localităţi dispărute,
Bucureşti, s.v., 1967.
170
Pesty Frigyes, op. cit., vol. III (partea I Documente), Budapest, 1884, doc. nr. 56 din
1365 septembrie 22. Se impune a fi făcute câteva precizări şi comentarii. Maria Holban, o
exigentă specialistă medievalistă, plecând de la constatarea că punerea în posesie (prin
delimitarea domeniului, în prezenţa vecinilor) s-a făcut „la trei zile după” ce au fost puşi în
posesie la Recaş, eveniment care s-a produs în 1361, consideră că şi încercarea de la Icuş a
avut loc tot în anul 1361 şi că, datorită opoziţiei fraţilor Iacob şi Ladislau, fiii lui Bekus de
Endred, întrucât considerau că posesiunile Wechepataka (=Valea Veţa) şi Endredpataka (?)
erau ale lor şi nu puteau fi cedate de rege fraţilor Carapciu, hotărnicia a fost reluată, tot fără
succes, şi în 1365 (aşa cum consemnează şi documentul reprodus de Pesty Frigyes) şi că
litigiul s-a stins abia în 1371, în faţa regelui, fără să ni se ofere finalul. (Maria Holban,
„Deposedări şi judecăţi în Banat pe vremea angevinilor şi ilustrarea lor prin procesul Voya
(1361–1378)”, în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol. V (1962), Editura Academiei,
Bucureşti, 1962, pp. 102 – 109.

57
Jupani, Suggya şi Thewrd (Fârdea), toate din comitatul Timiş, împreună cu
pertinenţele lor (alte bunuri – eleştee, mori, păduri etc.)171. Donaţia este
reconfirmată şi în anul următor172. Ca district, Fârdea este amintită şi în anul
1455, când Iancu de Hunedoara îi dăruieşte lui Pantha de pury posesiunea
Pwry superioară şi inferioară, din districtul Fârdea173.
În încheierea acestei scurte enumerări a districtelor de pe teritoriul de
mai târziu al protopopiatului Făget, se impune să facem şi următoarele
precizări: a) toate districtele amintite nu sunt unităţi administrativ-teritoriale
propriu-zise (cu structură bine determinată şi durabilă), căci numele
districtului este un fel de ghid, punct de orientare pentru o mai uşoară
identificare a teritoriului aflat în discuţie. Se spune clar în documentul nr. 282
din 27 septembrie 1439: se dăruieşte „întregul nostru district sau provincie
Ikus numită aflată în comitatul Timiş, împreună cu opidul (târgul) numit
Morsina (totum districtum nostrum seu provinciam Ikus vocatam in
comitatum Themesiensi habitam, simulcum Opido (sic!) Morsino appelatu)”;
b) pe timpul lui George de Brandenburg, aceste districte se vor numi
pertinenţe exterioare ale domeniului Hunedoara şi organizarea lor va fi mult
mai stabilă; c) adevăratul punct de sprijin al autorităţii politice (de stat) în
ceea ce s-a numit district erau cetatea (castrum) cu rol militar, de apărare;
cetăţuia sau întăritura modestă fort (castellum)174; târgul (oppidum), cu rol
economic şi fiscal.
În mod cert, începând cu secolul al XVII-lea, districtul devine treptat o
unitate administrativă propriu-zisă. În felul acesta, districtul Făget, amintit
prima oară în 1607, va juca un rol propriu zis pe teritoriul pe care îl
înglobează, nu va mai fi un simplu punct de orientare în care cetatea ori târgul
va avea cu adevărat rolul decisiv.
Folosind districtul fie şi numai ca stea polară (cu rol orientativ), să
urmărim, în continuare conexiunile dintre rolul localităţilor Margina şi
Mănăştur (opiduri, cetăţi, districte) şi viaţa religioasă de acolo. În apropiere
de cetatea Margina, se afla în hotarul actual al localităţii Sinteşti, o veche
mănăstire, căreia credincioşii îi spuneau „Sânta”, (Sfânta); deşi avem prea
puţine dovezi materiale directe, explicite despre existenţa ei (Partenie Gruescu
susţine că diploma mănăstirii se păstra în arhiva Cămării din Făget în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea), tradiţia orală locală, toponimul Sinteşti
(pronunţat Sânceşci) derivat din denumirea Sânta, vechiul sigiliu al comunei
(primăriei) Margina care avea în câmpul său o biserică (mănăstire) cu două

171
Ibidem, doc. nr. 305 din 18 aprilie 1454.
172
Ibidem, doc. nr. 306 din 11 iunie 1454.
173
Ibidem, doc. nr. 308 din 7 septembrie 1454.
174
Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, ediţia a II-a, studiu introductiv, ediţie,
glosar şi indice de Damaschin Mioc, Editura Facla, Timişoara, 1981, pp. 134, 175.

58
turnuri, biserica de lemn – monument istoric – din cimitirul de la Margina cu
componente ale bisericii/mănăstirii, faptul că parohia Margina avea cea mai
bogată colecţie de cărţi de cult (vechi, din sec. XVI – XVII), multe din ele
înstrăinate (doar o parte din ele se păstrează în colecţia Bibliotecii „V.A.
Ureche” din Galaţi) sunt tot atâtea dovezi indirecte ale existenţei mănăstirii,
până către sfârşitul secolului al XVIII-lea (1698), când călugării au fost
obligaţi să se refugieze în Vechiul Regat, datorită persecuţiilor la care au fost
supuşi175.
Dacă ţinem seama că Margina este atestată documentar începând cu
anul 1365, dar districtul Icus în 1288, este pe deplin justificată afirmaţia că
mănăstirea Sânta a fost amplasată pe locul amintit tocmai pentru că aci era o
organizaţie statală stabilă şi puternică.
La Mănăştur, legătura dintre viaţa politică şi cea religioasă e mai puţin
clară. Faptul că localitatea a împrumutat numele de la unitatea monahală cu
denumirea sa maghiară monostor, ce a dat rom. Mănăştur, nu Mănăstire,
permite concluzia că localitatea a fost rezultatul dezvoltării aşezării supuşilor
iobagi ai mănăstirii. De altfel, săpăturile arheologice par să confirme existenţa
unei biserici/mănăstiri romano-catolice, iar prima atestare a localităţii este din
anul 1427176.
Totuşi, în districtul Mănăştur se află, în apropierea localităţii cu
acelaşi nume, satul Remetea, care a dat şi dă încă bătaie de cap în ce priveşte
semnificaţia şi scrierea denumirii satului. Fără a intra în amănuntele
problemei, împărtăşim afirmaţia protopopului lugojean George Popovici că
toponimul semnifică mănăstire177, cu deosebirea că este vorba de o unitate
monahală mică. Întrucât termenul acesta se întâlneşte numai la ortodocşi, nu
şi la catolici, rămâne în suspensie problema raporturilor dintre cele două
unităţi monahale. În ceea ce priveşte numele localităţii, amintit prima dată
abia în anii 1514–1516178, se impun următoarele două precizări. Prima: în
Banat fiind mai multe localităţi Remetea, pentru a nu le confunda, s-a impus
adăugarea unui determinativ: Remetea Mare, Remetea Mică. A doua:
Remetea aflată în discuţie s-a numit iniţial Remetea Lunca, pentru că se afla
în cercul administrativ Lunca. Mai târziu, pierzându-se argumentul iniţial, i
s-a spus Remetea Luncă, sfârşind prin a fi Remetea Lungă179.

175
Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeş, Editura Autorului, Tiparul
Tipografiei diecezane, Caransebeş, 1940, s.v.
176
Coriolan Suciu, op. cit., partea I Localităţi existente, s.v.
177
George Popovici, op. cit.
178
Coriolan Suciu, op. cit., s.v., Iosif Pataki (op. cit. doc. nr. 28, p. 146) plasează datarea
ceva mai devreme, dar în mod incert: „Probabil primul deceniu al secolului al XVI-lea”.
179
Vezi magh. Hosszúremete, denumire oficială din 1911 (magh. hosszú „lung”). Acelaşi
fenomen s-a întâmplat şi cu Ohaba Lunca, devenită Ohaba Lungă.

59
 Districtul Făget, atestat, aşa cum am amintit deja, prima dată în 1607,
după aceea de mai multe ori cu structură bine închegată în anii 1690–1700 şi
la începutul veacului al XVIII-lea, n-a beneficiat de nicio aşezare monahală în
vecinătatea centrului său. În schimb, rămânând singurul district în regiune
(chiar dacă, pe timpul stăpânirii otomane a primit, ca denumiri,
corespondentele din limbajul turcesc) suntem îndreptăţiţi să credem că el s-a
afirmat şi ca centru religios sub forma de protopresbiterat în partea nord-estică
a Banatului. Dar, până a ajunge să analizăm ce s-a petrecut după 1690–1700,
trebuie abordate şi clarificate şi alte probleme.
În primul rând, trebuie să lămurim situaţia politică, militară şi
religioasă în timpul stăpânirii otomane în Banat şi, implicit, în Făget şi în
împrejurimile sale.
„După capitularea Timişoarei [la 26 august 1552], o armată otomană
de circa 40000 ostaşi condusă de Kassim Paşa a pornit spre Lugoj şi
Caransebeş, dar şi-a oprit înaintarea, mulţumindu-se cu un tribut acceptat de
conducătorii cetăţilor Lugojului şi Caransebeşului [care au format aşa numitul
Banat de Caransebeş–Lugoj sau Banatul de Lugoj–Caransebeş]. În legătură cu
aceste evenimente petrecute în intervalul 5–11 august 1552, este posibil ca
unităţile de akingii desprinse din grosul oastei lui Kassim Paşa să fi ajuns
până în zona Făgetului, unde au ocupat cetatea, instalând în ea o mică
garnizoană. Această garnizoană este amintită în 1554, fără a se da informaţii
despre o campanie distinctă care să fi dus la instalarea ei în cetatea Făgetului:
(…). Ocuparea cetăţii Făget de către turci şi menţinerea unei garnizoane în
cetate nu presupunea şi includerea zonei în paşalâcul de Timişoara, nefiind
cunoscut nici un document în acest sens. (…). Abia în ultimul deceniu al
secolului al XVI-lea, zona Făgetului este amintită în cadrul comitatului
Hunedoarei”180. (subl. n.).
Dar, dacă nu ştim exact care era soarta Făgetului şi a împrejurimilor
sale, ştim precis că membrii familiei Bekes – deposedaţi de către turci de
averile lor (inclusiv de cetate) s-au refugiat în Banatul de Caransebeş–Lugoj,
în conducerea căruia au avut un rol de seamă, unii dintre ei chiar cu funcţii
importante în Principatul Transilvaniei şi chiar al Ungariei181. Posibil ca
tocmai prezenţa unor reprezentanţi ai familiei Bekes în Transilvania să
justifice includerea Făgetului în Comitatul Hunedoarei.
Relaţiile neclare ale zonei Făget cu paşalâcul de Timişoara în secolul
al XVI-lea şi chiar cu Banatul de Caransebeş–Lugoj, în ciuda rolului deţinut
de familia Bekes în el, se răsfrâng şi asupra situaţiei bisericii de aici, mai ales

180
Dumitru Tomoni, Făget... p. 58.
181
Pentru amănunte, vezi Ioan Cipu, Familia Bekus–Bekes–Bichigianu”, în Ioan Cipu, Ion
Gheorghe Oltean, Dumitru Tomoni, Contribuţii la Istoria Făgetului, Făget, 1992, pp. 11–
25.(în continuare: Ioan Cipu, Familia Bekus...)

60
că, în unele perioade, Biserica greco-răsăriteană din estul Banatului s-a aflat
sub jurisdicţia Mitropoliei Române de la Alba Iulia, înainte de a se desfiinţa
odată cu trecerea la Unire. Poate că tocmai includerea românilor bănăţeni (şi a
protopopiatului Făget, dacă exista) sub ascultarea mitropolitului şi episcopului
ortodox182 transilvan explică de ce parohiile ortodocşilor din această parte a
Banatului nu figurează pe listele de milă din anii 1660 şi 1666 ale trimişilor
patriarhului de Ipek (Peć)183 aşa cum e cazul parohiilor din centrul şi vestul
Banatului.
Situaţia Bisericii din ţinutul Făgetului devine clară după 1660, odată
cu înglobarea Banatului de Caransebeş–Lugoj în hotarele paşalâcului de
Timişoara, ca urmare a înţelegerii din 1658 dintre Turcia şi Acaţiu Barcsai,
banul de atunci al Caransebeşului şi Lugojului, conform căreia Acaţiu renunţă
la Banat în favoarea otomanilor în schimbul numirii sale ca principe al
Transilvaniei.
Aşadar, în mod cert, după 1658 toţi ortodocşii din Banat aparţin
patriarhiei de Ipek. De aceea se impune să prezentăm, pe scurt, modul în care
a apărut şi cum a fost ea organizată.
Turcii aveau obiceiul să răpească popoarelor creştine subjugate mai
mulţi copii, pentru a-i creşte/educa în spirit militarist şi al religiei
mahomedane, făcând din ei războinici turci de elită (ieniceri) sau funcţionari
de stat. În felul acesta a fost răpit (la 18 ani) şi sârbul bosniac Socolovici
(Sokolović, 1508–1579). Dus la Istambul (Constantinopol), el a îmbrăţişat
religia mahomedană, când şi-a schimbat prenumele sârbesc primit la botez cu
cel de Mohamed/Mahomed. Inteligent, a fost repede remarcat de către
superiorii săi, care l-au promovat în funcţii administrativ-politice tot mai
importante, până la funcţia supremă de mare-vizir (prim-ministru sau prim-
sfetnic al sultanului), pe timpul vestitului Soliman Magnificul.
Chiar şi în această funcţie înaltă, Mohamed Sokolovici a păstrat în
subconştientul său educaţia ortodoxă primită în anii copilăriei şi adolescenţei,
mai ales că fratele său Macarie era stareţul mănăstirii ortodoxe sârbeşti
Hilandar de la Muntele Athos. Aceste împrejurări îl determină să intervină pe
lângă sultan şi să-l convingă să înfiinţeze la Ipek (Peć) o patriarhie ortodoxă,

182
În anul 1656 (care este anterior anilor 1660 şi 1666), în actul de numite a lui Sava
Brancovici ca episcop al Transilvaniei, principele Gheorghe Rákoczy al II-lea „îi va
recunoaşte şi jurisdicţia [religioasă] asupra Severinului, adică a Banatului de Caransebeş–
Lugoj”. (I.D.Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1977, pp. 80–81. În continuare, I.D. Suciu, Monografia...).
183
Întrucât patriarhia din Ipek era autonomă din punct de vedere economic, ea s-a susţinut
prin contribuţia credincioşilor săi. [Or, zona/protopopiatul Făgetului neaparţinând ierarhic de
patriarhia de la Peć, n-a fost solicitată să acorde mile/ajutoare, în schimbul unor
servicii/rugăciuni ce urmau a fi făcute de slujitorii patriarhiei, conform dorinţelor exprimate
de fiecare donator] – cf. I.D.Suciu, Monografia..., p. 89.

61
în frunte cu fratele său Macarie şi să subordoneze ierarhic acestei patriarhii pe
toţi ortodocşii din Imperiul otoman, aflaţi până atunci sub autoritatea
patriarhiei de Ohrid(a), care va decădea la rangul de mitropolie. În felul acesta
a fost reînfiinţată în anul 1557, Patriarhia greco-orientală sârbă de la Ipek
(Peć), – desfiinţată în anul 1459 şi trecută sub autoritatea arhiepiscopiei de
Ohrida184 – căreia i-au fost puşi sub ascultare toţi ortodocşii din Banat,
indiferent de naţionalitate.
Noua patriarhie a înfiinţat în Banat episcopii la Vârşeţ şi la Timişoara,
pe care le-a pus sub dependenţa mitropoliei de la Belgrad. Această situaţie a
durat până în 1690. Nu se ştie data înfiinţării fiecăreia din cele două episcopii
bănăţene, dar se ştie cu certitudine că ele au existat în anul 1594, pentru că
ambii episcopi au fost implicaţi în răscoala antiotomană a românilor şi
sârbilor din acel an, răscoală care a cuprins mai ales sudul Banatului şi în care
Mihai Viteazul a avut, indirect, un rol important.
După încorporarea Banatului de Caransebeş–Lugoj în paşalâcul
Timişoarei, parohiile din zona Făgetului au devenit subordonate patriarhiei de
la Ipek, fără ca noi să fi aflat, în mod cert, din surse demne de încredere,
căreia din cele două episcopii erau supuse ascultătorii. Derularea ulterioară a
faptelor ne îndreptăţeşte să credem că parohiile erau dependente de episcopia
de la Timişoara.
Evenimentele din ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea au
avut un rol important în destinele popoarelor din Imperiul otoman, pornind de
la Buda şi Pesta şi până în sudul Peninsulei Balcanice (Grecia de astăzi),
punctul de cotitură reprezentându-l asediul Vienei de către turci în anul 1683.
Reuşind să depresureze capitala Imperiului habsburgic, trupele austriece
obligă armata oromană să se retragă. În grabă se formează, sub egida papei,
„Liga Sfântă” sau „Liga Creştină”, alcătuită din Austria, Polonia, Veneţia şi,
mai târziu (1686), Rusia. Atacaţi din mai multe părţi, deci, deschizându-se
mai multe fronturi, otomanii suferă înfrângere după înfrângere. Pe măsură ce
turcii se retrag, imperialii (austriecii) ocupă, succesiv, Buda, Transilvania,
Croaţia şi Slavonia. În Sud, veneţienii, la îndemnul şi cu sprijinul austriecilor
(comandaţi de generalul Piccollomini) promit popoarelor balcanice asuprite
mari drepturi şi libertăţi, dacă se alătură luptei antiotomane, ceea ce acestea şi
fac. Numai că turcii reuşesc să stăpânească situaţia din sudul Peninsulei
Balcanice, după ce au abandonat centrul Europei, iar rezultatul conflictului
militar e consfinţit prin Tratatul de Pace de la Carloviţ (Karlovci), din 1699:
Austria răpeşte Turciei Transilvania cu Banatul de Caransebeş–Lugoj, Croaţia
şi Slavonia, precum şi câteva oraşe-cetăţi din Banatul vestic şi central:
Cenadul Vechi, Becse, Becicherecu Mare, precum şi Lipova, Turciei lăsându-

184
Ibidem, p. 88.

62
i-se restul Banatului şi toate teritoriile de la sud de Dunăre. Prin aceste
prevederi, Austria şi-a asigurat puncte de sprijin în estul şi vestul Banatului
într-o nouă confruntare cu Turcia. În schimb, popoarele din sudul Peninsulei
Balcanice, văzându-se părăsite de către cei care le-au îndemnat să se ridice la
luptă, ca să scape de răzbunarea turcilor, au acceptat soluţia exilului în Austria
(care le promisese drepturi). În felul acesta câteva zeci de mii de familii de
rascian (sârbi, macedo-români, albanezi ş.a.) ortodocşi şi-au părăsit locurile
natale (mai ales din provinciile Cosovo şi Metohia) şi, sub conducerea
patriarhului de Ipek Arsenie al III-lea Ţrnoievici/Cernoievici/Ciarnoievici
(Arsenije III Crnojević/Černojević/ Čarnojević), au ajuns în teritoriile
austriece (de curând cucerite) din dreapta Tisei. Autorităţile austriece le-au
cerut să-şi formuleze în scris revendicările şi să le prezinte împăratului spre
analiză şi sancţionare (aprobare). După ce le-au formulat, l-au însărcinat pe
episcopul sârb de Ienopole/Ineu (din Banat, de lângă Lipova) Isaia Diacovici
(Isaja Diaković/Djaković) să le prezinte suveranului. L-au delegat pe
Diacovici deoarece el cunoştea bine limba latină, limbă în care se întocmeau
toate documentele oficiale emise de cancelariile ţărilor catolice, aşa cum era şi
Austria. După câteva luni de aşteptare, Diacovici s-a înapoiat cu mult râvnitul
document: vestita Diplomă leopoldină (aparţinea împăratului Leopold I,
1658–1705) din anul 1690. Ea aducea refugiaţilor şi veşti bune şi veşti mai
puţin bune, după cum le-au fost aprobate sau nu cererile, din diferitele
domenii: bisericesc (religios), militar, cultural, social etc.
Pe tărâm religios, prevederile diplomei au depăşit chiar şi cererile lui
Arsenie Ţârnoievici. Le vom analiza şi noi, după textele latin şi românesc
publicate de I.D. Suciu şi Radu Constantininescu185. Autorii au reprodus
numai partea referitoare la chestiunile religioase, la pagina 151 fiind publicat
textul latin, iar pe paginile 151–152, traducerea lui Radu Constantinescu în
limba română. Deoarece am considerat că traducerea nu respectă în totalitate
textul şi, îndeosebi, sensul de atunci al unor cuvinte, ne-am permis să facem
unele comentarii absolut necesare, după părerea noastră.
Este vorba în primul rând de termenul rascian, tradus de R.
Constantinescu prin sârb. Termenul în cauză derivă din denumirea primului
stătuleţ „sârb” întemeiat de Ştefan Nemania (Nemanja, 1168–1196) pe valea
râuleţului Ras, poreclit Raşca de către istoricii sârbi şi Rascia, de către
istoricii străini. Apartenenţilor Raşca (Rascia) străinii le ziceau rasciani. Că nu
toţi rascianii erau sârbi, ci şi urmaşi ai băştinaşilor iliri (albanezii de mai
târziu) ori care au luat naştere prin amestecul ilirilor cu romanii/macedo-
români/megleno-români, ţinţari – pentru că pronunţau pe ci ca ţi, deci ţinţi, nu
cinci ‒ rezultă din faptul că acestor locuitori din nordul Greciei, din Cosovo
185
Suciu – Constantinescu, Documente...., doc. nr. 74 din 1690 august 21, Viena, pp. 151–
152.

63
şi Metohia li s-a spus şi iliri, mai ales sub forma „naţiune ilirică”, nu
„naţiune rasciană”. De aceea, am păstrat în textul românesc rascian, nu sârb.
Iată principalele prevederi ale diplomei:
a) Dreptul refugiaţilor de a-şi păstra calendarul vechi, „după obiceiul
şi tiparul rascienilor (Rascianorum [nu sârbesc])… ca şi până acum186;
b) Dreptul de a avea un arhiepiscop „ales de oamenii bisericii şi de
mireni”, cu „dreptul deplin de a hotărî în problemele bisericeşti, sfinţind
episcopi, hirotonind ieromonahi, înălţând biserici, aşezând preoţi rasciani
(Rascianos sacerdotes) [nu preoţi sârbi!] în oraşe şi sate”187;
c) Dreptul arhiepiscopului „ca şi până acum” de a avea putere
bisericeacă, „în temeiul privilegiilor date nouă de înaintaşii noştri, răposaţii
crai ai Ungariei (…) în Ungaria şi Croaţia, unde sunt şi atât timp cât vor fi
credincioşi ai noştri acolo”188.
Se impune un scurt comentariu al acestei prevederi. Când împăratul
declară solemn că va respecta privilegiile acordate de „răposaţii crai ai
Ungariei” arhiepiscopului ca să aibă drept asupra ortodocşilor din Ungaria şi
Croaţia în ceea ce priveşte viaţa lor religioasă, prin „date nouă”, el n-a
subînţeles (decât din neştiinţă, ceea ce pare puţin probabil) pe reprezentanţii
patriarhiei de la Peć (aşadar, inclusiv pe el, Ţârnoievici) întrucât craii
Ungariei au dispărut după dezastrul maghiarilor de la Mohaci din 1526 ori, cel
târziu după 1541, când Ungaria (cea mai mare parte a ei) a fost împărţită între
Austria şi Turcia, aceasta creând paşalâcul de la Buda, iar patriarhia din Ipec a
fost înfiinţată mai târziu, în 1557. Cu alte cuvinte, ceea ce dă el patriarhului
este un privilegiu acordat prin generozitatea sa, a lui Leopold I, nu este o
reluare a privilegiilor acordate ortodocşilor de foştii regi maghiari.
d) Întregul cler rascian, de la arhiepiscop (mitropolit) şi până la preot
urmează „să se bucure de vechea scutire în ceea ce priveşte dijmele (in
decimis, deci corect: zeciuiala [din toate produsele], dările (in contributiones,
care sunt mai ales contribuţii în muncă gratuită, robotă şi mai puţin în bani) şi
conacele (?) (in quartiriis). Ultima obligaţie este evident greşită, deoarece (in)
quartiriis189 derivă din lat. quartarius190, -ii „un sfert dintr-un sextarius,
„sextar” (măsură de capacitate)191. Rezultă că cea de a treia obligaţie faţă de

186
Ibidem, p. 151.
187
Ibidem, p. 152.
188
Ibidem.
189
Foarte probabil că este o greşeală de copiere a textului latin: corect quartariis, nu
quartiriis, formă care l-a dus pe traducătorul Constantinescu cu gândul la germ. Quartier
„cartier”, dar şi „locuinţă” [vezi băn. a avea (a sta în) cvartir/fartiri „a beneficia de casă–masă,
contra cost, timp mai îndelungat, la o persoană privată]”, de unde şi traducerea rom.
„conace”.
190
Vezi Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, s.v. quartarius.
191
Ibidem, s.v. sextarius.

64
stăpân (de care este scutit clerul) vizează lichidele (ex. vinul), mierea de
albine şi alte produse „ce curg”.
e) Pedepse acordă numai arhiepiscopul „după dreptul bisericesc” şi
numai oamenilor care „ţin de el” şi numai când aceştia „vor fi vrednici de ele”
[merită să fie pedepsiţi]. Justiţia civilă / mireană poate aplica pedepse
[clerului] numai cu aprobarea sa [a împăratului].
f) Ca şi înaintaşii săi, împăratul dă conducătorilor bisericeşti rascieni
dreptul asupra mănăstirilor şi bisericilor care au existat în trecut şi au fost
luate de către turci. Pe unele dintre ele i le poate oferi acum [în 1690], pe
celelalte „vi le vom da îndărăt, de le vom putea dobândi”192 (subl. n.).
Pentru noi, ultima afirmaţie „de [dacă] le vom putea dobândi” este
importantă pentru că, de pildă, în 1695, când se face organizarea Bisericii
greco-răsăritene în imperiu în episcopii, protopopiate, parohii, reşedinţele
episcopilor sârbeşti din Vârşeţ şi Timişoara (care erau tocmai cele două oraşe
amintite) nu erau încă sub administraţia sârbească şi, cu toate acestea,
fruntaşii sârbi au numit episcopi în ele. Din informaţiile ulterioare, rezultă că
în 1695 au fost repartizate protopopiatele fiecărei episcopii şi că protopopiatul
Făget a fost repartizat episcopiei de la Timişoara.
Pe lângă observaţiile şi comentariile de mai sus, anticipând, se cuvine
să reţinem şi următoarele aspecte: În Diplomă se consideră (b) drept privilegii
faptul că arhiepiscopul este „ales de oamenii bisericii şi de mireni”, precum şi
dreptul deplin [al arhiepiscopului] de a hotărî în problemele bisericeşti,
sfinţind episcopi…” etc. (subl. n.). Primul „privilegiu” arată caracterul
democratic al organizării ierarhice a Bisericii greco-răsăritene (spre deosebire,
de pildă de cel al Bisericii romano-catolice, unde papa este ales numai de
către un număr restrâns de cardinali, adică numai de „oameni ai bisericii”, nu
şi de mireni) şi el s-a păstrat pe tot parcursul stăpânirii austriece şi austro-

192
„…pe celelalte or le vom da îndărăt, de le vom putea dobândi” este traducerea mai
liberă a textului latin „ea quoque recuperata manibus vestris resignani demandabimus”, în
care expresia ea quoque este tradusă prin „pe celelalte”, în loc de „şi pe toate”, iar resignari
demandabimus, prin „de [dacă] le vom putea dobândi”, cu adausul „putea”.
Pentru a înţelege cât mai corect această promisiune a împăratului, se impune să ne
raportăm la situaţia anilor 1689 şi 1690, când nemulţumirile refugiaţilor au crescut pe măsură
ce situaţia lor de refugiaţi se deteriora tot mai mult şi speranţa revenirii la locurile de baştină
devenea tot mai incertă, în paralel (odată cu) creşterea nemulţumirii băltinaşilor din Slavonia,
Croaţia şi părţile Budei faţă de aşezarea şi comportamentul refugiaţilor pe teritoriile lor. Într-
un asemenea context, când sudul Dunării şi cea mai mare parte a Banatului se aflau sub turci,
acel „dacă le vom putea dobândi” este menit să-i amăgească şi pe refugiaţi, fie că se vor
întoarce la casele lor, fie că vor fi aşezaţi în Banat, dar şi pe băştinaşi că, în curând, vor scăpa
de necazurile provocate lor de refugiaţi. Anii au trecut şi resemnarea/împăcarea cu noua
situaţie i-a cuprins pe toţi, văzând că împăratul nu poate învinge pe turci. Aşa s-a ajuns la
diploma din 1695, care consfinţeşte organizarea Bisericii greco-răsăritene (ortodoxe) pe
episcopii.

65
ungare până în 1918. În schimb, cel de al doilea „privilegiu” a fost restrâns tot
mai mult până în 1779, când, prin Rescriptul declaratoriu (Rescriptum
Declaratorium Illyricae Nationis), supranumit şi „Constituţia bisericească” (a
greco-neuniţilor), împăratul – reprezentat în Ungaria (Austro-Ungaria, după
1867) prin Consiliul Locumtenenţial („ţiitor de loc”, cum se specifică în
circularele româneşti ale epocii) cesaro-crăeşti al Ungariei – are dreptul de a
aproba ori respinge alegerea mitropolitului ori a episcopilor făcută de
„oamenii bisericii şi de mireni”, aşa cum se specifică în diploma din 1690.193
Nici privilegiul scutirii întregului cler de servituţiile feudale (d) nu a
fost respectat, sub acest aspect înregistrându-se o evoluţie extrem de sinuoasă,
cu mai multe scutiri şi reintroduceri parţiale ori integrale a servituţiilor, până
la desfiinţarea definitivă a servituţiilor feudale pentru întreaga populaţie, nu
numai pentru cler.
Autoritatea politică a intervenit (îndeosebi pe timpul Austro-Ungariei)
– e drept, de obicei prin mijlocirea organelor ecleziastice, dar uneori chiar
direct – în pedepsirea unor clerici şi învăţători (de la şcolile confesionale), sub
acuzaţia de infidelitate şi de subminare a statului (maghiar). Deci, nici
privilegiul (c) ca „oamenii care ţin de [sunt subordonaţi faţă de]” arhiepiscop
să fie judecaţi numai de înaltul ierarh şi numai „după dreptul bisericesc”, nu şi
de organele judecătoreşti de stat şi după „dreptul civil” nu mai este respectat
în litera şi spiritul său.
Deoarece marea majoritate a refugiaţilor rascieni au fost colonizaţi pe
teritoriul Ungariei şi al Croaţiei (Banatul se afla încă sub dominaţia otomană),
împăratul publică, în 11 decembrie 1695, o nouă Diplomă prin intermediul
Cancelariei ungare, în care include în totalitate conţinutul Diplomei din august
acelaşi an, „cu scopul de a feri populaţia sârbă de abuzurile nobilimii
maghiare”194.
Alte Diplome a acordat Leopold I şi în 1691 - la protestele sârbilor,
împăratul recunoaşte mitropolitului şi putere laică (mirenească) asupra
supuşilor săi - şi în 1695195.
Pentru noi, interes prezintă Diploma din 4 martie 1695, deoarece prin
ea împăratul a stabilit (confirmat) organizarea Bisericii Ortodoxe Sârbe din
Ungaria, Croaţia şi Slavonia. Capul conducătorului suprem al Bisericii era
patriarhul (sic!) Arsenie, care şi-a stabilit reşedinţa la Cruşedol (în Sirmiu

193
Cazul cel mai elocvent este cel de la episcopia Caransebeşului de după decesul lui
Nicolae Popea, când abia cel de al treilea ales a fost numit de împărat în persoana lui Elie
Miron Cristea.
194
Vasa Lupulovici, Viaţa bisericească a sârbilor din Banat între anii 1865–1918,
Editura Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 71.
195
Apud Radu Flora, Relaţiile sârbo-române. Noi contribuţii, Editura Libertatea,
Panciova, 1968, p. 206.

66
[Srem]) şi în Sântandrei de lângă Buda, dar urmaşii săi, „cu titlul de
arhiepiscopi şi mitropoliţi”, s-au stabilit, din 1713, la Carloviţ [Sremski
Karlovci], care a devenit principalul centru bisericesc şi cultural al sârbilor
din Imperiul habsburgic196. Întregul teritoriul amintit a fost împărţit în şapte
episcopii, cu scaunele episcopale în următoarele oraşe: Timişoara, Karlstadt,
Seghedin, Buda, Mohaci, Vârşeţ şi Oradea. Deoarece Timişoara şi Vârşeţul –
oraşe aflate în Banat – erau încă sub ocupaţie turcească, scaunele episcopale
erau Ienopole [Ineu] – Lipova, respectiv Caransebeş (aflate sub autoritatea
austriacă). Ulterior, episcopia Seghedin a devenit episcopie de Bacica, cea de
Mohaci – de Pacraţ, iar în locul celei de Oradea a fost recunoscută cea de
Arad197.
Isaia Diacovici – cel care a prezentat împăratului revendicările
refugiaţilor şi a tranzacţionat conţinutul Diplomei din august 1690 – numit
„episcop al Timişoarei şi Ienopolei şi arhimandrit al mănăstirii Cruşedol” a
fost obligat să stea în Ineu „poate chiar în Becicherec, cum socotesc unii
istorici, şi, desigur, în mănăstirea Cruşedol, pe lângă patriarhul Arsenie”.
„Prin 1706”, el „a mutat scaunul episcopesc de la Ienopole la Arad”. Ca
episcop de Vârşeţ (cu scaunul episcopal la Caransebeş) a fost numit Spiridon
Ştibiţa „care, după nume, pare a fi un macedoromân sau un albanez refugiat în
timpul marelui exod din 1690”198.
Dacă Arsenie III Cernoievici îşi zicea – şi era considerat în continuare
– patriarh, urmaşii săi se intitulau „arhiepiscopi şi mitropoliţi”, nu patriarhi.
De ce? Vasa Lupulovici ne oferă următoarea explicaţie: împăratul dorea ca şi
aceştia să fie consideraţi patriarhi, ca, prin acest titlu, ei să demonstreze că
Biserica greco-răsăriteană (neunită) din imperiu este de sine stătătoare, că nu
depinde de nici o ierarhie din afara imperiului. În schimb, urmaşii – numindu-
se arhiepiscopi şi mitropoliţi – doreau să sublinieze, tacit, continuarea
legăturii Bisericii lor cu Patriarhia de Ipek199, deşi, oficial, asemenea legături
de subordonare ierarhică nu mai existau.
După refugiul lui Arsenie III în Austria, ca patriarh de Ipek a fost ales
Calinic. Evident, acesta nu-l putea considera în continuare patriarh pe Arsenie
şi, cu atât mai mult, pe vreunul din urmaşii săi. Abia după ce Isaia
Diacovici/Giacovici (Đaković), succesorul lui Arsenie, s-a intitulat
arhiepiscop şi mitropolit, patriarhia de la Peć a recunoscut Biserica sârbă ca
arhiepiscopie.

196
Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1981, p. 516.
197
Ibidem.
198
Ibidem.
199
Vasa Lupulovici, op. cit, p. 73.

67
 Opinia noastră este alta. Tradiţia bisericească (şi chiar civilă, în
mediile culte) era ca o persoană care a deţinut un timp o funcţie mai înaltă să
îşi păstreze – în formele de adresare către ea – titlul avut şi după ce a încetat
să mai ocupe demnitatea respectivă (în cazul de faţă, cel de patriarh, dar putea
fi şi cel de prim-ministru, ministru, director, etc.). În al doilea rând, Diploma
leopoldină din 1690 nu menţionează niciodată pe patriarh, ci pe arhiepiscop
drept conducător suprem al Bisericii greco-neunite din imperiu. În al treilea
rând, conducătorul Bisericii dintr-o ţară poate avea demnitatea de patriarh
atunci când Biserica sa este independentă, ceea ce presupune că toate celelalte
patriarhii i-au recunoscut acest statut. Or, mai ales în condiţiile de atunci,
acest lucru nu se putea obţine. Conştienţi de situaţia în care se aflau,
arhiepiscopii s-au limitat la a purta titlul ce li se cuvenea, în ciuda faptului că
ei erau cu adevărat independenţi, deci conducătorii supremi ai greco-
neuniţilor din Austria (Ungaria).
Dacă cele prezentate până acum reprezintă cadrul general în care s-a
aflat Biserica greco-răsăriteană din Austria, Ungaria şi Banatul aflat sub turci
în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea (şi în primele două decenii
ale secolului al XVIII-lea), să încercăm să clarificăm situaţia bisericilor din
actualul protopopiat al Făgetului.
Ocuparea Banatului de către turci în anul 1552 a creat o situaţie
politico-militară incertă în zona Făgetului. Stabilirea unei garnizoane turceşti
în cetatea Făgetului în 1554 - obligând pe membrii familiei Bekes să se
refugieze în Banatul de Caransebeş–Lugoj şi să devină adversari de
necontestat ai turcilor, care au acaparat şi proprietăţile tuturor nobililor, atât în
Banatul de est, cât şi în Transilvania - nu implică automat şi ocuparea zonei
Făgetului. „Ocuparea cetăţii Făget de către turci şi menţinerea unei garnizoane
în cetate nu presupunea şi includerea zonei în paşalâcul de Timişoara, nefiind
cunoscut nici un document în acest sens (…). Şi în această perioadă Făgetul şi
întreaga zonă se aflau sub protecţia banilor de Caransebeş şi Lugoj, făcând
parte din Banatul de Severin”200.
Ulterior, situaţia din zonă a evoluat în favoarea turcilor. Lăsând la o
parte alte aspecte, să amintim doar faptul că Gheorghe Bórbely, după ce a fost
numit (27 mai 1595) ban de Caransebeş–Lugoj a reuşit să cucerească cetatea
Făgetului de la turci şi să o predea ginerelui său Ştefan Békes201, numit
castelan al ei (de fapt, reintrând în stăpânirea cetăţii care aparţinea familiei).
Mai mult chiar (adăugăm noi), principele Transilvaniei Sigismund Báthory
(1581–1598) îl numeşte pe Ştefan Bekes – supranumit Bichigianu de către
Patriciu Dragalina202 pentru a sublinia originea sa românească – ban de Lugoj

200
Dumitru Tomoni, Făget..., p. 43.
201
Ibidem, p. 48.
202
Patriciu Dragalina, op. cit., p. 46.

68
(ban de Caransebeş fiind, tot atunci, Mihai Horvath). Şi, tot atunci ori la
începutul anului următor, principele Transilvaniei îi donează lui Ştefan Bekes
cetatea Făgetului cu drept de moştenire, iar în condiţiile ocupării
Transilvaniei de către Mihai Viteazul, cu siguranţă că Ştefan Bekes a căutat să
devină de facto stăpân pe cetatea Făgetului, intitulându-se „castelan al cetăţii
Făget şi în 1602203. Posibil că în asemenea condiţii – când numai cetatea, nu şi
zona era eliberată de sub turci – să apară menţiunea că în ultimul deceniu al
secolului al XVI-lea zona Făgetului aparţinea comitatului Hunedoarei, cum
afirmă Petru Ursulescu204. Ceea ce ştim cu certitudine e faptul că, după 1602,
familia Bekes de Făget nu mai este amintită de sursele istorice205.
Incertă rămâne situaţia zonei Făget şi de la Pacea de la Carlovitz
(1699) – când Banatul de Caransebeş-Lugoj revine Austriei – şi până la Pacea
de la Passarowitz (1718), când Austria devine stăpână pe întregul Banat încă
din 1716, deoarece documentele consultate nu precizează explicit cui
aparţinea zona: Banatului de Severin (şi, prin el, Austriei) sau Turciei.
În această situaţie cu multe necunoscute şi cu răsturnări rapide şi
succesive de scenarii, putem doar deduce ipotetic soarta Bisericii.
Prima variantă: Biserica din părţile noastre depindea de episcopia de
Timişoara. În acest caz, prin mitropolia de la Belgrad, ea depindea de
Patriarhia de Ipek. Principalul contraargument al acestei afirmaţii îl reprezintă
nesolicitarea milelor de către trimişii patriarhului în Banat, în anii 1660 şi
1666, ca la parohiile din câmpia bănăţeană. „Pentru” pledează apartenenţa
multor localităţi din zonă de Timişoara, ca centru al paşalâcului, deci s-a creat
deja o tradiţie în astfel de relaţii. Apoi, aşa cum vom arăta, pentru că erau pe
teritoriu otoman, episcopiile de Timişoara şi Vârşeţ, depinzând de mitropolia
de la Belgrad, ele rămân în continuare cu acest statut şi după anul 1716, chiar
şi după mutarea reşedinţei mitropolitane de la Belgrad la Timişoara şi, numai
când Moise Petrovici (Petrović) e ales mitropolit de Carloviţ (1726) el va
duce definitiv cele două episcopii bănăţene sub autoritatea mitropoliei de
Carloviţ.
A doua variantă: Bisericile din părţile Făgetului au aparţinut
Mitropoliei de Alba Iulia, apoi (din 1690–1699) de episcopia de Caransebeş
deoarece teritoriul acestei zone era inclus în Banatul de Caransebeş–Lugoj. În
acest caz, când, după 1716, centrele episcopale Caransebeş şi Vârşeţ se
contopesc, episcopia devenind de Caransebeş-Vârşeţ sau Vârşeţ-Caransebeş,
viitorul protopopiat al Făgetului trebuia să rămână în continuare sub această

203
Ibidem, p. 50.
204
Petre Ursulescu, Ţinutul Făgetului în hotarele Principatului autonom al Timişoarei
până la ocuparea de către otomani (1541–1658), în „Studii de istorie a Banatului”, an. XIII,
Timişoara, 1987, p. 49.
205
Vezi Ioan Cipu, Familia Bekus..., p. 25.

69
autoritate, nu să fie dat eparhiei de la Timişoara. Mai mult, când episcopul
Timişoarei a aflat că episcopul de Caransebeş, Ioan Gheorghievici, în harta
din 1759 cu protopopiatele eparhiei sale a inclus şi protopopiatul Făgetului,
care aparţinea de drept eparhiei Timişoarei, a protestat pe lângă împărăteasa
Maria Tereza. Aceasta a cerut clarificări de la mitropolitul Pavel Nenadovici,
iar răspunsul său a fost următorul: a convocat întregul sinod episcopal - nu
precizează al cărei episcopii, dar în mod cert este vorba de sinodul eparhiei
Timişoarei - şi, după ce a analizat argumentele, a constatat că cererea lui
Gheorghievici nu are temei legal întrucât „zisul district [protopopiat] al
Făgetului a fost repartizat episcopului de Timişoara chiar din anul
cuceririi Banatului timişorean de la turci [1716], (…), că încă din anul
1716 eparhia Timişoarei a fost împărţită în şapte districte [protopopiate],
între care era şi cel al Făgetului”, că în data de 11 august 1718 au fost
întocmite două documente (unul pentru eparhia Timişoarei, celălalt pentru a
Caransebeşului) în care se specifica ce districte (protopopiate) intră în
componenţa fiecărei eparhii, cu enumerare lor şi anume: 7 districte în eparhia
Timişoarei, printre ele fiind şi districtul Făget şi 5 districte în eparhia
Caransebeşului (în care nu figurează districtul Făget)206 (subl. n.).207
Argumentul episcopului Gheorghievici era principiul la care am apelat
şi noi: suprapunerea organizării bisericeşti peste organizarea administrativ-
teritorială. Din punct de vedere administrativ, protopopiatul Făget aparţinea
de ţinutul Lugojului (dem Lugoser District abgehangene). Deci, zicea
episcopul caransebeşean, şi protopopiatul Făget trebuie să urmeze
protopopiatul Lugoj care aparţine episcopiei sale. Se observă că el nu
apelează la argumentele că protopopiatul Făget (ori bisericile pe care le va
cuprinde, în cazul că protopopiat nu exista în acel moment) a aparţinut în
unele perioade de episcopia Caransebeşului ori Vârşeţului.
În concluzie, primii preoţi din actualul protopopiat al Făgetului au
fost atestaţi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, deşi sursele narative
lasă să se înţeleagă că unii dintre ei au fost amintiţi spre sfârşitul veacului
anterior. Instabilitatea politică din secolul al XVI-lea, mai ales cea din zona
Făgetului, a cuprins, implicit, şi ierarhia bisericească din ea. Abia după 1660
putem afirma că parohiile noastre erau subordonate patriarhiei sârbe de

206
Suciu-Constantinescu, Documente vol. I, doc. nr. 121 din 1759 iulie 24, Carloviţ, pp.
284 – 287.
207
Evident, la întocmirea acestei repartizări, mitropolia de la Carloviţ nu cunoştea decizia
împăratului de a menţine mitropolia la Belgrad – cu intenţia vădită de a nu întări prea mult
puterea Bisericii greco-neunite sârbe – şi de aceea protopopiatul Făget n-a ajuns sub
ascultarea Carloviţului în 1716 sau 1718, ci numai după ce Moise Petrovici va fi ales
mitropolit la Carloviţ, desfiinţând de facto mitropolia de Belgrad. Oricum, ea ar fi dispărut
după 1739 când, prin pacea de la Belgrad, Austria pierde Oltenia şi teritoriile sârbeşti din
sudul Dunării.

70
la Ipek (Peć), ca să aflăm că, în mod cert, cel târziu din 1716 există şi
protopopiatul Făget, subordonat, iniţial, mitropoliei sârbe de Belgrad-
Timişoara, apoi episcopiei sârbe din Timişoara şi, prin ele, arhiepiscopiei
şi mitropoliei de la Carloviţ.

71
 CAP. II. ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET
ÎNTRE ANII 1716-1865

I. ISTORIA PROTOPOPIATULUI ÎNTRE ANII 1716-1790

În cei 150 de ani cu limitele menţionate mai sus s-au produs multe şi
profunde evenimente şi de aceea am împărţit perioada în două subperioade:
I. Protopopiatul Făget între anii 1716 şi 1790. De la instaurarea
administraţiei austriece în Banat şi până la Congresul Naţional Bisericesc
II. Protopopiatul Făget între anii 1790-1865. De la Congresul Sârb
de la Timişoara şi până la despărţirea ierarhică de Biserica Ortodoxă Sârbă.

1. Generalităţi despre protopopiat

Deoarece Banatul a fost obţinut de Austria prin război (calea armelor),
Curtea de la Viena considera că, în baza dreptului războiului (jure belli), noul
teritoriu îi aparţine exclusiv. În consecinţă, n-a recunoscut nobililor niciun
titlu de proprietate anterior anului 1716 şi a respins toate pretenţiile Ungariei
de a-i fi cedat Banatul, pentru că îi aparţinuse până în 1526. Devenit domeniu
(proprietate) al Coroanei imperiale şi al Camerei, Banatul a fost administrat
direct de la Viena, la Timişoara existând un guvernator militar (primul fiind
generalul conte de Mercy).
Administraţia militară a durat până în anul 1751, an în care Banatul a
fost împărţit, din punct de vedere al modului cum a fost administrat, în două
provincii diferite: în partea de nord şi centrală a fost instaurată administraţia
civilă, de unde şi denumirea de Banat civil ori Provincial, iar în partea sudică
s-a menţinut administraţia militară, austriacă, sub denumirea de Graniţa
militară.
Din punct de vedere religios, protopopiatul Făget avea o situaţie
ciudată: repartizat încă din 1695 episcopului Isaia Diacovici (Giacovici)
numit episcop al Timişoarei , el a fost, de fapt, sub autoritatea mitropolitului
de Belgrad şi, prin el, sub cea a patriarhiei de la Ipek, întrucât făcea parte din
paşalâcul de Timişoara. În 1718, prin pacea de la Pojarevaţ sau Passarowitz,
Austria obţine Belgradul şi Serbia de nord, aceasta însemnând supunerea
protopopiatului în continuare faţă de mitropolia din Belgrad. Împăratul,
dorind ca puterea mitropolitului de la Carloviţ să nu se consolideze prea mult,
menţine în continuare mitropolia din Belgrad care avea ca episcopii sufragane

72
Timişoara, Vârşeţul, Valievo (Valjevo) din Serbia ocupată de austrieci şi cea
din Oltenia [Râmnic]208.
În 1721, pe considerentul că Belgradul este prea aproape de hotarele
Imperiului otoman, mitropolitul Moise Petrovici primeşte încuviinţarea să-şi
stabilească reşedinţa la Timişoara. Deci, Timişoara devine sediu şi de
mitropolie şi de episcopie, mitropolitul (Moise Petrovici) şi episcopul
(Ioanichie Vladislavlievici, care moare în octombrie 1727), convieţuind în
bune relaţii. După Gh. Cotoşman, motivul real al mutării scaunului
mitropolitan de la Belgrad la Timişoara a fost intenţia de a putea acţiona mai
eficient împotriva dorinţei iezuiţilor (a catolicilor) de a atrage la unirea cu
Roma a românilor ortodocşi bănăţeni. Prevăzând pericolul, iezuitul Oltvány
Pál a convocat de urgenţă la Timişoara o adunare consistorială (după alţii, un
sinod) în care s-au stabilit 17 puncte–direcţii de acţiune împotriva popilor
(popae) şi „schismaticilor”209. Chiar şi unii cercetători catolici recunosc că
sinodul a urmărit să combată intenţiile schismaticilor de a împiedica
propaganda şi acţiunile în favoarea unirii: „Hotărârile sinodului au fost luate
„<<spre comprimarea îndrăznelii schismaticilor, spre îndreptarea erorilor şi
spre a evita ceea ce se vedea că pricinuieşte rane Bisericii Catolice şi spre a
dispune încetul pe Greci [greco-orientalii români] la acceptarea Unirii>>”210.
În anul 1725 moare mitropolitul Carloviţului Vichentie Popovici
Hagilovici (Vikentije Popović Hadjilović), prilej pentru sinodul mitropolitan
pentru a unifica cele două mitropolii, alegându-l pe Moise Petrovici ca
mitropolit. Dar, acesta nu se stabileşte la Carloviţ şi, pe considerentul că
Belgradul a fost reşedinţă metropolitană înaintea Carloviţului, numeşte noua
mitropolie unificată de Belgrad211. Abia urmaşul său, mitropolitul Vichentie
Iovanovici (Vikentije Jovanović) a renunţat la denumirea „mitropoliei de
Belgrad”, numind-o „mitropolie de Carloviţ” şi cu acest nume şi cu această
reşedinţă a rămas şi după ce a devenit patriarhie (în 1849) până în 1921 când,
după crearea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (viitoarea Jugoslavie)

208
La 16 noiembrie 1720, prin Extension patente, împăratul Carol al VI-lea al Austriei diviza
competenţele celor două mitropolii: credincioşii celor patru episcopii subordonate mitropoliei
de Belgrad depind de aceasta în problemele bisericeşti şi rituale (Jurisdictionem
Ecclesiasticam sui ritus), iar în cele spirituale (in Spiritualibus), de mitropolia de Carloviţ. În
felul acesta, mitropolia de Carloviţ în mod legal îşi extinde autoritatea şi asupra credincioşilor
aflaţi până atunci, numai sub autoritatea mitropoliei de Belgrad şi, prin ea, sub cea a
patriarhiei de Ipek, (Peć). În consecinţă, mitropolia de Carloviţ îşi trimite episcop care să
locuiască în Timişoara.
209
Gh. Cotoşman, Episcopia Caransebeşului până în pragul sec. al XIX, Editura autorului,
Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1941, pp. 105–113.
210
Ibidem, cit. p. 110. Cf. Nicolae S.J. Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam
ecclesiae orientalis vol. II, p. 800.
211
Ibidem, p. 115.

73
cele trei patriarhii istorice din noul stat - cea de la Ipek/Peć) cea de la Belgrad
şi cea de la Carloviţ (Sremski Karlovci) - s-au contopit formând Patriarhia
Ortodoxă Sârbă, dar şi după aceea, până în 1927, reşedinţa noii patriarhii a
fost Carloviţul212. Din 1927, Patriarhia Ortodoxă Sârbă îşi are reşedinţa în
Belgrad.
Aşadar, nici primii zece ani de stăpânire austriacă în Banat nu au
clarificat pe deplin sub a cărui jurisdicţie se afla protopopiatul Făget – a
Belgradului sau a Carloviţului.
Prima atestare documentară sârbească a existenţei
protopopiatului Făget este din anul 1727 şi se datorează valorosului
cercetător sârb Dimitrie Ruvaraţ (Dimitrije Ruvarac), arhivar şi bibliotecar la
patriarhia din Carloviţ. În volumul Opis Temišvarske eparhijea 1727. Godine
(Descrierea eparhiei Timişoarei în anul 1727)213, el include protocolul „Tefter
ot prihoda različnoga, početago ot mesecu oktombrija čislo, ljeto 1727 u
Temešvaru”” (Defterul cu diferite venituri, începând cu luna octombrie,
numărul anului 1727 în Timişoara). Din această prezentare rezultă că eparhia
Timişoarei era împărţită în şapte protopopiate (numite districte, după
denumirea unităţilor administrative în care era împărţit Banatul imperial, pe
atunci). Printre ele, figura şi protopopiatul/districtul Făget.
În tabelul alăturat prezentăm situaţia celor 7 protopopiate214:

Tabelul nr. 3 Situaţia protopopiatelor eparhiei Timişoarei în anul 1727

Nr. Numărul
Protopopiatul
crt. satelor caselor preoţilor protopopilor
1 Lipova 44 1067 22 1
2 Făget 76 1737 21 1
3 Timişoara 40 1313 24 1
4 Ciacova 62 2730 28 1
5 Panciova 17 551 16 1
6 Becicherec [Mare] 16 402 14 1
7 Cenad 13 591 16 1
Total 268 8091 141 7

Observăm că protopopiatul Făget se situează pe primul lor în ce

priveşte numărul satelor, pe locul al doilea, după numărul caselor şi pe ultimul
loc în privinţa densităţii preoţilor, un preot revenind la 3,6 sate, ceea ce

212
Radu Flora, op. cit., p. 205.
213
Dimitrije Ruvarac, Opis Termišvarske eparhije 1727. Godine, Sr. Karlovci, 1923.
214
Le reproduc după Vasa Lupulovici, op. cit., p. 77.

74
dovedeşte situaţia precară, determinată de numărul mic de case ce reveneau în
medie unui sat (nici 19), cu putere economică slabă de a-şi susţine financiar
un preot propriu.
Tot D. Ruvaraţ este cel care consemnează şi numele celui mai vechi
(dintâi) protopop pe care în cunoaştem: Anghel Popovici (Angel Popović)
la anul 1735215.
Omiţând, pentru moment, alte evenimente care au avut loc în
protopopiatul Făget în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, să reamintim
împrejurările în care a fost atestat documentar pentru prima oară
protopopiatul Făget, de către ierarhii sârbi.
În secolul al XVIII-lea au fost atestate două episcopii în Banat, cu
reşedinţele la Timişoara şi la Caransebeş, fiecare cu câte doi episcopi – unul
numit de împăratul Leopold I, la propunerea patriarhului/mitropolitului
Arsenie III Cernoievici, – prin Diploma din 1695 – celălalt, dependent de
mitropolia de Belgrad şi patriarhia de Ipek. Dintre aceste două eparhii, cel mai
mult a avut de suferit eparhia Caransebeşului deoarece făcea parte din Banatul
de Caransebeş–Lugoj disputat, până în 1716 şi de turci şi de austrieci
(Transilvania). După 1716, când mitropolia de Carloviţ îşi extinde efectiv
jurisdicţia [fie, (la-nceput) şi numai in Spiritualibus], episcopilor sârbi nu prea
le-a convenit mediul pur românesc al reşedinţei caransebeşene şi şi-au
construit unul şi la Vârşeţ, oraş în care numărul sârbilor era mare. De aceea,
aveau nevoie de mai multe venituri. În consecinţă, au apelat la ajutorul
consistoriului mitropolitan ca să le fie alocate încă vreo câteva parohii.
Cererea fiind pusă în discuţia sinodului carloviţian în februarie 1731, acesta
aprobă anexarea la eparhie a parohiilor Cliuci, Craina şi Clivina de la sud de
Dunăre, precum şi cetatea Ruşava (Orşova) din Banat, dar numai pe timpul
vieţii (ad dies vitae) episcopului Maxim Nestorovici. În 1733 eparhiei
Caransebeşului îi mai sunt donate, tot „pe timpul vieţii”, 13 parohii din
districtul Lugoj216.
Probabil că amintita condiţie (ad dies vitae) a fost uitată sau anulată de
către mitropolie, în ce priveşte parohiile din Banat (pe cele din sudul Dunării
le pierde în 1739, când turcii ajung din nou până la Dunăre), cert este faptul
că, în 1759, la o nouă configurare a hotarelor eparhiei, episcopul Ioan
Georgevici (Jovan Ðorđević) include întregul protopopiat al Făgetului, în
eparhia sa. Sesizată, împărăteasa Maria Terezia întreabă pe mitropolitul Pavel
Nenadovici (Pavle Nenadović) dacă transferul s-a făcut cu acordul sinodului

215
D. Ruvarac, Temisvarṧska eparhija od njenog postanka do 1758. Godine (Eparhia
Timişoarei de la înfiinţare şi până în anul 1758), p. VIII (În continuare Termišvarska
eparhija).
216
Nicolae Tincu-Velea, Istorioara bisericească politico naţională a Românilor peste tot,
…, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1865, p. 153.

75
mitropolitan. (Firesc, trebuia să fie şi ea întrebată în prealabil, fiind vorba de o
modalitate a decretului prin care se stabileşte, în 1716, componenţa, pe
protopopiate, a fiecărei eparhii). Mitropolitul convoacă de urgenţă sinodul
care a decis menţinerea componenţei celor două eparhii potrivit împărţirii din
1716, adică eparhia Caransebeşului să cuprindă în continuare numai
districtele (protopopiatele) Caransebeş, Lugoj, Vârşeţ, Palanca Nouă (Nova
Palanka) şi Orşova, iar eparhiei Timişoarei să-i revină, ca şi până atunci,
districtele Timişoara, Panciova, Ciacova, Făget (subl. n.), Lipova, Cenad şi
Becicherec [Mare]217: „Iar pentru a arăta mai limpede că zisul district al
Făgetului a fost repartizat episcopului de Timişoara (dem Temeswarer
Bischoffen zugetheillet worden) chiar din anul cuceririi Banatului timişorean
de la turci, [mitropolitul] arată documentul anexat sub litera B, care dovedeşte
că încă din 1716 eparhia Timişoarei a fost împărţită (zugetheillet worden) în
şapte districte care era şi cel al Făgetului”218(subl.n.).
Prima formă: „a fost repartizat” dovedeşte clar faptul că
protopopiatul Făget a existat şi înainte de anul 1716 şi că în acel an el doar a
fost dat eparhiei Timişoarei, în timp ce cea de a doua formulare: „a fost
împărţit” lasă să se înţeleagă că a fost creat în anul 1716. Dacă admitem că
organizarea administrativă şi cea bisericească a teritoriului merg mână-n
mână, întrucât documentele dovedesc existenţa districtului administrativ
Făget între 1690–1700 şi în 1716, el fiind unificat cu districtul administrativ
Lugoj prin 1719–1720219, este de acceptat forma repartizării protopopiatului
Făget eparhiei Timişoarei (mai ales că în 1716 împăratul încă nu recunoscuse
(validase) existenţa mitropoliei de Belgrad, la care putea depinde acest
protopopiat. Deci, admitem că protopopiatul Făget a existat de pe la 1690–
1700).
De altfel, episcopul caransebeşan Georgevici/Gheorghevici îşi motiva
includerea protopopiatului Făget în eparhia sa tot pe suprapunerea celor două
districte: teritorial, districtul (protopopiatul) Făget aparţinea districtului
administrativ Lugoj şi o parte din el (protopopiatul Lugoj) era sub jurisdicţia
sa. Concluzia raţionamentului său: toate parohiile din districtul administrativ
Lugoj trebuie să revină eparhiei Caransebeşului.

217
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, Timişoara, 1980, doc. nr. 121 din 1759 iulie 24,
Carloviţ. Întrucât sinodul a fost în 1759 şi abia atunci s-a precizat că protopopiatul Făget
exista [cel târziu] din anul 1716, consider atestarea protopopiatului Făget din anul 1727
anterioară, deşi, cronologic, cea din 1759 atestă vechimea sa mai mare.
218
Ibidem, p. 286.
219
Costin Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial 1716–1778, Editura de
Vest, Timişoara, 1997, p. 54.(în continuare: Costin Feneşan, Administraţie...)

76
 Clarificată apartenenţa protopopiatului Făget la eparhia
Timişoarei, el a rămas sub această jurisdicţie până în anul 1865, adică
până la despărţirea ierarhică.

2. Problema existenţei protopopiatului Sudriaş

Argumentele în favoarea existenţei unui protopopiat al
Sudriaşului sunt de trei feluri: locale, literare şi documentare (oficiale).
Evident, ele se împletesc unele cu altele, mai ales ultimele două.
a) Argumentele locale se bazează mai ales pe tradiţie, pe unele
microtoponime şi pe însemnări locale.
- De la Iustin Raţiu, fiul preotului din Jupani, el însuşi preot în satul
natal, am aflat că în protocoalele născuţilor ale parohiei Sudriaş-Jupani - cele
două localităţi vecine aveau, pe atunci, în comun, o singură biserică, formând
o singură parohie - sunt consemnate botezurile fetelor „protopopului locuitor
în Sudriaş”: Anna (la 6 martie 1779) şi Rachila (la 24 aprilie 1882) şi că în
biserică se păstrează două icoane pe care scrie: „S-au făcut în vremea când au
umplut [=împlinit] 37 de ani robul lui Dumnezeu în protopopia lui [,] Petru
Petroviciu din Sudriaş în anul Domnului 1799, 6 zile a [lunii] lui Decembrie”.
Rezultă că Petru Petrovici a ajuns preot/protopop (?) în Sudriaş în anul 1762.
Anticipând, să precizăm că în statistica parohiilor şi preoţilor din districtele
[=protopopiatele] eparhiei Timişoarei în anul 1767 este atestat ca protopop al
Sudriaşului Petru Popovici, nu Petru Petrovici220, cu acest nume figurând ca
protopop al Făgetului în statistica aceleiaşi episcopii din anul 1776221. În plus,
localitatea Jupani este omisă în 1767, iar Petru Popovici apare o dată ca
protopop în Sudriaş şi a doua oară ca preot tot în Sudriaş (în loc de preot în
Jupani). Nepotrivirea de nume ar putea avea următoarea explicaţie: fiind fiu
de preot din Cliciova, la hirotonire nu i-a fost păstrat numele Petrovici, ci i s-a
dat cel de Popovici şi cu acesta este înregistrat în statistica din 1767; ulterior,
şi-a luat numele tatălui (Petrovici)222 şi cu el figurează în actele
protopopiatului care s-au păstrat până în zilele noastre.
- Preotul Nicolae Popovici (preocupat de cunoaşterea trecutului
parohiei Sudriaş-Jupani), pe câteva file introduse la sfârşitul cărţii de cult
Evhologiu bogat (ediţia a II-a, Bucureşti, Tipografia „Cărţilor bisericeşti”,
1896) face următoarea afirmaţie: „Biserica Sudriaşului [comună cu a
Jupaniului] a fost zidită de [=cu sprijinul financiar al lui] Gavil Gurean în anul
1775, aşa cum a fost scris pe harângul [=clopotul] mic, protopop fiind Petru
Popovici pe semne [=probabil] ginerele lui Gurean. Gurean putea fi obercnez

220
Suciu – Constantinescu, op cit., vol. I, doc. nr. 132, p. 312.
221
Ibidem, doc. nr. 150, din 1776, Timişoara, p. 377.
222
Ibidem, doc. nr. 1320, din 1767 iunie 11, Timişoara, p. 312.

77
al Văii Sărazului până în anul 1776, când funcţia era suprimată prin reforma
administrativă din 1775223, după care s-a retras [dacă n-a făcut acest pas şi
mai înainte] la Lugoj, sprijinind, cu sume importante, zidirea bisericii „Cu
două turnuri” din oraşul de pe Timiş (pentru a fi deosebită/recunoscută faţă de
biserica [cu un turn] romano-catolică din Lugojul German, mai târziu de
biserica din apropiere, greco-catolică). Drept recunoştinţă, portretul său a fost
pictat în interiorul biserici, în calitate de ctitor.
Tot de la preotul Nicolae Popovici mai aflăm că deoarece „la
Obercnez sau zis şi Crainic, un fel de szolgabireu [=pretor] pe Saraz, de la el
[= legat de prezenţa sa în Sudriaş, unde domicilia, zidind biserica în imediata
apropiere a casei sale] au remas [microtoponimele] drumul Crainicului către
Lugoj şi fântâna Crainicului de la [=de lângă] Biserică”. De asemenea, de la el
am aflat şi că în anul 1776, când Maria Tereza a dispus sistematizarea
(=gruparea caselor pe o vatră compactă) a satelor Sudriaş şi Jupani [a tuturor
satelor „răsfirate” ori retrase în pădure facilitând lotria] şi a stabilit sesiunile
[=sesiile] de pământ, a dat o sesiune protopopului, căci scrie [unde?] „1 [Eine
/ una] Sesion protopopesc”. (În Cartea funciară a celor două localităţi –
întocmită, de fapt, mult mai târziu, între anii 1856 şi 1858 – nu figurează nicio
sesie protopopească, ce era de 64 sau de 60 de iugăre/lanţe, ci numai una
„popească”, de 30 de iugăre).
Ultima informaţie provenită de la preotul N. Popovici în favoarea
existenţei protopopiatului de Sudriaş este următoarea: în anul 1889, când „sa
prenoit” [=refăcut] biserica, s-a descoperit că pe Icoana lui Iisus Christos scria
că ea „sau molerit pingat [=pictat] sub protopopul Petru Petrovici la 1776, în
al 16-lea an al protopopiei sale şi preot au fost atunci la Sudriaş Georgie
Popovici”.
Dacă în 1776 era preot de 16 ani (sau 15 ani împliniţi) rezultă că el era
hirotonit în anul 1760 sau 1761. Din statistica anului 1776 se confirmă anul
1761. (El nu putea fi hirotonit direct protopop, ci mai întâi preot şi ulterior -
fie şi la scurt timp - înălţat în rang prin hirotesire).
b) Argumente de ordin literar şi oficial
- Privilegiul fundamental al mulării organizării structurii episcopatelor
şi protopopiatelor pe organizarea administrativ-teritorială a statului este
respectat şi în dieceza Timişoarei.
Marsigli vorbeşte de existenţa a 12 districte bănăţene între anii
1690 – 1700. în 1716 sinodul mitropolitan de Carloviţ a hotărât ca eparhiei
Timişoarei să-i revină 7 districte (protopopiate), iar eparhiei Caransebeşului
5224. Total tot 12. În septembrie 1718, numărul districtelor administrative a
fost ridicat la 13, ca, prin reforma administrativă din 1719–1720, numărul să
223
Costin Feneşan, Administraţie...., p. 61.
224
Suciu – Constantinescu, op cit., vol. I, doc. nr. 121, pp. 284-287

78
se reducă la 11 (prin contopirea districtului Făget cu cel al Lugojului şi a
districtului Almaj cu cel al Orşovei (Nova Palanca), organizare care – cu
modificări nesemnificative – s-a menţinut până în anul 1775225. Tot în 1719–
1720, fiecare district administrativ a fost împărţit în cercuri (processus) şi
anume: Timişoara 3, Ciacova 4, Cenad 2, Lipova 4, Becicherecu Mare 2,
Panciova 1, Lugoj 4 şi anume: Lugoj, Sărăzani, Lunca şi Făget. Total 20
cercuri226.
În lucrarea sa destinată aspectelor de început ale eparhiei Timişoarei,
D. Ruvaraţ (Ruvarac) afirmă că în anul 1764 (adică cu un an înaintea
statisticii privind structura, pe protopopiate [districte], a eparhiei Timişoarei),
în eparhie erau tot 7 protopopiate cu 17 cercuri administrative, din care 3 în
districtul Lugoj, al cărui cerc cu acelaşi nume (tot Lugoj) era arondat eparhiei
Caransebeşului. Şi de data aceasta numărul protopopiatelor se apropie de cel
al cercurilor.
Importantă este şi următoarea precizare a sa: „Şi tot atâtea trebuie să fi
avut şi la 1758”, argumentul fiind că numărul protopopiatelor şi cel al satelor
au rămas nemodificate (aceleaşi) şi în Regulamentul iliric din 1770 (emis de
împărăteasă în urma propunerilor revendicărilor Sinodului naţional sârb din
1769). Acest argument nu s-a aplicat, multe prevederi din regulamentul din
1770 fiind eliminate în 1777 şi prin Rescriptul Declaratoriu din 16 iulie 1779,
care a stabilit la 10 numărul protopopiatelor227.
Confruntând organizarea celor trei cercuri (Sărăzani, Lunca şi Făget)
rămase în eparhia Timişoarei cu organizarea protopopiatului (districtului)
Făget în 1765 constatăm că districtul Făget cuprindea tot trei centre
protopresbiterale: Sudriaşul corespunde cercului Sărăzani, Ictar, Hasiaş/Hisiaş
este sediu protopopesc pentru credincioşii din cercul Lunca, iar Făgetul este
numele atât al cercului cât şi al protopopiatului din nord-estul Banatului228.
Toate afirmaţiile de mai sus vin în sprijinul existenţei protopopiatului
Sudriaş, în secolul al XVIII-lea.
- În anul 1768, guberniul (Administraţia Banatului, cu sediul în
Timişoara), înaintează împărătesei un raport în care sunt prezentate abuzurile
şi ilegalităţile săvârşite de către episcopul sârb al Timişoarei, Vichentie
Ioanovici Vidak (1759 – 1774). Fără a arăta sursa care a stat la baza
învinuirilor – dar care era, în mod cert, Gavril Gurean, aşa cum vom motiva
afirmaţiile mai jos – episcopului i se reproşează, printre alte ilegalităţi comise,

225
Costin Feneşan, Administraţie ..., p. 54.
226
Ibidem, p. 54-55.
Ibidem, p. 55
227
D. Ruvarac, Temišvarska eparhija,… VIII.
228
Suciu – Constantinescu, op cit., vol. I, doc. 132, pp. 311-312.

79
şi întâmplarea „cu protopopul din Sudriaş, tânărul Petru229, pe care chiar el
(episcopul Vidak) l-a făcut protopop, care, când a greşit cu ceva din
nepricepere, pricina fiind chiar vlădica, i-a luat satul Belinţ şi l-a dat altui
protopop, de Hasiaş, care i-a dat 600 de florini pentru locul lui, fiind acela
tânăr şi nepriceput230.
Gurean, ca obercnez, nu era un necunoscut conducătorilor Banatului şi
de aceea a făcut şi raportul amintit. În ceea ce priveşte „grija” lui Gurean faţă
de protopopul Petru, ea nu provine numai din preocuparea sa de a apăra pe
cineva care face parte din cercul pe care îl conduce, ci, dacă admitem
afirmaţiile lui Ioan Stratan şi Vasile Muntean că Petru îi era ginere231,
lucrurile devin mult mai clare şi mai credibile. (Anterior, Vasile Muntean, în
colaborare cu Emeric Lay, a publicat în „Mitropolia Banatului” un articol
despre Gavril Gurean, în care afirmă că, în testamentul său din 1770,
obercnezul lasă ginerelui său, protopopul Făgetului, Petru Petrovici, suma de
3000 fl. şi bisericii din Sărăzani 300 fl.232).
Din altă sursă aflăm că o grijă asemănătoare a manifestat Gurean şi
faţă de un alt ginere al său. În noiembrie 1753 obercnezul Gavril adresează
Administraţiei Banatului de la Timişoara o cerere ca să fie pensionat, datorită
vârstei sale înaintate şi după 31 ani de serviciu, propunând ca succesor pe
ginerele său George Popovici. Satisfacerea integrală a cererii ar fi o
recompensă a Administraţiei pentru munca depusă233.
Pentru motive pe care nu le cunoaştem, el mai deţine funcţia de
obercnez încă 11 ani, adică până în 1764, când la etatea de 71 de ani iese la
pensie cu o rentă anuală de 100 de galbeni, ieşirea sa la pensie fiind
sărbătorită la Lugoj şi în alte părţi234.
Dacă tradiţia şi sursele locale mai puteau fi puse la îndoială în ce
priveşte existenţa unui protopopiat la Sudriaş, cele literare şi oficiale
(documentare), nu. Or, acestea dovedesc existenţa unui astfel de protopopiat.
De aceea nici nu vom mai aminti „dovezile” scepticilor ori ale negativiştilor.

229
Petru Petrovici poate fi considerat tânăr din două puncte de vedere: tânăr ca vârstă (era
hirotonit preot în 1761) şi tânăr ca protopop (nu ştiu când a fost hirotonit protopresbiter,
întrucât în documentele în care îşi menţionează anii preoţiei şi cei de protopresbiter sunt
aceiaşi).
230
Suciu – Constantinescu, op cit., vol. I, doc. nr. 133 din 1768, Timişoara, pp. 314-315.
231
Ioan Stratan, Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, p. 198.
232
Emeric Lay, Vasile Muntean, „Ctitorul Gavril Gurean”, , în „Mitropolia Banatului”,
an XXX, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1989, p. 723.
233
Vasile Dudaş (coordonator), Din cronologia Judeţului Timiş, Editura Marineasa,
Timişoara, 2004, p. 157.
234
Ibidem, p. 162.

80
 Dubla întrebare rămâne: Când a fost înfiinţat şi când a fost desfiinţat
acest protopopiat?
În studiul amintit, D. Ruvaraţ nu pomeneşte care erau cele 17 cercuri.
Dar faptul că, în 1765 apare protopopiatul Sudriaş cu localităţile
corespunzătoare cercului Sărăzani putem admite că acest cerc era şi în 1764.
Apoi, dacă admitem că unui cerc îi corespundea un protopopiat, deducem că
cel târziu în 1764 a fost înfiinţat protopopiatul Sudriaş. Admiţând că Petru
Petrovici a fost promovat protopop în anul hirotonirii ca preot adică în 1761
(pe considerentul că el număra anii protopresbiteri din anul 1761), mai
câştigăm trei ani. În sfârşit, precizarea lui Ruvaraţ că în 1764 „trebuie să fi
fost şi în 1758 tot 17 cercuri [cu 17 protopopiate], putem conchide că
protopopiatul Sudriaş ar fi putut exista cel târziu începând cu anul 1758.
Evident, anii 1758 şi 1761 sunt ipotetici, 1764 fiind primul an în care ştim
precis că a existat protopopiat la Sudriaş.
Până când a existat acest protopopiat? Posibil până în 1777, când
numărul protopopiatelor a fost redus la 14 şi în mod cert până cel târziu în
1779, când, prin Rescriptul Declaratoriu numărul protopopiatelor se reduce la
10, cel al Făgetului fiind menţinut.
Pentru anul limită maximă 1774 pledează doi factori. Primul: în 1771
este hirotonit Iosif Popovici paroh al Făgetului, el fiind atestat paroh şi în
1776235. Episcopia, ştiind (din Regulamentul din 1770) că împărăteasa Maria
Tereza intenţionează reducerea numărului protopopiatelor, după moartea
protopopului de Făget Ioan Teodorovici n-a mai hirotesit alt preot ca
protopop, ci l-a promovat ca protopop al Făgetului pe cel care era deja în acest
protopopiat, adică pe Petru Petrovici al Sudriaşului, protopopiat care ulterior
dispare, contopindu-se (încorporându-se) cu toate parohiile în cel al Făgetului.
Petru însuşi recunoaşte că nu mai este protopop al Sărăzaniului (de
Sudriaş), ci al Făgetului atunci când menţionează (la început de fiecare an
calendaristic, adică în prima jumătate a lunii ianuarie), că protocoalele
botezaţilor, cununaţilor şi decedaţilor ale fiecărei parohii au fost verificate de
Pe: Pe: P: F: [Petru Petrovici Protopresviterul Făgetului]. Alteori, adaugă:
„[în] Făget”, apoi data. Deci verificarea o făcea la sediul protopopiatului
Făget.
Altă dovadă o reprezintă pisania „bisericii–monument istoric din
Băteşti” care menţionează că această biserică a fost pictată în anul 1783, pe
când paroh în Băteşti era Ioan Popovici, iar protopresbiter Petru Petrovici236:
„zugrăvită (este) această biserică în zilele împăratului Iosef alŭ (doilea) cu
blagoslovenia preaosfi(nţii) sale Sofronie al Timişorii, fiind protopresbiter

235
Suciu – Constantinescu, op cit., vol. I, doc. nr. 150, p. 377.
236
Nicolae Secară, op.cit., p.26.

81
Petru Petrovici alŭ Sarazului […] fiind preot Ioan Popovici… (sic) anul
1783”.
În inscripţia reprodusă rezultă că protopesbiter (în textul de pe grindă)
nu protoereu, cum scrie Cornean, era Petru Petrovici alŭ Sarazului. (Cuvântul
maghiar szaraz „uscat, sec” reprezintă traducerea rom. „Seaca” sau „Valea
Seacă”, vale care seacă vara şi în timp secetos, de unde îi şi derivă numele). În
Evul Mediu, satele aflate de-a lungul acestei văi au format o obşte, cu
administraţie şi biserică folosită în comun. Centrul acestei obşti, trecând, în
final, de la Bârna – aflată mai în centru – la Sărăzani, administraţia austriacă a
dat cercului de pe Valea Seacă (adăugându-i şi alte aşezări umane, inclusiv
Sudriaşul unde obercnezul cercului locuia) denumirea de Sărăzani. Or,
Băteştiul, aflat în imediata apropiere a Făgetului, nici teritorial, nici
administrativ şi bisericesc n-a avut niciodată tangenţă cu cercul Sărăzani ori
cu protopopiatul de Sudriaş/Săraz, cum apare în inscripţie. Mai mult, pe baza
Rescriptului Declaratoriu, printre cele 10 protopopiate admise nu se află nici
un protopopiat al Sărazului/Sărăzaniului, nici al Sudriaşului, ci numai al
Făgetului, al cărui protopresbiter era acelaşi Petru Petrovici care îşi zice „alŭ
Săraz”, cu toate că nu mai exista un astfel de protopopiat.
Singura explicaţie plauzibilă ar fi următoarea. Lui Gavril Gurean îi
plăcea să se intituleze „obercnez de Sărăzani”, ori, cel puţin, obercnez. Pentru
a-şi imita socrul, din orgoliu sau din alte considerente, îşi adăuga şi el „ de
Săraz”, deşi era născut în Cliciova237, deşi Sărazul este o apă, nu o localitate şi
deşi cercul în care fusese cândva protopresbiter se numea Sărăzani, nu Săraz.
Ultima chestiune care trebuie (ar trebui) lămurită este cea a
domiciliului protopopului, care nu poate fi confundată cu cea a sediului
protopopiatului, în cazul în care ele sunt diferite: localitatea în care vieţuieşte
protopopul este una opţională sau impusă din diferite motive obiective, în
timp ce sediul/reşedinţa protopopiatului (ca instituţie) este oficială şi ea nu
poate fi schimbată decât tot oficial.
Posibil că Petru Petrovici îşi construise o gospodărie solidă în Sudriaş,
pe care nu dorea să o abandoneze şi de aceea domicilia în continuare în
localitatea amintită, pe toată perioada exercitării misiunii sale de protopop al
protopopiatului său (al Făgetului). Nu ar fi unicul caz de acest fel din istoria
acestui protopopiat. Îl întâlnim şi la preotul Cliciovei George Popovici, în anii
în care a gestionat treburile ca vicar protopopesc (1886–1888) şi chiar la
proaspătul investit protopop Sebastian Olariu, în primii săi ani de activitate,
care a locuit tot la Cliciova, la preotul Popovici, în calitatea sa de ginere al

237
Vezi Suciu – Constantinescu, op cit., vol. I, doc. nr. 132, p. 312.

82
acestuia238. Dar, ca persoană oficială, el, Petru Popovici, era protopop de alŭ
Făgetului nu „de Săraz”. Să fi greşit băteştenii ori zugravii, din neştiinţă?
Greu de spus astăzi care era motivaţia reală în 1783 a acestei formulări.
Pe scurt, a existat un protopopiat cu reşedinţa la Sudriaş cât timp a
cuprins parohiile din cercul administrativ Sărăzani şi câteva din afara
lui. Posibil să fi fost înfiinţat în 1758 ori chiar odată cu (sau la scurt timp
după) crearea cercului Sărăzani (a cărui dată nu o cunoaştem) şi a dispărut
prin încorporarea lui în protopopiatul Făget, fie la 1771 (după moartea
protopopului de Făget Ioan Teodorovici), fie, cel târziu, în 1779, prin
Rescriptul Declaratoriu, când Petru Petrovici devine protopop al Făgetului.
Dacă până în 1765 informaţiile bisericeşti oficiale sârbeşti despre
protopopiatul Făget sunt generale – în sensul că lipsesc date despre parohiile
ce-l alcătuiau –, amănunte despre câteva parohii ale sale aflăm din surse
catolice, vizând încercarea Romei de a atrage pe românii bănăţeni ortodocşi la
unire/uniaţie. În consecinţă, se impune să cunoaştem îndeaproape aceste
aspecte.

3. Acţiuni de atragere a românilor ortodocşi bănăţeni la Unire

Etapa întâi: secolul al XVIII-lea
Făcând abstracţie de activitatea romano-catolicilor şi a adepţilor
Contrareformei în Banatul de Caransebeş–Lugoj, din secolele XVI–XII, cu
rezultate concrete în Caransebeş şi împrejurimi, se poate afirma că, în Banat –
deci şi în protopopiatul Făget – se pot distinge două etape distincte în ce
priveşte acţiunea de atragere a românilor ortodocşi la unire/uniaţie/greco-
catolicismul239. Prima etapă a început la scurtă vreme după ocuparea

238
Vezi, în acest sens, corespondenţa dintre episcopia Caransebeşului expediată celor doi
la Cliciova, nu la Făget, precum şi cea trimisă de George Popovici şi Sebastian Olariu forului
tutelar, care era întotdeauna datată cu localitatea Făget, nu Cliciova.
239
Teodor V. Damşa, preot greco-catolic revenit la ortodoxie în 1948, ţine să precizeze
următoarele: recunoaşterea de către ortodocşi a celor patru componente esenţiale ale
catolicismului care îl deosebeşte de ortodoxie/ortodoxism – primatul papal, împărtăşania cu
azimă (pâine nedospită), Filioque (Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul lui Dumnezeu, nu numai
de la Tatăl [Dumnezeu] şi Purgatoriu, ca loc de ispăşire a păcatelor de către cei decedaţi
pentru a se purifica de ele – se numeşte unire (cu Roma, adică recunoaşterea primatului papal
este prima condiţie) sau uniaţie, iar credincioşilor li se spune greco-uniţi (greco- întrucât li se
recunosc toate celelalte caracteristici ale ortodoxiei: serviciul religios în limba maternă,
căsătoria preoţilor etc.). Ulterior, greco-uniţii au adoptat şi alte elemente ale catolicismului,
mai ales din punct de vedere organizatoric. De aceea, în 1853, odată cu înfiinţarea
mitropoliei de Alba–Făgăraş (devenită Făgăraş–Blaj, apoi de Blaj, când mitropolitul şi-a
mutat reşedinţa la Blaj) şi a episcopiilor de Gherla şi Lugoj, Biserica greco-unită şi-a
schimbat denumirea în Biserica greco-catolică cu rangul de „provincie bisericească
greco-catolică unită de limba română”, credincioşii devenind greco-catolici – vezi Teodor
V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest,

83
Banatului de către austrieci (1716) – mai exact, după readucerea episcopiei de
Cenad240 la Timişoara, din exilul voluntar la Seghedin, pentru a scăpa de
persecuţiile turceşti (1552–1716) – şi s-a încheiat pe la mijlocul aceluiaşi
secol, iniţiatorul acţiunii fiind episcopul romano-catolic Liber Adalbert von
Falkenstein, cunoscut mai ales cu numele de Adalbertus von Falkenstein sau
baronul von Falkenstein. Cea de a doua etapă începe, după unii cercetători, pe
la 1830, după alţii după 1848 – când a eşuat încercarea românilor bănăţeni de
a se separa de autoritatea bisericească sârbă prin crearea unei mitropolii
româneşti şi s-a înfiinţat Episcopia greco-catolică la Lugoj (1853) – şi
durează, cu urcuşuri şi coborâşuri (succese şi insuccese), până spre Marea
Unire din 1918.
Aceste două etape sunt distincte nu numai prin timpul în care s-a
desfăşurat fiecare, ci şi (mai ales) prin cauzele care au stat la baza unor
succese ale acestor acţiuni, prin mijloacele folosite, prin rezultatele obţinute
etc.
Şi în legătură cu aceste cauze şi mijloace se poate vorbi de două mari
grupe/categorii, de asemenea specifice/proprii fiecărei etape: a) Cauze şi
mijloace pendinte de cei care au iniţiat şi condus/desfăşurat munca de unire;
b) Cauze şi mijloace care privesc pe cei care au îmbrăţişat ideea unirii ori
chiar au trecut la greco-catolicism. Evident, această separare este pur teoretică
şi metodologică (pentru o mai uşoară sesizare şi cunoaştere a evenimentelor),
pentru că ele se împleteau unele cu altele constituind o unitate indisolubilă.
Revenind la prima etapă, faptele par să se fi petrecut astfel:
Episcopul von Falkenstein a propus împăratului Carol al VI-lea al
Austriei (cunoscut cu numele de Carol al III-lea ca rege al Ungariei)
înfiinţarea unei episcopii greco-catolice în Banat, ca mijloc de întărire a noii
administraţii imperiale în acest teritoriu nou-cucerit, aşa cum s-au derulat
evenimentele şi în Transilvania. Conştient că prin catolicism şi greco-
catolicism, deci prin religia agreată de el, împăratul îşi va putea întări
autoritatea în Banat, el a acceptat propunerea.
Pesty Frigyes, evident cu oarecare părtinire în calitatea sa de istoric
maghiar, prezintă, schematic, momentele acţiunii, aşa cum au stabilit

Timişoara 1994, passim şi p. 142. Totuşi, mulţi istorici nu respectă această departajare
terminologică istorică (aşa cum se întâmplă şi cu Biserica greco-neunită sau Biserica greco-
orientală înainte de 1918, când i se spune şi Biserica ortodoxă, credincioşii fiind denumiţi
ortodocşi, nu greco-neuniţi ori greco-orientali care era denumirea lor oficială). De aceea, mai
ales când reproducem ideile cuiva, care foloseşte sintagma greco-catolic pentru greco-unit,
facem şi noi la fel.
240
Episcopia de Cenad a fost înfiinţată în Banat din iniţiativa Romei, în anul 1030 (deci,
înainte de Marea Schizmă din 1054, când ea devine episcopie romano-catolică). S-a optat
pentru Cenad ca reşedinţă episcopală, datorită poziţiei sale geografice (cam în centrul
Banatului istoric).

84
interlocutorii241. (Să precizăm că la data emiterii decretului de către împărat,
baronul de Falkenstein era mort, dar ideile sale au fost incluse în decret).
1. Pentru început, o astfel de episcopie ar putea funcţiona pe lângă
episcopia Cenadului. Importanţa acestei episcopii greco-catolice fiind în
vecinătatea Serbiei şi a Valahiei - Oltenia, care era deja sub administraţie
austriacă din 1718, ca şi nordul Serbiei -, prin ea s-ar putea atrage la ea
ortodocşii din ţările amintite.
2. Iniţial ar putea acţiona episcopul greco-catolic ajutat de opt monahi.
E necesar să se construiască un alumneu (internat) în care să locuiască 12
tineri studenţi care vor studia teologia [greco-?] catolică şi care vor reprezenta
viitoarele cadre.
3. A fost rezolvată problema financiară privind construirea catedralei
episcopale, a reşedinţei episcopului şi a bisericilor greco-catolice, prin faptul
că murind Lusinski, episcopul greco-catolic din Oradea Mare, postul vacant
n-a fost ocupat nici până în prezent (1738, anul încheierii acordului) s-au făcut
economii băneşti ce vor fi orientate spre Banat.
4. Episcopul va primi pentru mensă ((lat. mensa, -ae
„masă/întreţinere”) 200 de mii de florini (de aur, guldeni) pe an, pentru cei opt
monahi vor fi alocaţi în total 1000 guldeni pe an, iar pentru alumneu, 570
guldeni pe an. Erariul va contribui anual cu până la 40 de mii de florini pentru
zidirea de biserici şi de mănăstiri. De asemenea, şi fundaţiile vor contribui cu
bani pentru a sprijini greco-catolicismul în Banat.
5. Fiecare preot greco-unit care propovăduieşte sau reuşeşte să atragă
credincioşi va primi anual, din casa parohiei, 100 florini.
Anticipând derularea evenimentelor de după mai 1738, să precizăm că,
prin Tratatul de pace austro-turc din 1739 de la Belgrad, Austria, învinsă, este
obligată să cedeze Oltenia Ţării Româneşti şi nordul Serbiei – Turciei. În noul
context istoric, proiectata episcopie greco-catolică din Banat cu reşedinţa la
Moldova Nouă (adică în Banat, dar şi în imediata apropiere de Serbia şi de
Oltenia) nu-şi mai avea nici un sens şi, în consecinţă, nu a mai fost înfiinţată
nici acolo şi nici în altă parte a Banatului, mai ales că şi aci aderarea la uniaţie
a intrat în declin.
Împăratul Carol al VI-lea moare în 1740, la tron urmându-i fiica sa
Maria Tereza. Deşi tatăl ei (care era şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de
Naţiune Germană/Imperiul Romano-German) avusese grijă încă din timpul
vieţii să asigure succesiunea fiicei sale încheind cu principii germani acordul
numit „Sancţiunea Pragmatică” prin care aceştia admiteau succesiunea şi în
linie feminină, îndată după ce a murit el, unii principi n-au mai respectat
înţelegerea aşa încât împărăteasa a trebuit să ducă un lung război pentru a-şi
241
Pesty Frigyes, Krassó Varmegye történeté (Oklevéltár) [Istoria Comitatului Caraş
(Documente)], Budapest, 1883, doc. nr. 584 din 1738 Mai 10 (în l. germană), p. 368-372.

85
apăra tronul Austriei (1740–1748). Din această cauză ea nu s-a mai putut
ocupa de chestiunea greco-catolicismului în Banat, urmare fiind că şi acţiunea
s-a stins treptat.
Se subînţelege că episcopul von Falkenstein n-a aşteptat decretul
imperial (pe care nici nu l-a cunoscut când a fost emis, căci era deja mort), ci
a început munca de a înfiinţa parohii greco-catolice în Banat, de îndată ce a
primit acordul verbal al suveranului său, şi ajutoarele materiale (băneşti) de
care avea nevoie. În aceste eforturi, el şi cei care l-au sprijinit au folosit cu
precădere două mijloace importante: a) „cointeresarea” preoţilor, oferindu-le
(şi dându-le) venituri superioare celor pe care le obţineau ca preoţi ortodocşi,
cu condiţia ca ei şi cel puţin o parte din credincioşi, dacă nu toţi, acceptă
unirea şi b) folosirea forţei împotriva celor care se opuneau trecerii la unire,
fie ei preoţi sau mireni. De aceea toţi cei care au abordat această temă sunt
unanimi în afirmaţia că trecerea românilor ortodocşi la unire nu s-a făcut din
convingere, pe considerentul că învăţătura greco-catolică este superioară celei
ortodoxe, ci din alte considerente total străine dogmelor religioase.
Desigur, au fost propuse sau folosite de către catolici şi alte căi de a-i
atrage pe ortodocşi la uniaţie precum şi alte motive care i-au făcut – de data
aceasta pe credincioşi/mireni, nu pe preoţi – să accepte unirea. De pildă,
succesorul lui Falkenstein la conducerea diocezei catolice a Cenadului,
bulgarul Nicolae Stanoievici (Nicolaus Stanoievich) a propus împăratului ca
să ofere ortodocşilor care vor trece la unire anumite privilegii: dintre români,
să fie acceptaţi şi promovaţi ca funcţionari de stat numai cei care sunt greco-
catolici; numai lor să li se permită să se stabilească în oraşul (cetatea)
Timişoara şi să-şi cumpere casă; să devină cetăţeni austrieci cu drepturi
depline (egale cu ale catolicilor); dacă întregul sat trece la unire, ţăranii să fie
scutiţi de plata impozitului pe o perioadă de 4–5 ani, iar preoţilor care reuşesc
această performanţă să li se mărească veniturile242. Nu ştim dacă aceste
propuneri au fost sau nu acceptate de împărat şi aplicate, cert este că au fost
aduşi în Timişoara călugării iezuiţi ca să întărească aici catolicismul şi să
uşureze atragerea românilor la unire prin propagandă, prin admiterea copiilor
în şcolile catolice etc.
Cel care ne-a oferit pentru prima dată cele mai multe informaţii certe
despre situaţia unirii din Banat în prima etapă a fost canonicul Episcopiei
greco-catolice a Lugojului Ioan Boroş. Studiind arhivele acelor ani, Boroş a
ajuns la concluzia că prima eparhie greco-catolică a fost înfiinţată în
Timişoara de către Petronius, personaj controversat deoarece el se considera
fost episcop ortodox al Caransebeşului, când, de fapt, era un simplu crâsnic
sau paraclisier la biserica romano-catolică din Timişoara, înainte de a deveni
242
Dr. Ştefan Pop, La trecutul diecezei Caransebeşului, vol. I, Tiparul Tipografiei
Diecezane, Caransebeş, 1932, p. 17-18.

86
paroh greco-catolic. În volumul despre această parohie243, Boroş afirmă că
parohia a fost înfiinţată în anul 1737, „împreună şi cu alte parohii din părţile
Banatului”. Fiind aşezată în capitala administraţiei camerale a Banatului,
parohia „dintru început s-a considerat [=a fost considerată] ca o parohie de
rang întâi”, iar „preoţilor constituiţi în această parohie244 era încredinţată
păstorirea misionară a parohiilor împrăştiate în diferite părţi ale Banatului ca:
…Făget, Temereşti, Gladna (cu 2 preoţi [misionari], …Serezani”245. Preoţii
misionari aveau sarcina „spre a îngriji de causa s.[fintei] uniri de pe tot
teritoriul Banatului”246.
Oprim aici informaţiile despre aceste aspecte, pentru a analiza situaţia
din protopopiatul Făget, amintită deja.
Ion B. Mureşianu afirmă că înainte de 1740 (mai exact în 1733) erau
în Banat 22 parohii unite247. Dintre acestea, prin preoţii lor, cel puţin patru
(Făget, Temereşti, Gladna [Română] şi Sărăzani) erau din protopopiatul
Făget248. Gh. Cotoşman enumeră 12 parohii (14 cu cea a Timişoarei), din care
4 făceau parte din protopopiatul Făget ceea ce reprezenta 25 la sută249.
Boroş ne informează că primul paroh greco-catolic bănăţean al cărui
nume se cunoaşte a fost Petroniu Popovici. Hirotonit ca preot greco-catolic în
anul 1735, a fost confirmat de ierarhia superioară în anul următor, ca, din
1737250 să i se acorde un salariu anual de 150 fl.”. Tot în 1737 Petroniu
înaintează „locurilor” mai înalte conspectul [lista] preoţilor uniţi din …Făget,
…Serezani, Temereşti, Gladna, … „ca să fie prevăzuţi cu salare ficse din
partea erariului”251. Spre profundul nostru regret, Boroş nu reproduce

243
Ioan Boroş, Monografia Parohiei româneşti unite din Timişoara, Tiparul la Iacob
Csendes, Timişoara, 1907, p.7.(în continuare: Ioan Boroş, Monografia...)
244
Probabil că nu erau atâţia parohi greco-catolici concentraţi la Timişoara, ci parohii
misionari de care aminteşte Boroş să fie ori parohi romano-catolici cu această misiune ori
studenţi, după cum se aminteşte la punctul 2 al relatărilor lui Pesty Frigyes.
245
Ioan Boroş, Monografia..., pp. 9-10.
246
Ibidem, p. 10.
247
Ion B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1976, p. 45.
248
În volumul Unirea Românilor din Lugoj Istoricul parohiei în anii 1836-1860, Editura
Sionul Românesc, Lugoj, 1925, pp. 21-37, Ioan Boroş afirmă că era „o mişcare pentru unire
la Breazova”, dar că parohii greco-catolice erau numai în cele patru localităţi. Dar şi aşa,
numărul lor era mare.
249
Gh. Cotoşman, op. cit., p. 136. Dacă prima parohie greco-unită bănăţeană a luat fiinţă
în 1736 sau 1737, cele din protopopiatul Făgetului nu puteau fi întemeiate în anul 1733, cum
afirmă Mureşianu, ci cel mai devreme în 1736 sau 1737, aşa cum susţine Boroş – că parohia
timişoreană s-a creat „împreună şi cu alte parochii din părţile Banatului”.
250
Ion Boroş, Monografia..., p. 23.
251
Ibidem.

87
conspectul şi de aceea nu putem şti numele celor patru preoţi care au
îmbrăţişat unirea atraşi de o mai bună remuneraţie.
Să reţinem faptul că Boroş menţionează necontenit că parohul, nu
protopresbiterul/protopopul din Făget a trecut la unire.
În studiul lui Costin Feneşan despre circulaţia cărţilor româneşti din
secolul al XVII-lea în Banat252, întâlnim în volumul Îndreptarea legii
(Târgovişte, 1652)253 o dată însemnarea Dimitrie Fagetski, 1736 [cu
precizarea lui Feneşan „din Făget”] și a doua oară [în altă parte] Dimitrie pop.
Ştiind că Făgetul era pe atunci centrul protopopiatului cu acelaşi nume, l-am
considerat pe Dimitrie pop [protopop]254, fără să conştientizez că în 1736 (şi
ulterior, până după 1865) se folosea forma grecească
protopresbiter/protopresviter, nu cea slavonă/protopop / magh. pap = pop(ă).
Recent, numele lui Dimitrie este amintit de către Luminiţa Wallner-
Bărbulescu, dar sub forma Dimitrie Pop (cu P majusculă, semn că era nume
de familie), iar cercetătorul sârb D. Ruvaraţ (Ruvarac) afirmă că în 1735
protopresviter al Făgetului era Anghel Popovici (Angel Popović)255. Aşadar,
toate informaţiile duc la concluzia că Dimitrie era preot (popă) în Făget, nu
protopop al (protopopiatului) Făgetului.
În sfârşit, ultima informaţie despre parohia greco-unită din Făget
provine de la cercetătorul lugojean maghiar Baroti Lájos, care a conspectat
actele oficiale ale districtului (administrativ) Lugoj în primele decenii ale
administraţiei austriece în Banat. Un raport din anul 1745 către administraţia
de la Timişoara precizează că parohia unită din Făget s-a desfiinţat îndată
după decesul parohului N. [N. semnificând că nu se cunoaşte numele
parohului]256.
Dintre celelalte trei parohii, câteva informaţii avem numai despre cea
din Temereşti, dar şi acestea sunt nesigure în ce priveşte perioada când au
avut acolo manifestări de rezistenţă ale credincioşilor faţă de unire: la-nceput,

252
Costin Feneşan, Circulaţia cărţilor româneşti din secolul al XVII-lea în Banat, în
„Studia Universitates Babeş-Bolyai, Series (Historia)”, fasciculus I (an XVII), 1972.
253
Volumul a aparţinut parohiei Făget. Este neclar cum a ajuns în posesia Preotului
Partenie Gruescu din Sinteşti: i-a fost donat de către protopopul Petru Atanasievici, care îl
preţuia foarte mult – am văzut o carte dată de el, cu dedicaţie, lui Gruescu – sau şi-a însuşit-o
în una din perioadele când a girat protopopiatul ca protopresviter vicar şi apoi a dus-o cu sine
la Căpălnaş, unde s-a stabilit ca preot după ce a fost numit Atanasie Ioanovici protopop, nu el,
elogiat de consistoriul timişorean când l-a numit (pentru a doua oară) vicar protopopesc, după
moartea subită a protopresviterului Dimitrie Petrovici (1861). Prima decizie de numire ca
vicar a fost în 1860, după moartea protopopului Nicolae Paulovici. De la Căpălnaş cartea a
ajuns la Lipova, la un colecţionar privat, după cum afirmă Feneşan (loc. cit, p. 22).
254
Vezi Ioan Cipu, Fragmetarium făgeţean, vol. I Populaţia, Editura Nagard, Lugoj,
2008, p. 21.(în continuare: Ioan Cipu, Fragmetarium...)
255
D. Ruvarac, Temišvarska eparhija, p VIII.
256
Batori Lájos, Adattar..., doc. 152 din 1745, p. 29.

88
când au aflat că preotul i-a trecut la unire fără a-i consulta, sau pe parcurs,
cum lasă să se înţeleagă din expunerile lui Boroş. Ion B. Mureşianu susţine că
credincioşii din Temereşti au refuzat să-şi urmeze preotul acceptând unirea,
ceea ce a determinat forţele de ordine să intervină şi să aresteze 16 persoane
pe care le-au închis la Timişoara257. Deci, represiunea a fost prin 1737.
Se pare că înainte de B. Mureşianu, Boroş era mai precis în 1907
menţionând că preoţii misionari - care, probabil, că erau trimişi de către
episcopia greco-catolică de Oradea Mare să ajute convertirea ortodocşilor
bănăţeni la unire, după cum se poate deduce din contextul despre ei - aveau
sarcina „spre a se îngriji de causa s. uniri de pe teritoriul Banatului”, Boroş îşi
susţine afirmaţia (printre altele) cu următorul exemplu: numit arhidiacon [al
parohiei timişorene?] în 1750, Petru Popovici din dieceza Oradiei-mari „a luat
parte la complanarea [=aplanarea/potolirea] disensiunilor escate [=iscate] în
parohia Temereşti258, între paroh şi credincioşi”259, fără să amintească de
arestări. Or, dacă el a fost numit arhidiacon în 1750 şi a luat parte – în această
calitate – la complanarea neînţelegerilor dintre paroh şi credincioşi, rezultă fie
că tulburările n-au fost la începutul trecerii la unire (1737), fie că ele au
continuat şi după aceea, fie că au (re)izbucnit în (sau imediat după) 1750,
posibil – în acest ultim caz – după ce au constatat că uniţii din Făget au
revenit la ortodoxism după moartea parohului lor, aşa cum rezultă din raportul
conducerii districtului Lugoj către administraţia de la Timişoara din anul
1745.
Nu este de prisos să amintim că într-un raport din 1726 al unui
anchetator către împărăteasă este relatat cazul lui Petre Veţanu [din Veţa, sat
azi dispărut, care se afla între Făget, Băteşti şi Băseşti (Begheiu Mic)] arestat
în 1760 şi judecat la Timişoara în 1761 pentru învinuirea de intruziune (de
pătrundere ilegală într-o societate cu scopul de a o destabiliza ori de a-i afla
anumite secrete) în parohia unită din Lăpuşnic de lângă Lugoj, cu scopul de a-
i readuce la ortodoxism260. Oricum, aceste informaţii răzleţe dovedesc că în
protopopiatul Făget era puternică opoziţia credincioşilor (a mirenilor) faţă de
unire.
Neîndoielnic, s-a încercat impunerea unirii şi prin constrângere,
prigoniţi fiind mai ales parohii care n-au acceptat să fie corupţi. Referindu-se
la acest aspect, preotul sinteştean Partenie Gruescu, într-un serial despre

257
Ion B. Mureşianu, Mănăstiri..,p. 57. Cf. Ion Boroş, Documente cu privire la istoricul
diecezei Lugojului şi a singuraticelor parohii. [Parohia] Zăbrani, în „Foaia oficioasă a
diecezei Lugojului [„Sionul Românesc”?] nr. 7, Lugoj 1914; apud Ion B. Mureşianu.
258
Ion Boroş, Monografia, p. 10.
259
Ibidem.
260
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. 1, doc. nr. 127, din 1762 august 8, Sibiu, p. 290.

89
suferinţele seculare ale românilor pentru a avea o ierarhie bisericească
proprie261, aminteşte şi despre unirea din prima etapă.
„Preoţii erau căutaţi prin păduri, [cei prinşi] se legau şi se puneau în
carcere [=închisori] de unde nu mai ieşeau, poporul [credincioşii mireni], între
baionete era dus de ostaşii împărătesei la unire, la depunerea mărturisirii;
mulţi preoţi şi mireni emigrau ca să scape. La Temereşti, comitatul
Caraşovului [=judeţul Caraş], 16 inşi fură încarceraţi la Timişoara pentru
cauza unirii (…). Preoţii atât [de mult] se răriseră încât abea la 20 sate se afla
un preot şi acela plin de bătrâneţe. (…). Aşa, în lipsă de preoţi, se aflau prunci
nebotezaţi în etate de 14 ani, mirii şi miresele se cunună fără preoţi,
întorcându-se simplu de după un măr dulce din care mireasa ţinea o creangă
prin care mirele prin o dătătură de cuţit o ciontea. După aceea [mireasa] se
învelea şi se socoteau cununaţi; de atunci, datina aceasta se păstrează până
azi. Morţii se îngropau fără preoţi, de secole rămânând datina celor 7 gropaşi
care aveau [rolul] a depune jurământ înaintea autorităţilor [de stat] despre cel
răposat [că a murit cu adevărat], că [ca] aşa să fie şters de la prestaţiile
urbariale şi cele de ţară”.
În ciuda încercării de corupere sau de persecutare a clerului şi
mirenilor ortodocşi români bănăţeni, rezultatele obţinute de către iniţiatori au
fost modeste. O recunoaşte, printre alţii, şi Francesco Griselini, care a vizitat
Banatul între anii 1775–1777: „Românii ţin de liturghia grecească [sunt
greco-orientali sau greco-răsăriteni, în privinţa confesiunii]. (…). Altminteri,
în Banat se găsesc şi români catolici numiţi greco-uniţi. Dar, în pofida râvnei
neostenite a misionarilor şi a concursului energic al suveranei [Maria Terezia,
care a iniţiat colonizarea Banatului cu catolici, indiferent de etnie – germani,
francezi, italieni etc.], aceştia sunt atât de puţini la număr încât nici nu pot fi
luaţi în seamă de cei neuniţi [comparativ cu numărul neuniţilor]”262.
Gh. Cotoşman consideră că mutarea sediului mitropoliei de Belgrad la
Timişoara (în 1721), pe considerentul că Belgrad era prea aproape de Imperiul
otoman a fost doar un pretext, motivul real fiind dorinţa lui de a combate mai
eficient propaganda iezuiţilor în favoarea trecerii „schismaticilor” (a
românilor ortodocşi) la unire, ceea ce i-a şi reuşit263.
Făcând bilanţul evoluţiei greco-catolicismului în Banat în prima etapă,
Luminiţa Wallner-Bărbulescu conchidea: Dacă în 1736 se vorbea de 12 clerici
[greco-uniţi] care urmau să fie remuneraţi, un raport din 5 octombrie 1739

261
Vezi Partenie Gruescu, Ierarchia şi natiunea Romana, în suferinţiele ei secularie şi
Martiriul lui Moise Nicora, în „Albina”, an. V, 1870, nr. 106, 107, 108, 109, 110, 111,
rubrica „Foisióra”. Citatul este din nr. 7.
262
Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei,
Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 172.
263
Gh. Cotoşman, op. cit, pp. 115-116.

90
precizează că, din 17 parohii, au activat numai 4, ca în 1766 să rămână numai
două – cea a Zărandului [judeţul Arad] şi cea a Timişului264. Deci, în
protopopiatul Făget toate parohiile româneşti erau greco-răsăritene
[ortodoxe].

4. Alte aspecte ale protopopiatului Făget în a doua jumătate a secolului

al XVIII-lea
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea informaţiile cu caracter
religios, dar şi de altă natură despre credincioşii din protopopiatul Făget se
înmulţesc aşa încât ne putem forma o imagine mult mai clară şi mai corectă
cu privire la starea lor reală. Întrucât măsurile întreprinse atât de către
mitropolia de Carloviţ, cât şi de organele de stat trebuiau să aibă şi au avut
temei legal, trebuie să cunoaştem în prealabil câteva din aceste fundamente.
Am amintit deja că îndată după moartea lui Carol al VI-lea fiica şi
succesoarea acestuia la tronul Austriei a trebuit să poarte câţiva ani război cu
cei care i-au contestat legitimitatea. Nobilimea maghiară a avut ideea genială
de a-şi exprima, prin hotărârea Dietei de la Presburg (Bratislava), fidelitatea
(sprijinul) faţă de împărăteasă încă din anul 1741, când nu se putea întrevedea
victoria ei în război. Învingătoare, această nobilime şi-a cerut necontenit
răsplata: alipirea Banatului la Ungaria, invocând, pe lângă sprijinul acordat
prin atitudinea pasivă, şi dreptul istoric al Ungariei asupra acestei provincii.
Curtea de la Viena tot amâna satisfacerea acestor pretenţii pe considerente de
apărare a ţării. Banatul, aflat în vecinătatea Imperiului otoman, era, la nevoie,
primul scut de apărare a ţării de o eventuală incursiune otomană în nordul
Dunării, dar şi o bază de sprijin a trupelor austriece într-un eventual atac
antiotoman. În final, s-a găsit o soluţie de compromis: Banatul a fost împărţit,
din punct de vedere administrativ, în două: în partea sa de nord şi centrală
(mai departe de pericolul turcesc) numită Provincial sau Banatul civil s-a
introdus administraţia civilă, iar în partea de sud (de lângă hotarul cu Turcia)
s-a menţinut administraţia militară, bărbaţii apţi de luptă din satele de acolo
fiind încadraţi în regimentele de graniţă, devenind luptători în cazul unui
conflict militar. În final, împărăteasa a satisfăcut parţial revendicările
maghiarilor cedând Provincialul Ungariei în 1778/1779, Austria controlând în
continuare partea sudică a Banatului, aşa numita Graniţă militară sau
Confiniul militar. În felul acesta protopopiatul Făget trece sub administraţie
maghiară, făcând parte din comitatul (judeţul) Caraş (al Caraşovei, Krassó
varmegye).

264
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Biserica greco-catolică din Banat – Începuturile, în
Biserică şi societate în Banat, volum coordonat şi îngrijit de Tamara Petrov şi Viorel Dorel
Cherciu, Editura „Învierea”, Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2005, pp. 118-120.

91
 În ceea ce priveşte organizarea şi legislaţia Bisericii Greco-Răsăritene
Sârbe, sunt de menţionat regulamentele ilirice din 1770 şi 1777 date de Maria
Terezia şi Rescriptul Declaratoriu (Rescriptum Declaratorium) din 1779,
considerat de către toţi cercetătorii în domeniu ca fiind „Constituţia
bisericească a greco-neuniţilor”.
Animaţi de idei iluministe, Maria Terezia şi fiul său Iosif al II-lea, pe
care şi-l asociase la conducerea statului, doreau să experimenteze în Banat
aplicarea acestor idei. În scopul unei cunoaşteri nefalsificare a situaţiei, Iosif
al II-lea vizitează incognito Banatul în trei rânduri (1768, 1770 şi 1773), iar
impresiile culese erau cu totul nesatisfăcătoare.
În august 1768, moare mitropolitul de Carloviţ Pavel Nenadovici.
Prilej potrivit ca împărăteasa să ceară convocarea Congresului naţional-
bisericesc iliric care să aleagă un nou mitropolit şi totodată să stabilească
principiile de organizare a Bisericii greco-neunite din Ungaria şi să-şi
formuleze revendicările. Congresul a fost „generos” în revendicări, formulate
în 28 de puncte. Nu le vom prezenta căci Rescriptul Declaratoriu va fi
„Constituţia” B.O.S. Reţinem doar faptul că din cele 17 protopopiate existente
în opisul din 1764 şi 12, în 1770 înainte de apariţia Regulamentului iliric la 27
septembrie 1770, după 1770 au rămas doar 6: Timişoara, Cenad, Kikinda
[Mare], Becicherec [Mare], Panciova şi Ciacova265. (Se observă că, faţă de
opisul lui Ruvaraţ din 1727, lipsesc protopopiatele Făget şi Lipova şi apare în
plus cel de la Kikinda, în care erau mulţi sârbi).
Nemulţumirile suveranilor în privinţa organizării Bisericii ilirice
propuse de Congres erau mari: prea multe mănăstiri şi parohii mici cu
mijloace de subzistenţă modeste, prea mulţi călugări în mănăstiri şi parohi din
parohii, prea multe sărbători religioase, cu zile nelucrătoare ş.a. Evident,
suveranii erau nemulţumiţi şi înainte de 1770 de drepturile mitropolitului şi
ale episcopilor în ce priveşte viaţa civilă a credincioşilor, fără să ţină seama de
cele cerute în sinodul din 1769. În consecinţă, se desfiinţează mănăstirile
mici, parohiile sărace devin filii ale celor învecinate, se stabileşte numărul
parohiilor în funcţie de numărul caselor, se reduce numărul sărbătorilor
religioase. Totodată, Regulamentul iliric din 2 ianuarie 1777 (Regulamentum
privilegiorum) reduce multe din privilegiile înaltului cler şi chiar ale tuturor
credincioşilor: prevede desfiinţarea multor venituri pe care le avea până atunci
întregul cler, şi mai ales înaltul cler; mitropolitul pierde controlul în
chestiunile civile; se desfiinţează Magistratul (voievodul), conducătorul
militar şi civil suprem etc.266. Întrunit, sinodul a aprobat acest regulament. În

265
Vasa Lupulovic, op. cit, p. 77.
266
Suciu – Constantinescu, op. cit. vol. I, doc. nr. 138 din 1770, Sremski Karlovci (1777,
Viena), p. 327-333.

92
ziua de 26 octombrie 1777 (Sf. Dumitru, zi de târg mare în Vârşeţ), când
credincioşii au aflat conţinutul Regulamentului şi, mai ales, întărâtaţi de faptul
că chiar atunci au sosit două care pline cu cărţi - de fapt, erau imprimatele în
care, începând din 1778 sau 1779 s-au înregistrat botezurile, cununiile şi
decesele - pe care le considerau a fi greco-catolice, au încercat să-l molesteze
pe episcopul Vichentie Popovici, considerându-l trădător al cauzei ortodoxe şi
numai baricadarea sa în palatul episcopal l-a salvat 267. În învălmăşeala
produsă şi la intervenţia organelor de ordine, au fost câţiva morţi şi răniţi.
Înaltul cler a fost acuzat că, pentru a-şi apăra scaunul, a cedat prea uşor
măsurilor luate de împărăteasă, fără să se gândească la faptul că privilegiile
acordate de Leopold I n-au fost atribuite numai înaltului cler, ci şi totalităţii
clerului şi întregii naţiuni ilirice268. Datorită protestelor şi nemulţumirilor
credincioşilor, acest regulament n-a fost aplicat. În schimb, o parte din
prevederile sale au fost reluate în Rescriptul Declaratoriu.
Să reţinem şi faptul că în acest regulament (din 1777), eparhia de
Timişoara figurează cu 10 protopopiate, printre ele (în părţile noastre) Hisiaş
şi Făget269.
Fiind lege fundamentală, în cazul de faţă Constituţie ecleziastică sau
bisericească, Rescriptul Declaratoriu din 1779 trebuia să fie cunoscut atât
de înalţii ierarhi, mai ales atunci când formulează o circulară, un regulament,
o revendicare adresată superiorilor lor, cât şi de clerul de rând şi de
credincioşi, atât în litera, cât şi în spiritul său. Redactat în limba latină (cu
părţi în limba germană atunci când viza credincioşi ortodocşi sârbi şi români
din Graniţa militară), ce trebuia tradus în limba proprie, naţională a
credinciosului. Or, din acest punct de vedere, traducerea lui Radu
Constantinescu repetă şi acum greşelile săvârşite când a fost tradusă Diploma
leopoldină din 1690 sintagma naţiune ilirică (Illyricae Nationis) este redată
sub forma naţiunea sârbă270 fie absolvind pe credincioşii de alte etnii de
obligaţia de a aplica şi respecta rescriptul, fie incluzându-i/considerându-i

267
Episcopul Ioan Georgevici (1749–1769) a început construirea reşedinţei la Vârşeţ –
zicea el – „ca loc de refugiu”, adică spre a se odihni. Urmaşul său, Vichentie Popovici
(Vikentije Popović) 1771-1783 – ales episcop în 1769, dar confirmat episcop abia în 1774,
construieşte catedrala episcopală şi, după ce a terminat-o, mută definitiv scaunul episcopal la
Vârşeţ (1783).
268
Gh. Cotoşman, op. cit., p. 163-164. Cf. Ioan Bartolomeiu, Şirul cronologic al
Episcopilor din Caransebeş-Vârşeţ (1690-1865), în „Foaia diecezană” (Caransebeş), an. II,
nr. 45, 1887.
269
Vasa Lupulovici, op. cit., p. 78.
270
Suciu – Constantinescu, op. cit. vol. I, doc. nr. 154; Viena, 1779 iulie 1, pp. 383 şi 441,
apoi 384 şi 411.

93
sârbi. Asemănător: credincioşii iliri (illyrische Genossen) – credincioşii sârbi;
illiriceşte (în limba iliră)271…
Tocmai pentru că prin iliri (naţiunea iliră, limba iliră, credincioşi iliri
etc.) se subînţeleg toţi credincioşii greco-neuniţi din Ungaria (sârbi, români,
macedo-români, greci, albanezi, ruteni şi alţii), ei nu sunt amintiţi pe criterii
de apartenenţă etnică, ci confesională (greco-răsăriteană). De aceea Vasile
Muntean este îndreptăţit să constate că rescriptul nu face nici o referire la
români272.
Rescriptul Declaratoriu are 70 de articole/numere. Necesitatea
evaluării lui a apărut, pe de o parte, pentru a da satisfacţie (iluzorie)
protestelor credincioşilor sârbi faţă de regulamentul din 1770. Iluzorie, pentru
că pe de o parte aplicarea restricţiilor este „pasată” guvernului ungar, iar pe de
altă parte, pentru că prin trecerea Banatului civil la Ungaria trebuia respectată
legislaţia acesteia, care interzice printre altele, orice amestec al organelor
religioase în chestiunile civile. De asemenea, s-au schimbat relaţiile dintre
împărat şi supuşii săi.
Sub acest ultim aspect, preambulul rescriptului este deosebit de
important: în locul „fostei” Deputaţiuni aulice de la Viena a fost creată
Cancelaria aulică a Ungariei, care de acum încolo va mijloci relaţiile dintre
împărat şi supuşii săi.
Bineînţeles că nu ne vom referi la toate cele 70 de articole ale
rescriptului, dar conţinutul câtorva dintre ele trebuie amintit pentru că el a
definit mai clar soarta clerului şi pe cea a ortodocşilor.
1. Înainte de toate, sunt arătate condiţiile pe care trebuie să le respecte
naţiunea ilirică pentru a se putea bucura de privilegiile acordate: „atâta
vreme cât ea va rămâne în aceeaşi credinţi [greco-neunită] şi [câtă vreme
manifestă] cuvenita supunere faţă de noi” (art. 1). Cu alte cuvinte, se cere
atât credincioşilor de rând, cât şi, mai ales, clerului înalt o supunere totală faţă
de împărat. Articolele următoare sunt edificatoare: mitropolitul şi episcopii
sunt aleşi de către Congresul naţional-bisericesc respectiv de sinod, dar
trebuie confirmaţi de împărat, după ce alesul depune „jurământul de credinţă,
după cuviinţă, faţă de noi, de ascultare şi devotament” (art. 3); împăratul este
cel care numeşte pe vicarul mitropolitan şi pe cel episcopesc (art. 20); la
alegerea episcopului şi a mitropolitului trebuie să fie prezent şi „comisarul
nostru cezaro-crăiesc”, după ce, în prealabil, împăratul a aprobat organizarea
sinodului (art. 21); asemănător şi în legătură cu convocarea şi desfăşurarea

271
Ibidem, pp. 384 şi 411; pp. 410 şi 433, …
272
Vasile V. Muntean, Monografia Arhiepiscopiei Timişoarei. Antecedente istorice,
deziderat, realizare şi evoluţia ei până astăzi, I, Editura Învierea, Mitropolia Banatului,
Timişoara, 2012, p. 124.

94
Congresului naţional bisericesc şi lista acestor aprobări prealabile poate
continua.
În acest context, nu trebuie să acuzăm prea mult pe prelaţii care au
manifestat o supunere totală faţă de „bunul şi milostivul împărat”, deoarece ei
nu se puteau menţine în demnitatea ocupată şi nu puteau obţine eventuale
beneficii pentru credincioşii lor fără un asemenea comportament (acceptat din
convingere ori mimat).
2. Cancelaria aulică a Ungariei (devenită mai târziu Consiliul
Locumtenenţial [„ţiitor de loc”] cezaro-crăiesc al Ungariei) nu era numai un
mijloc de comunicare (în ambele sensuri) între împărat şi supuşii săi, ci şi
unul de filtrare a solicitărilor supuşilor faţă de împărat. Mai mult, uşurează
„cenzura” guvernului maghiar (în ambele sensuri). Recunoaşte chiar
împăratul în preambul: „…s-a schimbat calea pe care trebuie să meargă
administrarea afacerilor sârbeşti [corect: ilirice]”. De pildă, regulamentul
tipărit în 1777, în care trebuiau făcute anumite modificări, la cererea greco-
neuniţilor a fost trimis „spre îndreptare” [îmbunătăţirea conţinutului]
Cancelariei aulice care, după ce a făcut aceste îmbunătăţiri, l-a difuzat [sub
forma Rescriptului Declaratoriu]. Prin instituirea Cancelariei aulice a
Ungariei, împăratul a transferat acestui organism responsabilitatea deciziilor
în problemele delicate, nu numai de ordin religios, ci şi de natură naţional-
politică, socială ş.a.273 Articolul 2 este şi mai explicit în acest sens: „aşa cum
Naţiunea ilirică din părţile aflate sub administraţia civilă atârnă, în cele ce
ţin de credinţă, conştiinţă şi rituri de mitropolitul şi episcopii săi, tot aşa,
această naţiune, împreună cu clerul său, asemenea celorlalţi locuitori ai
regatului să atârne mai întâi de magistraturile [organele de stat] provinciale
şi jurisdicţiile teritoriale, apoi [=după aceea] de Cancelaria noastră crăiască
a Ungariei, nemairecurgând, prin ocolirea ziselor instanţe, la Maiestatea
Noastră de-a dreptul” (subl. n.). În aceste condiţii, arhiepiscopul şi
mitropolitul „atât în cele bisericeşti, cât şi în cele lumeşti este capul naţiunii
ilirice” numai pentru că este ales de deputaţi din cler şi mireni, fără a mai
putea exercita atribuţii şi în chestiunile civile. (art. 3, subl. n.). Să adăugăm
şi faptul că şeful Cancelariei aulice a Ungariei a fost întotdeauna un membru
al familiei Habsburg, de regulă prinţul moştenitor.
3. Alte câteva prevederi: sunt stabilite veniturile şi taxele pe care le
poate încasa ori plăti clerul superiorilor săi (art. 22, 23, 32); hotarele
protopopiatelor nu pot fi modificate decât cu acceptul împăratului; este
interzisă menţinerea ori angajarea preoţilor care nu sunt supuşi austrieci (art.
37) şi nici sfinţirea preoţilor în afara Imperiului; se stabileşte numărul

273
Să ne gândim la refuzul împăratului de a primi Memorandumul românilor, pe
considerentul că revendicările nu sunt de competenţa sa, ci a guvernului maghiar – cel care a
fost acuzat – şi că nu a fost respectată calea trimiterii Memorandumului.

95
preoţilor unei parohii în funcţie de numărul caselor (art. 37 lit. a–d);
înmormântarea se va face în timpul şi în locul stabilite prin dispoziţii sanitare
(art. 42); afurisenia este strict oprită (art. 52); s-a înfiinţat o tipografie pentru
neuniţi şi toate cărţile, indiferent de caracterul lor, numai acolo se pot tipări şi
doar acelea vor fi folosite în biserică, şcoli etc. (art. 58); o biserică se poate
înălţa numai cu aprobarea suveranului şi niciodată pe temelia (locul) bisericii
vechi (art. 66); la căsătoriile între persoane de credinţe religioase diferite
cununia se poate oficia numai dacă este anunţat în prealabil episcopul catolic
sau unit. (art. 68).
Cu mici modificări - de pildă Rescriptul interzicea înfiinţarea de şcoli
pentru pregătirea preoţilor din fonduri proprii, întrucât, în acest caz, controlul
statului era limitat sau inexistent. Or, după 1865, episcopiile româneşti de
Arad şi Caransebeş şi-au înfiinţat institute teologice proprii -, rescriptul a
fost temelia relaţiilor dintre Biserica greco-neunită şi împărat, dintre clerul
ortodox şi guvernul maghiar: dispoziţiile împăratului şi ale guvernului erau
transmise prin Cancelaria aulică a Ungariei mitropoliţilor sârb şi român şi tot
pe această cale s-a făcut comunicarea în sens invers (pe teme religioase şi nu
numai).
După 1750, primul document important referitor la protopopiatul
Făget este Statistica eparhiei Timişoara din 11 iunie 1767274. Fiind deosebit de
important, îl reproducem.

Tabelul nr. 4
Situaţia parohiilor şi preoţilor din districtul Făget în anul 1767

274
Suciu – Constantinescu, op. cit. vol. I, doc. nr. 132, pp. 311-312.

96
 Parcurgând, fie şi superficial, denumirea şi componenţa districtului
Făget, rămânem surprinşi. Știam că în sec. al XVIII-lea, denumirea district era
comună atât pentru protopopiat cât şi pentru unitatea administrativă peste care

97
se suprapunea. Or, în cazul de faţă sunt amintite trei protopopiate, nu unul
singur şi, în plus, la acea dată nu mai exista districtul administrativ Făget.
Explicaţia pare să fie următoarea: districtul administrativ a fost împărţit, după
1716, în cercuri (processus), fiecare având în fruntea sa un administrator
(Verwalter). Districtul administrativ Lugoj a fost împărţit în 4 cercuri: Lugoj
(25 localităţi), Lunca (25 localităţi), Făget (31 localităţi) şi Sărăzani (18
localităţi)275. Dacă urmărim cu atenţie lista parohiilor enumerate după sediul
protopopiatului, ne dăm seama că parohiile din protopopiatul Făget fac parte
din cercul administrativ Făget, cele din protopopiatul Sudriaş, din cercul
Sărăzani, iar cele aparţinătoare protopopiatului Ictar/Hisiaş sunt cele din
cercul Lunca. (Evident, cu unele modificări, mai ales în ce priveşte numărul
localităţilor din protopopiat şi cele din cerc.) Deoarece, la organizarea
episcopiilor bănăţene de Timişoara şi de Caransebeş protopopiatul Lugoj (din
cercul cu acelaşi nume) a revenit Episcopiei Caransebeşului, iar celelalte trei
cercuri ale districtului administrativ Lugoj au fost date Episcopiei Timişoarei,
e firesc ca cele trei protopopiate să fie grupate sub o denumire. S-a optat
pentru districtul Făget, probabil şi pe considerentul că a fost în trecut şi cerc
administrativ (sau pentru că era cercul cu cele mai multe localităţi).
Alte aspecte care merită a fi subliniate:
a) Din protopopiatul Făget lipsesc mai ales comunele bisericeşti
dinspre izvoarele râului Bega;
b) Cu câte doi preoţi figurează parohiile Temereşti, Sinteşti, Sudriaş,
Cliciova, Fârdea, Coştei (Mare), Ictar, Şanoviţa şi Budinţ iar cu 3 preoţi,
Belinţ;
c) Interesantă e şi analiza originii preoţilor:
- preoţi născuţi în localitatea în care sunt şi preoţi: Temereşti 1,
Sinteşti 1, Curtea 1, Româneşti 1, Gladna [Română] 1, Cliciova 2, Botineşti 1,
Fârdea 1, Ictar 1, Belinţ 2, Babşa 2, Şanoviţa [= Şuşanovaţ] 1, Budinţ 2,
Remenea [Lunca] 1, Mănăştur 1, Cutina 1. Total 16 parohii, cu 18 preoţi.
- preoţi localnici (născuţi în localităţi învecinate ori în Banat, se află
în: Băteşti, Temereşti 1, Sinteşti 1, Breazova, Tomeşti, Bucovăţ, Băseşti
[Begheiu Mic], Răchita, Coştei [Mare], Susani, Bujor [Traian Vuia], Surduc
[Mic], Drinova, Chizătău, Ictar 1, Belinţ 2, Hisiaş, Paniova, Fădimac,
Cladova, Dubeşti şi Bunea [Mare]. Total 22 preoţi, din care 4 în localităţi cu 2
şi 3 preoţi.
- preoţi originari din Ardeal (Transilvania) în: Margina, Coşava,
Crivina, Brăneşti, Bichigi (Spini?), Surduc [Mic], Sărăzani, Fârdea 1, Ficătari.
Total 9. Se observă că ei s-au stabilit cu precădere în parohiile apropiate de
Ardeal, dar şi că unii preoţi vin din localităţile ardelene îndepărtate: Sărăzani

275
Costin Feneşan, Administraţie ..., p. 56.

98
(Porumbacu – Făgăraş), Fârdea (Cherechiu – Bihor), Ficătari (Bozeşti –
Mureş/Turda):
- preoţi originari din Ţara Românească întâlnim în: Coştei [Mare]
(Craiova), Gruni, Jabăr (Cernăteşti – Filiaş), Topolovăţ (Craiova), Şuştra
(Craiova), Belinţ (Alimpaţi?). Total 6 cazuri. Cei din Craiova s-au stabilit în
parohii apropiate, dovadă că primul i-a atras şi pe ceilalţi.
- situaţii neclare întâlnim în: Făget (Dumbrăviţa are mai multe variante
– Banat sau Ardeal). Ohaba (Piria sau Şiria); Belinţ (Alimpeşti?);
- există localităţi din care sunt originari mai mulţi preoţi: câte 2, din
Gladna [Română], Margina, Peştişani, Curtea, Belinţ; 3 sunt originari din
Mănăştur, Craiova; iar câte 4 din Remetea [Lunca] şi Cliciova. Numărul mare
de preoţi originari din Mănăştur şi Remetea s-ar putea explica şi prin tradiţia
din aceste localităţi care, aşa cum le arată şi toponimele, erau în trecut centre
monahale;
d) Anticipând, să spunem că, după 1767, protopopiatul Hisiaş va trece
la eparhia Aradului, iar protopopiatele Sudriaş şi Făget se vor contopi
formând protopopiatul Făget.
Cel de al doilea document important care reflectă situaţia
protopopiatului Făget este statistica parohiilor şi preoţilor, pe protopopiate,
din eparhia Timişoarei276. Fiind important, îl reproducem şi pe acesta.

276
Suciu – Constantinescu, op. cit. vol. I, doc. nr. 150 din 1776, Timişoara, pp. 377-378.

99
 Tabelul nr. 5
Situaţia parohiilor şi preoţilor din districtul Făget, eparhia Timişoarei,
în anul 1776

100
 Comparativ cu statistica din 1767, cea de acum prezintă câteva
deosebiri şi noutăţi:
a) Deosebiri
- este menţionat numele unui singur protopop (al celui de la Sudriaş).
Deci, există un singur protopopiat, nu trei ca în districtul din 1767;
- cu excepţia Răchitei, toate localităţile cercului Lunca din
protopopiatul Hisiaş nu mai aparţin protopopiatului Făget;
- protopopiatele Sudriaş (din cercul Sărăzani) şi Făget (cercul Făget) s-
au unificat, formând un singur protopopiat, cel al Făgetului;
- dacă, în 1767, protopopiatul Făget figurează cu 17 parohii şi cel al
Sudriaşului cu 11 (total 28), în 1776 numărul parohiilor a urcat la 48. În 1776,
dispar din fostul protopopiat al Sudriaşului parohiile Coştei (Mare) şi Gruni,
care niciodată nu vor mai aparţine protopopiatului Făget;
- dacă în 1767 toate parohiile menţionate aveau cel puţin câte un preot,
în 1776 figurează opt parohii fără parohi. (Posibil că, în 1767, parohiile omise
să fi fost fără preoţi şi de aceea nu au fost pomenite);
- în 1776 nu mai figurează locul naşterii fiecărui preot.

101
 b) Noutăţi
- Se arată numărul caselor din fiecare comună bisericească, precum şi
data hirotonirii preotului, fără să ştim cu certitudine dacă a fost hirotonit sau
nu pentru parohia pe care o deţinea în 1776.
Dacă cunoaşterea locului naşterii fiecărui paroh a permis împărătesei
Maria Terezia să interzică – prin Rescriptul Declaratoriu din 1779 – angajarea
sau menţinerea în continuare a preoţilor care nu sunt născuţi pe teritoriul
Austriei şi Ungariei, statistica numărului de case i-a facilitat stabilirea
statutului de parohie (minimum 30 de case) şi a numărului de preoţi care pot
funcţiona într-o parohie.
Tocmai de aceea se impune să cunoaştem mai în profunzime aceste
două componente, chiar dacă protopopiatul Făget (unificat) nu cuprinde toate
parohiile de mai târziu.
a) Situaţia parohiilor după numărul de case este oglindită în:

Tabelul nr. 6
Situaţia parohiilor după numărul de case

Nr. Total
Parohia (cu numărul de case)
caselor parohii
1 – 30 Coşaviţa 15, Goizeşti 19, Nemeşeşti 20 3
Zorani 31, Fărăşeşti 31, Şureşti (Jureşti) 33, Boteşti 33, Aluniş
31 – 40 (lângă Bujor) 34, Veţa 34, Homojdia 37, Hauzeşti 38, Petroasa 11
38, Crivina 40, Poieni 40
Povârgina 41, Bârna 42, Drăgsineşti 42, Coştei [de Sus] 45,
41 – 50 7
Zolt 46, Sărăzani 48, Crivina 48
51 – 60 Tomeşti 52, Margina 58, Breazova 59 3
Bazieşti (Băseşti/Begheiu Mic) 61, Drinova 62, Jupâneşti 62,
61 – 70 4
Româneşti 49
Jupani[i] 72, Băteşti 73, Brăneşti 76, Susani 78, Pogăneşti 78,
71 – 80 7
Boşur [Traian Vuia] 80, Surduc [Mic] 80
81 – 90 Sudriaş 81, Bichigi 81, Botineşti 84 3
91 – 100 Săceni 91, Coşava 94 2
101 – 110 Curtea 101, Planina (Gladna Română) 108 2
111 – 120 Făget 116 1
121 – 130 Temereşti 121, Bucovăţ 123 2
131 – 140 Cliciova 134 /
141 – 150 Sinteşti 142 1
171 – 180 Fârdea 173 1
Total 48

102
 Statistica este concludentă: protopopiatul Făget este alcătuit din
parohii mici. Dacă avem în vedere şi productivitatea solului şi modul de
asigurare a condiţiilor de trai, putem adăuga că este şi un protopopiat sărac.
Acest dublu aspect reprezenta multe piedici atunci când s-a pus problema
înălţării unui lăcaş de cult sau a unei construcţii şcolare în conformitate cu
prevederile legale ori când trebuia asigurat venitul preotului şi salariul
învăţătorului de la şcolile confesionale, la care era îndreptăţit fiecare.
Ca să poată supravieţui, localităţile învecinate s-au unit formând o
singură parohie, deci şi cu o singură şcoală (Sudiraş-Jupani, Margina-Zorani,
Româneşti-Goizeşti, Fârdea-Hauzeşti, Drăgsineşti-Mâtnicu Mic, Veţa-Băteşti
etc.) ori chiar s-au contopit (Româneşti-Goizeşti, Veţa-Băteşti). În alte cazuri,
localitatea mai mică va deveni filie a parohiei mai puternice (în conformitate
cu reglementările aflate în vigoare la un moment dat).
În 1776, câte două parohii cu acelaşi preot erau Sărăzani-Bârna,
Margina-Zorani, Breazova-Nemeşeşti, Coşava-Homoşdia, Crivina-Petroasa,
Tomeşti-Luncani, Veţa-Băteşti, iar preot cu trei parohii era la Româneşti,
Fărăşeşti, Goizeşti, fără să ştim, în toate cazurile, dacă formau o singură
parohie sau era vorba de administrare temporară în una/două din ele.
b) Anul Hirotonirii sugerează vârsta pe care o putea avea fiecare
preot în 1776. Acest an ne dă următoarele situaţii:
- preoţi hirotoniţi după 1767 (între 1767 şi 1776) întâlnim în: Jupani
(1773), Sărăzani (1773), Drinova (1773), Făget(1771), Povârgina (1772),
Sinteşti (1772), Margina (1774), Româneşti (1768), Curtea (1773), Jupâneşti
(1772), Drăgsineşti (1772), Bucovăţ (1770), Bichigi (1771), Veţa (1772),
Brăneşti (1768). Total 15 preoţi. Pe toţi îi putem considera preoţi tineri. Se
observă că cei mai mulţi au devenit preoţi în anii 1772 şi 1773;
- preoţii atestaţi şi în 1767 (hirotoniţi în 1767 sau şi mai înainte) sunt
cei din celelalte parohii. Cei mai vârstnici sunt cei din comunele bisericeşti
Gladna [Română] 1746 (Pascu Popovici) şi Băseşti (Begheiu Mic) 1747
(Petru Ianoşevici sau Ivanovici, cum apare mai târziu). În 1763 s-au hirotonit
preoţii din Botineşti, Săceni, Fârdea, Coşava, Cliciova, Tomeşti-Luncani.
Total 6.
Întrucât Suciu-Constantinescu prezintă şi situaţia protopopiatului
Hisiaş în 1776 şi câteva parohii din tractul Hisiaş care fac parte în prezent
din protopopiatul Făget, prezentăm şi situaţia parohiilor respective277:
c) După numărul caselor, parohiile se clasifică în:
- parohii cu 1–30 de case: Ohaba Lunca 24, Pădurani 30 – Total 2.
- parohii cu 41–50 de case: Dubeşti 41, Topla 42, Bunea 47, Mănăştur
49 – Total 4.

277
Ibidem, pp. 376-377.

103
 - parohii cu 61–70 de case: Cladova 63, Remetea [Lunca] 69 – Total 2.
- parohii cu 81–90 de case: Leucuşeşti 81 – 90 – Total 1.
- parohii cu 101–110 case: Cutina 102, Ierşnic 105 – Total 2.
- parohii cu 141–150 de case: Rachita 142 – Total 1.
Se observă că aceste 12 sate sunt mai mari, comparativ cu cele rămase
în protopopiatul Făget şi că, la unele din ele, procesul de involuţie era
puternic, ajungându-se mai târziu chiar la desfiinţare (cazul localităţii Topla).
d) În ce priveşte numele preotului şi data hirotonirii lui lipsesc la cinci
parohii şi anume: Leucuşeşti, Ohaba Lunca, Bunea [Mare], Pădurani şi
Mănăştur; cu acelaşi preot în 1767 şi 1778 se aflau Cutina 1763 şi Dubeşti
1756; cu alt preot, Cladova, Ierşnic, Remetea [Lunca] şi Răchita, iar la Topla
nu se menţionează anul hirotonirii.
Situaţia Făgetului era oarecum ciudată: este protopopiat, dar protopop
este Petru Popovici din Sudriaş, cel care a deţinut această demnitate şi în
1767, dar în cercul administrativ Sărăzani, Făgetul devenind simplă parohie,
cel târziu în 1771, când este hirotonit paroh Iosif Popovici, foarte probabil
după decesul protopopului din 1767, Ioan Teodorovici.
În felul acesta a apărut, după 1776, întrebarea: a existat sau nu un
protopopiat al Sudriaşului sau el apare ca protopopiat al Făgetului pentru
simplul fapt că preotul de acolo continua să locuiască în Sudriaş şi după ce a
devenit protopop al Făgetului? Am încercat să răspundem la întrebare
analizând argumentele pro şi contra existenţei acestui protopopiat.

II. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎNTRE ANII 1790-1865

1.Congresul [iliric] de la Timișoara din 1790

Deschis în august 1790, Congresul [iliric] de la Timișoara s-a dorit a fi
aniversarea unui veac de la acordarea de către împăratul Leopold I a unor
drepturi privilegiate refugiaților sârbi stabiliți în nordul Dunării sub
conducerea patriarhului Arsenie al III-lea Țrnoievici/Cernoievici/Ciarnoievici
(Crnojević/Černojević/Čarnojević). Coincidența face ca cel care a acordat
dreptul de a se organiza congresul (soborul/sobor-ul) să se numească Leopold
al II-lea.
Inaugurat după o sută de ani, organizatorii au stabilit ca și numărul
delegaților/deputaților la Congres să fie tot o sută, câte 25 pentru fiecare din
cele patru stări (cler, nobili, militari și provinciali [civili])278. Să adăugăm și
faptul că la acest Congres protopopiatul Făget a fost reprezentat, alături de

278
Vasile V. Muntean, op. cit., p.106.

104
protopopiatele Hisiaș și Lipova de către orășeanul Simion Petrovici din
Timișoara, membru al grupului provincialilor279.
I.D. Suciu a încercat să stabilească, fie și cu aproximație, câți dintre
cei 100 de deputați erau români, orientându-se, bine-nțeles, după numele
fiecăruia, după revendicarea formulată, după eparhia din care provine etc.
Astfel, din cei 100 de reprezentanți, 21 adică mai bine de o cincime, erau din
cele trei eparhii cu credincioși români (Arad, Vârșeț și Timișoara)280. În ce
privește componența lor națională, „în mod sigur" români erau: 4 deputați din
cler, 4 deputați din rândul nobililor, 5 erau provinciali. „Deci din cei
21deputați a[i] eparhiilor Arad, Timișoara și Vârșeț, 13 erau români281”, adică
majoritatea, dintre care [neluat în calcul] unul singur, Cristofor de Naco, era
macedo-român [de altfel el se considera sârb, nu român]. Precizăm că
deputatul Făgetului nu era inclus ca român, probabil pentru că numele nu l-a
"trădat", iar informații suplimentare despre el nu se cunosc.
Continuând calculul, Suciu adaugă și socotelile făcute de Dușan
Popovici (Dušan Popović), care consideră că, dintre cei 25 de nobili, 9 erau
macedo-români și că „în jur de 8” erau români provinciali282. Concluzie:
numărul deputaților români și macedo-români la Congres era în jur de 30
(30%). De aceea D. Prodan este îndreptățit să afirme că la Timișoara n-a fost,
în 1790, un Congres al sârbilor, ci al ilirilor283. De altfel, atât în timpul
dezbaterilor, cât și în Concluziile Congresului au fost auzite și formulate și
revendicări ale ilirilor [românilor], nu numai ale sârbilor. Același aspect se
desprinde și din soluțiile date de împărat.
Pentru aceste considerente, se poate afirma că „din examinarea
plângerilor și revendicărilor «națiunii illire» constatăm că în ceea ce privește
revendicările naționale, [ele] sunt de trei feluri: de ordin național sârb, de

279
Slavko Gavrilović, Nikola Petrović, Temišvarski sabor 1790 (Slavko Gavrilovici,
Nikola Petrovici, Congresul de la Timișoara [din] 1790), Novi Sad - Sremski Karlovci, 1972,
p. 10. La Congres, fiecare protopopiat avea dreptul la un reprezentant. Întrucât numărul
protopopiatelor era cu mult superior celor 25 de locuri rezervate clerului, s-a recurs la soluția
amintită.
280
Ibidem.
281
I.D. Suciu, Monografia, p. 140-141.
282
Dušan Popović (Dușan Popovici), Despre aromâni, traducere de C. Constante, p. 157
[-] apud I.D. Suciu, Monografia, pp. 141.
283
D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, pp. 56-57 - vezi I.D. Suciu, Monografia, p.
141. Probabil pentru a ocoli acest subiect delicat sau pentru a nu provoca dispute inutile și,
totodată, dăunătoare dintre sârbi și români cu privire la caracterul [național, deci numai sârb
ori sârbo-român] al Congresului, Gavrilovici și Petrovici au preferat să-și intituleze volumul
simplu, Congresul de la Timișoara, fără vreun determinativ [iliric, sârb, sârbo-român etc.],
mai ales că, în "Rezoluțiile" împăratului Leopold al II-lea la "Concluziile"
[=revendicările/plângerile] Congresului, el folosește sintagma "națiunea-ilirică", deci el se
referea la toți ortodocșii din imperiu, nu numai la sârbi.

105
ordin general în care se cuprind și interesele românilor și de ordin româno-
sârb284 [mai exact, pur românesc].
După cum am menționat deja, Congresul este important nu atât în sine, cu
revendicările deputaților auzite în timpul lucrărilor ori formulate în Concluzii,
cât prin soluțiile date unora din aceste revendicări în Rezoluția împăratului
Leopold al II-lea și prin legile maghiare din 1791 și 1792.
Deși Suciu în Monografia…285 și, împreună cu Radu-Constantinescu,
în Documente… vol. I286 s-a ocupat de aceste aspecte, eu plecând de la ipoteza
că am folosit surse diferite în ce privește Rezoluția imperială287, insist că de
aceea am ajuns la unele aprecieri și traduceri diferite ori omisiuni ale textului
amintit, insistăm asupra Rezoluției.
1. Soluții care interesează și pe sârbi și pe români
- Se recunoaște egalitatea în drepturi a clerului greco-răsăritean cu
clerul catolic, cu precizarea că credincioșii neuniți din Provincial, în spiritul
legilor din Ungaria [din care face parte Provincialul] și al privilegiilor primite,
procesele lor civile și penale cad în competența Cancelariei ilirice de Curte,
așa cum au fost, în trecut, de competența Deputației de Curte (cap. I punctul
3).
Deoarece nr.4 Capitolul I din Rezoluția împăratului nu se referă direct
(nemijlocit) la revendicarea din Concluziile Congresului, ci la alta, se impune
a fi făcute câteva precizări.
În anul 1779 este publicat Rescriptul Declaratoriu, considerat de I.D.
Suciu „o adevărată Constituție a ortodocșilor din monarhia austriacă” și căreia
el îi zice Rescript iliric288. Punctul (numărul) 24 din Rescript prevede ca „...
oamenilor neuniți din țările noastre să le fie slobod a-și da pruncii săi la
școalele catolice”, deschizându-li-se în felul acesta perspectiva ca și copiii
români [și sârbi] din Banat să poată urma școli mai înalte [gimnazii/școli
medii și chiar învățământul superior]. De atunci și până la Congresul de la
Timișoara au trecut zece ani fără ca promisiunea să fie finalizată și de aceea
mai mulți participanți la Congres au criticat încetineala cu care se aplică

284
I.D. Suciu, Monografia..., p. 141.
285
Ibidem, p. 142-143.
286
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 204 din Firenze 1791 aprilie 23, p. 477-
480.
287
Eu am folosit sursa Gavrilovici-Petrovici, adică cea în limba sârbă, unde locul și data
emiterii Rezoluției apar „Beč [Viena], 1791 aprilie 23", în timp ce, Suciu-Constantinescu au
utilizat versiunea germană a aceluiași act oficial, datată "1791 aprilie 23 Firenze", cu toate că
și autorii amintiți menționează ca sursă bibliografică și varianta sârbă din Acta sobora naroda
srpskog u Temišvaru godine 1790-te držanog i carska rešenja (Actele congresului poporului
sârb ținut în Timișoara în anul 1790 și rezoluția împăratului), Zemun, 1861, pp. 3-30. Să
reţinem “Congresul poporului sârb…”
288
I.D. Suciu, Monografia..., p., 119.

106
prevederile rescriptului. De asemenea s-au exprimat nemulțumiri pentru că nu
se înființase încă un seminar pentru pregătirea viitorilor preoți, așa cum
stipula articolul/numărul 11, nu s-a înființat o tipografie în care să fie tipărite
cărțile de cult ale greco-neuniților etc.
În punctul 4 al capitolului I din Scrisoarea (elaboratul) Congresului
către împărat, în care sunt incluse principalele plângeri și revendicări
(gravamine și postulate) ale ortodocșilor289, se arată că „pentru existența [în
continuare] a bisericii răsăritene-ortodoxe este de maximă urgență să fie cărți
în limba și cu scrierea pe care ea le folosește; de aceea prea supus cler și
popor roagă pe majestatea sa să dispună ca în toate locurile în care se găsesc
comune [bisericești]/comunități ale acestei confesiuni să se introducă și să se
mențină în școlile primare această limbă și această scriere"290.
Întrucât împăratului nu i-a fost prezentată Scrisoarea așa cum a fost ea
redactată (în integralitatea ei), ci un rezumat al fiecărui articol (punct/număr)
s-a denaturat sensul revendicării, referindu-se la art. 24 din Rescript. Deși
acest derapaj nu este exprimat explicit, el rezultă clar din conținutul rezoluției
împăratului la acest punct: „Deoarece limba și modul de scriere la acest popor
[catolic] este totodată și limba bisericească [de cult/folosită în biserică
(crkveni)], a științei/învățăturii (nauci) și comercială [din comerț, mai exact
din mediul de afaceri, trgovački], de aceea ea merită să fie aprobată ca o
triadă [cu trei părți constitutive indescriptibile, (u tom trostručnom)”291.
Această parte a Rezoluției corespunde întru totul menirii școlilor normale din
orașe și târguri, care trebuiau să pregătească în principal meseriași și
comercianți, dar și tineri care, fiind dornici de o mai bună pregătire să urmeze
gimnaziul superior ori chiar învățământul superior tehnic. Fiind școli
confesionale, e firesc ca în școala respectivă să fie folosită limba și scrierea
proprie (germana și grafia gotică în școlile confesionale germane, maghiara și
scrierea maghiară în școlile reformate etc.). Evident, și educația religioasă era
aceeași. De aceea se vorbește în continuare că pentru tinerii neuniți trebuie să
existe un cântăreț (pevač) - în sensul de catihet – „care trebuie să cunoască
acea limbă” [a elevilor neuniți] și care să primească o plată acceptabilă. De
asemenea, se admite ca „în acele locuri [școli] cu mai multe clase [paralele?,
din ani școlari diferiți?] să se găsească un învățător care, pe lângă alte obiecte
de studiu să învețe tineretul în limba și cu scrierea proprie [specifice
naționalității elevilor], de asemenea pentru o plată acceptabilă”292. Deci, se
admite instruirea elevilor ortodocși din gimnazii și în limba maternă, dar cu
plata acestora de către comunitatea religioasă și națională căreia aparțin.

289
Gavrilović-Petrović, op. cit., doc. nr. 251, p. 417.
290
Ibidem, p. 423.
291
Ibidem, p. 638.
292
Ibidem.

107
 Suciu-Constantinescu redau în rezumat, dar oarecum denaturat această
rezoluție considerând-o valabilă pentru școlile primare, ca, în final, printr-o
extrapolare forțată să se afirme că "dispoziția, în spiritul său, a fost aplicată și
în ținuturile românești, unde de data aceasta învățătorii plătiți de particulari
predau în limba română"293.
Cap. I. 5: Solicitarea ca și oamenii de rând [narodnici] să aibă dreptul
de a ocupa anumite funcții și demnități publice, atunci când meritele lor
dovedesc aceasta, a fost rezolvată favorabil - afirmă împăratul - în § 1 al
articolului [de lege] „Cu privire la grecii neuniți" [O nesajedinjenim Grcima].
Cap. I. 6: Se respinge cererea ca și neuniții să aibă acces la licitarea
averilor, pe considerentul că legislația Ungariei nu prevede licitația ca mijloc
de dobândire a bunurilor, singura cale fiind strădania personală.
Cap. I. 20: este incomplet redat la Suciu-Constantinescu (lipsește
condiția): Și tinerii neuniți pot beneficia de stipendii [burse], atunci când
dovedesc aplicații pentru studii, în condițiile respectării voinței fondatorului
fundației și al § 12 din legea "O djelima zakona".
Cap. II. 8: Congresul cere înființarea de seminarii pentru calificarea
viitorilor preoți. [Ideea de a se înființa câte un seminar în fiecare eparhie, cu
cheltuiala (deci și conducerea) episcopească a fost respinsă în mai multe
rânduri]. Soluția propusă de împărat: școala (seminarul) se înființează de stat
[și prin aceasta statul obține controlul asupra seminarului].
Conform aprecierilor Congresului, e nevoie să fie școlarizați anual 120
de tineri care să devină preoți, ceea ce înseamnă - alături de alte cheltuieli - că
este nevoie de 22.000 florini anual. Locul cel mai potrivit pentru seminar este
chiar Sremski Karlovci. Erariul va fi finanțatorul principal, dar [împăratul]
acceptă și contribuții ale credincioșilor. De pildă - zice împăratul -, episcopii
neuniți ai Ardealului și Bucovinei, care stau sub autoritatea mitropolitului
"exclusiv în cele duhovnicești și dogmatice" își pot școlariza viitorii preoți în
acest seminar. Dacă în Principatul autonom al Transilvaniei [care nu făcea
parte din Ungaria, ci numai din Imperiul habsburgic] și în Bucovina s-ar pune
un impozit de 3 creițari pe casă în acest sens, de la proprietarii celor 189.443
case [gospodării] s-ar aduna 9.472 fl. 3 cr. Deci, se pot găsi soluții pentru ca
fondul seminarului controlat de stat să sporească.
Cap. II. 14 § 41: Cununia să se oficieze [ca și până acum] în biserica
din parohia miresei sau a văduvei.
La celelalte puncte din Suciu-Constantinescu (ori în lipsa lor) nu am de făcut
alte precizări.
2. Referiri care interesează exclusiv pe români

293
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 204, p. 477. Ei chiar folosesc denumirea
de școli normale, care, însă, în sec. XVIII, nu pregăteau învățători, ci meseriași și
comercianți, erau școli demonstrative, care pregătesc mai târziu și învățători.

108
 Cap. I. 10. [lipsește la Suciu-Constantinescu]. Se cere ca în cazul în
care parohul trece la unire, biserica [și dotarea ei, de pildă sesia parohială] să
nu treacă automat sub autoritatea (proprietatea) uniților, ci, pe baza legislației
anterioare, să rămână în continuare neuniților.
Rezoluție: Biserica se va preda uniților numai dacă întreaga obște sau
cel puțin 2/3 din ea devin neunite, dar și atunci [în aceste cazuri] costul zidirii
bisericii și valoarea ornatelor bisericești trebuie despăgubite echitabil.
Urmările favorabile ortodocșilor n-au întârziat să apară:
- Nemulțumirile exprimate de către bănățeni pe parcursul desfășurării
lucrărilor în legătură cu încorporarea Provincialului în Ungaria au determinat
Dieta (parlamentul) Ungariei să voteze articolele de lege [legile] nr.27/1791
și10/1792, prin care se acordă și ortodocșilor câteva drepturi politice și civile:
episcopii ortodocși devin membri de drept (din oficiu) ai Dietei, deci capătă
dreptul de a vota294. (Însă, Dieta nu putea lua nicio hotărâre cu privire la
chestiunile de ordin religios ale ortodocșilor, acestea fiind de competența
exclusivă a împăratului); ortodocșii devin proprietari asupra bunurilor pe care
le dețineau până atunci ca posesori, uzufructuari; dreptul de a ocupa orice
funcție în stat, conform pregătirii și aptitudinilor pe care le au ș.a.;
- După cum afirmă D. Prodan, încurajați de revendicările deputaților
prezenți la Congresul de la Timișoara, câțiva fruntași români din Transilvania
întocmesc și trimit - martie 1791 - Curții de la Viena un memoriu cu
revendicările proprii românilor, document cunoscut sub denumirea de Supplex
Libellus Valachorum, dar care a fost respins de împărat.
- Înființarea seminarului la Sr. Karlovți a fost primul pas spre o mai
bună pregătire teologică a viitorilor preoți ortodocși.
- La Congres, românii și macedo-românii (care făceau parte din stări
diferite, macedo-românii fiind considerați nobili) au cerut separarea ierarhică,
acces la funcții ierarhice înalte, burse pentru școli din fondul școlar comun
etc. Întrucât macedo-românii au condiționat finanțarea în continuare a
mitropoliei, după Congres revendicările lor pe tărâm școlar, cultural, acces la
seminar ș.a. au fost integral îndeplinite295, ceea ce nu era cazul cu cererile
românilor bănățeni din celelalte stări.
- Controversatul punct (număr 4 din cap. I din Rezoluția împăratului)
este de fapt cel în baza căruia, mai târziu, preoții ortodocși au avut dreptul să
catehizeze elevii români din gimnaziile confesionale și de stat cu alte limbi de
predare decât româna și să aibă grupe de elevi care să studieze limba și
literatura română, exemplul concludent în acest sens fiind gimnaziul romano-
catolic, devenit gimnaziu maghiar de stat din Lugoj.

294
Vasile V. Muntean, op. cit., p.106.
295
I.D. Suciu, Monografia..., p. 143.

109
 2. Protopopiatul Făget după Congresul iliric
Această subperioadă este strâns legată de subperioada anterioară
reprezentând o dezvoltare/amplificare a principalelor evenimente şi procese
ale acesteia din urmă, evident, imprimându-le şi caracteristici noi, proprii.
Din punctul de vedere al cotiturilor care au impus o orientare nouă
dezvoltării, putem distinge două etape, una a anilor 1790-1848/49 şi alta, între
1849-1864/65.
Deoarece elementele comune predomină, le vom trata mai întâi pe
acestea urmând ca după aceea să reluăm şi elementele distincte ale fiecărei
etape.
Câteva cuvinte despre statutul juridic al clerului ortodox (statutul
juridic al Bisericii greco-neunite a fost deja prezentat, el fiind reglementat mai
ales prin diversele Diplome, regulamente şi prin Rescriptul Declaratoriu la
care am facut referiri repetate şi până acum).
Privit în ansamblul său, statutul juridic al clerului ortodox, cu
precădere al preoţilor şi diaconilor, a cunoscut o evoluţie sinuoasă în Imperiul
habsburgic (perioada imperială şi cea maghiară a Banatului).
La locul şi momentul cuvenite, am relatat faptul că prin Diploma
leopoldină din 1690 se garanta întregului cler (deci, şi celui inferior) „să se
bucure de vechea scutire în ceea ce priveşte dijmele (zeciuiala, in decimis),
contribuţiile ([in] contributionis) şi conacele ([in] quartiriis, corect: la
produsele lichide [in] quartariis)296. Aşadar, întregul cler intra în categoria
oamenilor liberi.
Prevederea aceasta a fost încălcată (nu ştim când şi de către cine
[turci?]) din moment ce, în 1721, adică la câţiva ani după ce Banatul a fost
ocupat de către austrieci, Administraţia Banatului a scutit clerul greco-
răsăritean de plata contribuţiilor şi de prestarea robotei, ca acestea să fie
reintroduse de către austrieci, în 1753297. Pentru scurtă vreme, întrucât, în
urma intervenţiei mitropolitului - care, desigur, a invocat prevederile
Diplomei din 1690 -, Maria Terezia să anuleze măsura. Deşi era animată de
ideile iluminismului european, împărăteasa nu ezită să proclame, în 1762
„naţiunea rasciană” [pe greco-neuniţi] drept „naţiune tolerată” în imperiu,
ceea ce echivala cu privarea ei de drepturi politice şi sociale. Abia Rescriptul
Declaratoriu, semnat de aceeaşi Maria Terezia în penultimul an de domnie (şi
de viaţă) al ei (1779) restabileşte drepturile şi libertăţile clerului ortodox
consfinţite în 1690. (Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în 1779, Banatul
civil/Provincial, din care făcea parte protopopiatul Făget, era deja sub
296
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 74 din 1690 august 21, Viena, pp. 151-
152.
297
Costin Feneşan, op. cit., p. 96.

110
administraţia maghiară şi că clerul de aci trebuia să se încadreze şi să se
supună prevederilor legislaţiei maghiare).
Dintre cele trei servituţi feudale caracteristice (dijma, claca şi
contribuţia în bani), clerului ortodox i-a mai rămas una: dijma datorată
(cerută) de Biserica catolică (în calitatea sa de Biserică dominantă în imperiu).
De aceea Congresul de la Timişoara din 1790, în una din „Concluziile” sale, a
cerut împăratului să anuleze şi această obligaţie, revendicare aprobată de
împărat298.
Statutul de „naţiune tolerată” a pus atât pe credincioşii ortodocşi cât şi
Biserica greco-neunită şi servanţii săi în starea de inferioritate faţă de celelalte
patru Biserici/religii/confesiuni recepte [=aprobate] din imperiu/Ungaria.
În februarie 1846, pe când se afla la Viena, mitropolitul Iosif Raiacici
(Rajačić) n-a mai aşteptat să se înapoieze la reşedinţa sa de la Carloviţ, ci s-a
grăbit să transmită din capitala imperiului circulara II Mitropolitan, datată 21
februarie 1846 pentru a aduce la cunoştinţă credincioşilor o mare veste
îmbucurătoare: “[Majestatea Sa] împăratul Ferdinand I a anunţat printr-o
cuvântare rostită 9/21 februarie a.c. că Biserica Pravoslavnică devine egală [în
drepturi şi statut] cu celelalte Biserici”, deci că „Românii, Sârbii, Elinii
[Grecii, Macedoromânii] şi toate celelalte popoare devin egale în drepturi”299.
Din cele de mai sus rezultă că clerului ortodox i-au trebuit mai bine de
o sută de ani pentru a reveni la drepturile şi libertăţile primite în 1690.
Recrutarea, statutul social-juridic, drepturile şi îndatoririle
protopopului
Dintre membrii din cler, vom prezenta numai situaţia protopopului şi
pe cea a preoţilor, deoarece numai ea ne interesează în mod special, iar prin
obligaţiile lor faţă de superiori atingem şi unele aspecte ale drepturilor clerului
superior.
Recrutarea
Criteriile după care un preot/paroh este înălţat în demnitatea de
protopresbiter/protopresviter/protopop rezultă indirect din enumerarea
calităţilor pe care acesta le are şi de care a ţinut Consistoriul seama, atunci
când a numit pe cineva protopop: profund ataşat cauzei Bisericii strămoşeşti,
conduită morală exemplară, bogată cultură generală, tact în relaţiile cu
oamenii, activitate obştească meritorie etc. Adeseori, viitorul protopop este
deja familiarizat cu problemele specifice noii sale numiri, prin calitatea de
vicar-protopopesc pe care a deţinut-o anterior, prin faptul că era asesor
consistorial etc.

298
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 204, punctul 12, p. 477.
299
Arhiva Protopiatului Făget, Protocol Curtea, ord. circ. nr. 1 Prot. [opop] din 26
februarie 1846, fila 92.(în continuare: APF…)

111
 Uneori, se precizează că, în luarea deciziei de numire, Consistoriul
episcopal a consultat, în prealabil, pe episcop şi că acesta şi-a dat acordul,
înainte de a semna decizia de numire a noului protopop. Am întâlnit şi un
criteriu (caz) special: factorul oarecum hotărâtor în alegerea noului protopop a
fost cererea formulată de către deputaţiunea [=delegaţia] clerului şi poporului
din respectivul protopopiat [recte al Făgetului]. Este vorba de numirea ca
protopop al Făgetului a preotului Zoltului Atanasie Ioanovici, după moartea
bătrânului şi neputinciosului Dimitrie Petrovici. Iată argumentele
Consistoriului care au stat la baza promovării lui Atanasie Ioanovici ca
protopop, în 1861: „asesor Conzistorialnic şi Namesnic [=vicar protopopesc]
(,) din privinţa ştiinţelor cuvincioase, vredniciilor şi a credinţei lui ce[le]i cătră
Biserica noastre adevărate (sic!), din privinţa purtărilor lui ce[le]i bune şi
cinstită, precum şi din privinţa rugării cumpănitoare a Districtului
[protopopiatului] fajetului al (sic!) alege de Protopresviter actualnic a[l]
Districtului fajetului şi al rădica pre treapta Protopresviterească actualnic a[l]
Districtului fajetului”300 (subl.n.). Deci, rugarea deputaţiunii Făgetului a fost
factorul decisiv.
În această numire – în afară de elementul nou amintit – surprind alte
două aspecte: a) Graba cu care a fost numit At. Ioanovici (la scurt timp după
moartea lui Dimitrie Petrovici, nemaifiind nevoie de administrator
protopopesc); b) Preferinţa deputaţiunii faţă de preotul Zoltului, deşi preotul
Sinteştiului Partenie Gruescu a avut un rol important (poate decisiv) în
evitarea unei confruntări directe între revoluţionarii maghiari şi românii
adunaţi în Făget, în octombrie 1848, deşi toţi credincioşii şi preoţii tractului
ştiau că el a fost „mâna dreaptă” a protopopului Petru Atanasievici, mai ales
în ultimii săi ani de viaţă, deşi a fost în două rânduri vicar-protopresbiteral,
deşi, tot în două rânduri, a fost numit, de către Consistoriul timişorean,
administrator protopopesc, în perioada de sedis-vacanţă, deşi era cel mai cult
dintre toţi preoţii acestui tract, deşi, ... deşi...
Oricum, un fapt este cert: profund afectat de comportamentul
Consistoriului faţă de el, la prima ocazie părăseşte parohia Sinteşti de care îl
lega întreaga sa carieră preoţească de până atunci şi căreia i-a întocmit o
monografie (prima din Banatul istoric!)301 şi se transferă la Căpâlnaş, care
aparţinea episcopiei Aradului. Acolo îşi găseşte şi sfârşitul, în 1872.
300
Arhiva Parohiei Făget, ord. circ. nr. 491 Ep. din 27 iulie 1861. f. 51.(în continuare: A
Par.F…)
301
Descrierea etnografică și topografică a comunității și cercumstărilor ei din Sânteștiu
dupa înalta poruncă a Ecselenței Sale Domnului Guvernator al nostru Graf Ioan de
Cromberg prin circulariul Măriei Sale Domnului nostru Episcop Samuil Mașirevici din 4
februarie 1859 No 113 nouă comunicată și pusă în lucrare și prin Partenie Gruescu, parohul
Sânteștiului prelucrată, culeasă și alcătuită.( „Revista Institutului Social Banat-Crișana”,
an.XIII, Timișoara, ianuarie-aprilie 1944, p.p.115-126).

112
 Suntem îndreptăţiţi să bănuim că, în afară de criteriile făcute publice
care au determinat Consistoriul timişorean în opţiunea sa de a alege protopop
pe un preot sau altul au contribuit şi alţi factori nedeclaraţi, unii poate chiar
oculţi, ceea ce nu înseamnă că, de fiecare dată, decizia Consistoriului a fost
greşită.
De pildă, să fie o simplă întâmplare numirea lui Petru Petrovici ca
protopop în cercul Sărăzani, cerc în care socrul său era obercnez?; că Petru
Atanasievici, descendent al unei familii de macedoromâni înnobilate şi fiu al
protopopului Lugojului a fost numit protopop la Făget?; că Dimitrie Petrovici,
despre care se ştia că este bătrân şi bolnav şi că, în plus, nu făcea parte nici
din eparhia Timişoarei? În ceea ce-l priveşte pe Atanasie Ioanovici, şi el
membru al unei familii înstărite din Sudriaş – Jupani (un posibil descendent,
pe linie maternă, al protopopului Petru Petrovici), buna caracterizare pe care i-
a făcut-o Consistoriul la numire este puternic contrazisă de comportamentul
său ca protopop302.
Starea socială-juridică
Ghidându-ne după legislaţia perioadei, putem deduce că protopopul n-
a făcut niciodată parte din rândurile iobagilor, ci aparţinea oamenilor liberi, cu
toate că nu era inclus în grupul clerului superior. În schimb, nu se cunoaşte ca
poziţia sa ierarhică să-i fi oferit vreun privilegiu, vreun drept „din oficiu”
(pentru că era protopop), nici măcar în conducerea locală, dar drepturile şi
îndatoririle sale pe linie ecleziastică au fost reglementate prin Rescriptul
Declaratoriu şi prin regulamentele organelor bisericeşti.
Drepturi
Principalele drepturi acordate (care ne interesează) sunt cele materiale
şi băneşti, care-i asigură starea sa materială. Exprimate sintetic, veniturile
protopopului sunt de trei feluri: a) birul preoţesc, datorat, aşa cum îi arată şi
numele, de către preot, din veniturile proprii ale acestuia; b) contribuţia
credincioşilor (pe gospodării) din protopopiatul său; c) veniturile ocazionale.
Fiecare drept din această categorie variază în timp, atât în ceea ce priveşte
mărimea sa, cât şi forma în care este obţinut.
Cu toate că nu s-au respectat pe tot parcursul perioadei, e bine să
cunoaştem prevederile Rescriptului din 1779 cu privire la veniturile
protopopului:
a) Fiecare paroh din tractul său, inclusiv vicarul-protopopesc „care-i
este alăturat” (săvârşind obligaţiile liturgice care revin protopopului ca paroh
al acelei parohii) este obligat să dea superiorului său „câte 100 ocale de grâu
curat [nu în amestec cu secară] ori 2 florini, după voia preotului „ (art. 32, lit.
c) (subl.n.).

302
Dumitru Tomoni, Monografie…, pp.pp. 109-110

113
 Ulterior a fost anulată opţiunea preotului, trebuind ca plata să se facă
în natură. Deoarece n-au respectat dispoziţia episcopească, episcopul de
Timişoara Panteleimon Jivcovici revine cu o nouă circulară în acest sens,
precizând că „aşa cum sunt îndatoraţi credincioşii să plătească birul preoţesc
în natură, tot aşa [adică numai în natură] şi ei sunt obligaţi să plătească birul
protopopesc”303. Reamintim că birul protopopesc era plătit de paroh din
veniturile proprii, dar mărimea lui se stabilea în funcţie de numărul
caselor/gospodăriilor.
b) Şi credincioşii din protopopiat trebuiau să achite protopopului lor o
dare numită contribuţie, pe gospodării, fără a se preciza mărimea ei. Ea se
făcea în bani şi sarcina încasării ei revenea administraţiei locale, nu parohului.
c) Veniturile ocazionale variau în timp după gradul de solicitare a
protopopului: pentru eliberarea unei scrisori [=aprobări] de căsătorie „cuiva”,
după ce a verificat că, în bisericile mirilor s-au făcut cele trei „strigări”
obligatorii (anunţuri cu intenţia tinerilor de a se căsători, ca credincioşii să
reclame eventualele „pedeci”, mai ales de rudenie apropiată a mirilor) va
încasa 21 creiţari; în cazul efectuării unei vizite canonice într-o parohie, are
dreptul de a primi [din lada bisericii, adică din fondul parohiei] câte 1 creiţar
de fiecare casă etc. (art. 32, lit. d).
Protopopul avea şi alte drepturi şi venituri în afara celor trei categorii
amintite:
- Nu era obligat să locuiască în localitatea de reşedinţă a tractului său,
atunci când cauze obiective împiedică aceasta, dar se recomandă ca, pe cât
posibil, reşedinţa să fie o localitate mai mare, cu mai mulţi preoţi, ca aceştia
să-l suplinească pe protopop în problemele de cult, atunci când el este plecat
în vizitele canonice pe care era îndatorat să le efectueze la momentul
respectiv.
- În urma cartografierii terenurilor bănăţene între anii 1769-1772304,
bisericii localităţii de reşedinţă a protopopiatului i-au fost repartizate două
sesii parohiale [eventual în plus, dacă erau alţi preoţi] din rezerva de stat
(Überland), pe care să le folosească gratuit protopopul. După primirea (în
folosinţă) a sesiei, de regulă, credincioşii încetau să mai plătească contribuţia.
După ce enumeră veniturile la care este îndreptăţit protopopul,
Rescriptul precizează într-un articol special (nr. 23) că sunt „oprite cu
străşnicie” orice fel de alte venituri bazate „pe obiceiul de până acum” de a
pretinde ca credincioşii să efectueze tot felul de servicii agricole ori de muncă
[în alte domenii de activitate] în folosul protopopului, să ceară bani [de la

303
APF., Protocol Curtea, circ. nr. 23 Ep. din 28 sept 1849, f. 123..
304
Lájos Kakucs, Contribuţii la istoria agriculturii în Banat Secolele XVIII-XIX, Editura
Mirton, Timişoara, 1998, p. 28.

114
parohii] pentru deplasările pe care le face la sinoadele eparhiale, la congresul
naţional [bisericesc] etc. sau sub alte forme mascate305.
Pentru că veniturile protopopului - ca şi ale celorlalţi clerici, fie ei
preoţi ori episcopi- erau direct proporţionale cu numărul subalternilor şi al
numărului de case/gospodării, protopopii duceau între ei o luptă surdă, tacită
pentru a-şi mări teritoriul unii pe seama altora, evident cu sprijinul
episcopului lor şi al mitropolitului care măreau ori micşorau numărul
protopopiatelor după bunul lor plac. Pentru a opri în viitor asemenea practici,
Rescriptul a interzis (art. 31) astfel de modificări de către înalţii ierarhi,
modificarea hotarelor protopopiatelor şi a numărului acestora a devenit un
drept exclusiv al împăratului.
Îndatoriri
- Principalul rol al protopopului era (şi este şi în prezent) de a fi o
legătură, în dublu sens, adică de sus în jos şi de jos în sus, între organele sale
superioare (episcopie şi mitropolie) şi cele inferioare lui (parohii), iar cea
mai evidentă dovadă în această privinţă este difuzarea circularelor primite de
la episcopie (şi prin ea, de la mitropolie ori de la organele de stat) şi copierea
lor in mai multe exemplare spre a putea ajunge mai repede la toate parohiile.
De asemenea, el trebuie să aibă grijă ca sidoxia datorată de preoţi episcopului
şi convenţia datorată de credincioşi episcopului să fie adunate şi achitate la
timp.
- Protopopul trebuia să vegheze ca preoţii să-şi îndeplinească cu
conştiinciozitate menirea lor, sub toate aspectele şi lista îndatoririlor poate
continua.
În ceea ce priveşte obligaţiile sale materiale/băneşti, acestea sunt
numai faţă de episcop, nu şi faţă de mitropolit. Scutit de sidoxia anuală „ca şi
până acum” (Rescript, art. 32, lit. b.), el este îndatorat să plătească
superiorului său direct (episcopului), din veniturile proprii, convenţie, aceasta
calculându-se după numărul caselor/gospodăriilor din tractul său. Tot lui îi
revenea sarcina de a aduna de la parohienii din protopopiatul său obligaţiile
lor băneşti faţă de episcop, numite tot convenţiei, şi de a expedia episcopului
sumele adunate. Pentru că acest număr varia de la un an la altul, preoţii erau
obligaţi să facă dese conscriptii (recensăminte) şi să ţină o evidenţă strictă atât
a numărului gospodăriilor, cât şi al persoanelor din parohiile lor.306
Recrutarea, statutul social-juridic, drepturile şi îndatoririle
preotului

305
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 154, pp. 419-420.
306
De altfel, şi ei erau interesaţi să cunoască cu exactitate aceste aspecte, mai ales că, după
1865, parohiile au fost clasificate - şi preoţii retribuiţi- după numărul sufletelor, al
credincioşilor, nu după cel al gospodăriilor.

115
 Componentă de bază a ierarhiei clerului, preotul are o misiune
deosebit de importantă întrucât menţine (sau ar trebui să menţină) un contact
nemijlocit şi permanent cu credincioşii săi fiind şi exemplu pozitiv pentru
aceştia.
Recrutarea
Până la instituţionalizarea pregătirii viitorilor preoţi prin şcoli
clericale, preoţii au fost recrutaţi pe plan local, mai ales din cercul restrâns al
preoţilor de mir. De aceea se poate vorbi (pe bază documentară) de adevărate
dinastii de preoţi, în sensul că preotul-tată îşi pregăteşte fiul să-i devină
succesor în aceeaşi parohie.
Rescriptul Declaratoriu a acordat o atenţie deosebită preoţilor,
stabilind o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite ca cineva să poată deveni
sau să fie menţinut preot.
- Neexistând o formă instituţionalizată (şcoală clericală) care să
asigure pretendentului la preoţie pregătirea corespunzătoare, această pregătire
va fi verificată de către Consistoriul diecezan pe teritoriul căruia va activa ca
preot candidatul (dacă va avea pregătirea cerută). În acest scop, tânărul va
aduce de la dascălul său care l-a instruit (a professore studio) un atestat de
studii şi, dacă atestatul este corespunzător, se va trece la verificarea pregătirii
teologice a candidatului. În cazul în care Consistoriul este mulţumit de
priceperea constatată, va elibera o adeverinţă care îi dă dreptul să primească
parohia ori cinul (calitatea de preot, de diacon ori de viitor monah) pentru care
a candidat (art. 34). Abia după ce tânărul a primit adeverinţa se va verifica
îndeplinirea celorlalte condiţii.
- Poate deveni paroh sau preot, diacon, subdiacon ori monah numai
tânărul care a îndeplinit vârsta de 25 de ani (art. 36) [adică dacă este major, cu
drepturi şi obligaţii de cetăţean liber];
- Viitorul preot trebuia să fie „supus al nostru, adică supus (cetăţean)
al Imperiului habsburgic (art. 35). Mai mult, dacă nu este [nu va fi]
sfinţit/hirotonit în ţară, ci în afara imperiului nu va putea practica preoţia, aşa
cum se interzice preoţilor şi monahilor aflaţi în funcţiune de a mai deţine
calitatea pe care o au, dacă au cetăţenie străină (art. 38).
Ca să primească o parohie, tânărul care a îndeplinit toate condiţiile de
mai sus mai trebuie supus unei verificări, de data aceasta obiective: dacă
viitoarea parohie îndeplineşte prevederile art. 37, cu privire la numărul
preoţilor şi parohilor la care are dreptul o comună bisericească: a) 1 singur
preot [paroh] în parohiile cu până la 130 de case neunite [dar, nu mai puţin de
30, după un criteriu mai vechi]; b) se admit 2 preoţi, dacă există între 131 şi
230 de gospodării neunite. [Celelalte criterii nu ne mai interesează, întrucât
comunele bisericeşti ale protopopiatului Făget nu le îndeplinesc].

116
 Şi protopopii, ca preoţi/parohi, sunt incluşi în această condiţie (art. 37
lit. e) [şi de aceea obligaţiile lui de paroh erau fie delegate unui vicar-
protopopesc, fie îndeplinite, la nevoie, de unu sau de mai mulţi parohi din
satele vecine, prin rotaţie, după caz].
Preoţii supranumerari vor fi redistribuiţi [în parohiile vacante] sau li se
va găsi altă sarcină, „neîngăduindu-se ca unii sau alţii [preoţi, parohi, diaconi]
să se înmulţească [într-o comună bisericească] mai mult decât s-a arătat” (art.
37, lit. e,f).
Se observă că Rescriptul a stabilit criterii precise şi severe în ce
priveşte selecţionarea şi încadrarea viitorilor preoţi. Ulterior, o parte din
aceste criterii vor fi ocolite, nerespectate etc., dacă n-au fost anulate oficial,
prin reglementările privind admiterea tinerilor în şcolile clericale.
Statutul social-juridic
Cu toate că făceau parte din cler, în fapt preoţii au avut un statut
(tratament) social inferior celui al superiorilor lor, mai ales dacă ei proveneau
din familii de iobagi ori dacă funcţionau, ca parohi, în comune domeniale.
Altfel spus, aşa cum atestă şi realităţile protopopiatului Făget, legal ori ilegal,
mulţi preoţi erau supuşi unui regim egal cu cel al iobagilor şi numai abolirea
iobăgiei pentru întreaga populaţie în 1848 i-a eliberat de servituţile feudale.
Situaţia lor reală oglindeşte nerespectarea – intenţionată/voită ori
neintenţionată (din necunoaştere) – de către autorităţile locale (şi, după caz, a
proprietarilor domeniilor) a prevederilor Rescriptului Declaratoriu cu privire
la preoţi, prevederi cu caracter juridic, deci obligatoriu. Art. 40 din Rescript,
care se referă nemijlocit numai la preoţi precizează limpede că atât preotul cât
şi ceilalţi membri ai familiei sale cu care a convieţuit şi înainte de hirotonire,
precum şi persoanele care vor convieţui după aceea (soţia, copiii) se declară a
fi oameni liberi „în ţinuturile provinciale ale Ungariei (in provinciali
Hungarico) [adică în Banatul civil/Provincial, anexat Ungariei în 1778/1779]
şi să fie scutiţi de orice dare şi contribuţii (caeterisque praestationibus liberi
ac immunes reliquantur)”307.
Drepturi
Preotul are două mari categorii de drepturi: unele strict duhovniceşti,
altele de ordin material. Din prima categorie fac în primul rând parte: dreptul
său - după verificările de vigoare - de a primi atestat de numire într-o parohie
şi dreptul de a fi promovat vicar-protopop, protopop, inspector al şcolilor
confesionale, membru al sinodului eparhial etc.
Conform Rescriptului Declaratoriu, după ce Consistoriul i-a eliberat
atestat că este apt a presta serviciile preoţeşti şi după ce a identificat comuna
bisericească în care urmează a fi numit preot, candidatul face o cerere adresată

307
Ibidem, p. 425/400.

117
mitropolitului, în care cere să i se elibereze decizia de numire pentru
respectiva comună bisericească, anexând şi chitanţa că a achitat taxa cuvenită
mitropolitului pentru acest serviciu. Banii trebuiau plătiţi din veniturile proprii
ale candidatului (art.22 punctul/numărul 3), deci mărimea ei era în funcţie de
numărul caselor/gospodăriilor ale credincioşilor neuniţi. „Poruncim ca taxa
pentru scrisoarea de numire a parohului sau pentru aşa zisa singhelie
[stabilită] după numărul de case să fie de câte 30 de creiţari de fiecare casă”,
însă, în comunele mari, taxa nu poate depăşi un anumit plafon (art. 22 lit. d.).
Ulterior, după ce încetează dreptul Consistoriului de a verifica
pregătirea candidatului pentru că această pregătire e certificată de diploma de
absolvire a cursurilor şcolii clerice, dreptul de a emite decizii de numire se
transferă de la mitropolit la episcopul pe teritoriul căruia se află viitoarea
parohie. Probabil pentru a marca acest transfer de competenţă, s-a impus
denumirea gramata, în loc de cea de sivghelie pentru decizia de numire.
Să adăugăm şi faptul că în protopopiatul Făget au fost multe cazuri de
preoţi care au funcţionat ca parohi definitivi (postul de paroh n-a fost declarat
şi publicat vacant, organizându-se concurs pentru ocuparea lui) în aceeaşi
comună bisericească, deşi n-aveau gramata. În consecinţă, ei figurau ca
administratori parohiali, nu ca parohi, iar unii dintre ei chiar au şi fost distinşi
cu brâu roşu (cazul preotului din Coşava, Antoniu Anghel (1911).
În ce priveşte drepturile materiale, ele erau două: birul preoţesc şi
stola/ştola. Ambele venituri erau achitate de către credincioşi. Primul venit se
plătea în sumă fixă stabilită anual, celălalt era în funcţie de serviciile prestate
(botez, cununie, deces, sfeştanie etc. şi de aceea acest venit era variabil). Din
1769-1772 primeşte şi o sesie parohială de 32 iugăre teren.
Cunoaştem două reglementări mai importante (după Rescript) cu
privire la mărimea şi modul de achitare de către credincioşi a obligaţiilor lor
de cult. (Le vom prezenta mai jos).
Să menţionăm şi sesia parohială de care se bucura preotul. În 1861,
preoţii cer Ministerului de Finanţe al Ungariei ca să fie scutiţi de plata
contribuţiei [=impozitului] pe sesie, pe considerentul că ei nu sunt proprietarii
ei. Cererea le-a fost respinsă, întrucât ei folosesc terenul ca orice proprietar,
neplătind arendă308.
Îndatoriri
Grosso modo, îndatoririle preotului sunt de trei feluri: de cult, cele
civile, (asemănătoare cu ale funcţionarilor de stat) şi cele materiale, faţă de
superiorii săi.
Îndatoririle de cult cu caracter de permanenţă (sunt aproape invariabile în
timp) şi de aceea nu vom insista asupra lor, fiind îndeobşte cunoscute. Vom

308
A ParF., Protocol, ord. circ. Nr. 390 Ep. din 22 iulie 1861, f. 51.

118
insista asupra necesităţii de completare de către preot cu multă
responsabilitate a protocoalelor, deoarece erau şi documente de stat cu rol de
Stare civilă. Autorităţile de stat (cu precădere cele militare) au urmărit cu
mare atenţie, ca tinerii să nu fie cununaţi decât după terminarea serviciului
militar sau numai cu aprobarea comandantului direct al soldatului, ca aceştia
să nu se sustragă pregătirii militare pe considerentul că sunt întreţinători de
familie.
-Transmise prin mijlocirea organelor ecleziastice superioare
(mitropolie, episcopie sau protopopiat, în funcţie de autoritatea care le-a
emanat), solicitările şi dispoziţiile organelor de stat devin tot mai numeroase
şi mai variate, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre; având cu precădere
caracter civic-educativ (combaterea infracţionalităţii, mai ales a crimelor şi a
furturilor, popularizându-se introducerea stării de necesitate, soldată/încheiată
cu spânzurarea vinovaţilor după o judecată sumară şi urgentă), cu caracter
sanitar (măsuri de prevenire a îmbolnăvirii copiilor prin vaccinarea lor,
comportamentul tuturor în cazul deselor epidemii ce bântuiau pe atunci etc.).
- Obligaţiile preotului faţă de cele trei categorii de superiori erau:
a) Achitarea (o singură dată în viaţa sa de preot) a taxei pentru numirea prima
dată într-o parohie. Ea a revenit, pe parcursul anilor patriarhului de Ipek, pe
vremea turcilor, când bisericile din Banat erau subordonate, prin mitropolia de
Belgrad, amintitei patriarhii; mitropolitului de Carloviţ, probabil din 1716 şi
până pe la 1800, când apar primii absolvenţi ai seminarului de la Carloviţ, şi
episcopului sârb de Timişoara, până în 1864 inclusiv;
b) Sidoxia, taxă anuală fixă (dar, variabilă în timp) cuvenită episcopului de
Timişoara. Era plătită de preot, din veniturile proprii, fiind calculată după
numărul caselor ale neuniţilor;
c) Birul protopopesc, datorat protopopului de Făget. Mărimea birului şi forma
sub care poate fi achitat au fost prezentate aşa încât nu mai revenim asupra
lor.
Obligaţiile credincioşilor faţă de preot, protopop şi episcop
Obligaţiile faţă de preot au fost două: birul preoţesc şi stola/ştola.
Reglementarea acestor obligaţii a fost făcută în 1730 de către
Administraţia Banatului şi în 1812 de către Consiliul Locotenenţial
cezaro-crăiesc al Ungariei. Reglementarea prevăzută în Rescriptul
Declaratoriu din 1779 fiind cuprinsă în Anexa 5, care, nefiind publicată de
Suciu-Constantinescu, nu le cunoaștem309.
Fără a se preciza când a avut loc „adunarea de obşte” care a stabilit cât
şi sub ce formă sunt obligaţiile credincioşilor faţă de preot, documentul
publicat de Suciu-Constantinescu reproduce doar textul românesc (de bază) şi

309
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 154, art. 39, p. 424.

119
versiunea sa în limba latină emis de Administraţia austriacă a Banatului la
Arad în 1780, precizându-se că obligaţiile în bani sau produse stabilite de
administraţie sunt inferioare celor aprobate în adunarea de obşte (obligatio
stolae seu proventus [...] est minus quam in publico congressu institutum et
ordinatum fuisset). Nu vom prezenta decât câteva din caracteristicile esenţiale
ale acestei prevederi:
- Cum am amintit deja, obligaţiile generale (în produse, proventus) ale
fiecărei case, adică birul preoţesc şi cele ocazionale, pentru serviciile făcute
(stola) sunt inferioare celor hotărâte în adunarea de obşte;
- Mărimea veniturilor preotului nu este aceeaşi de la toate casele, ea
variind de la o gospodărie la alta, în funcţie de starea economică a
proprietarilor lor: venituri mari de la cei bogaţi, mai mici de la cei mijlocii şi
mici ori nici un venit de la săraci;
- Atât obligaţiile generale (birul preoţesc) stabilite „pentru o poartă”
(ab uno porto), deci casă, cât şi cele ocazionale (stola) se pot achita fie în
produse, fie în bani, ori chiar în muncă (cei săraci);
- În afară de aceste îndatoriri stabilite pentru fiecare categorie de
gospodărie, credincioşii, în totalitatea lor (comuna bisericească), au câteva
obligaţii faţă de paroh:
● Să asigure preotului o anumită suprafaţă de pământ pe care să o
cultive parohul, asigurându-şi în felul acesta cele necesare traiului. (În 1730
preotul nu beneficia de sesia parohială);
● Dacă preotul este singur - n-are nici un membru al familiei cu el -,
comuna este obligată să-i asigure un om, care să-i aibă grijă de gospodărie;
● dacă preotul are familie, atunci atât el cât şi toţi membrii familiei au
statutul de oameni liberi, fiind scutiţi de servituţile feudale;
- Fiecare biserică să aibă un ţârcovnic (custodem habent), care, de
asemenea, să fie considerat om liber şi scutit de orice contribuţie feudală. În
cazul în care parohia se află pe domeniul feudal (aparţine domnului de
pământ, domini terrestris) stăpânului moşiei îi revin sarcinile comunei
bisericeşti310.
Cel de al doilea document reprezintă conţinutul circularei (în rezumat)
emisă de către episcopul de Timişoara Ştefan Avacumovici (Avakumović)
pentru a înştiinţa preoţii despre hotărârea Consiliului Locumtenenţial al
Ungariei privitoare la îmbunătăţirea stării clerului [a preoţilor]. Rezumatul
este redat pe puncte (numere) după cum urmează:
1. Comuna bisericească nu este obligată să dea eparhiei dajde
[dare/impozit] decât pentru o sesie de pământ pe care o foloseşte preotul.

310
Ibidem, doc. nr. 89 din 1780 februarie 20, Arad, pp. 170-173.

120
 2. Se permite ca parohienii – „dacă se învoiesc”, deci de bună voie,
neconstrânşi de cineva – să lucreze „în cinste” [=gratuit] pământul preotului,
să-i aducă lemne de foc sau să-i facă alte servicii.
3. Ştola [=stola] „nu se poate rădica”, ea trebuind să fie plătită
conform Ainlezungşain-ului [actul care precizează suma de bani cuvenită
preotului pentru fiecare serviciu făcut şi felul în care se poate achita acest
serviciu – în bani, în produse, în servicii]. Parohialnicul care doreşte să
plătească stola în „bance” [=bancnote] bătrâne [?], atunci ele se vor plăti de
cinci ori mai mult decât arată valoarea lor nominală.
4. Birul preoţesc se va plăti numai în natură („boambe”), „după [=cu]
măsura cea plăcută domnului a da” [a-i fi dat birul]. Parohienii care n-au
pământ „de sămănătură” [=arabil] nu sunt obligaţi a da birul în natură, ci în
bani, preţul fiind stabilit prin înţelegerea dintre cele două părţi. În cazul în
care nu ajung la înţelegere în ce priveşte preţul, „stăpânirea mirenească
[=organul administrativ local] preţu hrănii să rupă” [să stabilească preţul
acelui produs], care va fi preţul „hranei după seceriş” [preţul acelui produs la
încheierea recoltatului]. Acelaşi procedeu va fi folosit şi în cazul restanţierilor
din anii precedenţi311.
Se observă că prevederile acestei hotărâri sunt mult mai avantajoase
pentru paroh decât cele din 1730, şi, în mod cert, comparativ cu cele din
Rescript, document care interzicea orice alte dări şi servicii oferite clerului în
afara celor stipulate în Rescript.
Obligaţia credincioşilor din fiecare parohie, stabilită pe fiecare
gospodărie, faţă de protopop se numeşte contribuţie, iar cea faţă de episcop
poartă numele de convenţie. Obligaţia era anuală, diferită în timp şi se plătea
în bani. Sarcina încasării banilor revenea organului administraţiei locale,
preotul trebuind să-şi încaseze numai birul propriu şi stola cuvenită.

3. Pregătirea preoţilor
În mod cert, până la crearea unor forme instituţionalizate de pregătire
colectivă a viitorilor preoţi, tinerii care doreau să devină preoţi îşi însuşeau, în
mod individual, tipicul savârşirii principalelor servicii liturgice, ajutând pe
parohul locului, ca servant, timp de câţiva ani. Aşa se şi explică de ce s-a
încetăţenit tradiţia ca fiii de preoţi să devină tot preoţi.
Primele încercări de a se asigura, prin cursuri speciale, o mai bună
pregătire a viitorilor preoţi datează – în Imperiul habsburgic – din secolul al
XVIII-lea, dar numai la Carloviţ s-a reuşit să se înfiinţeze un complex şcolar
care a funcţionat, între anii 1749-1790, şi cu o secţie clericală312.

311
Ibidem, doc. nr. 249 din 1812 martie 7, Timişoara, pp. 531-532.
312
Silviu Anuichi, Relaţii bisericeşti româno-sârbe în secolul al XVIII-lea, în „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 7-8, p. 1001-1002 – apud Vasile V. Muntean, op. cit., p. 139.

121
 În aceeaşi direcţie au existat preocupări şi la nivelul celor trei episcopii
cu credincioşi români (Arad, Vârşeţ şi Timişoara). De pildă, în anul 1751,
Ioan Georgevici/Gheorghievici (Ðorđević), episcopul de Caransebeş-Vârşeţ, a
înfiinţat la Caransebeş o şcoală, cu limba de predare română, „la care învăţau
nu numai viitorii slujitori ai altarului”, iar la Arad, episcopul Sinesie Jivcovici
(Sinesije Živković) „a organizat un ciclu de trei luni pe an, care, însă, nu era
continuu”. Ceva mai târziu, adică între anii 1763-1784, şi la Timişoara s-au
organizat cursuri teologice, ca între anii 1790-1799 durata acestor cursuri să
se ridice la 6 luni313.
Congresul [iliric] de la Timişoara din 1790 a abordat şi a dezbătut
oarecum pe larg necesitatea înfiinţării unui seminar ai cărui absolvenţi să
contribuie la mai buna pregătire a celor care vor deveni preoţi. Chestiunea a
fost inclusă şi în „Concluziile” înaintate împăratului, rugându-l să aprobe
înfiinţarea la Carloviţ a unui seminar cu statutul de şcoală principală (glavno
školo) şi care să şcolarizeze, anual, câte 120 de cursanţi314.
Împăratului i-a fost prezentat doar un rezumat al Concluziilor şi de
aceea revendicările şi propunerile Congresului nu au ajuns la el întotdeauna
aşa cum au fost ele formulate, ci întrucâtva denaturate. În ce priveşte
seminarul, revendicarea Congresului a avut următoarea formulare: „Întrucât
cei 120 de seminarişti nu pot fi întreţinuţi de către parohi[i], [se propune ca]
această şcoală de căpetenie [principala] naţională/populară (glavna narodna
škola) să depindă de episcopul eparhiei [pe teritoriul căreia se află şcoala,
adică de episcopia Carloviţului], aşa cum cere poporul”315. Iată şi rezoluţia
negativă a împăratului la solicitarea ca seminarul să fie subordonat episcopiei
Carloviţului: Şcoala care se va înfiinţa va fi una principală [supraprimară, cu
caracter de gimnaziu] şi de aceea în ea trebuie „să se folosească numai cărţile
aprobate [de către Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică], potrivit celor
patru despărţăminte [tipuri de şcoli medii?] regulamentare ale şcolilor
normale” (Secţiunea a doua, punctul/numărul 9)316.
Suciu-Constantinescu n-au reprodus şi punctul/numărul anterior (8)
care ne ajută să înţelegem mai bine rezoluţia împăratului de la punctul 9. În

313
Vasile V. Muntean, op. cit., pp. 140-141. Din păcate, Vasile V. Muntean, din a cărui
monografie am preluat aceste informaţii, nu menţionează, în fiecare caz, pentru cine au fost
organizate aceste cursuri: pentru viitorii preoţi sau pentru preoţii existenţi.
314
Sl. Gavrilović, N. Petrović, op. cit., doc. nr. 295, pp. 432-433.
315
Ibidem.
316
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 204, p. 478. Pentru a preveni orice
confuzie se impune a fi făcută următoarea precizare: în secolul al XVIII-lea, şcolile normale
nu pregăteau viitori învăţători, ca mai târziu – învăţătorii erau instruiţi în preparandii –, ci ele
erau şcoli orăşeneşti demonstrative (de aplicaţie arătându-li-se cursanţilor – viitori învăţători,
preoţi etc. – cum să aplice cunoştinţele teoretice. Tocmai pentru că şi seminarul asigura o
profesiune absolvenţilor săi, împăratul a inclus-o în categoria şcolilor normale.

122
punctul 8, Congresul a prezentat împăratului un calcul din care rezultă că
seminarul are nevoie de câte 22.000 florini pe an pentru a-şi construi edificiile
necesare şi pentru întreţinerea cursanţilor. Împăratul precizează că guvernul
nu poate asigura această sumă şi sugerează următoarea soluţie: în viitorul
seminar să fie admişi şi tineri din Ardeal şi din Bucovina, precum şi câţiva din
comunele din Ungaria, iar cele două episcopii (din Ardeal şi din Bucovina)
care, pentru că nu aparţin mitropoliei de la Carloviţ decât „în cele pur
duhovniceşti şi dogmatice (u čisto duhovnom i dogmatičnom)” ar putea
accepta să contribuie cu o anumită sumă de bani pentru şcolarizarea tinerilor.
De pildă, continuă împăratul, dacă fiecare casă/gospodărie din Ardeal şi din
Bucovina ar contribui numai cu 3 creiţari, de la cele 189.443 case [ale greco-
neuniţilor] s-ar aduna 9472 florini şi 9 creiţari [care ar acoperi peste 40 la sută
din cheltuielile anuale]. Mai mult, pentru a se urgenta zidirea edificiilor
necesare funcţionării seminarului, guvernul [maghiar] va acorda 10.000
florini317.
Deci, nivelul de şcoală normală (medie) al seminarului impune ca
acesta să nu fie subordonat şi întreţinut de episcopie [mitropolie], ci să
depindă de MCIP. (Doar şcolile triviale/primare puteau fi confesionale. Şi,
totuşi, catolicii aveau, pe atunci, şcoli de nivel mediu chiar la Timişoara).
Probabil că înălţarea construcţiilor seminarului a avut loc între anii
1792-1794 şi de aceea unii cercetători în domeniu calculează existenţa
seminarului din 1792, alţii, din 1794, când încep cu adevărat cursurile. Vasile
V. Muntean afirmă că seminarul era, de fapt, „un seminar superior, o
academie teologică” şi şi-a început activitatea în 1794318.
În legătură cu seminarul de la Carloviţ se cuvine să reţinem şi
următoarea precizare pe care am întâlnit-o la Suciu–Constantinescu319. Este
vorba de Anexa D paragraful 3, aliniat 6: Cerere (a Congresului): „La
înfiinţarea seminarului (în eparhia Sirmiei) să se ţină seama şi de preoţii cei de
limbă greco-valahă [corect: de confesiune greco-neunită şi de limbă
vlahă/română]”; rezoluţie: „Cererea este pe deplin întemeiată”320 [ca şi tinerii
români să poată fi şcolarizaţi la Carloviţ, mai ales că, iniţial, s-a cerut ca
seminarul să fie exclusiv pentru şcolarizarea tinerilor sârbi, pentru români
urmând a se face altul, ulterior]. Cu toate că formularea cererii nu este
explicită, rezoluţia împăratului lasă să se înţeleagă că tinerii români nu numai

317
Gavrilović – Petrović, op. cit., pp. 642-643.
318
Vasile V. Muntean, op. cit., p. 140.
319
Suciu-Constantinescu au folosit versiunea germană a documentelor legate de
Congresul de la Timişoara din 1790, nu versiunea sârbă şi, probabil, de aci unele informaţii în
minus sau în plus ale noastre.
320
Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. I, p. 479 (anexa D, § 3, eparhia Timişoarei).

123
că nu vor avea acces la seminarul de la Carloviţ, ci şi că pentru ei va exista o
secţie cu limba de predare vlahă. (N-am întâlnit precizări în acest sens).
Asemănător situaţiei din timpul complexului şcolar, şi cele trei
episcopii amintite organizează, în paralel cu funcţionarea seminarului de la
Carlovit, cursuri de ridicare a calificării preoţilor şi chiar şcoli clericale pentru
pregătirea viitorilor preoţi, aşa cum a fost cea de la Vârşeţ. De pildă,
episcopul de Timişoara Petru Petrovici (Petar Petrović) a organizat, în oraşul
de pe Bega, între 18 aprilie şi 4 iulie 1800, un curs bilingv sârbo-român, la
care au participat 121 de preoţi şi diaconi (70 sârbi şi 51 români). Cursul în
limba sârbă a fost ţinut de către arhimandritul Pavel Kenghelaţ (Pavle
Kengelac), iar cel în limba română, de către Mihail Martinovici-Roşu321.
Tot pe la 1800, episcopiile amintite şi-au intesificat preocupările în
vederea înfiinţării de şcoli clericale proprii, ele fiind chiar încurajate de către
mitropolit (care, având un contact mai des cu împăratul, ştia că acesta a
devenit mai tolerant în această privinţă). Nikola Gavrilovici (Gavrilović), cel
mai competent cercetător al perioadei şi autor al monografiei despre Şcoala
clericală de la Vârşeţ, susţine că schimbarea atitudinii Curţii de la Viena cu
privire la şcolile clericale se datorează răscoalei lui Horea, de la 1784-1785,
pusă pe seama ignoranţei poporului322. Preotul fiind - pe atunci – persoana cu
cea mai mare autoritate şi influenţă asupra credincioşilor, în primul rând el
trebuie să aibă o pregătire teologică şi o cultură generală mai vastă pentru a
putea influenţa pozitiv poporul.
Ajuns mitropolit, fostul episcop de Vârşeţ Ştefan Stratimirovici
(Stevan Stratimirović), desigur cunoscând realităţile din Banat, a dorit ca o
astfel de şcoală, dar numai cu predarea în limba sârbă, să se înfiinţeze mai
întâi la Timişoara, iar ulterior şi la Arad şi la Vârşeţ. Episcopul Avacumovici
(Avakumović) al Timişoarei a tot amânat aplicarea urgentă a propunerii,
motivând ba că nu are spaţiu, ba că nu a găsit profesori corespunzători, până
au aflat românii că ei sunt excluşi (că nu au şi o secţie română) şi de aceea la
Timişoara nu s-a creat nici un fel de şcoală teologică323, ci numai la Vârşeţ, cu
două secţii, una cu limba de predare sârbă, alta cu limba de predare română, şi

321
Vasa Lupulovici, op. cit., p. 81, Cf. Slobodan Kostić, Bogoslovski tečaj u Temišvaru
1800. Godine (Cursul teologic de la Timişoara din anul 1800), Timişoara, 1926, p. 6.
Tematica cursului: Teologia ortodoxă [Bogoslovlje], Istoria bisericii, Canoanele Sf. Apostoli,
Deniile (?) (Dejanija) Sf. Apostoli, Pastorala, Interpretarea Sf. Scripturi (ibidem).
322
Nikola Gavrilović, Srpsko-rumunsko klerikalno učilište u Vršcu (Şcoala clericală
sârbo-română de la Vârşeţ) 1822-1867, Novi Sad, 1983, p. 8.
323
O statistică oficială din 1825 arată că, în acel an, erau 177.349 sârbi şi 270.255 români
în eparhia Timişoarei [să nu pierdem din vedere faptul că, pe atunci, protopopiatul Făgetului,
cu populaţie exclusiv românească, făcea parte din episcopia Timişoarei], iar în eparhia
Vârşeţului vieţuiau 41.375 sârbi şi 229.097 români. La Arad numărul sârbilor fiind
nesemnificativ, nu s-a mai arătat numărul lor. Cf. Nikola Gavrilović, op. cit., p. 86.

124
la Arad, numai în limba română. Ambele şcoli clericale au luat fiinţă în anul
1822.324. Ulterior, şi episcopul timişorean îşi dorea şcoală clericală, cerând
transferarea la Timişoara a secţiei sârbe de la Vârşeţ, dar s-a opus episcopul
de acolo.
Dintre cele două şcoli clericale din Banat şi Crişana, cea mai cunoscută
este cea de la Vârşeţ, atât prin profesorii pe care i-a avut secţia română325 -
evident şi cea sârbă, unde a funcţionat şi Andrei Şaguna -, cât şi prin
monografia lui Gavrilovici. Indirect, adică fără nominalizări, se poartă o
polemică privind nivelul/statutul şcolii clericale de la Vârşeţ. Din titlul pe care
l-a dat monografiei sale – şcoala clericală – Gavrilovici a considerat-o şcoală
care echivala (în cel mai fericit caz) cu cursul inferior de gimnaziu, pentru că
durata şcolarizării tinerilor era la-nceput de doi ani, apoi de trei ani, cam tot
atât cât era şi la seminarul de la Carloviţ, adăuga el326.
Disputele apar atunci când trebuie tradus titlul şcolii din limba sârbă în
limba română. Vasile V. Muntean îi zice Institutul clerical din Vârşeţ327 (subl.
n.) şi tot aşa îi zice şi cercetătorul român din Vârşeţ Mircea Măran328. În
schimb, Vasile Petrica afirmă că, îndată după organizarea eparhiei, episcopul
Popasu s-a îngrijit de „transferarea la Caransebeş a secţiei româneşti a Şcolii
clericale episcopeşti din Vârşeţ”(subl.t.), pe care o transformă în Institut329
(subl. n.). El respinge vehement formularea „a transferat/a adus” de la Vârşeţ
la Caransebeş Institutul teologic, pentru că institutul este superior şcolii330.
Institutul denumeşte o formă a învăţământului superior, pe când şcoala
clericală de la Vârşeţ era o şcoală de nivel mediu. (Şi argumentarea continuă).

324
Vasile Petrica afirmă că secţia sârbă de la Vârşeţ a fost deschisă în 1821, ea fiind o
continuare a şcolii clericale de la Curtea episcopală. (Vasile Petrica, Institutul teologic
diecezan ortodox român Caransebeş 1865-1927, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2005, p.
20.)
325
Amintim pe câţiva dintre ei: Dimitrie Petrovici Stoichescu, ales vicar mitropolitan de
către revoluţionarii români întruniţi în 27 iunie 1848 la cea de a doua Adunare de la Lugoj,
Ignatie Vuia, ales vicar episcopesc de Vârşeţ cu acelaşi prilej. Guvernul revoluţionar maghiar
n-a ratificat (aprobat) numirea lor, în speranţa că vor atrage de partea lor pe sârbi, ceea ce nu
s-a întâmplat. După înăbuşirea revoluţiei, Vuia s-a refugiat în Turcia, unde şi moare (1852),
iar Stoichescu a fost caterisit public şi condamnat la închisoare; preotul de înaltă cultură
Nicolae Tincu-Velia, primul protopop al nou înfiinţatului protopopiat român al Vârşeţului în
1865 şi pr. Gheorghe/George Peştean, de naştere din Remetea Lunca, viitor protopop al
Lugojului, după ce a fost adus ca profesor la Caransebeş odată cu transferarea aci de la Vârşeţ
a secţiei române.
326
Nikola Gavrilović, op. cit., p. 164.
327
Vasile V. Muntean, op. cit., p. 144.
328
Mircea Măran, Românii din Voivodina, Editura ICRV, Zrenianin, 2009, p. 224, dar şi
în alte locuri.
329
Vasile Petrica, op. cit., p. 21.
330
Ibidem, p. 22-23.

125
 Dacă analizăm durata cursurilor şcolii clericale de la Vârşeţ şi a
Institutului teologic caransebeşan de 2, apoi 3 ani, pregătirea profesorilor
(simpli preoţi, care apelau – cei de la Vârşeţ – la Constantin Diaconovici Loga
ca să editeze cărţi–manuale pe care ei să le folosească la cursuri), programa
analitică şi, mai ales, nivelul de pregătire al candidaţilor admişi (despre care
vom vorbi ceva mai jos) singura concluzie pertinentă este că nici şcoala de la
Vârşeţ, nici Institutul caransebeşan (acesta până pe la 1900) nu erau nici la
nivelul cursului superior al gimnaziilor existente pe atunci şi, cu atât mai
mult, nu puteau fi considerate forme ale învăţământului superior. Din orgoliu
local ori personal, le putem boteza cum dorim.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem e următoarea: cum au
beneficiat preoţii ori tinerii din protopopiatul Făget de aceste cursuri şi şcoli
clericale? Cel puţin pentru moment, întrebarea rămâne fără răspuns, întrucât
ne lipsesc listele cu cursanţii secţiei române de la Timişoara şi ai şcolii
clericale de la Arad331, care era mai aproape ca şcoala clericală de la Vârşeţ,
printre ai cărei cursanţi n-am întâlnit niciun tânăr originar din protopopiatul
Făget, pe tabelele publicate de Nikola Gavrilovici.
Nu cunosc decât condiţiile cerute candidaţilor ca să fie primiţi la
şcoala clericală din Vârşeţ, dar bănuim că şi cele de la Arad erau
asemănătoare.
În primii ani, s-a cerut tinerilor să fi absolvit cel puţin şcoala
trivială/primară, să aibă, atât ei cât şi membrii familiei din care provin, o
comportare morală bună, să fie ortodocşi şi să fie necăsătoriţi. În 1830, printr-
o circulară adresată conducerii şcolii de către mitropolitul Maxim Manuilovici
(Maksim Manuilović) se precizează că, la secţia română, pe lângă condiţiile
amintite deja, tinerii mai trebuie să se oblige (în scris) că nu se vor căsători în
timpul studiilor şi că vor fi preferaţi cei care cunosc deja sau cei care se
angajează că vor să studieze una din limbile sârbă, maghiară, germană sau

331
Teodor Botiş, în monografia sa a tratat numai istoricul Preparandiei, devenit Institut
pedagogic, şi al Istitutului teologic, nu şi al şcolii clericale. – vezi Dr. Teodor Botiş, Istoria
Şcoalei Normale (Preparandia) şi a Institutului teologic ortodox român din Arad, Arad,
Editura Consistoriului, 1922, 739 p. În schimb, în articolul său dedicat învăţământului clerical
din Arad, Gheorghe Liţiu abordează şi aspecte ale şcolii clericale. El împarte istoria şcoalei
clericale [a învăţământului teologic] în patru grupe: 1 Epoca începuturilor (1822-1849); 2
Epoca de consolidare (1852-1870); 3 Epoca apogeului (1870-1918) şi 4 Ultima perioadă
(1918-1948). Un rol important în înfiinţarea şcolii clericale l-a avut Moise Nicoară, prin
eforturile depuse de el în acest sens, dar la deschiderea şcolii el era în refugiul din Ţara
Românească. Şcoala a avut, la-nceput durata de doi ani, apoi s-a prelungit la 3 ani. S-au
primit numai tineri care au absolvit gimnaziul şi, în mod excepţional şi doar pentru parohiile
sărace şi izolate, tineri fără gimnaziu. Şcoala clericală şi-a întrerupt cursurile în timpul
revoluţiei. – Cf. Gheorghe Liţiu, Cultura clerului român din Banat şi Crişana în veacul al
XIX-lea în „Mitropolia Banatului”, an. XXIV, nr. 1-3, ianuarie-martie, 1974, pp. 100-109.

126
latină, deoarece, continuă mitropolitul, în curând candidaţii vor trebui să
cunoască bine una din limbile amintite332.
Desigur, odată cu trecerea anilor, pe măsură ce numărul preoţilor
calificaţi prin şcolile clericale creştea, au sporit şi exigenţele în selectarea
candidaţilor la aceste şcoli. De pildă, în martie 1840, episcopul de Timişoara
cere protopopilor să anunţe pe tinerii care doresc să urmeze şcoala clericală că
ei se vor prezenta la Timişoara în data de 16 septembrie [c.v.] pentru a li se
verifica atât existenţa, şi exactitatea conţinutului actelor solicitate (atestat de
şcoala absolvită; atestat de la preot despre viaţa morală a tânărului şi a
familiei; extras de botez, copie de pe protocolul botezaţilor) cât şi cunoştinţele
(generale?, religioase?). Abia după această examinare făcută de către
Consistoriu (special chemat în sesiune în acest scop), celor admişi li se va
elibera o „îngăduinţă” de a urma şcoala clericală333. După aceea au urmat şi
alte restricţii şi exigenţe. Din 1841, toate actele vor fi autentificate de către
protopop.
Cu siguranţă că mitropolitul cunoaştea dificultăţile pe care le
întâmpinau preoţii ortodocşi români şi sârbi în redactarea în limba maghiară a
còpiilor de pe registrele botezaţilor, cununaţilor şi morţilor, cerute de către
organele administrative, îndată după 1820. Dificultăţile erau de două feluri:
prenumele trebuia scris mai întâi cu corespondentul său maghiar, urmat de
forma sa română şi, totodată, numele şi prenumele trebuiau scrise folosindu-
se grafia maghiară334.
De altfel, în 1840, Casa Magnaţilor a adoptat Articolul de lege [Legea]
nr. VI care prevedea obligativitatea întocmirii tuturor protocoalelor bisericeşti
(de născuţi/botezaţi, cununaţi şi morţi) numai în limba maghiară, indiferent de
confesiune şi de textul protocoalelor, cu un termen de graţie de cel mult trei
ani de zile.
Şi, pentru ca viitorii preoţi să nu întâmpine dificultăţile preoţilor aflaţi
deja în funcţie în aplicarea prevederilor Legii nr. VI, candidaţii anului 1841 au
fost avertizaţi că vor fi obligaţi să studieze şi limba maghiară la şcoala
clericală335.
Cu toate că preoţii români au fost puşi mai întâi să întocmească còpiile
în limba maghiară, probabil că, datorită sprijinului acordat în efectuarea
còpiilor, n-au dat atenţia cuvenită prevederilor Legii nr. VI, aşa că, anul 1844
i-a găsit total nepregătiţi. Din consultarea registrelor, n-am întâlnit la nicio
parohie vreo încercare a unui preot de a completa protocoalele în limba

332
Nikola Gavrilović, op. cit., pp. 164-165.
333
APF., Protocol Curtea, circ. nr. 8 Ppesc din 20 martie 1840, f. 35.
334
Copiile păstrate la DJTAN oglindesc fidel aceste dificultăţi, documentele diferitelor
parohii fiind întocmite de către funcţionarii comitatensi care cunoşteau ambele limbi.
335
Vezi APF., Protocolul Curtea ord. circ. nr. 11 Prot. din 12 august 1841, fila 50..

127
maghiară, ci toate erau completate în continuare în limba română şi cu grafia
chirilică. În final, autorităţile maghiare – desigur îngrozite de multele şi marile
greşeli săvârşite de parohii care au aplicat legea, greşeli care mai mult le
încurcau decât le ajutau – au trebuit să cedeze, lăsând preoţii să le completeze
ca şi înainte336. Au urmat, revoluţia de la 1848/1849, organizarea Banatului ca
Voivodat Sârbesc care au slăbit puterea maghiarilor, iar, în şcolile clericale,
studierea limbii maghiare a fost înlocuită cu învăţarea limbii germane. Multe
exerciţii de scriere cu caractere gotice, pe cărţile de cult, a numelor diferitelor
persoane oglindesc această metamorfoză.
În 1849, adică după înăbuşirea revoluţiei şi înfiinţarea Voievodinei
Sârbeşti, episcopul Timişoarei Jivcovici a propus patriarhului Raiacici
redeschiderea şcolii clericale de la Vârşeţ, argumentând lipsa de preoţi români
cu pregătirea necesară337. (Şi, cum şcoala avea şi o secţie sârbă, implicit
trebuia redeschisă şi ea). În felul acesta s-au reluat cursurile în 1852, şcoala
funcţionând cu ambele secţii până în 1865. După înfiinţarea Episcopiei greco-
orientale române la Caransebeş, secţia română a fost transferată la Caransebeş
şi transformată, după aceea, în Institut teologic. Rămasă singură, secţia sârbă a
mai funcţionat încă doi ani şi apoi şcoala clericală s-a închis338.
În ultimii ani ai perioadei, ca element de noutate (în plus) pentru
candidaţi menţionez următoarele: vârsta trebuia confirmată prin prezentarea
extraselor de naştere şi confirmarea de către protopop, prin semnătura proprie,
a autenticităţii/adevărului conţinutului tuturor actelor cerute.
În sfârşit, deşi MCIP făcea mereu presiuni asupra conducerii şcolii
clericale – ameninţând-o cu desfiinţarea dacă nu respectă prevederile legale –
ca să nu mai admită candidaţi care nu au absolvit liceul (gimnaziul superior),
în lipsa unor astfel de candidaţi, ea trebuia să se mulţumească şi cu cei care au
câteva clase de gimnaziu curs inferior ori, în cel mai fericit caz cu cei care au
absolvit preparandia arădeană sau gimnaziul inferior. Nikola Gavrilović
interpretează aceste presiuni ca o încercare a autorităţilor maghiare de a
desfiinţa şcoala clericală vârşeţeană339. Chiar faptul că şcoala clericală din
Vârşeţ nu avea candidaţi absolvenţi ai cursului superior de gimnaziu
reprezintă cea mai bună dovadă că o asemenea şcoală nu poate fi asimilată
unei instituţii de învăţământ superior, indiferent cum s-ar numi ea – institut
sau facultate.

336
Ibidem, circ. nr. 1Prot. din 26 februarie 1846, fila 92..
337
Încă în 1828 Consiliul Locumtenenţial al Ungariei a emis, la 6 mai 1828 un intimat
prin care se interzice angajarea de preoţi a persoanelor care nu au absolvit şcoala clericală –
Cf. Nikola Gavrilović, op. cit., p. 164.
338
Numărul sârbilor era relativ mic în Banat pe atunci şi nu era nevoie de prea mulţi preoţi.
339
Nikola Gavrilović, op. cit., p. 164.

128
 Școala clericală de la Vârșeț
Este de la sine înțeles că pregătirea viitorilor preoți ca ajutoare ale
preotului de mir, în tinda bisericii sau în mănăstiri nu putea satisfice pe
arhiereii sârbi, sub a căror ascultare se aflau credincioșii ortodocși români
(teoretic) din 1690, și de aceea ei au întreprins măsuri pentru pregătirea
organizată, colectivă, atât a tinerilor care doreau să devină preoți, cât și a
preoților deja cu parohii. O primă realizare de acest fel este complexul școlar
de la Sremski Karlovci/Karloviț, care a funcționat între anii 1749-1790, având
și o secție clericală340. Pentru că ierarhii sârbi considerau acest complex ca o
formă de învățământ mediu, împăratul l-a desființat în 1790, pe considerentul
că învățământul mediu, oricare ar fi forma lui, se poate înființa și poate
funcționa numai cu aprobarea și sub controlul ministerului de resort
(Ministerul Luminării).
După exemplul Carlovițului (care, în niciun caz, nu putea asigura
pregătirea viitorilor preoți pentru întreaga mitropolie), fiecare episcopie a
organizat cursuri, cu durata de trei luni pentru pregătirea preoților de mir și
ceva mai lungi, pentru viitorii preoți. Evident, ele n-aveau caracter oficial și
nici nu erau permanente. Episcopia Timișoarei (de care aparținea
protopopiatul Făget) a organizat asemenea cursuri între anii 1790-1799341. Ele
au continuat și în anul 1800, cu două secții: secția sârbă, condusă de Pavel
Kenghelaț (Pavle Kengelac), arhimandritul Mănăstirii Sf. Gheorghe/Sân
Giorgiu, din imediata apropiere de Gătaia, și secția română, aflată sub
îndrumarea cantorului bisericesc Mihai Martinovici Roșu. Cursul a durat două
luni și jumătate (19 aprilie – 1 și 2 iulie) și s-a încheiat cu susținerea unui
examen (examinarea fiecărui participant). Succesul a fost atât de mare încât
episcopul Petru Petrovici (Petar Petrović) a hotărât ca asemenea cursuri să se
organizeze în continuare342. Aceste cursuri și-au încetat activitatea din 1822,
odată cu înființarea școlilor clericale de la Arad și de la Vărșeț.
Congresul de la Timișoara al Bisericii Ortodoxe Sârbe din anul 1790 a
discutat pe larg necesitatea înființării unei școli clericale de nivel mediu, care
să asigure o bună pregătire teologică viitorilor preoți343.

340
Silviu Anuichi, „Relații bisericești româno-sârbe în secolul al XVIII-lea” în „Biserica
Ortodoxă Română”, nr.7-8,pp. 1001- 1002- apud Vasile V. Muntean, op cit,p.139.
341
Vasile V. Muntean, op.cit.pp.140-141.
342
Vezi Ioan Cipu, Prenumeranți din Banat la cărțile de patrimoniu românești cu caracter
laic, tipărite la Buda, în „ Supliment istoric al revistei Suflet nou”, an XI,nr. 23, decembrie
2015, p.11 (Kenghelaț fiind autorul volumului Istoria Universală sau a toată lumea, Buda,
1824), Recent ,o bibliografie amănunțită a autorului o publica J.M.(Jiva Milin/ Ziva Milin)în
Enciclopedia Banatului [vol.I Literatură], Coordonator general Crișu Dascălu, Editura
David Press Print, Timișoara, 2015, pp.410-411.
343
Vezi dezbaterile și hotărârea Congresului în acest sens, în prima Parte a monografiei
(Istoria protopopiatului).

129
 Ulterior, s-a decis (de către Mitropolia BOS) ca fiecare episcopie să-și
înființeze câte o școală clericală de nivel mediu, care să asigure, treptat,
încadrarea fiecărei parohii numai cu preoți calificați. Din motive pe care nu le
amintim, câte o școală clericală s-a înființat numai la Arad (în limba română)
și la Vârșeț (cu două secții: una în limba română, cu cei mai mulți cursanți, și
una în limba sârbă, cu cursanți mai puțini), nu și la Timișoara. În felul acesta,
cele două școli clericale bănățene trebuiau să asigure candidați în preoție și
pentru eparhia Timișoarei.
Toate școlile clericale trebuiau să-și înceapă activitatea în toamna
anului 1822. Pentru că Școala clericală de la Vârșeț și-a început activitatea
înaintea celei de la Arad, începem cu ea.
Fiind sub autoritatea Eparhiei sârbești a Vârșețului, denumirea
oficială a școlii era Srpsko-rumunsko klerikalno učilište u Vršcu (Școala
clericală sârbo-română din Vârșeț).
Sursa informațională principală este volumul Dr. Nikola Gavrilović
Srpsko-rumunsko klerikalno učilište u Vršcu 1822-1867, Novi Sad, 1983, 308
strana (pp.), pentru că celelalte două, de care am cunoștință, nu aduc elemente
noi, rezumându-se la a spicui informații din cea amintită.
În primele aproape 100 de pagini autorul face câteva considerații cu
caracter general, din care reținem: a) modul în care Episcopia de Caransebeș–
Vârșeț a devenit [în mod fraudulos, căci acțiunea s-a făcut – zice Gavrilovici-
fără știrea și aprobarea Sinodului mitropolitan, ci numai cu aprobarea
împărătesei Maria Terezia, la 14 iulie 1750] Episcopia sârbească a Vârșetului;
b) beneficiile românilor de pe urma apartenenței lor la Biserica Ortodoxă
Sârbă (BOS): pe când erau considerați toleraţi (gens valachica) și chiar mult
timp după ce li s-a spus, națiunea valahă (natio valachica), ei au putut să se
bucure de unele drepturi politice (la nivel local, zice Gavrilovici) pentru că
erau incluși în ,,națiunea ilirică”(Natio illyrica) din care făceau parte și sârbii;
c) Apoi, promovarea unor episcopi nu s-a făcut niciodată pe criterii etnice, ci
de merit, dovadă fiind episcopii Nestor Iovanovici (Jovanović) și Gherasim
Raț (Gerasim Rac) ai Aradului, Iosif Putnik al Timișoarei, Maksim
Manuilovici (Manuilović) al Vârșețului și Isaia Bălășescu (Isaja Balašesku) și
Eugen Hakman ai Bucovinei; d) Și, tot datorită ierarhiei sârbești, românii au
putut rezista presiunilor greco–uniților de a îmbrățișa unirea [religioasă] cu
Roma.
Nu se sfiește să recunoască beneficiile BOS de pe urma apartenenței
românilor la această Biserică: fără credincioșii români, autoritatea
bisericească sârbă nu s-ar fi putut întinde de la Marea Adriaticăși până în

130
Bucovina și nici nu ar fi putut avea fondurile financiare pe care le-a avut, fără
români344.
Școala Ardeleană este vinovată de încordarea relețiilor dintre români
și sârbi, odată cu trezirea conștiinței naționale a românilor, ţine să adauge
Gavrilovici.
Trecând la cauzele care au determinat Curtea de la Viena să aprobe
înființarea de școli sau secții clericale cu limba de predare română, în afară
sau în cadrul școlilor clericale sârbești, autorul consideră esențiale
următoarele trei: după răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan din 1784-1785,
împăratul Iosif al II-lea a cerut guvernatorului Transilvaniei Brukental să
raporteze care a fost substratul izbucnirii răscoalei, iar acesta a răspuns sec:
nivelul cultural și cel material foarte scăzut la români. Și, cum preoții aveau
cea mai mare autoritate și influență asupra credincioșilor, trebuia ridicată
pregătirea generală (teologică și de cultură generală) a lor prin aceste școli
clericale. Alte precizări ale lui Gavrilovici.
Trăind izolați în zonele muntoase, românii n-au putut beneficia, în
niciun fel, de roadele culturii. Tocmai de aceea ei nu au putut ocupa diverse
servicii publice, precum sârbii, și nici să devină meseriași sau negustori. Lipsa
de intelectuali români (ortodocși) este ilustrată și de faptul că, atunci când
trebuia ales primul episcop român [ortodox] în Transilvania nu a putut fi găsit
nici măcar un român corespunzător, fiind promovat, în final, Vasile Moga.
Încheiem această parte introductivă cu părerile pe care și le-a format
episcopul Uroș Nestorovici (Uroš Nestorović) despre români, în urma
inspecției făcute, în 1810, în școlile sârbești și românești din eparhia sa:
,,Românii au o repulsie înăscută și o ură față de orice formă de cultură și de
învățământ; de aceea ei își trimit copiii la școală numai sub presiune și
amenințare. Preoții români ai acestei eparhii (a Vârșețului, nota N.G.) sunt la
urma-urmelor, necizelați (sirovi) și tâmpiți (glupi), predispuși la furt și la tot
felul de fapte înjositoare”345.
Nici despre preoții din eparhia vecină (a Timișoarei) episcopul sârb nu
are o părere mai bună, dar viciile lor sunt de altă natură: duc o viață libertină,
se dedau consumului de băuturi alcoolice, se ocupă cu tot felul de
matrapazlâcuri, chiar făcând și comerț cu oricine și cu orice.
Ceea ce uită să recunoască episcopul Nestorovici este că toți acești
preoți idioți, neșlefuiți, bețivi etc. au fost înscăunați de către superiorii săi,
mitropoliții sârbi, în urma primirii unei sume de bani deloc mică, în schimbul
eliberării singheliei/gramatei și că el beneficia de sidoxia acestor preoți inculți
și tâmpiți.
Să trecem la celelalte două treimi de pagini ale cărții.
344
Nicola Gavrilović, op.cit., p.16.
345
Ibidem, p. 24.

131
 Preoți-profesori ai secției române sunt amintiți:
• Preotul Sofronie Ivacicovici (n.1793-?) [frate cu Procopie
Ivașcovici/Ivacicovici, ajuns episcop la Arad, Mitropolit la Sibiu și Patriarh al
BOS, la Carloviț]. ,,Tatăl român, mama sârboaică”. Primul profesor la secția
română (1822-1829). A cunoscut limbile română, sârbă, latină, germană și
maghiară. Ales protopop al Vărădiei, părăsește școala clericală, mai ales că a
fost învinuit de delapidare și însușire de fonduri în interes personal346. La
Vârșeț a predat Dogmatica, Catihetica ș.a.
• Îi urmează preotul Dimitrie Petrovici Stoichescu (n. în Balinț,,pe la
anul 1794”). De fapt este cel de al doilea profesor [din1824] al secției române,
în paralel cu Sofronie, până în 1829. Descoperit că a făcut parte din Societatea
secretă de la Lugoj, ,,Constituția”(1830), și el pleacă din Vârșeț în 1835, când
i se oferă posibilitatea să fie ales protopopul Lipovei. [Acolo îl găsește
Revoluția de la 1848-49, la care participă activ, ceea ce a atras după sine
caterisirea publică și condamnarea la închisoare].
• În locul lui vine Filip Trandafirovici (sic!) ,,paroh la Vârșeț”.
[Surprinde prezența sa ca profesor în secția română, pentru că el refuza să
recunoască originea sa românească și să vorbească românește]. Ca și
Stoichescu, și el a predat obiectele cu profil religios.
• Din 1824 îl întălnim ca profesor de cânt pe Moise Iștfan (n. în
Macedonia-Banat). Anterior fusese administratorul moșiei lui Toma Vidak, de
lângă Ceacova. [Nu are mențiunea de preot].
• Preotul Nikolae Gruici (Grujić) (1803-1841 anii vieții). Căsătorit cu
nepoata de soră a episcopului Sinesie Radivoievici (Sinesije Radivojević), a
funcționat ca suplinitor la secția română între anii 1829-1939. Pleacă , în
1839, la Caransebeș, ca protopop, unde și moare în 1841.
• Preotul Ignatie Vuia (n. în Voivodinț-Serbia, moare în Negotin, 1852).
Profesor între anii 1835-1848. [Ales, vicar episcopesc al Vârșețului la cea de a
doua Adunare a românilor de la Lugoj, după înăbușirea revoluției fuge în
sudul Dunării, unde moare].
• Preotul Nicolae Tincu-Velia, cel mai cult dintre toți profesorii secției
române. A funcționat ca profesor între anii 1839-1860 (cu întreruperile din
anii 1848-1850). În 1860 pleacă protopop la Secaș.
• Preotul Gheorghe/George Peștean, originar din Remetea
Lunca/Luncă/Lungă. Este profesor la Vârșeț între anii 1850-1865 (în locul
devenit vacant după refugiul lui Ignatie Vuia, printre românii timoceni).
Odată cu transferarea secției române de la Vârșeț și Caransebeș, pleacă și el la
Caransebeș, ca director al Institutului teologic, nouă denumire a fostei secții
române de la Vârșeț.

346
Ibidem, notă de subsol nr. 84, p.54.

132
 • Ultimul profesor cunoscut la secția română a fost Dimitrie Teodori
(1860-1865).
După cum am menționat deja, din 1824 la secția română funcționau
doi profesori, chiar dacă nu cunoaștem numele tuturor.
De adăugat, că între anii 1841-1843, la secția sârbă a funcționat ca
profesor (îndată după absolvirea școlii clericale în 1841) Anastasie/Andrei
Șaguna. A predat Patristica partea I, Dogmatica, Istoria bisericii, Metodica,
Catihetica, Pedagogia, Dreptul bisericesc și Cântecul bisericesc, obiecte pe
care le preda, la secția română și fostul său professor N.Tincu-Velia347.
Durata cursurilor era de doi ani până în 1829, ca din anul școlar
1829/1830 cursurile să fie prelungite la 3 ani. Fiecare an școlar e împărțit în
două semestre.
Obiectele de studiu
Ele sunt numai înșiruite (enumerate) fără a se preciza în ce an de studii
și în ce semestru se predă fiecare:
1. Limba slavonă respectiv limba română, cu gramatica și exerciții de
gramatică. 2. Dogmatica ortodoxiei; 3. Retorica și omiletica; 4. Morala
ortodoxă; 5. Pastorale ortodoxe; 6. Catihetica; 7. Istoria bisericească; 8.
Tâlcuirea evangheliilor duminicale și din praznice; 9. Cântatul; 10. Canoanele
bisericești; 11. Pedagogia; 12. Metodica pentru învățători [preotul era și
director școlar local]; 13. Stilul bisericesc [probabil, cum trebuie ținută
predica de către preot, ca să emoționeze pe ascultători]; 14. Scrierea [probabil
modul de întocmire a actelor bisericești].
Nivelul de pregătire al profesorilor și al cursanților. Aprecierea
cunoștințelor acestora.
Dacă profesorii sârbi aveau la îndemână o bogată bibliografie în limba
sârbă și în limba rusă pentru a-și pregăti cursurile, profesorii de la secția
română erau privați de asemenea posibilități în limba lor, pentru că importul
de cărți din Oltenia (Râmnic) și din Țara Românească era interzis.
Salvarea le-a venit de la Arad, unde profesorul preparandial C.D.Loga
și-a publicat cursurile pe care le ținea în față viitorilor învățători: Ortografia
sau dreapta scrisoare…, Buda,1818; Gramatica românească pentru
îndreptarea tinerilor, Buda, 1822: Octoih și Octoih cu catavasier, Buda, 1826
(care s-a bucurat de cea mai mare circulație și utilitate); Tâlcuiala
Evangheliilor, Buda, 1833 și Epistolariu românesc, Buda,1841[pe cînd era
director/inspector școlar al școlilor românești și sârbești din Granița militară a
Regimentului vlaho-ilir (româno-sârb) cu sediul la Caransebeș]. Cu toate
acestea, mai ales Dimitrie Petrovici-Stoichescu și Nicolae Gruici nu erau

347
Ibidem, p.90.

133
capabili să-și pregătească prelegerile, neavând o pregătire superioară, zice
Gavrilovici.
Slaba pregătire a profesorilor s-a reflectat și în slaba pregătire a
cursanților, constatată cu prilejul examenului de sfârșit de an școlar, la toate
obiectele de studiu. Răspunsurile erau apreciate prin calificative, ce variau în
funcție de specificul fiecărei materii. Pentru aprecierea cunoștințelor (în
ordine descrescândă) calificativele erau eminent; foarte bun; de clasa I; de
clasa a II-a; bun; slab. Purtarea era apreciată cu calificativele: exemplară;
onorabilă; bună. Cele mai numeroase erau calificativele pentru aprecierea
vocii, la cântare: curată; clară; puternică; plăcută; supărătoare; slabă;
necurată348.
Originea și numărul cursanților. Condițiile de admitere
La Școala clericală predominau cursanții români. Din 1822 și până în
1848 au fost înregistrați 1325 elevi (565 sârbi și 760 români). (Datele sunt
incomplete pentru că lipsesc cataloagele din unii ani școlari). 95 la sută dintre
cursanții români erau fii de preoți, explicațiile fiind, după N.Gavrilovici,
două: preoții aveau, pe lângă sesia de pământ și alte venituri suplimentare, de
la botez, cununii, înmormântări etc.; în Granița militară, preoții erau scutiți de
obligația de a deveni grăniceri349.
Primele cerințe privind admiterea la Școala clericală din Vârșeț au fost
formulate de către episcopul Maxim Manuilovici, printr-o circulară din 1830,
adresată tuturor parohiilor românești: tânărul să aibă 18 ani împliniți; să
provină dintr-o familie cu comportare morală bună (inclusiv el) și cu fidelitate
față de Stat; să fie necăsătorit și să dea declarație scrisă că nu se va căsători în
timpul studiilor; să știe citi, scrie și socoti bine; să cunoască cel puțin una din
următoarele limbi: sârba, germana, maghiara, latina ș.a350.
Conducerea școlii a rezistat presiunilor autorităților civile ca în planul
de învățământ să fie introduse și obiecte de studiu cu caracter laic/științific și
ca numirile de noi preoți să respecte cerința ca aceștia să fie absolvenți ai
școlii clericale.
,,Inflația” de preoţi (cum s-a exprimat fostul episcop al Vârșețului
Iosif Raiacici/Rajačić, după ce a fost promovat mitropolit, apoi (în 1848)
patriarh al BOS) a condus la reducerea drastică a numărului de candidați

348
Ibidem, p. 141. Prot. Conf. dr. Vasile Petrica, în volumul Institutul teologic diecezan
ortodox român Caransebeș(1865-1927),Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș,
2005, găsește (p.19) următoarele corespondențe ale calificativelor sârbești. Pentru cunoștințe-
Eminență mare; eminență mică și cl. I, de mijloc. Pentru purtare: Foarte bună; bună; de
recomandat. Pentru caracterizarea cântului: Gros, subțire, foarte subțire, sonor, limpede,
răgușit, resfirat, îndeletnicit, înalt, moale etc.
349
Ibidem, p.135.
350
Ibidem, pp.164-165.

134
admiși înainte de 1848 și de redeschiderea cursurilor, la secția sârbă, cu doi
ani (în 1852), față de secția română (1850).
Că, prin numărul lor, elevii români au fost principalii susținători ai
Școlii clericale din Vârșeț rezultă și din faptul că, după mutarea secției
române la Caransebeș în 1865, secția sârbă a intrat în procesul de lichidare,
ultimii absolvenți fiind cei din 1867.
Din situațiile statistice întocmite de către N.Gavrilovici am putut
selecta următorii absolvenți ai secției române, din parohiile aparținătoare
în prezent protopopiatului Făget.

Tabel Nr. 7 Absolvenți ai Școlii clericale din Vârșeț din actualul

Protopopiat ortodox român al Făgetului
Ocupația părintelui Pregătirea Anii frec-
Nr.de Numele Domiciliul /tutorelui școlară ventării
ordine și prenumele anterioară școlii
norma
189 Galcea Lazăr Susani agricultor româno-sârba 1826-1828

281 Lugojan Ioan Remetea Luncă paroh preparandia 1826-1828

313 Martinovici Vichentie Leucușești paroh gimnaziu 1833-1836

340 Miloș Iulian Făget 1846-1848

2 clase școala
435 Peșcean Gheorghe Remetea Luncă bunicul preot gramaticală 1840-1843

439 Petrici Jivoin Sudriaș agricultor humanioara 1827-1831

531 Popovici Ioan Mănăștur paroh norma rom. 1833

565 Popovici Mihai Nevrincea socrul paroh preparandia 1825-1827

642 Radulovici Nicolae Bichigi paroh norma rom. 1840-1843

696 Tobla Dumitru Mâtnicul-mic paroh preparandia 1830-1833

720 Triponescu David Dubești socrul preot Preparandia 1827-1830

Arad

58 Iclozan Iosif Baloșești 1850-1851

59 Ignatoni Ioan Gladna Română 1853-1854

82 Matei Vasile Margina 1851-1854

69 Jeberean Constantin Ohaba Lungă 1851-1854

90 Miloș Nicolae Temerești 1850-1852

130 Popovici Antonie Făget 1852-1854

135
 147 Popovici Luca Cliciova 1850-1852

151 Popovici Nicolae Sărăzani 1850-1853

161 Roza Adam Făget 1852-1884

178 Triponescu Vichentie Dubești 1850-1852

Notă Matei Vasile din Margina este trecut, din greșeala lui N. Guvilovici de două ori, cu
același număr de ordine și cu aceiași ani de frecvență.

Admiterea în învăţământul teologic

Când am prezentat desfăşurarea activităţii şcolii clericale de la Vârşeţ
am dovedit că, cel puţin până în 1830, nu existau deloc sau nu erau criterii
precise în admiterea candidaţilor la şcoala clericală. Desigur, după aceea, mai
ales la cererea MCIP, a început selecţia, atât în ce priveşte pregătirea şcolară
de până atunci, cât şi vârsta şi moralitatea fiecărui candidat.
De pildă, în 1840, tinerilor care doreau să urmeze şcoala clericală li s-
a cerut să prezinte următoarele acte: atestat de şcoala absolvită; atestat de
comportare morală bună, eliberat de parohul local şi extras de naştere pentru a
i se cunoaşte cu exactitate vârsta. Cu aceste acte se va prezenta doritorul în
faţa Consistoriului diecezan pentru a i se verifica atât actele, precum şi
cunoştinţele pe care le are şi abia după aceea ,,cei reuşiţi vor primi îngăduinţa
de a urma şcoala clericală”351.
În anul următor (1841), Casa Magnaţilor (un fel de Senat în cadrul
Parlamentului) emite o lege prin care, începând cu anul şcolar 1841-1842,
studiul limbii maghiare devine obligatoriu, indiferent de confesiune, pentru
toţi clericii şi că toate actele cerute prin această lege să fie confirmate de
protopop, prin semnătura sa352.
Deosebit de importantă este circulara nr. 200Ep. din 14 mai 1859
difuzată de Consistoriul diecezan sârb de la Timişoara, din care reţinem
următoarele idei: ,,Atunci când, în urmă cu aproape 40 de ani [adică în 1822],
au fost înfiinţate şcoalele clericale” s-a prevăzut ca să fie primiţi în aceste
şcoli numai tinerii care au terminat gimnaziul [=cursul superior]. Întrucât, la
acea dată, numărul candidaţilor ortodocşi care să îndeplinească aceste condiţii
era mic, Ministerul Luminării [=al Învăţământului Public] a acceptat să fie
primiţi temporar şi candidaţi care au gimnaziul mic [=cursul inferior], cei cu
şcoală reală (profesională adică de specialitate) şi chiar şi cei cu şcoală
sătească. Condiţiile sunt enumerate în ordinea descrescândă a primirii
candidaţilor la şcolile clericale. Deoarece Ministerul Luminării considera, în

351
APF., Protocolul Curtea, ord. circ. nr. 8/Ppiat din 20 martie 1840, f.35.
352
Ibidem, ord. circ. nr. 11/Ppiat din 11 noiembrie 1841, ff. 49-50.

136
1859, că ,,de atunci situaţia s-a schimbat” în bine, în sensul că tot mai mulţi
tineri greco–neuniţi au urmat şi absolvit gimnaziul de 8 ani, el a cerut
episcopilor să respecte întru totul legea, adică să fie primiţi numai tinerii cu
opt clase gimnaziale. Cunoscând situaţia românilor ortodocşi - pe atunci, ei nu
aveau niciun gimnaziu ortodox cu opt clase cu limba de predare română -, de
teamă ca parohiile române să nu rămână fără preoţi, ceea ce ar fi uşurat
trecerea lor la Uniaţie, Episcopia (de la Timişoara) a intervenit din nou pe
lângă Ministerul Luminării să aprobe admiterea tinerilor români la şcolile
clericale tot conform vechilor criterii 353.
În septembrie 1865, adică la scurt timp după reînfiinţarea Episcopiei
caransebeşene, episcopul Ioan Popasu aduce la cunoştinţă credincioşilor că
Şcoala Teologică ortodoxă de la Vârşeţ [=secţia română a acestei şcoli] a fost
mutată la Caransebeş ,,lângă Reşedinţa noastră episcopească” şi astfel
cursurile ei vor începe ,,cu prima noiemvrie calend.[arul] vechi a.c.”. Şi, ca să
ia cunoştinţă şi Ministerul Luminării că el respectă cerinţele acestuia,
continuă: ,,Venerabilul Consistoriu Diecezan, în şedinţa sa din 23 septembrie
cal. vechi a.c. au hotărât tare şi neclătit [=neclintit, ferm]” ca la acest curs să
fie primiţi numai ,,tinerii care au învăţat într-un Ghimnaziu Public [=de Stat,
nu privat] opt clase cu spori bun”. Urmează salvarea: întrucât în eparhie există
şi parohii sărace, pentru ocuparea acestora s-a admis, temporar şi în mod
excepţional, să fie admişi anual câte 3˗4 tineri cu studii gimnaziale
incomplete, dar nu mai puţin de patru clase gimnaziale[=,, gimnaziul mic”]. Şi
justificarea concesiei: Sărăcia poporului român a avut drept consecinţă slaba
pregătire a preoţilor. Această slabă pregătire a preoţilor, precum şi ,,căderea şi
starea cea jalnică a naţiunei noastre sunt pricinile cele mari, care m-au
îndemnat pe mine Arhiereul D.[omniilor] Voastre Naţional [corect: Arhiereul
Naţional al Domniilor Voastre] în chip poruncitor, ca abătându-mă de la
întocmirile cele de până acum [admiterea şi a tinerilor fără opt clase
gimnaziale] să fac atinsa punere la cale [în ce priveşte admiterea la şcoală
teologică] de la care nici într-un chip nu mă voi abate” 354.
Modalitatea fermă cu care şi-a exprimat hotărârea de a aplica neabătut
legea care prevede studii gimnaziale complete a determinat pe unii tineri
dornici de a deveni preoţi să recurgă la mijloace ,,neortodoxe” de a îndeplini
condiţiile cerute: au căutat şi reuşit ca prin pregătiri private de câteva luni la
gimnaziile particulare să obţină certificate de terminare a gimnaziului
superior, iar prin coruperea preotului să obţină extrase de naştere din care să
rezulte că au etatea de 19 ani împliniţi. Aflând de aceste şiretlicuri, episcopul

353
AparF., Protocolul ... , ord. circ. nr. 200 Ep. din 14 mai 1859, f. 40.
354
Ibidem, ord. circ. nr. 260 Ep. din 8 sept. 1865, f. 68.

137
Popasu difuzează în 1868 o nouă circulară în care îi avertizează pe tineri că va
lua în considerare numai diplomele eliberate de gimnaziile de stat 355.
Episcopul Popasu moare, fără a-şi fi respectat angajamentul, căci era
obligat să primească în continuare tineri fără studiile prevăzute de lege.
Consecinţele negative ale exigenţei sale le vor resimţi tot mai mult succesorii
săi: prezenţa la concurs a unui tot mai mic de candidaţi, cu consecinţa
firească: număr tot mai mic de studenţi la Teologie. Explicaţia pare a fi
următoarea: tinerii care au absolvit gimnaziul complet (liceul de cultură
generală, secţia umană) sau şcoala reală (clasele ,, de la real” din liceul de
astăzi) s-au îndreptat spre învăţământul superior universitar, nu către
Institutele teologice, cea mai căutată fiind Facultatea de ştiinţe juridice, spre a
deveni avocaţi. Ca şi astăzi, şi atunci profesiunea de avocat era una liberă şi
liberală, oferind avocatului atât posibilitatea de a-şi organiza timpul după cum
voia cât şi şansele de a se îmbogăţi mai uşor şi mai rapid.
Ca să aibă tineri la Teologie, episcopiile au recurs la o soluţie care s-a
dovedit a fi un adevărat bumerang: au acceptat candidaţi cu gimnaziul
superior incomplet, cu condiţia să fie şi absolvenţi de preparandie, chiar şi
atunci când durata era de patru ani. Or, preparandiile româneşti pregăteau
învăţători pentru şcolile primare confesionale. În felul acesta s-a ajuns la criza
învăţătorilor confesionali, criză accentuată şi de faptul că unii învăţători
români au preferat să treacă la şcolile comunale sau de stat , unde aveau
salariu mai mare, şi în plus, asigurat.
Aceste aspecte au fost cel mai bine ilustrate în anul 1912, când – pe
timpul episcopului Miron Cristea-au fost menţionate atât actele pe care
trebuie să le prezinte tinerii aspiranţi la studiile teologice, cât şi condiţiile de
studiu pe care ei trebuie să le îndeplinescă. Iată-le:
Acte doveditoare: 1. Certificat de botez; 2. Testimoniile (diplomele)
de la clasele medii absolvite (eventual testimoniul de maturitate);
3. Declaraţia părinţilor din care să reiasă că acceptă să suporte toate
cheltuielile fiului la Institutul teologic, pe toată durata cursurilor; 4. Atestat de
moralitate de la preotul local şi de la protopop. Dacă tânărul e fiu de preot, e
suficient atestatul protopopului; 5. Atestatul medical [că este sănătos psihic şi
că tânărul nu are anumite defecte fizice˗şchiop, gângav, hipoacuzic ş.a.]356.
Demne de reţinut sunt formulările cerinţelor 2 şi 4. La 2 atrag atenţia
,,testimoniile” (plural) şi ,,testimoniu” de maturitate (singular). Într-adevăr,
testimoniul de maturitate – eliberat de către organul de stat – dovedeşte,
implicit, că tânărul a absolvit opt clase gimnaziale sau şcoala reală şi, în
consecinţă, nu mai este nevoie de atestat de clasele medii absolvite. La 4 se

355
Ibidem, ord. circ. nr. 692 Cons. din 11 iulie 1868, f. 107.
356
Daniel Alic, op. cit., p. 229.

138
ridică următoarea întrebare: este posibil ca protopopul să cunoască şi să
garanteze moralitatea tuturor tinerilor din tractul său ?
Nuanţările de la 2 ne ajută să înţelegem mai bine modul în care va
decide Consistoriul diecezan caransebeşan ordinea primirii tinerilor la
Institutul teologic - pe atunci nu se dădea concurs de admitere pentru
verificarea cunoştinţelor candidaţilor, ci selecţia se făcea pe baza actelor
prezentate şi aflate la dosar: 1.Cei care au absolvit opt clase gimnaziale sau
reale, cu sau fără testimoniu de bacalaureat; 2. Tinerii care au absolvit şase
clase gimnaziale sau tinerii care au absolvit patru clase gimnaziale
(,,gimnaziul mic“) şi Institutul Pedagogic cu examen de calificare
învăţătorească (subl.n.) 357.
Criteriul 1 este clar, conform exigenţelor MCIP . Criteriul 2 ridică o
serie de nedumeriri. Conjuncţia ,,sau” pune, oarecum, egalitate între cele
două părţi cu rol alternativ, după cum conjuncţia ,, şi ” leagă, pune împreună
părţile componente.
În 1912, Institutul pedagogic era de patru ani ( patru cursuri, în
terminologia vremii). În plus, conform nomenclatorului MCIP, Institutele de
învăţători, (corect: preparandiile) erau şcoli medii 358. Deci, patru clase de
gimnaziu şi cu patru clase de preparandie ar echivala cu opt clase de gimnaziu
(şcoală medie) nu cu şase clase de gimnaziu. În acest caz ar fi trebuit ca acest
criteriu să fie o variantă/alternativă a criteriului 1, nu 2 şi, în plus, după şase
clase gimnaziale. Oricum, criteriul 2 este o încălcare a dispoziţiei MCIP ca la
Institutul teologic – pus de Angela Rotaru–Dumitrescu în categoria
învăţământului superior -, fie şi numai cu cele şase clase gimnaziale.
Seria nedumeririlor şi întrebărilor poate continua: Mai poate fi
considerat Institutul teologic (fie el la Arad sau la Caransebeş) o formă de
învăţământ superior, când nici o altă instituţie de acest rang nu primeşte tineri
fără studii gimnaziale şi reale complete? În al doilea rând, ce caracter are
Institutul teologic–pedagogic de la Caransebeş sau Institutul pedagogic–
teologic de la Arad (denumirile lor sunt cele oficiale) când fiecare conţine şi o
componentă (şcoală) de nivel mediu? Nimeni nu poate interzice cuiva să
denumească şcoala clericală de la Vârşeţ cu durata de cel mult trei ani
institutul clerical (cum s-a şi făcut) sau ca secţia română transferată de la

357
Ibidem.
358
Ea este neclară în traducerea sursei din limba maghiară (Magyar Statistikai Eukőnyv,
vol.VIII, tipărit în 1901), căci uneori folosește denumirea ,, Institut de învățători” , alteori, pe
cea de ,,preparandie”. Or, așa cum am amintit deja, încă în 1859, în concepția MCIP,
preparandia este o instituție școlară de nivel mediu, iar institutul denumește o formă de
învățământ superior. De aceea nu cred că în 1901, nu se făcea distincția cuvenită între o
școală de nivel mediu și una de învățământ superior. Cf. Angela Rotaru-Dumitrescu, op. cit.,
p. 94.

139
Vârşeţ la Caransebeş să fie declarată institut încă în 1865, problema este dacă
fiecare îndeplineşte/corespunde sensului real al noţiunii ,,institut”.
Am insistat asupra acestor aspecte pentru că probitatea ştiinţifică
presupune formularea şi folosirea unor noţiuni corespunzător definiţiei,
sensului lor real.

Şcoala clericală denumită Institutul teologic de la Arad

Şcoala clericală de la Arad a fost înfiinţată în anul 1822 odată cu cea
de la Vârşeţ, deosebirea dintre ele fiind că cea de la Arad era numai în limba
română, în timp ce cea de la Vârşeţ avea două secţii, una în limba română
pentru clericii români, alta în limba sârbă, pentru sârbi. Dar, pentru că, prin
episcopiile de care aparţineau erau subordonate Mitropoliei de la Carlovîţ,
amândouă aveau o evoluţie asemănătoare, desigur cu deosebiri de nuanţă
datorate episcopiilor care le tutelau.
Întrucât am prezentat mai pe larg Şcoala clericală de la Vârşeţ− secţia
română−, pentru a nu ne repeta, Şcoala clericală de la Arad va fi prezentată
sumar. În plus, şi sursele bibliografice au fost mai modeste 359.
Cu toate că protopopiatul Făget n-a fost niciodată sub autoritatea
episcopului arădean, ci a celui de la Timişoara până la mijlocul anului 1865,
ulterior sub cea a episcopului de la Caransebeş, pentru că la Timişoara nu a
existat şcoală clericală, iar tinerilor dornici de a deveni preoţi sau învăţători le
era mai ,,la îndemână” Aradul decât Vârşeţul sau Caransebeşul, se impune să
cunoaştem şi dezvoltarea învăţământului clerical (ca şi pe cel preparandial)
de la Arad .
Iată câteva amănunte în legătură cu şcoala clericală, căreia Pavel Vesa
îi zice, încă din 1823, Institut teologic360.Primii doi profesori erau preotul
Gavril (devenit Gherasim odată cu trecerea la viaţă monahală şi viitor Episcop
al Aradului) Raţ (conducătorul Institutului) şi Gavriil (sic!) Giuliani, capelan
la Curtici. Cursurile se ţineau în casele sârbului Andrei Orlov, care le
închiriase pe o sumă frumuşică: 500 fl/an până în 1848, 1000 fl., din 1853,
când s-au reluat cursurile.

359
În afară de monografia Dr. Teodor Botiş, op.cit.,1922, de mai recentul volum al Pr.dr.
Pavel Vesa, Eparhia Aradului în timpul episcopului Gherasim Raţ (1835 – 1850), Editura
Mirador, Arad, 2008, pp. 91–99. (în continuare: Pavel Vesa, Eparhia...) şi de câteva articole
din ,,Mitropolia Banatului”şi din ,,Altarul Banatului”n-am avut acces la alte surse
bibliografice.
360
În limba sârbă, denumirea oficială a şcolii clericale era Klerikalno uciliște, Ucilişte
însemnând ,,şcoală”, ,,instituţie de învăţământ”, deci noţiuni cu vastă şi vagă
cuprindere/conţinut (şcoală primară, şcoală medie, învăţământ superior). Tocmai de aceea
fiecare traducător a luat denumirea care i-a convenit:,,şcoală” (aici, de nivel mediu)
sau,,institut” care denumeşte o formă de învăţământ superior.

140
 Comparativ cu şcoala clericală de la Vârşeţ, decalajul existent era
neînsemnat: la Arad cursurile încep ceva mai tărziu ( în februarie 1823) şi tot
mai târziu ele se reiau (1853), deoarece şi la Arad şcoala şi-a încetat
activitatea în anii Revoluţiei de la 1848/1849. În schimb, arădenii au introdus
prelungirea cursurilor de la 2 la 3 ani începând cu anul școlar 1826-1827,
adică mai devreme ca la Vârşeţ361 . Un alt element de noutate îl reprezintă
planul de învăţământ, aplicat din anul şcolar 1834-1835, plan care ,,cu mici
modificări s-a menţinut până la unificarea Preparandiei cu Institutul Teologic
şi formarea Institutului pedagogic–teologic (1875-1876)” 362.
Pentru compararea obiectelor de studiu de la cele două şcoli clericale,
vom prezenta acest plan, mai ales că la ambele şcoli anul şcolar a fost împărţit
în două semestre, cu aceeaşi durată (luni de studiu) dar cu stucturi diferite − la
Arad, semestrul I începe la 1 octombrie şi se încheie la sfărşitul lunii
februarie. După o lună de vacanţă începe semestrul II care se încheie la 31
iulie. Şi la Arad, în ultimile zile ale fiecărui semestru se desfăşoară examenul
public, sub conducerea episcopului sau a unui comisar consistorial, numit de
către episcop. Aprecierea cunoştinţelor se făcea tot cu calificative, dar în
limba latină până în 1860, după aceea în limba română. (La Vârşeţ numai în
limba sârbă, conducerea şcolii fiind sârbească).
Iată planul de învăţământ, detaliat pe ani de studii (cursuri) şi semestre:

Tabelul Nr. 8 Planul de învăţământ pe cursuri şi semestre

Cursul Semestrul I Semestrul II

1 Pedagogia cu Catehetica 1 Teologia dogmatică, partea I

I
2 Gramatica limbii române 2 Metodul catehizaţiei

1 Teologia dogmatică, partea a II-a 1 Teologia dogmatică, partea a III-a

II 2 Istoria bisericească 2 Istoria bisericească

3 Retorica bisericească, partea I 3 Retorica bisericească, partea a II-a

1 Teologia pastorală 1 Teologia pastorală

361
Pavel Vesa, op. cit., p. 91.
362
Ibidem.

141
 III 2 Teologia morală 2 Teologia morală

3 Retorica,partea a III-a 3 Stilul oratorial (Omiletica practică)

Se observă că Planul de învăţământ este întocmit foarte logic şi, fapt

esenţial, din el rezultă caracterul practic al informaţiilor oferite viitorilor
preoţi. Surprinde absenţa studierii limbii sârbe, a cântării bisericeşti şi a
metodicii învăţământului, cunoaşterea acesteia fiindu-le necesară pe
considerentul că preotul–paroh era şi director şcolar. Sub forma prezentată, nu
se poate vorbi nici de o supraîncărcare a cursanţilor, ci de o aprofundare a
celor studiate.
În privinţa manualelor folosite, cel puţin cele cu caracter religios au
fost cele întocmite în mod special pentru această şcoală de către Constantin
Diaconovici–Loga, profesor la preparandie, utilizate şi de către cursanţii
români din Vârşeţ.
Şcoala clericală devine Institut teologic în 1875363. Pentru că prin Statutul
Organic din 1870 s-a stabilit ca învăţământul teologic de la cele două
episcopii sufragane (Arad şi Caransebeş) să fie organizat pe bază de aceleaşi
principii şi cu aceeaşi programă şcolară, amănunte în acest fel vom prezenta la
tratarea Institutului teologic de la Caransebeş, eparhie de care depindea
protopopiatul Făget.
Încheiem cu publicarea listei absolvenţilor Institutului teologic
arădean originari din actualul protopopiat Făget şi câţiva din localităţile din
jurul său, selectaţi din monografia fostului director al acestei instituţii,
Dr.Teodor Botiş364, ceea ce nu înseamnă că toţi aceşti absolvenţi au şi slujit la
altarul din protopopiatul Făget. (Vezi Tabel Nr. 10).
Se observă că lista se încheie cu anul şcolar 1920–1921, monografia
lui Botiş fiind publicată în anul 1922, cu prilejul împlinirii unui secol de la
înfiinţarea preparandiei în anul 1812. Hotărârea înființării de preparandii
pentru viitorii învățători de la școlile confesionale ale credincioșilor greco-
răsăriteni sârbi și români este din 1812, dar la Arad ea începe în 1813, căci
românii neavând în Arad o clădire corespunzătoare, trebuia căutată și
închiriată, ceea ce a prelungit/amânat deschiderea ei în 1813. Dar, de regulă
se ia anul 1812 ca an al înființării preparandiei la Arad.
Din păcate, n-am putut-o continua, din lipsa surselor de informţii
publicate ulterior. Lista cuprinde trei categorii de localităţi cu absolvenţi: a)
Localităţi care tot timpul au făcut parte din protopopiat; b) Localităţi care în

363
Ibidem, p.93.
364
Dr. Teodor Botiş, op.cit , passim.

142
prezent aparţin protopopiatului, începând cu anul 1953; c) Localităţi care nici
în trecut, nici în prezent nu au fost şi nici nu sunt înglobate în protopopiatul
Făget, dar care au avut oarecare tangenţă cu el prin faptul că unii preoţi sau
învăţători au funcţionat în localităţi actuale ale protopopiatului.
Vom clasifica localităţile din fiecare categorie (grupare), după
numărul absolvenţilor avuţi. Din această categorie situaţia localităţilor se
prezintă astfel:
a) Localităţi cu câte un singur absolvent: Zolt, Fârdea, Sărăzani, Temereşti,
Mâtnic (Mic), Sudriaş, Surduc (Mic), Sinteşti, Băteşti şi Botineşti. Total 10
localităţi şi 10 absolvenţi. Localităţi cu 2 absolvenţi fiecare: Curtea, Coştei (de
Sus), Povergina, Făget, Bujor (Traian Vuia), Gladna (Română), Susani,
Drinova şi Margina. Total 9 localităţi şi 18 absolvenţi. Localitatea cu 5
absolvenţi: Coşava. Total 1 localitate şi 5 absolvenţi. În ansamblu, 20 de
localităţi şi 33 de absolvenţi.
b)În această categorie se află următoarele localităţi:
Localităţi care au avut câte 1 absolvent: Cutina şi Pădurani. Total 2 localităţii
şi 2 absolvenţi. Localităţi cu câte 2 absolvenţi fiecare: Răchita, Cladova,
Leucuşeşti, Bulza şi Ohaba Sârbească (Ohaba Română). Total 5 localităţi şi
10 absolvenţi. Localitate cu 3 absolvenţi: Mănăştur. Total 1 localitate şi 3
absolvenţi. În total din această categorie au făcut parte 8 localităţi şi 15
absolvenţi.
c)Localităţi cu tangenţă a protopopiatului Făget au fost
Localităţi cu câte 1 absolvent: Ostrov şi Ţela. Total 2 localităţi şi 2 absolvenţi.
Localitate cu 3 absolvenţi: Bata. Total 1 localitate şi 3 absolvenţi. Localitatea
cu 4 absolvenţi: Birchiş. Total 1 localitate şi 4 absolvenţi. Deci, cele 4
localităţi au avut în total 9 absolvenţi.
Procentual, pe primul loc se situează localităţile c) cu 2,25 absolvent
fiecare, urmate de b) cu 1,86 absolvent fiecare şi la urmă, a) cu 1,65
absolvent fiecare. În ceea ce priveşte clasificarea localităţilor după numărul
absolvenţilor fiecăreia, în frunte se situează Coşava cu 5 absolvenţi, urmată de
Birchiş, cu 4 absolvenţi şi Bata cu 3 absolvenţi. Restul nu mai are relevanţă.
Sinoptic, statistic, situaţia este reprodusă în tabelul alăturat:

143
 Tabelul Nr. 9 Numărul localităţilor şi al absolvenţilor, pe categorii

Nr. Localităţi
absolvenţi
Care au aparţinut Care fac parte din Învecinate
întotdeauna protopopiat din 1953 care
protopopiatului niciodată n-
au fost
incluse în
protopopiat

Total
Locali- Absol- Locali- Absol- Locali- Absol- Locali- Absol-
tăţi venţi tăţi venţi tăţi venţi tăţi venţi
1 10 10 2 2 2 2 14 14
2 9 18 5 10 14 28
3 1 3 1 3 2 6
4 1 4 1 4
5 1 5 1 5
Total 20 33 8 15 4 9 32 57

144
 Tabelul Nr. 10 Lista nominală
cu absolvenții Institutului teologic din Arad (1823-1922) din zona
Făgetului
Nr. Numele și prenumele Domiciliul Anul școlar al Observații
crt. absolvirii
1. Beșelău Teodor Zolt 1823-1824 Li se spunea
clerici.
2. Mateiu Vasile Coșava 1823-1824
3. Popoviciu Ioan Fârdea 1823-1824
4. Popoviciu Nicolae Mănăștur 1823-1824
5. Titel Ioan Curtea 1823-1824
6. Petroviciu Dimitrie Coștei (de Sus) 1824-1825
7. Popoviciu Ioan Sărăzani 1824-1825 În anul școlar
1825-1826 anul
scolar devine de 3
ani. Fără
absolvenți.
8. Curuți Ioan Coșava 1826-1827
9. Popoviciu Gheorghe Povergina 1826-1827
10. Ștefanovici Ilie Răchita 1826-1827
11. Crăciunescu Vasile Temerești 1827-1828
12. Popovici Dimitrie Făget 1827-1828
13. Suba Atanasie Ostrov 1827-1828
14. Crăciunescu Paul Curtea 1828-1829
15. Lața Paul Mâtnic (Mic) 1829-1830
16. Gruiescu Partenie Coșava ) 1830-1831
17. Popovici Gheorghe Cladova 1830-1831
18. Popovici Ivantie Coșava 1830-1831
19. Matei Dimitrie Coșava 1831-1832
20. Nestorovici Ioan Birchiș 1831-1832
21. Miron Ioan Țela 1832-1833
22. Cosmescu Petru Făget 1835-1836
23. Grecu Constantin Coștei (de Sus) 1835-1836
24. Popovici Vicențiu Pădurani 1835-1836
25. Popescu Porfirie Bata 1836-1837
26. Bărbulescu Nicolae Bujor (Traian Vuia) 1837-1838
27. Iosivovici Moise Birchiș 1837-1838
28. Martinovici Constantin Leucușești 1837-1838
29. Curuți Iosif Coșava 1840-1841
30. Popovici Ioan Gladna (Română) 1840-1841
31. Popovici Iosif Bulza 1840-1841
32. Karacsonyi (Crăciun) Sudriaș 1841-1842
Vasile
33. Popovici Petru Surduc (Mic) 1841-1842
34. Bărbulescu Constantin Bujor (Traian Vuia) 1842-1843
35. Galici Antonie Susani 1842-1843
36. Petrovici Ioan Drinova 1843-1844
37. Damenescu Ioan Gladna (Română) 1844-1845
38. Matei Ioan Margina 1844-1845
39. Galici Paul Susani 1845-1846
40. Jurma Ambrozie Bata 1845-1846
41. Covaci Zenovie Povergina 1846-1847

145
 42. Nestorie Ioanichie Birchiș 1857-1858
43. Băian Filimon Margina 1863-1864
44. Ştefănescu Porfiriu Bata 1864-1865
45. Galici Iuliu Cutina 1865-1866
46. Ionașiu Petru Sintești 1877-1878
47. Roza Constantin Leucușești 1878-1879
48. Jucu Alexandru Răchita 1883-1884
49. Radulovici Romul Bătești 1884-1885
50. Vuia Filip Drinova 1888-1889
51. Popovici Aurel Bulza 1895-1896
52. Ștefanovici Ioan Mănăștur 1901-1902
53. Rista Gheorghe Ohaba Sârbească 1905-1906
(Ohaba Română)
54. Iclozan Victor Ohaba Sârbească 1910-1911
(Ohaba Română)
55. Șandor Dimitrie Birchiș 1910-1911
56. Iancovici Dimitrie Mănăștur 1913-1914
57. Lugojan Simion Botinești 1920-1921
Total 57 absolvenți din cei 2.112 care au absolvit Institutul teologic
Institutul teologic şi Institutul teologic-pedagogic de la Caransebeş
Îndată după ce a preluat conducerea Episcopiei ortodoxe române de la
Caransebeş, una din preocupările prioritare ale lui Ioan Popasu a fost
transferarea de la Vârşeţ la Caransebeş a secţiei române.
Vasile Petrica respinge folosirea cuvântului ,,transferare”, ,,aducere“,
pe considerentul că episcopul Popasu a înfiinţat la Caransebeş Institutul
teologic (subl.n.), care este o ,,formă superioară faţă de Şcoala clericală365, în
sprijinul afirmaţiei sale amintindu-l pe dr. Corneliu Diaconovici366. Pare să
respingă şi diversele denumiri date cursanţilor ca ,,elevi, clerici, seminarişti,
sau teologi” căci el continuă ,,şi din 1926 titlul de student devine definitiv
consacrat şi utilizat (subl.t.) “367.
Iniţial, durata pregătirii viitorilor preoţi a fost tot de trei ani, ca şi la
şcolile clericale de la Vârşeţ şi de la Arad. De aceea erau suficienţi doi
profesori. Unul a fost Gheorghe Peştean, transferat /adus de la secţia română
de la Vârşeţ, celălalt a fost recrutat din rândul preoţilor, fiind adus de la
parohia Dognecea, Mihail Velceanu. Având experienţă acumulată la Vârşeţ,
G. Peştean(u) a fost numit profesor definitiv şi conducător al Institutului, iar
M. Velceanu, profesor provizoriu.
În paralel, episcopul Popasu a recrutat şi trimis la studii (universitare)
în străinătate câţiva tineri, care, după absolvire, să revină la Caransebeş, ca

365
Prot. Conf. dr. Vasile Petrica, op.cit., pp.22-23.
366
Ibidem, p.23.
367
Ibidem. Aşa cum sunt numiţi toţi cursanţii din instituţiile de învăţământ
superior─academii, facultăţi,universităţi etc. Deci, Petrica foloseşte denumirea student ca
argument că şi Institutul teologic caransebeşan este tot o formă de învăţământ superior.

146
profesori calificaţi. În felul acesta a putut fi realizată ridicarea calităţii
învăţământului teologic. Probabil dându-şi seama că viitorul său ca profesor la
Institutul teologic este incert, neavând calificarea unui profesor care
presupune absolvirea unei unităţi de învăţământ superior, în 1868,
George/Gheorghe Peștean cere să fie numit protopresbiter al protopopiatului
Lugojului, unde şi moare în anul 1886.
Originar, prin naştere, din Remetea Lunca, localitate ce aparţine în
prezent protopopiatului Făget, reproducem câteva aprecieri la adresa sa,
făcute de câtre Vasile Petrica, cel care consideră instituirea lui G. Peștean ca
protopresbiter al Lugojului ,,drept recunoştinţă pentru meritele sale” 368.
Dedicat învăţământului şi cauzei naţionale româneşti, Peștean a refuzat oferta
episcopului Kenghelaţ (Kengelatz,sic!) de a deveni protopop al
protopopiatului sârb din Vârşeţ. A fost deosebit de modest şi de om cult –
cunoştea şase limbi străine, printre ele fiind şi limba slavonă / vechea limbă
slavă bisericească – și limba clasică grecească. Tocmai de aceea, ,,episcopul
Kengelaţ (sic!), deşi sârb încarnat369, a preţuit în profesorul G.Peştean erudiţia
lui şi s-a despărţit de el [când a venit la Caransebeş, odată cu mutarea secţiei
române] cu lacrimi în ochii 370.
În 1875, la cea de a X-a aniversare a înfiinţării Mitropoliei Greco-
orientale de la Sibiu şi a Episcopiei Greco-orientale a Caransebeşului, s-a
hotărât ca fiecare dintre cele două episcopii sufragane să-şi aibă instituţii
proprii de pregătire a preoţilor şi a învăţătorilor confesionali, unificarea lor
sub o singură conducere şi organizarea uniformă a noilor unităţi de
învăţământ. Pentru Arad, acest fapt era uşor de îndeplinit, căci le avea pe
amândouă. În felul acesta a fost creat Institutul pedagogico–teologic -
Preparandia fiind înfiinţată înaintea Şcolii clericale, la Arad, în denumirea
Institutului s-a respectat această ordine. În schimb, la Caransebeş situaţia era
mai complicată, întrucât nu exista o instituţie de pregătire a învăţătorilor
confesionali. În plus, şcolile de nivel mediu şi superior nu puteau fi înfiinţate,
indiferent de caracterul lor şi de susţinătorul lor (cel care vrea să înfiinţeze o
şcoală de acest nivel), fără aprobarea prealabilă a MCIP.
De aceea ,,propunerea de a se înfiinţa un institut pedagogic a fost
discutată în şedinţa Senatului şcolar din 30 martie 1876, iar decizia în acest
sens a fost luată prin decizia nr. 124/1876 a Sinodului eparhial”, în septembrie
1876. Urmează solicitarea câtre MCIP de a aproba înfiinţarea Institutului
pedagogic. Răspunsul primit n-a fost cel dorit, căci MCIP, prin ordinul

368
Ibidem, pp. 173–174.
369
I.D.Suciu,Mitropolia … p.150 îl consideră român, dar ca şi alti episcopi români, era
executant fidel al superiorilor săi, tocmai pentru a se menţine în funcţia/demnitatea pe care o
avea.
370
Vasile Petrica, op.cit., p. 174.

147
nr.21.207 din 8 septembrie 1877, după ce menţionează că ,,a înţeles [din
cererea Consistoriului caransebeşan] că la Caransebeş există de mai mult timp
un Institut de pedagogie[?] gr.ort”, cere informaţii suplimentare despre acest
institut, privind: localitatea [sau locul/clădirea?] de funcţionare a Institutului;
existenţa rechizitelor, planul de învăţământ, profesorii şi mersul [dinamica, pe
ani de studiu] şcolarilor la acest Institut 371.
Din cele de mai sus rezultă că la Caransebeş exista ,, de mai mulţi
ani”un Institut pedagogic ‒ nu Institut teologic ‒ care funcţiona ,,ilegal”, din
moment ce i se cere aprobare de funcţionare în 1876.
Episcopul Ioan Popasu trimite la 8/20 decembrie 1877 un raport
amănunţit despre cele cerute şi ,,astfel a luat fiinţă Institutul pedagogic din
Caransebeş care avea o direcţiune comună cu cel teologic”372, cu denumirea
de ,,Institutul teologic-pedagogic “ de la Caransebeş/al Caransebeşului. Să
reţinem că Institutul pedagogic a fost creat înainte de confirmarea de câtre
MCIP că a primit raportul din decembrie 1877, că este mulţumit de
informaţiile primate şi că aprobă funcţionarea nu înfiinţarea Institutului
pedagogic, deşi Petrica afirmă că el ,,a luat fiinţă”.
Revenim la Institutul teologic, componentă a ,,trunchiului comun”
cum le zice Petrica celor două institute puse sub acelaşi ,,acoperământ”
(conducere). Deşi mai vechi, cu oarecare dotare materială făcută pe parcursul
celor 12 ani de activitate singură, nu ,,fratelui” său mai mic, ci tot lui
[Institutului teologic] i-a fost acordată mai multă atenţie şi după 1877, în
privinţa asigurării unor condiţii mai bune de desfăşurare a procesului de
învăţământ şi de trai ale cursanţilor de la Teologie.
În cuvântarea ţinută la deschiderea Sinodului eparhial în data de 18
aprilie c.v. 1891, episcopul N.Popea, referindu-se la stadiul în care se
desfăşurau lucrările de zidire a noului edificiu pentru Institutul teologic-
pedagogic - făcut, ca şi alte realizări ale sale, mai ales cumpărarea unor
domenii agricole, cu banii moşteniţi de la episcopul Popasu, despre care n-a
amintit niciodată - afirmă că acesta ,,deja se află sub acoperiş şi (că este)
situat în strada principală, aproape de reşedinţa episcopală (şi că este) unul
dintre cele mai frumoase edificii ale oraşului acestuia” 373.
După finalizarea lucrărilor, cursurile celor două secţii s-au desfăşurat
la ,,etagiu”(etaj). Deși, ,,la parter au rămas încă multe încăperi neocupate” și
deși cursanții institutului unificat nu au avut condiții propice nici de studiu și
nici de locuit, episcopul Popea nu le-a dat acestora spre a le folosi, ci a
preferat să închirieze încăperile neocupate, mai ales că clădirea, prin poziția ei
centrală, a favorizat încheierea rapidă și în condiții avantajoase pentru

371
Vasile Petrica, op.cit.,p.75.
372
Ibidem, p.75.
373
Petru Călin, op.cit. p.185.

148
episcopie a tuturor spațiilor libere, ceea ce a permis episcopului să afirme - în
fața membrilor Sinodului eparhial -, evident, cu oarecare satisfacţie -, că
aceste încăperi, deși închiriate de curând, aduc episcopiei un venit frumos”374.
Pentru teologi, a fost construit şi dat în folosinţă un internat corespunzător în
anul 1899, iar pentru preparanzi a fost amenjat un fel de internat/alumneu în
casa donată de Iancu Temeş, care a impus, prin testament, clauza ca ea să
devină internat pentru preparanzi. E drept, a fost întocmit un proiect deosebit
de ademenitor pentru înălţarea unui internat al preparanzilor, dar cu bani
adunaţi numai prin subscripţie publică. Deşi au fost adunate sume importante
dar insuficiente, atât pe timpul episcopului Popea, cât şi al succesorului său
Miron Cristea, pentru că niciunul dintre ei n-a demarat lucrările până ce nu
exista suma totală, izbucnirea Marelui Război (1914-1918), inflaţia coroanei
maghiare, Unirea cu România etc. au pulverizat donaţiile credincioşilor.
Institutul teologic-pedagogic a beneficiat de un valoros corp didactic,
cu o pregătire corespunzătoare (pe specialităţi). Unii funcţionau numai la
Institutul teologic sau numai la Institutul pedagogic, alţii, la ambele.
Menţionăm câteva nume: Enea Hodoş,membru corespondent al Academiei
Române (din 1904), profesor de limba română şi autor de manuale şcolare;
Antoniu Sequens, profesor de muzică şi autor al multor compoziţii proprii;
Patriciu Dragalina, autorul vestitei şi mult utilizatei ,,Din istoria Banatului
Severin”, în trei părţi (volume); Iosif Bălan, profesor la Institutul pedagogic,
specialist în problemele de pomicultură şi alţii. Nu-i putem omite pe fraţii
Petru şi Nicolae Ionescu, care aveau ,,calitatea” de ,,a se pune rău” mai ales cu
episcopul şi cu o parte dintre membrii Consistoriului diecezan, din care cauză
au avut mult de suferit, părăsind, în final, amândoi cariera de profesor. Dar,
după ce Petru a ajuns consilier în problemele învăţământului confesional
românesc din întreaga Ungarie, în cadrul MCIP, se subînţelege că raporturile
au devenit altele (a fost propus şi ales deputat consistorial în cercul electoral
Coşava).
Neavând baza materială proprie de funcţionare, Institutul pedagogic a
trebuit să o folosească pe cea a Institutului teologic încă mulţi ani după
înfiinţarea sa.
Şi Societatea de lectură ,,Ioan Popasu”, înfiinţată de către studenţii
teologi, a fost comună la-nceput; ulterior,fiecare grup de studenţi şi-a avut
societate proprie, cu preocupări diferite, deci şi cu obiective, mod de recrutare
a membrilor, de funcţionare etc. diferite.
Examenele se desfăşurau în prezenţa episcopului şi numai în cazuri
excepţionale sub preşedinţia unui delegat/comisar desemnat de către episcop.

374
Ibidem, p.199.

149
 Încă din anul 1869 au fost stabilite de către Consistoriul diecezan, în
conformitate cu paragraful 121 punctul 8 din Statutul organic bisericesc,
condiţiile privind desfăşurarea examenului de absolvire a Institutului teologic:
modul de constituire a comisiei de examinare, desfăşurarea propriu-zisă a
examenului, data la care are loc, actele pe care trebuie să le prezinte
absolventul, calificativele cu care sunt apreciate cunoştinţele şi alte aspecte.
Deşi, cu caracter provizoriu, modificările ulterioare n-au afectat prea
mult organizarea şi desfăşurarea examenului de absolvire.
Reţinem următoarele aspecte: Taxa de înscriere: 20 fl.v.a.; Carte de
botez, vidimată (certificată) de către protopresbiter; Testimoniu despre
ştiinţele pregătitoare (studii) înainte de a intra în cursul teologic; Testimoniu
absolutor [în] original din ştiinţele teologice (certificat că a absolvit ultima
clasă a Institutului teologic); Atestat despre purtarea religios-morală avută
după absolvirea institutului - nu se precizează cine îl eliberează şi nici dacă
este necesar numai celor care nu s-au prezentat la examen îndată după
absolvire sau tuturora; Obiectele de examen sunt toate cele propuse în institut,
la care se adaugă metodica învăţătorească (didactica), cântarea şi tipicul.
Dacă cel examinat a răspuns satisfăcător, i se va elibera testimoniu de
susţinere a examenului de absolvire a institutului (putând candida pentru
ocuparea unei parohii vacante). Testimoniul va fi, obligatoriu, semnat de către
toţi membrii comisiei care au fost de faţă la examinarea candidatului şi va
purta sigiliul Consistoriului diecezan.
Capacitatea (cunoştinţele teoretice şi deprinderile practice ale
candidatului) a fost apreciată cu unu din cele trei calificative de promovare:
„de frunte”; ,,de mijloc”; „slab” şi acest calificativ trebuia luat în seamă atunci
când se accepta (de către protopop) înscrierea candidatului pentru ocuparea
parohiei libere. Existenţa calificativului trebuie să fie egală sau mai mare
decât clasa/grupa parohiei respective (I, II, III pentru ,,de frunte”, II şi III
pentru ,,de mijloc” şi III pentru ,,slab”).
Candidaţii respinşi trebuie să repete examenul 375.
Desigur, după 1869, nu s-a mai spus ,, de frunte”, ci ,,foarte bine”,
,,bine”, înloc de ,,de mijloc”, şi ,,suficient”/,,îndestulător“ pentru ,,slab”,
,,insuficient”/,,nesuficient” indicând un fel de corigenţă pe care candidatul
trebuia să o îndrepte în anul următor, căci, în caz contrar, trebuia să repete
anul. Existau ,,desterităţile”, considerate mai puţin necesare pentru
desfăşurarea misiunii viitoare de preot care nu periclitau absolvirea, deşi la ele
s-a obţinut calificativul ,,nesuficient”.

375
A ParF. ,Protocolul …, ord. circ .nr .892/Cons. din 11 septembrie 1869, ff. 134-135.

150
 Pe parcursul prezentării activităţii fiecărui episcop am prezentat şi
ordine circulare legate de examenul de absolvire, aşa că nu mai revenim
asupra lor.
Pentru noi este important să cunoaştem numele tinerilor care au
frecventat şi absolvit Institutul teologic din Caransebeş. Numele acestora a
fost publicat de către Vasile Petrica. Din listele absolvenţilor ordonate
pe,,clase” (ani şcolari) am selectat numele lor, localitatea şi anul şcolar de
absolvire376 şi am întocmit

Tabel Nr. 11 Lista nominală a absolvenţilor Institutului teologic din

Caransebeş

Nr. Numele şi prenumele Anul (Data) Localitatea Anul III anul şcolar
crt. naşterii
1 Alexandru Popovici 5.10.1873 Bucovăţ 1893-1894
2 Alexandru Barbon[i] 13.10.1872 Tomeşti 1894-1895
3 Iosif Curuţ 4.08.1873 Coşava 1894-1895
4 Serafim Băian 14.11.1872 Marginea 1895-1896
5 Aurel Iosof 24.12.1878 Bujor (Traian 1898-1899
Vuia)
6 Eugeniu Sudreşean 4.03.1879 Coştei (de Sus) 1898-1899
7 Ioanichie Bucur 26.06.1881 Margina 1904-1905
8 Emiliu Damşa 8.02.1887 Fârdea 1906-1907
9 Iulius Lorinţiu 20.03.1886 Făget 1909-1910
10 Constantin A.Iosif 11.04.1889 Bujor (Traian 1911-1912
[Iosof ] Vuia)
11 Ioan Franţescu 5.09.1891 Drăgsineşti 1911-1912
12 Antonie Anghel 3.02.1899 Coşava 1912-1913
13 Sebastian Băianţ 17.11.1893 Româneşti 1914-1915
14 Petru Bancea 15.07.1891 Curtea 1915-1916
15 Samson Petric 6.08.1891 Susani 1915-1916
16 Iosif Petric 14.12.1894 Susani 1916-1917
17 Cornel Făraş 26.10.1894 Homojdia 1917-1918
18 Caius Olariu 28.12.1897 Făget 1917-1918
19 Octavian David 25.04.1899 Cliciova 1918-1919
20 Tiberiu Victor 23.03.1899 Fărăşeşti 1918-1919
Gherga
21 Aurel Lugojan 16.10.1890 Sudriaş 1918-1919
22 Coriolan Ionescu 28.05.1901 Bârna 1921-1922
23 Neagu Ioan ---- --- 1888-1889
24 Tiberiu Buru 5.02.1905 Cladova 1924-1925

376
Vasile Petrica, op.cit. pp. 131-147 passim.

151
 25 Ioan Munteanu 5.10.1901 Caransebeş 1921-1922
26 Petru Iana 20.09.1903 Var 1925-1926
din actualul protopopiat al Făgetului

Câteva precizări, observaţii şi comentarii:

Deşi nu am găsit precizarea că absolvenţii ale căror nume au fost
scrise cu aldine au obţinut calificativul maxim, ţinând cont de faptul că unii
dintre ei s-au afirmat ulterior ca personalităţi de seamă în cultura bănăţeană
(Romulus Ancuşa, Ilie Orzescu, Sabin Evuţianu, Ştefan Meteş, Gheorghe
Noaghea, Ioachim Miloia etc.) am ajuns la concluzia amintită. Ne putem
mândri că doi tineri din protopopiatul Făget, precum şi viitorul protopop al
Făgetului Ioan Muntean(u) au obţinut calificativul maxim.
Am inclus la urmă şi patru absolvenţi originari din alte protopopiate,
cu activitatea desfăşurată în protopopiatul Făget. Nedumerirea nastră este
legată de numele Neagu Ioan, pe care îl identificăm ca fiind capelanul
preotului de la Gladna Română. Mare intrigant, cu comportament nedemn
unui preot/capelan, atunci când solicită numirea sa ca preot, Consistoriul îi
răspunde că trebuie să-şi susţină mai întâi examenul de absolvire, ca să poată
fi aprobată numirea [alegerea?] sa ca preot.
Cu toate că Institutul teologic şi-a început activitatea la Caransebeş în
noiembrie 1865, primii absolvenţi sunt menţionaţi în anul şcolar 1868-1869.
Or, la transferul secţiei române de la Vârşeţ erau clerici din toţi cei trei ani
şcolari (1862/63,1863/64 şi 1864/65) care, firesc, trebuiau să fie absolvenţi şi
înainte de 1868-1869.
Cu toate că s-a intitulat institut, nu şcoală (clericală), Institutul
teologic caransebeşan a funcţionat, în toată perioada sa de activitate cu trei
cursuri (ani şcolari), chiar şi atunci când Institutul pedagogic (,,fratele”său
mai mic) a avut patru cursuri.
Cu toate că protopopiatul Făget aparţinea eparhiei Caransebeşului,
primul absolvent originar din acest protopopiat apare abia în anul şcolar 1893-
1894, adică după mai mult de două decenii de activitate a Institutului teologic
caransebeşan. În plus, numărul absolvenţilor de la acest institut este inferior
numărului absolvenţilor de la Arad.
Localităţi cu câte doi absolvenţi au fost: Coşava, Margina, Bujor
(Traian Vuia), Făget şi Susani, adică 5 în total. Restul de 12 localităţi au avut
câte un singur absolvent.

152
 Absolventul Tiberiu Buru, dacă este originar şi cu domiciliul în
Cladova de lângă Bethausen ar constitui o excepţie, fiind unicul caz în care un
tânăr din eparhia Aradului frecventează şi absolvă o unitate de învăţământ din
eparhia Caransebeşului.
Dr. Vasile Petrica îşi extinde istoria Institutului teologic până la
sfârşitul anului şcolar 1925-1926, adică până la desfiinţarea lui în 1927, când
îi ia locul Academia teologică.
Interesantă este dinamica (numărul) absolvenţilor pe cursuri/ani şcolari. După
primii doi ani, cu numai câte 4 absolvenţi, urmează o perioadă de creştere a
numărului acestora oscilând între ,,până la 10” şi ,,între 11 şi 20”. Dacă în anii
şcolari 1912/13 şi 1913/14 erau maximum 10 absolvenţi, în 1914/15 numărul
lor creşte la 14, apoi la 18, ca vârful să fie atins în 1916-1917 şi 1917-1918,
cu câte 25 de absolvenţi în fiecare din aceşti doi ani. Odată cu încheierea
Primului Război Mondial numărul absolvenţilor scade, numărul minim de 2
absolvenţi fiind înregistrat în anul şcolar 1921-1922.
Concluzia logică este firească: frecventarea Institutului teologic era
singura şansă a tinerilor de a scăpa cu viaţă, fiind scutiţi de înrolarea în armată
şi trimiterea pe front. (Nici preoţii militari n-au putut participa efectiv la luptă,
canoanele bisericeşti interzicând omuciderea).
Câteva cuvinte despre pregătirea preoţilor în cadrul României Mari (
după 1918).
După cum era de aşteptat, primii ani de după înfăptuirea Unirii erau
ani de clarificare şi de aşezare a lucrurilor atât pe plan bisericesc, cât şi de
stat. În aceste condiţii, unităţile de învăţământ confesionale îşi păstrau forma
organizatorică şi statutul lor anterior (deşi o parte dintre şcolile primare
confesionale se zbăteau din răsputeri să devină şcoli de stat). Abia începând
din anul 1923, după votarea Constituţiei, au început transformările şi înnoirile.
Prin Legea şcolară din 1924 atât învăţământul primar cât şi cel mediu devin
învăţământ de Stat. Prima consecinţă: desfiinţarea Institutelor teologico-
pedagogice existente până atunci în Banat. În felul acesta, din 1925 vorbim
din nou numai de Institutul teologic, dar pentru scurt timp, întrucât, prin
reforma învăţământului teologic din 1926, nu există decât două forme:
Facultatea de teologie, în cadrul unei Universităţi, şi Academia teologică,
unitate singulară, de nivel superior, dar în cadrul anumitor limite. S-a preferat
denumirea de Academie celei de Institut, probabil pentru că în România Mică

153
s-a încetăţenit această denumire, pornind de la Academia Mihăileană de la
Iaşi. Caransebeşul a beneficiat de Academie.
Transformările politice de după 23 august 1944 au afectat din nou
învăţământul teologic mediu şi superior, dar mai profund şi mai dureros. Se
desfiinţează marea majoritate a Facultăţilor teologice şi toate Academiile
teologice, pe întreaga ţară menţinându-se numai două unităţi de învăţământ
teologic de nivel superior: Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din
Bucureşti care şcolariza mai ales tineri din fostul Regat, şi Institutul Teologic
de la Sibiu, pentru tinerii din fosta Ungarie. S-a revenit la denumirea institut,
nu s-a păstrat cea de academie, pentru a păstra forma ei tradiţională. În ce
priveşte Caransebeşul, i s-a permis ca în locul Academiei teologice să aibă un
seminar, de nivel mediu, pentru pregătirea preoţilor, şi o şcoală de cântăreţi.
Evenimentele din decembrie 1989 au creat noi condiţii, foarte propice
învăţământului teologic de toate nivelele, după vidul creat în anii de educaţie
ateistă. În felul acesta, a ,,reînviat” Academia de la Caransebeş, dar ca
Facultate de Teologie în cadrul Universităţii de la Reşiţa, şi ca nou înfiinţată.
Întrucât şi la Timişoara s-a înfiinţat Facultatea de Teologie, în cadrul
Universităţii de Vest din Capitala Banatului, tinerii din protopopiatul Făget
care au dorit să devină preoţi s-au orientat spre această Facultate, majoritatea
dintre ei revenind ,,acasă”, în protopopiat, întinerind slujitorii altarului.
Conscripția preoților și capelanilor din 1893
Pentru a verifica în ce măsură institutele teologice de la Arad și de la
Caransebeș au respectat, după 1865, instrucțiunile MCIP ca la aceste institute
să fie admiși numai absolvenți de gimnaziu - deci numai tineri care au
încheiat cu success cele opt clase de gimnaziu sau o școală echivalentă lui -,
am întocmit ,,Evidența preoților și capelanilor pe anul 1893”, reproducând
adresa Nr. 15 Prot./1894 către Consistoriul diecezan al Caransebeșului. (Tabel
Nr. 12).
Din Tabel rezultă că, în 1893, în cele 48 de localități ale
protopopiatului -până în 1913, când s-au despărțit, fiecare având parohie și
școală proprie, localitățile vecine Sudriaș și Jupani figurau ca o singură
așezare umană - existau 9 filii, restul de 39 localități fiind considerate parohii.
În 1893, 9 parohii erau vacante.De aceea putem analiza și cunoaște situația
preoților numai în 30 parohii.
În ce privește statutul slujitorilor bisericii, distingem a) 1
protopresbiter/protopop; b) 4 preoți-parohi (deci preoți cu gramată, parohi

154
aleși și recunoscuți de episcope ca atare): George Popovici-Cliciova; Ioan
Daminescu-Gladna Română; Teodor Baianț-Românești și Nicolau Miloș-
Temerești. Cu excepția preotului Baianț hirotonit în 1890, ceilalți trei au
primit gramată înainte de 1865, de la episcopii sârbi ai Timișoarei; c) 2
capelani la Băsești (BegheiuMic) și la Sintești; d) La Făget preotul George
Popovici figurează preot disponibil (atașat pe lângă protopopul Sebastian
Olariu, ca ajutor al său, deși în Făget exista și un administrator parohial); e)
Restul de 29 de slujitori ai bisericii sunt administratori parohiali, deși unii
dintre ei funcționează în aceeași localitate de câteva decenii.
După criteriul localității unde au absolvit Teologia, distingem:
a) 13 preoți absolvenți ai școlii clericale de la Vârșeț cu toții
trecuți de 50 de ani; b) 13 preoți absolvenți ai Institutului teologic de la
Caransebeș. Dintre aceștia 3 au terminat Teologia ,,privat”, doi dintre ei
funcționând înainte de hirotonire ca învățători, iar în dreptul lui Ioan Balint,
adm. par. în Povergina nu se menționează ce școală a urmat anterior spre a
deduce că și el a fost mai întăi învățător, apoi preot; c) La Arad au terminat
Școala clericală/Institutul Teologic 5 preoți; d) De la Institutul teologic din
Sibiu ne-au parvenit 6 absolvenți, printre ei numărându-se și protopopul
Sebastian Olariu.
Pentru noi cea mai importantă este coloana în care se menționează ,,Ce
alte studii are”, adică ce pregătire școlară a avut fiecare aspirant
doritor/dornic a fi admis la Școala clericală/Institutul teologic. Deși, în unele
cazuri, nu există nici un fel de informație sau este una neclară/confuză, din
informațiile de la alte coloane putem deduce, cu aproximație, pregătirea
școlară anterioară a fiecărui preot.
b) Fără nici o informatie: preotul Iosif Iclozan și fiul său Damaschin
Iclozan, ambii din Băsești (BegheiuMic). Iosif, învârstă de 67 de ani, hirotonit
în 1853, cunoștea limba maghiară.Pentru că maghiara nu o studiase în școala
poporală/primară, putem

155
 Tabel Nr. 12 Evidenţa preoţilor şi capelanilor pe anul 1893
Numele Numele şi Caracteru Vârsta Anul Are Unde a Ce alte Ce limbi
parohiei conumele l/calitatea ani hiro- gramat studiat studii are străine
sau filiei preoţilor lor toniri ă teologi cunoaşte
i Da/Nu a
1 Băseşti Iosif Iclozan adm. par. 67 1853 Nu Vârşeţ ------ maghiara
(Begheiu Damaschin capelan 44 1876 Nu Carans ------ maghiara;ger
Mic) Iclozan ebeş mana
2 Băteşti Romul adm. par. 37 1886 Nu Arad Preparandia germana
Radulovici
3 Bichigi Atanasie adm. par. 56 1862 Nu Vârşeţ 2 cl. germana
Emanuel capitale
4 Brăneşti George adm. par. 36 1880 Nu Sibiu 4 cl.
Gârbacea gimnaziu
5 Baloşeşti Filie la
Jupâneşti
6 Breazova Ioan Velovan adm. par. 52 1866 Nu Vârşeţ Şcoala germana;
capitală sârba
7 Boteşti Filie la
Jureşti
8 Bucovăţ Simeon adm. par. 55 1863 Nu Vârşeţ Norma sârba;
Popescu germana
9 Bârna Vacantă
10 Botineşti Virgil adm. par. 31 1886 Nu Carans 4 cl. maghiara;
Lugojan ebeş gimnaziale germana
11 Bujor Dimitrie Iosof adm. par. 49 1871 Nu Sibiu maturitatea germana
(Traian
Vuia)
12 Coşava Antoniu adm. par. 36 1877 Nu Carans 4 cl.gimn; 1 an germana
Anghel ebeş
13 Coşoviţa Filie la prep.
Homoşdi
a
14 Coştei (de Ioan Sudreşan adm. par. 54 1869 Nu Vârşeţ Preparandia/A
Sus) şi rad
Carans
ebeş
15 Crivina Vacantă
16 Curtea Filimon Titel adm.par. 39 Popas Nu Carans 5 cl. maghiara,
u f. an ebeş gimnaziu germana
17 Cliciova George paroh 55 Da Vârşeţ
Popovici
18 Drăgsineşti Filie la 1863 germana,
Mâtnic slava
(Mic) (veche?)
19 Drinova George adm. par. 27 1891 Nu Carans Preparandia
Rabagia ebeş
privat
20 Făget Sebastian protopres 34 Sibiu Studii maghiara
Olariu biter 1888 academice
Inocenţiu adm. par. Nu Sibiu matematica maghiara
Bogdan 1893
George Pr. 56 Vârşeţ norma
Popovici disponibi
l
21 Fărăşeşti Vacantă

22 Furdia/Fârd Porfir adm. par. 42 Nu Carans 4 cl. germana

ea Petrovici adm. par. 58 1875 Nu ebeş gimnaziu maghiara

156
 Simeon Vârşeţ 4 cl.
Lugojan 1861 gimnaziu
23 Goizeşti Filie la
Româneş
ti
24 Gladna Filie la
Montană Gladna
Română
25 Gladna Ioan paroh 70 1847 Da Arad maghiara
Română Daminescu
Ioan Neagu adm. par. 31 Nu Carans 4 maghiara
ebeş clasegimna
ziu
26 Homoşdia Ioan Făraş adm. par. 38 Nu Carans preparandia maghiara
1889 ebeş,
privat
27 Hauzeşti Filie la
Furdia
28 Jupâneşti Vacantă

29 Jureşti Ioan adm. par 54 Nu Vârseţ norma germana;

Ianculescu 1863 sârba
30 Sudriaş - Nicolae adm.par. 53 Nu Arad matematica maghiara,
Jupani Popovici 1865 germane
DimitrieTătar adm par. 34 Nu Sibiu 8 germana
1887 cl.gimnaziu
31 Luncani Vacantă

32 Margina Ioan Matei adm. par. 70 P. Nu Arad norma germana,

Jivco maghiara
vici
33 Mutnicul - Vacantă
mic
34 Nemeşeşti Filie la
Coşava
35 Pietroasa Vacantă

36 Povergina Ioan Balint adm. par. 32 N. Nu Carans maghiara,

Pope e-beş, germana
a privat
37 Poeni Ignatie Mara adm. par. 29 I. Nu Caran- 4 cl. germana,
Popa sebeş gimnaziu maghiara
su
38 Pogăneşti Nicolae adm.par. 64 1853 Nu Vârşeţ maghiara
Popovici
39 Româneşti Teodor paroh 30 1890 Nu Sibiu 6 cl. maghiara,
Baianţ gimnaziu germana
40 Sinteşti Vasilie Matei adm.par. 61 1854 Nu Vârşeţ

Partenie capelan 31 I. Nu Caran- 4 cl. maghiara,

Matei Popa sebeş gimnaziu germana
su
41 Surducul- Vacantă
mic
42 Sărăzani Iosif Olariu adm. par. 52 1869 Nu Vârşeţ norma germana,
sârba
43 Susani Samson adm.par. 29 1887 Nu Caran- 4 cl. germana,
Petric sebeş gimnaziu maghiara
44 Săceni Dimitrie adm. par. 52 1860 Nu Arad 3 cl. germana
Mioc gimnaziu

157
45 Temereşti Nicolae Miloş paroh 60 1853 Da Vârşeţ 4 cl. germana
gimnaziu
46 Tomeşti Nicolae adm. par. 55 1862 Nu Vârşeţ preparandia germana
Barboni
47 Zorani Filie la
Margina
48 Zolt Vacantă

Sursa:Arhiva protopopiatului Făget, Fond an. 1894, Adresa Nr. 15 Prot./1894

(către Consistoriul diecezan al Caransebeşului) ,,Cumul pentru conscrierea
preoţilor şi capelanilor pe anul 1893”(Copie sau ciornă)-Extras.

presupune că și el a urmat o școală medie în limba maghiară, dacă nu a urmat

școala maghiară din clasele primare, cum procedau părinții care doreau să-și
facă pe copilul lor ,,domn”. Același raționament și pentru fiul său Damaschin,
care a fost elev în timpul Voivodinei sârbești, când limba germană a înlocuit
limba maghiară în școlile primare și în gimnazii. Fără nici o precizare, deci,
probabil, numai cu școala poporală primară a fost admis la școala clericală din
Vârșeț Vasilie Matei din Sintești. Cu ceva studii medii pot fi George Popovici
de la Cliciova, socrul protopopului Sebastian Olariu și Ioan Daminescu din
Gladna Română, Ioan Balint-Povergina și Nicolae Popovici-Pogănești.
Dacă ținem cont de ceea ce s-a înțeles, pe atunci, prin școală capitală
(școală primară orășenească, cu durata de 4 ani și cu mai multe obiecte de
studiu decât școlile poporale sătești) atunci și Ștefan Velovan-Breazova,
Atanasie Emanuel-Bichigi pot fi considerați tot numai cu școală primară.
Deci, în jur de 10 preoți pot fi considerați că n-au avut o pregătire
superioară învățământului primar, fie el și orășenesc.
c) Prin ,,norma” se înțelegea pregătirea celor deveniți învățători fără o
instruire pedagogică anterioară și care au primit calificarea necesară prin
cursuri de scurtă durată , în afara preparandiilor. Dar, posibil ca și preparandia
să se fi numit,,norma” în limbajul neoficial. Echivalând cele două denumiri,
admitem că au terminat preparandia 9 preoți înainte de a se înscrie la școala
clericală/Institutul teologic echivalentul școlii medii/gimnaziului.
d)„Gimnaziul mic”(4 clase gimnaziale) și, eventual, cu câte 1 an
preparandie sau de gimnaziu superior, erau între 10-12 preoți.
e) Cu studii gimnaziale complete, ar putea fi: Inocențiu Bogdan-Făget
și Nicolae Popovici- Sudriaș-Jupani absolvenți (?) de matematică (școală
reală), și Dimitrie Tătar preot tot la Sudriaș-Jupani. Cu gimnaziul complet,
încununat cu absolvirea examenului de maturitate era preotul Dimitrie Iosof,
paroh în Bujoru (TraianVuia).Total 4 preoți.

158
 f) Cu pregătire superioară (Studii academice) era numai
protopopul Sebastian Olariu. De precizat că Academia regală era prima
treaptă/ formă de învățământ superior inferioară Facultăților și Institutelor de
specialitate. La Academie durata cursurilor era de doi ani. În primul an se
studia Filosofia, în anul al doilea, Teologia, în funcție de profilul școlii medii
absolvite (gimnaziul complet cu maturitate, adică școală laică) sau Institutul
teologic, considerat tot școală medie.
Așadar, se poate afirma că dintre toți cei 37 de slujitori ai Altarului în
anul 1893, numai 5 dintre ei aveau cel puțin studii gimnaziale complete, așa
cum cerea MCIP. Dintre aceștia 5, numai Nicolae Popovici provine de la
Arad, ceilalți 4 sunt ardeleni cu studii la Sibiu. Și ceilalți doi preoți,,sibieni”
au, unul 4 clase gimnaziale, celălalt 6 clase gimnaziale, mai mult decât unii
bănățeni.
Concluziile se impun de la sine în ce privește Institutele teologice ca
forme de învățământ superior.
În cele de mai sus, am considerat drept adevărate toate datele incluse
în conscrierea întocmită de către protopopul S. Olariu.
Încercând să comparăm numele celor 10 preoți care au menționat că
au frecventat Institutul teologic de la Caransebeș, cu evidențele absolvenților
publicate de V. Petrica am avut o surpriză neplăcută. Niciunul nu figurează
că ar fi absolvit acolo. Este adevărat că în primii ani ai activității Institutului
informațiile sunt lacunare, dar, din anii 70 evidența este completă.
Înainte de 1880 au fost hirotoniți Porfir Petrovici 1875, Damaschin
Iclozan 1876, Antoniu Anghel 1877, iar între 1881-1890, au primit harul
preoției Virgil Lugojan 1886 și Samson Petric 1887. Situația lui Ioan Neagu
,,administrator parohial” în Gladna Română este și mai dubioasă. El figurează
că a urmat Cursul/anul III (ultim) în anul școlar 1888-1889. Întâmplător am
aflat, din documentele aflate în arhiva protopopiatului Făget că, atunci când a
solicitat să fie numit adm. par. în Gladna Română, răspunsul a fost următorul:
mai întâi să susțină examenul de absolvire a institutului, apoi cel de calificare
și abia după aceea el poate solicita să fie confirmat adm. par. Or, el încă în
1893 se considera administrator parochial ,,uitând” să menționeze anul
hirotonirii sale ca preot.
Dubioase sunt și hirotonirile preoților Filimon Titel, Ignatie Mara și
Partenie Matei. Niciunul nu-și mai ,,amintește” anul în care au fost hirotoniți
de către episcopul Popasu, care nu mai putea fi întrebat, căci decedase. De

159
aceea ne putem întreba: cât de adevărat pot fi considerate afirmațiile lor și ale
altor preoți privind cunoașterea limbilor străine (în mod temeinic) și chiar a
claselor gimnaziale?
În mod cert, la protopopiat nu exista o evidență clară, bazată pe
documente, a datelor și informațiilor despre preoți și învățători, raportate de
către Sebastian Olariu Consistoriului diecezan sau organelor de stat.

4. Lupta românilor ortodocşi pentru despărţirea ierarhică

Urmează să abordăm şi să dezvoltăm două subiecte importante şi,
totodată, extrem de sensibile pentru părţile implicate: despărţirea, din punct de
vedere organizatoric/ierarhic, a ortodocşilor români de ortodocşii sârbi,
precum şi acţiunile greco-uniţilor/greco-catolicilor de atragere a românilor
ortodocşi la unire/uniaţie, dar şi acţiunile inverse: de a determina pe cei trecuţi
la greco-catolicism să revină la ortodoxism.
Tocmai de aceea se impune ca să analizăm şi să apreciem
evenimentele/fenomenele – fie ele trecute ori actuale – în contextul
epocii/situaţiei concrete respective, ca analiza să se facă „la rece” (fără
părtinire şi fără idei preconcepute). De asemenea, nu trebuie pierdut din
vedere faptul că, adesea, partenerii implicaţi în confruntare şi-au schimbat
convingerile, tactica de abordare şi de acţiune pentru a obţine avantaj în
confruntare şi încă multe alte aspecte de ordin metodologic.
Voi încerca să respect, pe cât posibil, toate aceste cerinţe (şi altele
nemenţionate), ca adevărul să predomine în prezentarea celor două subiecte
amintite.
Toţi cei care au cunoştinţe, fie şi minime, de istorie, ştiu că, în Evul
Mediu, predomina solidaritatea religioasă între popoare, mai ales în
conflictele militare dintre statele ai căror locuitori erau de religii diferite. Cu
alte cuvinte, nu apartenenţa etnică, naţională, ci cea religioasă îi
despărţea/diferenţia pe oameni. În schimb, Epoca Modernă rupe vechiul
criteriu de despărţire, de separare dintre indivizi şi popoare, punând accentul
pe particularităţile individuale ale popoarelor (care acum devin naţiuni). În
aceste condiţii noi, unitatea dintre diverse popoare pe baza comunităţii de
religie dispare, fiecare popor, ca să fie o naţiune demnă, trebuie să-şi aibă şi
conducere religioasă proprie. Se subînţelege că poporul care până atunci a
avut în subordinea sa religioasă alte etnii se va opune, întrucât va pierde o
serie de beneficii, iar consecinţa nu poate fi decât una: lupta pentru despărţirea
bisericească ierarhică.
În ceea ce-i priveşte pe românii din Banat, Ardeal şi Bucovina de
Nord, cu toţii ajunşi în momente istorice diferite, sub conducerea Casei de

160
Austria (a Imperiului austriac), ei au fost subordonaţi ierarhiei sârbeşti
începând cu Diploma leopoldină din 1690.
Pe toată perioada anilor 1690–1865 (de la trecerea sub ierarhia
sârbească şi până la despărţirea ierarhică) – chiar şi în momentele de
înrăutăţire a relaţiilor dintre ei – au existat multe acţiuni comune, menite să
beneficieze ambele popoare: pentru egalitatea religiei ortodoxe cu celelalte
religii recepte (recunoscute/legale); pentru scăparea de iobăgie; pentru
înfiinţare de şcoli clericale; pentru accesul ortodocşilor la gimnazii şi în
învăţământul superior; pentru dreptul de a se stabili în interiorul unor oraşe
(„cetăţi”), nu să vieţuiască numai la periferie şi în multe alte domenii. Datorită
acestei colaborări, s-a putut crea şi o intelectualitate sătească, alcătuită mai
ales din preoţi şi din învăţători, ceea ce a permis ca unii dintre ei, ajunşi la o
conştiinţă naţională mai bine conturată, să se pună în fruntea luptei de
despărţire ierarhică. Nu putem omite nici rolul avut în această privinţă de
mulţi macedo-români refugiaţi în nordul Dunării ca să scape de asuprirea
turcească sau să devină aici, negustori.
Când e vorba de revendicări proprii, se poate vorbi de două mari
grupe:
Revendicări care nu implică separarea bisericească. La rândul lor,
şi ele sunt de două feluri:
Revendicări care nu sunt susceptibile de despărţire ierarhică;
Revendicări care pot fi interpretate şi ca o ieşire/sustragere, fie ea
şi parţială de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Revendicări care ţintesc nemijlocit separarea ierarhică precum şi
acţiuni directe, în acest sens. Şi acestea pot fi considerate de două feluri:
Pledoarii pentru trecerea la greco-catolicism.
Măsuri directe pentru atingerea despărţirii ierarhice.
Desigur, distincţia de mai sus este pur metodologică între toate aceste
căi fiind o strânsă legătură şi influenţă reciprocă. Să precizăm că nici ierarhia
sârbească n-a stat impasibilă şi că modul de acţiune a unei părţi a provocat
reacţiunea corespunzătoare, adecvată a celeilalte părţi. Tocmai de aceea vom
prezenta poziţia ambelor părţi cu privire la aceeaşi chestiune.
Alte precizări: În perioada anilor 1690–1716, sub administraţia
mitropoliei de la Carloviţ se aflau doar parţial, iar din 1716 în întregime
teritoriile din Banat şi Crişana care vor forma episcopiile Vârşeţ, Timişoara şi
Arad, fiecare dintre ele având credincioşi în majoritate români şi de aceea
lupta pentru emancipare ierarhică era comună, asemănătoare, evident cu
particularităţi neesenţiale determinate de condiţiile specifice. Tocmai de aceea
şi măsurile întreprinse de ierarhia sârbească pentru a stopa procesul de
separare au fost aceleaşi sau similare în toate cele trei eparhii, măsuri
oglindite în circularele cu acelaşi conţinut difuzate şi la Vârşeţ şi la Timişoara

161
şi la Arad. I.D. Suciu şi Radu Constantinescu, în cele două volume în care au
adunat aceste documente, n-au inclus decât un document de acelaşi fel,
indiferent de eparhie, şi de aceea atunci când reproduc un document al
eparhiei Vârşeţ ori Arad trebuie înţeles că cuprinsul actului respectiv vizează
şi episcopia Timişoarei şi, implicit, protopopiatul Făget. În plus, dacă Aradul
are particularităţi proprii, le vom menţiona, deoarece ele se răsfrâng şi asupra
parohiilor care se aflau în acea perioadă sub ascultarea episcopului de Arad şi
care în prezent aparţin protopopiatului Făget.
În calendarul pe anul 1829 al lui Ştefan P. Niagoe era publicată o
statistică din care rezultă că, pe atunci, în eparhia Aradului vieţuiau 292.897
români şi 11.621 sârbi. Cu toate acestea, ca episcopi, vicari episcopali şi mulţi
protopopi erau numiţi de către Carloviţ numai sârbi. De asemenea, mănăstirile
Hodoş–Bodrog şi Bezdin, din eparhia Aradului ca, de altfel, şi cele din Banat,
erau conduse numai de egumeni sârbi; candidaţilor la preoţie de neam român
li se cereau sume mari de bani pentru a fi hirotoniţi, prilej de a li se sârbiza
numele; unii tineri români, educaţi la şcoli sârbeşti, se înstrăinau de neam, mai
ales dacă doreau să fie promovaţi în funcţii ierarhice mai înalte; în catedrala
din Arad, construită de români (ca biserică) înainte de anul 1706 când Isaia
Giacovici alege Aradul ca reşedinţă a episcopiei sârbeşti, precum şi în unele
parohii mixte – cu credincioşi români şi sârbi – se slujeşte numai în limba
slavă, dacă parohul este sârb. Acestea sunt doar câteva din cauzele pentru care
românii din Arad şi din împrejurimi au decis să lupte pentru numirea unui
episcop român, după moartea lui Pavel Avacumovici (1815) şi pentru
înlăturarea vicarului său, „românul” sârbizat Moise Manuilovici,
arhimandritul mănăstirii Bezdin, un om corupt şi arghirofil (iubitor de bani).
În fruntea acestei lupte s-au aflat profesorii Preparandiei arădene, conduşi de
preotul Dimitrie Ţichindeal (Cichindeal, unde ci se citeşte ţi377). Mircea
Păcurariu consideră pe Moise Nicoară drept iniţiator al acestei lupte378. Este
drept că cel mai mult s-a zbătut Moise Nicoară pentru ca Aradul să obţină
episcop român, dar el s-a alăturat luptei ceva mai târziu.
Petiţia ce urma a fi înaintată împăratului a fost întocmită de D.
Ţichindeal şi C. Diaconovici-Loga, ambii profesori ai Preparandiei arădene şi
dată spre semnare preoţilor şi credincioşilor din întreaga eparhie, în anul
1813. Informat, mitropolitul Ştefan Stratimirovici a condamnat, printr-o
circulară, acest demers, considerându-l nedrept. În plus, mitropolitul foloseşte
un limbaj denigrator la adresa autorilot petiţiei căreia el îi zice „instantă”;
Dimitrie Ţichindeal este „zisul catihet” (dictus caticheta), iar C.D. Loga este

377
I.D. Suciu, Monografia…, pp. 149-150.
378
Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., vol. 3, pp. 77-78.

162
profesor al „ziselor şcoli” (attactatarum scholarum professor „profesor al
şcolilor la care ne-am referit”)379.
Românii n-au ţinut seama de protestul mitropolitului, ci au trimis o
delegaţie la Viena, condusă de Moise Nicoară, care să prezinte împăratului
petiţia – căreia I.D.Suciu îi zice „Instanţă”380, iar M. Păcurariu „Supplex
Libellus Valachorum diocesis Aradiensis Francisco I–mo collato mense Iulii
1814”, pe considerentul că în felul acesta a fost ea intitulată, în variantă latină
(limba oficială)381. În „Notă istorică” publicată la sfârşitul documentului, I.D.
Suciu, după ce analizează argumentele pro şi contra fiecăruia dintre
prezumtivii autori ai petiţiei, se lasă convins de afirmaţiile preotului sinteştean
Partenie Gruescu – care consideră că petiția trimisă nu este cea întocmită de
M. Nicoară.
Iată, în rezumat, conţinutul cererii, prima dintr-o succesiune cu acelaşi
cuprins, înaintată împăratului.
După o lungă introducere, în care se arată descendenţa romană şi
nobilă/superioară a românilor – să nu pierdem din vedere faptul că, pe atunci,
originea socială (iobag, om liber sărac ori nobil) avea o mare importanţă –,
dovadă că românii „şi astăzi în limba lor se numesc [=îşi zic] romani şi că ei
au fost creştini înaintea multor altor popoare [deci, superiori acestora]”, apar
întrebări retorice precum: „De ce în toată monarhia austricească cei mai
cumpliţi făcători de rele sunt românii? De ce neamul acesta mai totdeauna
este gata la tulburări din lăuntru?...”. Şi răspunsul vine imediat: cauza este
clerul sârbesc, nu neamul sârbesc: „pricina relelor de mai sus spuselor urmări
rele nu este tocmai neamul sârbesc, ci cu adevărat privilegiile acelei părţi a
neamului acestuia, cu milostivire [=cu multă generozitate] dăruite” lor de
către împăratul Leopold I [ca ierarhii sârbi să conducă pe toţi ortodocşii din
imperiu]. Vinovaţi de toată nenorocirea românilor sunt turcii [pentru că au
desfiinţat statul maghiar, în urma victoriei lor la Mohaci, în 1526], căci, pe
vremea regatului Ungariei, românii şi rutenii [sârbii încă nu erau în Ungaria],
fiind greco-neuniţi, n-au plătit zeciuială preoţilor şi episcopilor catolici,
„pentru că aceea o dau cei de legea sa” [numai romano-catolicii]. Mai mult,
dacă n-ar fi fost turcii [şi dorinţa lor de a ocupa teritorii în Europa], n-ar fi fost
nici războaiele austro-turce, nici exodul sârbilor din sudul Peninsulei
Balcanice [părţile Kosovo] în Imperiul habsburgic, nici diploma leopoldină,
nici dominaţia clerului sârb asupra greco-răsăritenilor. Şi, cu toate că în
conscripţia [=recesământul] locuitorilor din Banat, făcută de [guvernatorul]
Clari la anul 1769 „se spune chiar [=se arată clar] că din 450.000 [de

379
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 258 din 1813 iunie 7/19, Arad, pp. 538-
539.
380
Ibidem, doc. nr. 263 din 1814 iulie 14, Arad, pp. 245-546 (numai varianta română).
381
Dr.Mircea Păcurariu, op. cit., p. 78.

163
locuitori] nu sunt nici 80.000 sârbi, însă, pe de altă parte, românii s-au aflat
3000.000 (.-) de ce la atâta număr de supuşi credincioşi [români], înaltul cler
sârb nu le-a dăruit căpătenie duhovnicească de neamul şi seminţia lor, care se
poarte chilina grijă de îndreptarea lor? [...] Pentru aceasta [=de aceea], clerul
şi neamul românesc cu prea plecate genunchi supunându-se, iarăşi se roagă
ca, după moartea lui Pavel Avacumovici, episcopul diecezei Aradului, în locul
lui să li se dea episcop de neam român…”. În consecinţă, împăratul este rugat
să poruncească mitropolitului sârb de la Carloviţ să nu mai convoace sinodul
cel sârbesc care să numească la Arad episcop „după introdusul obicei”, pentru
că „după norma şi orânduiala clerului neunit din Ardeal, [trebuie] să se aleagă
trei candidaţi români pentru episcopul diecezei acesteia şi pe aceştia să-i
propună prin dicasterii Maiestăţii Voastre pentru milostiva anumire”.
Semnează „Tot clerul şi neamul românesc”382.
Am reprodus largi părţi din petiţie pentru a ne da mai bine seama de
felul cum ştiau intelectualii români să-şi susţină, cu argumente, o solicitare, în
urmă cu 200 de ani.
Evident, împăratul a îndeplinit rugămintea românilor, dar numai
parţial, în sensul că i-a îndemnat să propună ei candidaţi, urmând ca sinodul
sârb să aleagă trei nume dintre cele propuse, pe care să le înainteze
împăratului pentru a opta pentru unul din ele. Cu alte cuvinte, împăratul a
respectat calea legală stabilită de Rescriptul din 1779, pe care nu a vrut să o
încalce, numind el de la început episcop român.
După moartea episcopul Pavel Avacumovici, românii înaintează
sinodului mitropolitan o listă cu şase candidaţi - printre ei se afla şi Ştefan
Atanasievici, protopopul Lugojului, frate cu protopopul de la Făget, Petru
Atanasievici -, dar niciunul nu a corespuns exigenţelor sinodului, din care
cauză a fost „constrâns” să numească în continuare episcop sârb (pe Sinesie
Radivoievici, Sinesije Radivojević)383, spre nemulţumirea arădenilor.
Revendicările românilor au continuat, în frunte cu Moise Nicoară, și
au fost încununate cu succes în 1829, când sinodul mitropolitan de la Carloviţ
l-a ales pe românul Nestor Ioanovici ca episcop al Aradului. Bucuria lor nu a
fost de durată, deoarece Ioanovici moare în 9 (21) februarie 1830.
A urmat o lungă sedisvacanţă episcopală (până în 1835), în timpul
căreia episcopia a fost administrată, la-nceput, de către episcopul de
Timişoara Iosif Putnik (care moare şi el tot în 1830), după aceea de către
Maxim Manuilovici (ca episcop de Vârşeţ 1830–1833), ulterior, ca episcop de
Timişoara, 1833–1835)384.

382
Suciu-Constantinescu, op. cit., doc. nr. 263, pp. 542-546.
383
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 80.
384
Ibidem, pp. 80-81.

164
 Mircea Păcurariu consideră că această lungă vacanţă episcopală a fost
menţinută intenţionat de către Carloviţ, pentru a permite greco-uniţilor
(conduşi de către episcopul Samuil Vulcan de Oradea) să desfăşoare
nestingherit racolarea ortodocşilor din eparhia Aradului pentru ca să
„dovedească ineficienţa conducerii eparhiei de către episcopi români. Şi Iosif
Putnik avea mamă româncă, iar Maxim Manuilovici era considerat
macedoromân385; „era român, devotat însă ierarhiei străine” (sârbeşti), adaugă
Suciu386. Dinadins se omitea faptul că administratorii nu locuiau la Arad, ci în
eparhia lor, fiind absorbiţi de rezolvarea problemelor proprii. Intenţionată sau
nu, vacanţa episcopală a fost în beneficiul uniţilor, care au reuşit să atragă la
unire (parţial sau total) 19 sate din dieceza Aradului, plus alte 15 sate în Bihor
şi 9 sate în Banat387. Abia după ce a conştientizat ce pericol mare reprezintă
pentru Biserica Ortodoxă Sârbă această prelungită sedisvacanţă episcopală,
mitropolitul Stratimirovici s-a grăbit să-l numească pe bihoreanul Gherasim
Raţ episcop la Arad. Cu numirea sa se pune definitiv capăt diferitelor manevre
obscure care să uşureze mitropoliei numirea din nou a unui episcop sârb. Se
subînţelege că au fost preferaţi episcopii care manifestau supunere faţă de
ierarhia sârbă.
În concluzie, arădanii au reuşit să impună episcopi români începând cu
Nestor Ioanovici (1829–1830) şi continuând cu Gherasim Raţ (1835–1850),
Patriciu Popescu, arhimandrit şi administrator (1850–1853), ca reprezentant al
patriarhului Raiacici, care şi-a asumat conducerea, şi încheind cu episcopul
Procopie Ivaşcovici/Ivacicovici (1853–1873), sârb după mamă.
Desigur, revendicări şi acţiuni asemănătoare celor din eparhia
Aradului au avut loc şi în celelalte două eparhii majoritar româneşti, dar aici
ele au fost de mai mică amploare. În plus, Carloviţul a adoptat altă tactică: a
numit episcopi de origine română ori numai cu un părinte român, dar care
erau aserviţi ierarhiei carloviţiene. (Pe unii dintre ei i-am nominalizat deja).
Abordând acest subiect, Nikola Gavrilovici – după ce îşi informează
cititorii sârbi ori reaminteşte celor români că Şcoala Ardeleană a fost cea care
a trezit conştiinţa naţională la românii ortodocşi din Imperiul austriac (făcând-
o, în mod tacit, vinovată de aspiraţiile lor separatiste) -, apără ierarhia
sârbească de acuzaţiile aduse de români, afirmând că, în selectarea şi numirea
episcopilor s-a avut în vedere exclusiv criteriul competenţei, nu (şi) cel
naţional, aducând ca argumente şi exemple pe episcopii români ai Aradului
Nestor Jovanović (Iovanovici) şi Gerasim Rac (Gherasim Raţ), omiţând
strădaniile arădenilor până s-a ajuns la numirea acestora ca episcopi, pe Josif
Putnik al Timişoarei şi pe Maksim Manujlović (Manuilovici) al Vârşeţului (şi

385
Ibidem, passim.
386
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. 274, „Notă” p. 565.
387
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 83.

165
Timişoarei). Aceeaşi imparţialitate – continuă Gavrilovici – se poate constata
şi în ce priveşte numirea unor preoţi români în parohiile mixte (sârbo-române)
şi chiar pur sârbeşti, argumentarea făcându-se cu numele preoţilor români
Lazar Stefanović (Ştefanovici) şi Sofronije Ivačković (Sofronie Ivacicovici),
fratele episcopului arădean Procopie Ivacicovici/Ivaşcovici, ales ulterior
mitropolit român şi patriarh sârb, desigur şi pentru că mama sa şi a lui
Sofronie era sârboaică. De asemenea, zice Gavrilovici, românii Patrichie
Popescu şi Andrei Şaguna au fost profesori la Seminarul (sârb) de la Carloviţ.
Din pledoaria lui Gavrilovici lipsesc şi alte informaţii, alături de cele
menţionate mai sus, care au împiedicat pe români să acceadă la demnităţile de
episcop ori de mitropolit: împiedecarea călugărilor români să devină
arhimandriţi. Or, episcopii erau recrutaţi numai din rândul acestora, în special
al celor din mănăstirea Hopovo, din imediata apropiere a Carloviţului388.
Au fost şi alte nedreptăţi făcute românilor în afara celor privind
promovarea lor în ierarhia bisericească. Una dintre ele se referă la
nereprezentarea lor la Congresele naţionale mitropolitane, în cadrul cărora se
luau cele mai importante hotărâri ce vizau fie pe toţi credincioşii dintr-o
eparhie, ca în cazul alegerii/numirii unui episcop, fie pe toţi, din întreaga
mitropolie proporţional cu ponderea lor în totalul credincioşilor. Această
repartizare proporţională viza două domenii: în cadrul fiecăreia din cele trei
episcopii cu credincioşi ortodocşi români (Arad, Timişoara şi Vârşeţ) şi în
cadrul mitropoliei. Statisticile sunt edificatoare:
- cea pe episcopii: Am amintit structura naţională a diecezei Aradului
în anul 1828/29: 292.897 români şi 11.621 sârbi, adică românii erau de peste
25 de ori mai numeroşi decât sârbii; în 1810 în eparhia Timişoarei erau
170.432 sârbi şi 294.532 români, iar în eparhia Vârşeţului erau 270.297
români şi 28.959 sârbi389. Deci, românii erau majoritari în toate cele trei
episcopii.
- cea pe mitropolie: Diecezele sârbeşti Carloviţ, Baci, Carlstad, Buda
şi Pacraţ totalizează 581.442 credincioşi ortodocşi (pe care statistica îi
consideră pe toţi sârbi) şi trimit peste 50 la sută (51%) din totalul deputaţilor,
în timp ce cele trei dieceze predominant româneşti cu un total de 1.314.351
suflete, adică mai mult decât dublul populaţiei din cele cinci episcopii
sârbeşti, trimit numai 25 de deputaţi, din care mireni doar 13 (celor 13
deputaţi mireni adăugându-se 9 deputaţi din cler şi 3 din miliţie (Graniţa
militară)390. Această repartizare clar în defavoarea românilor nu a fost
întâmplătoare: cele 51 la sută din voturile celor cinci dieceze sârbeşti vor

388
Nikola Gavrilović, op.cit., pp. 18-20.
389
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 288 din 1822 septembrie 3-29,
Timişoara, p., 578;593.
390
Ibidem, vol. II, doc. nr. 357 din 1845 mai 22, Arad, p. 672.

166
învinge întotdeauna voturile celor 25 de deputaţi din cele trei parohii
româneşti (mai ales că nu toţi deputaţii sunt români, ci şi sârbi).
De altfel, chiar şi împăratul a menţionat, în cadrul celei de a 26-a
şedinţe regnicolare a Dietei din anul 1843, „că în alegere [de episcop şi
mitropolit] ar trebui să fie o egalitate mai mare şi că preoţimea şi miliţia nu ar
trebui să aibă precumpănire aşa de mare” [25 din cler + 13 din înaltul cler =
38 deputaţi; 38 deputaţi clerici + 25 deputaţi militari = 63. În schimb, civilii,
care reprezintă marea masă a credincioşilor, au numai 37 deputaţi]. Împăratul
considera că „sistema” care trebuie introdusă e următoarea: 25 deputaţi din
cler [înaltul cler + cel ales], 25 deputaţi din confiniile militare şi 50 de
deputaţi din statul [=statutul social] civil, „potrivit cu pupulaţia” [cu structura
naţională]391.
În categoria revendicărilor care ţintesc nemijlocit separarea
ierarhică intră, mai ales, revendicările de a putea trece la grafia latină, de a
utiliza unele cuvinte de origine latină, precum şi dreptul de a se abona şi de a
citi gazete ale uniţilor. Aceste cerinţe putând fi interpretate şi ca o dorinţă a
românilor ortodocşi de a trece la greco-catolicism, le vom dezvolta la
momentul potrivit, punând acum accent pe măsurile coercitive luate de
ierarhia sârbească.
Dintre revendicările românilor care au fost interpretate de către
ierarhia sârbească ca dorinţă a românilor ortodocşi de a îmbrăţişa unirea
(greco-catolicismul) sau ca un posibil pericol ulterior în această direcţie, pe
locul întâi s-a situat cererea românilor de a trece de la grafia chirilică la
cea latină, deoarece uniţii foloseau această scriere. De aici înverşunarea cu
care s-a încercat oprirea oricărei manifestări de acest fel.
Înainte de a trata această problemă se impune următoarea precizare: în
timpul Revoluţiei de la 1848–1849, sârbii s-au situat de partea împăratului,
având grijă ca mai întâi să-şi formuleze pretenţiile, „preţul” pe care trebuia să-
l plătească împăratul în schimbul acestui sprijin: recunoaşterea mitropolitului
Iosif Raiacici ca patriarh al tuturor ortodocşilor din imperiu şi a lui Şuplicaţ
(Šuplikac) ca voievod (comandant suprem) al armatei sârbeşti şi şef al unui
teritoriu guvernat de sârbi („ţară de coroană”). Decât să-şi piardă tronul, fiind
învins de revoluţionarii maghiari, care nu l-au mai recunoscut rege al
Ungariei, a ales răul cel mai mic: a acceptat condiţiile sârbilor. Înfrângând
revoluţia (cu sprijinul armatei ruseşti), împăratul Francisc Iosif (Franţ Iozef,
cum îi ziceau românii, neoficial) trebuia să-şi respecte promisiunile. Aşa a
fost creată, la sfârşitul anului 1849, Voivodina Sârbească şi Banatul
Timişan/Timişorean, cu reşedinţa la Timişoara, ea cuprinzând întregul Banat
istoric (până la Tisa) şi teritorii sârbeşti dincolo de Tisa. Şuplicaţ moare peste

391
Ibidem, p. 673.

167
puţin timp, prilej pentru împărat de a numi guvernator al Voivodinei un om de
încredere al său. Noul guvernator trece învăţământul naţional (confesional)
sub autoritatea statului, numind câte un inspector civil pentru şcolile naţionale
respective. Pentru şcolile româneşti, inspector a fost numit Constantin
Ioanoviciu sau, cum se precizează în circulara protopopului I. Popoviciu al
Oraviţei, că C. Ioanoviciu a fost numit „inspector peste şcoalele naţionale în
districtul marelui comisariat a[l] Timişului şi a[l] Craşovei” pe data de 28
octombrie 1849 cu nr. 5036392.
Constantin Ioanoviciu a fost prezent încă la prima adunare a de la
Lugoj ţinută la 4/16 mai 1848, fiind ales membru în „Comitetul celor 16” care
trebuia să ducă la îndeplinire hotărârile luate de adunare: românii să trimită o
delegaţie la ministerul (guvernul) ungar şi să ceară dreptul de a organiza la
Timişoara un congres naţional propriu, în care să se hotărască despărţirea
ierarhică şi proclamarea unei mitropolii româneşti. Prezenţa noului inspector
şcolar (civil, nu confesional) la acea adunare şi în comitet este dovada că el
era pentru despărţirea de sârbi, cu toate consecinţele ce decurg din separare.
De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că el transmite învăţătorilor
o circulară în iunie 1856, în care, după ce arată itinerarul pe care-l va urma
pentru a asista la examenele de sfârşit de an şcolar, începând cu școala din
Zăbalţ, în 24 iunie, şi încheind cu școala din Curtea, în 28 iunie, la punctul 2
cere învăţătorilor să introducă în protocolul circularelor pe cele cu conţinut
şcolar important, în felul următor: „2. Să descriaţi [=copiaţi] cerculariul
acesta în protocolul respectiv [şcolar] aşè: ca cei care sciu a scrie cu litere
romane săl dăscrie cu acele, iar cei ce nu sciu săl dăscrie de data asta cu
litere cirilice, dar să învieţă a scrie cu cele latine”393 (subl. n.).
Aşadar, inspectorul Constantin Ioanoviciu, „cesaro-regesc Consiliar şi
inspector, precum şi cavaler al Ordinului Francisc Iosif”394 (cum se

392
Ibidem, vol. II, doc. nr. 416 din 1850 aprilie 18, Oraviţa p. 750 şi „Drapelul” (Lugoj),
an IV, 1904, nr. 102 p. 1 (pentru episcopia Timişoara).
393
Arhiva Şcolii cu clasele I–VIII Curtea, „Protocolul circularelor şcolare”, circ. nr.
34/1856, fila 28r.-v..
394
V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, nota de subsol nr. 13, p. 125) ne dă
următoarele date biografice despre Constantin Ioanoviciu (la Ţîrcovnicu: Ioanovici): „s-a
născut la Lugoj în anul 1813. A terminat gimnaziul la Arad şi facultatea de drept la Pesta. În
anul 1843 este numit director al Preparandiei din Arad, iar în 1846 director al şcolilor
naţionale din districtul Timişoara, în locul lui Luca Keng[h]elaţ. În 1850 e numit inspector
şcolar al întregului district bănăţean, în care funcţie rămâne până în anul 1861. C. Ioanovici a
murit la 27 august 1865 în comuna Miniş, judeţul Arad. După C. Ioanovici, consiliul ungar nu
a numit alt inspector, ci a lăsat şcolile în seama unor consilii comitatense, iar în 1862 în
seama bisericii”.
Deci, dacă ştim cu certitudine că el a făcut parte din „Comitetul celor 16”, certitudinea
dispare în ce priveşte înrudirea sa cu preotul Atanasie Ioanovici, originar din Sudriaş şi preot

168
„subscrie”/semnează) nu numai că recomandă celor care ştiu scrie cu litere
romane ( latine) să-l „dăscrie cu acele” litere, dar şi cere celor care nu cunosc
acest mod de a scrie să-l înveţe până la inspecţia din anul 1857.
Am menţionat acest aspect pentru a înţelege de ce până în anul 1862,
(când se reintroduce inspecţia şcolară clericală, după desfiinţarea Voivodinei
şi reintegrarea Banatului în cadrul statului maghiar (pentru unificarea
legislaţiei şcolare în Ungaria care acordase, în 1859395, subordonarea şcolilor
naţionale întreţinătorilor lor, adică bisericii), ierarhia sârbească a interzis
numai preoţilor folosirea grafiei latine, nu şi învăţătorilor şi va face acest
lucru începând cu anul 1862.
În 1851, din ordinul patriarhului Raiacici, arhimandritul Samuil
Maşirevici, vicar episcopal al Timişoarei a adresat protopopilor eparhiei o
circulară ca şi aceştia, la rândul lor, să o facă cunoscută preoţilor spre a se
conforma prevederilor circularei, în care li se atrage atenţia „ca sub cea mai
grea răspundere să nu îndrăznească altmintrelea decât ce a fost datina până
acuma, adecă cu slove chirileşti, cele de biserica noastră cea pravoslavnică
răsăriteană primite şi însuşirii limbii româneşti mai potrivite, a scria”.
Motivul? Slovele latineşti „sunt Bisericii noastre potrivnice şi însuşirii limbei
româneşti nepotrivite”396. Deci, Raiacici, a cărui alegere ca episcop al
Vârşeţului în 1843 a fost contestată de către români - fusese până atunci
episcop al Dalmaţiei - tocmai pe considerentul că nu cunoaşte limba română,
după 17 ani a ajuns să cunoască atât de bine limba română încât să afirme că
grafia chirilică îi este mai potrivită decât grafia latină!
La Lugoj a fost o adevărată dispută, însoţită de tulburări sociale, în
legătură cu un text scris cu caractere latine pe crucea nou ridicată în piaţa
publică. „Românul” Emilian Kenghelaţ al Vârşeţului - de care depindea
protopopiatul Lugoj - nu numai că a refuzat să sfinţească crucea până ce nu
sunt şterse literele latine şi rescris textul cu chirilice, dar a şi interzis
protopopului şi preoţilor să o sfinţească. Nici lugojenii n-au vrut să cedeze,

în Zolt, ea fiind doar probabilă. În caz că se adevereşte, putem presupune că buna impresie a
episcopului şi a Consistoriului diecezan al Timişoarei despre preotul Atanasie se datorează şi
inspectorului şcolar, impresie concretizată în 1855 prin promovarea lui Atanasie Ioanovici ca
„protopresbiter namesnic” (vicar protopopesc) întrucât „chemării sale Duhovniceşci până
acuma totdeauna cu cinste au răspuns” (AParF, „Protocol”…, circ. nr. 741 Ep. din 15 dec.
1835), iar în 1861 ca protopresbiter al Făgetului, când i se arată merite şi mai mari şi mai
numeroase: „assesor Conzistorialnic şi Namestnic [protopopesc] din privinţa [pe
considerentul] scriinţelor cuvincioasă, vredniciilor şi a credinţei lui cătră Bisearicei noastre
adevărate, din privinţa purtărilor lui ce[le]i bune şi cinstită, precum şi din privinţa rugării
cumpănitoare a Deputaţilor Districtului [=protopopiatului] fajetului…” (circ. nr. 491 Ep. din
27 iulie 1861).
395
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 482 din 1862 februarie 8, Timişoara,
Notă p. 818.
396
Ibidem, doc. nr. 434 din 1851 noiembrie 15, Timişora, p. 770.

169
argumentând, printre altele „că litera singură de sine nu face dogmă, ci numai
compunându-se cuvintele, care apoi pot fi folositoare ori stricătoare legii”397.
Pentru a depăşi încordarea dintre episcop şi credincioşii lugojeni, aceştia au
acceptat următorul compromis: acelaşi text va fi scris pe partea opusă a crucii
cu chirilice şi episcopul va sfinţi crucea numai pe partea textului cu „litere
îndătinate” (chirilice)398.
Polemică asemănătoare a izbucnit între credincioşii ortodocşi români
din Caransebeş şi episcopul Emilian Kengheleţ şi a fost purtată între anii 1862
şi 1864 (adică până la despărţirea ierarhică), de data aceasta în legătură cu
inscripţionarea cu litere latine a icoanelor, cu prilejul renovării bisericii399. N-
o mai reproducem.
Atitudine asemănătoare a adoptat şi episcopia Timişoarei400, dar
circularele emise de aceasta sunt mai puţine în corpusul de documente Suciu –
Constantinescu.
În schimb, în eparhia Aradului, unde episcopii erau români, situaţia se
prezintă cu totul altfel. De pildă, parohul Cristeci/(Cristăţ?/Cristici?) din Groşi
(eparhie aparţinând pe atunci protopopiatului Lipovei, iar în prezent
protopopiatulu Făget) a completat cu litere latine protocoalele bisericeşti încă
din anul 1828401. Restricţia folosirii literelor latine în şcoli s-a extins din
1862402.
Libertatea, apoi obligativitatea folosirii alfabetului latin au devenit
realitate după despărţirea ierarhică, cu o perioadă de acomodare de câţiva ani.
Abonarea şi/sau citirea gazetelor editate de greco-uniţii din
Transilvania, scrise cu litere latine erau considerate de către ierarhii sârbi
un real pericol pentru ortodocşii români nu numai pentru că le stimulează
dorinţa de a folosi şi ei grafia latină, cât, mai ales, posibilitatea de a-i
convinge să îmbrăţişeze unirea. Şi, deoarece bănăţenii români citeau, cu
precădere, publicaţiile lui George Bariţiu de la Braşov „Gazeta de
Transilvania”, devenită „Gazeta Transilvaniei”, şi suplimentul ei duminical
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, atacarea redactorului şi a
publicaţiilor sale au devenit ţinte principale.
De pildă, în noiembrie 1857, patriarhul Raiacici cere episcopilor să
emită o circulară în sensul celor de mai sus. Avem conţinutul circularei

397
Ibidem, doc. nr. 442 din 1853 septembrie 20, Lugoj, p. 777.
398
Ibidem, doc. nr. 452 din 1854 mai 22, Lugoj, p. 783.
399
Ibidem, doc. nr. 448, 490…
400
Ibidem, doc. nr. 485 din 1862 aprilie 24, Lipova, p. 824.
401
Posibil ca grafia latină s-o fi folosit şi înainte de 1828, dar la Direcţia Judeţeană Timiş
a Arhivelor Naţionale (DJTAN), cele mai vechi protocoale din Groşi sunt cele care încep cu
anul 1828.
402
Vezi Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 487 din 1862 noiembrie 3, Lugoj,
p. 825.

170
redactate de episcopul Kenghelaţ. Încă din 1853, zice episcopul Vârşeţului,
patriarhul a cerut ministerului trebilor din lăuntru să oprească propagarea
făcută de Bariţiu, prin foile sale, în favoarea racolării ortodocşilor la greco-
catolicism403, însă această propagandă nu a încetat. În felul acesta, „Gazeta
Transilvaniei” are „ţintire primejdioasă şi vătămătoare ierarhiei şi bisăricii
noastre” şi tocmai de aceea se impune ca preoţii să fie opriţi să se aboneze la
ea ori să o citească şi cu atât mai mult să publice în ea. În schimb, este
recomandată foaia ortodoxă „Telegraful român” de la Sibiu, care are prea
puţini abonaţi din Banat deşi ea „viază de 5 ani”404.
Poate că nu este de prisos să arătăm atitudinea contrară a nou
numitului episcop al Aradului Procopie Ivaşcovici (1853) faţă de „Gazeta
Transilvaniei” şi „Foaie pentru minte…” (am omis intenţionat şi faţă de
„Telegraful Român” – oficiosul episcopiei ortodoxe a Transilvaniei, de la
Sibiu – care nu era ţinta atacurilor ierarhiei sârbe).
Circulara este adresată tuturor ascultătorilor săi îndemnându-i să se
aboneze la „Gazeta Transilvaniei” şi „Foaie” care „servesc cu credinţă
interesul poporului nostru românesc”. Cei ce nu se pot abona singuri, să se
asocieze doi ori mai mulţi cititori şi să citească foaia pe rând. Citirea foilor
este importantă pentru că ridică cultura poporului. În plus „Redacţiunea
[Gazetei] este hotărâtă a jertfi jumătate din curatul venit a[l] foii sale pentru
înfiinţarea unei sholi de agricultură şi de economia câmpului pentru
români”405).
Este combătută dorinţa românilor de a înlocui cuvintele vechi,
slavone ori sârbeşti cu altele din vocabularul poporului român, mai ales
dacă sunt şi de origine latină.
La 30 aprilie 1848, românii din Arad s-au întrunit pentru a-şi
revendica drepturile de ordin bisericesc. Au întocmit o cerere pe care au
trimis-o redacţiei „Gazeta Transilvaniei”, cu rugămintea să publice cererea.
La punctul patru ei cer următoarele:
„4 Poruncirea parohilor români să nu mai blagoslovească, ci să binecuvinteze
poporul român – aşijderea cântăreţilor români să nu mai slăvească, ci să
mărească pe Dumnezeu; căci românul nu e norod, nici slăveşte, ci popor şi
cuvântă…”406 (subl. n.).

403
Termenul greco-catolic a înlocuit pe cel de greco-unit sau unit în anul 1853, când s-au
înfiinţat mitropolia de Făgăraş-Blaj [cu reşedinţa la Blaj, din care cauză i s-a spus, mai târziu,
mitropolia de (la) Blaj] şi episcopiile la Lugoj şi Gherla – Cf. Teodor V. Damşa, op. cit., p.
142.
404
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 466 din 1857 noiembrie 5, Vârşeţ, pp.
794-795.
405
Ibidem, doc. nr. 448 din 1853 decembrie 12, Arad, pp. 780-781.
406
Ibidem, doc. nr. 369 din 1848 aprilie 30, Arad, pp. 686-687.

171
 Ierarhii sârbi au altă părere şi de aceea ei au interzis românilor să facă
astfel de „înnoiri”407, iar preoţilor şi învăţătorilor li s-a oprit să folosească în
biserică şi în şcoli Ceaslovul şi Psaltirea tipărite în Buda în anul 1858 întrucât
folosesc cuvinte precum „Orariu” pentru Ceaslov, spirit, oară, speranţă,
profet, despuietorule, artea ş.a.408.
Se observă că în niciuna din revendicările de mai sus românii n-au
făcut nici măcar vreo aluzie, cu atât mai mult, vreo ameninţare că, în cazul în
care cererea lor nu va fi satisfăcută, vor trece la unire ca unică soluţie pentru
satisfacerea ei, ci că ierarhia bisericească sârbă a fost cea care a apreciat
solicitările ca pericole reale, recurgând la interziceri care nu puteau decât să-i
împingă pe români spre separare ierarhică.
Acţiunile nemijlocite ale românilor în direcţia despărţirii ierarhice
(cu reacţiile corespunzătoare), au avut loc atât înainte de Revoluţia de la
1848–1849, în timpul ei, cât şi după aceea şi s-au manifestat sub cele două
forme amintite în partea introductivă.
Înainte de a le trata mai pe larg, este bine să amintim că numărul şi
baza (originea) socială ale celor care au participat la atingerea acestui obiectiv
era din ce în ce mai mare, cu apogeu în timpul revoluţiei.
Unirea cu Roma, unica soluţie pentru obţinerea revendicărilor
amintite era împărtăşită de către unii intelectuali români, cu precădere preoţi,
pe considerentul că greco-uniţii se bucurau deja de drepturile râvnite de
ortodocşi. De aci şi paradoxul: poate că dacă le obţineau de la ierarhii sârbi,
năzuinţa spre separare nu ar fi existat sau nu ar fi fost aşa de puternică precum
s-a manifestat. Pe de altă parte, dacă ceea ce cereau românii ortodocşi nu ar fi
existat deja la uniţi şi Carloviţul ar fi fost mai concesiv, nevăzând în aceste
cereri o ameninţare reală pentru Biserica Ortodoxă Sârbă. Bine-nţeles, sunt
simple ipoteze.
Abordând chestiunea aflată în discuţie, Luminiţa Wallner-Bărbulescu
afirmă, în esenţă, că la începutul secolului al XIX-lea, naţionalitatea nu era
separată de confesiune. În consecinţă, dacă românii vor să devină naţiune de
sine stătătoare, aceasta trebuia să aibă toate caracteristicile proprii, adică să
aibă şi independenţă religioasă faţă de sârbi. Neîntrevăzând – datorită
refuzului împăratului de a acorda românilor mitropolie ortodoxă proprie – altă
soluţie decât trecerea la unire, Dimitrie Ţichindeal şi Moise Nicoară (la
început) au pledat pentru ea, deoarece, continuă argumentarea Luminiţa
Wallner-Bărbulescu, „emanciparea religioasă în Banat nu însemna doar
ierarhie românească, identitatea naţională însemna/reclama în acelaşi timp
folosirea limbii române ca şi introducerea alfabetului latin în locul celui

407
Ibidem, doc. nr. 487, pp. 825-826.
408
Ibidem, doc. nr. 486 din 1862 iunie 23, Lipova, p. 825.

172
chirilic, apărând în felul acesta o motivaţie în plus apropierii unei părţi a
clerului ortodox de Biserica Unită”409.
Nicolae Tincu-Velia, continuă L.W. Bărbulescu, are o poziţie diferită
în ce priveşte relaţia dintre naţionalitate şi religie, în sensul că ele nu se
confundă, ci pot fi separate. De aci şi bunele sale raporturi cu George Bariţiu,
greco-unit. Într-adevăr, cele mai multe studii şi articole el le-a publicat în
„Gazeta Transilvaniei” şi în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Mai
mult, afirmă L.W. Bărbulescu, N.T. Velia considera necesară contopirea celor
două religii în una singură şi învinuieşte pe sârbi de conflictele dintre cele
două confesiuni româneşti410.
Abordând pledoaria lui N.T. Velia pentru o apropiere de uniţi, I.D.
Suciu o analizează în contextul situaţiei românilor atât din Transilvania cât şi
din Banat după 1849: nici uniţii ardeleni, nici ortodocşii bănăţeni nu şi-au
atins obiectivele urmărite în timpul revoluţiei, deşi în mai 1848 erau împreună
pe Câmpia Libertăţii. Concluzia firească era una singură, colaborarea în
continuare între reprezentanţii celor două confesiuni, care îi despărţeau.
Întrucât convingerile religioase îi despărţeau, problema esenţială era găsirea
unei soluţii care să-i unească. Pentru găsirea ei, în anul 1850 s-au întâlnit la
Sibiu şi greco-catolicii bănăţeni, la Lugoj. Nu ne interesează, pentru moment
decât poziţia lui Velia, în chestiunea depăşirii separării. Iată cuvintele sale,
după Suciu: „…noi să ne desunim de sârbi (aci înţeleg numai jurisdicţiunea
ierarhiei sârbeşti) iar uniţii [să se desunească/separe] de catolici (aci înţeleg şi
dogmele) şi să ne unim între noi sub titula «Eclesia greco-răsăriteană a
românilor» sub un mitropolit [român] cu mai mulţi episcopi în Transilvania,
Ungaria, Banat şi cu comunicaţia numai dogmatică şi rituală către toţi ceilalţi
[greco-]răsăriteni”411. Dacă desunirea ortodocşilor din Imperiul austriac
însemna doar înlăturarea jurisdicţiei Carloviţului, nu şi renunţarea la dogme,
pentru uniţi desunirea însemna atât eliberarea de sub autoritatea papală cât şi
renunţarea la cele patru condiţii pe care le-au acceptat la unire (suveranitatea
papei, împărtăşania cu azimă, filioque şi credinţa în existenţa purgatoriului),
condiţii pe care, în mod evident, greco-uniţii de la Blaj şi participanţii la
consfătuirea de la Lugoj le-au respins, propunând, în schimb, trecerea
ortodocşilor la Uniaţie pentru înfăptuirea unităţii poporului român. Soluţia
avansată de uniţi este nerealistă, după I.D. Suciu, pe următorul considerent:
„Dar atât cei de la Blaj cât şi preoţii de la Lugoj înţelegeau greşit modalitatea

409
Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Zorile modernităţii. Episcopia greco-catolică din Lugoj
în perioada ierarhului Victor Mihalyi de Apşa, Presa Universitară Clujeană, [Cluj-Napoca],
2007. p. 2.(în continuare: Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Zorile...)
410
Ibidem, p. 21.
411
I.D. Suciu, Monografia..., p. 173.

173
de unificare deoarece greco-catolicii nu reprezentau decât o infimă parte a
populaţiei române, marea majoritate fiind alcătuită din greco-ortodocşi”412.
Pentru că, în 1850, fiecare confesiune şi-a exprimat în mod clar
atitudinea faţă de înfăptuirea unităţii românilor din punct de vedere
confesional, după acest an eforturile bănăţenilor de a se apropia de uniţi s-au
temperat, aşa încât Suciu putea să formuleze următoarea apreciere-concluzie
cu privire la cei trei preoţi militanţi pentru apropierea de greco-catolici:
„…erau înclinaţi să îmbrăţişeze unirea spre a scăpa de şicanele ierarhiei
străine, dar spre cinstea lor, n-au făcut acest pas, murind în legea lor, primul
[Dimitrie Ţichindeal] ca preot în Becicherecul Mic, al doliea [Vasile
Georgevici] ca protopop al Timişoarei, iar al treilea [Nicolae Tincu Velia] ca
primul protopop ortodox român al Vârşeţului”413.
N-a rămas decât o singură soluţie: folosirea tuturor căilor – de la
rugarea „în genunchi” a împăratului, până la demersul diplomatic ori calea
revoluţionară – pentru a se obţine mitropolie ortodoxă românească, ceea ce
echivala cu despărţirea ierarhică de sârbii ortodocşi.
Cererea ca împăratul să aprobe înfiinţarea unei mitropolii a românilor
din Imperiul austriac – ceea ce echivalează cu despărţirea ierarhică – a fost
formulată pentru prima oară la Ciacova, în 1831. Într-adevăr, în luna
septembrie a acelui an, s-au întrunit la Ciacova români ortodocşi „din părţile
Timişoarei” şi au întocmit o petiţie către împăratul Ferdinand I în care îi
cereau ca, după moartea mitropolitului sârb de atunci (Ştefan Stratimirovici
1790–1836) – care, prin comportamentul său şi prin măsurile luate a dovedit,
în mai multe rânduri, că „neamului românesc nu este un părinte, ci un duşman
şi asupritor”, pentru că urmărea „să sârbizeze neamul românesc” – să aprobe
înfiinţarea unui nou episcopat „pentru eparhiile româneşti ale Aradului,
Timişului [Temes] şi Vârşeţului, [iar] dacă s-ar putea, şi pentru ale Ardealului
şi Bucovinei, iar acest scaun [arhiepiscopal] să fie dat întotdeauna unui român
şi, în felul acesta să despartă pentru totdeauna (in perpetuum) aceste naţiuni,
bisericile, şcoalele, aşezămintele (fundationes) şi preoţii lor, aşa cum cere şi
raţiunea politică”414. Din conţinutul petiţiei rezultă că aprobarea înfiinţării
unei episcopii române implică (are drept consecinţe subînţelese) şi înfiinţarea
unor episcopii româneşti la Timişoara şi la Vârşeţ (la Arad exista), eventual şi
în Ardeal şi în Bucovina. I.D.Suciu susţine că „din examinarea conţinutului”
petiţiei rezultă că la întocmirea ei au participat – în mod decisiv – Damaschin

412
Ibidem.
413
Ibidem, p. 170.
414
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 313 din 1831 septembrie 20, Ciacova, I,
p. 617-624; vol. II pp. 627-632.

174
T. Bojincă şi Ştefan P. Neagoe415 (ambii originari din Banatul de sud şi
vieţuitori, pe atunci, în Pesta).
Cererea bănăţenilor n-a fost aprobată. (De fapt, n-a primit nici un răspuns).
Explozivul an revoluţionar 1848 începe, pentru românii bănăţeni,
la… Fârdea, protopopiatul Făget. Chinezul Trăilă Prunaci, juratul Ioanu
Andrei, Petru Petrase, cumet, Istvan Petruţoiu [Petrutoniu], Ioanu Popovici,
precum „şi toată obştea satului Furdia”, cărora li se asociază Mihai Juratori
[Juratoni], chinez, Martin Stoica, jurat; Pătru Cimponere, chinez din Gladna;
Andrei Beşinău [Beşilău], chinez; Ion Barbu, jurat; Damian Obadă din Zolt,
au întocmit cu toţii o cerere pe care au adresat-o mitropolitului sârb de la
Carloviţ. Alcătuită din şase revendicări (arhimandriţi români; episcopi români
în diecezele Vârşeţ şi Timişoara; călugării curteni (protodiaconi, singheli,
arhimandriţi) la cele trei episcopii româneşti (deci şi la cea de la Arad) să fie
mai ales români; la slujbele religioase să se cânte şi să se slujească româneşte
„fără deschilimirea locurilor; la congresele bisericeşti numărul deputaţilor să
fie stabilit proporţional cu numărul sufletelor „acestor naţii surori”; tratament
egal cu al sârbilor şi pentru neguţătorii şi iubitorii de industrie [meseriaşii]
români)416. Se observă că nu se cere despărţire ierarhică (mitropolie
românească), ci doar drepturi, sub jurisdicţia Carloviţului.
Dar, ceea ce surprinde cel mai mult în această petiţie sunt alte aspecte.
- toţi „semnatarii” petiţiei sunt neştiutori de carte, întrucât „semnătura”
fiecăruia este marcată printr-o cruce;
- deşi analfabeţi (dacă ţinem seama de „semnătură”) cu toţii cunosc nu
numai situaţia românilor aflaţi sub jurisdicţia sârbească, ci şi ce se întâmpla pe
atunci în Europa, deşi nu aveau mijloacele mass-media din zilele noastre care
să-i informeze. Dovadă sunt informaţiile pe care le vehiculează: ei încep
petiţia cu cuvintele „Duhul veacului” care trezeşte în toate neamurile energiile
necesare pentru a deveni liberi şi pentru drepturi. În acest iureş general, ce a
cuprins popoarele Europei, autorii întreabă retoric: „Apoi noi, românii, care
[=oare] fi-vom şi acuma cei de pre urmă?” Răspunsul îl dau tot ei:
„Nicidecum”.
Sunt şi alte multe elemente care dovedesc că adevăraţii autori ai
petiţiei nu sunt cei care o „semnează”, ci, foarte probabil, preoţii din zonă
care, de teama unor eventuale represalii din partea superiorilor lor, au atribuit
paternitatea cererii unor mireni cu responsabilităţi în administraţia locală, în
speranţa că funcţiile acestora îi vor determina pe sârbi să renunţe la a-i cerceta
pentru a afla pe autorii reali. Dar, ne putem întreba şi noi, tot retoric: În
localitatea Fârdea, pe atunci cu doi parohi şi cu şcoală atestată înainte de anul

415
I.D. Suciu, Monografia, p. 154.
416
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 362 din 1848 (februarie), Fârdea, pp.
677-678.

175
1724, să nu se fi găsit nicun ştiutor de carte care să îndeplinească funcţia de
primar (chinez), jurat, cumet etc.? Sau „semnăturile” au fost puse fără
încunoştinţarea celor vizaţi? În loc de răspunsuri la aceste întrebări, localnicii
de astăzi pot avea satisfacţia că strămoşii lor (ale căror nume acum le cunosc)
au scris, în Banat, prima pagină a istoriei anului revoluţionar 1848.
În ordine cronologică se înscriu revendicările politice (respingerea
propunerii studenţilor sârbi ca deputaţii români să se alieze cu cei ai sârbilor
împotriva maghiarilor, precum şi „aplecarea” românilor de a păzi pacea şi
frăţietatea cu naţiunea maghiară şi cu alte popoare, în condiţiile deplinei lor
egalităţi „şi supt neapărata condiţie a cruţării de limba şi naţionalitatea lor
genetică şi de religia lor”) şi religioase („Ruperea celor trei episcopii poporate
de români de cătră mitropolia Carloviţului şi unirea lor cu cea transilvană supt
un mitropolit român”…) ale studenţilor români de la Pesta417. Nici de data
aceasta nu se precizează pe ce cale vor fi atinse obiectivele religioase, în cazul
că mitropolia sârbă nu le va satisface paşnic.
Întrucât românii ortodocşi au refuzat să participe la Congresul naţional
sârb care urma să ridice mitropolia la rang de patriarhie (5 mai 1848), s-au
adunat la 4/16 mai 1848 la Lugoj (prima adunare) cam 1000 de persoane, care
au ales 16 persoane care să se deplaseze la Pesta pentru a obţine de la
ministeriul (guvernul) maghiar autorizaţie pentru organizarea la Timişoara a
unui congres naţional al românilor ortodocşi – la care să participe şi „fraţii
noştri lipoveni, timişoreni şi arădeni” – pentru „alegerea unui mitropolit
român şi trebile noastre din lăuntru şcolastice bisericeşti”418. Guvernul
revoluţionar maghiar a aprobat ţinerea congresului la Timişoara pe data de
13/25 iunie 1848.
Aflând aceste informaţii, episcopul sârb de Timişoara Pantelimon
Jivcovici a căutat, pe toate căile, să obţină consimţământul Ministerului
Cultelor şi/sau al comisarului guvernamental Vukovics Sebbó ca să nu aibă
loc congresul la Timişoara, invocând existenţa pericolului ca participanţii să
atace „reşedinţa episcopală din Timişoara şi catedrala cu toate clădirile
aparţinătoare azi, fiind înfiinţate deja de un veac de poporul sârb şi de comuna
sârbă din Timişoara419 (deci, credincioşii români aflaţi sub jurisdicţia
episcopiei n-au contribuit cu nimic la înălţarea catedralei şi reşedinţei
episcopale).
Teama episcopului nu s-a înfăptuit, deoarece congresul nu s-a mai
ţinut, urmând ca obiectivele sale să fie înfăptuite „pe cale revoluţionară” la
cea de a doua adunare de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848.

417
Ibidem, doc. nr. 364 din 1848 martie 23, Pesta, pp. 679-680.
418
Ibidem, doc. nr. 373 din 1848 mai 4/16, Lugoj, pp. 691-692.
419
Ibidem, doc. nr. 378 din 1848 iunie 16, Timişoara, p. 701.

176
 Într-adevăr, în cadrul adunării, la care au participat „vreo 200 de
420
preoţi” , românii „aci în public cu un glas hotărând a nu mai [re]cunoaşte
hierarhia slaveno-sârbească, cu un glas neatârnător strigară de neatârnată
biserica şi eparhia română de biserica şi eparhia sârbească şi fiindcă să
[re]cunoscu că mitropolia Timişoarei ce se află vacantă, trebuie să-i
redobândească obicinuitul său mitropolit românesc” ca vicar general
metropolitan a fost proclamat d.[omnul] protopop din districtul
[=protopopiatul] Lipovei, Dimitrie Stoichescu alias Petrovici, iar de vicar
episcopului scaun de Caransebeş să aleasă Ignatie Vuia, protopopul
Oraviţei”421.
Cererea de confirmare de către guvernul maghiar a celor doi aleşi (aşa
prevedea legea) a fost nesoluţionată imediat de către guvernul revoluţionar
maghiar în speranţa că, dacă nu vor confirma pe cei doi, sârbii vor renunţa la
alianţa cu împăratul şi vor trece de partea revoluţiei. Aşteptarea le-a fost
zadarnică. Pentru a-i câştiga pe români, în final, guvernul maghiar l-a
confirmat pe Stoichescu vicar mitropolitan şi pe Vuia vicar episcopal, dar era
prea târziu. Vuia se refugiază, împreună cu membrii guvernului maghiar, la
turci, în sudul Dunării, unde şi moare la Negotin, în 1852, iar D. Petrovici
Stoichescu va rămâne în Banat spre a îndura caterisirea publică şi
condamnarea la închisoare pe 12 ani, din care a executat trei.
Este absolut necesar să reţinem nuanţările pe care le face Murgu atunci
când aminteşte de alegerea lui Stoichescu drept vicar metropolitan şi a lui
Vuia ca vicar episcopal. Stoichescu este vicar al mitropoliei de Timişoara
restaurate, nu nou înfiinţate, iar Vuia nu este vicar al episcopiei sârbeşti la
Vârşeţ, ci al episcopiei de Caransebeş [devenită vacantă după ce sârbii şi-au
constituit episcopie „a lor” cu reşedinţă şi catedrală nouă la Vârşeţ]. În astfel
de accepţiuni ale termenilor, despărţirea sau separarea ierarhică nu se rezumă
la faptul că credincioşii ortodocşi români nu se mai află sub jurisdicţiunea
ierarhiei sârbeşti, ci a celei româneşti, însă trebuie însoţită/completată cu
despărţirea/separarea bunurilor aflate şi folosite în comun: până atunci, aşa
cum, de altfel s-a şi întâmplat după 1865. În aceste nuanţări de termeni,
Eftimie Murgu a dat dovadă de ingeniozitate şi de previzibilitate deosebite, fie
şi în mod inconştient. La Lugoj, românii n-au cerut nici guvernului maghiar
şi nici Carloviţului drepturi noi, ci repunerea lor în drepturile cu caracter
religios pe care le-au avut în trecut şi pe care le-au pierdut la 1690, prin
Diploma leopoldină sau după aceea. Deci, la Lugoj nu s-a cerut înlăturarea

420
I.D. Suciu, Monografia..., p. 157, preluând informaţia de la Dimitrie Petrovici
Stoichescu.
421
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 386 din 1848 iulie 1/13, Pesta, pp. 712-
713. (Este raportul înaintat de către Eftimie Murgu guvernului maghiar cu dorinţa ca guvernul
maghiar să confirme hotărârile adunării lugojene).

177
celor doi episcopi sârbi de la Timişoara şi Vârşeţ, ei fiind afectaţi nu prin
pierderea scaunelor episcopale, ci prin separarea/pierderea credincioşilor
români şi a bunurilor lor materiale.
Sprijinind pe împărat în timpul revoluţiei, înfrângerea ei a adus
sârbilor avantajele promise: Raiacici este recunoscut ca patriarh al tuturor
ortodocşilor din Imperiul austriac şi a fost creată „ţara de coronă” Voivodina
Sârbească [a Sârbiei, cum se precizează în unele documente ale vremii] şi
Banatul Timişan, teritoriu autonom dat sârbilor spre administrare.
E firesc ca, în aceste condiţii, ierarhia şi justiţia sârbilor să înceapă o
intensă prigoană împotriva românilor care au întreprins , în anii 1848–1849,
acţiuni pe care ei le-au considerat ostile. Unele dintre măsuri erau directe,
individualizate, adică vizau persoane precise, altele erau indirecte,
nenominalizate, cu caracter general, scopul ambelor tipuri de măsuri fiind
dorinţa de a împiedica orice tendinţă de despărţire ierarhică.
Exemple de prigoane directe: preotul Dimitrie Petrovici „mincinos
Stoichescu” [cum îi zicea episcopul Jivcovici în semn de profund dispreţ],
fost protopop al Lipovei şi proclamat „vicar general mitropolitan” de către
adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848, preotul Şagului George Petcu şi
Ştefan Iliev Brebanu, preot în Timişoara–Fabric au fost caterisiţi („despopiţi”)
public, rupându-li-se însemnele preoţeşti pe o tribună înălţată în Piaţa Unirii
din Timişoara. În plus, D. Petrovici Stoichescu şi alţi peste 70 de preoţi greco-
răsăriteni români au fost deferiţi justiţiei422, sub învinuirea de tulburători ai
liniştii publice în 1848-1849.
Alte măsuri coercitive cu caracter general (altele decât cele amintite
deja) se referă la:
 Anularea tuturor ordinelor date de Stoichescu şi Vuia în timpul
mandatelor lor423;
 Preoţii care şi-au înlocuit numele sârbeşti primite la hirotonire cu
cele purtate anterior erau obligaţi să revină la cele sârbeşti ori sârbizate424;
În ciuda tuturor măsurilor coercitive întreprinse de ierarhia sârbă,
lupta pentru despărţirea ierarhică a continuat şi după 1848 la ea
participând atât fruntaşi politici (mireni) români, cât şi oameni din cler, în
frunte cu episcopii Aradului, Gherasim Raţ şi Procopie Ivaşcovici, şi cu
episcopul de Sibiu, Andrei Şaguna.
Episcopul Raţ a avut curajul ca încă în anul 1849, deci pe când
evenimentele nu se potoliseră şi reacţiile pasionale erau puternice, să adreseze
superiorului său, patriarhul Raiacici, o scrisoare pe care, pornind de la

422
I.D. Suciu, Monografia…, pp. 161-162; Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr.
413, 414.
423
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 401, 403, 404, 405, 406.
424
Ibidem, doc. nr. 400 din 1849 august 13, Timişoara, p. 729.

178
prevederea Constituţiei imperiale că toate naţionalităţile din Imperiul austriac
sunt egale în drepturi, concluzionează: „Egalitatea aceasta în drepturi nu se
poate realiza până atunci până ce însă domneşte o naţiune asupra alteia în
orice privinţă. Eu ca fiu al naţiunei române (…) de aici deduc şi aceia că
dorinţa comună a românilor [este] pe drept firesc fundată: ca în trebile sale
cele bisericeşti să nu atârne de la altă naţiune, ci acelea singuri de sine să le
îndrepte la locurile mai înalte, va fi respectată”. După alte argumentări bazate
tot pe prevederi legale, episcopul afirmă că toate îi îndreptăţesc pe românii din
monarhia austriacă să aibă, precum au mai avut cândva, o ierarhie română
deschilinită de cea sârbească, mitropolit român”. Aşa cum sârbii îşi au
patriarhul lor, tot aşa şi „naţiunea română [să] fie înzestrată cu mitropolit din
sânge de român, carele să tragă către sine diecezele române, precum şi acele
[comune bisericeşti] din diecezele sârbeşti în care românii fac majoritatea
credincioşilor Bisericii răsăritene. În ce priveşte relaţia dintre patriarhul sârb
şi mitropolia română, părerea mea dară [=deci] e, ca patriarhul sârbilor nici
într-o privinţă să nu încurgă la guvernarea ierarhiei române cu autoritate. Eu
neatârnarea ierarhiei române numai aşa o pot înţelege”425.
Această scrisoare poate fi considerată testamentul de conştiinţă şi de
credinţă al episcopului Raţ, care moare peste câteva luni. Probabil pentru a nu
pierde controlul asupra eparhiei Aradului, patriarhul Raiacici preia
„conducerea duhovnicească” a eparhiei, pe cea administrativă („de mandatar
al nostru”) încredinţând-o „arhimandritului Hopovii Patrichie Popescu”426.
Numirea unui nou episcop al Aradului o va face patriarhul abia în 1852, după
ce sinodul patriarhal a optat pentru Procopiu Ivacicovici, arhimandritul
mănăstirii Kruşedol427.
Sârb după mamă şi macedoromân după tată (dar considerat sârb
„românizat”)428, cu siguranţă că originea sa a contat atât în promovarea sa ca
arhimandrit, cât şi ca episcop „român” al Aradului, contându-se pe fidelitatea
sa faţă de ierarhia sârbă. Dar, o dată stabilit la Arad, Procopie se va alătura
celuilalt macedoromân (declarat ca atare]) Andrei Şaguna în lupta pentru
despărţirea ierarhică.
Şi Şaguna, pe când se afla la Carloviţ, era considerat de către parohii
români bănăţeni ca „omul de încredere al ierarhiei sârbeşti”, iar argumentele
nu lipseau: profesor la secţia sârbă (nu română!) la şcoala clericală sârbo-
română din Vârşeţ; profesor la seminarul sârbilor de la Carloviţ; secretar
mitropolitan; arhimandritul mănăstirii Hopovo, principala pepinieră de

425
Ibidem, doc. nr. 410 din 1849 noiembrie 5, Cuvin, pp. 737-738.
426
Ibidem, doc. nr. 419 din 1850 august 22, Sremski Karlovci, p. 751.
427
Ibidem, doc. nr. 445 din 1853 noiembrie 23, Sremcki Karlovci, p. 729.
428
Cf. Jovan Erdeljanović, Srbi u Banatiu (Iovan Erdelianovici, Sârbii din Banat), Ediţia a
doua, Matica Srpska „Prometej”, Novi Sad, 1992, p. 77.

179
recrutare a viitorilor episcopi, precum şi faptul că, în prezenţa unui ierarh
sârb, Şaguna refuza să vorbească cu ei româneşte, ca să afle şi ierarhul sârb
conţinutul întregii conversaţii, chiar şi atunci când vreun preot român nu prea
cunoştea limba sârbă429. Dar, o dată stabilit în mediul românesc de la Sibiu,
precum şi existenţa Bisericii greco-unite cu prozelitismul activ desfăşurat,
l-au convins că în Transilvania (şi, după 1850, în întregul Imperiu austriac)
ortodoxismul poate fi apărat numai prin înfiinţarea unei mitropolii române,
căci greco-uniţii foloseau privaţiunile ortodocşilor români dependenţi de
Carloviţ ca motive de a-i îndemna să treacă la unire, dacă vor să scape de ele.
În felul acesta s-a ajuns la multele schimburi de scrisori între el şi patriarh430
pe tema despărţirii ierarhice, precum şi încercările sale de a-l convinge pe
împăratul Francisc Iosif, al cărui „sfetnic de taină” a devenit, de necesitatea
înfiinţării unei mitropolii româneşti ortodoxe, aşa cum aprobase înfiinţarea
unei mitropolii greco-catolice, în 1853.
Patriarhul Raiacici moare în decembrie 1861, fără a aproba cererea lui
Şaguna. Decesul patriarhului a reînviat şi mărit speranţele şi hotărârea
fruntaşilor români de a lupta pentru obţinerea unei mitropolii române. În
deosebi, şi-au unit eforturile Andrei Mocioni de Foeni, secondat de fidelul său
colaborator Vicenţiu Babeş (ca mireni) şi episcopii Andrei Şaguna şi Procopie
Ivaşcovici (ca reprezentanţi ai cerului). Ca şi la 1848, când s-a pus problema
dacă deputaţii români (de drept) să participe sau nu la Congresul naţional al
sârbilor din 5 mai 1848, şi acum, în 1864, s-a ridicat aceeaşi dilemă: dacă nu
participă la lucrările congresului, îl va supăra pe împărat, căci aprobase
ţinerea congresului şi a trimis un reprezentant al său la lucrări, iar dacă
participă şi la alegerea noului patriarh rezultă că îl recunosc drept ierarh al
românilor şi revendicarea de a obţine mitropolie română nu se mai justifică. În
cele din urmă, cei patru au adoptat tactica cea mai înţeleaptă: deputaţii români
vor participa la prima parte a lucrărilor şi se vor retrage (nu vor participa la
ele) când se va trece la alegerea noului patriarh, care va fi, în felul acesta
patriarh legitim numai al sârbilor. Totodată, va fi înmânat reprezentantului
imperial un memoriu, în care se vor explica motivele neparticipării lor la
alegerea noului patriarh şi se va reînnoi rugămintea de a se aproba înfiinţarea
mitropoliei române. Faptele s-au derulat conform acestui plan, iar decizia
mult aşteptată a împăratului a fost adusă la cunoştinţă lui Şaguna prin două
„bilete de mână” din 12/24 decembrie 1864. Prin primul, încuviinţează
înfiinţarea mitropoliei române, iar prin al doilea îl înştiinţează pe Şaguna că

429
Vezi Ioan Cipu, Români de vază din Banatul sârbesc, Editura Eurostampa, Timişoara,
2012, p. 22.
430
Nicolae Bocşan reproduce pe larg corespondenţa dintre episcopul român de la Sibiu
Andrei Şaguna şi superiorul său patriarhul sârb Josif Raiačić.

180
l-a numit arhiepiscop şi mitropolit al românilor greco-răsăriteni din Ardeal şi
din Ungaria431.
Noul patriarh Samuil Maşirevici, şi el „sfetnic de taină” al împăratului
încă de pe când era episcop de Timişoara, n-a opus nici un fel de rezistenţă
faţă de hotărârile împăratului. Dar, aşa cum prevăzuse Eftimie Murgu la 1848,
abia acum, adică din 1865, a început adevărata separare ierarhică prin
repartizarea – conform unor înţelegeri stabilite bilateral a parohienilor şi a
bunurilor deţinute până atunci în comun, conform criteriului etnic şi al
opţiunii parohienilor (în parohiile mixte).
Desigur, ne interesează ce rol au avut credincioşii din protopopiatul
român al Făgetului în toate aceste zbateri pentru obţinerea mitropoliei
române. Am prezentat deja semnalul dat de antistia comunală a comunei
politice (primăriei) Fârdea; mai ştim că, printre cei vreo 200 de preoţi, din
părţile Făgetului a participat cel puţin Partenie Gruescu, paroh în Sinteşti.
Pentru că protopopiatul Făget era populat numai cu români, despărţirea
ierarhică s-a încheiat aici în decembrie 1864.
În schimb, datorită aceluiaşi P. Gruescu cunoaştem alte aspecte: În
luna octombrie 1848, la Făget a avut loc o confruntare între honvezii (secuii)
veniţi dinspre Săvârşin cu destinaţia Lugoj, spre a ajuta gărzile naţionale de
aci să reziste tentativei trupelor imperiale, deplasate de la Timişoara, ca să
ocupe Lugojul şi câteva mii de români din Făget şi împrejurimi, alarmaţi că
honvezii vor să ocupe zona Făgetului. În fruntea ţăranilor se aflau preoţii
Simeon Crăciunescu (primul sosit şi arestat, în Făget), Ivantie Popovici din
Coşava, „carele ca comandant [conducător, a fost] luat de popor cu sila
călare” şi adus la Făget, precum şi Ieremia Teodor (Popovici, apoi Popescu)
din Coşteiu (de Sus)432, care a venit de bună voie în fruntea ţăranilor din
parohia sa. Aceşti conducători au fost făcuţi prizonieri de honvezi şi de garda
maghiară din Făget şi ameninţaţi de către „unii dintre maghiarii cei exaltaţi”
cu punerea lor sub incidenţa legii marţiale. Pentru a-şi salva preoţii şi
conducătorii, câţiva ţărani s-au deplasat în grabă la Sinteşti şi l-au rugat pe P.
Gruescu să meargă cu ei la Făget, ca parlamentar (delegat al lor care să
„parlamenteze” adică să ducă tratative cu partea adversă). Ajuns la Făget, el a
reuşit împreună cu viţeişpanul (subprefectul) Jakabfi, cu Ştefan Ioanescu,
căpitanul gărzii naţionale române din Lugoj şi cu „unii maghiari de omenie”

431
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 500 din 1864 decembrie 25, Sibiu, p.
852.
432
Numele preoţilor din Coşava şi din Coştei nu sunt menţionate de Gruescu, ci numai de
I.D. Suciu (Monografia..., p. 180).

181
să determine pe „maghiarii cei exaltaţi” să renunţe la intenţia lor de a executa
pe cei trei preoţi şi pe alţi români433.
Acest conflict a întârziat sosirea la timp a honvezilor la Lugoj, aşa
încât trupele imperiale au reuşit să ocupe centrul administrativ al comitatului
Caraş.
Despre evenimentele de la Făget au scris şi minoriţii din Lugoj în
jurnalul lor. „Octombrie 23. Azi s-a început lupta împotriva românilor rebeli
din Făget. Se zice că înainte de sosirea gardei noastre [=a celei din Lugoj]
secuii au omorât 27 români434, între care şi 6 preoţi, iar ai noştri [maghiarii
din Lugoj] la prima tragere cu tunuri, au omorât 4”435. Informaţii se dau şi
ulterior.
În noiembrie 1848 românii din protopopiatul Făget au participat, de
partea împăratului, pentru a cuceri localităţile de pe Valea Mureşului până la
Lipova.
Posibil că confruntările care au avut loc în ultimele luni ale anului
1848 să fi determinat pe românii din zonă să întreprindă şi ei ceva ca să scape
de ierarhia sârbească, mai ales că începuse prigoana împotriva românilor care
s-au manifestat ca adversari ai ierarhiei sârbeşti în timpul revoluţiei. În
noiembrie 1849, zice Gruescu, când au aflat că în alte părţi ale Banatului se
aleg deputaţi care să se prezinte în faţa împăratului şi să ceară mitropolit
românesc, şi românii din protopopiat s-au întrunit la Făget, Coşava şi Birchiş
„şi ca să fie lucrarea plenipotenţie şi petiţia pre domn [corect: drum, cale]
legitim rugarăm pe oficialii politici a o vidima [=autentifica] şi în faţa lor a
lucra [a o întocmi][...] Însă această lucrare naţională dete ocaziune
superiorului preoţimei436 a şi scria togma la Viena la episcopul Zsivkovits
[care, în acel moment, se afla la Viena], oficiosu înştiinţându-l că aci s-or
făcut nişte subscrieciuni pe alba [înainte de a se fi redactat şi cunoscut

433
Partenie Gruescu, Evenimentele anului 1848 şi 1849 prin ţinutul Făgetului (1851)
lucrare păstrată la Biblioteca Academiei Române, secţia manuscrise, cota 1059. Deşi am
fotocopiat manuscrisul, fac trimitere bibliografica la Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II,
doc. nr. 433 din 1851 noiembrie 11/23, Sinteşti, pp. 766-770, pe considerentul că această
sursă bibliografică fiind editată poate fi consultată mai uşor de către cei interesaţi.
434
E vorba de masacrul de la moara dinspre Bichigi din 22 octombrie, când gardiştii
maghiari şi secuii au ucis [după Gruescu] 17, nu 27 de români şi tocmai acest incident i-a
determinat pe românii din jurul Făgetului să se adune în Făget. [La 1848 drumul principal,
adică cel mai „umblat” nu era pe traseul actual, ci pe la Răchita].
435
Ioan Boroş, Evenimentele revoluţiei de libertate din anii 1848/49 desfăşurate la Lugoj,
Editura Tipografiei Naţionale Lugoj, 1927, p. 21.
436
Este vorba de protopopul Făgetului Petru Atanasievici, care, în timpul Revoluţiei, nu
şi-a exprimat public nicio opţiune de ordin politic ori religios, semn că era solidar cu
episcopul sârb Jivcovici, aşa cum dovedeşte şi comportamentul său în cazul la care ne
referim.

182
conţinutul petiţiei] şi cum că cererea ar fi despărţirea de erarhiei române de
cea serbească…”.
Au fost şi provocatori. Astfel, la o întrunire la care au participat câţiva
preoţi şi civili, un preot provocator a ţinut o vorbire contra episcopului şi a
patriarhului, ca după aceea să-i acuze pe cei prezenţi că sunt contra sârbilor.
Urmarea: după două săptămâni de la acea întâlnire, „furăm şi cercetaţi de o
comisiune militară” condusă de maiorul Cernoievits şi adiutantul său, „un
căpitan carele nu ştia o vorbă română”, dar „cu ocaziunea aceasta puturăm
cunoaşte pe toţi 5 denunţianţii din ţinutul Făgetului”. Comisia voia să afle
dacă semnăturile au fost „pe alba” adică false, întrebând pe cei anchetaţi
despre conţinutul cererii, „dar [aceştia] nu numai răspunseră că ştiu, ci arătară
şi stilu petiţiei şi a plenipotenţilor”. „Acei denunţianţi ar merita, ca nişte
vânzători de naţiune, a fi publicaţi, ca să-i cunoască publicul cel onorabil. Dar
delicateţia mi-o lasă a le semna aci numai naţionalitatea: 1 sârb, 1 ceh, 1
român renegat şi 2 români adevăraţi. Fie-le ruşine de însuşi demnul de ruşine
al lor caracter”437.Urmează alte câteva dovezi că „superiorul preoţimei”
(protopopul Petru Atanasievici) era un adversar înverşunat al despărţirii
ierarhice438.
Deci, între 1849 şi 1951 (când Gruescu îşi încheie relatările) în
protopopiatul Făget era o tensiune puternică între preoţi şi „superiorul
preoţimei/protopop datorită atitudinii lor total opuse în chestiunea despărţirii
ierarhice, chestiune care a înveninat bunele raporturi existente între preotul P.
Gruescu şi Petru Atanasievici (care-l considera pe parohul sinteştean „mâna
sa dreaptă”) până la izbucnirea revoluţiei. De asemenea, din relatările sale,
rezultă că P. Gruescu era profund implicat în procesul de despărţire ierarhică.

5. Acţiuni de atragere a românilor ortodocşi bănăţeni la Unire

Etapa a doua: secolul al XIX-lea
Realitatea confirmă faptul că între cele două etape de acţiuni există un
interval de timp de opt–nouă decenii în care eforturile greco-uniţilor din Banat
de a atrage pe ortodocşi la unire erau inexistente, pentru simplul motiv că în
această provincie numărul greco-uniţilor era nesemnificativ.
De regulă, se consideră deceniul al patrulea din secolul al XIX-lea ca
început al etapei a doua şi ea va dura până în 1918, cu intensităţi şi rezultate
diferite. Tocmai această caracteristică a duratei sale ne-a determinat să nu o
includem nici numai în Capitolul al II-lea şi nici numai în Capitolul al III-lea,
ci să o tratăm separat, după capitolul al II-lea.
Abordând cauzele trecerii ortodocşilor la unire, I.D. Suciu
menţionează următoarele trei:

437
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 433, pp. 768-709.
438
Ibidem, XLVIII şi XLIX, p. 769.

183
 - Contradicţiile dintre ierarhia sârbă şi unii exponenţi ai emancipării
Bisericii bănăţene. Mai direct spus, împotrivirea înaltului cler sârb faţă de
cererea românilor de a avea episcopi români în cele trei dieceze cu credincioşi
majoritar români (Arad, Vârşeţ şi Timişoara), de a folosi grafia latină, limba
română în oficierea serviciilor religioase, completarea protocoalelor
bisericeşti în limba română etc. De aceea unii preoţi au văzut în trecerea la
unire singura cale de a obţine aceste deziderate, căci de ele beneficiau deja
uniţii;
- Contradicţia dintre marii proprietari sârbi şi ţăranii români;
- Contradicţiile dintre preoţii şi credincioşii români şi ierarhia străină,
care făcea tot felul de abuzuri.
Analizându-le, Suciu concluzionează: „Deci, la baza trecerilor la unire
nu erau convingeri dogmatice, ci motive de oportunitate colectivă sau
personală”439. La aceeaşi concluzie – că motive străine de dogme au stat la
baza trecerii unor ortodocşi la unire – ajung şi alţi cercetători, fie ei ortodocşi
sau uniţi.
Andrei Vasici, fratele medicului Pavel Vasici, consideră lăcomia
înaltului cler sârb de a obţine cât mai mulţi bani prin taxa pentru singhelie
(hirotonire) a dus la un număr excesiv de mare de preoţi ortodocşi în aceeaşi
parohie, care trebuia să-şi recupereze banii plătiţi pentru numire şi pentru a-şi
întreţine familiile, mărind birul preoţesc. Şi pentru a scăpa de această povară,
credincioşii preferau că treacă la unire. Deci, zice Vasici, dacă nu vrem să
pierdem ortodocşi, trebuie redus drastic numărul preoţilor440.
Luminiţa Wallner-Bărbulescu: „O motivaţie greu de detectat ce nu
poate ignora conflictele locale, comportamentul preoţilor ca şi considerentele
de natură materială avute în vedere în privinţa Bisericii greco-catolice,
percepută că nu practică pretutindeni taxe stolare sau valorile lor sunt cu mult
mai mici decât cele întâlnite la ortodocşi, a determinat în perioada episcopului
Victor Mihalyi înaintarea a numeroase cereri către Ordinariat în vederea
trecerii confesionale a enoriaşilor de la ortodoxie la greco-catolicism”441.
Etapa a doua are o serie de caracteristici proprii, care o deosebesc de
prima etapă, chiar şi atunci când are elemente asemănătoare.
- Unii preoţi ortodocşi au fost iniţiatorii trecerii la unire, dar din
considerente diferite. Dacă în prima etapă dorinţa preoţilor de a avea un câştig
mai mare ca uniţi decât ca ortodocşi a fost motivaţia esenţială şi unică, la
preoţii din etapa a doua altele au fost considerentele. De pildă, pentru Dimitrie

439
I.D. Suciu, Monografia..., p. 170.
440
Apud. I.D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1968, p. 31 .(în continuare I.D. Suciu, Revoluţia...)– vezi „Gazeta de Transilvania”,
anul VIII, 1845, nr. 26, p. 101-102.
441
Luminiţa Wallner Bărbulescu, , Zorile..., p. 145.

184
Ţichindeal şi Moise Nicoară (la începutul activităţii pentru separarea
ierarhică), naţionalitatea şi confesiunea sunt indestructibile. Dacă vrem ca
naţiunea să fie liberă, de sine stătătoare, atunci şi elementele care o definesc
(limba, scrierea, religia etc.) trebuie să-i aparţină nu să îi fie impuse altele
străine. Cum la uniţi asemenea elemente erau mai multe decât la ortodocşii
aflaţi sub jurisdicţia Carloviţului, îmbrăţişarea unirii rămânea unica soluţie.
Din aceleaşi considerente a optat şi N. Tincu Velia, deşi el disocia
naţionalitatea de confesiune442. Însă aceste convingeri ale lor nu au dus pe
niciunul dintre ei până la a trece la greco-catolicism.
La Lugoj în schimb, ambiţiile şi încăpăţânarea de a nu ceda nici
protopopul Ştefan Atanasievici, nici preotul Ştefan Berceanu l-au determinat
pe preot să treacă la unire şi, prin propaganda făcută a reuşit să atragă după
sine ortodocşii din cel puţin şase localităţi443;
- Cea de a doua caracteristică pe care am amintit-o deja este că
credincioşii înşişi optează pentru unire, nu îl urmează orbeşte pe paroh, ci
acţionează uneori datorită lui;
- Cadrul (teritoriul) în care are loc racolarea ortodocşilor este foarte
vast, ea făcându-se, cu succes, în întregul Banat, în părţile Aradului (cu foarte
bune rezultate) şi în Maramureş;
- Dacă în prima etapă iniţiativa a aparţinut Bisericii catolice iar decizia
finală aparţinea împăratului, în etapa a doua, papalitatea este cea care creează
mitropolia greco-catolică de Făgăraş-Blaj şi episcopiile de Gherla şi Lugoj
(1853), după ce împăratul şi-a dat acordul. Este o inversare de roluri.
Numărul modest de credincioşi uniţi în Banat – la începutul perioadei
a doua – poate fi dedus şi din cel al participanţilor la întrunirea pe care au
avut-o la Lugoj (centrul districtului [protopopiatului] unit al Banatului) în ziua
de 10 august 1848: 8 persoane, şi anume: Ştefan Berceanu, protopop
districtual, care a şi condus dezbaterile, preoţii George Ţapu (Zorlenţu Mare),
George Vernica (Zgribeşti), Ioan Berceanu (Vasiova Munteană) şi Nicolae
Cărbunariu (Secaş), care a îndeplinit şi funcţia de notar, Teodosie Miescu,
capelan, Nicoale Adamescu (Cârnecea) şi Ilie Paulescu (Coşteiu Mare) 444.
Întâlnirea a avut menirea de a atrage atenţia şi asupra lor, după ce
ortodocşii au hotărât, tot la Lugoj, înfiinţarea unei mitropolii române. Această
hotărâre a ortodocşilor a reprezentat şi un semnal de alarmă pentru Sf. Scaun
în sensul că, dacă se va înfiinţa mitropolia ortodocşilor, prozelitismul greco-
uniţilor se va desfăşura mult mai greu şi de aceea a hotărât înfiinţarea la Lugoj

442
Ibidem, pp. 20; 12.
443
I.D. Suciu, Monografia, p. 171.
444
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 388 din 1848 august 10, Lugoj, p. 716.

185
a episcopiei. Un alt argument a fost că episcopia Oradiei era prea departe
pentru a controla activitatea uniţilor din Banat445.
De la decizia de înfiinţare a episcopiei greco-catolice la Lugoj în 1853,
prin Bula „Ad Apostolicum Ministerium” şi până la instalarea, cu mult fast, a
episcopului Alexandru Dobra la 21 septembrie 1856 trecuseră trei ani. Ca la
orice început, greutăţile au fost mari, în primul rând pentru că nu exista o elită
greco-catolică în Banat, trebuind să se apeleze la clerici din Transilvania şi
din părţile ungurene. De asemenea, dioceza cuprindea parohii atât din Banat
(mai puţine) cât şi din Ardeal (majoritatea).
În ciuda acestor dificultăţi, bilanţul primilor 15 ani de existenţă a
episcopiei (1853–1868), care sunt, de fapt, 12 ani de existenţă reală a ei,
rezultatele au fost notabile: de la 22 parohii şi 105 filii în 1853 s-a ajuns, în
1868, la 61 parohii şi 105 filii. Mai spectaculos a fost sporul numărului
credincioşilor: de la 12.481, la 54.624, adică o creştere de peste 4 ori. Acest
salt dovedeşte că, în condiţiile în care ierarhia bisericească sârbă se opunea cu
înverşunare înfiinţării unei mitropolii române, „Biserica Unită Românească
apare ca un refugiu destinat apărării şi afirmării naţionalităţii, un număr tot
mai mare de credincioşi în frunte cu preoţi ortodocşi adoptând această
confesiune”446.
Adevărul acestei afirmaţii a fost confirmat de diagrama (evoluţia)
numărului greco-catolicilor după înfiinţarea mitropoliei ortodoxe la Sibiu şi a
episcopiei sufragane la Caransebeş (cea de la Arad a fiinţat şi înainte de
1864–1865): „După anul 1868, în părţile bănăţene fenomenul înregistrează nu
doar o stagnare, ci şi un regres, de la 54.624 enoriaşi înregistraţi în 1868 la
45.161, în 1877. (…). În realitate scăderea este cu mult mai mare, şematismul
din 1877 neevidenţiind situaţia reală, datorită faptului că cei reveniţi la
ortodoxie nu recurgeau la calea legală prescrisă de legea 53/1868, care ar fi
permis radierea lor din evidenţă”447. Autoarea recunoaşte că principala cauză
a regresului o reprezintă înfiinţarea mitropoliei ortodoxe române.
În legătură cu datele statistice vehiculate trebuie avute în vedere
următoarele două aspecte, precizează L.W.Bărbulescu: 1. Ele variază chiar şi
atunci când se referă la aceeaşi perioadă, după cum cuprind situaţia din

445
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile..., pp. 45-48.
446
Ibidem, pp. 147-148.
447
Legea respectivă prevede o întreagă metodologie, când e vorba de a se trece de la o
confesiune (mai ales catolică sau greco-catolică) la alta. Trecerea este individuală, adică nu
atrage după sine în mod automat şi pe ceilalţi membri ai acelei familii. Doritorul trebuie să-şi
anunţe preotul de intenţia sa, iar preotul are obligaţia să-l catehizeze şi numai în caz de
nereuşită îi dă un bilet către preotul sub a cărui ascultare trece, în care îşi exprimă acordul de
părăsire a confesiunii. Dacă acesta îl acceptă este obligat să anunţe pe preotul părăsit, acesta
urmând să radieze din evidenţele sale pe cel plecat. Or, de cele mai multe ori, cel de al doilea
preot nu-l mai încunoştinţează pe primul şi nici acesta nu face notificarea cuvenită.

186
întreaga dioceză ori numai pe cea din Banat sau numai pe cea din Ardeal; 2.
Nu întotdeauna sunt reale, în dorinţa Bisericii unite de a prezenta rezultate cât
mai mari, exemplul cel mai relevant fiind cel care a fundamentat semnarea
Bulei de înfiinţare a episcopiei de Lugoj: în Bulă se afirmă că episcopia
Oradiei avea pe atunci 21 de parohii bănăţene, când de fapt, curăţia de Slatina
[-Timiş] nu mai exista, pentru că credincioşii au revenit la ortodoxism, iar
cele 21 de parohii erau, în realitate… 10 cu acest statut, 10 erau curăţii şi 1 era
capelanie448.
Pentru că am amintit deja măsurile întreprinse de Carloviţ care, în
concepţia înalţilor ierarhi sârbi, erau menite să împiedice îmbrăţişarea unirii
de către românii ortodocşi, nu vom mai reveni asupra lor, ci asupra felului
cum au fost ele interpretate de către cei vizaţi. Este vorba de George Bariţiu
ca redactor-şef al „Gazetei Transilvaniei” şi al gazetei însăşi. În valoroasa sa
retrospectivă asupra istoriei Transilvaniei „pe două sute de ani în urmă”,
George Bariţiu afirmă că ierarhia bisericească sârbă i-a anatemizat pe el şi
„Gazeta Transilvaniei”, pentru că fac propagandă unită printre credincioşii
ortodocşi români. Mai mult, că au fost anatemizate şi literele latine449. Or.
afurisirea era interzisă clerului ortodox de a fi folosită fără aprobarea
prealabilă a împăratului, încă de la 1779, prin Rescriptul Declaratoriu, iar
circularele ierarhilor sârbi prin care se interzice preoţilor ortodocşi de a se
abona şi/sau a citi „Gazeta Transilvaniei”, precum şi de a utiliza litere latine
nu conţin cuvântul „anatemizare”, ci doar „interzicere”450. Surprinde această
denaturare a realităţii la Bariţiu, care era, de obicei, un gazetar obiectiv. Să nu
fi fost informat corect? Să fie la mijloc dorinţa sa de victimizare? Întrebări
fără răspuns.
Întrucât în marea majoritate a comunităţii româneşti doar o parte
dintre ortodocşi au trecut la greco-catolocism, atât între adepţii celor două
confesiuni din aceeaşi localitate, cât şi între episcopiile ortodoxă şi greco-
catolică lugojeană au apărut neînţelegeri cu privire la împărţirea bunurilor
folosite în comun pe când erau cu toţii ortodocşi. De pildă, încă din 1864 -
deci înainte de înfiinţarea mitropoliei ortodoxe la Sibiu - Episcopia greco-
catolică de la Lugoj a înaintat un memoriu Ministerului Cultelor al Ungariei
în care a solicitat ca averea bisericilor greco-orientale din şase
comune/localităţi, în care numărul greco-catolicilor era mai mare, să fie

448
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile..., p. 116-126.
449
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei Pe două sute de ani în urmă, vol.
II, Unu suplementu cu XXXVI documente, Sibiu, 1890, În ediţiunea auctorului, Tipografia
W. Krafft, p. 739.
450
Cf. Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. 434 din 1851 noiembrie 15, Timişoara
şi doc. nr. 466 din 1857 noiembrie 5, Vârşeţ, pp. 794, 795. (Dar ordinul aparţine patriarhului
Raiacici, deci dispoziţia era valabilă şi pentru eparhia Timişoarei).

187
împărţită între ortodocşi şi uniţi proporţional cu numărul credincioşilor
fiecărui cult din comunităţile respective. Episcopia Caransebeşului (care a fost
înştiinţată între timp) a protestat în mai multe rânduri la acelaşi minister,
apărându-şi dreptul deplin asupra proprietăţii. În final, cu decretul din 28
octombrie 1867 Nr. 11.124 s-au clarificat solicitările celor două Biserici: 1.
Comisiunile întocmite [la nivelul unor comune] pentru împărţirea averii
comune să se caseze [=desfiinţeze]; 2. În viitor, în cazul trecerii unor
credincioşi greco-neuniţi la greco-catolicism „să se ţină preste tot strâns de
ordinaţiunea articolului [=legii] dietal XX din 1847/1848”, care prevedea că
credincioşii care părăsesc o confesiune şi trec la alta nu au dreptul la nici un
fel de bun material, ci numai în cazul în care întreaga comunitate îşi schimbă
confesiunea, ea duce şi averea vechii confesiuni. Această prevedere s-a
menţinut şi în Legea Nr. 53/1868. Hotărârea aceasta „ne-a bucurat”, încheie
circulara difuzată de Consistoriul caransebeşean451.
Fără să ţină seama de ordinul Ministerului Cultelor, Episcopia greco-
catolică din Lugoj a încurajat pe preotul din Ramna, care îmbrăţişase unirea
împreună cu o parte din locuitori, să-i predea cele două sesioane (sesii)
parohiale. La plângerea Consistoriului ortodox al Caransebeşului, Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, „prin graţioasa sa ordinaţiune dtto [=datată]
11 septembrie 1867 Nr. 6197” a decis „restituirea deîndată Bisericii greco-
orientale a celor două sesioane”. Episcopia lugojeană a înaintat o plângere
către împărat, iar acesta, „prin Înalta sa rezoluţiune dtto 23 Martie a.c. nu i-a
împlinit cererea, dându-i rezoluţiune negativă”452.
În urma acestor incidente, episcopia caransebeşană a dispus ca toate
parohiile să-şi întocmească un inventar propriu cu bunurile materiale (teren
agricol – arabil, fâneţe şi izlaz –, biserică, apoi, dacă există, casă parohială şi
alte bunuri), pe care să le întabuleze în Cartea funciară, ca Biserica greco-
catolică să nu i le poată lua în viitor453.
Deşi elemente de ordin doctrinar şi de altă natură deosebeau între ele
pe cele două Biserici (cea greco-orientală454 şi cea greco-unită sau greco-
catolică455) şi pe credincioşii lor, aceste dispute ori chiar acţiuni ale

451
AParF., Protocol, ord. circ. nr. 1082 Cons. din 2 noiembrie 1867, f. 95.
452
Ibidem, ord. cir. nr. 450 Ep. din 10 mai 1868, f. 105.
453
Ibidem, ord. cir. nr. 129 Ppiat. din 7 iunie 1868, f. 106.
454
La intervenţia Bisericii romano-catolice în Imperiul habsburgic/austriac, denumirea
oficială a creştinilor care au optat pentru jurisdicţia Constantinopolului era cea de greco-
orientali (prescurtat gr.-or., care, în mod greşit, se citea greco-ortodocşi) sau greco-neuniţi, pe
considerentul că „ortodox” = „dreptcredincios”, cu concluzia firească: ortodoxia este
adevărata învăţătură a lui Iisus, nu catolicismul. Aşadar, termenul „ortodox” putea fi utilizat
doar neoficial.
455
Reamintim că Biserica greco-neunită din Transilvania devine Biserica greco-catolică în
1853, odată cu ridicarea episcopiei de Alba–Făgăraş ca mitropolie de Făgăraş–Blaj (apoi

188
uneia/unora împotriva celeilalte/celorlalţi au încetat atunci când era vorba de
interes naţional, deci comun, iar exemplele sunt numeroase – 1848 (Câmpia
Libertăţii), 1861 şi după aceea (înfiinţarea Astrei), 1881 (crearea Partidului
Naţional Român din Transilvania), ca să nu mai vorbim de 1918 (Alba Iulia).
O astfel de situaţie a fost, în concepţia lui Andrei Mocioni, şi la 1860,
când împăratul a decis desfiinţarea Voivodinei Sârbeşti şi a Banatului Timişan
- care era, de fapt, în esenţă, administraţie austriacă, cu limba oficială
germană şi cu concepţii administrativ-organizatorice, sanitare etc. tot germane
- şi realipirea Banatului la Ungaria. De aceea el s-a adresat lui Alexandru
Dobra, episcopul greco-catolic al Lugojului, propunându-i să se alăture şi el
(în numele credincioşilor săi) intenţiei intelectualilor greco-neuniţi de a
întocmi un memoriu care să fie, după aceea, înaintat împăratului. În felul
acesta, memoriul va avea o putere de convingere mai mare, căci toţi românii
bănăţeni, indiferent de confesiunea căreia îi aparţin, protestează şi se
împotrivesc anexării Banatului la Ungaria. Mai mult, îl roagă pe Dobra să
prezinte el împăratului acest memoriu, întrucât, „Cine e spre aceasta mai tare
chemat decât ilustritatea Ta, care după stare eşti înaintea maiestăţii sale plăcut
şi binevenit”456.
Un alt exemplu de acţiune comună, de data aceasta finalizat, a fost
colaborarea dintre membri români greco-catolici şi ortodocşi ai congregaţiei
comitatense (adunării comitatului) a Caraşului. Este vorba de sprijinirea de
către membrii ortodocşi a propunerii canonicului greco-catolic Andrei Liviu
Pop „ca în acest comitat limba oficială peste tot în afaceri din lăuntru [ale]
comitatului să fie cea română”457.
După această sumară prezentare a complexei şi bogatei problematici
cu privire la existenţa Bisericii şi Episcopiei greco-catolice în Banat, a
acţiunilor de recrutare a ortodocşilor şi a rezultatelor obţinute, e firesc să ne
întrebăm: cum au reacţionat credincioşii din protopopiatul Făget (cu structura
sa anterioară anului 1948) faţă de prozelitismul greco-catolic, ştiut fiind că, în
prima etapă, cel puţin patru parohii au fost afectate? Spre cinstea lor, au
rezistat onorabil, aşa încât nicio comunitate (sau o parte a ei mai numeroasă)
nu a îmbrăţişat greco-catolicismul în cea de a doua etapă. Încercări mari au
fost la Zolt, dar trecerea a fost oprită în ultimul moment. În schimb, dintre

numai de Blaj) cu rangul de „provincie bisericească greco-catolică unită de limba română” şi

cu înfiinţarea episcopiilor greco-catolice de Gherla şi de Lugoj. În consecinţă, din 1853 nu
mai vorbim de uniţi sau de greco-uniţi, ci numai de greco-catolici. Cf. Teodor V. Damşa [fost
preot greco-catolic, revenit la ortodoxie în 1948], op. cit., p. 142.
456
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 475 din 1860 decembrie 15, Timişoara,
p. 803-804.
457
Ibidem, doc. nr. 476 din 1861 septembrie 4, Lugoj, p. 804-805.

189
parohiile care în prezent aparţin protopopiatului Făget, doar Nevrincea a
devenit greco-catolică, datorită parohului ei.
Trecerea parohiei Nevrincea sub ascultarea episcopului greco-catolic
al Lugojului se datorează preotului Mihail Rain, după cum însuşi mărturiseşte
în însemnările pe care le-a făcut pe cărţile de cult, se pare cu oarecare emfază,
considerând îmbrăţişarea de către credincioşii săi a greco-catolicismului ca un
merit strict personal, aşa cum a şi fost, de altfel.
Din considerente necunoscute acum, Nevrincea a făcut parte din
protopresbiteratul Lugoj încă din anul 1765, cu toate că era mai aproape de
Sudriaş, sediul protopopiatului Văii Sărazului, decât de Lugoj. În
protopresbiteratul Lugoj era şi în 1776 şi ulterior.
Primul paroh cu activitate mai îndelungată (din 1813) în Nevrincea a
fost Ioan Barboni. Probabil că Mihail Rain i-a devenit capelan în anul 1846
(îndată după hirotonire) – după cum el însuşi notează în mai multe locuri – în
calitate de ginere şi rămâne capelan până la decesul lui Barboni (1852).
Nu vom menţiona cele peste zece însemnări în care precizează că el a
făcut „unirea în (1)858”, ci vom reţine doar pe cea mai explicită de pe
Octoihul mic458: „Spre aduceria aminte că uniria sau făcutu în Nevrincea în
Anul (1)857 luna Martie şi Biserica [cu întreaga sa avere imobilă] sau predat
în Anul (1)858 aprilie 28 [adică în Cartea funciară a fost trecută ca proprietară
Episcopia greco-catolică din Lugoj, cu excepţia casei parohiale şi a terenului
intravilan, trecându-se pe sine proprietar] (ss) Michail Rain W Paroch
Roman”. În alte părţi e „paroch gr. catho[lic]”, „g. cath” etc. Deci, Rain repetă
comportamentul preoţilor din prima etapă.
Ca parohie greco-catolică a rămas Nevrincea până în 1948. După
mărturisirile urmaşilor celor de la 1858, strămoşii lor au fost puşi în faţa unui
fapt împlinit făcut de preotul Rain, fără ca ei să fi ştiut ceva. Când li s-a spus
că au devenit greco-catolici au avut de ales: sau aderă la greco-catolicism sau
să-şi caute lăcaş de cult, preot etc. în altă parte, întrucât el şi biserica sunt
dependenţi de episcopia lugojeană. Şi au rămas greco-catolici. În 1948 au
revenit la ortodoxie, dar biserica, sesia, casa parohială (trecută ulterior pe
seama episcopiei) şi celelalte bunuri imobiliare au rămas în continuare
proprietate a greco-catolicilor.
La Zolt faptele au fost mai complicate şi de producerea lor se face
vinovat chiar protopopul Atanasie Ioanovici.
Originar din Jupani, absolvent al Institutului teologic din Arad
promoţia 1845/1846, Atanasie este ales preot în Zolt în anul 1847, în locul
socrului său Ioan Beşeleu, decedat în acelaşi an (1847). La Zolt a moştenit,
prin soţie, o avere frumoasă, pe care el a mărit-o necontenit. De aceea, când a
458
Lipsesc coperţile, foaia de gardă şi primele file şi de aceea nu putem da alte amănunte
despre carte.

190
fost numit protopop al tractului Făget, în anul 1861, nu s-a grăbit să se mute
la Făget, ci a condus din Zolt protopopiatul până în 1863, când i s-a impus
să locuiască în sediul protopopiatului. Însă, a avut grijă şi de veniturile pe care
le deţinea la Zolt. A tot amânat deschiderea concursului pentru alegerea unui
nou paroh, preferând să apeleze la preoţii din împrejurimi să-l suplinească,
prin rotaţie, ori să numească administrator parohial pe câteva luni pe câte-un
tânăr ori preot bătrân. Evident, credincioşii au fost nemulţumiţi de situaţia în
care se afla parohia lor, mai ales după ce greco-catolicii au căutat să profite de
starea de la Zolt.
Ioan B. Mureşianu, ajuns preot la Zolt (1942–1949), a căutat să
cunoască în amănunţime încercările greco-catolicilor de a atrage Zoltul sub
jurisdicţia Episcopiei de la Lugoj şi de aceea vom prezenta evenimentele după
însemnările sale şi ale fiului său459. Evenimentele sunt prezentate în
succesiunea şi conform conţinutului documentelor aflate în arhiva Episcopiei
Ortodoxe române a Caransebeşului (pe când această arhivă se afla la
Timişoara) în custodia Arhiepiscopiei şi Mitropoliei Banatului. „Din motive
personale, după ocuparea funcţiei de protopop, Atanasie Ioanovici întregeşte
temporar parohia Zolt devenită vacantă după plecare, apoi prelungeşte
vacantarea provocând grave nemulţumiri în rândul credincioşilor,
[nemulţumiri] care au fost folosite de episcopia unită din Lugoj”460.
La 11 iunie 1873 (deci, după zece ani de la plecarea lui A. Ioanovici
din Zolt), credinciosul Dănilă Dragonescu din Zolt, în numele credincioşilor,
cere episcopiei din Caransebeş să li se trimită de urgenţă un preot, întrucât
uniţii duc intensă propagandă de prozelitism. Episcopul Popasu cere
protopopului Ioanovici să-l informeze asupra situaţiei reale de la Zolt.
Răspunsul protopopului: pretorul Făgetului Emil Leitner a instruit pe primarii
din Zolt şi din Gladna [Română], precum şi pe notarul Kiss din Gladna despre
modul în care trebuie să acţioneze pentru a determina pe ortodocşi să treacă la
unire461. Rezultă că era vizată şi Gladna Română. Urmează informaţii
contradictorii: pe de o parte, Ion Şerpe, primarul Zoltului, împreună cu 77
capi de familie se adresează episcopiei Caransebeşului cerând întregirea de
urgenţă a parohiei462, iar pe de altă parte, bătrânul paroh din Gladna Ion
Daminescu, care administra şi parohia Zolt, după ce îşi anunţă superiorul că
un preot unit s-a şi instalat în locuinţa învăţătorului fără ştirea şi aprobarea
acestuia, îl învinovăţeşte pe Şerpe că a fost de acord ca preotul unit să oficieze

459
Ion. B. Mureşianu, Ioan I. Mureşanu, Din trecutul parohiei Zolt şi câteva probleme de
istorie în „Mitropolia Banatului”, an. XXXIII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1983, pp. 181-184.
460
Ibidem, p. 181.
461
Ibidem, actul nr. 593 din 16 iunie 1873.
462
Ibidem, actul nr. 593 din 16 iunie 1873.

191
o înmormântare după ritualul greco-catolic, adică fără a respecta legea,
precizează Daminescu463.
Reacţia episcopului Popasu nu a întârziat şi ea a fost energică. La 21
iulie 1873 înaintează comitelui (prefectului) comitatului Caraş un protest
vehement pe motivul că a fost încălcată de către subalternii săi şi în comitat
legea cultelor; preotul Szabo s-a instalat în locuinţa învăţătorului, care
aparţine Bisericii greco-neunite şi, în plus, a oficiat înmormântarea unei
persoane aparţinând altui cult, iar pretorul Leitner s-a deplasat la Zolt, silind
poporul să declare că trece la unire, încheind şi un proces verbal în acest sens.
Roagă pe prefect să ancheteze cazul şi să ceară tuturora respectarea legii464.
De asemenea, a cerut primarului şi învăţătorului confesional să se prezinte la
Caransebeş pentru a-l informa direct şi a dispus ca parohia Zolt să treacă în
tractul Lugojului, datorită faptului că A. Ioanovici a ţinut vacantă parohia Zolt
atâţia ani465.
În răspunsul său, comitele Gh. Ivaskovics apreciază că situaţia de la
Zolt se datorează în exclusivitate protopopului Ioanovici care a lăsat parohia
vacantă atâţia ani şi promite că va lua toate măsurile ca legea să fie
respectată466. Cu toate acestea, în Zolt tensiunea a continuat.
La sfârşitul lunii noiembrie 1873, preotul Daminescu telegrafiază
episcopului că preotul Szabo a bătut mai mulţi ortodocşi467- probabil că n-au
vrut să semneze că trec la unire -, pe când umbla din casă-n casă să-i convingă
să părăsească ortodoxia, cum afirmă Ioanovici468.
Protopopul Lugojului George Peştean, sub a cărui administraţie a
trecut parohia Zolt, s-a deplasat la Zolt pentru a cunoaşte şi a analiza situaţia
la faţa locului şi concluziile sale le transmite episcopului Popasu: de tot ce s-a
întâmplat la Zolt se face vinovat preotul greco-catolic Szabo, care, sprijinit de
autorităţile locale, a terorizat populaţia ca să treacă la unire. Propune să fie
înaintat recurs (informare) împăratului469.
Episcopul îi cere lui Peştean să se deplaseze din nou la Zolt pentru a
constata dacă s-a restabilit calmul. Probabil că avea misiunea să constate dacă
preotul Ioan Szabo mai oficiază slujba într-o zi de sărbătoare sau nu, pentru că
Peştean raportează episcopului că a găsit închisă uşa bisericii şi că el a trebuit
să intre pe geam ca să oficieze serviciul religios în faţa câtorva credincioşi.
După aceea a anunţat pe zolteni că a hotărât să le numească provizoriu ca

463
Ibidem, actul nr. 636/1873.
464
Ibidem, actul nr. 660/1873.
465
Ibidem, actul nr. 770/începutul lunii august 1873 – p. 182.
466
Ibidem, actul nr. 714/1873.
467
Ibidem, actul nr. 952/1873.
468
Ibidem, actul nr. 954/1873
469
Ibidem, actul nr. 976 din 15 noiembrie 1873

192
preot pe consăteanul lor Iuliu Bumbescu, dar aceştia s-au opus, cerându-i să
numească pe altul, până la alegerea unui preot definitiv, alături de care va fi
întregul sat. În încheiere, protopopul adaugă ştirea că uniţii fac propagandă şi
în satele din jur470.
Iuliu Bumbescu informează pe episcopul Popasu că pretotul greco-
ctolic Szabo a părăsit Zoltul în mod definitiv la 3 februarie 1874. (Deci, până
la urmă, zoltenii l-au acceptat pe Bumbescu ca preot provizoriu). Îşi mai
informează superiorul că protopopul Ioanovici intenţionează să-şi aducă
ginerele, pe Nicolae Popovici ca preot în Zolt471. [De fapt, N. Popovici a fost,
oficial, „adm. par.” al Zoltului între anii 1866–1870, dar, întrucât el a fost
transferat la parohia Sudriaş–Jupani, după decesul lui Toma Ioanovici (1869),
în ultima parte (1869–1870) a fost suplinit de preoţii din jur ori chiar de
socrul său protopopul Ioanovci]. Teama lui Bumbescu nu s-a adeverit, adm.
par. fiind mai ales Ioan Daminescu, paroh în Gladna Română.
În concluzie, deşi au fost pe punctul de a trece la unire, datorită
măsurilor întreprinse de episcopul Popasu, zoltenii au rămas în continuare
ataşaţi credinţei străbune. Cu toate acestea, principala lor revendicare de a
avea un preot stabil nu s-a realizat decât din anul 1912, când Romul Furdui
menţionează că este preot, nu adm. par. ca până atunci (cu întreruperi).
Cât priveşte apartenenţa Zoltului la protopopiatul Lugoj, ea s-a
menţinut cât timp a fost protopopul Ioanovici în viaţă, adică până în 1886.
După moartea sa, administrator al protopopiatului Făget (între anii
1886–1888, adică până la venirea la Făget a lui Sebastian Olariu) a fost
preotul George Popovici din Cliciova, tatăl omonimului său protopopul
Lugojului dr. George Popovici, succesorul lui Peştean şi al lingvistului Iosif
Popovici precum şi socrul lui Sebastian Olariu. În decretul nr. 17 pres. din 17
ianuarie 1887, prin care episcopul Popasu îl distinge pe George Popovici cu
brâu roşu se arată că distincţia i-a fost acordată şi „pentru binele şi interesul
bisericii, dânsul expunându-şi în anul 1873 cu ocasiunea agitaţiunilor pentru
unire în comuna Zolt chiar şi viaţa şi în calitate de administrator
protopresbiteral [al Făgetului] nu cruţă nici o osteneală”472.
Amănunte despre situaţia parohiei Nevrincea după ce a trecut la unire
aflăm de la Luminiţa Wallner Bărbulescu în teza sa de doctorat, pe care am
folosit-o şi până acum ca principala sursă de informare, iar despre existenţa
greco-catolicilor în parohiile ortodoxe găsim în volumul apărut în anul 1903,
când s-au împlinit 200 de ani „dela Sfânta Unire” şi 50 de ani de la înfiinţarea

470
Ibidem, actul nr. 1043/1873.
471
Ibidem, actul nr. 71/1874.
472
„Foaia Diecezană”, an. IV, 1889, nr. 37, p. 7, apud Ion B. Mureşianu, Ion I. Mureşianu,
loc. cit, p. 184.

193
diecezei Lugojului473. Recent, (2012) drd. Ana Ursulescu din Curtea a
publicat, în anexă, o succintă, dar utilă micromonografie a parohiei greco-
catolice Nevrincea, oferindu-ne cronologia preoţilor greco-orientali şi greco-
catolici între anii 1774–1934474.
Spicuim din volumul publicat de Luminiţa Wallner Bărbulescu și alte
informaţii despre Nevrincea, după 1858.
- Nevrincea (alături de Chizdia, Lăţunaş şi Valea Lungă) este printre
puţinele parohii greco-catolice care au reuşit să-şi păstreze biserica construită
de către credincioşii ortodocşi475;
- Învăţătorul greco-catolic de aci a beneficiat de salariul minim de 300
florini înainte de apariţia legii din 1893476. Acest spor a putut fi asigurat
datorită celor 11 surse diferite ale salariului;
- Întrucât vizitele canonice în parohiile ortodoxe devenite greco-
catolice au constatat precaritatea edificiilor şcolare „moştenite”, pentru că
„toate [erau] din lemn, de dimensiuni mici cu săli înguste, unele acoperite cu
paie”, s-a simţit necesitatea construirii unor noi edificii, printre aceste
localităţi figurând şi Nevrincea477;
- Salariul preotului din Nevrincea, protopopiatul Lugoj, era, în 1853
(în primul an după treceea efectivă la unire) de 210 fl., el ajungând la 380 fl.
în 1888, din care 170 fl. reprezenta venit parohial478. Deci, preotul primeşte
salariu, veniturile din sesia parohială revenind episcopiei;
- Evoluţia numărului credincioşilor între anii 1853 [1858]–1891 este
următoarea: 345 în 1858; 385 în 1868; 369 în 1877 şi 361 în 1891479;
- Anexa nr. 6 „Credincioşi greco-catolici în evidenţele diecezei din
1877 şi recensământul oficial din 1880”480 ne oferă următoarele date
comparative:
Parohia Dobreşti, filia Topla (Mănăştiur [punct de reper]):68 în 1877;
20 în 1880.
Parohia Lugoj, filia Făget: 36 în 1877; 15 în 1880.
Parohia Nevrincea: 369 în 1877; 244 în 1880.

473
Diecesa Lugoşului Şematism istoric publicat sub auspiciile P.S.S.D.D. Dr. Demetriu
Radu, episcop gr. cat. de Lugoş pentru Iubileul dela Sânta Unire de 200 ani [,] dela
înfiinţarea aceleiaşi dieceze de 50 ani, Lugoş, 1903, Tipografia Ioan Virányi, 683.
474
Ana Ursulescu, op. cit., Anexa nr. 3, pp. 332-335.
475
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile..., p. 145.
476
Ibidem, p. 267. De fapt, salariul minim anual de 300 fl. este prevăzut în Legea nr. 28
din 1876; Legea din 1893 introduce cvincvinalele, adică sporul de salariu (peste 300 fl.)
pentru fiecare vechime de cinci ani în învăţământ.
477
Ibidem, p. 271.
478
Ibidem, Anexa nr. 2 p. -. (Anexele nu figurează pe pagini numerotate).
479
Ibidem, Anexa nr. 5.
480
Ibidem, Anexa nr. 6.

194
 Se observă că în toate cele trei exemple numărul credincioşilor greco-
catolici este mai mic în 1880 (recensământul oficial) decât în 1877 (evidenţele
episcopiei), cele mai semnificative cifre fiind cele de la Nevrincea, care era
parohie cu greco-catolici în totalitate;
- În Nevrincea a fost înălţată o nouă biserică [de lemn481] în anul 1878
cu 900 fl. din fondul religionar şi 350 fl. din contribuţia comunei
bisericeşti482;
- În 1888, cele 31 iug. care constituiau sesia parohială apar în evidenţă
ca un venit cadastral în sumă de 97 fl. 62 cr.483;;
- Cele 31 iugăre care constituiau fondul cadastral erau constituite din:
600 org. p. [stânjeni pătraţi?] grădină, 24 iugăre arabil, 6 iug. 800 org. p. fânaţ
şi ]1 iugăr păşune. Totalul parohiei: 31 iug. 1400 org.p.484;
- Situaţia avuţiei băneşti a parohiei Nevrincea, în anul 1886 era
următoarea: 350 fl. 87 cr. împrumuturi acordate [credincioşilor], 231 fl. 10 cr.
venituri şi 97 fl. 85 cr. cheltuieli; 107 fl. 42 cr. dobânzi restante; 147 fl. 91 cr.
alte pretenţii restante. În consecinţă, bilanţul este următorul: 738 fl. 14 cr.
Total Stat activ şi 256 fl. Total Stat pasiv. Rezultă 482 fl. 14 cr. Sold [activ] la
sfârşit de an485. [Acest sold este activ doar teoretic, contabil, deoarece
experienţa altor parohii a demonstrat că multe din sumele împrumutate şi,
îndeosebi dobânzile n-au mai putut fi recuperate de la debitori];
- De bursă pentru a deveni învăţător greco-catolici (şcolarizaţi la
Institutul pedagogic gr. cat. din Oradea) a beneficiat din „Fondul Rudolfian”
tânărul Paveloni Petru, fiu de economi din Poieni, în anii şcolari 1879, 1888 şi
1881486;
- „Situaţia comparativă a şcolilor din dieceza Lugojului între [în] anii
1879 şi 1894”. Situaţia şcolii din Nevrincea:
 edificiu propriu şi în 1879 şi în 1894; nou, în anul 1889487. Preotul
gr. cat. Iulian Suciu, autorul micromonografiei susţine că sub Mihail Rain „s’a
ridicat şi edificiu pentru şcoala confesională şi locuinţa învăţătorului. Aici se
ţinea şcoală (cursuri) cu elevii noştri până în toamna anului 1918, de când
prelegerile se ţin la şcoala de stat (vis à vis de biserica romano-catolică”). Or.
aşa cum indică şi Suciu, Rain a fost preot în Nevrincea între anii 1857–
1885488. Rezultă că una din informaţii este greşită.

481
Ana Ursulescu, op. cit., p. 333.
482
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile…, Anexa nr. 7.
483
Ibidem, Anexa nr. 10.
484
Ibidem, Anexa nr. 11.
485
Ibidem, Anexa nr. 13.
486
Ibidem, Anexa nr. 14.
487
Ibidem, Anexa nr. 17.
488
Ana Ursulescu, op. cit., p. 333.

195
  Salariul învăţătorului era de 105 fl. în 1879 şi provenea din fondul
religios, iar în 1894 s-a ridicat la 307 fl., din care 105 fl. fond religionar + 202
fl. de la comună,
 În ce priveşte studiile preparandiale [greco-catolice], învăţătorul era
necalificat şi în 1879 şi în 1899489.
- „Situaţia comparativă privind frecvenţa elevilor greco-catolici în anii
1877 şi 1891. Nevrincea 1877: apţi de şcoală 61; frecvenţi 35; 1882: apţi de
şcoală 46; frecvenţi 35; 1891: apţi de şcoală 68, frecvenţi: 36. Exista o şcoală
greco-catolică490.
Făcând istoricul episcopiei Lugojului în cei 50 de ani ai existenţei sale,
episcopul Demetriu Radu menţionează că dieceza Lugojului s-a înfiinţat cu
113 parohii „prin dezmembrarea lor din diecezele Oradiei Mari şi Făgăraş.
Dacă în Ardeal [în cei 50 de ani] numărul preoţilor s-a modificat puţin sub
aspectul creşterii acestui număr (cu 3) şi al creşterii numărului credincioşilor,
în Banat situaţia s-a modificat substanţial”, în sensul creşterii atât al
numărului parohiilor, cât şi al numărului credincioşilor. Referindu-se la
parohia Lugoj care a ajuns la 1000 de credincioşi, episcopul Radu enumeră şi
filialele acestei parohii, cu numărul credincioşilor fiecăreia: Bârna 5, Bozsur
(Bujor) 5, Bucovăţ 6, Făget 10…491. Se observă că erau considerate filiale şi
localităţile cu mai puţin de 10 credincioşi, care, în mod cert nu-şi puteau
desfăşura activitatea religioasă decât venind la Lugoj, la parohia-mamă.
După prezentarea istoricului eparhiei în ansamblul ei, episcopul face
istoricul şi componenţa fiecărei parohii. Ajungându-se la parohia Lugoj, aflăm
dezvoltarea ei de la înfiinţare şi până în 1903. Parohia greco-catolică a luat
fiinţă în anul 1836, prin trecerea la Unire (sic!) a mai multor familii, în frunte
cu preotul greco-oriental Ştefan Berceanu. Acesta fusese numit preot în Lugoj
de către episcopia sârbească din Vârşeţ, însă protopopul ortodox, Ştefan
Atanasievici, fratele lui Petru Atanasievici, protopopul Făgetului a refuzat să-
l primească, datorită unui conflict mai vechi dintre ei. Şi-atunci, în semn de
protest şi de răzbunare, Berceanu şi sprijinitorii săi au trecut la Unire.
Dacă la întemeierea eparhiei [1853 sau 1856] din actualul protopopiat
al Făgetului erau consemnate 4 filiale, în 1903 figurează numai filiala Făget
cu 15 greco-catolici (faţă de 792 romano-catolici, 1358 greco-orientali, 111 de
conf.[esiune] H[elvetică], deci calvini, 29 de conf. A.[ugustină], adică adepţii
Sf. Augustin, 2 unit.[arieni], sectă creştină care respinge Trinitatea, crezând
numai în Dumnezeu, şi 172 israeliţi/evrei)492.

489
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile ..., Anexa nr. 17.
490
Ibidem, Anexa nr. 19.
491
Diecesa Lugoşului, pp. 93-94.
492
Ibidem, p. 220.

196
 După cum dovedesc documentele locale, greco-catolici erau persoane
stabilite, adesea temporar, în Făget, prin natura profesiunii ori pe alte
considerente, nu erau greco-orientali băştinaşi convertiţi la Unire. Neavând
viaţă religioasă proprie, mulţi dintre ei apelau la serviciile preoţilor ortodocşi,
mai ales pentru a le boteza copiii.
Pe scurt, aşa cum am precizat deja, prozelitismul greco-catolic din cea
de a doua etapă a afectat în mai mică măsură credincioşii ortodocşi din
protopopiatul Făgetului, comparativ cu ce s-a petrecut în prima etapă.

Câteva scurte concluzii

Decembrie 1864 este pentru românii ortodocşi din Ungaria un sfârşit
şi, totodată, un început de epocă istorică: sfârşit de istorie bisericească iniţial
necunoscută şi, după aceea, de dependenţă faţă de ierarhia bisericească
sârbească, început de organizare bisericească proprie.
Tocmai de aceea consider că se impune să facem o scurtă privire
retrospectivă asupra perioadei pe care o cunoaştem, în mai mare ori în mai
mică măsură (1690 – 1864) şi să punem în cumpănă atât aspectele ei negative,
cât şi cele pozitive.
Indiscutabil, pot fi invocate multe „păcate” ale înalţilor ierarhi sârbi în
comportamentul lor faţă de credincioşii români aflaţi sub ascultarea lor
ecleziastică. Fără dorinţa de a întocmi un inventar al acestor „păcate”, în scop
ilustrativ voi aminti câteva:
 Încercarea de a împiedica, prin toate mijloacele, afirmarea românilor
ca naţiune, cu limbă, scriere, şcoală, cultură, Biserică proprie spre a-i menţine
cât mai mult sub ascultarea lor;
 Bararea cu orice preţ a accesului românilor la înalte funcţii de
conducere în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, mai ales prin:
- nepromovarea călugărilor români la rangul de arhimandrit, condiţie
necesară ca cineva să ajungă episcop, mitropolit ori chiar patriarh. Desigur pot
fi aduse şi contraargumente la această afirmaţie (vezi Andrei Şaguna,
Procopie Ivaşcovici/Ivacicovici sau – cum fac istoricii sârbi – alţi episcopi şi
chiar mitropoliţi cu origini din familii de români ori de macedo-români dar
care nu s-au afirmat ca români), însă se impune să analizăm multilateral
împrejurările concrete în care fiecare dintre aceştia a fost promovat;
- deşi credincioşii români din eparhiile Arad, Timişoara şi Caransebeş-
Vârşeţ reprezentau majoritatea credincioşilor ai mitropoliei de la Carloviţ,
ponderea reprezentanţilor lor în Soborul/Consiliul Naţional Bisericesc,
singurul organ şi cu rol electiv (de alegere a episcopilor şi mitropolitului) era
sub 50 la sută aşa încât niciodată opţiunile lor nu puteau birui;
 În comunele bisericeşti mixte (sârbi şi români) s-a încercat (şi în
bună parte s-a reuşit) desnaţionalizarea românilor prin biserică şi şcoală, în

197
sensul că românii n-au reuşit, decât în localităţile mixte preponderent
româneşti, să beneficieze de serviciul divin în limba română în biserică
concomitent cu cel în limba slavonă, iar învăţătorii români au fost aproape în
totalitate eliminaţi. Consecinţele nefaste pentru români ale acestei politic au
ieşit pregnant în evidenţă după 1864, deoarece lipsa unor intelectuali locali
care să se pună în fruntea luptei de despărţire ierarhică, slaba conştiinţă
naţională a credincioşilor de rând, coroborată cu agresivitatea intelectualilor
sârbi (preoţi, învăţători, funcţionari etc.) când persoane străine de aceste
localităţi au încercat să facă propagandă în favoarea trecerii acestor
credincioşi români la BOR au avut drept consecinţă menţinerea sub
autoritatea Carloviţului a peste 20.000 de credincioşi români bănăţeni, cu toţii
sârbizaţi după 1918. Desigur, aceste aspecte şi multe altele au ocolit
protopopiatul Făget, protopopiat cu populaţie aproape în totalitate de români;
 Înalţii ierarhi ai Carloviţului au tăinuit conţinutul testamentelor ale
unor generoşi români, care le-au încredinţat gestionarea, după moartea lor, a
fondurilor fundaţiilor pe care le-au înfiinţat, folosindu-le numai în interes
propriu, nu şi al românilor. În felul acesta, au beneficiat de stipendii (burse)
de studii la facultăţi numai tinerii sârbi, nu şi români;
 Cu toate că la înălţarea catedralelor şi reşedinţelor episcopale din
cele trei eparhii cu populaţie românească, precum şi la zidirea bisericilor,
edificiilor şcolare, caselor parohiale etc. din comunele bisericeşti mixte au
contribuit şi credincioşii români, contribuţia lor bănească, materială şi în
muncă nu este recunoscută – vezi, în acest sens, apelurile disperate ale
episcopului sârb din Timişoara Pantelimon Jivcovici adresate ministrului
Cultelor Eötvös József493 şi comisarului guvernamental Vukgovics Sebbo494
în 1848 implorându-i să nu aprobe organizarea de către revoluţionarii români
a Congresului bisericesc la Timişoara, care să proclame mitropolit român la
Timişoara, pe considerentul că, în afară de momentele regretabile care ar
putea avea loc între credincioşii români şi sârbi, ar avea [şi] alt rezultat şi
anume ocuparea de către revoluţionarii români a reşedinţei episcopale pentru
noul mitropolit român şi, tot pentru el, a catedralei episcopale, ceea ce-i
nedrept „pentru că reşedinţa episcopală din Timişoara şi catedrala cu toate
clădirile aparţinătoare azi, fiind înfiinţate deja de un veac de poporul sârb
şi de comuna sârbă din Timişoara…”495 (subl.n.) Deci, episcopul a uitat să
menţioneze contribuţia bănească a credincioşilor români şi faptul că atât
reşedinţa episcopală cât şi catedrala au fost înălţate prin strădaniile unui
episcop… român.

493
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, nr. 378 din 1848 iunie 16, Timişoara, pp. 698-
702.
494
Ibidem, doc. nr. 379 din 1848 iunie 17 s.n., Timişoara, pp. 702-705.
495
Ibidem, doc. nr. 378, p. 701.

198
 În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că anii petrecuţi sub ierarhia
sârbească au fost şi ani benefici pentru români, merite pe care nu le putem
trece cu vederea:
 Aşa cum declara episcopul Miron Cristea în 1913, cu prilejul sfinţirii
bisericii (azi catedrală episcopală) ortodoxe române din Vârşeţ, poate că cel
mai mare merit al Bisericii Ortodoxe Sârbe faţă de poporul român este că l-a
ajutat şi apărat ca să rămână ortodox. Iată propriile-i cuvinte:
„…în calitate de ierarh român [ţin] să exprim mulţumita şi
recunoştinţa bisericii noastre pentru binele, ce ni l-au făcut nouă şi bisericii
mulţi înalţi arhipăstori ai sârbilor în timpul celei mai triste epoci din viaţa
bisericii ortodoxe române mai ales în veacul XVII, când au fost lăsaţi pe
largul mării înviforate ca o corabie fără cârmaci, fără păstori [=preoţi şi
protopopi] şi episcopi. «Bătuţi», luaţi ni-au fost păstorii şi – dacă turma
părăsită nu ni s-a risipit – pe lângă conservatizmul ce caracterizează poporul
român şi alipirea lui de legea sa – meritul revine în mare măsură acelor
arhierei sârbi, cari mai ales în părţile ardelene, unde am fost atât de atacaţi, au
dezvoltat întru salvarea ortodoxismului o neobosită misiune apostolică”496.
Desigur, calitatea sa de episcop, faptul că aceste cuvinte le-a rostit pe
când trăia în Austro-Ungaria l-au împiedicat să fie explicit în cele ce spune,
dar orice om cu oarecare cultură generală conştientizează că episcopul Miron
s-a referit la trecerea la unirea cu Roma a majorităţii protopopilor români – şi,
prin ei, a credincioşilor pe care îi păstoreau – în frunte cu mitropolitul
Atanasie Anghel, la sfârşitul veacului XVII (1699). Şi, aspect iarăşi cunoscut,
împăratul a încurajat unirea/uniaţia.
Românii ortodocşi bănăţeni (inclusiv cei din protopopiatul Făget) au
fost supuşi mai întâi presiunilor Bisericii catolice de a trece la catolicism, apoi
la greco-catolicism.
 Cu ajutorul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Curtea de la Viena a impus,
indirect, şi credincioşilor români din Ungaria – mai ales prin Diploma
leopoldină (1690) şi prin Rescriptul Declaratoriu (1779) – organizarea întregii
vieţi religioase şi şcolar-confesionale pe principii democratice – participativ-
directă la nivel local şi reprezentativă la celelalte nivele – în raporturi bine
determinate: o treime reprezentanţi ai clerului şi două treimi reprezentanţi ai
mirenilor. Acest sistem democratic s-a menţinut şi după 1865 şi a durat şi în
cadrul României Mari până după Al Doilea Război Mondial. În felul acesta
credincioşii au hotărât cine să le fie conducătorii bisericii şi ai şcolii
confesionale, ceea ce a conştientizat responsabilitatea atât a alegătorilor cât şi
a aleşilor în îndeplinirea obligaţiilor ce revin fiecărei părţi.

496
Preotul Ionel Popescu, Prof. Constantin Brătescu, Patriarhul Miron Cristea, ierarh
providenţial al naţiunii române. Cuvântări, Editura Învierea, Timişoara, 2009, p. 158.

199
  Faptul că, până în 1895, protocoalele bisericeşti de botezaţi, cununaţi
şi morţi au fost unicele documente oficiale de Stare civilă atât pentru Biserică
cât şi pentru Stat au impus preoţilor o disciplină severă în completarea lor
regulată şi corectă, iar protopopilor obligaţia de a exercita un permanent
control în ce priveşte îndeplinirea de către preoţi a îndatoririlor religioase şi
civile ce le revin, disciplinându-se, implicit, şi ei înşişi în munca pe care
trebuiau să o depună.
 În ciuda unor criterii de selecţii partizane a candidaţilor, cursurile de
pregătire a preoţilor şi a învăţătorilor, apoi şcolile clericale au contribuit
(alături de Preparandia de la Arad) la formarea unei intelectualităţi, majoritar
de origine ţărănească, sătească, cu rol important în trezirea conştiinţei
naţionale, urmată, apoi, de mișcarea pentru emancipare naţională şi de ridicare
culturală şi morală a tuturor credincioşilor.
Multe dintre aceste aspecte au făcut (după 1918) din Biserica
Ortodoxă Română din Ungaria un exemplu şi un model de felul în care
trebuie organizată viaţa bisericească pe teritoriul întregii Românii Întregite,
ceea ce s-a şi realizat parţial.
Acestea sunt, aşa cum am precizat la început, câteva din scăderile şi
meritele Bisericii Ortodoxe Sârbe faţă de credincioşii români pe care i-a
condus până în decembrie 1864. Lăsăm altora posibilitatea de a găsi noi
argumente contra sau pro acestei Biserici şi de a stabili cât rău şi cât bine a
făcut poporului ortodox român, deci şi credincioşilor din protopopiatul Făget,
dominaţia ierarhică sârbească de la Carloviţ.

Alte considerații:
ARHIEREI pe timpul dependeţei Bisericii Ortodoxe Române
din Ungaria de ierarhia sârbească până în 30 iunie 1865

Încheind expunerea istoriei protopopiatului Făget până în 1865, se

impune să facem o evidenţă a episcopilor de la Timişoara şi a arhiepiscopilor
şi patriarhilor Carloviţului, cu o scurtă prezentare a activităţii şi meritelor
fiecăruia, pentru a avea o imagine de ansamblu cu precădere asupra celei când
protopopiatul se afla sub ierarhia sârbească.

MITROPOLIȚI și EPISCOPI de TIMIȘOARA

1694-1865

Scurte prezentări și caracterizări

1. ISAJA DJACOVIĆ/ ĐACOVIĆ (Isaia Diacovici/Giacovici),
episcop 1694-1703.

200
 Migrația ,,națiunii ilirice” în nordul Dunării, sub conducerea patriarhului
Arsenije III Crnojević/ Černojević (Arsenie III Țrnoievici/ Cernoievici), îl
găsește pe Isaia episcop de Ienopole (Ineu, Lipova). Cunoscând limba latină
(limba oficială în Imperiul habsburgic) este delegatul refugiaților pentru a
stabili cu împăratul Leopold I condițiile stabilirii lor în imperiu. La înapoiere,
el aduce Diploma leopoldină, care cuprinde conținutul hotărârilor împăratului.
Drept recunoștință pentru serviciul făcut, Cernoievici îl numește, în 1694,
episcop [și] de Timișoara și, în felul acesta, Isaia poartă titlul de episcop al
Timișoarei și al Ienopolei.
Pentru că, la acea dată, Timișoara se afla sub otomani, el și-a stabilit
reședința la Becicherecu Mare (azi, Zrenjanin/ Zrenianin-Voivodina-Serbia).
Nemulțumit de situație, în 1703 trece la Arad, ca episcop. De acolo, este ales
mitropolit, în 1708, după moartea lui Arsenie III Cernoievici (1707).
Nu ajunge să fie confirmat mitropolit de către împărat, căci moare în
497
1708 . Există deosebiri de păreri în ce privește locul morții, la Viena, în
așteptarea confirmării498, sau în mănăstirea Cruședol, „ca mitropolit de
Carloviț”499.
2. CONSTANTIN, mitropolit, numit „prin 1704” de către patriarhul
Calinic de la Ipek [succesorul lui Arsenie III Cernoievici], păstorind până în
1713, crede Cotoșman500, în timp ce Mircea Păcurariu este mai ferm în
afirmații, considerându-i păstorirea din 1704 și până în 1712. „Poate grec
după neam”501. Foarte probabil că el era mitropolit de Belgrad care avea
episcopia Timișoarei sub autoritatea sa, nu mitropolit în Timișoara.
3. JOANIKIJE VLADISLAVLJEVIĆ (Ioanichie Vladislavlievici),
episcop, decembrie 1713-octombrie 1727.
Mircea Păcurariu precizează că Ioanichie a fost hirotonit în decembrie
1713 de către patriarhul Raiovici502. Și Suciu îl consideră episcop, adăugând
că, pe timpul războiului austro-turc (1716-1718), atât el, cât episcopul de
Vârșeț Moise Stanoievici „au adus servicii importante trupelor imperiale
[=austriece] în campania din 1716-1718 și, din acest motiv, atât Eugen de
Savoya, comandantul trupelor austriece, cât și Curtea de la Viena îi va
recunoaște și confirma după încheierea păcii de la Passarovitz”503. În schimb,
Gh. Cotoșman îl consideră mitropolit, întrucât în 1724 el se intitula

497
I. D. Suciu, Monografia…, p. 94 indică anul 1710.
498
Radu Flora, op. cit., p. 205.
499
Gh. Cotoşman, op. cit., p. 205.
500
Ibidem.
501
Mircea Păcurariu, op. cit., vol. II, p. 516.
502
Ibidem, p. 517.
503
I. D. Suciu, Monografia…, p. 111.

201
„[mitropolit] al Temișvarului și Lipovei“504. (Or, în 1724, în Timișoara își
avea reședința Mojse Petrović (Moise Petrovici ), mitropolit de Belgrad).
4. MOJSE PETROVIĆ (Moise Petrovici), mitropolit de Belgrad,
1716-1726-1730
Menținut ca mitropolit și de austrieci, ca să slăbească autoritatea
mitropolitului de la Carloviț. În toamna anului 1719, cu permisiunea
organelor militare din Timișoara, „cercetează episcopiile sârbești [cea a
Timișoarei și cea a Caransebeșului] din Banat [sub pretextul] ca să-și încaseze
taxele vlădicești“505, iar în 1721, primește aprobarea împăratului ca să-și mute
reședința de la Belgrad (prea aproape de Imperiul otoman) la Timișoara,
instalarea făcându-se cu mare fast la 22 aprilie 1721.
Murind mitropolitul Vichentie Popovici, Moise Petrovici este ales
succesor, la 7 februarie 1726. Totuși, el rămâne în Timișoara până la decesul
survenit în anul 1730.
I.D Suciu completează informațiile de mai sus afirmând că, deși
Oltenia a fost alipită Austriei prin Pacea de la Passarovitz (21 iulie 1718),
episcopia Râmnicului n-a fost pusă sub jurisdicția spirituală a mitropolitului
de Belgrad [din Timișoara] decât la 9 septembrie 1725506.
Să reținem că vizitarea episcopiilor sârbești (?) din Banat de către
mitropolitul de Belgrad dovedește că acestea nu au fost atașate Carlovițului
decât după moartea lui Moise Petrovici, adică din 1730. Deci, episcopul
Ioanichie Vladislavlievici era sub ascultarea sa. Sau că episcopiile de
Timișoara și Caransebeș-Vârșeț depinzând de Carloviț au rămas cu datorii
anterioare trecerii lor la Carloviț? În acestă ipostază mitropolia de Belgrad
rămânea fără episcopii și menținerea mitropoliei Belgradului rămânea în
Banat fără credincioși, sau Timișoara devenise mitropolie, dar cu ce
episcopii? Oricum nu-l includem printre arhiereii Timișoarei. Această situație
neclară continuă și după 1725.
Gh. Cotoșman îi amintește pe Maksim Nestor[ovici] și pe Ștefan
Liubibratici ca administratori [episcopești] pe lângă bătrânul neputincios
Ioanichie Vladislavlievici atât în ultimii ani ai vieții episcopului cât și după
decesul său (1721), până la alegerea de către Consiliul Național Sârb și
confirmarea de către împărat a unui nou episcop în 1728507.
I.D. Suciu îl amintește numai pe Maksim Nestorovici ca administrator
episcopesc între anii 1727-1728508, deci numai după moartea lui Ioanichie, nu
și în timpul vieții sale.

504
Gh. Cotoşman, op. cit., p. 185.
505
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 518.
506
I. D. Suciu, Monografia…, p. 111.
507
Gh. Cotoşman, op. cit,. p. 185.
508
I. D. Suciu, Monografia…, p. 116.

202
 5. NIKOLA DIMITRIJEVIĆ (Nicolae Dimitrie[vici])509, episcop
1727-1744.
Fost episcop de Herțegovina până în1725, a fost adus ca episcop al
Timișoarei (după o scurtă administrare a episcopiei Caransebeșului 1725-
februarie 1726) încă în timpul vieții lui Vladislavlievici, care moare în
octombrie 1727. Vicar episcopesc, este ales și confirmat episcop de Timișoara
în 1728 și rămâne aci, ca episcop până la moarte (25 iunie 1744), deși își zice
,,mitropolit al Timișoarei și Lipovei “510. Deci, Mircea Păcurariu exclude pe
ceilalți administratori amintiți de Cotoșman și de Suciu, precum și calitatea sa
de mitropolit, admisă de către ceilalți cercetători. În schimb, dacă admitem
afirmația lui I.D. Suciu că ,,Nicolae Dimitrievici primise titlul de mitrolopit de
la patriarhul Arsenie Ioanovici Șacabent”511 și că, pe de o parte, Șacabent se
considera tot timpul ca patriarh, iar pe de altă parte că el a ajuns în fruntea
mitropoliei Carlovițului abia în anul 1741 (şi numai în această calitate [de șef
al Carlovițului] îl putea investi pe Dimitrievici ca mitropolit) îl putea
considera pe Dimitrievici ca episcop până în 1741, iar ca mitropolit, eventual
din 1741 și până în 1744, când moare. (Șacabent îl putea investi ca patriarh -
ceea ce nu mai era – nu și în calitatea sa de mitropolit, cum era legal, de fapt).
După o scurtă administrare a episcopiei Timișoarei de către
ieromonahul Sinesie Jivanovici (câteva luni, în 1744, când pleacă la Arad ca
episcop), urmează:
6. Mitropolitul ÐORÐE POPOVIĆ (George/ Gheorghe Popovici),
februarie 1745- 1 septembrie 1757
Fost mitropolit de Niš (Niș), 1735-1737, se retrage în Austria (Banat),
împreună cu patriarhul Șacabent și cu trupele austriece, pentru a scăpa de
persecuțiilor turcilor.
,,Român de neam - poate vlah din Serbia [timocean], ajuns în nordul
Dunării, a trăit la Carloviț ca arhiereu fără eparhie până la numirea sa ca
episcop al Timișoarei de către Maria Terezia (24 februarie 1745-1757,
septembrie 1). În timpul său s-au înălțat (1745-1748) catedrala și reședința
episcopală, în locul celor distruse de foc cu câţiva ani în urmă. Se intitula
,,mitropolit de Timișoara și Lipova”. Primise chiar încuviințarea deschiderii
unui seminar512.
I.D Suciu ține să precizeze că „și urmașii imediați ai lui Moise
Petrovici [mitropolit de Belgrad] [care erau] Nicolae Dimitrievici și George
Popovici se intitulau << mitropoliți ai Timișoarei >>, deși mitropolia propriu
zisă [(?) sub Moise Petrovici, Timișoara era doar reședința acestuia, el fiind

509
(sic!) Gh. Cotoşman, op. cit., p. 185.
510
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 519.
511
I. D. Suciu, Monografia…, p. 117.
512
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 520.

203
mitropolit de Belgrad, titlu de care nu s-a dezis niciodată] și-a sistat activitatea
[existența] în urma alegerii lui Moise Petrovici ca mitropolit al
Carlovițului”513. Dacă titlul de mitropolit al lui N. Dimitrievici poate fi pus
sub semnul întrebării sau considerat nul că l-a obținut de la patriarhul
Șacabent, care nu mai avea calitatea în momentul acordării acestui titlu, cu
George Popovici lucrurile stau altfel, el obținuse legal calitatea de mitropolit
la Niș și și-o afirma și pe când era episcop al Timișoarei așa cum Arsenie III
Cernoievici și Arsenie IV Șacabent își ziceau patriarhi fiind, de fapt,
mitropoliți.
După moartea lui George Popovici (1757), eparhia Timișoarei a fost
condusă de către protosinghelul Arsenie Radivoievici, în calitate de
administrator episcopesc 1757- 1759.
7. VIKENTIJE JOVANOVIĆ VIDAK (Vichentie Iovanovici
Vidak), episcop 1759-1774.
Ca episcop a sprijinit buna realizare a conscripției (recensământului)
parohiilor pe districte (protopopiate), în anul 1767. Ales și confirmat
mitropolit, în 1774 pleacă la Carloviț.
8. MOJSE PUTNIK (Moise Putnic) episcop 1774-1781.
Vine episcop la Timișoara din eparhia Bacica (Novi Sad). În timpul
său a avut loc, în 1776, cea de a doua conscripție a parohiilor din eparhie, tot
pe districte (protopopiate), dar mult mai exactă decât cea din 1767. Cu doi ani
în urmă au fost luate măsuri amănunțite pentru a se introduce învățământul
trivial pe centre școlare, unde să frecventeze școala și copiii din satele
apropiate. De obicei, este considerat anul 1776, nu 1774 ca an al introducerii
învățământului trivial. Și, tot în timpul său, a funcționat „prin 1779” la
Timișoara un curs de teologie și pedagogie, cu durata de șase luni pentru
ridicarea pregătirii profesionale a preoților și învățătorilor/dascălilor aflați în
funcțiune. Organizat pe două secții ( sârbă și română), secția română a fost
condusă de către dascălul [=cântărețul în strană, cunoscător al tipicului
organizării serviciilor religioase] Mihail Martinovici-Roșu. Putnic pleacă
mitropolit în 1781.
9. SOFRONIJE KIRILOVIĆ (Sofronie Chirilovici), episcop 1781-
1786
Anterior fusese episcop la Sibiu și Buda. Nu s-a distins prin vreo
activitate deosebită. Probabil că era bătrân, căci moare în 1786, fiind
înmormântat în biserica „Înălțarea Domnului” din Timișoara. Este ultimul
episcop cuprins de Gh. Cotoșman în cronologia sa.
10. PETAR PETROVIĆ (Petru Petrovici), episcop 1786-1800

513
I. D. Suciu, Monografia…, pp. 116-117.

204
 Vine de la episcopia Aradului. În 1790, a îndeplinit și funcția de
administrator al mitropoliei Carlovițului. Și el a organizat, la Timișoara,
cursuri periodice pentru o mai bună pregătire a preoților. De asemenea, a fost
preocupat de creșterea numărului de școli triviale în mediul sătesc, așa încât,
până în anul 1800, exista școală aproape în fiecare localitate.
11. STEVAN AVAKUMOVIĆ (Stefan Avacumovici), episcop 1801-
1822
Este fratele mai mic al episcopului sârb de la Arad. Vine de la
episcopia Karlstadt (azi Gornji Karlovac – Serbia). Nu s-a remarcat prin
realizări deosebite.
12. JOSIV (Iosif) PUTNIK, episcop 1828-1830, noiembrie 1 (moare)
Se observă că între moartea lui Avacumovici (1822) și instalarea lui
Putnik episcop au trecut șase ani. Explicația e următoarea : în toate cele trei
eparhii cu majoritatea românească s-au intensificat acțiunile în vederea
numirii de episcopi români, pe care Carlovițul nu-i agrea și nici nu-i avea,
întrucât episcopii erau recrutați din rândurile arhimandriților sau, în caz
extrem, din cel al protosinghelilor. Or, datorită politicii de cadre duse de
Carloviț, nu erau deloc sau prea greu promovați călugării români ca
protosingheli și arhimandriți. În final, s-a recurs la jumătăți de măsură: s-au
găsit episcopi cu unul din părinți români sau român fidel Carlovițului ( cel
puțin până la alegerea sa ca episcop).
Este cazul și al lui Putnik, a cărui mamă a fost româncă514. Inițial, el a
fost numit într-o episcopie sârbească – cea de la Pakrac/Pacraț de unde, după
aceea a fost adus la Varșeț și de acolo a fost transferat la Timișoara, la Vârșeț
fiind promovat Maksim Manojlović (Maksim Manuilovici, care nu-și
ascundea originea sa românească).
Istoricul sârb Dr. Nikola Gavrilović (Gavrilovici), ca să dovedească
faptul că și înainte de „trezirea conștiinței naționale la români [bănățeni], în
primul rând prin Școala Ardeleană (...) și până atunci ierarhia sârbească s-a
îngrijit ca în eparhiile românești să fie trimiși episcopi români”, ca de
exemplu, „în eparhia Aradului: Nestor Jovanović (Iovanovici) și Gerasim Rac
(Gherasim Raț); în eparhia Timișoarei: Josif Putnik; în eparhia Vârșețului:
Maksim Manuilović (Manuilovici), iar în eparhia Bucovinei: Isaja Balašescu
(Isaia Bălăşescu) și Eugen Hakman”515.
Două precizări. Prima: după convingerea lui Gavrilovici, nu realitățile
concrete din eparhii i-au ridicat pe românii bănățeni la luptă cerând drepturi
naționale, ci influența Şcolii Ardelene, influență pe care el o plasează după
1830, dacă luăm în considearare anii când au păstorit eparhiile „ românii”
Putnik, Manuilovici ori Raț ( el scrie ,,și până atunci...”, deci influența Școlii
514
Ibidem, p. 150: Mama lui „era româncă din Şimand”.
515
Dr. Nicola Gavrilovići, op. cit., pp. 18-19.

205
Ardelene a influențat pe românii bănățeni după moartea sau transferul în altă
parte a românilor dați de el ca exemple ‒ dovezi, adică foarte târziu). A doua:
el folosește formele românești, nu sârbești ale unor prenume și nume de
episcopi români: Iosif; Manuilović, nu Manojlović .
Să adăugăm și faptul că „românul” Putnik a fost mai zelos decât unii
episcopi sârbi în ce privește eforturile pe care le-a depus pentru a înăbuși orice
revendicare românească516.
După moartea sa, a urmat o stare de provizorat, timp de aproape trei
ani de zile, administrarea eparhiei Timișoarei facându-o episcopul de Buda
Ștefan Stancovici.
13. MAKSIM MANUILOVIĆ (Maxim Manuilovici), episcop 1833
octombrie 7- 1838 februarie 7 (moare).
„Român de neam sau macedoromân”, zice Mircea Păcurariu517, iar I.D.
Suciu continuă: „ care, nu numai că nu-și ascundea originea română, ci și
făcea caz de originea sa”518, înainte de a ajunge episcop la Vârșeț (cu
prenumele Mihai, nu Maxim)519. Ca episcop (1829-1833) a reintrodus în
catedrala episcopală din Vârșeț, folosirea limbii române, alături de limba
slavonă, în oficierea serviciului religios. Probabil pentru a administra mai ușor
eparhia Aradului (al cărei administrator fusese numit în 1830) 520, în 1833 este
transferat, ca episcop, la Timișoara.
După moartea lui Maxim Manuilovici, administrator episcopesc a
fost numit Platon Atanațcovici, președintele Consistoriului diecezan al
Timișoarei.

516
Concludent este următorul exemplu: Sinodul mitropolitan a hotărât ca în anul 1822 să se
deschidă câte o şcoală clericală la Arad (cu limba de predare română), la Timişoara (cu limba
de predare sârbă) şi la Vârşeţ cu două secţii, una pentru români, şi alta pentru sârbi, fiecare
secţie folosind limba naţională a cursanţilor. Când au aflat credincioşii români din eparhia
Timişoarei că ei nu au secţie română, au cerut să fie şi aci două secţii ca la Vârşeţ. Panicat,
episcopul nu a deschis şcoala nici în limba sârbă, motivând ba că nu are spaţii
corespunzătoare, ba că nu există profesori potriviţi, ca, în final, Consistoriul mitropolitan să
retragă aprobarea înfiinţării unei şcoli clericale la Timişoara.
517
Mircea Păcurariu, op. cit., vol. III p. 86.
518
I. D. Suciu, Monografia..., p. 150.
519
Mircea Păcurariu, op. cit., vol. III p. 83.
520
Încă înainte de a fi murit, arădenii au cerut insistent ca după moartea episcopului sârb Pavel
Anacumovici [decedat în anul 1816] să fie ales şi numit un episcop român, revendicare
respinsă de Carloviţ, care a preferat starea de provizorat două decenii. De această lungă sedis-
vacanţă a profitat din plin episcopul greco-catolic de la Oradea, reuşind să atragă la uniaţie
mulţi greco-răsăriteni ai eparhiei Aradului. Abia la desele semnale de alarmă ale lui Maxim
Manuilovici, Carloviţul a ajuns la concluzia că este preferabilă, pentru el, numirea unui
episcop român la Arad [în persoana lui Gherasim Raţ, 1835] decât să piardă credincioşii care-
i aduceau avantaje materiale.

206
 14. PANTELEJMON ŽIVKOVIĆ (Pantelimon Jivcovici) episcop
1839 octombrie – 1851 martie 10
Păstorirea sa a avut loc în tulburii ani de la 1848-1849, când, în
intervalul iunie 1848 – octombrie 1849, el nu a mai fost recunoscut ca episcop
de către revoluționarii români, ceea ce a condus la pedepsirea preoților care au
sprijinit revoluția.
Venit la Timișoara de la episcopia Buda, îndată după instalare, a cerut,
printr-un ordin circular, ca să-i fie pomenit numele, în timpul liturghiei, sub
forma: „Panteleimon, cu mila lui Dumnezeu Drept Măritul Episcop al
Timișoarei, Becicherecului Mare, Chichindei Mari, Lipovii și al Panciovii”.
Se observă că, cu excepția protopopiatelor Panciovii Lipovii și al Timișoarei,
unde erau mai mulți români (dar, numeric, mai puțini decât sârbii),
Pantelimon se considera episcop doar al protopopiatelor sârbești, ceea ce
dovedește clar atitudinea sa antiromânească.
În 1848, a intervenit, disperat, pe lângă autoritățile administrative și
militare maghiare, rugându-le insistent să împiedice ținerea la Timișoara a
întrunirii românilor bănățeni pentru a hotărî viitorul lor bisericesc (întrunire
hotărâtă la prima adunare de la Lugoj a revoluționarilor români), invocând
posibilitatea producerii unor dezordini finalizate cu atacarea episcopiei și
catedralei, cu toate clădirile aparținătoare lor, edificii „înființate deja de un
veac de poporul sârb și de comuna sârbă din Timișoara” ( subl. n.)521.
Un alt neadevăr: nu numai sârbii, ci și românii aparținători eparhiei
Timișoara au contribuit financiar, material și sub alte forme la înălțarea
sediului episcopiei, a catedralei și a celorlalte construcții aparținătoare, lăsând
la o parte faptul că ele au fost construite prin grija mitropolitului George
Popovici, „român de neam”, după cum am menționat deja.
Nu grija față de edificiile „sârbești” amintite, ci teama de a nu fi
înlăturat din funcție, era principala sa preocupare, ceea ce ar fi pus capăt
lăcomiei sale de a se căpătui. (Reamintim că, încă în 13 octombrie 1839, prin
ordin circular, a înștiințat preoții să se permită oficierea și celei de a patra
cununii, dar numai cu aprobarea episcopului, evident, contra unei taxe pentru
a se elibera petenților „ședula/țidula”, dovada scrisă că a fost aprobată
cununia).
Grav bolnav, treburile episcopiei au fost încredințate, în martie 1851
prin mandat patriarhal, arhimandritului mănăstirii Bezdin Samuil Mașirevici,
ales și episcop al Timișoarei după moartea lui Jivcovici în 1853. Și, tot în
1851, la propunerea patriarhului Raiacici, Mașirevici a fost numit, de către
împărat, administratorul eparhiei Vârșeț, funcție deținută până în 1853, când
este numit, de împărat, ca episcop al Vârșețului, Emilian Kenghelaț.
521
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc nr. 372 din 1848 iunie 16, Timişoara, pp 700-
702 (traducerea în limba română).

207
15. SAMOJLO MAŠIREVIĆ/ (Samuil Maşirevici), episcop 1853-1864
În 1860, el se intitulează „Samuil, cu mila lui Dumnezeu pravoslavnic
episcop a[l] Timișoarei, Becicherecului Mare, Panciovii, Lipovii și al altor
cetăți și sate care se afla în eparhia Timișoarei (sic!) și cu Ț.[ezaro]
Cr.[ăiască] Austriicească Cruce de Aur a învrednicirilor cu coroană
înzestrat”522.
Spre deosebire de Jivcovici, el are bunul simț de a se considera episcop
și al altor Cetăți și Sate din eparhia sa, pe care, evident, nu le putea
nominaliza pe toate.
Considerat, dintre toți episcopii, cel mai apropiat colaborator al
patriarhului Raiacici, acesta îl ia cu el la Viena, în 1860, pentru a întocmi o
listă cu revendicările BOS, fără să bănuiască scopul real urmărit de împărat
(desființarea Voivodinei Sârbești și despărțirea ierarhică a românilor de către
sârbi).
După moartea patriarhului Raiacici (1 decembrie 1861), este ales
administrator patriarhal, lăsând rezolvarea problemelor eparhiei Timișoarei pe
seama celor doi vicari ai săi: Stevan Mihajlović (Stefan Mihailovici)
„arhimandritul mănăstirii Sângeorzului. Presisul [=prezeșul/președintele]
Despărţământului Consistorial (sic!), vicar Principal [cu problemele
religioase] (1862-1868) și Antonije Nako (Antonie Nako/Nacu,
arhimandritul mănăstirii Berzinului și Presisul Despărțământului Consistorial
Sholastic (1863)”, ca în 1865 (ianuarie) să devină Presisul Consistorial, în
locul lui Ștefan Mihailovici, care nu-și mai arată această calitate în anul 1865.
În august 1864, Congresul Național Sârb îl alege patriarh pe Samuil
Maşirevici. Dependența ierarhică durează, oficial, până la 30 ianuarie 1865,
ca de la 1 iulie protopopiatul Făget să aparțină eparhiei Caransebeșului.
Făcând o statistică a numărului mitropoliților (cu funcție de episcop), al
episcopilor și administratorilor eparhiei Timișoara până în anul 1865, iunie
30, ajungem la următoarele concluzii:
Titlul de mitropolit (acordat anterior numirii ca episcop), deci titlul
devenit onorific, îl avea George Popovici; neclară este calitatea (mitropolit de
Belgrad ‒ cum cred ‒, nu de Timișoara) pe care o avea mitropolitul
Constantin. Titlul de mitropolit acordat lui Nicolae Dimitrievici de către
mitropolitul Carlovițului Șacabent, ce-și zicea în continuare patriarh, este
ilegal. Am amintit deja că pe Moise Petrovici nu l-am inclus printre
mitropoliții de la Timișoara, întrucât, pe de o parte, Timișoara era, pentru el,
numai reședință, iar pe de altă parte, pentru că el se considera mitropolit de
Belgrad, chiar și după ce a fost ales mitropolit al Carlovițului (menționând că
522
Circulară nenumerotată, datată „în Timişoara 23 Sept. 1860 – vezi A Par F…, Protocol
f.46 .

208
Belgradul a avut statutul de mitropolie înaintea Carlovițului, așadar că trebuie
desființată mitropolia de la Carloviț, nu cea de la Belgrad, ca să rămână greco-
răsăritenii cu o singură mitropolie).
Pe scurt, dintre cei patru mitropoliți consideraţi că au păstorit eparhia
Timișoarei, niciunul dintre ei n-a păstorit-o în calitate de mitropolit, ci ca
episcop, titlul de mitropolit fiind unul onorific, mitropolii adevărate fiind două
(în ceea ce ne privește): cea de la Belgrad, până în 1830 și cea de la Carloviț,
până în 1848-1849, când devine patriarhie.
În timpul vieții unor episcopi sau după moartea lor, au apărut
înregistrați următorii Administratori episcopești: 1. Maksim Nestor[ovici]; 2.
Ștefan Liubibratici; 3. ieromonahul Sinesie Jivanovici; 4. protosinghelul
Arsenie Radivoievici; 5. episcopul de Buda Ștefan Stancovici; 5. Platon
Atanațcovici, președintele Consistoriului diecezan al Timișoarei; 7. Samuil
Mașirevici, arhimandritul mănăstirii Bezdin; 8. Stevan Mihailovici,
arhimandritul mănăstirii Sângeorz; 9. Antonie Naco (Nacu), arhimandritul
mănăstirii Bezdin.
Dintre acești 9 administratori episcopali, unu era episcop al altei
eparhii, 3 erau arhimandriți, 1 era protosinghel, 1 era președinte al
consistoriului diecezan, 1 era ieromonah, iar despre ceilalți doi nu avem surse
informaționale. Numai acești ultimi doi administratori au provocat discuții și
opinii diferite între cercetători, atât în ceea ce privește câți au fost (doi sau
unu) și perioada cât au funcționat. În sfârșit, dintre aceștia , unu singur a fost,
după aceea, ales și numit episcop al Timișoarei.
Exceptându-l pe Moise Petrovici, mitropolit de Belgrad, trei dintre
episcopii de Timișoara au fost promovați la Carloviț, doi ca mitropoliți
(Vichentie Iovanovici Vidak și Moise Putnik), unu ca patriarh (Samuil
Mașirevici). Ceilalți episcopi mor în scaunul episcopesc, la Timișoara.

ARHIEREII de la SREMSKI KARLOVCI (Carloviț)

De la DIPLOMA LEOPOLDINĂ (1690) și până la DESPĂRȚIREA
IERARHICĂ (1865)
-Scurte aprecieri și caracterizări-

1.Patriarhul ARSENIJEIII ȚROJEVIĆ/ ČERNOJEVIĆ/

ČARNOJEVIĆ (Arsenie III Țrnoievici/ Cernoievici/ Cearnoievici) 1690-
1707
Sub conducerea sa a avut loc prima mare migrație a ilirilor (sârbi,
macedoromâni, albanezi etc.) din părțile teritoriului Kosovo în nordul
Dunării, pe teritoriile Imperiului habsburgic, pentru a scăpa de răzbunarea
turcilor deoarece sprijiniseră armata austriacă în războiul turco-austriac
(1683-1699). Fost patriarh de Peć (Ipek), Arsenie se consideră în continuare

209
patriarh, deși Diploma leopoldină (1690) precizează clar că șeful religios al
tuturor creștinilor de rit greco-răsăritean din imperiu poartă numele de
mitropolit523, nu de patriarh. În felul acesta, Biserica greco-răsăriteană (greco-
orientală) română din Banat și din întregul stat austriac trece sub autoritatea
Carlovițului.
2. ISAJA DJAKOVIĆ/ĐAKOVIĆ) (Isaia Diacovici/ Giacovici,
mitropolit, 07.01.1708-20.07.1708
La migrarea ilirilor în nordul Dunării, Isaia era episcop de Ienopole–
Lipova. Pentru că cunoștea limba latină (pe atunci, limbă oficială în Imperiul
habsburgic), el a fost delegat de către patriarhul Cernoievici să trateze cu
împăratul Leopold I condițiile stabilirii refugiaților în imperiu ‒ prin prisma
promisiunilor făcute de împărat ca să treacă de partea sa, în lupta cu turci ‒
până când se vor putea întoarce la casele lor, în urma unui nou război austro-
turc, în care imperialii să obțină victoria. Deoarece împăratul știa că nu va
începe în curând un nou război contra turcilor, le permite refugiaților să se
stabilească în sudul imperiului, ajungând, spre nord, până în părțile Budei. În
acest context istoric, a întocmit diploma ce-i poartă numele, în care stabilește
condițiile organizării și funcționării Bisericii greco-răsăritene, în tot imperiul.
Pentru serviciile făcute, patriarhul îl numește pe Isaia episcop de Timișoara,
dar, întrucât acest oraș se afla încă sub autoritatea politică turcească, el și-a
stabilit reședința la Becicherecu Mare (azi Zrenjanin/Zrenianin). Ca episcop
de Timișoara a fost între 08.12.1691-1703, fără să știm cu certitudine dacă a și
locuit la Becicherecul Mare. În 1703 este ales mitropolit al Carlovițului de
către Consiliul Național Bisericesc Sârb (C.N.B.S), întrunit în sesiune
electorală. Conform Diplomei leopoldine, alegerea trebuia confirmată
(recunoscută) de către împărat. În acest scop, el pleacă la Viena, pentru a
depune jurământul de fidelitate față de împărat, dar acolo și moare, înainte de
a fi primit confirmarea. În felul acesta, el este considerat cel de al doilea

523
În ciuda prevederii clare din Diploma leopoldină că şeful Bisericii tuturor greco-
răsăritenilor din Imperiul Habsburgic poartă titlul de mitropolit, există şi alte puncte de
vedere. Astfel, Radu Flora (op. cit. p. 205) consideră că „mitropolia începe aici [la Sremski
Karlovci/Carloviţ], în fond ca patriarhie” [pe considerentul că Arsenie III Cernoievici se
considera patriarh şi după apariţia Diplomei leopoldine]. (Mai facem şi următoarea precizare:
deoarece la Radu Flora numele patriarhilor şi al mitropoliţilor Carloviţului apar numai în
grafia cirilică/chirilică, fără a menţiona şi citirea corectă de către neştiutorii chirilicii pentru o
mai uşoară consultare a volumului amintit, am trecut şi noi numele patriarhilor, al
mitropoliţilor şi al episcopilor mai întâi cu grafică chirilică, apoi am trecut, între paranteze,
citirea lor curentă). Tot pentru denumirea Bisericii ilire ca patriarhie, pe timpul lui Arsenie III
Cernoievici, pledează şi Vasa Lupulovici (op. cit., p. 73), dar cu alt argument: „patriarhul
Ćernojević era numit [i se spunea] aşa [patriarh] [şi] de imperiali, ca să nu depindă Biserica
Ortodoxă sârbă din Austria de patriarhia de la Peć, dar el era considerat [legal] mitropolit”.

210
mitropolit524 al Carlovițului fără a fi fost confirmată de către împărat alegerea
sa de către CNBS.
3. VIKENTIJE POPOVIĆ HAĐILOVIĆ (Vichentie Popovici
Hagilovici), mitropolit 1713-1725525
Istoricii sârbi nu au abordat și clarificat situația mitropoliei de la
Sremski Karlovci între anii 1708-1713, de aceea apare golul de putere între
acești ani. În timpul păstoririi acestui mitropolit, austriecii reușesc să
cucerească întregul Banat, ceea ce i-a facilitat mitropolitului să numească la
Timișoara episcop care să și locuiască acolo. În ciuda acestei noi situații,
activitatea lui Hagilovici este puțin cunoscută ca mitropolit.
4. MOJSE PETROVIČ (Moise Petrovici), mitropolit 1726-1730
Fost mitropolit de Belgrad și aflat sub ascultarea patriarhului sârb de
Peć (Ipek), pe timpul când Turcia stăpânea Peninsula Balcanică până la
Dunăre, prin Pacea de la Požarevac/Passarowitz (1718) Austria, biruitoare,
ocupă nu numai întregul Banat, ci și nordul Serbiei (cu Belgradul) și Oltenia.
În aceste condiții, Moise Petrovici trece sub autoritatea împăratului care îi

524
„Isaja Djacović [a fost ales de către Consiliul Naţional] ca mitropolit [nu ca patriarh]
fiindcă Soborul n-a voit să-l aleagă de patriarh (...) ştiind bine că la Peć era patriarh sârb
Kalinik” [ales patriarh acolo după plecarea lui Arsenie]. (Vasa Lupulovici, op. cit., p. 73). De
fapt citatul acesta aparţine lui D. Ruvarac [Ruvaraţ]: Šematizam istočno-pravoslavne
mitropolije Karlovačke za godinu 1900 (Şematismul mitropoliei dreptcredincioase răsăritene
a Carloviţului pe anul 1900) Sremski Karlovci 1901, p. 6). În consecinţă, drept recunoştinţă
pentru că nu i-a fost contestată [indirect] calitatea de patriarh al tuturor ortodocşilor sârbi,
deci şi al celor din Imperiul Habsburgic, patriarhul Calinic recunoaşte mitropolia de la
Carloviţ [fără a-i fi solicitat acesta această recunoaştere?] (vezi şi Radu Flora, op. cit., p.
206). Din afirmaţia lui Vasa Lupulovici, corect cea a lui D. Ruvaraţ, rezultă clar că
tacit/mascat, mitropolia Carloviţului se considera a fi sub ascultarea patriarhului de la Ipek,
căci, în caz contrar, ea era autocefală, până la recunoaşterea lui Raiacici şi a succesorilor săi
(de către împăratul Franz Joseph) calitatea/titlul de patriarh [şi mitropolia greco-neunită de la
Sibiu era, în fapt, autocefală din 1865 şi până în 1919].
525
Radu Flora (op. cit., p. 206) nu-l consideră mitropoit pe Isaja Ðacović pe considerentul că
el nu a fost confirmat de către împărat. De aceea, el îşi începe cronologia arhiepiscopilor cu
Vicentije Popović, în deosebi pentru că „pe noi ne interesează în mod special perioada
secolelor XVIII-XIX cînd s-au aflat ‒ ferindu-se din calea uniatizării oficiale (mai ales
puternic resimţită în Ardeal ‒ şi românii bănăţeni şi ardeleni:” (ibidem, p. 207). Cu toate că el
începe cronologia Carloviţului cu Vikentije Popović, pentru considerentul pe care l-a
menţionat, peste câteva rânduri el scrie următoarele:
„Este curios de menţionat că deja primul patriarh din Sremski Karlovici [Arsenije III
Černojević] – după indicaţiile [=informaţiile] unor autori [S. Anuichi, Rolul Mitropoliei de
Carloviţ în apărarea ortodoxiei din Austro-Ungaria, „Ortodoxia”, revista Patriarhiei
Române, Bucureşti, XIII, 1961, nr. 3, p. 423, (acesta la rândul său se sprijină pe N. Iorga,
Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, I, Bucureşti, 1916, p. 312] se intitulează drept «cap
suprem al Bisericii greceşti, româneşti (subl. n.) şi sârbeşti în toată Ungaria, Croaţia,
Dalmaţia, Ardeal şi toate provinciile de hotar» (lucru întâmpinat, se zice, «cu indignare» de
către împăratul Leopold I (ibidem, pp. 207-208).

211
recunoaște în continuare calitatea de mitropolit și autoritatea sa asupra
episcopilor de Timișoara și de Caransebeș-Vârșeț. În felul acesta, au apărut
doi mitropoliți ai greco-răsăritenilor din Austria – unul la Carloviț, celălalt la
Belgrad. Menținerea celor două mitropolii viza subminarea autorității
Carlovițului asupra tuturor creștinilor greco-orientali. Pe considerentul că
reședința mitropolitului de Belgrad este prea aproape de Turcia, împăratul
aprobă cererea lui Moise Petrovici de a se stabili la Timișoara și în felul
acesta, Timișoara devine sediul unui episcop dependent de Carloviț și al unui
mitropolit. (Este vorba de episcopul Joanikije Vladislavljević/Ioani
Vladislavlievici, numit ca episcop de Timișoara tot de către patriarhul
Ipekului [și aflat sub ascultarea mitropolitului de Belgrad, adică a lui Moise
Petrovici până în 1718], dar recunoscut ca episcop și de către împărat – când
trece sub autoritatea Carlovițului ‒, pentru serviciile aduse Austriei în războiul
austro-turc din 1716-1718).
După moartea lui Hagilovici în 1725, Consiliul Național Bisericesc
Sârb îl alege, în 1726, ca mitropolit al Carlovițului pe Moise Petrovici,
înlăturând, în felul acesta, teoretic, dualitatea mitropolitană. Cu toate acestea,
el nu se mută la Carloviț, ci rămâne în continuare la Timișoara până la decesul
său din anul 1730, argumentând că, oficial, el este mitropolit de Belgrad cu
reședința la Timișoara și cum mitropolia de Belgrad a fost înființată înaintea
celei din Carloviț, Belgradul, nu Carlovițul trebuie să fie reședința capului
Bisericii greco-răsăritene sârbe. (După cum se știe, în războiul ruso-austriaco-
turc, din anii 1736-1739, Turcia, biruitoare, prin Pacea de la Belgrad, reocupă
Serbia până la Dunăre, inclusiv Belgradul, iar Austria pierde, în plus, și
Oltenia, care trece din nou la Tara Românească). Pierderea Belgradului de
către Austria a consolidat Carlovițul ca reședință mitropolitană sârbă. (Faptul
că Moise Petrovici se considera și după 1726 mitropolit de Belgrad, rezultă că
din 1726 și până în 1730 el cumula titlul ambelor mitropolii [dacă împăratul
l-a confirmat și mitropolit al Carlovițului, fără a desființa mitropolia de
Belgrad]. Mai probabil că el era doar ales, nu şi confirmat, deci, între
1726-1731, mitropolia da Carloviţ era, în realitate vacantă.
5. VIKENTIJE JOVANOVIĆ (Vichentie Iovanovici/ Ioanovici),
mitropolit 1731-1737.
Fost episcop al Aradului, Ienopolei şi Oradiei, ca mitropolit, el optează
de la început pentru Carloviț și, în felul acesta, Sremski Karlovci rămâne
unica reședință a capului Bisericii Ortodoxe Sârbe (BOS) din Austria (după
1867 din Austro-Ungaria) până în 1918. Nu am găsit realizări mai
semnificative ale sale în cei peste șase ani ca mitropolit.

212
 6. PATRIARHUL ARSENIJE IV JOANOVIĆ ŠAKABENT
(Arsenie IV Ioanovici Șacabent), mitropolit 1741-1748526.
El repetă acțiunea și soarta lui Arsenie III Țrnoievici: sprijină pe
austrieci în războiul austro-turc din anii 1736-1739, dar turcii fiind
învingători, ca să scape de pedeapsa turcilor, ia calea exilului în nordul
Dunării. Pentru a-i răsplăti alianța (sprijinul), tânăra împărăteasă Maria
Terezia îl numește mitropolit al Bisericii greco-răsăritene, după moartea lui
Vichentie Iovanovici. Și, tot ca predecesorul său, el se intitula în continuare
patriarh deși, oficial, era mitropolit. Armean de origine. Nepotul său de frate,
Iosif Ioanovici Șacabent, a fost numit episcop de Vârșeț.
7. ISAJA ANTONOVIĆ (Isaia Antonovici), mitropolit 1748-1749
Și el repetă soarta celuilalt Isaia (Diacovici): Episcop al Aradului și
Ienopolei (apoi administrator al eparhiei Caransebeșului), este ales mitropolit
în 1748, dar nu reușește nici el să depună jurământul de fidelitate în fața
împărătesei Maria Terezia și să fie confirmat ca mitropolit, deoarece moare în
anul următor (în drum spre Viena).
8. PAVLE NENADOVIĆ (Pavel Nenadovici), mitropolit
1749-1768
În cele două decenii de păstorire s-a remarcat printr-o mai bună
organizare și evidență a unităților bisericești aflate în subordinea sa. De la el
ni s-au păstrat un Tabel statistic al eparhiilor mitropoliei (1765) și Tabelul
statistic al tuturor parohiilor mitropoliei pe districte (protopopiate) și eparhii
(1767). În felul acesta putem ști ce parohii aparțineau protopopiatului
Făgetului în anul 1767527.
9. JOVAN ĐORĐEVIC ( Iovan Giorgevici), mitropolit 1769-1773
Fost, anterior, episcop de Caransebeș-Vârșeț, el a construit în Vârșeț
palatul episcopal (pe considerentul că în Vârșeț erau mult mai mulți sârbi
decât în Caransebeș), dar n-a avut curajul să mute acolo sediul [episcopiei]
definitiv528. După moartea mitropolitului Nenadovici, Georgevici a fost
promovat mai întâi vicar mitropolitan, apoi a fost ales ca mitropolit. Nu s-a
remarcat prin realizări deosebite.
10. VIKENTIJE JOVANOVIĆ VIDAK / (Vichentie Iovanovici
Vidak), mitropolit 1774-1780
A fost ales mitropolit pe când era episcop la Timișoara (1759-1774).
526
Preot Profesor Dr. Mircea Păcurariu (op.cit., vol. II, p. 522) îl consideră mitropolit (nu
patriarh) din anul stabilirii sale în Austria, adică 1737, an care coincide cu decesul
mitropolitului Vichentie Ivanovici, al cărui succesor oficial va deveni abia în anul 1741 anul
morţii lui, deşi oficial, el figurează în documentele sârbeşti, mitropolit din anul 1741. Se
subînţelege că şi după 1741, îl va menţiona tot ca şi mitropolit.
527
vezi Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 132 din 1767 iunie 11, Timişoara, pp.
311-312.
528
Gh. Cotoşman, op. cit., p. 158.

213
 În timpul său, mitropolia a trecut printr-un profund proces de
transformări organizatorice: la cererea împărătesei, el convoacă, în 1776,
Congresul Național Sârb (CNS) cu scopul de a stabili definitiv numărul
protopopiatelor și al parohiilor și arondarea acestora la o anumită episcopie,
ca episcopii să nu mai poată face modificări după bunul lor plac. Nemulțumită
de propunerile făcute, a intervenit ea, hotărând ca, în Banat, episcopia de
Caransebeș-Vârșeț să aibă șase protopopiate, iar cea de la Timișoara, zece,
printre ele figurând și protopopiatul Făget. În felul acesta, tot datorită
împărătesei Maria Terezia avem evidența parohiilor protopopiatului Făget,
în ciuda unor inconsecvențe ale modului în care sunt prezentate atât parohiile,
cât și sediul protopopiatului529. În anul următor, ea a redus numărul
mănăstirilor greco-răsăritenilor, desființând, în Banat, cinci mănăstiri mici cu
posibilități modeste de a se întreține singure și, tot în acel an, a redus și stabilit
numărul sărbătorilor religioase liturgice ale greco-răsăritenilor, precum și
numărul parohiilor și pe cel al preoților din aceeași parohie. Să reținem și
faptul că, sub impulsul ei, în toate parohiile greco-răsărite s-a introdus
obligativitatea parohiilor de a avea și de completa protocoalele (registrele)
botezaților, cununaților și decedaților [înmormântați cu serviciul religios] și,
tot ea, a redus simțitor privilegiile și drepturile „națiunii ilirice” [mai exact
spus, ale poporului și clerului sârb], ceea ce a provocat, de pildă, revolta
credincioșilor sârbi din Vârșeț, în 1778, înăbușită în sânge.
Fără a se lăsa impresionată de nemulțumirile și protestele
credincioșilor sârbi de reformele introduse, împărăteasa emite, în 1779,
vestitul Rescript Declaratoriu530, considerat a fi o adevărată „Constituție
ecleziastă” (I.D. Suciu) sau „Constituția bisericească” (Vasile Muntean),
deoarece Rescriptul cuprinde prevederi stricte și precise cu privire la
drepturile și îndatoririle clerului, de la mitropolit și până la preot, precum și pe
cele ale credincioșilor greco-orientali, drepturi și îndatoriri respectare de toți
timp de câteva decenii după data introducerii în vigoare a Rescriptului.
În sfârșit, trebuie amintit faptul că o altă mare realizare a împărătesei a
fost organizarea învățământului trivial la greco-răsăritenii din Banat, începând
cu anul 1776.
Am amintit toate aceste reforme ‒ unele plăcute, altele hulite ‒,
deoarece, în mare parte fără voia sa, mitropolitul Vidak a rămas în istoria
arhiereilor Carlovițului ca unul dintre cei mai mari reformatori ai vieții
religioase pe întreaga mitropolie.

529
Suciu- Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. nr. 150 din 1776, Timişoara, pp. 377-378.
530
Ibidem, doc. nr. 154 din 1779 iulie 16, Viena, pp. 383-410 (text în limba latină), pp. 410-
433 (text în limba română).

214
 11. MOJSE PUTNIK (Moise Putnik), mitropolit 1781-1790
Vine ca mitropolit al Carlovițului de la Timișoara, unde a funcționat
ca episcop între anii 1774-1781.
Principala sa realizare, ca mitropolit, a fost întocmirea (în 1782) a
Regulamentului de funcționare a eparhiilor greco-răsăritene sub formă de
Consistorii, ghidându-se după prevederile Rescriptului Declaratoriu,
activitatea Consistoriilor începând în anii următori. De asemenea, în ultimul
an al vieții și activității sale (1790) a fost preocupat de buna organizare a
Congresului ce urma să aibă loc la Timișoara, la împlinirea unui secol de la
adoptarea de către împăratul Leopold I a Diplomei leopoldine.
12. STEVAN STRATIMIROVIĆ (Stefan Stratimirovici),
mitropolit 1790-1836
Este mitropolitul cu cea mai lungă păstorire a credincioşilor săi.
La scurt timp după instalarea sa ca mitropolit, s-a desfăşurat Congresul
de la Timişoara, care a adoptat o serie de măsuri benefice mai ales pentru
sârbi, unul dintre ele fiind deschiderea la Carloviţ, în anul 1792, a şcolii
clericale care se dorea a fi o şcoală de nivel mediu (precum gimnaziile) pentru
pregătirea viitorilor preoţi, limba de predare fiind slavona, utilizată în
bisericile sârbeşti.
După modelul acestei şcoli s-au înfiinţat şcolile clericale de la Vârşeţ
(cu limbile de predare română şi sârbă) şi la Arad (în limba română), în anul
1822. În 1812 s-au deschis/înfiinţat şi trei preparandii pentru pregătirea
viitorilor învăţători, cea de la Arad având ca limbă de predare limba română.
În sfârşit, în lunga sa păstorire s-a intensificat lupta românilor pentru
introducerea grafiei latine, folosirea limbii române în bisericile în care se
folosea încă slavona şi instalarea în cele trei episcopii bănăţene şi crişene
(Vârşeţ, Timişoara şi Arad), fiecare dintre ele cu credincioşi majoritari
români, a unor episcopi români.
13. STEVAN STANKOVIĆ (Ştefan Stancovici), mitropolit
1837-1841 iulie 31
Ca episcop de Buda, a administrat eparhia Timişoarei, fără a se stabili
aci (decembrie 1831-1833). În 1833 este promovat episcop de Bacica (cu
reşedinţa la Novi Sad), iar în 1837 a fost ales de soborul bisericesc şi
confirmat de împărat, ca mitropolit.
În circulara pe care o emite din Carloviţ la 22 februarie 1840, el se
prezintă credincioşilor cu următoarele cuvinte: „Stefan cu mila lui Dumnezeu
Pravoslavnicul al Bisericii Răsăritului de leagea Greco-neUnită Arhiepiscop
[al] Carloveţului şi a[l] Norodului Slaveno-sârbeşci şi Rumâneşci (subl. n.)
Mitropolit, precum şi la a Sa Kesaro-Crăiască şi apostolicească Mărire

215
actualului Sfetnic de Taină”531. Deci, el îşi numeşte o parte din credincioşii săi
Rumâni, nu Vlahi.
La 31 iulie 1841 mitropolitul Stancovici moare, iar la 27 ianuarie 1842
protopopul Făgetului Petru Atanasievici difuzează o circulară prin care îşi
anunţă crdincioşii că împăratul îl numise ca mitropolit pe episcopul de Bacica
Gheorghe Hranislav532. Cu toate acestea la 22 iunie 1843 Hranislav moare în
Novi Sad ca episcop de Bacica, nu ca mitropolit. Şi pentru ca să fie confuzia
şi nedumerirea cât mai mare, să adăuăm că împăratul în data de 31 august
1842, a aprobat întrunirea Consiliului Naţional pentru alegerea mitropolitului,
deputaţii electori optând pentru episcopul Vârşeţului Josiv Rajačić (Iosif
Raiacici). Deci, sedis-vacanţa mitropolitană a durat peste un an de zile.
Se pot emite două presupuneri. Prima: fiind grav bolnav, Hranislav nu
se putea deplasa la Viena pentru depunerea jurământului înaintea împăratului
pentru a se confirma hotărârea Sinodului Naţional electiv şi de aceea s-a cerut
împăratului aprobarea pentru o nouă convocare a membrilor sinodali pentru
alegerea altui mitropolit şi în felul acesta Raiacici a fost soluţia. A doua:
ambiţiosul episcop de Vârşeţ reuşeşte să convingă cel puţin majoritatea
deputaţilor congresului să-şi retracteze alegerea făcută anterior pe
considerentul că Hranislav are sănătatea precară, să ceară o nouă întrunire a
Congresului Naţional electoral, ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum,
evenimentele s-au desfăşurat într-un ritm alert deoarece între sfârşitul lunii
august şi luna noiembrie a anului 1842, în condiţile de informare şi de
circulaţie rutieră de atunci, trebuia să ajungă aprobarea de la Viena la
Carloviţ, de la Carloviţ la toţi electorii care să fie prezenţi la data stabilită
pentru întrunirea din nou a Consiliului Naţional cerând să fie ales Raiacici,
apoi din nou cererea de aprobare pentru acesta la Viena, acordul împăratului,
trimiterea la Carloviţ a acestui acord şi, în sfârşit, plecarea lui Raiaicici la
Viena pentru deunerea jurământului de crdinţă, deoarece, oficial, Raiacici
figurează mitropoit din 1842. Deci, totul s-a rezolvat în mai puţin de două
luni533.
14. JOSIV RAJAČIĆ (Iosif Raiacici), mitropolit 1847-1849, 27
octombrie , patriarh 1849-1861 1 decembrie
Ajunge episcop de Vârşeţ venind din Dalmaţia în anul 1834. Românii,
care cereau episcop român l-au întâmpinat cu ostilitate, mai ales că el nu ştia
nici o vorbă românească. Această primire ostilă, adăugată naţionalismului său
şovin l-au determinat să ducă o politică antiromânească atât ca episcop cât şi
ca mitropolit şi patriarh, opunându-se tuturor revendicărilor cerute de
credincioşii săi români.

531
APF., Registrul Curtea, circ. nr. 13 Ppiat F. din 30 iulie 1840, f. 38.
532
Ibidem, circ. nr. 1/1842 Ppiat F., f. 60.
533
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II., doc. nr. 344 din 1842 noiembrie 23, p. 663.

216
 În timpul Revoluţiei de la 1848-1849 a ştiut să profite de situaţia
dificilă în care se afla împăratul Francisc Iosif, condiţionând sprijinirea
armatei austriece în lupta contra revoluţionarilor maghiari de recunoaşterea sa
ca patriarh al tuturor greco-neuniţilor [=pravoslavnicilor, deci ortodocşilor]
din imperiu şi de proclamarea tuturor teritoriilor din sudul imperiului locuit de
sârbi ca „Ţară a Coroanei” cu denumirea de Voivodina Sârbească, condusă de
către un sârb cu denumirea de voievod (vojvoda). Între a-şi pierde tronul şi a
satisface pretenţile sârbilor, evident că împăratul a optat pentru a doua
variantă. Se ştie că, în 1849, trupele împăratului Franz Joseph, cu sprijinul
trupelor ruseşti, reuşesc să înăbuşe revoluţia în august 1849, urmarea fiind că
Voivodinei Sârbeşti, care cuprindea Bacica şi Srem ,,dincolo” (adică la vest)
de Tisa şi la nord de râul Sava, s-a adăugat şi vestul Banatului, pe
considerentul că şi aci trăiau sârbi, alături de români, germani şi alte
naţionalităţi, teritoriu denumit Banatul Timişan. În felul acesta s-a alcătuit
„Ţara de Coroană” cunoscută sub denumirea de Voivodina Sârbească [=a
Sârbilor/Sârbia, cum apare ea, uneori, în limbajul sârbesc] şi Banatul
Timişan/Timişorean (1849-1860).
Au urmat o serie de persecutii exercitate asupra clerului român care a
adoptat o atitudine naţională în timpul revoluţiei.
Datorită unor împrejurări nefavorabile externe şi interne, pe care nu le
vom aminti, împăratul desfiinţează Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan
în 1860, restabilind situaţia administrativă existentă înainte de 1848, ceea ce
cred unii istorici că a grăbit decesul patriarhului, 1861534.
După moartea lui Raiacici a fost convocat la Carloviţ Sinodul
patriarhal pentru a analiza şi decide asupra situaţiei patriarhiei în anii viitori.
Sinodul a hotărânt (la punctul 11 al concluziilor/deciziile sale) că „demnitatea
de patriarh sârb este în mod inseparabil legată de Miropolia de Karlovci şi că
[ea] nu mai poate fi desfiinţată535, întrucât şi „de aici încolo titlul acesta [de
patriarh] este [a fost] recunoscut [de către împărat în 1848] şi urmaşilor
acestuia [=ai lui Raiacici] ”536.

534
Ibidem, doc. nr. 447 din 1861 decembrie 3, Timişoara, p. 806.
535
D. Ruvrac, op. cit., p.8., apud Radu Flora, op. cit., p. 205, nota de subsol nr. 7.
536
Ibidem. Credem că se impune următorul comentariu: Dacă admitem că Arsenie III
Cernoievici şi Arsenie IV Ioanovici Şacabent îşi purtau titlul de patriarh pe considerentul că
au venit cu el în Austria, ne putem întreba: cât de canonică a fost proclamarea ca patriarh a lui
Iosif Raiacici, şi în continuare, a celorlalţi viitori patriarhi (chiar recunoscuţi ca atare de
împărat), dacă acest titlu nu le-a fost acordat, în prealabil, de patriarhul Constantinopolului,
singurul patriarh recunoscut de către ceilalţi patriarhi ca având calitatea de a verifica şi de a
confirma canonicitatea atribuirii şi purtării acestui titlu, prin ridicarea mitropoliei la rangul de
patriarhie? Sau patriarhia de la Carloviţ a fost necanonică şi prin perpetuarea existenţei ei, i s-
a pierdut necanonicitatea, devenind canonică, aşa cum dovedeşte statutul ei de după Războiul
cel Mare (1914-1918)? Este binevenită o asemenea clarificare din partea specialiştilor. (vezi

217
 Datorită unor planuri secrete ale îmăratului cu privire la soarta viitoare
a Patriarhiei Carloviţului, precum şi cea a credincioşilor greco-răsăriteni
români, el n-a aprobat întrunirea Congreului Naţional electoral decât în 1864.
De aceea, din decembrie 1861 şi până la aprobarea din 1864, ca vicar
patriarhal a fost promovat episcopul de Timişoara Samuil Maširević/
Maširović (Samuil Maşirevici/Maşirovici) şi tot el a devenit în 1864 cel de al
doilea patriarh de după 1848.
15. SAMUIL MAŠIREVIĆ/MAŠIROVIĆ (Samuil
Maşirevici/Maşirovici) patriarh 1864-1871
Pe timpul vicariatului său patriarhal, treburile episcopiei de Timişoara
au fost gestionate de către cei doi arhimandriţi care conduceau cele două
consistorii importante, unul cu problemele bisericeşti, celălalt cu problemele
şcolare.
Samuil Maşirevici (consemnat în protocoalele bisericeşti româneşti ca
Maşirovici) a rămas în Istoria Bisericii Ortodoxe Româneşti din (Austro)
Ungaria anterioară anului 1918 ca patriarhul în timpul căruia s-a produs (şi
desfăşurat în mare parte) despărţirea ierarhiei, hotărâtă de împărat în
decembrie 1864 şi aplicată efectiv începând cu luna iulie a anului următor.
O scurtă privire asupra perioadei dintre Diploma leopoldină (1690) şi
Despărţirea ierarhică (1864/1865), în care românii din Imperiul Habsburgic
erau sub ascultarea Carloviţului, ne arată că în total au fost 15 arhierei (i-am
inclus şi pe cei doi neconfirmaţi) patru dintre ei purtând titlul de patriarh,
ceilalţi 11, cel de mitropolit.
- Dintre cei patru patriarhi, doi au venit cu acest titlu ca refugiaţi
(Arsenie III Cernoievici şi Arsenie IV Ioanovici Şacabent), ceilalţi doi (Iosif
Raiacici şi Samuil Maşirevici) l-au obţinut în timpul intervalului amintit;
- Omiţând pe cei doi patriarhi refugiaţi, cei 13 mitropoliţi au provenit
din episcopiile sufragane, şi anume: 2 de la Arad (Isaia Diacovici şi Vichentie
Ioanovici/Iovanovici), 3 din eparhia Caransebeş-Vârşeţ (Isaia Antonovici,
Iovan Georgevici şi Iosif Raiacici), 4 din eparhia Timişoarei (Moise Petrovici,
care era mitropolit de Belgrad, Vichentie Ioanovici Vidak, Moise Putnic şi
Samuil Maşirevici, acesta „sărind” peste treapta de mitropolit, devenind
patriarh, din funcţia de episcop) şi 4 din eparhiile sârbeşti, aşadar 9 mitropoliţi
din cele trei eparhii româneşti şi doar patru din eparhiile sârbeşti.
Desigur, ne putem întreba: cum se explică preferinţele Sinodului
mitropolitan, respectiv cel patriarhal faţă de episcopii din eparhiile româneşti?

eforturile depuse de Biserica Ortodoxă Română în primii ani de după Marea Unire din 1918
pentru a fi ridicată la rangul de patriarhie).

218
Au fost ei mai merituoşi decât episcopii din eparhiile sârbeşti?... Negăsind
răspunsurile corecte, rămânem la simpla constatare a acestei situaţii reale.
Am insistat, mai mult decât era firesc într-o privire sinoptică, asupra
activităţii fiecărui episcop, mitropolit şi patriarh, deoarece am constatat – în
bibliografia pe care am avut posibilitatea să le consultăm– o serie de
neclarităţi, omisiuni şi chiar erori.

Averea bisericească (a comunităţii religioase)

În perioada la care ne referim, averea bisericească (mai exact spus, a
comunităţii religioase, ca să nu se înţeleagă că este a edificiului religios), era
alcătuită din două mari categorii de bunuri: 1. Bunuri materiale; 2.
Valori/mijloace băneşti. La rândul lor, bunurile materiale se subîmpart, după
durata şi modul lor de utilizare, în a) Bunuri sau mijloace fixe (averea
nemişcătoare, în limbajul vremii), cu o existenţă şi durată lungă de utilizare
(terenurile agricole extravilane şi cele intravilane, construcţiile de tot felul –
biserica, scaunele fixe, care se licitau anual, casa parohială, construcţiile
anexe ş.a.) şi b) Bunuri (mijloace) consumabile/bunuri mişcătoare, cu o
durată de folosinţă mai îndelungată sau mai scurtă, cu o utilizare multiplă
(odăjdiile, praporii, cărţile de cult ş.a.) sau mică (tămâia, lumânările etc.).
În cazul în care şi instituţia de învăţământ avea caracter confesional,
aceleaşi caracteristici le are şi averea şcolară.
După măsurarea (cartografierea) tuturor terenurilor din Imperiul
habsburgic din anii 1769-1772, în funcţie de zona geografică, fiecărei
comunităţi religioase i s-a dat o anumită suprafaţă de teren agricol numită
sesie (sesiune în limbajul de atunci). În Banat, această sesie întreagă avea 31-
32 iugăre teren agricol extravilan.
O comunitate religioasă a primit teren atât pentru nevoile bisericii, cât
şi pentru cele ale clerului. De obicei bisericii i s-au dat 400 cloftori pătraţi537
(un sfert de iugăr) pentru edificiu şi curte (în localităţile mici), încă 400 sau
800 pentru curte şi 1600 cloftori pătraţi (1 iugăr) pentru cimitir.
Clerul a primit pământul diferenţiat: 1 sesie întreagă (31 sau 32
iugăre/jugăre/jugere sau, popular, lanţă) era pentru preot şi 2 sesii întregi
(deci, 62 sau 64 iugăre) erau pentru protopop.

537
În Evul mediu şi în Epoca modernă, cloftorul (<germ. Klafter, prescurtat kf.>) era o
unitate de lungime, variabilă de la un stat german la altul şi chiar de la un stat la altul, mai
mare de 190 cm. şi mai mic de 200 cm.=2m.=1 stânjen românesc.Cu toate acestea, dupa
instaurarea administraţiei româneşti în Banat, în Cărţile funciare(CF), cloftorul este înlocuit,
ca denumire, cu stânjenul (prescurtat stj.), ceea ce poate conduce la neînţelegeri în cazul
actelor de vânzare-cumpărare a terenurilor agricole, când cumpăratorul va constata că
suprafaţa terenului cumpărat este mai mică, în realitate, decât cea menţionată în contractul de
vânzare-cumparare.

219
 În localităţile mai mari cu rezerve de teren suficiente s-au atribuit
terenuri pentru casa parohială şi pentru dascăl (cântăreţ).
Fiecare unitate de învăţământ a primit un sfert (400538), jumătate (800)
sau 1 lanţ (1600 cloftori pătraţi) intravilan pentru sala de clasă, locuinţa
învăţătorului, curte, construcţii anexe şi grădină. Terenul extravilan dacă s-a
dat, trebuia folosit tot în scop didactic.
În timpul Voivodinei Sârbeşti şi a Banatului Timişan (1850-1860) s-a
introdus în Banat Cartea pământului sau Cartea funciară (Grundbuch), în care
erau trecute toate suprafeţele de teren intravilane şi extravilane ale fiecărei
gospodării, cu datele de identificare: arabil, fâneţe, …; suprafaţa fiecărei
parcele, denumirea părţii de hotar unde se află etc., cu specificarea numelui
proprietarului, nr. casei (introdus atunci, dacă nu era mai dinainte etc.).
În aceste condiţii, trebuia menţionat şi cine este stăpânul/proprietarul
pământului bisericii şi şcoalei ce-i fusese dat fiecăreia ca sesie. Recenzaţii au
trecut ca proprietari biserica, parohia şi, respectiv, şcoala, dar cu o nuanţă
diferită decât la particulari. Dacă era persoană fizică sau chiar o colectivitate
identificată ca asociaţie, grup cu activitate diferită de cea a bisericii sau şcolii,
terenul înregistrat apare cu specificaţia avere/bun [propriu] (Gut). În schimb,
pământul bisericii, al preotului şi al şcolii este menţionat ca fiind fonduri, nu
bunuri/averi ale acestora. Deci, fondul bisericii (Kirchenfond), fondul parohial
(Pfarrfond) sau fondul şcolar (Schulfond).
În concluzie, averea fixă a comunităţii religioase cu teren a fost
alcătuită din două surse: statul austriac, care a pus la dispoziţie pământul, şi
sursele proprii (prin cumpărare, donaţii ş.a.). Terenul dat comunităţii pentru
nevoile de cult era a) intravilan (Kirchenfond) pentru zidirea bisericii; b)
extravilan, dar lângă vatra satului (de atunci) pentru cimitir şi c)
extravilan (sesia preoţească). Contribuţia comunităţii religioase era (şi este
în continuare) înălţarea şi dotarea lăcaşului de cult.
În ceea ce priveşte înzestrarea unităţii de învăţământ confesionale,
cu teren iniţial, tot terenul era intravilan, el servind ca loc pentru zidirea
clădirii şcolare, ca sală de clasă şi (ulterior) şi ca locuinţă pentru învăţător, ca
spaţiu de recreere pentru şcolari (curte) şi ca grădină pentru învăţător (mai
târziu, şi ca lot şcolar pentru ca elevii să-şi formeze anumite deprinderi
practice). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a cerut administraţiei politice
să cedeze, din rezerva sa funciară, 1 iugăr de teren arabil extravilan tot ca
lot şcolar, dar nu toate unităţile de învăţământ au beneficiat de recomandare.
Susţinătorului şcolii (comunităţii religioase) îi revenea sarcina construirii şi

538
În momentul întocmirii CF, în ele nu se menţiona şi unitatea de măsură (după numărul
care arată mărimea suprafeţei terenului), ea subînţelegându-se că este cloftorul pătrat,
1jugăr/juger/iugăr, populat lanţ, având 1600 cloftori pătraţi (notat Kf sau □).

220
întreţinerii edificiului şcolar şi a construcţiilor anexe, în conformitate cu
normativele organelor specializate de stat (MCIP).
Aceste precizări şi clarificări sunt necesare atât pentru a înţelege mai
bine Conspectele privind averea bisericească şi cea şcolară, pe care trebuia să
le întocmească şi să le înainteze protopopul Consistoriului caransebeşean, cât
şi disputele de mai târziu dintre organele de stat şi cele ecleziastice în privinţa
proprietăţii fiecăreia asupra terenurilor puse de către statul austriac la
dispoziţia comunităţilor religioase, în secolul al XVIII-lea.
Abia după întocmirea Cărţii funciare s-a pus
problema/întrebarea: a cui este sesia (cine este proprietarul de drept a
sesiei): statul sau biserica, parohia şi şcoala? Fără a da răspuns clar la
întrebare, fiecare se considera, în mod tacit, proprietarul ei. Biserica,
deoarece ea (nu statul) figurează ca proprietară în Cartea funciară a
sesiei respective; statul, pe argumente istorice şi de limbaj. Feudalismul a
legiferat faptul că şeful statului este unicul proprietar pe tot ce este în cadrul
hotarelor statului respectiv: teren, oameni etc. El, în calitate de suveran şi
suzeran (stăpân) este cel care dă o parte din teritoriul ţării unor supuşi ai săi
pentru serviciile pe care aceştia i le-au făcut sau i le vor face, aceşti supuşi
numindu-se vasali. La rândul lor, vasalii şefului statului au dat o parte din
suprafaţa primită altora, ei fiind acum suzerani pentru supuşii săi-vasali
ş.a.m.d. Aşa a apărut ce s-a numit ierarhia feudală.
În epoca modernă acestei forme organizatorice s-a adăugat alt
principiu (care, de fapt, a stat şi la întemeierea ierarhiei feudale) – dreptul
războiului (jus belli): cuceritorul/învingătorul este stăpânul deplin peste tot ce
a cucerit. Pe baza lui, împăratul Imperiului habsburgic a respins, începând cu
anul 1716, pretenţiile maghiarilor asupra Banatului, bazate pe alt considerent
istoric: că ei au stăpânit Banatul înainte ca să le fie răpit de către turcii care,
învinşi în anul 1716, au pierdut Banatul în favoarea austriecilor.
În Imperiul habsburgic (Austria) apoi Austro-Ungaria problema
aceasta a adevăratului proprietar al sesiilor parohiale era complicată şi prin
faptul că predomina catolicismul, al cărui şef spiritual suprem (papa) era în
afara ţării. Deci, neînţelegerea avea un substrat internaţional. Rezolvarea
chestiunii proprietăţii a devenit şi mai complicată după ce papa, în calitatea sa
de şef (cap) suprem al bisericii romano-catolice a fost proclamat ca proprietar
unic al tuturor bunurilor, de orice fel, ale instituţiilor bisericeşti romano-
catolice din întreaga lume. În aceste condiţii, Sf. Scaun nu mai era deranjat că,
de pildă, Franz Iosef îşi zicea patron suprem al Bisericilor (cultelor) din
Austria, ca împărat, şi din Ungaria, ca rege, considerându-se stăpânul sesiilor
date în folosinţă (uzufruct), nu în proprietate parohiilor, în baza instituţiei
patronatului.

221
 Problema proprietarului real asupra sesiilor parohiale (în principal, dar
şi a altor bunuri) a apărut în mod presant în România Mare, după Primul
Război Mondial, când s-a pus deschis, fără toleranţă mascată ori subterfugii,
necesitatea rezolvării tranşante a raporturilor dintre Statul român şi Biserica
romano-catolică. Sf. Scaun se considera proprietar pe pământurile bisericilor
romano-catolice, greco-catolice etc. ale credincioşilor săi din teritoriile alipite
la România prin Tratatul de Pace de la Trianon invocând Cartea funciară. La
rândul său, Statul român (guvernul) invoca patronatul, deoarece prin Tratatul
de la Trianon Statul român este succesorul de drept al Statului maghiar (căruia
i-au aparţinut anterior teritoriile unite cu România), iar Statul austro-ungar) a
fost şi s-a considerat tot timpul patron (stăpân) al pământului sesional, dat sub
formă de folosinţă parohiilor, acestea fiind trecute, din neştiinţă sau prin abuz,
ca proprietare. În final, a învins punctul de vedere al Sf. Scaun consemnat în
înţelegerea dintre cele două părţi în 1927 sub denumirea de Concordat, act
ratificat de Parlamentul României în 1929, pe timpul când la putere se afla
Partidul Naţional Ţărănesc, condus de către greco-catolicul Iuliu Maniu. Între
1932-1935 s-a pus în discuţie problema denunţării Concordatului, după ce au
fost cunoscute toate consecinţele negative ale sale asupra ţării (Vaticanul –
Statul papal a fost înfiinţat abia în 1929 – devenind al doilea mare proprietar
în România, după statul român)539, dar niciunul dintre guverne n-a îndrăznit să
facă acest pas. Anulat, de facto, de către Statul comunist în 1948, una dintre
primele măsuri ale guvernului de după 22 decembrie 1989 a fost acordarea
libertăţii greco-catolicilor şi romano-catolicilor de a-şi practica confesiunea,
prevederile Concordatului fiind astfel reactualizate şi nerezolvate încă total.
În continuare vom analiza, mai pe larg, fiecare componentă a averii
comunităţii religioase, folosind şi noi expresia „averea bisericească”, deşi ea
este insuficient de precisă, putând spera că este averea bisericii, ca instituţie,
nu a întregii comunităţi.
Ne vom folosi de documentele păstrate, în ciornă, în arhiva
protopopiatului Făget sau în registru special, precum şi de alte surse.

Averea bisericească nemişcătoare

Pentru început, vom valorifica următoarele două documente (în
ciornă), ambele oglindind situaţia averii nemişcătoare a parohiilor în anul
1891, dar din puncte de vedere diferite:
1. Date statistice despre averea bisericească şi şcolară a parohiilor
din protopresbiteratul Făget pe anul 1891540.

539
http//w.w.w. biblioteca metropolitană.ro/Uploads/9-2010/150234.pdf. Este, de fapt,
volumul lui Onisifor Ghibu, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, Cluj,
1935.
540
APF, Fond anul 1892, adresa Nr. 13 prot./1892.

222
 2. Conscripţiunea bisericilor ortodoxe răsăritene române din
protopresbiteratul Făget pe anul 1891541.
Documentele se completează unul pe celălalt, deoarece primul
document prezintă averea bisericească, punând accent pe sesia parohială, pe
valoarea edificiului şcolar şi pe dotaţiunea învăţătorească, iar cel de al doilea
document oglindeşte starea bisericii (a lăcaşului de cult) sub aspectele sale
esenţiale. În plus, cel de al doilea document ne permite să comparăm situaţia
bisericească din 1891 cu cea din 1878 şi cu cea din 1917, întrucât
conscripţiunile celor trei ani amintiţi au multe elemente comune. De aceea nu
le mai reproducem in extenso pe cele din 1878 şi 1917, ci vom reţine numai
asemănările şi deosebirile dintre ele, cei interesaţi putându-le găsi pe toate trei
fie în arhiva protopopiatului Făget (în ciornă/concept), fie în arhiva episcopiei
Caransebeşului.
Averea lăcaşurilor de cult
Numărul şi preţul bisericilor
Din cele 49 de localităţi din protopopiat (la acea vreme) 5 filii erau
fără biserică proprie: Baloşeşti, Boteşti, Goizeşti, Gladna Montană şi Zorani,
iar localităţile Sudriaş şi Jupani formau o singură parohie, deci aveau biserică
în comun. Cu excepţia Făgetului, care figurează cu 2 biserici (cea nouă şi cea
„bătrână”) toate celelalte parohii, inclusiv filiile Nemeşeşti şi Hauzeşti aveau
toate câte un singur lăcaş de cult.
Pentru o mai uşoară comparare a bisericilor cu această stare (sau una
apropiată), în ce priveşte preţul fiecăreia, le-am grupat, în funcţie de preţul
menţionat de paroh, preţul fiind exprimat în florini:
1-100: Zolt 60, Gladna Română 80, Coşeviţa 100, Drinova 100,
Jupâneşti 100. Total 5.
101-200: Româneşti 120, Drăgsineşti 150, Tomeşti 150, Crivina 180.
Total 4.
201-500: Mâtnicu Mic 250, Bucovăţ 300, Nemeşeşti 300, Homoşdia
350, Susani 350, Coşava 360, Fărăşeşti 400, Luncani 400, Petroasa 400,
Poieni 400, Săceni 400, Povergina 500. Total 12.
501-1000: Breazova 800, Băteşti 900, Bârna 1000, Cliciova 1000,
Coştei (de Sus) 1000, Jureşti 1000, Total 6.
1001-2000: Bichigi 1100, Băseşti (Begheiu Mic) 1300, Margina 1500,
Brăneşti 1800, Curtea 2000, Hăuzeşti 2000, Surducu (Mic) 2000. Total 7.
2001-3000: Temereşti 2500. Total 1.
peste 3000: Botineşti 4000, Pogăneşti 4500, Sărăzani 4500, Fârdea
6000, Sudriaş-Jupani 6000, Sinteşti 10000, Bujor (Traian Vuia) 12000, Făget
(2 biserici) 16000. Total 9.

541
Ibidem, doc.cit. adresa Nr. 33 prot./1892.

223
 Numărul şi preţul caselor parohiale
Nu există nicio casă parohială proprietate a bisericii.
Mărimea sesiunei (sesiei) parohiale [în jugere] şi preţul ei [în
florini], pe parohii
Notă: Primul număr reprezintă mărimea sesiei în jugere, al doilea (de
după denumirea parohiei), preţul:
26: Bujor (Traian Vuia) 2000, Curtea 1200. Total 2.
29: Săceni, 1900. Total 1.
30: Bichigi 1500, Botineşti 600, Breazova 1900, Bârna 200, Coştei (de
Sus) 700, Pogăneşti 400, Sărăzani 1000, Susani 1600. Total 8.
31: Bucovăţ 1500. Total 1.
32:Mâtnicu-Mic 100, Zolt 100, Gladna Română 200, Băseşti (Begheiu
Mic) 254, Crivina 400, Fărăşeşti 400, Povergina 600, Poieni 800, Băteşti
1500, Brăneşti 1900. Total 10.
33: Sinteşti 2000. Total 1.
60: Furdea 3000. Total 1.
64: Cliciova 1600, Făget 4000. Total 2.
Observaţii şi precizări: 1. În Conspect nu sunt trecute cu sesii
parohiale localităţile: Coşava, Drinova, Hauzeşti, Homoşdia, Jupâneşti,
Jureşti, Luncani, Margina, Petroasa, Româneşti, Sudriaş, Surduc, Temereşti,
Tomeşti.
Am consultat Cartea funciară (CF) şi am constatat următoarele:
- Drinova şi Jureşti nu au CF la Făget;
- Hauzeşti şi Nemeşeşti au biserică, dar nu au sesie parohială întrucât
n-au fost parohii la repartizarea sesiilor;
- Coşeviţa era, de fapt, filie la Româneşti în 1891, dar avea învăţământ
(probabil în casă închiriată şi de aceea nu este trecută filie. Dar, n-are nici ea
sesie parohială;
- Cu sesiile parohiale la 31 jugăre figurează Homoşdia, Jupâneşti,
Margina, Petroasa, Româneşti, Tomeşti, iar cu 32 jugăre: Coşava, Luncani,
Sudriaş, Surducu Mic şi Temereşti.
Deci, toate parohiile existente în 1776 au primit sesii parohiale întregi
sau aproape întregi.
2. Furdea/Fârdea avea două parohii mult timp. Un timp şi Cliciova,
ceea ce explică cele 60, respectiv 64 jugăre;
3. Făgetul fiind centru protopopesc beneficiază de două sesii
parohiale.
4. Diferenţele de preţ ale sesiilor cu aceeaşi mărime, mai ales dacă
localităţile sunt vecine (vezi Băseşti/Begheiu Mic şi Băteşti) denotă
superficialitatea preoţilor care nu s-au orientat în ce priveşte preţul 1 jugăr de
pământ în acea localitate.

224
 5. În mod deliberat am folosit şi denumirea actuală şi cea de epocă a
unor parohii: Furdea-Fârdea, Mutnic-Mâtnic şi iugăr/jugăr/lanţ.
Mărimea fundaţiunilor bisericeşti [în jugere] şi preţul lor [în florini],
pe parohii
0,100: Tomeşti 20; 0,400: Gladna Română 10, Zolt 5; 0,800: Bujor
(Traian Vuia) 80; 0,1200: Coştei (de Sus) 100, Furdea, 200; 1600=1 juger:
Bârna 50; Hauzeşti 50, Jureşti 50, Margina 100, Pogăneşti 50, Sărăzani 50,
Săceni 80; 1,400: Povergina 20; 1,800: Făget 200; 2,90: Breazova 165; 2,800:
Sinteşti 160; 4,1200: Cliciova 600; 5,800: Sudriaş-Jupani, 550.

2. Conscripţiunea bisericilor ortodoxe răsăritene române din

protopopiatul Făget pe anul 1891
Nr.
Parohia Descrierea stării bisericii
crt.
1 2 3
Băseşti Una biserică cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. Sfinţită
1
(Begheiu Mic) prin Arh.[iereul] Moise Putnic la anul 1800.
Una biserică de lemn cu hramul Cuv. Parascheva. Slabă. Nu se
2 Băteşti
ştie când şi prin cine a fost sfinţită.
Una biserică cu hramul M.M. George, de lemn, în stare de
3 Bichigi
mijloc. Nu se ştie prin cine şi când a fost sfinţită.
Una biserică cu hramul Cuv. Parascheva, în stare slabă. Nu se
4 Brăneşti
ştie prin cine şi când a fost sfinţită.
5 Baloşeşti La olaltă cu matera Jupâneşti.
Una biserică cu hramul S.S. Arh. Mihail şi Gavril, din lemn, în
6 Breazova stare bună. Sfinţită în anul 1818 prin protopopul Petru
Atanasievici.
7 Boteşti Filie la Jureşti.
Una biserică lemn cu hramul Adormirea Preacuratei, slabă. Nu se
8 Bucovăţ
ştie prin cine şi când a fost sfinţită.
Una biserică din material solid cu hramul Pogorârea Duhului
9 Botineşti Sfânt, bună. Antesfinţită prin p.[roto]popul Atanasie Ioanovici în
1874.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, din material
10 Bîrna solid, în bună stare. Sfinţită la 1854 prin ptotopopul Nicolae
Pavlovici.
Una biserică cu hramul Cuv. Paraschiva, din material solid, în
Bujor
11 stare foarte bună. Sfinţită prin administratorul ppesc George
(Traian Vuia)
Popovici la anul 1886.
Una biserică de lemn, cu hramul Adormirea Preacuratei, în stare
12 Coşava
slabă. Nu se ştie când [şi de către cine] este sfinţită.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, de lemn, slabă.
13 Coşeviţa
Nu se scie când şi de către cine a fost sfinţită.
Coşteiu Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, de lemn – în stare
14
[de Sus] slabă. Sfinţită prin ppopul Petru Atanasievici la 1817.

225
 Una biserică cu hramul Cuv. Paraschiva, din lemn, slabă. Nu se
15 Crivina
ştie când şi prin cine a fost sfinţită.
Una biserică cu hramul Cuv. Paraschiva, din lemn, bună. Sfinţită
16 Curtia
prin ep.[isco]pul Ştefan Avacumoviciu în anul 1806.
Una biserică cu hramul Învierea Dlui Iisus Christos, de lemn,
17 Cliciova starea de mijloc, sfinţită în anul 1832 prin ppopul Petru
Atanasievici.
Una biserică de lemn cu hramul Cuv. Paraschiva, bună. Nu se
18 Drăgsineşti
ştie când şi prin cine este sfinţită.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, de lemn, în stare
19 Drinova
slabă. Nu se ştie când şi prin cine e sfinţită.
Două biserici cu hramul Adormirea Precuratei. Una bătrână în
20 Făget stare foarte slabă, una nouă din material foarte bun şi în stare
foarte bună. Sfinţită prin ppopul S. Olariu la 1891.
Una biserică cu hramul Cuv. Paraschiva, de lemn, în stare bună.
21 Fărăşeşti
Sfinţită prin ppopul S. Olariu la anul 1891.
Una biserică cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt. Se află sub
22 Fârdia
reparare însă nesfinţită.
23 Goizeşti Filie la Româneşti.
Una biserică cu hramul Nascerea Preacuratei, din lemn, foarte
24 Gladna-română
slabă. Sfinţită la anul 1774 prin eppul [=episcopul] Moise Putnic.
Nu este biserică, cercetează biserica din materă [Gladna
25 Gladna-nemţească
Română].
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, din lemn, în stare
26 Homoşdia
bună, sfinţită prin ppopul S. Olariu la anul 1891.
Una biserică cu hramul Sfţii Arch. Mihail şi Gavril, din material
27 Hauzeşti
solid. Sfinţită la anul 1882 prin ppopul Atanasie Ioanovici.
Una biserică de lemn, cu hramul Cuv. Paraschiva, slabă. Nu se
28 Jupâneşti
ştie când şi prin cine este sfinţită.
Una biserică din material solid, cu hramul Nascerea Născătoarei
29 Jureşti de Dzeu; [stare] suficientă. Sânţită prin ppopul Atanasie
Ioanovici.
30 Jupani La olaltă cu Sudriaş.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacinstitei, din lemn – stare
31 Luncani
bună, Sfinţită la 1872 prin ppopul At. Ioanovici.
Una biserică de lemn cu hramul Cuv. Paraschiva; [starea]
32 Margina
suficientă. Nu se scie când şi prin cine este sânţită.
Una biserică de lemn, cu hramul Cuv. Paraschiva; [starea]
33 Mâtnicu-Mic
suficientă. Nu se ştie când şi prin cine este sânţită.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacinstei, din lemn, în stare
34 Nemesest
foarte bună. Nu este sfinţită.
Una biserică, cu hramul Pogorârea Sft. Duch, de lemn, stare
35 Petroasa
slabă. Nu se ştie când şi prin cine este sânţită.
Una biserică de lemn, cu hramul Arch. Mihail şi Gavril, sânţită la
36 Povergina
anul 1782, nu se scie prin cine. Stare suficientă.
Una biserică de lemn, cu hramul Cuv. Parascheva, în stare bună –
37 Poien
nu se scie când şi prin cine e sânţită.
38 Poganest Una biserică cu hramul Născătoarea Preacuratei, material solid,

226
 în stare bună, sfinţită la anul 1884 prin ppopul At. Ioanovici.
Una biserică cu hramul Nascerea Sft. Ioan Botezătorul, din lemn,
39 Romanest stare foarte slabă. Nu se ştie când este sfinţită prin ppopul P.
Atanasievici.
Una biserică din material solid, cu hramul Nascerea Născătoarei
40 Sinteşti de Dzeu, stare slabă. Sânţită prin ppopul Dimitrie Mihailovici la
anul 1811.
Una biserică din material solid, cu hramul Pogorârea Duhulu
41 Surducu-mic Sânt, stare bună, antesânţită prin ppopul Nicolae Pavlovici la
anul 1859.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, material solid,
42 Sarazani
stare bună. Sfinţită prin ppopul At. Ioanovici la anul 1878.
Una biserică de lemn, cu hramul Naşterea Preacuratei, [stare]
43 Susani
suficientă, sânţită prin presbiterul Antone Galici (?) la anul 1849.
Una biserică cu hramul Sfţii Arch. Mihail şi Gavril, din material
44 Sudreaş
solid, stare bună – sfinţită prin ppopul At. Ioanovici la anul 1883.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, de lemn, [cu
45 Seceni
stare] de mijloc. Sfinţită de eppul Moise Putnic în anul 1791.
Una biserică din material solid, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru
46 Temerest
şi Pavel. Nu se ştie când şi prin cine a fost sfinţită.
Una biserică cu hramul Adormirea Preacuratei, de lemn, cu stare
47 Tomeşti
foarte slabă. Nu se ştie când şi prin cine este sfinţită.
48 Zorani Nu este biserică. Poporul cercetează biserica din materă.
Una biserică cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din lemn,
49 Zolt
stare slabă. Sfinţită prin eppul Vichentie Ioanovici la anul 1780.

Tabelul ne permite să facem câteva constatări şi aprecieri:

Observaţii:
1. Din cele 49 de localităţi, localităţile (Baloseşti, Boteşti, Goizeşti,
Gladna Montană şi Zorani) sunt filii, nu au biserică proprie, ci frecventează
biserica din materă;
2. Jupani şi Sudriaş au biserică comună, fiind foarte aproape una de
alta;
3. Filii cu biserică proprie sunt Coşoviţa (Coşeviţa), Drăgsineşti,
Hauzeşti, Nemeşeşti;
4. Cele 43 de biserici au, în ordine crescândă, următoarele hramuri: Sf.
Mare Mucenic George: Bichigi; Învierea Domnului Iisus Christos: Cliciova;
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul: Româneşti; Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel:
Temereşti şi Zolt; Pogorârea Duhului Sfânt: Botineşti, Fârdea, Pietroasa şi
Surducu Mic; Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril: Băseşti (Begheiu Mic),
Breazova, Hauzeşti, Povergina şi Sudriaş; Naşterea Preacuratei: Gladna
Română, Jureşti, Pogăneşti, Sinteşti şi Susani; Cuvioasa Paraschiva: Băteşti,
Brăneşti, Bujor (Traian Vuia), Crivina, Curtea, Drăgsineşti, Fărăşeşti,
Jupâneşti, Margina, Mâtnicu Mic şi Poieni; Adormirea Preacuratei: Bucovăţ,
Bârna, Coşava, Coşăviţa, Coştei [de Sus], Drinova, Făget, Homoşdia,

227
Luncani, Nemeşeşti, Sărăzani, Săceni şi Tomeşti. Se observă că atât
Adormirea, cât şi Naşterea Preacuratei sunt preferinţele credincioşilor, aceste
două sărbători religioase ocupând mai mult de jumătate din parohiile care le
au ca hram. Totodată se constată, cu deosebire la Naşterea Preacuratei, o
grupare teritorială a localităţilor (vecine) cu acelaşi hram. O altă constatare ce
merită a fi relevată este că, în protopopiatul Făget, aproape trei pătrimi din
localităţile au hramul (ruga) în a doua jumătate a anului (începând cu 15
august), posibil şi pentru că o parte din recolta adunată şi fabricarea ţuicii
asigură mai multă bună dispoziţie în zilele când are loc ruga;
5. Pentru a deveni lăcaş de cult, orice biserică trebuie să fie sfinţită
(târnosită) de către un arhiereu (episcop) sau antesfinţită, din împuternicirea
acestuia, de către protopresbiter/protopop. Din acest punct de vedere, situaţia
bisericilor este următoarea:-
- Biserici sfinţite (târnosite) prin arhiereu: Băseşti (Begheiu Mic)
1800, Curtea 1806, Gladna Română 1774, Săceni 1791 şi Zolt 1780. Toate
cinci au fost târnosite de către episcopi sârbi, adică nainte de 1865. Deci, toate
sunt biserici de lemn cu o vechime de cel puţin un secol (la data conscripţiei).
- Biserici sfinţite (antesfinţite) prin protopop: Breazova 1818,
Botineşti 1874, Bârna 1854, Bujor (Traian Vuia) 1886, Coştei (de Sus) 1817,
Cliciova 1832, Făget 1891, Fărăşeşti 1891, Homoşdia 1891, Hauzeşti 1881,
Luncani 1872, Pogăneşti 1884, Sinteşti 1811, Surducu (Mic) 1859, Sărăzani
1878, Sudriaş 1883. Total 10 biserici. Dintre acestea 6 sunt sfinţite înainte de
1865, celelalte după. De aceea starea acestora din urmă este bună.
- Biserica din Susani apare sfinţită de presbiter (preot) în 1849. Total.
1.
- Biserica din Povergina este sfinţită în anul 1782 de către arhiereu,
dar „nu se cunoaşte numele său”. Credem că anul indicat (1782) este greşit,
din moment ce în pisania bisericii zugravul George Diaconovici „din Vârşeţ
sau Sredişte” precizează că „S-au sfârşit [de pictat] la anul 1783 luna
septembrie 25 de zile”542.
- În ce priveşte numele episcopului, la Româneşti se cunoaşte numele
protopopului (Petru Atanasievici (1814-1853), dar nu se cunoaşte anul
sfinţirii. Aceeaşi situaţie şi la Jureşti: a fost sfinţită de către protopopul
Atanasie Ioanovici (1861-1886).
- Nu se ştie nici când şi nici de către cine au fost sfinţite bisericile din:
Boteşti, Bichigi, Brăneşti, Bucovăţ, Coşava, Coşăviţa, Crivina, Drăgsineşti,
Drinova, Jupâneşti, Margina, Mâtnicu Mic, Pietroasa, Poieni, Temereşti şi
Tomeşti. Total 16 parohii.

542
Longin I. Oprişa, ,,Biserici de lemn-monumente istorice din Arhiepiscopia Timişoarei şi
Caransebeşului”, în ,,Mitrpolia Banatului”, an. XXXIX, nr. 2 martie-aprilie, 1989, p.78.

228
 6. În ce priveşte materialul din care este construită biserica, situaţia se
prezintă astfel:
- din lemn: Băteşti, Bichigi, Breazova, Bucovăţ, Coşava, Coşăviţa,
Coştei (de Sus), Crivina, Curtea, Cliciova, Drăgsineşti, Drinova, Făget,
Fărăşeşti, Gladna Română, Homoşdia, Jupâneşti, Luncani, Margina, Mâtnicu
Mic, Nemeşeşti, Petroasa, Povergina, Poieni, Româneşti, Susani, Săceni,
Tomeşti, Zolt. Total 29 biserici,
- din material solid: Botineşti, Bârna, Bujor (Traian Vuia), Făget,
Hauzeşti, Jureşti, Pogăneşti, Sinteşti, Surducu Mic, Sărăzani, Sudriaş,
Temereşti. Total 12 biserici.
- nu se arată din ce material e construită: Băseşti (Begheiu Mic),
Brăneşti. Total 2 biserici.
Obs.: 1. Biserica din Fârdea fiind în reparaţie, nu se menţionează
materialul; 2. La Făget sunt 2 biserici [una din lemn, una din material solid].
7. Starea fiecărei biserici:
- foarte bună: Bujor (Traian Vuia), Făget [cea nouă]. Total 2.
- bună: Breazova, Botineşti, Bârna, Curtea, Drăgsineşti, Fărăşeşti,
Homoşdia, Luncani, Poieni, Pogăneşti, Surduc, Sărăzani, Sudriaş. Total 13
biserici.
- de mijloc/suficient(ă): Bichigi, Cliciova, Jureşti, Margina, Mâtnicu
Mic, Susani, Săceni. Total 7 biserici.
- slabă: Brăneşti, Bucovăţ, Coşava, Coşăviţa, Coştei, Crivina,
Drinova, Jupâneşti, Petroasa, Sinteşti (din material solid!), Zolt. Total 11
biserici.
- foarte slabă. Făget [cea veche], Gladna Română, Româneşti,
Tomeşti. Total 4 biserici,
- nu se menţionează starea: Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti, Hauzeşti
(din material solid!), Povergina, Temereşti (din material solid). Total 5
biserici.
Obs.: 1. Biserica din Fârdea fiind în reparaţie, nu i se arată starea; 2.
La Făget sunt 2 biserici (şi de aceea sunt 43 biserici în 42 localităţi).
Observaţii
1. Observaţii cu privire la preţul bisericilor
Preţul bisericilor-monumente istorice
Biserica din Crivina (1676) 180 florini; cea din Româneşti (sec. XVII)
120 fl.; cea din Jupâneşti (1650, după tradiţie) 100 fl.; cea din Margina (1737)
1500 fl.; cea din Băteşti (ultimele decenii ale sec. XVIII) 900 fl.; cea din Zolt
(1781) 60 fl.; cea din Povergina (1783), 500 fl.; cea din Curtea (înainte de
1800) 2000 fl.; cea din Poieni (1800) 400 fl.
Deci, preţul bisericilor din aceeaşi categorie (monumente istorice)
varia de la 60 fl. (Zolt) la 2000 fl. (Curtea). Preţuri mici au şi bisericile din

229
Jupâneşti (100 fl.), Româneşti (120 fl.) şi Crivina (180 fl.), iar preţul cel mai
mare îl are biserica din Curtea (2000 fl.).
Nu ştiu dacă în 1891 aceste biserici erau sau nu erau declarate
monumente istorice, cert este că unii preoţi le-au subevaluat importanţa
patrimonială, considerându-le vechi, iar alţi preoţi le-au recunoscut-o şi de
aceea au exprimat-o în mulţi florini (Margina şi Curtea).
Acceptând asemenea preţuri mici, protopopul Sebastian Olariu a dat
dovadă de indiferenţă în ce priveşte conservarea maximă a acestor biserici,
neatrăgând atenţia preoţilor vizaţi să-şi schimbe optica în legătură cu valoarea
(importanţa) bisericilor în care oficiază slujbele religioase.
Compararea preţului bisericilor-monumente istorice cu starea lor
reală (fizică) în acelaşi an (1891)
Crivina 180 florini – stare slabă;
Româneşti 120 fl. – stare foarte slabă;
Jupâneşti 100 fl. – stare slabă;
Margina 1500 fl. – starea de mijloc;
Băteşti 900 fl. – starea nu se menţionează;
Zolt 60 fl. – starea slabă;
Povergina 500 fl. – starea nu se menţionează;
Curtea 2000 fl. – starea bună;
Poieni 400 fl. – starea bună;
Discrepanţa mare este între preţurile bisericilor din Margina (1500 fl.,
starea de mijloc) şi Curtea (2000 fl. starea bună), pe de o parte, şi preţul
bisericii din Poieni (400 fl. starea bună).
Preţul celorlalte biserici de lemn
Nepotriviri se constată şi la celelalte biserici de lemn între preţul cu
care a fost evaluată biserica şi starea ei fizică consemnată în Conscripţiunea
bisericilor din acelaşi an (1891).
Compararea preţului bisericilor de lemn cu starea lor reală
(eventual şi anul întemeierii sau al sfinţirii)
Băseşti (Begheiu Mic) 1300 fl., starea nu se menţionează [lemn],
(sfinţită în 1800)
Bichigi 1100 fl. – starea de mijloc.
Brăneşti 1800 fl. – starea slabă [lemn].
Breazova 800 fl. – starea bună (sfinţită în 1819).
Bucovăţ 300 fl. – starea slabă.
Cliciova 1000 fl. – starea de mijloc (sfinţită în 1832).
Coşava 360 fl. – starea slabă.
Coşăviţa 100 fl. – starea slabă.
Coştei (de Sus) 1000 fl. – starea slabă (Sfinţită în 1817).
Drăgsineşti 150 – starea bună.Drinova 100 fl. – starea slabă.

230
 Fărăşeşti 400 – stara bună (sfinţită 1891).
Gladna Română (1774) 80 fl. – starea foarte slabă.
Homoşdia 350 fl. – starea bună (sfinţită 1891).
Luncani 400 fl. – starea bună (sfinţită 1872).
Mâtnicul-mic, 250 fl. – starea de mijloc.
Nemeşeşti 300 fl. – starea foarte bună.
Petroasa 400 fl. – starea slabă.
Săceni (1790) 400 fl. – starea de mijloc.
Susani (1819), 350 fl. – starea de mijloc.
Tomeşti 150 fl. – starea de mijloc.
Şi în această categorie de biserici există mari deosebiri între starea lor
comună şi preţul cu care este evaluată fiecare:
 în stare bună: preţul creşte de la 150 fl. la (Drăgsineşti) la 800 fl.
(Breazova).
 în starea de mijloc: preţul saltă de la 150 fl. (Tomeşti) la 1000 fl.
(Cliciova) şi 1100 fl. (Bichigi).
 cu stare slabă: preţul porneşte de la 100 fl. (Coşeviţa şi Drinova) la
1000 fl. (Coşteiu de Sus) şi chiar 1800 fl. (Brăneşti).
Neclară este situaţia bisericii din Nemeşeşti. În anul 1842, Protopopul
Făgetului, desigur cu aprobarea Consistoriului (mai ales că localitatea
Drăgoeşti nu aparţine acestui protopopiat) a emis o circulară în care se solicita
„mila credincioşilor pentru a sprijini zidirea de noi biserici în Nemeşeşti şi
Drăgoeşti, „în locul celor vechi căzute”543. Rezultă că în Nemeşeşti a fost
zidită o nouă biserică de lemn din moment ce cea veche se surpase iar cea
existentă era în stare „foarte bună”. Să fi reuşit cei din Nemeşeşti să
construiască o nouă biserică cu 300 fl. sau cu o sumă puţin mai mare?
Compararea preţului bisericilor construite din material solid
Firesc, toate aceste biserici au fost construite în secolul al XIX-lea,
unele cu câţiva ani înainte de 1891 (când s-a exprimat preţul) şi era firesc ca

543
Deceniul al VIII-lea al secolului al XVIII-lea este unul destul de tensionat în privinîa
raporturilor dintre împărăteasa Maria Terezia şi Biserica greco-răsăriteana sârbă, în sensul că
împărăteasa a încercat şi în 1770 şi în 1777 să reducă o serie de privilegii ale mitropolitului şi
episcopilor sârbi, precum şi a BOS în ansamblul ei. Prinre altele era vizată şi plata singheliei
de către viitorul paroh (singhelia/gramata devenind gratuită). Posibil ca, într-un asemenea
context, episcopul Moise Putnik s-a grăbit să dea gramata (cum se numea decizia de
confirmare a parohului în parohia în care a fost ales sau numit) cât timp acestea încă mai erau
plătite, fie că preoţii din parohii nu le aveau (şi, deci, erau administratori parohiali) fie că
primiseră singhelie ori gramata de la un înaintaş al său. Dacă ipoteza de mai sus este corectă,
confuzia lui Atanasie Ioanovici între gramată şi antimis este cea care l-a determinat pe
succesorul său în administrarea protopopiatului (Sebastian Olariu) să nu ia în considerare anii
menţionaţi de At. Ioanovici ca ani de primire a antimisului, în loc de sfinţire (târnosire) a
bisericii respective.

231
înălţarea unei astfel de biserici să coste mai mult decât zidirea unei biserici
din lemn şi, în al doilea rând, să se cunoască suma reală folosită care exprimă
şi preţul bisericii. Se pare că nu s-a ţinut seama nici de această corelaţie
cheltuieli–preţ şi nici de corelaţia anul zidirii–starea bisericii.
Dacă în cazul bisericilor din Făget (terminată în 1891) şi Bujor (Traian
Vuia) preţurile sunt aproximativ reale – 16000 fl., respectiv 12000 fl., în
celelalte situaţii corelaţiile amintite sunt mai puţin corecte/exacte)
 cu stare bună sunt bisericile din Bârna 1000 fl. (sfinţită 1854),
Surducu Mic 2000 fl. (stinţită în 1859); Botineşti 4000 fl. (sfinţită în 1871);
Sărăzani 4500 fl. (sfinţită în 1878), Sudriaş 6000 fl. (sfinţită în 1883) şi
Pogăneşti 4500 fl. (sfinţită în 1884).
 cu stare de mijloc e biserica din Jureşti 1000 fl.
 cu stare slabă este biserica din Sinteşti zidită în 1811, cu 10000 fl.
Desigur, valoarea/preţul unei biserici depinde şi de dimensiunile ei şi
de împodobirea ei interioară, dar preţul bisericii din Sinteşti este, de pildă, de
10 ori mai mare decât cel al bisericii din Bârna, deşi a fost construită mult mai
de timpuriu.
Concluzia generală ce se degajă din analiza de mai sus este că nu
putem avea încredere deplină în corelaţia cost–preţul supraevaluat, nici în
corelaţia vechime–preţul evaluat (îndeosebi la bisericile-monumente istorice).
2. Parohii cu sesii de pământ: Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti, Bârna,
Bichigi, Botineşti, Brăneşti, Breazova, Bucovăţ, Bujor (Traian Vuia),
Cliciova, Coştei (de Sus), Crivina, Curtea, Făget, Fărăşeşti, Fârdea, Gladna
(Română), Mâtnic (Mic), Pogăneşti, Poieni, Povergina, Săceni, Sărăzani,
Sinteşti, Susani, Zolt.
Coşteiu de Sus şi Bucovăţ apar o dată cu 30 jug. respectiv 31 jug., a
doua oară cu câte 32 jug. fiecare. Am luat în considerare numai prima
variantă.
Sesia de 60 jug. la Fârdea şi cea de 64 jug. la Cliciova se justifică prin
existenţa, în sec. al XIX-lea, când s-au atribuit bisericilor sesiile, a două
parohii, iar cea de 64 jug. de la Făget prin faptul că era o sesie
protopresbiterală (egală cu 2 sesii parohiale).
a. Situaţia localităţilor nemenţionate
 Filii (fie şi numai o perioadă de timp): Baloşeşti, Boteşti, Coşeviţa,
Gladna Montană, Goizeşti, Nemeşeşti, Zorani.
 Parohie comună cu altă localitate (în momentul atribuirii sesiilor
parohiale): Drăgsineşti (cu Mâtnicu Mic), Hauzeşti (cu Fârdea), Jupani (cu
Sudriaş).
 Parohii nemenţionate cu sesii: Coşava, Drinova, Homojdia,
Jupâneşti, Jureşti, Luncani, Margina, Pietroasa, Româneşti, Sudriaş, Surduc
(Mic), Temereşti, Tomeşti.

232
 Consultând cărţile funciare existente în Făget, pe lângă judecătorie, am
constatat că şi acestea au fost datate cu o sesie întreagă de pământ de 31 sau
32 jugăre. Întrucât cărţile funciare nu se păstrează la Făget, n-am reuşit să
verificăm situaţia parohiilor Drinova şi Jureşti, dar în mod cert au primit şi ele
câte o sesie, căci existau în 1856, când s-au întocmit Cărţile funciare. Cu 31
jug. sunt sesiile din Coşava, Homojdia, Pietroasa, Româneşti, Tomeşti, iar cu
32 jug., Jupâneşti, Luncani, Sudriaş, Surducu Mic şi Temereşti.
Din documentele amintite rezultă şi alte aspecte: pentru locul pe care a
fost înălţată biserica s-au acordat 400 stânjeni (corect cloftori, căci cloftorul
e mai mic de 2 m lungime, cât are stânjenul) pătraţi, iar pentru cimitir 1 jugăr.
Unele biserici au în plus şi câte 800 stp. pentru curte.

Date comparative cu privire la situaţia bisericilor oglindită în conspectele

din anii 1878 şi 1891
În 1878 se menţionează ca şi în 1891 hramul bisericii, materialul din
care este construită şi starea ei. Se precizează dacă este sfinţită sau nu, dar nu
se arată când şi de către cine a fost sfinţită. În schimb, sunt trecute numele
episcopului şi al celui care a dat antimis şi în ce an.
Asemănări
Asemănări şi deosebiri în ce priveşte hramul bisericii
Marea majoritate a bisericilor au acelaşi hram.
Cu hramul schimbat în 1891 faţă de cel din 1878 apar parohiile: Bujor
(Traian Vuia): Cuvioasa Paraschiva în loc de Sf. Mare Martir Gheorghe;
Drinova: Adormirea Preacuratei – Învierea lui Iisus; Luncani: Adormirea
Preacuratei – Cuvioasa Paraschiva; Pietroasa: Pogorârea Sf. Duh – Cuvioasa
Paraschiva; Pogăneşti: Naşterea Preacuratei – Pogorârea Sf. Duh, Sudriaş:
Sf. Arhangheli Mihai şi Gavril – Pogorârea Sf. Duh; Surducu Mic: Adormirea
Preacuratei – Pogorârea Sf. Duh; Tomeşti: Adormirea Preacuratei – Naşterea
Sf. Ioan Botezătorul.
La parohiile Fârdea şi Hauzeşti nu este menţionat hramul în 1878.
Materialul din care este construită biserica
În 1878 nu se arată materialul din care e construită biserica la
Drinova (în 1891 este de lemn, dovadă că şi în 1878 era tot de lemn şi la
Fârdea (nici în 1891, când se precizează că biserica este în reparaţie. Dar s-a
şters „de lemn” şi corectat „de tot bun”).
În 1878, din „material bun”, „material solid”, „piatră” sunt bisericile
din Temereşti, Jureşti, Sudriaş, Botineşti (în 1869 biserica din Botineşti era de
lemn, semn că a fost construită alta nouă între timp), şi Bârna. La Sărăzani şi
Surducu Mic s-a corectat „de lemn” cu „de piatră”. Aşadar, în 1878 erau 7
biserici construite din materiale solide. Lor li se adaugă, în 1891, bisericile din
Făget, Bujor (Traian Vuia), Hauzeşti, Pogăneşti şi Sinteşti (construită în

233
1811?) ajungându-se la 12 biserici (eventual 13, cu cea de la Fârdea) din
material solid. Celelalte sunt, în continuare, biserici de lemn
Se observă că majoritatea bisericilor din material solid sunt cele
dinspre protopopiatul Lugojului, adică cele de pe Valea Sărazului.
Starea acestor biserici
Nuanţările sunt mai puţine: „bună” şi, respectiv „slabă”, „rea”. Toate
bisericile din material solid sunt în stare bună atât în 1878, cât şi în 1891.
(Excepţie face Sinteşti, starea bisericii fiind slabă). În ce priveşte bisericile de
lemn, doar trei (cele din Făget, Pogăneşti şi Drinova) sunt slabe, întunecoase
etc. în 1878, toate celelalte sunt în stare bună. Dintre acestea trei, doar biserica
din Drinova a continuat să rămână slabă, la Făget şi Pogăneşti construindu-se
biserici noi, de piatră.
În schimb, în 1891, cel puţin 11 biserici de lemn au ajuns într-o stare
rea, slabă şi altele trei într-o stare foarte slabă (vezi, caracterizarea lor în
1891). Am omis biserica veche din Făget, devenită indisponibilă după
construirea şi darea în folosinţă a celei noi, din piatră, iar starea bisericilor de
lemn din localităţile Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti şi Povergina nu este
prezentată în 1891.
Concluzia este simplă: ca material de construcţie, lemnul (mai ales
dacă nu este din esenţe tari) se degradează, în timp, mai uşor (şi mai repede)
decât cărămida arsă ori piatra şi de aceea construcţiile respective trebuie
mereu întreţinute, reparate sau construite altele noi.
Sfinţirea lăcaşelor de cult
În 1878, cu excepţia bisericii din Gladna Werk (Montană), care, foarte
probabil, a fost cumpărată de curând din altă parte (şi care, de altfel, nici nu
mai este amintită în 1891) şi nici n-a fost sfinţită, toate celelalte biserici (chiar
şi cele din filii) au fost sfinţite, dar fără a se preciza de către cine. Dar pentru
că au antimis, se poate deduce că ele au fost târnosite/sfinţite de episcop.
(Considerăm că, în 1848, protopopul Atanasie Ioanovici a făcut confuzie între
târnosire şi antimis, căci, în caz contrar, trebuie să admitem că până atunci
aproape toate bisericile au servit drept lăcaş de cult fără antimis).
Deosebiri
Principala deosebire dintre conscripţia din 1878 şi cea din 1891 este
rezultatul modului diferit în care este formulată (sau, probabil, înţeleasă)
cerinţa de a se menţiona – în cazul în care este sfinţită biserica – de către cine
şi când a fost ea sfinţită.
De aceea în „Descrierea” din 1878 se menţionează numele episcopului
şi anul în care el a dat antimis unei biserici [a târnosit biserica?] (în cazul în
care se ştie acest aspect), în „Conscripţia” din 1891 se încearcă să se afle dacă
protopopul sau episcopul a fost cel care a sfinţit biserica, spre a putea deveni

234
funcţională, cu o eventuală relevare a numelui celui care a sfinţit-o şi a anului
în care s-a făcut sfinţirea.
Prin prisma acestor precizări, situaţiile din cei doi ani se prezintă
astfel:
În anul 1878 se afirmă că au primit antimis următoarele biserici în:
 Anul 1779, de la episcopul de Timişoara Moise Putnik: Băseşti
(Begheiu Mic), Băteşti, Bichigi, Botineşti, Brăneşti, Breazova, Bucovăţ, Bujor
(Traian Vuia), Coşava, Coştei (de Sus), Crivina, Curtea, Drăgsineşti, Drinova,
Fărăşeşti, Fârdea, Gladna Română, Homojdia, Jupâneşti, Jureşti, Margina,
Mâtnicu Mic, Nemeşeşti, Pietroasa, Pogăneşti, Poieni, Povergina, Săceni,
Sărăzani, Sinteşti, Sudriaş, Surducu Mic, Temereşti, Tomeşti, Zolt.
Se observă că marea majoritate a parohiilor protopopiatului au primit
antimis [au fost târnosite?] în anul 1779, de la episcopul Moise Putnik (1774-
1781). Să fi introdus el „ordine” în eparhie sau îi este atribuit acest merit de
către protopopul Atanasie Ioanovici, ca fiecare parohie să figureze cu antimis?
 Anul 1780 este menţionat numai la Luncani, antimisul fiindu-i
atribuit episcopului Pavel Nenidov. Or, am precizat mai sus că, în 1780,
episcopul de care depindea protopopiatul Făgetului era Moise Putnik. În plus,
n-a existat nici un episcop Pavel Nenidov şi de aceea afirmaţia e greşită.
 De la Ştefan Avacumovici (1801-1822) a primit antimis biserica din
Susani în anul 1819. În schimb, este falsă afirmaţia că acelaşi episcop a dat
antimis bisericii din Cliciova în anul 1832, din moment ce el a decedat în
1822. Între 1831-1833 episcop de Timişoara au fost, ca administratori, Ştefan
Stancovici apoi Maxim Manuilovici (1833 octombrie 1838 februarie).
Moise Manuil (cum figurează în „Descriere”, pe considerentul că era
considerat român sau macedoromân, dar sârbii i-au spus numai Manuilovici) a
emis antimis bisericii „bătrâne” din Făget în anul 1835. Să nu fi avut până
atunci biserica antimis? (De fapt, unii episcopi obişnuiau să dea antimis nou).
Biserica din Gladna Werk (Montană) n-a avut antimis (probabil a fost
de curând cumpărată ca biserică veche, în stare rea în 1878 şi nemaifiind
menţionată în 1891. Biserica din Coşeviţa a avut antimis, dar s-a pierdut [„a
fost furat”, se precizează în 1869] „în timpul revoluţiei de la 1848” şi de aceea
ea a fost [din nou?] sfinţită de către protopopul Petru Atanasievici (1815-
1853), probabil, între anii 1849-1853 [Dovadă că e vorba de sfinţirea bisericii
nu de antimis].

Date comparative cu privire la situaţia bisericilor oglindită în conspectele

din anii 1891 şi 1917
Asemănări
În marea majoritate a cazurilor se păstrează hramul bisericesc.
Schimbări apar al bisericile din Gladna Română: Naşterea Preacuratei (1891)

235
– Adormirea Preacuratei (1917); Jureşti: Naşterea Preacuratei – Adormirea
Preacuratei; Nemeşeşti: Adormirea Preacuratei – Cuvioasa Paraschiva.
Gladna Montană, care nu apare cu biserică proprie în 1891, în 1917
figurează cu biserică proprie, cu hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul.
(Singurul hram de acest fel în protopopiatul Făget).
Între 1891 şi 1917 continuă procesul de construire de biserici din
material solid, deşi realizările nu sunt spectaculoase. Celor 12 sau 13 biserici
de acest fel din 1891 se adaugă bisericile din Băseşti (în 1891 nu se precizase
materialul), Brăneşti, Coştei, Cliciova, Drinova, Fârdea (aflată „sub reparare”
încă din 1878!), Gladna Română şi Mâtnicu Mic. Total alte 7 noi biserici care
fac ca numărul bisericilor de lemn să se reducă la 24, adică cu puţin peste 50
la sută din totalul lăcaşurilor de cult din protopopiat.
În ceea ce priveşte starea bisericilor, se constată următoarele, în 1917:
 Bisericile din materiale solide au o stare:
- foarte bună cele din Bujor (Traian Vuia), Coştei (de Sus), Cliciova,
Drinova, Făget, Gladna Română şi Mâtnicu Mic;
- slabă: biserica din Brăneşti;
- bună: toate celelalte biserici construite din material solid.
 Bisericile din lemn sunt consemnate ca prezentând următoarea stare:
- bună: bisericile din Breazova, Coşava, Coşăviţa, Drăgsineşti,
Fărăşeşti, Gladna Montană, Homojdia, Luncani, Nemeşeşti şi Poieni. Total 10
biserici.
- de mijloc: bisericile din Bichigi, Curtea şi Margina. Total 3 biserici.
- slabă: bisericile din Băteşti, Bucovăţ, Crivina, Jupâneşti, Pietroasa,
Săceni, Tomeşti, Zolt. Total 8 biserici.
Concluziile sunt uşor de stabilit:
- cele devenite biserici din materiale solid ori reparate, folosind în
continuare lemnul au căpătat în 1917 o stare materială superioară celei avute
în 1891;
- cele care n-au beneficiat de înlocuiri cu biserici noi sau nu au fost
supuse unor reparaţii semnificative, de regulă, se degradează, căpătând o stare
slabă:
- Îşi păstrează, în 1917, situaţia avută în 1891, bisericile din: Breazova,
Drăgsineşti, Fărăşeşti, Homojdia, Luncani, Poieni (bună); Bichigi şi Margina
(de mijloc); Brăneşti, Bucovăţ, Crivina, Jupâneşti, Pietroasa şi Zolt (slabă);
- Saltă în sus: Coşava şi Coşeviţa (din slabă, în bună), precum şi
Tomeşti (din foarte slabă, în slabă);
- decad: Curtea: bună – de mijloc; Săceni: de mijloc – slabă.
Evident, în aceste aprecieri poate exista şi o doză de subiectivism, mai
ales dacă evaluarea este făcută la nivelul de parohie. De aceea în toate
cazurile trebuie ţinut seama de caracterul lor orientativ.

236
 Deosebit de interesantă devine comparaţia dintre informaţiile anilor
1917 şi 1891, în legătură cu răspunsurile date la întrebarea: cine şi când a
sfinţit biserica. Ca să putem face această comparaţie, trebuie să aflăm mai
întâi, care sunt răspunsurile date în anul 1917:
 Biserici despre care ştim că au fost sfinţite (eventual din nou, în
urma unor lucrări de reparaţii).
- de către episcop: Cliciova – Miron Cristea 1911; Curtea, Atanasie
(corect: Ştefan) Avacumovici 1806; Făget, Miron Cristea 1911; Săceni, Moise
Putnik 1791 (an greşit, eventual anul 1781, deoarece în 1781 este ales
mitropolit şi pleacă la Carloviţ); Zolt, Vichenteie Ioanovici 1780. (Şi acest an
este greşit pentru că Vichentie Ioanovici Şacabent a fost episcop la Timişoara
în anii 1759-1774, lui urmându-i, ca episcop, Moise Putnic, după ce Şacabent
a fost ales mitropolit. De altfel, şi Longin Oprişa precizează că „pe balustrada
de la podul corului se află următoarea inscripţie: «Zugrăvitu-s-a această
sobornicească şi apostolească biserică în zilele împăratului nostru Iosif al
doilea şi [cu] prea blagoslovirea episcopului nostru [de] Timişoara, […] anul
1781544. Or, în 1781 [precum şi în 1780] episcop era Moise Putnik. Să reţinem
şi faptul că în pisanie nu se menţionează numele episcopului şi nici faptul că
el a sfinţit biserica pictată, ci doar că pictarea ei s-a făcut «cu prea
blagoslovirea episcopului nostru»). - Total 5 târnosiri.
- de către protopopul Făgetului: a) Petru Atanasievici: Breazova
1818; b) Nicolae Pavlovici: Surducu Mic 1859; c) Atanasie Ioanovici:
Hauzeşti 1882; Luncani, 1872; Sudriaş 1883; d) Sebastian Olariu: Bârna
1897, Botineşti 1904; Bujor (Traian Vuia) 1904; Coşava 1894; Coşăviţa 1893;
Coştei 1908; Drăgsineşti, 1900; Drinova 1907; Fărăşeşti 1901, Fârdea 1892;
Gladna Română 1896, Homojdia 1891, Jureşti 1898; Mâtnicu Mic 1912;
Pogăneşti 1898; Sinteşti 1892; Sărăzani 1898. Total 27 sfinţiri de biserici.
- de către preoţi: Ioan Daminescu, Gladna Montană 1894; Antoniu
Galiciu: Susani 1849. Total 2 biserici sfinţite.

 Biserici despre care nu se ştie când şi de către cine au fost sfinţite:

Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti, Bichigi, Brăneşti, Bucovăţ, Crivina (de
Sus), Jupâneşti, Margina, Nemeşeşti, Pietroasa, Poieni, Povergina, Româneşti,
Temereşti, Tomeşti. Total 15 biserici.
Se observă că cele mai multe biserici au fost sfinţite de către
protopopul Sebastian Olariu, devenit protopop în 1888.
Comparând datele de mai sus cu cele din anul 1891 şi cu cele din anul
1917 putem constata că:

544
Longin I.Oprişa, doc. cit., p. 80.

237
  Protopopul Sebastian Olariu, care a întocmit atât „Conscripţiunea”
din 1891 cât şi pe cea din 1917, nu a ţinut seama (decât în mică măsură), în
1917, de cele afirmate de el în 1891, iar atunci când le-a acceptat, a greşit
(întotdeauna – vezi situaţia episcopilor în 2013);
 Că nu a luat în considerare (în mod cert, dacă nu a cunoscut o sursă
documentară) reiese din faptul că a renunţat la a mai afirma că protopopul
Petru Atanasievici a sfinţit bisericile din Povergina şi Româneşti pentru că nu
cunoştea anul sfinţirii lor, că Moise Putnic a târnosit biserica din Băseşti
(Begheiu Mic) în anul 1800 (când el nu mai era episcop la Timişoara din
1781).
 În schimb, pentru că el (Sebastian Olariu) a sfinţit bisericile din
Coşava, Coşăviţa, Drăgsineşti, Drinova şi Mâtnicu Mic după 1891 (fie că e
vorba de aceleaşi biserici reparate, fie de altele nou zidite) devin biserici
despre care se ştie cine şi când le-a sfinţit. În felul acesta, ridicându-le pe
unele din necunoaştere în cunoaştere, pe altele coborându-le din biserici cu
ierarhi cunoscuţi în categoria celor cu ierarhi necunoscuţi situaţia a rămas
aproape neschimbată: din 16 biserici (cărora li s-a adăugat şi biserica din
Nemeşeşti, nesfinţită) în 1891, s-a ajuns la cele 15 parohii ale căror biserici n
se ştie nici când şi nici cine le-a sfinţit pentru a deveni lăcaşuri de cult.
 Dacă facem o comparaţie între uşurinţa cu care protopopul At.
Ioanovici le-a taxat aproape pe toate bisericile cu antimise din anul 1779 şi
meticulozitatea (cu erorile amintite) a protopopului Sebastian Olariu pentru
aflarea adevărului, putem avea încredere aproape deplină în conţinutul
„Conscripţiunii” din 1917, sub toate aspectele sale.

Averea şcolară nemişcătoare

În 1774, când împărăteasa Maria Terezia a sancţionat (aprobat)
Regulile directive (Regulae directivae), terenul alocat şcolii (Schulgrund)
deja era repartizat comunităţii bisericeşti, aceasta trebuind numai să zidească
şcoala. Deci, edificiul şcolar reprezintă contribuţia susţinătorului
învăţământului, iar terenul, contribuţia statului austriac, fără a se preciza
sub ce formă este dat terenul susţinătorului şcolii: uzufruct, proprietate,
arendă (nu s-a plătit niciodată!) etc. Pe scurt, chestiunea nici nu s-a pus în
niciun fel nici la înfiinţarea şcolii şi, după cum am menţionat în cazul sesiei
parohiale, nici când a fost întocmită Cartea funciară. Ea nu a fost pusă, deci n-
a fost clarificată nici când MCIP a recomandat comunităţii politice să dea
şcolii, din rezerva sa, 1 iugăr de teren pentru ca pe el elevii să-şi însuşească
cunoştinţe şi deprinderi practice în domeniul economiei (cultivării
pământului).
Problema proprietăţii fondului şcolar a apărut (în eparhia
Caransebeşului şi în protopopiatul Făget) în a doua jumătate a secolului al

238
XIX-lea, odată cu încercarea autorităţilor maghiare de a transforma şcolile
confesionale în şcoli comunale. Ca să-şi apere dreptul de proprietate pe care,
prin efort propriu, sau şi cu sprijinul altora (Consistoriu, donaţii din partea
generosului basarabean Vasile Stroescu etc.) au înălţat545 edificiile şcolare în
toate parohiile, Consistoriul caransebeşean a dispus ca toate parohiile să-şi
treacă în Cartea funciară (CF) întreaga avere şcolară nemişcătoare ca
proprietate a bisericii. După cum rezultă din Cărţile funciare ale localităţilor
din protopopiatul Făget, prea puţini preoţi s-au conformat acestui ordin. Dar,
din aceleaşi Cărţi funciare rezultă că, după Marea Unire din 1918, Statul
român a anulat această operaţiune, declarându-se el proprietar pe averea
şcolară nemişcătoare (ce figurează ca Fond şcolar).
Chiar şi înainte de a se întocmi CF şi de a se cere trecerea în CF de
drept a Fondului şcolar ca proprietate a bisericii, Consistoriul diecezan al
Timişoarei a considerat-o ca proprietate a sa, făcând pe epitrop responsabil de
modul în care este păstrată avuţia şcolară. Ilustrativ este, în acest sens, ordinul
prin care se cere epitropului să fie prezent când fostul învăţător este obligat să
predea, prin proces-verbal de predare-primire, succesorului său (sau, în lipsa
acestuia, epitropului) toate bunurile pe care le-a folosit şi toţi trei (sau ambii,
dacă lipsea succesorul) să semneze procesul-verbal546.
Aşa cum am menţionat în altă parte, ca să evite orice neplăcere,
protopopul Sebastian Olariu a adoptat următoarea soluţie: pe terenul cumpărat
cu banii bisericii din Făget a construit edificiul şcolar făgeţean între anii 1898-
1899 ca fiind casă parohială, dar împărţirea spaţului din interiorul clădirii a
respectat exigenţele MCIP privind sala de învăţământ, locuinţa învăţătorului
precum şi construcţiile anexe din curte. În felul acesta, biserica s-a putut
întabula în CF ca proprietară atât asupra terenului, cât şi asupra clădirii547.
Totodată, fostul fond şcolar (pe care s-a aflat clădirea vechii şcoli
confesionale) a fost vândut unor particulari, înainte ca statul [român] să-şi
revendice dreptul de patronat.
Că fiecare comună bisericească (reprezentată prin parohie sau filie), pe
scurt fiecare biserică (şi, prin ea, Consistoriul) se considera proprietar nu
numai pe edificiul şcolar, ci şi pe întregul Fond şcolar rezultă din documentul
intitulat „Date statistice pentru senatul episcopesc a (sic!) diecezei
Caransebeşului despre starea averilor bisericeşti şi şcolare cu finea
anului…”.

545
Daniel Alic, op.cit. pp 213, 215-216.
546
APF, Protocol Curtea, ord. circ. Nr. 13PpiatF, din 3 noiembrie 1841 a fost difuzat
Rescriptum Declaratorium adoptat de Consistoriul diecezan al Timişoarei cu Nr. 83, în
sesiunea sa din 6/18 martie 1841, care la ,,punctul al treilea” prevede cele menţionate.
547
Ioan Cipu, Învăţământul făgeţean 1769/1998, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1998,
pp. 54-55;73.(în continuare: Ioan Cipu, Învăţământul…)

239
 Folosesc datele cuprinse în documentul care oglindeşte averea
nemişcătoare a şcolilor la sfârşitul anului 1891, datat 16 februarie 1892,
expediat Consistoriului cu Nr. 13 prot. 1892. (Datele rămân neschimbate şi în
anii următori până în 1918, aşa cum rezultă din sondajele făcute în Cartea
funciară).
Pentru o mai uşoară comparare a averilor diverselor parohii şi a
valorilor lor apropiate de fiecare parohie, am grupat parohiile în funcţie de a)
suprafaţa de teren a fiecărei parohii; b) valoarea bisericii (apreciată de paroh).
Filiile, neavând biserică proprie, nu figurează în „Datele statistice” amintite.
Să adăugăm şi faptul că întreaga suprafaţă menţionată în CF ca
Schulfond (Fondul şcolar) este considerată în „Date statistice” ca dotaţiune
învăţătorească.
Suprafaţa terenurilor dotaţiune învăţătorească şi preţul ei.
1. În ordine crescândă a mărimii acestor suprafeţe (în cloftori pătraţi,
kfp), suprafaţa şi valoarea (în florini v.a.) a dotaţiunii învăţătoreşti dintr-o
parohie se prezintă astfel:
0,132 (kfp pătraţi): Breazova, 40 fl. Total 1.
0,400 (1/4 lanţ/jugăr): Nemeşeşti, 20. Total 1.
0,800 (1/2 jugăr): Brăneşti 70, Jureşti 20, Mâtnicu Mic 10, Româneşti
100, Săceni 100, Temereşti 100. Total 6.
1 jugăr (1600 kfp pătraţi): Băseşti (Begheiu Mic) 30, Băteşti 300,
Bârna 30, Coştei (de Sus) 80, Crivina 10, Drăgsineşti 10, Jupâneşti 40,
Margina 150, Petroasa 10, Pogăneşti 30, Sărăzani 50, Zolt 10. Total 12.
1,100: Făget 100. Total 1.
1,800 (1 ½): Hauzeşti 800. Total 1.
2 Botineşti 80, Curtea 100, Drinova 40, Fărăşeşti 100, Gladna Română
10, Luncani 50. Total 6.
2,100: Susani 200. Total 1.
2,1200 (2 ¾): Fârdea 400. Total 1.
3: Bucovăţ 200, Cliciova 400, Coşava 150, Povergina 90, Surducu
Mic 300, Sudriaş-Jupani 150. Total 6.
3,800 (3 ½): Tomeşti 100. Total 1.
4,800 (4 ½): Bujor (Traian Vuia) 700. Total 1.
4,1400: Sinteşti 330. Total 1.
Observaţii: 1. Parohiile Bichigi, Homojdia şi Poieni, precum şi filia
Coşeviţa apar cu edificiu şcolar, dar fără dotaţiune învăţătorească. Total 3.
2. Filiile Baloşeşti, Boteşti, Goizeşti, Gladna Montană, Zorani n-au
edificiu şcolar propriu. Total 5.
3. Sudriaş şi Jupani au atât biserică, precum şi şcoală comună. Total 1.
4. Pe pag. 1 parohiile Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti, Bichigi,
Botineşti, Brăneşti, Breazova, Bucovăţ, Bujor (Traian Vuia), Bârna, Cliciova,

240
Coşava, Coşeviţa (filie), Coştei (de Sus), Crivina, Curtea, Drăgsineşti şi
Drinova sunt trecute cu avere în coloana „Fondaţiune şcolară”, iar pe pag. 2
Latus-ul [De reportat] şi Translatum (Report), la coloana „Dotaţiune
învăţătorească”, unde sunt trecute averile celorlalte parohii.
5. În CF majoritatea parohiilor nu apar cu suprafeţele (mai mari)
menţionate de parohi.
Comentarii. Se observă marea diferenţă dintre preţurile cu care au
fost evaluate de către parohi atât terenurile cu aceeaşi suprafaţă, cât şi cele cu
suprafeţe diferite, suprafeţele mai mari având preţuri mai mici ca cele cu teren
mai mic, cu toate că diferenţele privind rodnicia solului dintre localităţi nu
este prea mare. Câteva exemple: Sfertul de jugăr de la Nemeşeşti (20) este
mai scump decât jugărul de la Crivina, Drăgsineşti, Petroasa, Zolt (10), ca să
nu mai vorbim de cea mai mică suprafaţă (0,132 jugăr, aşadar mai puţin decât
a 12-a parte dintr-un jugăr) de la Breazova care este cel mai scump teren din
tot protopopiatul. Deşi Begheiu Mic şi Băteşti sunt sate vecine, 1 jugăr de la
Băteşti este de 10 ori mai scump decât cel de la Begheiu Mic şi de 30 de ori
mai scump decât aceleaşi terenuri din parohiile care au evaluat 1 jugăr cu 10
fl. şi exemplele pot continua.
Toate aceste nepotriviri dovedesc superficialitatea şi lipsa de
responsabilitate a multor preoţi când e vorba de a da anumite informaţii
statistice.
Fondaţiune (sic!) şcolară are numai Gladna Română: 1 jugăr, 5 fl.
Cu câte 1 astfel de realitate apar: unităţile şcolare Băseşti (Begheiu
Mic) 100 fl., Cliciova 120, Coştei (de Sus) 20, Margina 80, Susani 50.
Edificiul şcolar şi preţul său
1 Toate parohiile au un singur edificiu şcolar.
2 În coloana
1: „Edificiu şcolar cu locuinţă pentru învăţător” toate parohiile au
menţionat că au astfel de edificiu, pentru ca în coloana următoare: „Edificiu
şcolar fără locuinţă pentru învăţător” să fie menţionate Sinteşti, Povergina şi
Sudriaş-Jupani. Mai mult, evaluarea aceleiaşi construcţii şcolare apare diferit:
la Povergina: edificiul cu locuinţă costă 200 fl., iar fără locuinţă, numai 20 fl;
la Sinteşti edificiul cu locuinţă pentru învăţător costă 200 fl, fără locuinţă 100
fl.; la Sudriaş-Jupani preţurile sunt 300 fl. respectiv 100 fl. În niciuna dintre
aceste trei localităţi nu apar doi învăţători, nici chiar la Sudriaş-Jupani care
sunt localităţi diferite cu parohie (şi şcoală) comună.
3 Şi preţurile construcţiilor şcolare sunt diferite, explicaţie parţial
justificată prin presiunea inspectorului şcolar regesc ca edificiile
necorespunzătoare să sufere modificările necesare sau să se construiască altele
noi, care să corespundă exigenţelor MCIP. Preţurile lor sunt următoarele (în
florini)

241
 20: Povergina. Total 1.
50: Crivina, Jupâneşti, Jureşti. Total 3.
100: Sinteşti, Sudriaş-Jupani. Total 2.
150: Petroasa. Total 1.
170: Breazova. Total 1.
200: Luncani, Nemeşeşti. Total 2.
250: Drinova, Fărăşeşti. Total 2.
300: Băteşti, Botineşti, Bârna, Hauzeşti, Mâtnicu Mic, Poieni,
Sărăzani, Tomeşti. Total 8.
400: Băseşti (Begheiu Mic), Coşava, Coştei (de Sus), Drăgsineşti,
Homojdia, Pogăneşti, Româneşti, Susani. Total 8.
500: Brăneşti, Făget, Surduc (Mic) . Total 3.
600: Temereşti. Total 1.
650: Săceni. Total 1.
800: Bucovăţ, Fârdea, Gladna Română. Total 3.
900: Bujor (Traian Vuia), Margina. Total 2.
1000: Bichigi. Total 1.
3000: Cliciova. Total 1.
3500: Curtea. Total 1.
Deci, edificiile şcolare sunt apreciate cu preţuri variind între: 1-100 fl.:
6; 101-200 fl.: 6; 301-500 fl.: 19; 501-1000 fl.: 8; 1001-3000 fl.: 2.
Observaţii: 1. Şcolile din Povergina, Sinteşti şi Sudriaş-Jupani au fost
menţionate cu preţul şcolilor fără locuinţă pentru învăţător.
2. Filia Coşeviţa apare fără edificiu şcolar, dar cu cheltuieli la
funcţionarea şcolii, ceea ce duce la concluzia că procesul de învăţământ se
desfăşoară într-un spaţiu închiriat. În schimb, în Zolt deja exista şcoală
comunală.
3. Se constată marea dispersie a preţurilor edificiilor şcolare,
explicabilă prin starea diferită de degradare a lor (dacă evaluarea s-a făcut
corect). Necunoscând situaţia concretă a fiecăreia, renunţăm la a comenta
preţurile.
4 Cu datorii apar unităţile de învăţământ din localităţile: Băseşti
(Begheiu Mic) 3,37; Brăneşti 20, Cliciova 100, Făget 4000, Fârdea 580,
Gladna Română, 73,49, Hauzeşti 600, Homojdia 51,90, Pogăneşti 600,
Sudriaş-Jupani 300, Tomeşti 3,80.
Cel puţin în cazul Făgetului, datoria se explică prin faptul că în acea
perioadă s-a cumpărat terenul pe care urma să se zidească o casă parohială
care să fie folosită ca edificiu şcolar.

242
 Averea bisericească mişcătoare
Aşa cum am precizat şi la începutul acestui capitol, a doua mare
categorie de bunuri/valori care alcătuiesc averea bisericească (a comunităţii
religioase) o formează averea mişcătoare, alcătuită şi ea, la rândul său, din
două mari subgrupe: 1. Mijloace băneşti (banii) şi 2. Bunurile materiale şi
serviciile legate de aceste bunuri. Cea de a doua subgrupă fiind formată din
multe bunuri deosebite între ele, ne vom opri numai asupra cărţilor de cult cu
valoare de patrimoniu cultural-naţional, folosite în oficierea slujbelor
religioase, precum şi asupra altor câtorva obiecte de cult cu valoare de
patrimoniu cultural-naţional (potire, cruci, steaguri/prapuri etc.)
Mijloacele băneşti/financiare sau banii
Între 1716 şi 1918, în Banat au circulat două feluri de bani: florinul
austriac şi coroana maghiară. De aceea se impune să facem câteva precizări,
mai puţin interesante pentru cei fără preocupări istorice, dar absolut necesare
celor care intră în contact cu documente din perioada amintită.
Florinul austriac era fie de aur şi i se spunea florin imperial sau
galben/galbăn, după culoarea galbenă a aurului (şi era mijloc de tezaurizare),
fie de argint, care era, de fapt, moneda naţională în Imperiul
habsburgic/austriac, pentru că el era cel aflat în circulaţie, cel cu care se
puteau cumpăra şi vinde toate produsele şi serviciile. Fiind din argint (în aliaj
şi cu alte metale nepreţioase) avea, cum se spune, o valoare intrinsecă, în sine
dar mai mică decât valoarea florinului imperial. Florinul avea ca divizionar
creiţarul [avea o cruce (<germ. „Kreuz”) pe el], căruia românii îi ziceau
creiţar/criţar – 1 florin [fl.] = 60 creiţari (notaţi x, deci un fel de X). Şi
creiţarul avea subdiviziuni (fără nume) care reprezentau a 40-a parte din
creiţar. Deci 1 fl = 60x şi 1x = 40.
Aceste notaţii trebuiau să le cunoască epitropii (administratorii banilor
bisericeşti) din acea vreme.
Să adăugăm şi următoarele aspecte:
- Până în 1859 exista în circulaţie în Imperiul austriac o singură formă
de florin, cel de argint. Pentru că şi alte ţări aveau ca monedă naţională bani
numiţi de asemenea florini, obligatoriu se scria fl. w.w. adică florini valută
vieneză;
- În 1859, după mai multe înfrângeri suferite de către Austria în
războaiele purtate şi după cheltuielile mari pe care le-a avut participând la
Războiul Crimeii (1853-1856) care nu i-au adus beneficiile pe care le urmărea
(reocuparea nu doar a Olteniei, pe care a stăpânit-o între anii 1718-1739, ci şi
ocuparea întregii Ţări Româneşti), Imperiul austriac se vede obligat să facă o
devalorizare mascată a monedei sale naţionale, înlocuind florinul valută
vieneză (w.w.) cu florinul valută austriacă (v.a.), în aşa fel încât 100 fl. w.w.
= 105 v.a. şi 60 creiţari w.w. = 100 creiţari v.a. Şi de aceste legături trebuiau

243
să ţină seama cei care doreau să facă comerţ. (De pildă că cumpere cărţi
bisericeşti sau alte obiecte de cult după 1859);
- Pentru că florinul de argint era moneda austriacă cu care se făcea
comerţ (adică se afla în circulaţie), adeseori în documentele obişnuite nu se
mai preciza despre ce fel de florin este vorba (cel vienez sau cel austriac), ci
se masca subterfugiul cu prescurtarea m.c., adică moneda aflată în circulaţie,
florinul comercial.
În 1867 se creează Austro-Ungaria, stat federal alcătuit din două ţări
cu largă autonomie: Austria şi Ungaria, în care moneda era unică, deci
florinul austriac era şi moneda naţională a Ungariei. Dar, în dorinţa ei de a
deveni cât mai independentă faţă de Austria, după mai multe insistenţe,
Ungaria capătă dreptul de a-şi forma o monedă proprie, aşa încât în anul 1892,
în Ungaria apare, alături de florin, şi coroana maghiară, cu subdiviziunea filer,
raportul dintre cele două monede fiind următorul: 1 florin = 2 coroane 1
creiţar = 2 fileri şi 1 coroană = 100 fileri. (Deoarece 1 coroană = 100 fileri,
adeseori se considera [în documente] că şi creiţarul trebuie să fie tot a suta
parte din florin, adică 1 fl. v.a. = 100 creiţari/criţari v.a. Că nu era aşa rezultă
din faptul că 1 coroană = 100 fileri şi 40 părţi fileri ca să se ajungă la 1 florin
v.a.) Din 1892 şi până în 1898 în Ungaria se puteau folosi, respectând raportul
amintit, ambele monede, iar din 1898 unica monedă admisă în circulaţie era
numai coroana, cu diviziunea filerul. Din 1900 s-a introdus şi denumirea bani
pentru filer, deci 1 creiţar = 2 fileri = 2 bani.
Epitropul era persoana aleasă de comunitatea bisericească pentru
gestionarea întregii averi (băneşti şi materiale) a bisericii. El purta evidenţa
tuturor încasărilor (venitelor) şi a plăţilor (cheltuielilor) bisericii, întocmind
document pentru fiecare încasare şi plată, iar la sfârşitul anului calendaristic
întocmea un Bilanţ contabil pe care, în mod normal, trebuia să-l prezinte în
faţa membrilor sinodului parohial sau, cel puţin, în faţa membrilor
comitetului/consiliului parohial, ca aceştia să cunoască averea bănească a
bisericii şi să poată hotărî şi efectuarea unor cheltuieli mai mari. (De altfel,
erau reguli precise, stabilite de către Episcopia ort. sârbă [după 1865, cea
română] de la Timişoara, respectiv Caransebeş, în această privinţă).
Aşa cum orice compunere (mai ales cea literară) trebuie să aibă o
introducere, o tratare pe larg a subiectului şi o încheiere, tot aşa şi Bilanţul
contabil era alcătuit din trei părţi distincte: Introducerea era suma de bani
(soldul) din anul precedent, sold care putea fi pozitiv (cu bani în casă), negativ
(cu datorii) sau nul (nici cu bani, nici cu datorii). Tratarea avea trei părţi: a)
bani intraţi (Venite) b) bani cheltuiţi (Ieşiri) şi c) Sold (diferenţa pozitivă,
negativă sau nulă dintre ele după ce se adaugă la Venite şi soldul anului
precedent. Dacă diferenţa este pozitivă se menţionează cea de a treia parte
„Banii ce rămân”. Aceşti „bani ce rămân” constituie, în principal, analiza

244
noastră, pentru că ei au fost (parţial sau integral) împrumutaţi. De aceea, în
Încheiere se menţionează două situaţii: câţi din banii din soldul pozitiv dintre
a) şi b) din intrare au mai rămas după ce, parte din ei au fost împrumutaţi şi, în
plus, dacă toţi se află în lada bisericii sub forma „bani gata” sau bani în
numerar (bani „lichizi”) sau câţi se află în „lada bisericii” şi câţi dintre ei au
fost daţi în păstrare cuiva şi cine este acest „cuiva”.
De ce nu s-au păstrat toţi banii încasaţi în „lada” bisericii? Din două
motive importante: 1. Ca să se facă o investiţie (cheltuială) mai mare e nevoie
de sume importante de bani care nu se pot aduna decât pe parcursul mai
multor ani, mai ales că majoritatea absolută a parohiilor protopopiatului Făget
erau mici, cu venituri anuale modeste. Însă, nu de puţine ori hoţii au pătruns
în biserică, au spart lada (de lemn) şi au furat banii pe care i-au găsit. De
aceea numeroase circulare episcopeşti menţionează asemenea furturi şi
îndeamnă pe epitropi să nu-i mai lase în lada de bani, ci să-i ducă/plaseze în
locuri sigure, una din metode fiind aceea de a da banii care nu sunt destinaţi
acoperirii unei cheltuieli mari imediate, cu împrumut unor persoane cu
moralitate bună şi cu stare materială care, la nevoie, prin justiţie, să poată
asigura recuperarea banilor împrumutaţi; 2. Pentru suma împrumutată biserica
încasa dobândă (interese, cum se spunea în epocă) rata dobânzii fiind de 6 la
sută. Deci, prin împrumut se poate mări capitalul bisericii. De aceea, ultima
parte a Bilanţului menţionează două aspecte: Pe de o parte câţi bani nu au fost
daţi cu împrumut (şi, dacă nu se păstrează în lada de bani, unde se află ei), iar
pe de altă parte, câţi bani se află efectiv în lada bisericii. Bilanţul trebuie să
dea două rezultate egale.
Pentru ilustrarea tuturor celor de mai sus, dăm ca exemplu,
Bilanţul parohiei Surduc (Mic) pe anul 1837

Venit
Sold
Nr. Capitalul: surse şi cum este el folosit cheltuieli
crt. fl. cr.w fl. cr.w.
0 1 2 3 4
37
40
1 Capitalul ce a rămas [din anul precedent 1836] 1210
37
40
a. Venit [în anul 1837]
[Se arată fiecare sursă de venit cu suma/valoarea sa trecută în 
col. 1 şi 2] 37
Total [venit] 36
2 40
..58
15
Suma capitalului 1269 34
40

245
 2 Cheltuială [în anul 1837]  
 [Se arată fiecare element de cheltuială cu valoarea sa]
Scoţând cheltuială din capital [diferenţa (nr. crt. (1+2)-3]
3 Total [cheltuieli]
.15 45
15
Capitalul rămas este 1253 49
40
3 Capitalul ce rămâne
[Se împarte – după caz – în:
a) Lista fiecărui debitor, cu suma împrumutată
 nr. crt. [(1+2)-3]-4
4
Total [bani împrumutaţi]
Suma capitalului [ce se va
posta pe anul viitor]
Se face dierenţa dintre nr. crt. [(1+2)-3]-4]
b) Soarta capitalului rămas dacă nu se află tot în lada bisericii:
Capitalul dat spre păstrare [în lada satului, la persoană [nume,
prenume]
Bani rămaşi în lada bisericii pentru cheltuieli curente
5 Sumele se specifică separat în coloana 0
În final, b1+b2=nr. crt. [(1+2)-3]-4 dacă b1+b2 = (1+2)-(3+4)
16 16
650+216 = 6716
40 40

Precizări: 1. În bilanţul real nu figurează nici nr. crt. şi nici coloana

nr. Ele au fost însă introduse pentru o mai uşoară înţelegere a operaţiilor
efectuate. În consecinţă, nu există nici din numerele curente (1+2)-3 sau
[(1+2-3]-4, ci doar menţionarea soldului după adunarea soldului din anul
precedent şi a totalului venitului din anul curent. Asemănător, se explică
soldul ce va fi reportat pentru anul următor (1838) scăzând banii cheltuiţi şi
împrumutaţi din soldul anterior.
2. Aceleaşi consideraţii în privinţa numerelor curente 4 şi 5 cu părţile
notele cu a, b, b1, b2 (suma capitalului împrumutat nu apare în Bilanţ şi de
aceea am pus-o în paranteză, ci doar suma. De asemenea, parohiile mici au
„capital ce rămâne” (soldul de reportat pentru anul viitor fiind zero), ceea ce
înseamnă că reportul din anul precedent+venit=cheltuieli sau, dacă toţi banii
din „capitalul ce rămâne” sunt împrumutaţi, soldul pentru anul viitor este de
asemenea zero, dacă întregul sold final se păstrează în lada bisericii sau în altă
parte, dispare.
3. Un astfel de bilanţ trebuia întocmit de către epitropul fiecărei
biserici, dar trebuie să recunoaştem, era destul de dificil pentru cel care avea
doar pregătirea şcolii primare, fie ea şi cu 6 clase.
Bilanţul trebuie întocmit în prima parte a anului calendaristic următor.

246
 Se observă că totalul de la (1+2)= 3 trebuie să fie egal cu cel de la 4
(a+b+c). De asemenea că de la capitalul bisericii sunt excluşi şi banii
împrumutaţi, iar sumele datornicilor vor fi menţionate până la stingerea
completă a obligaţiilor.
Asemenea bilanţ trebuia întocmit de către epitrop în primele luni ale
anului următor.
În documentarea făcută, n-am întâlnit ordinul circular al Episcopiei
care să îndemne credincioşii să dea bani cu împrumut ori să fie întocmit
bilanţul după modelul de mai sus, însă o însemnare a parohului Mâtnicului
Mic indică anul 1826. Fie că unii epitropi – aproape cu toţii simpli ţărani, deci
fără o pregătire prealabilă – au întâmpinat dificultăţi în întocmirea corectă a
bilanţului, fie că l-au falsificat, cert este că – după cum se precizează într-un
document al parohiei Bichigi şi cum dovedeşte şi protocolul (registrul) de
aproape 300 de pagini aflat în arhiva protopopiatului Făget, – începând cu
anul 1835, protopopul trebuia să se deplaseze, ducând cu el şi registrul, la
fiecare parohie şi, după ce a confruntat bilanţul cu fiecare act doveditor, să-l
aprobe, certificând exactitatea lui prin semnătura proprie şi prin copierea
bilanţului în registrul de la protopopiat. Să adăugăm şi următoarele amănunte:
la verificare trebuiau să fie prezenţi şi membrii antistiei comunale (cnezul şi
juraţii) şi, după modul în care a fost întocmit bilanţul şi ţinând cont de părerile
membrilor antistiei comunale, protopopul hotăra dacă epitropul să fie
menţinut sau nu în continuare. Mai mult, în parohiile domeniale trebuia să fie
consultat şi proprietarul moşiei (ori un împuternicit al său), iar în cele libere,
şeful preturii (ori un delegat al său), care-şi puneau şi ei semnătura pe bilanţ.
Am amintit toate aceste amănunte pentru a evidenţia seriozitatea cu
care era urmărită de către Episcopia Timişoarei apărarea averii bisericeşti.
Dar, ca în multe alte domenii, delăsarea înlocuia conştiinciozitatea şi
rigurozitatea îndeplinirii sarcinilor de serviciu, pe măsură ce anii trec. Dacă
iniţial protopopul s-a deplasat în fiecare parohie şi verifica bilanţul – dovadă
că în protocol aceeaşi persoană (acelaşi scris) a reprodus cele amintite mai sus
–, treptat, treptat acelaşi scris nu se mai regăseşte până a dispărut total,
particularităţile grafice dovedind că protocolul a circulat de la o parohie la
alta, că preotul ori altă persoană a introdus bilanţul, simulând prezenţa
protopopului, care, la Făget, doar subscria ce au trecut alţii. Ba, există ani în
care nu există nici această semnătură.
Alte precizări necesare:
- Banii încasaţi de la datornic (debitor) nu sunt menţionaţi în
capitolul/partea „Venit”, ci ei rezultă din reducerea datoriilor (cap „Capitalul
ce rămâne/rămas”), dacă ea mai există, sau numele debitorului nu mai
figurează aici;

247
 - Dacă debitorul moare sau pleacă (ex. Dionisie Ciolocuş, fostul
deputat al cercului electoral Făget în Parlamentul de la Pesta în anii 1848-
1849, care, după ce a împrumutat 103 fl., s-a stabilit în oraşul Macău/Mako,
astăzi în Ungaria), dacă nu se reuşeşte recuperarea datoriei de la urmaşi, se
face apel la comitat (varmeghie) pentru sprijin ori se menţine în evidenţă, la
datoria sumei datorate la-nceput se adaugă, anual, dobânda ce trebuia plătită;
- La protopopiat există două protocoale/registre cu bilanţurile
contabile ale fiecărei parohii şi filii cu biserică: vol. I pentru anii 1835-1846 şi
vol. II pentru anii 1847-1857, ceea ce nu înseamnă că după 1857 nu s-au mai
întocmit bilanţuri sau că nu s-au împrumutat în continuare bani, circularele
consistoriale dovedind acest fapt.
Să analizăm, pe scurt, fiecare din cele trei capitole importante ale
bilanţului.
Venit: Sursele venitului sunt foarte diferite atât ca formă (denumire),
cât şi ca mărime, ele depinzând de numărul enoriaşilor şi de ataşamentul lor
faţă de biserică, de averea materială a parohiei etc. Iată câteva din cele mai
frecvente ori mai importante:  banii adunaţi cu tasul (în timpul slujbelor
religioase în biserică), de regulă sume modeste, cele mai mari sume adunate
fiind la Curtea (în jur de 100 fl. în fiecare an);  trasul clopotelor după morţi;
 din vânzarea luminilor (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de
cumpărare);  camăta după suma împrumutată. În localităţile cu sume mari
împrumutate, ea era semnificativă. Pogăneşti: 144 fl., în 1856; Surduc: 110 fl.
în 1847 şi 135 fl. în 1845; Sărăzani: 175 fl, în 1847, după 2544 fl. capital
împrumutat şi 191 fl., în 1854;  vânzarea ierbii din progagie/pogragie:
Drinova: 162 fl. în 1856; Zolt: 135 fl., în 1837; Drăgsineşti 136 fl., în 1856;
Cliciova, 126 fl., în 1855, 150 fl., în 1856 şi 140 fl., în 1857;  vânzarea
prunelor: Drinova: 100 fl., în 1855; Curtea 110 fl., în 1849 şi 91 fl., în 1857;
preotul Simeon Petrovici din Pogăneşti cumpără, în anul 1839, prunele cu 90
fl., dar nu în „bani gata”, ci sub formă de împrumut a banilor şi de aceea el
apare ca datornic, nu ca sursă de venit. Merită evidenţiată iniţiativa de la
Gladna Română care, în loc să vândă prunele, a preparat răchie din ele şi a
valorificat ţuica, mărindu-şi capitalul. Dacă în 1853 biserica a cheltuit 150 fl.
pentru cumpărarea răchiei pentru maistorii care au executat diverse lucrări, în
1854 a cumpărat căzi pentru a fabrica membrii comitetului parohial răchia,
cheltuind în total 37 fl. 30 cr, ca în 1855 să obţină un venit de 582 fl., prin
vânzarea celor 24 acoave de răchie cu 24 fl. 15 cr. acovul. Câştigul realizat i-a
îndemnat să continue această practică în anii următori, dar beneficiile n-au
mai fost atât de spectaculoase. Oricum, rezultatele sunt deosebit de
încurajatoare şi de evidente: dacă în 1847 capitalul era de 64 fl. 32 x., în 1857,
el a ajuns la 1160 fl şi 31 x.

248
 Se observă că preţul produselor vegetale (vânzarea ierbii, a poamelor,
a răchiei etc.) diferă foarte mult de la un an la altul, în funcţie de condiţiile
climatice (an ploios sau secetos cu frig şi ploi primăvara în timpul polenizării
florilor pomilor fructiferi ş.a.) care au asigurat sa nu producţiile mari.
 milostenia a îmbrăcat mai multe forme: 1) cea din cutia milei – bani
puţini; b) cea de obşcie, a comunităţii: în 1844, comunitatea administrativă
Susani donează bisericii cei 175 fl. cu care ciobanul a cumpărat dreptul
păşunatului în hotarul satului; în 1848, comunitatea din Bârna dăruieşte
bisericii 164 fl., cea din Bujor (Traian Vuia), 114 fl., în 1855; cea din
Pogăneşti 171 fl., în 1855 etc. Dar, de cele mai multe ori, comunitatea adună
bani pentru un ţel precis: la Sinteşti, 230 fl. pentru repararea turnului bisericii
în anul 1846 şi 330 fl. în acelaşi an pentru locul bisericii; cu banii adunaţi (55
fl. [posibil şi cu contribuţia bisericii] la Făget s-a cumpărat un zvon, în 1855;
tot un zvon s-a cumpărat şi la Băteşti, în 1854, dar mai mare (cu greutatea de
2 măji şi 60), în valoare de 149 fl. 30 cr.; la Zolt au fost adunaţi de la
comunitate 180 fl., în 1849, 200 fl., 1850 şi 105 fl., în 1851 pentru repararea
[generală] a bisericii de lemn: la Coşeviţa cu banii adunaţi de la 30 de
persoane s-a putut cumpăra un steag (prapure); obşcea din Nemeşeşti, făcând
mari eforturi, a adunat suma de 225 fl. pentru a putea repara biserica de lemn,
în 1842; obşcea din Pietroasa a contribuit cu 82 fl. 50 x pentru ca să poată
cumpăra biserica un Minei nou obşesc [pe 12 luni?] în valoare de 110 fl., în
1843; c) cea a unor persoane generoase: în 1851, Iosif Capotescu donează
singur 50 fl., iar alte câteva persoane completează suma cu 16 fl. şi 30 cr.
pentru a se putea cumpăra un harâng (clopot) la biserica din Brăneşti; peste
doi ani. (1853) Gavrilă Bărbos, tot din Brăneşti, dăruieşte bisericii 200 fl., iar
exemplul se repetă în 1854 la Jureşti, când Antănas Ţăranu dă 100 fl.; la Zolt,
preotul Ioan Beşlău (socrul viitorului protopop făgeţean Atanasie Ioanovici) şi
epitropul Ioan Mihuţ contribuie cu 65 fl. pentru repararea turnului bisericii;
prin lăsământul (testament) din 1845 Vasilie Căpălnăşan donează bisericii din
Margina 150 fl., biserica urmând să folosească banii după moartea sa.
Exemplu asemănător întâlnim şi la Temereşti, unde, după moartea preotului
de acolo Mihai Ianoş, în 1836, biserica a beneficiat de o milostenie în valoare
de 100 fl. 30 x.
Aşadar, printre binefăcătorii bisericii întâlnim şi numele a doi preoţi.
Am amintit toate milosteniile reale, spre a cinsti memoria
binefăcătorilor. Am precizat milosteniile reale, căci am întâlnit, din nefericire,
şi una nedemnă de funcţiile autorului. Este vorbe de Nicolae Opronescu din
Susani, în acelaşi timp epitrop şi cnez/chinez/primar. Ca epitrop, el
împrumută din banii bisericii, în 1843, pe Gheorghe Lupulescu cu suma de
150 florini, cu înţelegerea dintre ei că, în anul următor, Lupulescu va dona
bisericii 50 fl. În 1849, îi dă lui Opronescu cei 50 fl. promişi, iar acesta reţine

249
40 fl. donând bisericii 10 fl., care reprezenta, de fapt, dobânda după suma
împrumutată, nu o donaţie/milostenie. Descoperită mârşăvia, Opronescu a fost
destituit din calitatea sa de epitrop, dar cei 40 fl. nu i-a mai donat bisericii
drept milostenie.
Este uşor de constatat că milostenia, vânzarea prunelor şi cea a ierbii
au fost principalele mijloace aducătoare de venit pentru parohii.
Cheltuială. Foarte diferite, cheltuielile se pot grupa, după natura
materialelor şi serviciilor plătite, în două mari grupe: investiţii şi materiale
consumabile de unică folosinţă necesare în serviciile religioase. La rândul lor,
şi investiţiile sunt de două feluri: pentru bunuri fixe şi pentru bunuri mobile,
în fiecare din ele incluzând – după cum se va vedea – atât materiale de unică
folosinţă, cât şi serviciile corespunzătoare.
Începem cu materialele consumabile de unică folosinţă necesare în
buna desfăşurare a serviciilor religioase: untdelemn, tămâie, smirnă, vin
(pentru împărtăşanie), lumini (lumânări), materiale de curăţenie, hârtie de
scris, formulare statistice şi alte materiale de birou, prau de puşcă (Curtea) etc.
Ele au o pondere mică în totalul cheltuielilor. Aici includem şi salariu
epitropului (între 10 şi 40 florini, cum e cazul la Făget).
Pe locul următor, în ordine crescândă a ponderii cheltuielilor, se
situează bunurile mişcătoare.Amintim pe cele mai importante:  cumpărarea
unui steag (bisericesc)/prapure/prapore: Coşteiu de Sus 54 florini, în 1838;
Drăgsineşti 70 fl., în 1853; Jupâneşti 30 fl., în 1847 etc.;  confecţionarea de
odăjdii preoţeşti şi alte ornate: Jureşti 122 fl. 30 cr., în 1836; Făget 300 fl., în
1855; Curtea 174 fl., în 1856; Cliciova 140 fl., în 1854; Sărăzani 129 fl., în
1846; Sinteşti (Sânceşci)548 1 felon cu toate cele preoţeşti veşminte 122 fl. 30
cr., în 1842 etc.;  ripide: la Zolt 15 fl, în 1845; protocoale (registre
matriculare): Zolt 7 fl., în 1844; Româneşti (botezaţi şi răposaţi) 30 fl., în
1837; Margina, protocolul poruncilor 40 fl., în 1836,  Cărţile de cult ocupă
un loc important în această grupă: Brăneşti: Liturghii, 120 fl., în 1856; Susani:
12 Minee 62 fl., în 1854 şi încă 52 fl., în 1856, pentru legarea lor laolaltă;
Fărăşeşti: Apostol (nou), 20 fl., în 1851; Homojdia: Minei 105 fl., în 1852;
Cliciova: un Penticostar şi un Liturghier 56 fl., în 1835; Nemeşeşti:
Evanghelie 20 fl., în 1846; Româneşti: Penticostar 43 fl., în 1835 [ar putea fi
Penticostar, Blaj, 1808, inventariat de Mureşianu cu nr. 1205]; Săceni: un
Minei de obşcie şi un Molitvelnic legat 135 fl., în 1837. [Molitvelnicul ar
putea fi cel predat de parohia Bujor (Traian Vuia) a cărui filie era Săceni:

548
Aşezarea parohiilor în protocoale s-a făcut, de către protopop, după alfabetul sârbesc şi de
aceea Sinteşti (scris Şînceşci) figurează pe ultimul loc fiind precedat de Homojdia, Fărăşeşti
(Foraşesci) şi Fârdea(Furdea).

250
Molitvelnic, Sibiu, 1833, iar Mineiul să nu fi fost predat, dacă nu era
„pierdut”]; Jureşti: Molitvelnic, 22 fl., în 1837.
De remarcat diferenţele mari de preţuri la celaşi sortiment, precum şi
eforturile financiare deosebite făcute de credincioşii din parohiile mici şi
sărace pentru a-şi procura cărţile de cult necesare, în condiţiile în care au
dispărut colportorii care, firesc, ar fi trebuit să le vândă mai scump, nu mult
mai ieftin decât cărţile cumpărate în secolul XIX.
Cele mai mari cheltuieli ale parohiilor sunt legate de bunurile
imobile, de averea nemişcătoare, recte de biserici, de lăcaşul de cult.
Marea majoritate a bisericilor fiind de lemn şi vechi, ele solicitau dese
reparaţii, începând cu şindrila acoperişului şi încheind cu tălpoanele care
sprijineau zidurile pe sol. Totodată, a început acţiunea de a se construi o nouă
biserică, din cărămidă, material scump şi dur/tare care este mult mai rezistent
şi, implicit, mai durabil.
 În perioada la care ne referim, şindrilă au cumpărat parohiile: Făget:
20000 de bucăţi (cu 20 fl. mia), 400 fl., în 1851; Bucovăţ: 3500 buc., 100 fl.
30 cr., în 1847; Bichigi: 7000 buc. cu 98 fl., în 1848; Drinova: 4000 buc., 172
fl. 40 x, în 1856; Fărăşeşti a cumpărat şindrilă de 20 fl. (nespecificată
cantitatea); la fel şi Băteşti care, însă precizează că 120 fl. a costat şindrila iar
manopera maistrului 125 fl., în 1855; materiale auxiliare (cuie, cloambe,
piroane ş.a.) şi manopera meşterilor s-au adăugat cheltuielilor cu şindrila. La
Coşava, şindrila a costat 60 fl., materialele auxiliare 16 fl., 30 x, manopera
pentru acoperiş 30 fl., în 1835, apoi materialele de lipit biserica din exterior şi
lipirea propriu zisă [cu pământ pregătit] încă 38 fl., în 1838; la Temereşti,
diversele reparaţii la biserică s-au ridicat, în 1848, la 435 fl.
Totodată, bisericile au fost dotate şi cu diverse obiecte:  clopot/zvon/
harâng: Bichigi: 2 clopote, cu 350 fl., în 1835; cele 2 clopote de la Făget au
costat 396 fl., în 1848; câte un zvon/harâng au cumpărat Brăneşti: 685 fl., în
1854; Sărăzani: 757 fl., în 1854; Zolt: obiecte de cult. La Coşeviţa, în 1841,
procurarea Antimisului şi aşezarea lui pe prestol au costat 128 fl., 12 x, în
1841, bani adunaţi, în cea mai mare parte prin milostenie, iar un Christ de
pleu (tablă), zugrăvit, 12 fl., tot în 1841; în 1836, parohia Margina cumpără 4
icoane prestolnice cu 46 fl. 40 x, iar parohia Sinteşti procură, în acelaşi an, cu
180 fl., 40 prăznicare şi 20 covoare pe care le-a pus la proscomidie.
Între anii 1835-1857 doar o singură biserică a fost sfinţită, cea din
Susani, în 1856, când s-au cheltuit, cu acel prilej 191 fl. 10 x. Evenimentul s-a
petrecut după cel puţin 15 ani de preocupări şi de muncă, întrucât aflăm că în
1836 au fost daţi 220 fl. drept căpară maistorilor angajaţi pentru a înălţa
edificiul de cult.
În schimb, întâlnim mai multe parohii care adunau  materiale pentru
o nouă biserică, din cărămidă: Pogăneşti cumpără 30 stânjeni de piatră cu 237

251
fl., 20 x., în 1852 şi cărămidă (nespecificată cantitatea) cu 488 fl., în 1856, dar
parohia vecină Bîrna pare mai avansată, întrucât, după ce procură, în 1852,
128 perechi de scânduri de brad cu 273 fl. şi 20 stânjeni de piatră spartă cu
132 fl. 40 x, în 1854, în acelaşi an începe construirea fundaţiei, plătind
constructorilor 917 fl. 30 x şi alţi 200 fl. penru zidirea ei propriu zisă.
Dar, nu toate parohiile au acţionat în acest fel. De pildă, parohia
Surduc (Mic), în loc să procure, pe parcursul anilor, materialele necesare
zidirii noii biserici şi să plătească acontarea maistorilor care vor înălţa
edificiul, au preferat să dea banii adunaţi cu dobândă, deşi ei au fost destinaţi
înălţării bisericii. În plus, construirea bisericii în anul 1855, deşi ştiau că nu au
adunate materialele trebuincioase, că devizul este de 6000 fl. şi că ei nu
dispun nici de 3000 de florini, din care aproape 90 la sută erau daţi cu
împrumut. Sperau că diferenţa o va da comunitatea, ceea ce nu s-a întâmplat.
Totodată, parohia mai comite o mare greşeală: se iau cu împrumut de la casa
orfanală din Făget „cu foarte aspră execuţie”, (după cum se menţionează în
Bilanţul pe anul 1856549 încă 1000 fl. w.w. Întrucât evidenţa încetează în anul
următor, nu se cunosc amănunte despre felul în care surducanii au reuşit să se
salveze din această încurcătură în care au intrat în mod conştient).
Capitalul ce rămâne (capitolul 3 din Bilanţ) a provocat cea mai mare
bătaie de cap atât epitropilor cât şi comitetului/consiliului parohial, antistiei
comunale, protopopiatului şi, după cum se va vedea, chiar Episcopiei
Timişoara şi Mitropoliei de la Carloviţ.
Am specificat deja că principalele două considerente care au
determinat recurgerea la împrumutarea banilor bisericii care, în perspectiva
imediată şi chiar medie, prisosesc, au fost, pe de o parte dorinţa de a preveni
furtul lor de către hoţi, iar pe de lată parte, sporirea capitalului bisericii, prin
dobânzile încasate.
Totuşi, unele parohii, chiar în anii când se practica împrumutul, au
preferat să-şi păstreze banii în „lada satului” (Breazova şi chiar Surduc, 2 ani)
„sub patru peceţi” (chei?) sau să-i împrumute unor persoane publice (tot
Surduc), nefiind sigure de recuperarea banilor de la toţi debitorii.
În ceea ce priveşte calitatea debitorilor, ei pot fi împărţiţi în două mari
categorii: cei din cler (parohi, administratori parohiali [din localitate sau din
alte localităţi] şi laici, aceştia din urmă fiind diferiţi, mai ales prin poziţia lor
socială şi politică: pe lângă credincioşii localnici, mai împrumutau bani din
lada bisericii funcţionari publici, administratori ai domeniului pe teritoriile
căruia se afla parohia şi chiar proprietarul domeniului.
Simpla evidenţiere a acestor posibili solicitanţi de împrumuturi arată
cât de delicată era situaţia celui/celor care hotăra(u) acordarea sau
549
APF, Socoatele bisericilor din districtul [protopopiatul] Făgetului, vol. II, 1847-1857, f.
213.

252
neacordarea unui împrumut. Cum putea refuza epitropul sau
comitetul/consiliul parohial pe preotul local, pe administratorul sau stăpânul
domeniului al cărui supus este? sau, pe chinez, pe pretor, pe orice alt
funcţionar cu funcţii mari în cadrul comitatului? De aceea, atunci când se
analizează corectitudinea şi răspunderea eventualelor sume irecuperabile
trebuie avute în vedere şi aceste aspecte.
Înainte de a prezenta pe rând, succint, cele mai semnificative situaţii,
să precizăm următoarele:
- Împrumutul este acordat pe un an de zile (calendaristice 1 ianuarie –
31 decembrie), deci cu scadenţa în 31 decembrie a anului în care s-a acordat
împrumutul indiferent de ziua şi luna în care a fost el dat şi cu o rată a
dobânzii de 6%.
- La începutul anului calendaristic următor (sau, cel târziu, până la
întocmirea bilanţului) se pot petrece (înregistra) următoarele cazuri:
 Debitorul îşi achită integral obligaţiile (suma împrumutată şi
dobânda cuvenită) şi-atunci numele său nu mai apare în acest capitol;
 Debitorul îşi achită numai dobânda şi el figurează, în continuare cu
capitalul împrumutat;
 Achită dobânda şi o parte din capital, iar în dreptul numelui său
apare o sumă mai mică decât cea din anul anterior;
 Debitorul nu plăteşte nimic şi-atunci el va figura cu totalul
capitalului anului anterior plus dobânda, deci cu o sumă mai mare.
Aceste amănunte ne ajută să înţelegem (deducem) mai uşor scopul
pentru care a fost cerut împrumutul: pentru acoperirea unor nevoi proprii,
pentru a preveni furtul (caz în care nimănuia nu i-a conveni să plătească
dobândă dacă numai i-ar păzi, fără să-i şi folosească şi în interes personal) sau
cu intenţii mascate, pe care vom încerca să le descifrăm, fără a fi siguri că
bănuiala este certă, în toate cazurile.
Preoţi. Din cele 43 de localităţi menţionate cu biserică proprie [4 erau
filii (Hauzeşti, Coşeviţa, Goizeşti şi Temereşti) în celelalte 39 de parohii era
cel puţin un preot], în 25 din ele preoţii au luat împrumuturi. Sunt şi câteva
cazuri speciale: preotul Simeon Petrovici figurează datornic atât la Pogăneşti,
cât şi la Drinova; protopopul Petru Atanasievici a împrumutat, în 1835, 15 fl.
15 x de la Bârna şi 33 fl. 4 x de la Crivina, iar în 1836, 106 fl. de la Goizeşti;
37 preoţi din cele 25 de parohii amintite iau împrumut, uneori chiar figurând
ca datornici în 1853 (primul an de atestare, ceea ce permite posibilitatea să se
fi împrumutat anterior), îndată (în primul an) ce au fost numiţi etc. Preoţii din
Gladna, Fărăşeşti şi Botineşti au luat toţi banii din lada bisericii, lăsând-o
goală, iar alţi preoţi s-au împrumutat de două şi chiar de trei ori în intervalul
analizat, fie după ce şi-au achitat integral împrumutul anterior, fie
completându-l mărind în felul acesta valoarea totală a împrumutului.

253
 Urmărind modul în care şi-au „stins” protopopul ori alţi preoţi datoria,
vom constata că ea s-a făcut treptat. Concluzia nu poate fi decât una singură:
cu toate că – conform Rescriptului din 1779 şi a altor reglementări anterioare
ori posterioare anului 1775 – era interzisă acoperirea obligaţiilor
credincioşilor faţă de protopop şi preot cu bani din lada bisericii, întrucât nu
era obligaţia parohului sau a epitropului să colecteze bani de la credincioşi
pentru birul protopopesc şi nici a epitropului pentru birul preoţesc, ci a
agentului fiscal de la primărie, şi protopopul şi preoţii care au recurs la
mijlocul amintit au încălcat în mod conştient interdicţia amintită. Căci, cum
putem explica altfel împrumutul protopopului din parohiile sărace şi departe
de sediul protopopiatului amintite şi nu s-a apelat la lada bisericii din Făget
sau din altă parohie apropiată?
Funcţionarii publici nu numai că nu şi-au achitat împrumutul luat,
dar, în câteva cazuri s-a apelat la ei pentru a păstra o parte din banii
neîmprumutaţi, evident fără „interese” (dobândă), cel mai semnificativ fiind
exemplul fervalterului (administratorului) Ciaconi [Csokonyi (Ciacany)] din
Lugoj la care a apelat epitropul (?) din Surduc în 1849, după ce anterior
păstrase banii în lada satului [la primărie]. Este vorba de 625 fl. Dar, după un
an de zile, Ciokany schimbă condiţiile, considerându-i bani împrumutaţi (cu
dobândă) iar atunci când surducanii au dorit să înceapă construirea bisericii
din piatră şi cărămidă, a restituit întreaga sumă datorată. Deci era corect.
Cu totul altfel trebuie să-i apreciem pe proprietarii domeniilor sau pe
administratorii acestora din protopopiatul Făget, atunci când au apelat la
împrumut. Este greu de conceput că moşierul Pop din Bucovăţ avea strictă
nevoie de cei 4 fl. pe care i-a împrumutat din lada bisericii din Bucovăţ, că
administratorul Iuraşec (Juraschek) din Fărăşeşti [cel care ne-a relatat
discuţiile dintre Eftimie Murgu şi generalul maghiar Bem, în august 1849, în
casa socrului său din Făget, cu privire la rezultatul misiunii încredinţate lui
Murgu de către guvernul revoluţionar maghiar pentru a trata o împăcare a
ungurilor cu Avram Iancu, misiune neîndeplinită, întrucât Murgu n-a ajuns
până la Iancu] nu a „împrumutat” (fără obligaţia de a plăti dobândă şi fără a
menţiona termenul de restituire), în 1846, cei 32 fl. 22 x, decât cu gândul de a
nu-i restitui niciodată. Şi exemplele de acest fel pot continua, toate dovedind,
după părerea mea, intenţia acestor stăpâni fie de a lua, prin abuz, banii
supuşilor lor (pe atunci încă în starea de iobăgie), fie de a-şi recupera
eventualele amenzi aplicate unuia sau mai multor credincioşi ai parohiei.
Însă, punctul culminant al bunului plac manifestat de „domnul” moşiei
faţă de ţăranii subjugaţi lui s-a petrecut la Mâtnicu Mic (Mutnic) în anul
1837, când spaiia (spăhia) Ioan/Iános/Johann de Malonai de Mutnic pur şi
simplu a confiscat întreaga sumă de 484 fl., pe care o găsise în lada bisericii
(au rămas „ascunşi” 2 fl. 15x). N-a vrut să dea nici un act că a luat banii, nici

254
să fixeze vreun termen de restituire a sumei. Mai mult, în testamentul pe care
l-a întocmit înainte de moarte (a decedat la scurt timp după devalizare,
probabil tot în 1837 sau la începutul lui 1838), el afirma că nu datorează
nimănui nici un florin.
Evenimentul este amintit în bilanţurile din 1838 şi 1839 (cu
considerarea sumei răpite drept împrumut). Lipsesc bilanţurile din 1840 şi
1841 (pe anii anteriori) aşa încât abia din 1842 se reia prezentarea bilanţului
pe anul 1841.
Oprim aici relatarea pentru a prezenta câteva evenimente care s-au
petrecut la scurt timp după „cutremurul” de la Mâtnic, mai ales că şi autorul
jafului murise.
a) Johann Maloncai/Malonay era renumit în toată zona prin
brutalitatea cu care îşi trata supuşii şi cu găsirea a tot felul de mijloace pentru
a-i hărţui şi a le mări obligaţiile senioriale. De pildă, aşa cum menţionează
fostul învăţător al Mâtnicului, Traian Babescu, pentru că femeile care-şi
duceau rufele să le limpezească în apa pârâului ce curgea pe lângă locuinţa sa
trebuiau să treacă prin grădina lui Malonay, fiecare gospodărie era datoare să
presteze o zi de robotă în plus. De aceea, supuşii s-au bucurat când au aflat
că „domnul” a murit550, lui urmându-i, se pare, nepotul său, tot Ioan/Johann.
b) În mod cert, cele petrecute la Mântic au ajuns până la urechile
episcopului de la Timişoara şi chiar ale mitropolitului de la Carloviţ, căci nu
considerăm o simplă coincidenţă hotărârea luată de către Comisia
Consistorială a Episcopiei Tmişoarei Nr. 131 din 21 martie/2 aprilie 1840 [pe
baza unei hotărâri asemănătoare a Consistoriului Mitropolitan din 1839] cu
privire la „Modul în care trebuie să se chivernisească binele şi averea
bisericească”, iar la 6/18 martie 1841, Consistoriul [timişorean], în sesiunea
sa Nr. 83, a adoptat, la rândul său Rescriptul Declaratorium, care
reglementează în cele mai mici amănunte „modul în care trebuie să se
întrebuinţeze, să se păstreze şi să se împrumute banii bisericii, a dieţezei
acesteia”551. Fără a-l detalia, din lungimea sa, din formularea cerinţelor din
titlu şi din cazurile concrete prezentate până acum se poate deduce cu uşurinţă
conţinutul reglementării, întocmirea corectă a inventarelor, a procesului
verbal de predare-primire la orice schimbare a epitropilor, controlul

550
Traian Babescu, Monografia comunei Fârdea, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p.57. (În
prezent Mâtnicu Mic este sat aparţinând administrativ, comunei Fârdea).
551
Probabil Johann n-a fost romano-catolic sau a fost înmormântat în altă parte, căci decesul
său nu este înregistrat în protocolul/registrul decedaţilor al bisericii catolice din Făget, căreia
îi aparţineau toţi adepţii acestui cult (puţini la număr, pe atunci) din împrejurimi, inclusiv
Mâtnicu Mic. În schimb, decesul soţiei este consemnat în 1834, sub forma: ,,Distinsa Doamnă
(Spectabilis Domina) Ioana Malonay de Mutnik” (vezi Ioan Cipu, Fragmentarium…, vol.1,
p.169). În plus, la Mâtnic se află numai monumentul funerar cu o dedicaţie pentru Ioana
Malonay (Traian Babescu, op.cit.).

255
permanent din partea organelor bisericeşti şi administrative, limitare dreptului
parohiei de a acorda, cu de la sine putere, împrumuturi de până la 50 fl.,
pentru sumele mai mari cerându-se aprobarea protopopului, respectiv a
episcopului, acordarea împrumutului numai persoanelor care dispun de avere
nemişcătoare din vânzarea căreia se pot recupera, prin justiţie, banii
împrumutaţi sunt câteva piedici deja cunoscute, în cea mai mare parte a lor.
În concluzie, considerăm că Rescriptul Declaratoriu din 1841 este
consecinţa celor petrecute la Mâtnic.
c) La câţiva ani după devalizarea lăzii bisericii şi moartea primului
Ioan/Johann Malonay, la Mâtnic apare un alt eveniment deosebit: într-o joi
seara (Babescu nu precizează anul) cel de-al doilea Ioan/Johann a fost ucis, cu
o armă de foc, în casa iubitei sale. Deşi era iarnă şi zăpada era mare, ucigaşul
n-a putut fi identificat pe baza urmelor de zăpadă.
Mult mai târziu, adevărul a ieşit la iveală, chiar prin mărturisirea
autorului crimei. Est vorba de tânărul (pe atunci) Moldovan din familia
[porecla] „Bogdan” (sic!), care după crimă s-a dus ginere la „Ciuteanu” din
Gladna Română. Ştiind că „domnul” se duce în fiecare joi seara la iubita sa
dându-i comisioane pentru ce să-i cumpere a doua zi din piaţa de la Făget, a
pândit momentul sosirii lui Johann la iubită şi, pe când aceştia erau preocupaţi
cu număratul banilor, Moldovan a introdus puşca printre şorlocaturile
oblonului de la fereastră, a ţintit corect, a tras câteva focuri de armă, Johann a
căzut mort la pământ, iar el s-a îndepărtat rapid de casa cu pricina. Ca să nu-i
fie luată urma de pe zăpada aşternută pe pământ, avusese prevederea de a se
încălţa cu vârful pantofilor la călcâi şi cu călcâiul pantofului la degete pentru
ca urmele să indice că persoana respectivă a venit spre casă, nu s-a îndepărtat
de ea. S-a dus la o râpă, a aruncat puşca în ea şi după ce s-a îndepărtat de râpă
s-a încălţat normal şi a ajuns acasă cu bine552. Prin această stratagemă, toate
cercetările organelor de specialitate au fost infructuoase.

552
APF., Protocolul Curtea, filele 52-58, ord. circ. Nr. 13Ppiat Făget din 3 noiembrie 1841.
Importanţa deosebită pe care i-au acordat-o Episcopia de Timişoara şi Mitropolia de Carloviţ
rezultă din finalul Rescriptului Declaratoriu :
,,Fiind regulele aceşcea prin Consistorium de normă statornică în privinţa
chivernisirii a binelui şi a chivernisirii averii bisericeşci aşăzate, a porunci: ca [în] limba
sârbească şi[în cea] rumunească tălmăcită să se ţirculează [=să fie întocmită şi difuzată
circulara] spre fiitoare [=viitoare] îndreptare şi pază, prin toată eparhia cu aceea adaugere, ca
fieşcie care biserică a Eparhiei aceşciia să se înzestreze cu un exemplar a regulelor acestora,
carele după ce se va descrie [=copia] prin preotul locului, trebuie să se vidimiruiască [=să se
verifice şi să se certifice, prin semnătura verificatorului, exactitatea copiei cu originalul] prin
diştrictualnicul protopresviter şi să să repună întru actele [importante ale] bisericii spre
întrebuinţare, întru chivernisirea banilor bisericeşci şi să se înscrie dimpreună [=din nou] şi în
protocolul ţircularelor”.
Că întregul Rescript a fost redactat fie de mitropolie (cum cred), fie de episcopie în
limba latină (pentru a putea fi citit şi verificat, la nevoie, de către organele administrative ale

256
 Cu decesul acestui Ioan/Johann se stinge şi familia Malonay, căci el
nu era căsătorit.
După decesul primului Ioan/Johann, parohia din Mâtnic a încercat să-
şi recupereze banii de la urmaşul său, care îşi argumenta refuzul prin
conţinutul testamentului. De aceea s-a apelat la sprijinul varmeghiei
(comitatului), ca pe calea justiţiei să fie recuperată suma de 500 fl. (şi câţiva
creiţari) de la massă (sic!) [familie, avere?]. În final, pentru că familia
Malonay, pe de o parte a rămas fără urmaşi, iar pe de altă parte deoarece ea
avea şi alte datorii, domeniul Mâtnic a fost scos, spre vânzare, la licitaţie, şi
cumpărată de către fam. Podraczky din Lugoj, în anii ’50 ai secolului al XIX-
lea, unul dintre membrii acestei familii (Kornel Podradszky) ajungând „pretor
al plasei Făget”, pe la 1880553.
Fie că au tras învăţăminte din ce li s-a întâmplat ambilor Johann
Malonyays fie că erau formaţi, psihic, din alt „aluat” cert este că după
preluarea domeniului de către membrii Podradszky parohia şi-a recuperat
banii iar viaţa supuşilor a devenit mult mai bună.
Deşi nu mărturiseşte explicit care a fost motivul real care l-a
determinat pe Moldovan să ucidă, nu este exclusă nici motivaţia, fie şi
parţială, alături de ura generală, că refuzul tânărului Joan/Johann de a restitui
bisericii banii luaţi prin abuz de înaintaşul său, să fi grăbit luarea deciziei
amintite.
În afară de epitropul-cnez de la Susani, au existat şi alţi epitropi ale
căror tentative de a sustrage sume de bani din încasări au fost descoperite, ei
fiind puşi să plătească/să restituie sumele respective. Nu le mai amintim
numele.
Însă, nu putem trece peste următoarea nedumerire proprie: de ce la
aprobarea definitivă a Bilanţului nu au participat (între anii 1835-1846) nici
preotul, nici membrii comitetului consiliului parohial (ori măcar preşedintele
acestuia, dacă era altul decât preotul), ci numai persoane străine: protopopul,
membrii antistiei comunale, un reprezentant al autorităţii administrative
superioare comunei sau domeniului, mai ales că se hotăra şi menţinerea ori

statului, care, la acea dată, încă mai redactau actele oficiale în limba latină) rezultă, pe de o
parte, din nevoia ca documentul să fie ,,tălmăcit” adică tradus atât în limba sârbească precum
şi în cea românească, iar pe de altă parte prin faptul ca episcopul Pavel Jivcovici al Timişoarei
certifică fidelitatea cu originalul a textului tradus în limba română [în cazul de faţă], folosind
tot limba latină, nu cea sârbă: ,,Lectum et Catraebatum [corect: Contrebatum] per Paulum
Zsivcovits Inratum [corect: Juratum] Consistorialem Notarium” (Citit şi colaţionat
[=confruntat amănunţit cu originalul] prin [=de către] Paul [=Pantelimon] Jivcovici, notar
consistorial oficial [=autorizat]). În plus, certificarea episcopului este legitimată prin aplicarea
sigiliului Episcopiei Timişoarei. (apare precizarea: ,,Preotul consistorial”).-APF., Protocolul
Curtea f.58.
553
Traian Babescu, op. cit. p.57.

257
schimbarea epitropului? Posibil că tocmai participarea acestor străini de
interesele bisericii să fi stimulat pofta unora dintre ei de a lua bani din lada
bisericii sub formă de împrumut cu intenţia de a nu-i restitui niciodată.
Evidenţa bilanţurilor parohiilor se încheie în 1857, nu şi acordarea în
continuare a împrumuturilor şi nici dificultăţile de a recupera banii de la unii
debitori. De aceea, pe măsură ce sistemul bancar se extinde şi în Banat, în
preajma ori chiar în interiorul protopopiatului Făget, creşte şi presiunea
Consistoriului caransebeşean de lichidare a creditelor acordate persoanelor
fizice şi de a depune banii în bănci, cu recomandarea să fie alese băncile
româneşti. În acest context, a fost înfiinţată la Făget, în anul 1891, institutul
de credit şi de economii „Făgeţeana” (Făgeţiana), cu capital exclusiv
românesc, acţionarii fiind, în majoritate, preoţi din protopopiat. Aşa cum îl
recomandă şi numele, institutul bancar „Făgeţana”, pe de o parte acorda
credite (împrumuturi) celor care aveau nevoie de sume mai mari de bani, iar
pe de altă parte, primea bani spre păstrare plătind „interese” (dobândă)
deponenţilor. Marele avantaj era că „Făgeţana” oferea atât celor care
împrumută bani de la bancă, precum şi celor care depun bani spre fructificare,
condiţii mai bune decât băncile minoritarilor din Făget şi din împrejurimi,
ceea ce a făcut-o bancă atractivă. În felul acesta s-a pus capăt furturilor din
lada bisericii, cât şi creditării particularilor.
Bunurile materiale mobile necesare săvârșirii serviciilor religioase
(de cult)
Numărul acestor bunuri fiind extrem de mare, întrucât ele sunt variate
ca mod de folosire și ca durată în săvârșirea serviciilor religioase, de aceea ne
vom opri numai asupra bunurilor cu valoare de inventar și, care au în plus, o
valoare de patrimoniu cultural-național. Și ele se împart în două subgrupe:
a) Cărțile bisericești cu valoare de patrimoniu cultural-național.
b) Alte diverse obiecte mobile de cult cu valoare de patrimoniu
cultural-național.
Le vom aminti (pe unele dintre ele, le vom și analiza) separat.
Cărțile bisericești cu valoare de patrimoniu
Reamintim că o carte are valoare de patrimoniu cultural-național
numai dacă este tipărită înainte de anul 1830 inclusiv. De aceea, de regulă, ele
nu se mai folosesc în prezent pentru săvârșirea slujbelor religioase de orice
fel, fiind folosite cărți tipărite după 1830. În plus, unele nici nu mai există,
fizic, la parohiile cărora le aparținuseră, ci în alte locuri (biblioteci publice și
persoane fizice) sau li s-a pierdut, definitiv, orice urmă. Însă, pe toate le vom
aminti, deoarece fac parte ori au făcut parte din zestrea parohiilor
protopopiatului Făget.

258
 Cărțile bisericești cu valoare de patrimoniu
cultural-național care au aparținut parohiilor din
actualul protopopiat al Făgetului
În afară de constatarea existenței fizice a unora dintre ele, cu prilejul
adunării lor de la parohii în anii 1978-1979 spre a fi depozitate în Biblioteca
Mitropoliei Banatului, există informații și despre unele dintre cele inexistente
la parohiile protopopiatului la data amintită, dar care au aparținut parohiilor
din acest protopopiat.
Dintre aceste surse informaționale, două sunt mai importante, în sensul
că atestă prezența lor în număr mai mare, pe aceste meleaguri. Este vorba de
Monografia Episcopiei Caransebeșului a lui Nicolae Cornean, aparută în
1940554, pe baza rapoartelor primite de la parohii și de Cartea veche
bisericească din Banat, întocmită de Ion B. Mureșianu, după ce a cercetat (și,
parțial, inventariat) toate cărțile de patrimoniu adunate la Mitroplia Banatului
prin acțiunea amintită, precum și cele aflate deja acolo.
Se subînțelege că prima monografie este mai puțin valoroasă,
comparativ cu monografia lui Ion B. Mureșianu, deoarece nu oferă o descriere
mai amănunțită a fiecărei cărți. Cu toate strădaniile și meritele lui Mureșianu,
au rămas necuprinse în volum date despre un număr relativ semnificativ de
cărți de patrimoniu, unele în mod intenționat (prin omiterea parohiilor care le-
au deținut), altele- cum e și firesc- din necunoașterea existenței lor.
În 1940, protopopiatului Făget îi aparținuseră 49 de parohii și filii, în
timp ce în 1979 numărul acestora era de 69. (După 1948 au fost atașate și
parohiile din dreapta râului Bega, care s-au aflat sub ascultarea episcopului de
la Arad). Deci, în 1979, au fost adunate cărțile de patrimoniu din 69 de
localități.
Dintre aceste 69, Mureșianu a inclus în volum 37, adică ceva mai mult
de jumătate din ele, dar cu date complete despre multe cărți ale lor. Este vorba
de următoarele 4 elemente: •Titlul cărții; •locul apariției; •anul apariției; •nr.
de inventar/înregistrarea la includerea cărților respective în categoria ,,carte de
patrimoniu”. Toate cărțile care nu puteau fi înregistrate cu cele 4 elemente au
fost eventual numai amintite, pentru însemnările pe care le conțineau. De
aceea Margina nu are nici o carte cu număr de inventar. În schimb, Fârdea și
Sintești n-au prezentat/ înaintat nici o carte de patrimoniu, deși ambele parohii
sunt mari, cu situație materială bună. Dacă admitem așa cum se vehiculează
justificarea că Fârdea a predat cărțile sale de patrimoniu, înainte de 1940,
Episcopiei Caransebeșului pentru a-și forma un fond de carte veche pentru
Muzeul episcopal, inexistența la Sintești a cărtilor de patrimoniu nu se poate
justifica prin afirmația că nu au existat [niciodată?], îndeosebi dacă în hotarul
554
Opidul/Târgul Făget, Editura Nagard, Lugoj, 2008,Daniel Alic, op. cit.

259
ei a existat vechea mănăstire Sânta (de la care provine și numele satului,
Sintești).
În total, la I.B. Mureșianu apar 182 de exemplare inventariate
provenite din protopopiatul Făget555. Lor li se pot adăuga: 17 volume cu
primele 3 elemente, fără a fi primit număr de inventar; 19 volume cu două din
cele trei posibilități de identificare a cărții (titlul și locul apariției) pe baza
cărora Mureșianu le-a inventariat; 40 de volume neamintite de Mureșianu, dar
ale căror titluri, locuri și ani de apariție eu le-am înregistrat înainte ca ele să fi
fost duse la Timișoara; 26 de cărți la care cunoaștem titlul și locul tipăririi
cărții ori titlul și anul apariției ei; 46 de volume doar atestate ca existente de
N. Cornean, Gh. Hâncu, Florian Dudaș, și alții. O parte dintre ele se află în
biblioteci publice sau ca proprietate privată în afara Banatului sau nu li se mai
cunoaște destinul; 15 volume pe care N. Cornean doar le amintește, pe baza
titlurilor raportate de parohii. Alte vreo 30 de exemplare care nu pot fi
identificate datorită gradului de uzură ridicat al primei părți.
Totalizând aceste cazuri, putem afirma că, în decursul secolelor,
parohiile protopopiatului Făget au avut în jur de 400 de cărti de patrimoniu,
despre care avem cunoștință.
Fiind numeroase, vom acorda cu precădere, atenție cărților de
patrimoniu tipărite înainte de anul 1700 inclusiv. În ordinea descrescândă a
vechimii lor, situația lor este sintetizată în următorul tabel:

Tabel Nr.13 Cărți bisericești de patrimoniu tipărite înainte de

anul 1700

Nr. Titlul cărții Apariția Parohia Sursa Unde se gasește în prezent

crt. informațională cartea
Locul Anul
1. PALIA de la Orăștie 1581 Margina Florian Dudaș ?
ORĂȘTIE - (1)
1582
2. PRAVILA Govora 1640 Margina Gheorghe Biblioteca ,,V. A. Urechia”-Galați
MICĂ Hâncu (2)
Ion
B.Mureșianu (3)
3. CARTEA Iași 1641 Groși Florian Dudaș Biblioteca Mitropoliei Banatului-
ROMÂ- (4) Timișoara
NEASCĂ
DE
ÎNVĂȚĂTU-
RĂ
(CAZANIA
lui
VARLAAM)
4. Idem Idem 1643 Bujor Idem Idem
(Traian
Vuia)

555
Ion B. Mureșianu, Cartea veche ..passim

260
 5. Idem Idem ? Margina Idem Biblioteca ,,V. A. Urechia”-Galați
Gheorghe
Hâncu (5)
6. EVANGHE- Govora 1642 Margina Gheorghe Idem
LIE Hâncu (6)
ÎNVĂȚĂ-
TOARE
7. CAZANIE Mănăstirea 1644 Poieni Ion Biblioteca Mitropoliei Banatului-
Dealu B.Mureșianu (7) Timișoara
8. PSALTIRE Bălgrad 1651 Gladna Florian Dudaș ?
2 ex. (Alba Iulia) Română (8)
9. ÎNDREPTA- Târgoviște 1652 Făget Costin Feneșan Colectie particulară-
REA LEGII (9) Lipova(1972)
10. LITUR- București 1680 Luncani Protopopiatul Biblioteca Mitropoliei Banatului-
GHIER Făget Timișoara
„Tabel
centralizator din
29.03.1980”
(10)
11. EVANGHE-- București 1682 Brănești Ion Idem
LIE B.Mureșianu
(11)
12. APOSTOL București 1683 Margina Protopopiatul Idem
Făget
„Tabel
centralizator din
29.03.1980”
13. MOLITVE Belgrad(sic 1689 Margina Idem Idem
(L)NIC !) Gheorghe Biblioteca ,,V. A. Urechia”-Galați
2 ex. -(Alba Hâncu (12)
Iulia)
14. CHIRIACO- Bălgrad 1699 Jurești Costin Feneșan Biblioteca Mitropoliei Banatului-
DROMION (Alba Iulia) (13) Timișoara
15. Idem Idem 1699 Bulza Ion Idem
B.Mureșianu
(14)
16. Idem Idem 1699 Sărăzani Idem (15) Idem

17. Idem Idem 1699 Coșava N. Cornean (16) ?

(1). Florian Dudaș, Vechi cărți româneşti călătoare, vol. I, Editura

Sport-Turism, București, 1987, 239p. Referindu-se la circulațiacărților cu text
românesc din secolul al XVI-lea, autorulamintește Palia de la Orăștie,
tipărităînanii 1581-1582, despre care afirmăcă ,,s-a păstrat până în zilele
noastre în cinci exemplare”: 1 în Zărand, 2 se află la Alba Iulia și [respectiv]
Cluj Napoca, 1 este la Oradea, fiind ,,singurul exemplar complet al
tipăriturii”, și 1 provine din Margina. Pe acest exemplar popa Teodor din
Margina a făcut următoarea însemnare la anul 1777: ,,Săracul, măcar că iaste
sărac, nu să defaimă, precum și leul, măcar că iaste și în lanț, dar pururea este
viteaz. Petrecerea multă cu lumea tear[e] în multe răutăți. A avea o mie de
prieteni, iară a avea numai un vrăjmas, iaste prea mult. Scris-am eu popa
Toader din satu Margina cu mâna de țărână. Cine aicea va ceti, de capete va
clăti, zicând că nu-I nici de o treabă Acela om fără de o ispravă. Voao,

261
cetitorilor și viețuitorilor, tot binele vă poftesc” (p.140-141). Cf. Bibloteca
Academiei Române București, Cartea Veche Românească, p. 203. Vechi cărți
româneşti călătoare, vol. I, Editura Sport-Turism, București, 1987, 239p.
Prezența preotului Teodor (Martinovici), paroh în Marginași Zorani,
hirotonit la 15.07.1774 este atestată de I. D. Suciu și R. Constantinescu în op.
cit. vol. I, precum și de profesorul Napoleon Ceaușescu, Monografia Comunei
Margina, vol. IV, pe baza însemnării (tot înanul 1777!) pe un Triod (Râmnic,
1761), arătând cât a costat și modul în care l-a procurat pentru biserică. Acest
Triod s-a păstrat la Margina până în 1979, când a fost depus la sediul
protopopiatului Făget pentru a fi predat-împreună cu celelalte cărți –
Mitropoliei Banatului. L-a cercetat și Ion B. Mureșianu, reproducând (p.208)
și însemnarea la care s-a referit N. Ceaușescu. Să adăugăm și faptul că, după
N. Ceaușescu, Teodor Martinovici a funcționat la Margina și Zorani, ca preot,
între anii 1770-1797 (Ibidem). [Totuși, dacă a fost hirotonit ca preot în 1774,
el nu putea fi preot din anul 1770].
(2). Prof. G .Hâncu, Cartea românească veche [în Biblioteca regională
,,V.A. Urechia” din Galați], Bibliografie, [Editată de] Biblioteca regională
,,V.A. Urechia”, Galați 1965, nu o menționează [sau să nu o fi reținut eu?] la
p. 16-17, la care face trimitere Mureșianu, (op. cit. p.207) la paginile indicate
de el figurând Cartea românească de învățătură, cunoscută mai ales cu
denumirea sa prescurtată Cazanialui Varlaam. (Totuși, la p. 27 nr. Crt. 5
aminteștecă Pravila mica este consemnată de Hâncu la p.15, nu la 16-17).
Pravila mica este amintită și de N Ceaușescu (op. cit. p. 138), cei doi
cercetători deosebindu-se între ei nu mai în privința certitudinii cu care
consemnează existenţa ei la Margina: Napoleon Ceaușescu: ,,Pravila mică,
Govora, 1640. Conform unor informaţii (subl.n.-I.C.), cartea a fost luată de
preotul colecționar Emilian Micu, în jurul anului 1890 și trimisă cărturarului
V.A. Urechia, acum se află în biblioteca din Galați, care-I poartă numele”; Ion
B. Mureșianu: Pravila mică, Govora, 1640.(HBUG [Hâncu, Biblioteca
,,Urechia’’ Galați], p. 16-17). ,,Potrivit unor informații (și textul îl reproduce
pe cel al lui N. Ceaușescu). Este clar că niciunul dintre cei doi nu a consultat
monografia lui Hâncu (Ceaușescu nu se referă la ea, iar Mureșianu, dacă ar fi
consultat-o nu ar mai fi trebuit să adauge ,,Potrivit unor informații...”,
trimiterea la p.16-17 fiind suficientă).
În concluzie, existența la Margina a Pravilei mici rămâne o
incertitudine.
(3). Idem. (ca nota 21).
(4). Florian Dudaș, Cazania lui Varlaam în vestul Transilvaniei,
Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980, 270 pp.
În total, autorul a identificat în Banat 16 exemplare, (tot atâtea sunt
menţionate și de I. B. Mureșianu op. cit. p.87), din care 3 sunt din

262
protopopiatul Făget (cele din Groși, Bujor [TraianVuia] și Margina. Fl. Dudaș
distinge două serii de exemplare (notate simbolic A pe cele tipărite în 1641 și
B pe cele ieșite de sub teasc în 1643) între ele existând mai multe deosebiri,
pe care nu le mai reamintim. Să precizăm doar faptul că exemplarul de la
Groși face parte din seria A, fiind tipărit în 1641 (pp.216-218); exemplarul de
la Bujor (TraianVuia) este din seria B (1643, p.221) iar despre cel de la
Marginanu se face nici o precizare (pp.221-222). Primele două se află în
custodia Bibliotecii Mitropoliei Banatului, iar exemplarul din Margina a ajuns
– prin Emilian Micu – în Biblioteca regională [județeană] ,,V.A. Urechia” din
Galați, în anul 1893, fiind cumpărată cu 50 de florini.
(5). G. Hâncu, op. cit., pp. 16-17. Ion B. Mureșianu, deşi aminteşte că
în present Cazaniase află în Biblioteca ,,V.A. Urechia”, nu mai face trimitere
la G. Hâncu (op.cit., p.208).
(6). G. Hâncu, op. cit., pp.15-16. Se face un scurt istoric al posesorilor
Evangheliei, ultimul posesor fiind Jerei [ierei=preot] Popovici, în anul 1811.
(În acel an la Margina era preot Ioan Dragomir, începând cu anul 1810 – vezi
Napoleon Ceaușescu, op. cit. p. 107). La p. 521 a Evangheliei își semnează
numele Vichientie Popovici, 1828. Semnătura apărând după cea a
învăţătorului Dimitrie Medrea, învățător din Slatina [având, în acel timp, două
semnificații: ,,originar din acea localitate, dar cu serviciul în localitatea în care
se afla cartea sau că atât semnatarul cât și cartea se afla în localitatea
respectivă. În cazul celei de a doua variante, înseamnă că, la anul 1828, cartea
nu se mai afla la Margina].
La p. 87, Mureșianu consemnează un singur exemplar din Evanghelie.
Dacă cel înregistrat de el se află în Biblioteca Mitropoliei Banatului, cel de la
Marginaar fi al doilea exemplar despre care știm că a existat în Banat. În caz
contrar, cel menţionat este unicul din Banat, dar care se află în altă parte.
(7). Ion B. Muresianu, op.cit. p.237. Să reţinem faptul ca volumul este
trecut sub forma ,,Şi alte cărţi provenite de la biserica din Poieni”, fără număr
de înregistrare și fără nici o însemnare din carte (dacă era vreuna). Este unul
din cele două exemplare ale Bibliotecii Mitropoliei Banatului.
(8). Florian Dudaș, Vechi cărți..., p. 160. Autorul afirma că Gladna
(Timiș) deține două exemplare, că ea este ,,una din cele mai valoroase
traduceri în limba română ale scrierii” și că ,,exemplarul [unul din ele, căci
zicea că sunt două] de la Gladna are o însemnare despre cometa din 1742”.
Din păcate, Dudaș nu precizează unde se păstrează acestea, căci parohia
Gladna Română nu le-a predate în 1979 și nici Mureșianu nu le înregistrează,
dovadă că nu se află în Biblioteca Mitropoliei Banatului.
(9). Costin Feneșan, loc. cit. p. 22. Cartea este importantă pentru
făgețeni pentru că din ea aflăm numele celui mai vechi preot despre care avem
dovezi scrise. Este vorba de Dimitrie Fagetski [Făgețeanul] semnat și Dimitrie

263
pop, ceea ce a făcut ca pop să fie considerat nume de familie și scris de aceea
Dimitrie Pop. El este și cel care a încercat să treacă cu credincioșii la greco-
uniație, în schimbul unor avantaje materiale, dar n-a fost urmat de enoriașii
săi.
(10). Tabelul centralizat cuprinzând bunurile care fac parte din
patrimoniul cultural-național însemnate cu <<E>>, din Făget, 29 martie 1980
înaintat Mitropoliei Banatului, p.-.
(11). Ion B. Mureșianu, Cartea veche ..., p.145 s.v. Brănești, dar fără a
reproduce însemnări (dacă existau), ci numai numărul de inventar (1299).
(12). G. Hâncu, op.cit., p. 20
(13). Costin Feneșan, loc. cit. p.17. Autorul menţionează că a
identificat în Banat 4 astfel de exemplare (la Mureșianu, op.cit. p.88 sunt 5),
cel de la Jurești aflându-se în Biblioteca Mitropoliei Banatului. Poartă nr. de
inventar nr. 19.977 (I.B. Mureșianu, op.cit., s.v.Jurești, p.199).
(14). Ion B. Mureșianu, op. cit.s.v. Bulza, p.147 (1309).
(15). Ibidem, s.v.Sărăzani p.250 (1207). Cu unele însemnări.
(16). N.Cornean, op.cit. s.v.Coșava. Deoarece parohia Coșava n-a
predate exemplarul în 1982 deducem că, deși a existat în 1940, a dispărut (sau
n-a fost predat) și de aceea nu-i cunoaştem soarta actuală.
Din Tabel rezultă următoarele:
 În Protopopiatul ortodox român al Făgetului au fost atestate, în 1979,
în total 10 cărți religioase cu titluri diferite tipărite înainte de anul 1700, având
16 exemplare (volume). Lor li se adaugă, în 1980, încă 3 exemplare, din care
două sunt titluri noi așa încât se poate afirma că din anul 1980 știm că în
protopopiat au existat 19 cărți tipărite înainte de 1700, cu 12 titluri diferite. În
mod cert numărul lor a fost mult mai mare, dar ne lipsesc informațiile
doveditoare.
 Cele 19 volume provin din 7 centre de tipărire (Orăștie 1, Govora 2,
Iași 3, Mănăstirea Dealu 1, Bălgrad (Alba Iulia) 8, Târgoviște 1, București 3).
Demn de reținut e faptul că în protopopiat au fost exemplare din ambele ediții
ale Cazaniei lui Varlaam.
 Parohiile din care provin aceste cărți sunt: Groși, Bujor (Traian Vuia),
Poieni, Făget, Luncani, Brănești, Jurești, Bulza, Sărăzani și Coșava câte 1
exemplar; Gladna Română 2 exemplare și Margina cu 7 exemplare.
 Dintre cele 12 parohii, doar două (Bulza și Groși) au fost alipite la
protopopiatul Făget după 1950, ceea ce dovedește că în parohiile
,,tradiționale” (vechi) ale sale, cartea bisericească veche a fost mai bine
conservată (și de aceea mai mult căutată de iubitorii unor asfel de cărți).
 Sursele informaționale au fost: N. Cornean 1, Costin Feneșan 2,
Protopopiatul Făget 3, Gheorghe Hâncu 4, Florian Dudaș 5, Ion B. Mureșianu
5. (Gh. Hâncu și I. B. Mureșianu la același volum).

264
 Centrele unde se găsesc cele 19 volume: Biblioteca ,,V.A. Urechia”
din Galați 4 exemplare; Biblioteca Mitropoliei Banatului 11 ex.; iar în 4
cazuri (inclusiv colecția particulară) nu se cunoaște soarta volumelor.
Se pot face și alte clasificări sau observații, care să evidențieze, de
data aceasta, meritele fiecărei parohii cu cărți tipărite înainte de anul 1700,
mai ales comparându-le între ele.
 La loc de frunte și la mare distanță de celelalte se află parohia Margina
cu 6 din cele 12 titluri de carte diferite (50%) sau cu 7 exemplare din totalul
celor 19 (peste o treime). În plus, și valoarea de patrimoniu a acestor cărți care
a făcut ca ele să devină ,,călătoare” (după expresia fericită a lui Florian
Dudaș) a fost deosebită, fiind căutate de colecționarii iubitori de ele sau de
intelectualii dornici de a le depozita la loc sigur. Așa s-a ajuns ca 4 dintre
aceste cărți să ajungă la Galați, în Biblioteca regională ,,V.A. Urechia” (după
numele celui care le-a achiziționat), 2 la Biblioteca Mitropoliei Banatului din
Timișoara, iar de soarta uneia dintre ele (cea mai importantă, fiind cea mai
veche) nu se știe unde se află, rămânându-i doar atestarea.
 Despre valoarea imprimatului A al Cărții românești de învățătură de
la Groși am amintit deja, așa că nu mai revenim asupra ei;
 Evanghelia (sau Evanghelii, cum îi este titlul), București, 1682, este
cea de a doua Carte de cult tipărită la București (dupa Liturghier, 1680).
Principala sa caracteristică este că aranjarea textelor respectă ordinea citirii
pericopelor în cadrul anului bisericesc, aranjament respectat și în textele cărții
următoare Apostol, 1684 (1683, la Mureșan);
 Cartea Chiriacodromion sau Cheia Domnului (sic!), Bălgrad, 1699,
are și alte semnificații:
 Este tipărită cu ajutorul bănesc al domnitorului Țării Românesti
Constantin Brâncoveanu, ajutor acordat lui Atanasie Anghel pe când
acesta se afla în București spre a fi sfințit ca ,,mitropolit [greco–
oriental român] al Ardealului de Alba Iulia”. Dar, după cum se
cunoaște, după ce s-a înapoiat în Ardeal, el a negociat cu Curtea de la
Viena și cu papalitatea Uniația/,,Unirea cu Roma” a românilor
ortodocși ardeleni în anii 1699-1701, acceptând-o.
 În felul acesta cartea apărută la anul 1699 este ultima carte
bisericească ortodoxă tipărită la Alba Iulia.
 Florian Dudaș consideră Chiriacodromionul ca fiind ,,sora mai mica”
a Cazaniei lui Varlaam (Iași 1641, 1643), pentru că textul Cazaniei
ieșene stă la baza tipăriturii de la Bălgrad și de aceea se poate spune
că, Chiriacodromionul,,, este, de fapt, o Carte românească de
învățătură tipărită în Ardeal”556 (subl. n.).

556
Florian Dudaș, Cazanie..., p.179.

265
 O discuție și analiză aparte merită referirile lui Octavian Șchiau cu
privire la cărțile de patrimoniu557.
Se impune să amintesc, în prealabil, că el nu a abordat chestiunea
atestării în Banat a tuturor cărților de patrimoniu (deci, tipărite înainte de
1830) provenite de la tipografiile din București și Râmnic, ci și-a concentrat
analiza pe două ,,situații de caz”: circulația unui număr de patru cărți tipărite
la București (Evanghelie 1682, Apostol 1683, Biblia [zisă ,,a lui Șerban
Cantacuzino”] 1688 și Penticostar 1745) și trei cărți tipărite la Râmnic
(Antologhion 1737, Penticostar 1743 și Minee 1778-1780), întocmind în
anexă, câte o hartă pentru fiecare din cele șapte cărți de patrimoniu cu numele
localităților în care a fost atestată fiecare, precum și un ,,Tabel centralizator
privind patrimoniul cultural național (bunuri consemnate cu litera E)”.
Din Tabel rezultă că în protopopiatul Făget au existat următoarele
două cărți de patrimoniu pe care eu nu le-am identificat printre cărțile predate
de către protopopiatul Făget în 1979 și anume:
1. Liturghier (slavo-român), tipărit în București în anul 1680, atestat la
Luncani558. Afirmația lui O. Șchiau că exemplarul se află la ,,Sfânta
Arhiepiscopie” [evident, din Timișoara] nu a putut fi verificată, deoarece Ion
B. Mureșianu nu a menționat Luncani printre parohiile care au predat cărți de
patrimoniu în 1979 (sau anterior, și se află în Biblioteca Mitropoliei
Banatului)559.
2. Apostol, București 1683, aparținând parohiei Margina560. La p.28
(op.cit.) menționează două exemplare, unul doar amintit de N.Iorga,

557
Octavian Șchiau, Cărturari și cărți, în spațiul românesc medieval, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1978, p.159.
558
Ibidem nr. de ordine 318. Este ultima carte înregistrată.
559
Mureșianu nu a prezentat cărțile primite de la parohia Luncani. Printre cele pe care le-am
consultat se află și un Liturghier (aflat într-o stare nu prea bună) din care am putut desluși că
a fost tipărit ,,pe timpul lui Grigore Ghica voevod”. În Țara Românească au fost doi
domnitori cu acest nume: Grigore [I] Ghica (1 sept. 1660-noiembrie 1664) [prima domnie] și
febr.1862-noiembrie 1673 [a doua domnie], precum și Grigore al II-lea Ghica, tot cu două
domnii în Țara Românească [căci, anterior, fusese domn în Moldova] (1733-1735 și 1748-
1752) – vezi Dinu C. Giurescu, Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri până la
moartea Regelui Ferdinand (1927), Editura Humanitas, București, 2000, Liste cronologice,
p.298. Rezultă că Liturghierul a fost tipărit la-nceputul primei domnii a lui Grigore [I] Ghica
(sau, cel puțin, atunci a început tipărirea foii de gardă). Predând exemplarul, preotul sachelar
Ioan Bucur notează pe forzaț doi următorul text: ,,Acest Liturghier a fost pentru Luncani cel
mai de valoare obiect de cult și s-a păstrat în stare destul de bună deși are 301 ani de la
tipărire //Il predăm protopopiatului Făget cu multă strângere de inimă// preot sachelar// Ioan
Bucur”.
Dacă adăugăm la 1680 cei 301 ani menționați de Bucur, ipoteza se verifică.
560
G. Hâncu, op. cit, nr. de ordine 58 p. 34.

266
 celălalt aflat în colecție particulară. Deci, nici acesta nu se află la
,,Sfânta Arhiepiscopie”.
,,Misterul” acestor două cărți a fost deslegat în 1980 odată cu
întocmirea de către protopopiatul Făget a Tabelului din 29 martie 1980, în
care sunt incluse bunurile mobile de patrimoniu de mare valoare(litera E).
Celor două s-a adaugat și Molitve(l)nicul din 1689.
Am insistat asupra acestor două ,,situații de caz” pentru a releva
necesitatea verificării unei anumite afirmații (surse informaționale) pe mai
multe căi pentru a stabili precis adevărul, falsitatea ori probabilitatea ei
cognitivă certă.
(Celelalte tipărituri analizate de O.Șchian sunt din veacul al XVIII-
lea).
Desigur, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre și importanța
intrinsecă a fiecărei tipărituri scade, atât prin caracteristicile proprii, prin
raritate, însemnările pe care le conține, modul în care a fost procurată etc.. Cu
toate acestea, se cuvine să amintim și câteva cărți de patrimoniu de după
1700.
a) Noul Testament (Sankt Petersburg, 1817) predat de către Mănăstirea
,,Izvorul Miron” de la Românești (ale cărei cărti predate în 1979 nici n-au fost
consemnate de către Ion B. Mureșianu în volumul la care facem mereu
referire sau trimitere). Modul în care a ajuns acest exemplar la mănăstirea de
lângă Făget este consemnat chiar de către proprietarul (ori colportorul
neoficial ?) cărții : ,,Această sfântă Carte iaste alui Patrichie Benga născut în
Comuna Sinteșci Banat Ungaria la anul 1848 spre aducere aminte călugăr în
sf[ân]ta Monastiria Cernica România venit [la Cernica] la 1897”. După Marea
Unire monahul sinteștean revine în Banat, stabilindu-se la ,,Izvorul Miron”,
unde și moare în 1923, fiind înmormântat în curtea mănăstirii.
Pe lângă datele biografice ale monahului, volumul este iportant și prin
faptul că el completează Vechiul Testament, tipărit tot la Sankt Petersburg în
1817, și acesta fiind exemplar unic în Biblioteca Mitropoliei Banatului.
b) Dacă anul 1817 nu este greșit la Ion B. Mureșianu561, atunci Polieleu
(Buda 1814) de la parohia Bucovăț ar fi tot exemplar unic în Arhiepiscopia
Timișoarei562.
c) Ion B. Mureșianu a omis cele două exemplare din Petru Maior,
Prediche sau învățături la toate duminecile și sărbătorile anului, partea I, Buda
1810, aparținând filiilor Nevrincea și Săceni pe care acestea le-au predat prin
parohia Traian Vuia. Mai mult, cartea lui Petru Maior nu este menționată la p.
92, deci cele două exemplare sunt unice în Mitropolie și neînregistrate.

561
Ion B. Mureșianu, Cartea veche ..., p. 92.
562
Ibidem, p.147 (inv.1084).

267
d) Proscomidia Sf.Liturghii, Buda, 1814, aparținând parohiei Povergina
nu figurează la Ion B. Mureșianu nici s.v. Povergina, nici în centralizatorul de
la pp. 91-92.
e) Biblioteca ,,V.A. Urechia” din Galați are și alte cărți de patrimoniu
provenite din protopopiatul Făget, dar tipărite după anul 1700563.
 Valoare documentară și sentimentală are exemplarul din Atanasie cel
Mare, Sinopsis, Râmnic, 1782 care aparținuse protopopului Petru de
Athanasievici al Făgetului și pe care îl donase în semn de apreciere tânărului
ierodian sinteștian Patrenie Gruescu. Iată cele două texte: ,,Pentru vecinica
pomenire au [=am] dat această carte ierodiaconului Patrenie Gruescu //(ss)
Petru de Athasievici Protopresviter Făget”; ,,Căpătai această frumoasă carte în
dar de la Preacinstit domnia sa Petru de Atanasievici, drept pravoslavnicul
protopresviter al Făgetului, precum și al dietei (...indescifrabil) Consistoriu
din Timișoara, [de] asemenea [al] măritului Comitat de Crașovia asesor pe
care Dunmnezeu trăiască-l”.// Făget, 7 ianuarie 1833//(ss) Paroch Parth.[enie]
Gruescu Protodiacon”.
În felul acesta am aflat nu numai strânsa afecțiune dintre cei doi și
aprecierea viitorului paroh din Sintești (era protodiacul), ci și anul în care și-a
început Partenie Gruescu misiunea de păstor al credincioților sinteșteni.
Cel de al doilea exemplar din Sinopsis a ajuns la Galați tot de la
Sintești.
 Tot la Galați se află și unicul exemplar, atestat în Mitropolia
Banatului, din Liturghier, Blaj, 1756, care aparținuse parohiei Sudriaș-
Jupani.
Cărți de patrimoniu provenite din Protopopiatul Făget care sunt
unice sau cu pondere mare în totalul acestor cărți în Biblioteca de la
Timișoara a Mitropoliei Banatului
Cărți unice
 Apostol, București, 1743 (inv.1050) provine de la Băsești (Begheiu
Mic), fiind unicul exemplar amintit la p.91 Centralizator;
 Apostol, Blaj, 1802, cu cele cinci exemplare provenite de la parohiile
Brănești (inv.1071), Bulza (inv.1323), Drinova (inv.1127), Jurești (inv.1135)
și Poieni (inv.1190) acoperă în totalitate cele cinci exemplare cu acest titlu
menționate la p. 91;
 Întrucât niciuna dintre cărțile tipărite după 1700 nu figurează s.v.
Margina, și nici în Centralizator p.89 nu apare vreun exemplar

563
Preot Vasile V. Muntean, Colecția muzeală bisericească din Lugoj în ,,Mitropolia
Banatului”, an XXXV, nr.3-4, martie –aprilie, 1985, pp. 229-239. (în continuare: Vasile V.
Muntean, Colecția…)

268
 Apostol, București 1774, putem considera unic pe cel înaintat de
parohia Margina;
 Cele două exemplare Cazanie, Râmnic, 1748, de la p. 89, pot fi
considerate cele de la Brănești (inv.1066) și Sudriaș (inv.1210);
 Toate cele trei exemplare Molitvelnic, Brașov, 1811, au aparținut
parohiei Temerești (inv. 1248, 1249, 1250);
 Unicul exemplar Octoih, Blaj, 1792, al parohiei Traian Vuia,
menționat s.v. Săceni, dar fără număr de inventar ar putea fi cel de la
p. 91.
 Cu cele trei exemplare Strastnic, Blaj, 1753, provenite de la Bichigi
(inv. 1070), Brănești (inv. 1072) și Cliciova (inv.1094) protopopiatul Făget a
monopolizat și depășit cele două exemplare consemnate la p.89.
 Unic este și Strastnic, Buda, 1816 al parohiei Cliciova (inv.1095);
 Protopopiatul Făget a înaintat Mitropoliei Banatului două exemplare
Ceaslov,
București 1777 de la Traian Vuia (inv.1900) și Drinova (inv.1124), în timp ce
la p.90 este trecut 1.
 Antologhion, Râmnic, 1786 (inv.1091 s.v. Povergina p.237) nu
figurează în Centralizator p. 91.
 Neinventariat este și volumul trecut la Mureșianu p.91 cu titlul
Învățături de credință, Buda, 1785, deși titlul adevărat este Invățături
creșcineșci folositoare de suflet fiește căruia creștin, care aparținuse
Mănăstirii ,,Izvorul Miron”. Interesantă este, biografia acestei cărți:
,,Tipărit cu cheltuiala părintelui Constantin Şuboni, neunitei legi
grăceșci preotului (sic!) și slobodului crăiescului oraș al Temișorii
Paroh”. Cartea a aparținut inițial lui ,,Parte[nie] Suba Parochu dinu
Orașulu Pirchiși [=Birchiș], care o cumpărase în anul 1792, și după
mai multe ,,plimbări” pe la diverse parohii de pe Valea Mureșului a
ajuns la Coșteiu [de Sus], de unde pleacă la ,,Balta Caldă”.
 Tot omise sunt cele două exemplare Octoih, Râmnic, 1742, aparținând
parohiilor Curtea și Luncani, care ar reprezenta jumătate din numărul celor
consemnate la p.89.
 Aceeași situație o are Psaltirea, Sibiu, 1811, provenită de la Bătești.
 Evanghelie, Sibiu, 1806, de la parohia Luncani.
Cărți cu pondere importantă
În afara cărților neinventariate de mai sus, se cuvine să amintim
următoarele volume, care reprezintă jumătate din totalul celor inventariate de
Ion B. Mureșianu:
 Antologhion, București, 1777 care a apaținut parohiei Brănești (inv.
1065);

269
  Liturghier, Blaj, 1775 de la parohiile Homojdia (inv. 1149),
Leucușești
(inv.1156) și Tomești (neinventariat de Mureșianu);
 Molitvelnic, Râmnic, 1730 al parohiei Curtea (inv.1111).
Alte situații
 Evanghelie, Blaj, 1765 figurează cu același număr de inventar (1075)
la parohiile Brănești și Jupânești;
 Unica Psaltire, Sibiu, 1791 din întreaga Mitropolie, care a aparținut
parohiei Botinești (inv.1227) are menționat anul 1781 de către
Mureșianu; situatia se repetă și cu Psaltire, Viena, 1793 la Bulza
(inv.1313);
 Fără a avea o pondere mare în totalul Mineelor din Mitropolie, parohia
Temerești a fost unica în intregul protopopiat al Făgetului care își procurase,
prin abnegația credincioșilor, cele 12 Minee, tipărite la Buda între anii 1804-
1806. Din păcate, în 1979, seria s-a descompletat odată cu dispariția Mineiului
pe luna februarie.
Consider că se poate afirma cu deplin temei că cel mai sărac
protopopiat al Mitropoliei Banatului este cel mai bogat în ceea ce privește
bisericuțe de lemn declarate monumente istorice și cărțile bisericești de
patrimoniu, mai ales cele tipărite înainte de anul 1700. Faptul că parohia
Margina a fost principala sursă a cărților de cult tipărite până la 1700 se poate
constitui într-un argument plauzibil că în apropiere a existat o mănăstire,
supranumită de localnici Sânta/Sfânta.
În sfârșit, cu excepția parohiei Margina, nu se poate face o corelație
strânsă între existența unei biserici de lemn-monument istoric și numărul
cărților de cult cu valoare de patrimoniu, posibilitatea distrugerii lor prin
neglijență fiind mare.

270
 Tabel Nr. 14 CENTRALIZAT
Cuprinzând bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional, însemnate cu “E”din protopopiatul Făget, care se găsesc în extrasele de
inventar şi declaraţii de patrimoniu

Nr. Parohia Denumirea Descrierea obiectului, Starea Condiţii de păstrare Locul unde se găsesc
crt. obiectului scurtă caracterizare şi bunului, bună,
anul confecţionării mediocră,
degradată
1. Brăneşti Evanghelie Bucureşti, 1682,(II-1). Bună Sub cheie. Se află la locuinţa pr.
Totuşi, ea nu apare la I.B. Măstăcănean Gh.
Mureşianu s.v. Brăneşti.
2. Curtea Iconostas Lemn de tei sculptat şi Bună Sub cheie Sf. Biserică
aurit, 1936.
3. Luncani Liturghier 1677, sub Gr.Ghica Mediocră - Sf Arhiepiscopie
(175/108 cm).
4. Margina Apostol secolul XVII. Mediocră - -//-

271
Molitfelnic secolul XVII. -//- - -//-
Clopot din 1720. Bună Sub cheie În turla bis. monument istoric
bronz
5. Tomeşti Clopot secolul XVIII, 80 kg. Bună Sub cheie Sf. Biserică
 Tabel Nr. 15 CENTRALIZAT
Cuprinzând bunurile care fac parte din patrimoniul culturl naţional, însemnate cu “V” (Valoare) din protopopiatul Făget, care se găsesc în
extrasele de inventar şi declaraţiile de patrimoniu

Nr.crt. Parohia Denumirea Descrierea obiectului, scurtă Starea bunului, bună, Condiţii de Locul unde se
obiectului caracterizare şi anul confecţionării mediocră , degradată păstrare găsesc
0. 1. 2. 3. 4. 5. 6.
1. Băteşti Botezul D-lui Pictură pe sticlă, cul. galbenă, 39/32 Mediocră - Sf. Arhiepiscopie
cm., pictor necunoscut.
2. Iisus Răstignit Pictură pe sticlă, cul. albastră, 42/36 -//- - -//-
cm., pictor necunoscut.
3. Iisus în Mormânt Pictură pe sticlă, cul. albastră, 55/41 -//- - -//-
cm., pictor necunoscut.
4. Sf.Nicolae Pictură pe lemn, cul. verde, 66/52 Bună - -//-
cm., pictor Gh.Diaconovici, 1783.
5. Sf.Arhangheli Pictură, cul. albastră, -uşi -//- - -//-

272
împărăteşti,
6. Maica Domnului pictor Gh.Diaconovici, 1783. Deteriorată - -//-
Pictură cul.albastră, 49/36 cm., pe
7. Sf. Arh. Mihail lemn pictor Gh. Diaconovici, 1783. Bună - -//-
Pictură pe lemn, cul. verde, 66/70
cm. pictor necunoscut, 1783.
 8. Begheiul Mic Mironosiţă Pictură în ulei, pe lemn, 60/45cm., Bună Sub cheie Sf.Biserică
sec. XVIII (69/1).
9. Mironosiţă Pictură în ulei, pe lemn, 60/40cm., -//- -//- -//-
sec. XVIII (69/2).
10. Fecioara Maria cu Pictură în ulei, pe lemn, 100/50cm., -//- -//- -//-
Pruncul sec. XVIII (69/3).
11. Sf.Nicolae Pictură în ulei, pe lemn, 100/50cm., -//- -//- -//-
sec. XVIII (69/4).
12. Iisus Hristos Pictură în ulei, pe lemn, 100/050cm., -//- -//-
sec. XVIII (69/5). -//-
13. Sf.Ioan Botezătorul Pictură în ulei, pe lemn, 100/50cm., -//- -//-
14. Soborul îngerilor sec. XVIII (69/6). -//-
Pictură în ulei, pe lemn, 100/50cm., -//- -//-
15. M.Domnului cu sec. XVIII (69/7). -//-
Pruncul Pictură în ulei, pe lemn, 36/28cm., -//- -//-
16. Răstignirea sec. XVIII (69/8). -//-
Pictură în ulei, pe lemn, 115/85cm., -//- -//- -//-

273
sec. XVIII (106).
17. Chivot Lemn sculptat, pictură în ulei, 50/30 -//- - Sf.Arhiepiscopie
cm.,1778 (103).
18. Chiriacodromion 412 file,1732 (157). -//- - -//-
19. Evanghelie 204 file, 1750 (146). -//- - -//-
20. Antologhion 282 file, 1766 (158) 2 vol. -//- - -//-
21. Ceaslov 290 file, sec.XVIII (9). -//- - -//-
22. Triodion 472 file, 1781 (160). -//- - -//-
23. Penticostar 220 file, 1782 (161). -//- - -//-

24. Brăneşti Octoih Mare 1774 (II-2). Bună - Sf.Arhiepiscopie

25. Bucovăţ Penticostar Blaj, 1768, legat, (155). Mediocră - Sf.Arhiepiscopie

26. Antologhion 1776, legat, (156). -//- - -//-
27. Octoih Buda, 1826, legat, (157). Degradată - -//-
 28. Triodion Blaj, 1771, legat, (158). Mediocră - -//-
29. Bucovăţ Ceaslov Popa C-tin, Râmnic, 1755. Mediocră - Sf.Biserică
30. Cazania Râmnic, 1768, (162). -//- - -//-
31. Coşava Adunarea Carte de cult, maro, 35/25 Mediocră - Sf.Arhiepiscopie
Cazaniilor cm.Râmnic, 1723 (1).
32. Octoih Mare Carte de cult, 25/15 cm. Râmnic, -//- - -//-
1723 (2).
33. Penticostarion Buda, 1743, 40/30 cm. (3) litere -//- - -//-
chirilice
34. Filia Octoih-Catavasier Buda, 1826, 35/30 cm.. Mediocră - Sf.Arhiepiscopie
35. Nemeşeşti Octoih Buda, 1826, 23/11 cm..
36. Iisus Hristos 30/42 cm., pictură pe lemn, popa -//- - -//-
Ioan Popovici, 1777.
37. Fecioara Maria cu Pictură pe lemn, 80/42 cm., popa -//- - -//-
Pruncul Ioan Popovici, 1777.
38. Iisus Hristos Pictură pe lemn, 40/50 cm., popa -//- - -//-

274
Ioan Popovici, 1777.

39. Cliciova Sf.Nicolae Pictură pe sticlă, 0,75/0,50cm.(48/2). Mediocră - Sf.Biserică

40. Evanghelie Legată în pânză, 1749, 1750 -//- - Sf.Arhiepiscopie
Bucureşti.
41. Carte Strajnicul Legată în piele, 1753, Blaj. -//- - -//-
42. Triod Legat în piele, 1788, Râmnic sau -//- - -//-
1800 Blaj.
43. Coşteiul de Maica Domnului Pictură pe sticlă, 38/20 cm., (56). Mediocră Sub cheie Sf.Biserică
44. Sus Învierea D-lui Pictură pe sticlă, 49/36 cm.,(57). -//- - -//-
45. Filia Bulza Răstignirea D-lui Pictură pe sticlă, 45/36 cm., (66). -//- - -//-
46. Adam şi Eva Pictură pe sticlă, 34/27 cm.,(68). -//- - -//-
47. Iisus Hristos Pictură pe sticlă, 45/36 cm.,(70/1). -//- - -//-
48. Naşterea D-lui Pictură pe sticlă, 45/36 cm.,(71/3). -//- - -//-
49. Cina cea de taina Pictură pe sticlă, 58/45 cm.,(73). -//- - -//-
50. Iisus Hristos Pictură pe sticlă, 65/50 cm.,(74). -//- - -//-
 51. Maica Domnului Pictură pe sticlă, 60/50 cm.,(77). -//- - Sf.Biserică
52. Coşteiul de Cazanie Mitrop. Atanasie (3). Mediocră Sub cheie -//-
53. Sus Minee pe 12 luni Buda, 1826 -//- -//- -//-
54. Filia Bulza Triod -//- -//- -//-
55. Octoih -//- -//-
56. Curtea Triodion Carte de cult, 30/21 cm., 520 pagini. Mediocră - Sf.Arhiepiscopie
57. Octoih-Catavasier Pictură în ulei, pe lemn 0,90/0,65m, -//- - -//-
58. IisusHristos 1794. -//- Sub cheie Sf.Biserică
Pictură în ulei, pe lemn, 0,90/0,65m,
59. Maica Domnului 1794. -//- - -//-
Pictură în ulei pe lemn, 0,90/0,65m,
60. Sf.Nicolae 1794. -//- - -//-
Pictură în ulei pe lemn, 0,90/0,65m,
61. Sf.Arh.Mihail 1794. -//- - -//-

62. Cutina Kiriacodromion 27/020 cm., 1732, Bucureşti. Mediocră - Sf.Arhiepiscopie

275
63. Evanghelie 32/25 cm., 1760, Bucureşti. -//- - -//-
64. Penticostar 35/21 cm., 1768, Blaj. -//- - -//-
65. Triod 36/22 cm., 1771, Blaj. -//- - -//-
66. Minologhion 32/24 cm., 1781, Blaj. -//- - -//-
67. Octoih Mare 22/19 cm., 1826, Buda. -//- Sub cheie Sf.Biserică

68. Drinova Bunavestire Pictură pe lemn 10/60 cm. Mediocră Sub cheie Sf.Biserică
69. Maica Domnului Pictură pe lemn 80/20 cm. -//- - -//-
70. Sf.Gheorghe Pictură pe lemn 80/50 cm. -//- - -//-
71. Cruce de lemn 50/30 cm. -//- - -//-
72. Antologhion 1776, Râmnic. -//- - Sf.Arhiepiscopie
73. Evanghelie 1784, Râmnic. -//- - -//-
74. Triodul 1800 Blaj. -//- - -//-
75. Catavasier 1826 Buda. -//- - -//-
76. Făget Învierea D-lui Pictură pe sticlă, 50/41 cm., (127/1). Mediocră Sub cheie Sf.Biserică
77. Învierea D-lui Litograf. 30/32 cm., (127/2) -//- - -//-
 78. Mantuitorul Pictură pe sticlă 40/30 cm., (130/1) -//- - Sf.Biserică
79. Făget Maica D-lui Pictură pe sticlă 40/30 cm., (130/2) Mediocră Sub cheie -//-
80. Răstignirea Pictură pe sticlă, 42/33 cm., (130/4) -//- - -//-
81. Bunavestire Pictură pe pânză, 42/33 cm., (130/3) -//- -
82. Gladna Evanghelie 1750, N. Crineanu și Gr. Ghica 31/41 Bună - Sf Arhiepiscopie
Română cm., București
83. Propovedanie 1793, 38/44 cm., Viena Degradată - -//-
(Cazania)
84. Predice 1810, Buda, 23/60 cm. Mediocră - -//-
85. Octoih-Catavasier 1826, Buda, 28/43 cm., 1826 Mediocră -
86. Leucușești Evanghelie Litere chirilice, 1760, București Bună - Sf Arhiepiscopie -
87. Liturghier Blaj, 1775 -//- - //-
88. Triodion Blaj, 1860 -//- - -//-
89. Penticostarion Sibiu, 1805 -//- - -//-
90. Carte......? 1806 -//- - -//-

91. Luncani Mântuitorul Pictură pe sticlă sec. VIII Mediocră sub cheie Sf.Biserică

276
92. Maica D-lui Pictură pe sticlă sec. VIII -//- -//- -//-
93. Sf.Nicolae Pictură pe sticlă sec. VIII -//- -//- -//-
94. Sf.Arh. Mihail și Pictură pe sticlă în ulei Deteriorată -//- -//-
Gavril
95. Sf.Gheorghe -//- -//- - Sf.Arhiepiscopie
96. Nașterea Domnului -//- -//- - sub cheie Sf.Biserică
97. Sf.Sebastian -//- -//- - - Sf.Arhiepiscopie
98. Răstignirea -//- -//- Mediocră - -//-
99. Luarea de pe cruce -//- -//- -//- sub cheie Sf.Biserică
100. Maica Domnului -//- -//- -//- -//- -//-
101. -//- -//- -//- -//- -//- -//- -//-
102. -//- -//- -//- -//- -//- -//- -//-
103. Octoih mic Litere chirilice, 1742 Degradat - Sf.Arhiepiscopie
104. Octoih cu catavasier Buda, 1826 -//- - -//-
105. Margina Evanghelie Carton îmbrăcat în piele, 1723 - - Sf.Arhiepiscopie
 106. Antologhion -//- -//-, 1745, Râmnic - - Sf.Arhiepiscopie
107. Penticostar -//- -//-, 1768, 1767 - - -//-
108. Triodion -//- -//-, 1777 - - Sf. Biserica
109. Chivot din lemn, 1786 - sub cheie
110. Mănăștiur Evanghelie București, 1760 Bună - Sf.Arhiepiscopie
111. Stratnic Blaj, 1773 -//- - -//-

112. Minologhion Blaj, 1781 -//- - -//-

113. Triodion Blaj, 1813 -//- - -//-
114. Octoih-Catavasier Buda, 1826 -//- - -//-
115. Penticostariu Sibiu, 1841 -//- - -//-
116. Pădurani Minologhion Carton îmbrăcat în piele, 1781 Bună - Sf.Arhiepiscopie
litere cirilice, Blaj
117. Stratnic Carton îmbrăcat în piele, litere -//- - -//-
cirilice, Blaj, 1785
118. Sf.Liturghie -//- -//- -//- - -//-

277
119. Triodion Sibiu, 1800 -//- - -//-
120. Penticostariu Carton îmbrăcat în piele, litere -//- - -//-
cirilice, Sibiu, 1805
121. Molitfelnic sec. VIII, litere cirilice -//- - -//-
122. Octoih -//- -//- Deteriorat - -//-
123. Pietroasa Tipic Buda, 1926 -//- sub cheie Sf.Biserică
124. (fil. Evanghelie din lemn îmbrăcată în piele, Blaj, Bună - Sf. Arhiepiscopie
Fărășești) 1776, dim. 36/24
125. Pietroasa Evanghelie din lemn imbracata in piele, Blaj, Bună - Sf. Arhiepiscopie
1776, dim. 36/24 cm.
126. Remetea- Evanghelie Blaj, 1760, dimensiuni, 20/30 cm. Deteriorată - -//-
127. Luncă Triod -//- 1813, -//- 22/35 cm. Mediocră - -//-
-
131. Sărăzani Evanghelie - -//- 30/22 cm. Mediocră sub cheie Sf.Biserică
 132. Sudriaș- Iisus Hristos Pictură în ulei, pe lemn, 172/67 cm., Mediocră sub cheie Sf.Biserică
Jupani anul1799.
133. Maica D-lui -//- -//- -//- -//- -//-
134. Sf. Ioan Botezat. -//- -//- -//- -//- -//-
135. Sf. Nicolae -//- -//- -//- -//- -//-
136. Cazania Rîmnic, 1748 Degradată - Sf.Arhiepiscopie

137. Penticostar Bucuresti, 1783 -//- - -//-

138. Apostol Bucuresti, 1784 -//- - -//-
139. Ceaslov -//- -//-, 1785 -//- - -//-
140. Antologhion -//- -//-, 1785 -//- - -//-
141. Evanghelie Sibiu, 1806 -//- - -//-
142. Strașnic Sibiu, 1805 Degradată - Sf.Arhiepiscopie
143. Tipic Buda, 1826, Împ. Francisc -//- - -//-
144. Octoih Arad, 1826, Ep. Iosif -//- - -//-
145. Triod Blaj, 1731 -//- - -//-

278
146. Surduc Tipiconul Buda, 1731 si 1761, litere chirilice Mediocră - Sf.Arhiepiscopie
147. Triodul Rîmnic, 1731, -//- -//- -//- - -//-
148. Penticostariu Buda, 1767, -//- -//- -//- - -//-
149. Cazanie Buda, 1743, -//- -//- -//- - -//-
150. Tomești Răstignirea D-lui. Pictură pe sticlă dimens. 40/20 cm. Mediocră sub cheie Biserică
151. Sf. Treime -//- -//- 20/10 cm. Degradată -//- -//-
152. Răstignirea D-lui -//- -//- Mediocră -//- Of.Parohial
153. Nașterea D-lui -//- -//- -//- -//- -//-
154. Intrarea în Bis. -//- -//- -//- -//- -//-
155. Sf. Nicolae -//- -//- -//- -//- -//-
156. Iisus Hristos -//- -//- -//- -//- -//-
157. Sf. Fecioară cu Iisus -//- -//- -//- -//- -//-
158. Apostol Blaj- 1802 Degradat - Sf.Arhiepiscopie
159. Apostol Blaj - -//- -//- - -//-
160. Tomești -//- - Sf.Arhiepiscopie
 161. Penticostal - 1805 -//- -
162. Octoih - 1826 - -//-
-//-

163. Tomești Sf. Dumitru Pictură pe lemn Degradată - Of.Parohial

164. (fil Cuv. Paraschiva - -//- - -//-
165. Jupânești) Cazanie Rîmnic,1748, ep.Neofit Mediocră - Sf.Arhiepiscopie
166. Octoih Mare Rîmnic, 1750, Ep. Grigorie -//- - -//-

167. Ceaslov 1752, Blaj -//- - -//-

168. Penticostar 1808, Blaj -//- - -//-
169. Temerești Minei-Octoih
170 Penticostar 1743- lemn îmbr. în piele -//- - -//-
171. Traian Vuia Penticostar 1785, Râmnic, cirilic, N Const. Degradată - -//-
172. Octoih cu catav. 1826, Budapesta -//- - -//-

279
173. Liturghier Francisc I Pesta Mediocră - -//-
174. Apostol Constantin Suciu, Bucuresti, 1743, Mediocră - -//-
1771,1784, 1820
175. Traian Vuia
(fil.Săceni) Penticostar 1808, Blaj -//- - -//-
176. Zolt Sf. Nicolae pictură pe lemn sec. XVIII, -//- sub cheie Biserică
dimens.47/32 cm.
177. Sf. Ioan Botezăt. -//- -//- -//- -//- -//-
178. Mântuitorul -//- -//- -//- -//- -//-
179. Maica D-lui -//- -//- -//- -//- -//-
180. Maica D-lui litografiată, sticlă, 26/20 cm. -//- -//- -//-
181. Mântuitorul -//- -//- -//- -//- -//-
182. Sf. Nicolae -//- -//- -//- -//- -//-
183. Evanghelie lemn îmbrăcat în piele, Blaj, 1776, -//- - Sf.Arhiepiscopie
dimens.36/25/22 cm.
184. Minologhion 1781, dimens. 36/25/22 cm., Blaj -//- - -//-
 185. Zolt Ceaslov 1786, dimens. 16/11cm., Blaj -//- - Sf.Arhiepiscopie
186. Triodion 1800, dimens. 36/22 cm. -//- - -//-
187. Penticostar Sibiu, 1805, dimens. 37/22 cm. -//- - -//-
188. Psaltire Râmnic, 1866, dimens. 25/19 cm. -//- - -//-

189. Izvorul Heruvic-Chinonicar București A. Pan, 1847 Mediocră - Sf.Arhiepiscopie

190. Miron Ceaslov Sibiu sec.XIX -//- - -//-
191. Învățăt. creștină Viena 1785 -//- - -//-

192. Mâtnicul Cazanie lemn, piele,1753, București Degradată - -//-

194 Mic Evanghelie -//- -//- 1742 -//- - -//-
195. (fil. Antologhion -//- -//- 1752 Râmnic -//- - -//-
196. Drăgsineşti) Sf. Nicolae pictură lemn, sec XIX Mediocră - în Biserică
197. Prapore Sf. Treime -//-
Sf. Arhangheli pictură pânză, 1853 -//- - -//-

280
198. Sintești Chivot Zugrav Ioan, 1786 (31), pictură pe Mediocră sub cheie Sf. Biserică
lemn
199. Iconostas pictură în ulei pe pânză, Lazăr
Gherdanovici, sec. XVIII (91) -//- -//- -//-
200. Bichigi Octoih cartonat, 1726, București, 22/18 cm. -//- - Sf.Arhiepiscopie
201. Triod 33/22 cm., 1746 -//- - -//-
202. Antologhion 31/22 cm., 1766 Râmnic și București -//- - -//-
203. Penticostarion 24/21 cm., 1768 -//- - -//-
204. Poieni Strastnic 1793 ? -//- - -//-
205. Evanghelie Râmnic1794, Blaj 1776 -//- - -//-

Făget la 29 martie 1980

Cond. of. protopopesc Șef birou ad-tiv
Prot. Doru Milostean Pr. Bujor Păcurar
 Colecţia de artă veche bisericească păstrată în clădirea sediului
protopopesc şi parohial al BOR din Lugoj cuprinde peste 300 de piese care
au provenit, în majoritatea lor din protopopiatele Făget şi Lugoj, o parte din
ele fiind expuse în două săli.
Cu trei decenii în urmă, pr. prof. dr. Vasile.V. Muntean a publicat în
„Mitropolia Banatului”564 un studiu amănunţit asupra acestor obiecte de cult
cu competenţa şi cu acurateţea-i bine cunoscute şi recunoscute. Tocmai pentru
că în colecţie se află multe obiecte de cult provenite din protopopiatul Făget
ne permitem să le amintim selectiv grupându-le pe categorii.
Predomină icoanele pictate toate din secolele XVIII-XIX.
1.Pictura pe lemn: „Sf. Ioan Botezătorul” (sec XVIII-XIX;
(59x50cm.) din Dubeşti este o pictură cu „retuşuri neîndemânatice”.
(Iconografic pictura prezintă interes [...] întrucât proorocul Ioan are o privire
foarte expresivă şi o haină ce cade barocal [=stilului baroc]. „Tăierea capului
Sf. Ioan” 1887 (28x25 cm.) din Cladova. Este o „pictură naivă [la care]
impresionează înfăţişarea aparte a decapitării, al cărui corp cade răsucindu-se.
Şi coloritul este adecvat: domină roşul şi negrul”565; Prăznicarul (sec XVIII,
38,5x36 cm.) de la Groşi, zugrăvit bilateral, conţine pe avers următoarele
scene: Naşterea Preacuratei, Intrarea în Templu, Bunavestire, Naşterea lui
Hristos, Tăierea împrejur, Întâmpinarea Domnului. Stilistic, este o anumită
provincializare a programului iconografic răsăritean”566.
2.Pictura în ulei pe lemn este reprezentată mai bine. Pictorul Ştefan
Teneţchi este autorul icoanei în ulei pe lemn (1782, 65x52 cm.) de la Băteşti:
Sf. [Arhanghel] Mihail este prezentat în picioare. „Armonia cromatică este
evidentă, ca şi o anumită asimetrie”. Tot de la Băteşti provin şi uşile
împărăteşti, pe care este reprezentat Sf. arh.[anghel] Gavriil (Tempera pe
lemn, 1782, 149x35 cm.), autor fiind Gheorghe Diaconovici (Diaconu).
Pictura, „cu vădită influenţă barocă”, „se evidenţiază prin ţinuta mai hieratică
a <<vestitorului>> şi a Mariei (în dispoziţie vertical), prin plasarea regilor
David şi Solomon (semifiguri) în zona inferioară, fondul fiind azuriu.
Cuvintele îngerului <<Duhul Domnului spre tine (sic!)>> sunt în limba
română567; Pictura Deisis (=rugăciune) de la Româneşti „are o vădită tendinţă
realistă”; „Hristos” este reprezentat pe două picturi: una provine de la
Mănăştur, care îl înfăţişează pe Iisus„ pe un fond de bronz cu ornamentaţii[...]
având figura originală, cu ochii extrem de mari”, cealaltă, de la Susani (sec.
XIX), care îl înfăţişează pe Iisus ca arhiereu, cu mitra, sacos, şi omofor.

564
Preot Vasile V. Muntean, Colecţia…, pp.229-239.
565
Ibidem, p. 230.
566
Ibidem, p. 230.
567
Ibidem, p. 231.

281
Tronul brumăriu seamană cu o laviţă. Pe alocuri, sub actualul strat de vopsea
se desluşeşte cel vechi, mult mai preţios sub aspect evocator”; Pictura
„Învierea” de la Groşi (sfârşitul sec. XVIII) este„ concepută după ideea
occidentală”: norii sunt roşii ca şi „caii de foc ai Sf. Ilie de la Lugoj” (finele
sec. XIX)568. Lui Ştefan Popovici (Diaconovici) îi aparţine o icoană pictată în
ulei pe lemn la Băteşti, în 1782. Icoana este valoroasă atât prin modul în care
a fost executată, cât şi prin felul în care este prezentat ierarhul: într-un sacos
roşiatic, binecuvântând într-o ambianţă naturală569.
3.Pictura în tempera pe lemn: Picturile de la Brăneşti şi de la Crivina
(de Sus) au aceeaşi temă: „Deisis” (sec. XVIII). Nu numai tema, ci şi
schematismul exagerat şi imobil în care au fost pictate dovedesc că ele aparţin
aceluiaşi autor; Prăznicarul de la Zolt (1781, 62x25 cm.) înfăţişează la mijloc
Învierea (după concepţia romano-catolică), iar periferic se află 12 medalioane;
Icoana Sf. Nicolae (sec. XVIII) de la Poieni îl înfăţişează pe acest sfânt drapat
ca episcop, cu vestimentaţie împodoboită cu felurite ornamente ca şi cerul [cu
stele]570.
4.Pictura pe sticlă este reprezentată în muzeu prin 15 exemplare,
toate din secolul XIX. Din actualul protopopiat au fost reţinute: Nemeşeşti:
Sf. Taină a Euharistiei; Jupâneşti: Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (cu
rama modernă); Topla: Sf. Nicolae; Jupâneşti: Sf. Nicolae; Jupâneşti: Sf.
Cuvioasă Paraschiva (mijlocul sec. XIX) cu o cunună pe creştet571.
Concluzia autorului: Atât picturile pe lemn în ulei, cât şi cele pe sticlă
”toate sunt încercări moderate de portretistică”572.
Alte obiecte de cult:
Cruciuliţele de la Susani şi de la Pietroasa (sec. XIX) sunt „folosite la
diverse procesiuni, precum renumiţii prapori <<lugojeni>>573.
Şi crucifixul de la Româneşti (din 1820) este zugrăvit ca şi cel de la
Lugoj574.
În sfârşit, în muzeu se păstrează şi Registrul circularelor pe anii 1842-
1871, care aparţinuse parohiei Jupani575.
Recapitulând, se poate afirma că în total au fost prezentate 21 de
obiecte de cult diferite şi anume 14 icoane pictate. 2 prăznicare, 1 pereche de
uşi împărăteşti şi alte 4 obiecte bisericeşti, provenind din 15 parohii: Dubeşti,

568
Ibidem, p. 232.
569
Ibidem, p. 233.
570
Ibidem.
571
Ibidem.
572
Ibidem.
573
Ibidem.
574
Ibidem.
575
Ibidem.

282
Cladova, Băteşti, Româneşti, Mănăştur, Susani, Groşi, Brăneşti, Poieni,
Nemeşeşti, Jupâneşti, Topla, Zolt, Pietroasa şi Jupani.
Cu câte două obiecte sunt parohiile: Groşi, Româneşti, Susani şi
Jupâneşti, iar cu 3 parohia Băteşti, care deţine şi o altă performanţă: Toate
cele trei obiecte au pictori cunoscuţi.
Dintre cele 15 parohii, 10 au aparţinut în permanenţă protopopiatului
Făget, în celelalte 5 i s-au alaturat după 1950, ele făcând parte anterior din
eparhia Aradului.

Căteva aspecte şi consideraţii privind naşterea-botezul,

căsătoria-cununia, decesul-înmormântarea
Naşterea, căsătoria şi moartea/decesul sunt cele trei momente esenţiale
ale fiecărei fiinţe umane: prin naştere, omul apare pe această lume, iar prin
moarte
- conform învăţăturii creştine – el părăseşte viaţa pământeană, trecând pe
lumea cealaltă până la judecata de apoi. Între aceste doua limite extreme se
situează căsătoria, care îi dă omului un nou statut social şi de aceea căsătoria
constituie moment de cotitură în viaţa sa.
Credincioşii, indiferent confesiunii căreia apartin, marchează şi sunt
marcaţi de către fiecare din cele trei momente amintite prin câte un
ceremonial aparte şi deosebit de la un cult la altul. Naşterea, cu botezul;
căsătoria, cu cununia; moartea, prin înmormântare.
Deoarece până la 1 octombrie 1895 numai instituţiile religioase
(edificiile de cult) purtau evidenţa naşterilor, căsătoriilor şi deceselor prin
ceremonialele amintite, prin aşa numitele protocoale sau registre ale
botezaţilor, cununaţilor şi răposaţilor. (Corect): decesele celor înmormântaţi
cu ceremonialul religios respectiv, de către preotul/pastorul/predicatorul local,
deoarece, de pildă, cei căzuţi pe front, morţi în altă parte sau sinucigaşii nu
sunt înregistraţi, decât cu rare excepţii, în protocolul răposaţilor din localitatea
de domiciliu ale celor amintiţi mai înainte. Tocmai de aceea, pe măsură ce
autoritatea de stat a devenit tot mai interesată – din motive care, pentru
moment, le omitem - de modul în care sunt ,,purtate” (completate)
protocoalele, n-a lăsat controlul evidenţei numai pe seama Bisericii, ci a
intervenit şi cu reglementări proprii. Şi, pentru că, din multiple cauze, nu
putea primi şi utiliza la timp şi corect toate informaţiile de care avea nevoie,
şi-a creat un organ propriu, numit Starea civilă, care a început să funcţioneze
începând cu 1 octombrie 1895.
Aşadar, din 1 octombrie 1895, naşterile, căsătoriile şi decesele sunt
consemnate ,,în dublă partidă”: în continuare, de către Biserică sub formă de
botez, cununie (religioasă) şi înmormântare şi de către organul politic (de
administraţie) local, sub formă de naştere, cununie civilă şi deces.

283
 Repercusiunile pe care le-a avut asupra veniturilor bisericii şi asupra
ceremonialului cultic le vom aminti pe parcurs.
Însă, înainte de a întreprinde acest demers, se impune să facem căteva
precizări în legătură cu protocoalele/registrele bisericeşti. N-am întâlnit
dovezi scrise ale vreunei parohii ortodoxe care să arate cum au fost
consemnate de către preoţi botezurile, cununiile şi înmormântările
credincioşilor înainte de introducerea protocoalelor imprimate. În schimb,
cele ale Bisericii romano-catolice din Făget, păstrate de la începuturile
existenţei ei indică faptul că fiecare paroh a conceput liniatura în mod
original, ca pe baza acestor încercări să se ajungă la modele unitare, mai întâi
prin introducerea registrelor tipizate la catolici, apoi şi la ortodocşi. Prima
dispoziţie a Mariei Terezia de a se tipări protocoale matriculare şi pentru
ortodocşi este din anul 1743, dar ea n-a fost finalizată de către mitropolia
Carloviţului, probabil şi pentru că împărăteasa, absorbită de războaiele de
succesiune pe care tebuia să le căştige ca să-şi poată continua domnia, n-a mai
fost prea ocupată de protocoale. Victorioasă, ea reia chestiunea în 1777, şi a
finalizat-o în anii următori. Protocoalele/registrele matriculare ale unor
parohii păstrate la Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (DJTAN)
atestă faptul că ele au fost introduse în protopopiatul Făget după anul 1780.
Naşterea-botezul
Atât naşterea cât şi botezul pruncului au fost (şi sunt încă) însoţite de
ceremonialuri diferite. Noi să reţinem doar căteva aspecte ale legăturilor
dintre ele.
Până pe la 1900, botezul se făcea la căteva zile după naştere, pentru că
mortalitatea infantilă era foarte mare, în special în primele luni de viaţă şi
pentru că, în concepţia ortodoxă, taina botezului are rolul de a spăla pe om de
păcatul originar (al lui Adam). Credinţa populară consideră că orice copil care
moare nebotezat nu este curăţat de păcatul strămoşesc, el devenind vampir
etc. De aceea, protocoalele botezaţilor ne dezvălue următoarele două aspecte:
pe de o parte, botezarea noului născut se face pe tot parcursul săptămănii, nu
doar duminica, pe de altă parte, dacă moaşa sau altcineva din apropierea
femeii care s-a zbătut să devină mamă, constată că pericolul de moarte al
copilului este mare, botează copilul, nemaiaşteptănd sosirea preotului. În
protopopiatul Făgetului aceste aspecte sunt mai puţin vizibile, întrucât
parohiile sunt mici şi cu puţine naşteri pe parcursul unei săptămăni. În
schimb, în parohiile mari, cu doi sau mai mulţi preoţi, fenomenul este mult
mai vizibil, deoarece botezurile nu sunt consemnate numai la un interval de
cel puţin şapte zile (,,din duminică în duminică”), ci şi la distanţă de 2 sau 3
zile sau chiar în zile succesive. De asemenea, dacă preoţii nu sunt repartizaţi
pe parohii în aceeaşi localitate, ei săvărşesc serviciul divin pe săptămăni şi, în

284
acest caz, se poate observa clar cum toate botezurile şi decesele le face acelaşi
preot.
O altă consecinţă a săvărşirii botezului îndată ori la căteva zile după
naştere este că, mai ales până înainte de 1850, de multe ori data naşterii
copilului este considerată data botezării lui, nu cea reală. Diferenţa sau
confuzia celor două date diferite a apărut şi după ce autorităţile de stat au
cerut ca data naşterii să fie ,,actualizată”, deci exprimată (şi) după calendarul
gregorian, nu numai după cel iulian.
Pentru că fiecare nou-născut trebuia pus sub ocrotirea unui sfânt al
Bisericii respective, la botez i s-a dat numele protectorului său, de obicei,
numele sfântului sărbătorit la o dată apropiată celei a naşterii copilului. De
aceea toţi băieţii şi toate fetele purtau câte un (pre)nume al unui sfânt.
Situaţia se schimbă începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe
de o parte sub trezirea conştiinţei naţionale, a influenţei Şcolii Ardelene care a
accentuat descendenţa noastră romană, iar pe de altă parte, pentru că
autorităţile maghiare au obligat pe cei ,,cu buze nemaghiare” (apartenenţă la
minoritate naţională) să-şi traducă (treacă) numele lor de botez în numele
maghiar corespunzător. În felul acesta, Andrei a devenit Andras, Ioan-Ianoş,
Constantin-Szilard, Pavel-Pal, Petru-Peter, Teodor-Tundar, Vasile-Vazul,
Ana-Anuska, Maria-Mariska…. Ca să ocolească această constrăngere, mai
întâi preoţii, secondaţi de către intelectuali şi, ulterior, de către credincioşii de
rând (posibil că unii dintre aceştia pentru a imita pe cei amintiţi anterior, nu
din convingere naţional-patriotică) au început să dea copiilor, la botez, nume
romane inexistente în nomenclatorul corespondentelor lor şi astfel au apărut
Adrian, Romulus, Remus, Iulius, Octavian, Septimia, Adriana (şi
Andriana<Andrei), Iulia, Lucia, Lucreţia…
Mai mult, şi adulţii cu nume (prenume),,traductibil” în maghiară au
început să şi-l ,,rescrie” dându-i o aliură străină (greco-latină): Teodor-Todor
devine Theodor, Vasile-Vasiliu, Cornel-Corneliu, Dimitrie/Dumitru-
Demetriu, Mihai-Mihael, Nicolae-Nicolau,… .
Alte câteva aspecte ale numelor de botez:
Până pe la 1830 este vădită tendinţa de a a da primului născut
prenumele naşului sau naşei în funcţie de sexul celui botezat, fără a putea
preciza dacă această cutumă era impusă de către naşi sau se datorează
părinţilor în semn de consideraţie faţă de naşi. (Să adăugăm că din
matricolele consultate n-am putut deduce că naşul de la cununie este altul
(cumătru) la botez, ca în Vechiul Regat);
Nici obiceiul din alte zone - de a da noului-născut prenumele unui
frate (al unei surori) decedat(ă) anterior, pe considerentul că moartea şi-a luat
deja contribuţia şi cel de al doilea copil cu acelaşi prenume va vieţui - nu este
vădit în protopopiatul Făget.

285
 Atestate numai în primele decenii de înregistrări când numărul naşterilor
în aceeaşi familie era înregistrat imediat, prenumele Oprea şi Opriţa nu pot
permite verificarea credinţei din alte zone geografice că menirea lor era de a
stopa naşterea de noi copii în sânul aceleiaşi familii.
Absenţa prenumelui Lăpădat în protocoalele botezaţilor pe care le-am
cercetat poate fi un argument că, la bănăţenii din nord-estul provinciei, acest
prenume nu avea nici o semnificaţie mistică şi, în consecinţă , nu l-au folosit.
Dacă la evreii din Făget şi din împrejurimi aparţinănd sinagogii din
Făget numele moaşei care a asistat naşterea este menţionat în registrul
născuţilor, începând cu anul 1837, iar la romano-catolicii ce ţineau de parohia
din Făget, numele moaşei este menţionat din anii Voivodinei sărbeşti şi ai
Banatului timişan (1850-1860), când s-a cerut ca naşterea să fie asistată de o
persoană calificată în şcolile de moaşă, la ortodocşii făgeţeni menţionarea
numelui moaşei apare mult mai târziu [-] din 1887.
În mod cert, şi la ortodocşi naşterea era asistată de către o femeie
mai în vârstă, cu experienţă practică în acest domeniu, căreia i-a fost alăturată,
denumirea ,,moaşa de buric”, la mare cinste până după al Doilea Război
Mondial. (Să adăugăm şi faptul că soţului moaşei I se spunea ,,moş”,
indiferent de vârsta pe care o avea).
În cazul cuplului aparţinând confesiunilor diferite, reglementările
legale au variat în timp, ajungându-se, în final, la următorul criteriu: dacă
părinţii nu cad de acord (anterior naşterii) cărei confesiuni să aparţină urmaşii,
criteriul era următorul: băieţii urmează confesiunea tatălui; fetele, cea a
mamei. Dacă unul din părinţi este romano-catolic, această confesiune are
prioritate. În cazul naşterilor ,,nelegiuite” (în afara căsătoriei, deci în
concubinaje), dacă tatăl nu recunoaşte [după 1895] în faţa ofiţerului Stării
civile paternitatea pruncilor (băieţilor), şi aceştia capătă religia mamei.
Căsătoria-cununia
Ca şi botezul, şi cununia era o taină şi de aceea căsătoria trebuia să fie
binecuvântată de către preot, înainte ca mirii să înceapă viaţa lor în comun.
Din această cauză căsătoria şi cununia (religioasă) aveau loc în aceiaşi zi şi, în
plus, nu exista căsătorie fără cununie, adică viaţă în concubinaj.
Din registrele cununaţilor şi din alte documente nu rezultă că era
stabilită vârsta minimă pe care trebuia să o aibă tinerii la cununie. În schimb,
începând cu a doua cununie, restricţiile sunt clare. Nu se putea păşi la cea de a
doua căsătorie/cununie decât văduvul ori văduva. Cu alte cuvinte, erau excluşi
divorţaţii, bărbatul (soţul) sau femeia (soţia) care şi-a părăsit partenerul de
viaţă pentru o altă relaţie legitimată printr-o nouă cununie. Iniţial s-au admis
cel mult trei cununii, în respectarea condiţiilor amintite.
Cu trecerea timpului, condiţiile iniţiale au început să se schimbe,
începând cu prima căsătorie. Cam din 1812 a început să fie menţionată în

286
protocoale (nu peste tot şi nici în mod continuu) vârsta mirilor sau a
decedatului, iar în 1815 a fost emis un intimat care interzice căsătoria mirelui
înainte de împlinirea vârstei de 16 ani.(Vârsta miresei nu era stabilită).
În felul acesta am aflat că mirele avea 15,16 ani şi mai mult. În schimb
vârsta miresei nu era menţionată. În anul 1837, într-o lungă circulară,
episcopul Timişoarei Maxim Manuilovici (român sau macedonean) condamnă
lăcomia unor preoţi şi necinstea unor mireni în privinţa căsătoriei/cununiei,
încălcând (nerespectând) legea bisericească, ale cărei prevederi sunt clare,
zice episcopul. Tânărul poate păşi pe calea căsătoriei a)numai după împlinirea
vârstei de 17 ani; b)numai după trei vestiri în biserică, în trei duminici
consecutive, ca eventualele ,,piedici” (mai ales grad de rudenie apropiat între
viitorii miri) să-i fie aduse la cunoştinţă preotului pentru a nu oficia căsătoria;
c) numai după ce prezintă preotului ţidulă (adeverinţă scrisă) că a plătit
protopopului taxa cuvenită acestuia de 5 fl. w.w.; d) dacă mireasa este din altă
localitate numai după ce preotul din localitatea miresei (unde obligatoriu se
oficiază cununia) a primit o înştiinţare oficială de la preotul din localitatea
mirelui cum că tânărul are îndeplinite toate cele trei condiţii (a,b,c,) amintite
şi, în consecinţă şi preotul din satul miresei poate începe vestirile în biserică;
e)numai după aceste trei vestiri, neurmate de nici o contestaţie, se va putea
încheia cununia.
Or, ţine să sublinieze episcopul, unii preoţi, lacomi după bani, se lasă
corupţi de către unii miri dispuşi să-i dea 8 sau 10 florini şi oficiază cununia
fără a respecta întru totul legea bisericească576.
Acest ordin circular este important din mai multe puncte de vedere:
Ştim că a existat o reglementare precisă a căsătoriei/cununiei şi înainte de
1837; ştim că vârsta minimă a mirelui este de 17 ani împliniţi. Se pare că
,,legea bisericească” este mai severă decât ,,legea“ politică, deoarece aceasta
permitea căsătoria tânărului îndată după împlinirea vârstei de 16 ani. Difuzând
această veste, protopopul Petru Atanasievici, desigur, la îndemnul
episcopului, îndeamnă pe preoţi să sfătuiască pe părinţii tânărului
,,zigărit[=jigărit], debil trupeşte fizic ca altul de 12 ani să amâne căsătoria
acestuia până se mai dezvoltă, căci amănarea căsătoriei este în interesul
tănărului”577.
Limita de 16 ani împliniţi este reamintită şi în 1845, când se
precizează că intimatul din 22 august 1815 nr.23.254 care prevede că tinerii

576
APF.,Registrul Curtea…,ord.circ.nr.10 Ep. din 23 octombrie 1837,ff.2-4.
577
Ibidem, ord.circ.nr.13Ep. din 3 noiembrie 1841 f.51.

287
au intrat în al 17-lea an al vieţii lor se pot cununa fără nici o oprelişte578 este
încă în vigoare579.
Cunoaştem că protopopul încasa câte 5 fl. w.w. pentru fiecare
aprobare de cununie; că existau reglementări precise care trebuiau respectate
până la a se ajunge la oficierea cununiei. Merită să subliniem importanţa
,,piedicei” legată de gradul de rudenie apropiată dintre viitori soţi. Istoria
cuplurilor a arătat clar că mulţi dintre copiii soţilor rude apropiate suferă de
deficienţe fizice şi psihice şi, pentru a le preveni, soţii nu trebuie să fie
verişori de gradul I, II, (uneori şi III). Este un exemplu despre modul în care
Biserica a contribuit şi contribuie la asigurarea stării de sănătate corporală şi
intelectuală a noilor născuţi.
Dintr-un alt ordin circular emis în 1840, aflăm alte aspecte ale
cerinţelor Bisericii ortodoxe faţă de viitori miri: să cunoască rugăciunile
prescrise (Tatăl Nostru, Credeul/Crezul, semnificaţia principalelor sărbători
bisericeşti, a semnului crucii ş.a.). Or, repetarea sau învăţarea lor reclama ca
ei să fi participat la şcoala de repetiţie. Episcopul Pantelimon Jiucovici îi
sfătuieşte pe preoţi că, în loc să le refuze cununia, mai bine ar face să-i înveţe
aceste rugăciuni şi semnificaţii579.
Revoluţia maghiară de la 1848-1849 va avea urmări neprevăzute şi în
ce priveşte cununia tinerilor. Se cunoaşte faptul că, iniţial, românii bănăţeni
au sprijinit necondiţionat pe revoluţionarii maghiari, mai ales pentru articolul
de lege (Legea) Nr. IX care prevedea desfiinţarea iobăgiei şi a justiţiei
,,domnului de pământ”, a stăpănului feudal asupra iobagilor. Dar, pe parcurs
[-] după ce împăratul a dezarmat revoluţia şi a încercat reprimarea ei,
consecinţa fiind nevoia revoluţionarilor maghiari de a-şi crea o armată proprie
alcătuită din ,,apărători ai patriei”(homed/homezi) recurcând la presiuni
contra românilor care refuzau să devină, ca voluntari, astfel de apărători ai
revoluţiei,[-] atitudinea lor (avem în vedere pe românii din protopopiatul
Făget) s-a schimbat, devenind implicit, sprijinitori indirecţi ai împăratului580.

578
Ibidem, ord.circ.nr.1 Ep. din 6 februarie 1845, f.85.
579
Ibidem, ord.circ.nr.3 Ep. din 20 decembrie 1839.f.31-31(înregistrat în 1840).
580
Pentru amănunte, vezi mai ales I.D.Suciu, Revoluţia…; Ioan Boroş, Evenimentele
revoluţiei de libertate din anii 1848/49 desfăsurate la Lugoj, Editura Tipografiei Naţionale,
Lugoj 1927 (56p.+8 anexe); Nicolae Bocşan,Valeriu Leu, Memorialistica revoluţiei de la
1848 în Transilvania, Editura Dacia, Cluj –Napoca, 1988; pp.138-151(cuprinde părţi din
lucrarea manuscrisă a lui Partenie Gruescu, paroh în Sinteşti, ,,Evenimentele anului 1848 şi
1849 prin ţinutul Făgetului”, întocmită în anul 1851, la solicitarea istoricului transilvănean
August Treboniu Laurian, care a şi valorificat o mică parte din cele timise de preotul
sinteştean, în volumul dedicat Revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania; Dumitru Tomoni,
Monografie… p.p.91-103; Ioan Cipu, Revoluţia de la 1848-1849 în zona Făgetului, Editată
de Mănăstirea,,Izvorul Miron” Româneşti, Tiparul FED, Lugoj,1993.

288
 Revoluţia maghiară a fost înăbuşită în sânge în 1849, Banatul civil (din
care făcea parte protopopiatul Făget) a devenit componentă a Voivodinei
Sârbeşti şi Banatul Timişan (1850-1860) în care influenţa împăratului a fost
restabilită şi se părea că situaţia anterioară anului 1848 va reveni şi în ce
priveşte reglementarea căsătoriei/cununiei tinerilor. Nu s-a întămplat aşa,
deoarece s-a schimbat rolul Bisercii în stabilirea condiţiilor încheierii unei
căsătorii/cununii. Dacă până la revoluţie rolul decisiv îl avea Biserica,
încălcând chiar unele prevederi legale în ce priveşte vârsta tânărului (17 ani,
împliniţi conform ,,legii” religioase, după ce tânărul a împlinit 16 ani, zicea
,,legea” civilă), după 1850, iniţiativa, mai exact spus, dictatul revine autorităţii
politice.
O primă dovadă în această direcţie este ord.circ.nr.668 Ep. din 1851
care reproduce indicaţii cu privire la modul în care se poate încheia o cununie
când ambii miri sau unul dintre ei sunt din afara Austriei ori a Ungariei
(omitem prevederile, căci nu ne interesează) .
Cotitura o vedem în 1857, când ni se dezvăluie nu numai rolul
determinant al puterii politice, ci şi motivul esenţial al ,,amestecului” statului
în chestiunea căsătoriei/cununiei tănărului.
Prin ord. circ. nr. 442Ep. din 20 iunie 1857 este reprodusă în rezumat
scrisoarea din 18 iunie 1857 nr. 9472/2739 a ,,Înalt Măritului c.c. [=cezaro-
crăiesc] Chivernisire/Administraţie/Guvern a Voievodinei” către Consistoriul
Episcopal timişorean, în care se face cunoscută hotărârea Înaltului c.c.
Ministerium al Trebilor din Lăuntru [= Ministerul de Interne] că, feciorul care
este de cătănie legiuit (Militar[p]flicutic ) [= bun pentru serviciul militar;
,,rămas catană”], acesta înainte de 22 de ani deplini ai vârstei sale păşăscie la
treapta căsătoriei din pricina că este capul familie să nu poată avea nici un
drept slobozenie de cătănie” . În consecinţă, se interzice preoţilor a cununa
tinerii de 20 şi 21 de ani legătuiţi (recrutaţi pentru serviciu militar). Totodată
se cere preoţilor să explice părinţilor acestor tineri, precum şi tinerilor
respectivi că nu este bine să se căsătorească odată ce au fost legătuiţi pentru
că, prin plecarea feciorului în armată , să strică viaţa cea familiarnică (sic!)
cea abia începută şi so[a]ţa după ducerea bărbatului în cătane [=cătănie]
rămasă singură uşor alunecă şi cade în răotate şi prin aceasta nu numai că
scopul vieţii familiarnice nu să atinge ci către această în privinţa Moralităţi[i]
sale urmări [are] , care în alte împrejurări [dacă soţii ar fi fost împreună] nar fi
…581
La 29 septembrie 1858, împăratul a emis o nouă lege cu privire la
recrutarea şi la intrarea în oaste, care se va aplica începând cu 20 octombrie/1

581
AparF, Protocolul ord. circ. nr.442 Ep. din 20 iunie 1857, f. 25.

289
noiembrie 1858 şi în care se prevede clar cine sunt scutiţi de la datorinţa de a
sluji în oaste:
1 Mai multe categorii de tineri care urmează şcoala clericală, au
absolvit-o etc.
2 Tinerii care au ajuns în al 21-lea an al vieţii (deci care au trecut de 20
de ani) şi comisia asăntătoare i-a apreciat ca inapţi de oaste pentru toată viaţa,
din cauza unei scăderi trupeşti [şchiopi, surzi, ciungi etc.].- aceştia se pot
căsători şi înainte de împlinirea vârstei de 22 de ani. Întrucât, datorinţa slujbei
ostăşeşci este obştească, toţi ceilalţi tineri sunt obligaţi să facă serviciul
militar şi de aceea ei n-au voie să se căsătorească decât după împlinirea
vârstei de 22 de ani, fie după ce s-au eliberat din armată, fie că au fost de două
ori în faţa comisiei de asentare şi aceasta i-a respins.
Tinerii care încalcă prevederile legii primesc o pedeapsă după starea lor
materială, ori sub formă de (amendă) de 100 de fl.r.a.,numai vărsată în
,,favorul fonducului săracilor” ori o condamnare la închisoare pe o lună de
zile582.
Înainte de a face scurte comentarii asupra conţinutului scrisorii, să
adăugăm faptul că limita de vârstă minimă după care tânărul se poate cununa
a fost ridicată la 23 de ani împliniţi583.
Comentarii:
- Se interzice căsătoria/cununia tinerilor înainte de împlinirea vârstei
de 20 de ani, când începe şi asentarea/recrutarea (vizita medicală militară
pentru a constata care sunt tinerii apţi pentru serviciul militar şi care sunt
scutiţi de el);
- Fără a se face precizările respective, se poate deduce că tinerii
declaraţi definitiv inapţi se pot căsători îndată după împlinirea vârstei de 20 de
ani, fapt interzis ulterior, când se arăta clar că şi ei trebuie să se prezinte la a
doua şi la a treia asentare şi numai dacă sunt respinşi de fiecare dată se pot
căsători (la –început, după 22 de ani, apoi după 23 de ani ca şi tinerii care au
prestat serviciul militar).

582
Ibidem, ord. circ. nr. 470Ep. din 16 octombrie 1858, f.32.
583
Ultimul ordin circular despre care am cunoştinţă că este menţionată vârsta de 22 de ani
înaintea căreia preoţilor le este interzisă efectuarea cununiei tinerilor ,,aflaţi sub oaste” [până
la care sunt asentaţi ori se află încă in timpul efectuării serviciului militar], chiar dacă ,,ei au
primit îngăduinţa [aprobarea/scutirea ] solgabirăului” şi de aceea nu s-au mai prezentat la
asentare ori la oaste. Preoţii pot oficia cununia numai dacă tânărul a depăşit 22 de ani şi nu a
împlinit 23 de ani, în următoarele două situaţii: a) şi la cea de a treia asentare (după 20, 21, 22
de ani împliniţi) tânărul a fost declarat inapt pentru serviciul militar; b) tânărul este ,,sub
arme” [prestează serviciul militar] şi a primit aprobarea pentru cununie din partea unităţii
militare căreia aparţine sau a Ministerului unguresc regesc pentru apărarea ţării.

290
 De asemenea, din ordinul circular amintit rezultă că tinerii căsătoriţi
înaintea asentării erau scutiţi de serviciul militar pe considerentul că erau
susţinători de familie şi că această clauză nu mai era respectată de către
organele militare;
- Dacă în 1857 serviciul militar era de 2 ani (după 20 de ani are loc
asentarea, apoi serviciul militar), după 1860, serviciul militar a fost prelungit
la 3 ani584.
- Ordinul circular nr.442/1857, precum şi toate celelalte care i-au
urmat dovedesc că nevoia împăratului de a avea luptători apţi din punct de
vedere fizic şi psihic precum şi în număr cât mai mare, spre a putea face faţă
multelor şi deselor războaie pe care le-a purtat585 l-au determinat să
prelungească vârsta cununiei de la 16 ani, la 20, apoi la 22 şi, în final, la 23 de
ani împliniţi şi să restricţioneze cazurile de excepţie/scutire a tinerilor de
serviciul militar obligatoriu.
Înfrângerile succesive în războaiele purtate, au constrâns pe împăratul
Franz Iosef (Francisc Iosif) să desfiinţeze Voivodina în 1860, să realipească
Banatul civil la Ungaria şi să accepte împărţirea puterii politice cu Ungaria,
creînd statul federativ Austro-Ungaria, alcătuit din două state cu teritorii şi
capitale diferite (Austria cu capitala Viena şi Ungaria cu capitala Budapesta),
cu trei ministere comune: (de Externe, al Finanţelor şi de Război) şi cu o
cameră legiuitoare comună. În urma acestor concesii, împăratul Austriei a fost
din nou recunoscut rege al Ungariei (după ce fusese detronat în timpul
Revoluţiei de la 1848). Odată cu încoronarea, la Budapesta, a lui Franz Iosef
ca rege al Ungariei la 8 iunie 1867, acordul austro-ungar din 17 februarie
1867 cu privire la crearea monarhiei dualiste Austro-Ungaria a intrat efectiv
în vigoare.
Cu toate că Ministerul de război era comun, deci exista o singură
armată, ungurii primesc mai întâi acordul împăratului ca să aibă o armată
proprie în care militarii să poarte denumirea de honved/honvezi, dar şi aci
comanda (instrucţia militară) să se facă tot în limba germană, ca, după aceea,
să cedeze din nou, acceptând ca toată organizarea şi conducera unităţilor de
honvezi să aparţină maghiarilor.
În felul acesta s-au creat două armate distincte: una aflată sub
comanda austriacă, alcătuită din ,,luptători de linie”, adică armata combativă,
trimisă să lupte pe front împotriva duşmanului, şi alta, alcătuită din honvezi,

584
AParF, Protocolul… ord. circ. nr. 900 Ep. din 7 iulie 1866, f.84.
585
Războiul Crimeii(1853-1856) nu numai că a provocat moartea multor militari, dar a şi
secătuit tezaurul Austriei, căci planurile împăratului Francisc Iosif de a ocupa Oltenia şi Ţara
Românească nu au fost atinse, deşi Rusia a fost învinsă în război; Austria a fost înfrăntă şi în
Războiul austro-franco-piemontez din 1859 [urmările fiind desfiinţarea absolutismului şi
trecerea la regimul liberal],şi în cel cu Prusia (iunie- iulie 1866).

291
apărători ai patriei, un fel de armată de rezervă , condusă de câtre ofiţeri
maghiari.
Se subînţelege că oastea austriacă era cea de elită, iar efectivele
recruţilor ce trebuiau să o alimenteze erau fixate, anual, de câtre împărat în
funcţie de necesităţile războiului (cele imediate şi în perspectivă). În aceste
condiţii, şi numărul recruţilor honvezi era fluctuant şi, ca să aibă şi armata
maghiară efective relativ stabile sau pe măsura nevoilor, s-au înăsprit
condiţiile privind căsătoria tinerilor, eliminând, pe cât posibil, excepţiile. De
pildă, înălţimea şi greutatea tânărului au tot scăzut faţă de baremul iniţial aşa
încât au fost încorporaţi şi tineri cu înălţimea sub 160 cm. şi 60 kg. greutate.
De asemenea, pentru că mulţi tineri, ajunşi la vârsta de 20 de ani sau în
apropierea ei au fugit în străinătate în (România sau în Serbia) şi şi-au
întemeiat acolo familie, li s-a interzis preoţilor să elibereze tinerilor atestat că
nu sunt căsătoriţi înainte de împlinirea vârstei de 23 de ani586.
Legea Nr. IX/1868 cu privire la căsătoria tinerilor apţi de oaste, cu
toate că menţine prevederile reglementărilor anterioare (interzicerea căsătoriei
înainte de împlinirea vârstei de 23 de ani), aduce oarecare ,,îndulcire” a
restricţiilor pentru tinerii din ,,clasa a III-a “(trecuţi de 22 de ani), în sensul că,
fiind sub arme, se pot căsători, cu condiţia să primească licenţă ( aprobare) de
căsătorie de la unitatea militară în care se află sau cu aprobare de la Ministerul
Unguresc Regesc pentru apărarea ţării, dar numai ,,din motive întemeiate şi
vrednice de luat în seamă”587.
,,Bombardarea” episcopiilor ortodoxe de către organele centrale ori
comitatense (judeţene) cu tot felul de instrucţiuni legate de căsătoria tinerilor
apţi pentru serviciul militar şi, prin protopopiat, a parohiilor continuă până în
1895 când, odată cu înfiinţarea Stării civile, Ministerul pentru Apărarea Ţării
îşi realizează mai uşor politica de instruire militară a tinerilor, deci şi cea cu
privire la căsătorie, decât indirect prin organele bisericeşti.
În finalul acestei complicate şi spinoase problematici a căsătoriei,
câteva alte aspecte de interes general.
Din 1840 se admite preoţilor să încheie şi a patra cununie, dacă
solicitantul a rămas văduv(ă) de trei ori588, iar din 1843 au fost admise a 4-a
şi a 5-a cununie, cu condiţia ca solicitantul să prezinte atestat că a rămas
văduv(ă) de 3 respectiv de 4 ori, atestat de la obşte că este încă în putere a-şi
chivernisi iosagurile (gospodăria/averea) şi că cel/cea cu care doreşte să se
căsătorească are un anumit număr (o anumită suprafaţă) de pământ. De
asemenea, în cazul văduvului să se precizeze câţi copii are pe care nu-i poate

586
APar F, Protocolul… ord. circ. Nr. 900 Ep. din 7 iulie 1866, f.84
587
Ibidem, ord. circ. nr.775 Cons. din 7 august 1869, f.132.
588
APF, Protocol Curtea…, ord. circ. nr.4 Ep. din 7 ianuarie 1840, ff.32.-33.

292
creşte fără de soţie şi nici că, fără ea, nu-şi poate împlini slujbele publice.
Acest atestat va fi întărit cu subscrierea şi cu pecetea obştii.
Toate aceste dovezi vor fi înaintate protopopului pentru a putea aproba
cununia589.
Se pune întrebarea: care au fost motivele reale care au determinat
ierarhia sărbească să aprobe şi cununiile a 4-a şi a 5-a? Din ultima circulară
reiese că ar fi grija pentru educarea copiilor minori a văduvului. Nu se
precizează dacă şi văduva aflată în aceeaşi situaţie beneficiază de prevederile
noii reglementări. Se pare că nu, căci ea îşi poate creşte şi singură copiii, dacă
are ,,iosag”. Posibil ca această grijă faţă de membrii familiei să fie cauza
principală, dar poate fi şi expresia lăcomiei episcopilor de a obţine venituri
suplimentare de pe urma acordării licenţei de cununie, lăcomie pe care au
constatat-o şi combătut-o Partenie Gruescu590 şi Andrei Vasici591 la mitropolit
şi la episcop, numind mai mulţi preoţi în aceeaşi localitate, numai ca să
încaseze bani de pe urma acordării gramatei, măsura care a devenit
insuportabilă pentru credincioşii care trebuiau să asigure venituri tuturor.
Încă în anul 1838 sunt atestaţi prunci ,,născuţi din pat nelegiuit”, adică
din părinţi necununaţi religios. Se cere preoţilor ca şi aceştia să fie botezaţi şi
educaţi în religia mamei592. În anul următor, Guvernatorul Voivodinei cere să-
i fie trimis urgent un tabel cu cei care s-au despărţit şi trăiesc separat (fără a se
fi recăsătorit) şi cei care s-au recăsătorit neligitim, trăind în concubinaj593.
Numărul acestora va creşte în mod îngrijorător după 1895 când multe cupluri
consideră că legitimarea căsătoriei/cununiei lor civile nu mai trebuie
consfinţită şi prin cununia religioasă;
-Omitem interdicţia cununiei elevilor de la şcolile militare, a
militarilor activi şi a pensionarilor militari fără aprobare din partea organului
ierarhic superior;
-De asemenea, nu mai analizăm modul în care se oficiază o cununie
între un cuplu ai căror parteneri aparţin unor culte diferite şi nici modul în
care sunt botezaţi copiii rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie, deoarece, pe de o
parte, asemenea situaţiei se rezolvau la Starea civilă, iar pe de altă parte, în

589
Ibidem, ord. circ. nr.3 PF. din 1 martie 1843, f.74.
590
Partenie Gruescu, Ierarhia şi natiunea română în suferinţele ei seculare şi martiriul lui
Moise Nicoară (serial, partea I, publicat la rubrica ,,Foişoara”a gazetei ,,Albina” (Pesta,
an.V,1870, nr.107p.2.
591
Suciu – Constantinescu, op.cit., vol II, doc. nr.354, p.668-670. Este vorba de corespondenţa
,,din Bănat [data ] 19 martie v.[echi]” publicată la rubrica ,, Corespondenţe” a ,,Gazetei de
Transilvania”, an. VIII, 1845, NR.26, pp.101-102 şi semnată ,,Un mirean de legea Greco-
răsăriteană neunită” [Andrei Vasici].
592
APF., Protocol Curtea, ord. circ. nr. 13PF, din 15 septembrie 1838,f.16.
593
AParF., Protocolul… ord. circ. nr. 5 PF., din 18 aprilie 1853, f. 3g.

293
cazul Făgetului, soţul ortodox a devenit, după soţie greco-catolic (situaţii
inverse n-am întălnit). Câteva aspecte le-am prezentat anterior, cu prilejul
botezului noilor născuţi.
Cununia este importantă pentru că numai copiii rezultaţi dintr-o
căsătorie legitimă pot beneficia de drepturi succesoriale, în calitatea lor de
adevăraţi urmaşi ai fiecăruia dintre cei doi părinţi biologici. Acest aspect a
reieşit în evidenţă mai ales după 1850, când s-au acordat minorilor pensie de
urmaş, iar văduvelor, pensie după soţul care a contribuit la fondul de pensii.
Decesul - înmormântarea
Decesul sau moartea este cel de al treilea moment (şi ultim) al ciclului
vieţii umane pe pământ. La prima vedere, adică la o analiză superficială
putem ajunge la concluzia falsă că moartea unui om obişnuit interesează
numai pe membrii familiei, pe rudele şi pe prietenii şi cunoscuţii decedatului
şi de aceea pare de neînţeles interesul pe care l-au manifestat diferite
componente ale aparatului de stat faţă de fiecare deces. Şi, se va vedea, că
acest interes nu era o simplă curiozitate, ci avea temeiuri logice şi reale vitale.
De aceea datele despre deces şi decedat devin tot mai multe şi mai
amânunţite, pe măsură ce ne apropiem de epoca zilelor noastre, de
contemporanitate.
Dacă înainte de anul 1800 în protocolul/registrul morţilor erau trecute
numai datele pentru identificarea decedatului (numele şi prenumele sale şi
cele ale părinţilor, precum şi cele ale preotului care a oficiat înmormântarea),
din 1800 şi până în 1860 sunt consemnate şi alte amănunte, probabil din
iniţiativa preotului, căci ele nu sunt generale (în toate parohiile): vârsta, cauza
bolii etc.
În ultima parte a anului 1849 Banatul civil/Provincialul (din care făcea
parte şi protopopiatul Făget) intră în componenţa Voivodinei Sârbeşti şi a
Banatului Timişan/Timişorean, cu reşedinţa la Timişoara. În cei zece ani de
administraţie austriacă (germană) au fost luate mai multe măsuri de ordin
sanitar referitoare la deces:
- Obligativitatea constatării decesului de câtre un cadru sanitar care va
elibera o adeverinţă din care să rezulte că decesul este real594, că cel în cauză
nu se află în ,,moarte clinică”, în ,,moarte aparentă”(Scheintod), în leşin
prelungit cu pulsul şi procesele fiziologice reduse la minimum, dar nu total;

594
În ciuda acestei precizări clare, la sesizarea guvernului Voivodinei că unii preoţi greco-
răsăriteni continuă să facă înmormântări fără adeverinţa constatării decesului de către un
organ cu atribuţii în acest domeniu, episcopul Timisoarei se vede constrâns să elibereze.circ.
nr.75 Ep. din 25 ianuarie 1855 pentru a reaminti preoţilor, obligaţia lor de a nu face
înmormântare fără această adeverinţă. În acelaşi sens revine şi în 1862 (cu ord.circ. nr.
1608/1288 Ep. din 5 decembrie 1862), cu adausul că înmormântarea se poate face numai
după 48 de ore de la constatarea decesului şi că ,,ţidula” coastă 21 de creiţari.

294
 -
Chiar şi cu această ,,ţidulă”, preotul nu avea voie să oficieze
înmormântarea înainte de 48 de ore de la deces, pentru a fi siguri că nu este
vorba de moarte clinică, ci de una reală;
- Atât în ,,ţidulă”, cât şi în protocolul morţilor trebuie trecută cauza
decesului. Pentru că în adeverinţă denumirea cauzei era cea germană şi
preotul nu cunoştea corespondentul ei românesc, trecea denumirea germană
sau pe cea populară românească. De pildă, pentru preotul din Făget
Lungenentzundung devine lunghenenţinung sau lunghenţiu, corespondentul
ştiinţific românesc (necunoscut) fiind pneumonie; Hektik a ajuns hectică, apoi
(forma populară) oftică, pentru tuberculoză pulmonară; Influenz a fost
convertit în influenţă, care oglindeşte calitatea gripei de a se propaga de la
bolnav la omul sănătos prin influenţă, contaminare etc. Impedimentul se
menţine şi în jurul anului 1900, când denumirile germane au fost înlocuite cu
cele maghiare: orbanc devine umflătură, sziv hules devine apoplexie în loc de
miocardită etc. Deci guvernul maghiar a menţinut şi după 1860 măsurile
sanitare întreprinse în Banatul Timişean între anii 1850-1860.
- Restricţiile au fost deosebit de severe în cazul epidemiilor. De pildă,
în timpul epidemiei de coleră (holera din 1873-1874), judele cercului Făget,
Laitner (Leitner) a interzis înmormântarea celor decedaţi de coleră cu toate
ceremoniile, băgându-i în biserică, deoarece în felul acesta se uşura
răspăndirea epidemiei. Aceşti morţi vor fi duşi direct la cimitir într-un car cu
boi şi înmormântaţi seara, când nu mai era atât de cald595. În mai 1874,
Consistoriul difuzează ordinul din 18 martie 1874 Nr.336 Pres. prin care se
dispune ca preoţii să înmormânteze pe morţii de coleră îndată după
constatarea decesului. De asemenea sunt strict interzise: privegherea mortului
sau slujba în faţa bisericii, sărutatul ,,de pe urmă” al mortului etc. În plus, sunt
interzise întrunirile publice şi procesiunile la mănăstiri596.
Cele două ordine-circulare, emise unul în august 1873, celălalt în mai
1874 dovedesc perioada de aproape un an de zile în care a bântuit colera în
întreaga Ungarie (din moment ce MCIP s-a vâzut obligat să dea o circulară pe
întreaga ţară).
Probabil că şi numărul morţilor a fost mare, pentru că Dieta Ungariei a
votat Legea Nr.14 din 1876 privind serviciul sanitar în Ungaria. Legea a
preluat o parte din măsurile amintite deja: decesul trebuie stabilit de către
medic, care va elibera un atestat în acest sens şi pe baza căruia preotul poate
oficia înmormăntarea după 48 de ore de la deces. În plus, sunt prevăzute
reguli precise cu privire la cimitir: obligatoriu să fie alcătuit după ,,cerinţele”
sanitare, să fie în afara localităţii, să fie împrejmuit cu gard (ca să împiedice

595
A ParF., Protocolul…, ord.nr. 1085 Cercul/Plasa Făget, din 4 august 1873,f.166.
596
Ibidem, ord.circ.nr.258 din 2 mai 1874, f.171.

295
câinii să scoată la suprafaţă trupurile celor decedaţi) ş.a.; şi zidirea criptelor
trebuie să respecte prescripţiile medicale ale medicului; nu se poate folosi
cimitirul vechi şi părăsit decât numai după 30 de ani de la abandonarea lui şi
numai cu aprobarea autorităţiilor locale; transportul cadavrului dintr-un loc în
altul se poate face numai cu aprobare şi în conformitate cu Legea Nr. 14 etc.
Să adăugăm că epidemia de coleră/holeră a produs în Făget un număr
de 29 de victime (22 ortodocşi şi 5 romano-catolici) în intervalul iulie-august
1873.
Să urmărim, în continuare, câteva din cauzele care au stat la baza
interesului deosebit pe care l-au arătat organele de stat faţă de numărul,
structura pe grupe de vârstă, etatea etc. la care s-au produs decesele pe luni,
ani ori decenii.
a) Înainte de desfiinţarea iobăgiei în 1848, interes deosebit au
manifestat domnii de pâmănt, latifundiarii mai mari sau mai mici, pentru că
de sănătatea, vârsta şi numărul iobagilor depindeau şi posibilităţiile fiecărui
moşier de a exploata forţa de muncă. Pentru fisc, orice deces al unui bărbat
constituia o scădere a cotizaţiei la care avea dreptul.
b) Şi până atunci, dar mai ales după 1848, cunoaşterea tuturor
aspectelor privind decesul era o necesitate stringentă pentru organele sanitare
care aveau datoria să contribuie la asigurarea stării de sănătate a populaţiei,
pornind tocmai de la cunoaşterea cauzelor deceselor, nu numai la modul
general, ci şi pe grupe de vârstă sex, chiar şi naţionalitate şi convingeri
religioase. De pildă, mortalitatea infantilă foarte ridicată, mai ales a copiilor
cu vârsta între 0-1 an, a impus luarea unui set de măsuri care să o reducă. La
ortodocşii din Făget, intre 1851 şi 1920 au murit 649 copii cu vârsta până la 1
an şi 592 copii în etate de la 1 la 20 de ani inclusiv, iar totalul copiilor şi
tinerilor cu vârsta de la 0 la 20 de ani a fost cu 69 cazuri mai mic decât totalul
adulţilor de peste 20 de ani. Şi la greco-catolici întâlnim o situaţie
asemănătoare între anii 1860-1920. De asemenea, numărul crescând de decese
din cauza tuberculozei pulmonare începând cu ultimele două decenii ale
secolului al XIX-lea a reclamat intensificarea cercetărilor ştiinţifice pe plan
mondial pentru a găsi medicamente care să stopeze boala.
Revenind la Făget, sinucigaşii români au preferat înecul sau
strangularea; maghiarii, focul armelor; greco-catolicii au recurs la soluţii
diferite, fără să predomine vreuna oricum, cei mai des au recurs evreii pentru
a-şi curma viaţa.
În funcţie de confesiune, care reproduce destul de fidel apartenenţa
naţională a locuitorilor din Făget, procentul cel mai mic de sinucigaşi a fost la
ortodocşii români, urmaţi în ordine crescândă, de romano-catolicii germani
(majoritari, căci erau şi maghiari), de reformatii maghiari şi, în final de
israeliţii evrei.

296
 c) După 1860, adică după revenirea Banatului civil la Ungaria şi
crearea Austro-Ungariei interesul organelor militare pentru registrele
matriculare ale bisericilor a crescut nespus de mult şi acest interes nu a fost
întâmplător: războaiele la care a participat, în acea perioadă Imperiul austriac,
au fost în general pierdute şi fiecare din ele a costat multe vieţi omeneşti ceea
ce impunea refacerea necontenită a efectivelor ,,luptătorilor de linie”. Or,
aceste efective erau diminuate, pe de o parte de desfiinţarea graniţei militare
care asigura împăratului soldaţi deja pregătiţi de luptă, iar pe de altă parte de
faptul că el trebuia să împartă parte din recruţi cu Ungaria, care-şi formase
armată proprie. Iar pentru a şti cât mai exact care este numărul anual de viitori
recruţi, numai protocoalele bisericeşti puteau oferi informaţii despre numărul
anual al nou-născuţilor băieţi şi câţi dintre aceştia au rămas în viaţă până la
vârsta de 20 de ani.
d) Pare curios, dar cele mai grăbite şi mai interesate organe privind
decesele au fost organele judecătoreşti. La intervenţia lor, s-a prevâzut în
Legea Nr.9/1876 obligativitatea pentru preot ca în decurs de opt zile de la
deces să înainteze administraţiei comitatului extrasul de deces al răposatului,
pentru a fi preluată informaţia de câtre judecătorie.
Explicaţiile par a fi următoarele două. Prima: După 1850 au proliferat
băncile care, în dorinţa de profit, căutau ,,clienţi” pe care să-i împrumute cu
bani, bine-nţeles cu ,,interese” (rată a dobânzii, cum se spunea pe atunci) cât
mai mari. Deoarece şi ţăranii aveau nevoie de sume tot mai mari pentru a
procura tehnica modernă din agricultură (plug de fier, semănătoare, batoză
ş.a.), sume pe care, de cele mai multe ori, nu le aveau din resurse proprii, s-au
împrumutat cu banii necesari de la bănci, gajul (garanţia recuperării, la
nevoie, a banilor de câtre bănci) fiind terenul agricol (în totalitate sau o parte
din el), casa ori alte bunuri imobile cu valoare mai mare. Murind debitorul,
creditorul (banca sau vreo persoană fizică) trebuia să afle cine sunt
moştenitorii legali ai bunurilor gajate, ca să ştie cui să se adreseze pentru
recuperarea ratelor ori a sumei integrale. A doua: pentru creditor, noii
beneficiari ai moştenirii decedatului trebuia să devină proprietari, figurând cu
această calitate în Cartea funciară. În acest demers sunt interesaţi şi notarii
publici (care încasează onorariu pentru actele de moştenire pe care le
întocmesc) şi fiscul (care primeşte taxele corespunzătoare). La pândă stau şi
avocaţii, gata să intervină cu proces împotriva noului proprietar, care nu vrea
sau nu poate să achite suma cuvenită creditorului la termenul convenit. La
nevoie, pot interveni şi amatorii de terenuri agricole cu sume derizorii, în
cazul în care averea rău-platnicului e scoasă la licitaţie. Această combinare de
interese convergente explică urgenţa cu care trebuia să facă preotul informaţii
despre fiecare deces, în locul unei raportări trimestriale sau anuale, ca în 1827.

297
 e) Registrul decedaţilor era singura dovadă certă că cel/cea care a păşit
la a doua, a treia, a patra ori a cincea cununie a rămas văduv/văduvă de
1,2,3,4 ori.
f) Nu în ultimul rând şi nu atât de des ca cele comitatense, şi organele
centrale ale administraţiei de stat aveau nevoie de informaţiile cuprinse în
registrele matriculare ale parohiilor pentru a putea stabili politica demografică
la nivelul întregii ţări ori al celei zonale, politica economică, de repartizare, pe
regiuni, a forţei de muncă, politica de dezvoltare armonioasă a tuturor
regiunilor ţării şi în multe alte privinţe.
Cele de mai sus relevă importanţa deosebită şi multiplă a
protocoalelor/registrelor matriculare ale Bisericii Ortodoxe Române din
protopopiatul Făget şi nu doar din el. Tot odată, interesele variate ale
organelor de stat maghiare până în 1918 faţă de cuprinsul acestor protocoale
ne îndreptăţesc să ne punem din nou întrebarea: erau atât de nedisciplinaţi
preoţii ortodocşi români (sau o bună parte din ei) ai perioadei 1860-1920
precum rezultă din circularele acelor vremuri.
Câteva urmări ale introducerii Stării Civile în octombrie 1895:
a) Se schimbă raportul dintre organele de stat şi cele bisericeşti în
evidenţa şi transferul informaţiilor de la unul la celălalt în ceea ce priveşte
naşterea, căsătoria şi decesul: până în 1895 informaţiile le deţinea Biserica şi
ea era cea care urma (era obligată) să transfere Statului/autorităţii politice
informaţiile de care acesta/aceasta avea nevoie. După 1895, naşterea,
căsătoria şi decesul erau înregistrate mai întăi la primărie şi după aceea, la
nevoie actele oficiale ajungeau la oficiile parohiale;
b) Schimbarea acestei priorităţii a avut cea mai vizibilă consecinţă
negativă asupra cununiei religioase, deoarece un număr crescând de cupluri s-
au mulţumit cu încheierea cununiei civile. În felul acesta a crescut numărul
cuplurilor pe care Biserica le considera concubinaje, căci nu au beneficiat de
cununie religioasă. Înainte de 1895 Biserica putea constrânge cuplul la
cununie prealabilă prin respingerea săvârşirii botezului sau înmormântării;
după 1895, nu. Urmări: încălcarea unor canoane bisericeşti de câtre preoţi şi
reducerea religiozităţii şi moralităţii creştine;
c) Diminuarea veniturilor clerului. Cele mai mari pierderi le-au simţit
protopopii, căci nu mai eliberau ,,ţidule” de aprobare a cununiilor. Ca să
compenseze o parte din aceste pierderi, în bugetul eparhial au fost prevăzute,
anual, câteva mii de florini/coroane în acest scop. Şi preoţii au avut de suferit,
întrucât nici ei nu încasau taxa pentru oficierea cununiei. Poate că, dacă şi unii
şi alţii ar fi fost mai conştiincioşi în raportarea la termen şi corect informaţiile
din protocoalele bisericeşti de care aveau nevoie organele de stat, n-ar fi fost
introdusă Starea civilă sau ar fi fost introdusă mai târziu, nu în 1895.

298
 CAP. III ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET ÎN
TIMPUL EPISCOPIEI CARANSEBEȘULUI (1865-1948)

I. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN PERIOADA PĂSTORIRII

EPISCOPULUI IOAN POPASU (1865-1889)

1. Premisele despărţirii ierarhice

Eşecurile Imperiului austriac în Războiul Crimeii (1853-1856) şi în cel
din Italia (1859), pe plan extern, precum şi nemulţumirea populaţiei de
absolutismul lui Bach, pe plan intern, i-au demonstrat lui Franz Joseph
iminenţa satisfacerii unor revendicări ale ungurilor, dornici de a recupera
teritoriile pierdute în 1849, adică „Ţara de Coroană” Voivodina Sârbească. În
consecinţă, se aştepta la o reacţie a sârbilor. Ştia de dorinţa românilor greco-
neuniţi de a se elibera de sub ierarhia sârbească, mai ales că episcopul
Ardealului Andrei Şaguna îi era „sfetnic de taină”. Probabil pentru a le sonda
fidelitatea ori pentru a justifica de ce sprijină cererile românilor de a avea
conducere bisericească proprie, cert este că în mai 1859 împăratul a apelat la
românii ortodocşi bănăţeni din Voivodina sârbească (deci nu şi la ortodocşii
sârbi!) „harnici” (apţi) de luptă „să alcătuiască cât mai de grab două
batalioane de pedestraşi voluntari, de sine stătători şi o divizie de călăreţi”597.
În ordinul circular în care este adus la cunoştinţa românilor ortodocşi bănăţeni
acest apel al împăratului, episcopul Maşirevici al Timişoarei şi-a exprimat
convingerea că ei, „luând exemplul moşilor şi strămoşilor lor care au fost
totdeauna gata să-şi apere cu vitejie patria, când ea se afla în pericol, vor
răspunde şi de data aceasta cu aceeaşi însufleţire” şi în felul acesta vor putea
fi înfiinţate cele două batalioane de pedestraşi – unul la Chichinda Mare,
celălalt la Timişoara598. Nu cunoaștem modul în care au răspuns românii
bănăţeni la apelul împăratului. În 1860 au urmat alţi paşi:
- În iunie au fost invitaţi la Viena doi reprezentanţi ai pravoslavnicilor
sârbi (patriarhul Iosif Raiacici şi episcopul Timişoarei Samuil Maşirevici) şi
doi reprezentanţi ai românilor ortodocşi (episcopul Ardealului Andrei Şaguna
şi omul politic Andrei Mocioni de Foeni) spre a le aduce la cunoştinţă că şi
episcopul Maşirevici a fost numit membru în Sfatul Ţării (alături de ceilalţi
trei)599. Cu acelaşi prilej, împăratul i-a informat pe cei patru că doreşte să
îmbunătăţească starea preoţilor de obşte (de mir), a bisericilor, şcoalelor şi a
poporului pravoslavnic în general, iar pentru atingerea acestui obiectiv vrea să

597
AParF, Protocol ord. circ. nr. 378Ep. din 23 mai 1859, f. 38..
598
Ibidem.
599
Ibidem, ord. circ. nr. 427Ep. din 10 iunie 1860 (emis de vicarul episcopesc Stevan
Mihailovici, arhimandritul [Mănăstirii] Sângiozului, f. 44..

299
cunoască cererile, dorinţele şi preocupările clerului şi poporului
pravoslavnic600. În scrisoarea adresată din Viena de episcopul Maşirevici
Consistoriului diecezan al Timişoarei, el arată cele de mai sus, cu rugămintea
de a fi aduse şi credincioşilor la cunoştinţă. În acelaşi timp, îşi informează
colaboratorii că el va rămâne la Viena pentru a întocmi, împreună cu
patriarhul Raiacici, lista de revendicări. De fapt, erau revendicările
Congresului de la Timişoara din 1790, neonorate încă de împărat. Lista care
cuprindea „12 puncturi de căpătenie” a fost predată de patriarh împăratului cu
prilejul audienţei din 26 iunie/8 iulie 1860601.
- Reîntors la Timişoara, „după zăbovirea de patru luni la Sfatul
Împărătesc”, la 23 septembrie 1860 episcopul Samuil „Cu Mila lui
D[umne]zeu Pravoslavnicul Episcop a[l] Timişorii, Becicherecului-Mare,
Panciovii, Lipovii şi a[l] altor cetăţi şi sate care se află în Eparhia Timişorii,
precum şi cu ţ[ezaro] Kr[ăiasca] Austricească Cruce de Aur a[l]
învrednicirilor cu Coroană înzestrat” difuzează scrisoarea de mână a
împăratului din 27[15] septembrie 1860 către patriarh, în care împăratul îşi
exprimă punctele sale de vedere cu privire la revendicările înalţilor ierarhi
sârbi. Le vom aminti, în esenţă, pe cele mai importante.
 Împăratul „îngăduie” [=permite] ca să se întrunească Sinodul
episcopilor pravoslavnici602 „spre a luva [=lua] în pertractare comună
sfătuitoare trebile cele din lăuntru a[le] Bisericii sale care se află în Monarhia
Austricească, să aducă încheeri [=hotărâri] şi să-şi subşcearnă cererile şi
propunerile sale cele pe Canoanele Bisericii cuviincios întemeiate”. Urmează
o precizare la care, cu siguranţă, patriarhul nu se aştepta şi anume dorinţa
împăratului este ca la amintitul sinod să participe şi episcopii Ardealului,
Bucovinei şi Dalmaţiei care să facă şi ei propuneri, bazate tot pe canoane, şi,
în felul acesta, el, împăratul, să poată „regula împrejurările Ierarhiei voastre
bisericeşci ale Rumânilor pravoslavnici” (subl.n.). Mai mult, împăratul îşi
exprimă intenţia ca, după ce va primi cererile şi propunerile Sinodului,
patriarhul în componenţa amintită, să se întâlnească şi cu ceilalţi episcopi
(care nu sunt membri ai Sinodului) – fiind vorba de episcopii Aradului,
Bacicăi [Novi Sadului], Budei, Timişorii, Vârşeţului, Pacraţului şi al
Carlştatului [Karlstadt] –, ca să afle şi dorinţele lor şi să ştie „ce feli [=feluri]

600
Ibidem.
601
Ibidem, ord. nr. 18Ep. din 11 iulie 1860, f. 44..
602
În conformitate cu prevederile Diplomei leopoldine (1690) şi ale Rescriptului
Declaratoriu (1779), Sinodul episcopilor şi Consiliului Naţional se pot întruni numai cu
aprobarea prealabilă a împăratului, care va delega un reprezentant personal al său care să
asiste la lucrări pe toată durata desfăşurării lor.

300
de trebi voiţi a lua în pertracţii la Congresul Naţional, care are a se conchiema
cât de curând”603.
Este greu să ne închipuim că patriarhul Raiacici nu a sesizat corect
mesajul limbajului nuanţat al împăratului, care nu se adresează poporului ilir
(prin care sârbii se subînţelegeau numai pe ei înşişi), nici poporului
pravoslavnic604, ci popoarelor pravoslavnice, cu referire directă la Românii
pravoslavnici, de ale căror drepturi canonice va trebui să ţină seama în
hotărârile pe care le va lua, după ce va cunoaşte doleanţele tuturor
episcopilor, nu doar pe cele ale Sinodului lărgit.
 „Rugarea fruntaşilor Bisericii Sârbe” [în „cele 12 puncte”] ca
împăratul să ia măsuri [concrete] care să împiedice schimbarea Legii
[=credinţei religioase], prin „momirea” credincioşilor [pravoslavnici]
folosindu-se „mijloace oprite”605, împăratul întreabă pe patriarh şi pe
episcopul Maşirevici [care au formulat această revendicare] dacă episcopii lor
[sârbi] au astfel de mijloace pentru a opri trecerea la altă confesiune şi, dacă le
au, să i le indice.
 Celelalte idei din scrisoare ne interesează în mai mică măsură, ele
referindu-se mai ales la revendicările pur sârbeşti, pe care împăratul le-a şi
aprobat în scrisoare sau promite să le va rezolva, după ce va primi o
documentare mai detaliată.
- După mai puţin de trei luni de la redactarea şi trimiterea scrisorii,
patriarhul va fi supus unui „şoc”, probabil neaşteptat: desfiinţarea Voivodinei
sârbeşti şi a Banatului timişan şi realipirea la Ungaria a acestor teritorii.
Protestele patriarhului şi ale politicienilor sârbi şi români (uniţi în
dorinţa menţinerii Voivodinei care echivala cu o administraţie austriacă
mascată) au rămas fără ecoul dorit, aşa încât din 1861, în Provincial se
reintroduce organizarea statală maghiară.
Nu este exclusă ipoteza că desfiinţarea Voivodinei sârbeşti şi
perspectiva pierderii credincioşilor români de sub autoritatea sa (a Bisericii
Ortodoxe Sârbe) să fi grăbit decesul patriarhului, survenit în decembrie 1861.
Moartea patriarhului Raiacici, adversar de neînduplecat al separării
ierarhice, şi promovarea episcopului de Timişoara Samuil Maşirevici ca vicar
patriarhal (până la alegerea unui nou patriarh de către Consiliul Naţional şi

603
AParF., Protocol…, f. 45.. (Scrisoarea este copiată în Protocolul circularelor fără
număr de înregistrare).
604
Prin abuz, traducerea sintagmei „greco-răsăritean” devine „pravoslavnic” adică
„dreptcredincios”, „ortodox”, formulare respinsă de Biserica catolică, căci aceasta ar însemna
că ea, Biserica catolică, este pe cale greşită, nu invers.
605
Evident, cererea vizează încercarea greco-uniţilor de a atrage la Unirea cu Roma a
ortodocşilor români, în schimbul primirii dreptului de a folosi grafia latină ori alte drepturi
naţionale.

301
confirmarea acestuia din partea împăratului) au netezit drumul românilor
greco-neuniţi din Imperiul austriac spre despărţirea ierarhică, mai ales că
Maşirevici a participat, alături de patriarhul Raiacici, la întocmirea, la Viena,
a celor 12 revendicări şi, deci, era cel mai îndreptăţit să „ghicească” intenţiile
suveranului în chestiunea separării bisericeşti.
De aici încolo, faptele sunt cunoscute, aşa încât nu le mai detaliem606.
 Congresul electiv a fost convocat la Carloviţ pentru data de 1 august
1864. În consecinţă, în fiecare eparhie trebuiau făcute alegeri pentru
nominalizarea delegaţilor la Congres, iar -după cum se cunoaşte- fruntaşii
români erau în mare dilemă: dacă nu participă la Congres, supără pe împărat,
dacă participă la alegerea noului patriarh, implicit îl recunosc ca şef ierarhic
superior al lor. În final, s-a ajuns la o soluţie de compromis: delegaţia română
participă la lucrările Congresului în prima parte, adică până la alegerea
patriarhului, când se va retrage, ceea ce înseamnă că alesul patriarh este doar
al sârbilor, nu şi al românilor.
 În urma acestei decizii înţelepte, trebuia dusă bătălia în episcopate ca
delegaţii ce vor fi aleşi să fie adepţii separării ierarhice, adică să nu-l voteze
pe noul patriarh, ceea ce s-a şi întâmplat în cele trei eparhii care ne interesează
(Arad, Timişoara şi Vârşeţ).
 Congresul s-a deschis la 1 august 1864. Cei 14 deputaţi români aleşi
în eparhiile Arad, Timişoara şi Vârşeţ participă la lucrările Congresului până
la 4 august inclusiv. În ziua de 5 august, când s-a trecut la alegerea noului
patriarh, cei 14 deputaţi s-au retras, au explicat comisarului regal motivul
retragerii lor de la Congres şi i-au înmânat un memoriu pentru împărat, cerând
reînfiinţarea mitropoliei Ardealului şi numirea unor episcopi români la
Timişoara şi la Vârşeţ (la Arad exista). După îndeplinirea acestor formalităţi,
delegaţia română a părăsit Carloviţul607. După cum am amintit deja, ca
patriarh a fost ales Samul Maşirevici.
 La 26 august st.n., Sinodul patriarhal s-a pronunţat, în principiu,
pentru separarea celor două Biserici. Dar, manevrele de culise au continuat:
se urmărea oprirea unificării tuturor românilor din Monarhia habsburgică,
într-o singură mitropolie, optându-se pentru două sau chiar trei mitropolii: una
la Arad, care să cuprindă teritoriile fostei Voivodine, adică pe românii
ortodocşi din eparhiile Arad, Timişoara şi Vârşeţ, una la Sibiu (pentru
ardeleni) şi una la Cernăuţi (pentru bucovineni). Evident, aceste variante
conveneau atât greco-uniţilor (deci Bisericii romano-catolice şi împăratului în
speranţa că vor atrage mai uşor pe ortodocşii români la Unire), cât şi BOS

606
Pentru amănunte, vezi I.D. Suciu, Monografia, pp. 179-186. Suciu-Constantinescu, op.
cit.. vol. II, pp. 836-852.
607
I.D.Suciu, Monografia…, p. 184-185.

302
care a reuşit să menţină în continuare sub autoritatea sa Biserica Bucovineană,
căreia i-a dat sub ascultare episcopia dalmatină. În schimb, episcopul
Aradului Procopie Ivaşcovici/Ivacicovici a respins ideea separării de Sibiu şi
astfel bănăţenii, crişenii şi ceilalţi ardeleni au avut o singură mitropolie, cu
reşedinţa la Sibiu.
 La 12/24 decembrie 1864, împăratul Franz Josef I a dat trei scrisori
de mână: una către patriarhul sârb Maşirevici, prin care îi aduce la cunoştinţă
că a aprobat înfiinţarea la Sibiu a unei mitropolii pentru greco-neuniţii români
din Transilvania şi din Banat şi îl roagă să convoace Congresul Naţional Sârb
în cadrul căruia să se ajungă la o învoială cu delegaţia română în ce priveşte
fondul naţional şi celelalte bunuri comune ale celor două Biserici, iar celelalte
două au fost adresate episcopului Andrei Şaguna. În una din ele, îl anunţă că a
aprobat separarea bisericească de sârbi şi ridicarea episcopiei de la Sibiu la
rangul de mitropolie, precum şi modul de organizare a acesteia, iar în cealaltă
îi aduce la cunoştinţă că arhiepiscop şi mitropolit al noii mitropolii a fost
numit el, Andrei Şaguna608.
În felul acesta ziua de 25 decembrie 1864 st.n. a devenit nu numai
o mare sărbătoare a Naşterii lui Iisus, ci şi o sărbătoare deosebită a
(re)Naşterii Bisericii Ortodoxe autonome Române din Transilvania şi din
Banat.

2. Protopopiatul Făget sub auspiciile despărţirii ierarhice

Întrucât în 1864 BOR nu a trecut încă la calendarul nou (gregorian),
pentru ortodocşii români de atunci, vestea despărţirii ierarhice nu a coincis cu
sărbătoarea Crăciunului.
La13/ 25 decembrie 1864, în calitatea sa de (nou numit) mitropolit, îşi
vesteşte credincioşii despre marele eveniment:
„…aduc acea veste bună la cunoştiinţa voastră, românilor de legea
greco- răsăriteană din Ardeal şi Ungaria că:
1. Maiestatea Sa preaînduratul nostru împărat Francisc Iosif I prin
preaînalta sa hotărâre din 12/24 decembrie 1864 a încuviinţat Mitropolia cea
de mult dorită de noi.
2. Pe mine m-a numit arhiepiscop şi mitropolit al românilor greco-
răsăriteni din Ardeal şi Ungaria.
3. A înălţat eparhia noastră din Ardeal la dignitatea mitropolitană.
4. A rânduit ca mitropolia noastră are a consta din eparhiile cele [de]
până acum [româneşti] ale Ardealului şi Aradului, cu luarea [=lăsarea] afară a
comunei bisericeşti sârbe din Arad şi apoi din comunele române care se ţin
acum de eparhiile Timişoarei şi Vârşeţului.

608
Ibidem.

303
 5. Din comunele bisericeşti din protopopiatele Caransebeşului,
Mehadiei, Lugojului, Făgetului, Vărădiei, Jebelului, Vârşeţului, Palancei,
Panciovei şi Ciacovei, este a se forma o eparhie cu locul reşedinţei în
Caransebeş.
Comunele bisericeşti din protopopiatele Hasiaşului [Belinţului],
Lipovii, Timişoarei, Cenadului, Chichindiei şi Becicherecului [Mare] au să se
încorporeze în eparhia Aradului609.
Deşi circulara era datată „Sibiu, în ziua dintâi a naşterii Domnului,
anul 1864”, ea nu a fost întocmită în prima zi de Crăciun al ortodocşilor
români.
Bucuria iniţială a tuturor românilor bănăţeni la aflarea ştirii separării
ierarhice s-a transformat repede într-un gust de amărăciune şi de profundă
durere pentru o parte din ei (pentru cei din părţile Timişoarei) când li s-a adus
la cunoştinţă că Timişoara nu a devenit reşedinţa unei episcopii româneşti.
Tocmai ei, cei care s-au zbătut cel mai mult pentru obţinerea unei mitropolii
româneşti – începând cu Andrei Mocioni de Foeni, Vicenţiu Babeş, Emanuil
Gojdu, Constantin Udria şi încheind cu Eftimie Murgu, cel care la 1848 a
proclamat pe Câmpul Libertăţii de la Lugoj restaurarea mitropoliei româneşti
la Timişoara, să fie victimele propriilor eforturi!
Desigur, Şaguna era conştient de nedreptatea făcută bănăţenilor prin
neînfiinţarea unei episcopii româneşti la Timişoara şi în felicitarea trimisă lui
Andrei Mocioni cu prilejul Anului Nou 1865 urându-i „prea frumoase”
felicitări lui şi soţiei sale, încerca, într-un fel, să se dezvinovăţească. Demn de
toată lauda este răspunsul lui Andrei Mocioni. După ce mulţumeşte, în nume
propriu şi în cel al soţiei, pentru felicitare, el nu se abţine să nu-şi
mărturisească deziluzia şi supărarea:
„Ce se atinge de circularul [din 25 decembrie 1864 al lui Şaguna,
reprodus mai sus (parţial) şi anexat felicitării], nu ştiu ce să zic, fiind dânsul
atâta de nefavorabil pentru noi, bănăţenii. Împărţirea, sau mai bine zis
despărţirea noastră (a bănăţenilor), întrucât erau incluşi în Episcopia
Aradului, făcută prin excelenţa ta, despre noi, fără noi, spre învederata daună
şi perirea Bisericii noastre în Banat, a căşunat o senzaţiune atât de rea, încât
preoţimea laolaltă cu poporul, văzând că în Timişoara n-au căpătat episcopat,
vorbeşte publice, că mai bine va fi să se unească cu toţii [=să devină toţi
greco-uniţi], fiindcă atunci sunt siguri că vor căpăta un episcop în Timişoara.
Acuma, excelentisime, îmi iau voie a te întreba, ce folos avem noi,
bănăţenii, cari au pus atâta osteneală pentru treaba mitropoliei, din înfiinţarea
ei? Răspunsul nu poate fi altul decât, [că] ardelenii au vrut ca să aibă ori cu ce

609
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, p. 852.

304
preţ mitropolit şi pentru adîmplinirea acestui dor al lor, a fost de lipsă ca: 1) să
fim noi, bănăţenii, sacrificaţi; 2) să fie delăturat congresul nostru, căruia
singur competează dreptul de a hotărî numărul şi locul episcopatelor creinde
şi aşa, în loc a ridica Bisericii noastre în Banat un stâlp, ai cutremurat-o
întreagă. Însă una mă mângâieşte, că graţia împăratului nostru e neţărmurită şi
că prin aceasta ne vom putea cu năzuinţele şi rugările noastre câştiga un
episcopat aici în Timişoara. Cu mângăierea aceasta mă năzuiesc a linişti pe
aceia, cari în privinţa asta disperează.
Acestea mi-am ţinut de datorinţă a ţi le împărtăşi, excelentisime,
cunoscându-ţi zelul pentru Biserica şi naţiunea noastră, care desigur te va
îndemna ca să păşeşti împreună cu noi în acolo ca să putem exopera un
congres şi prin el la tronul înalt înfiinţarea unui episcopat aici în
Timişoara…”610.
Speranţă deşartă, deoarece congresul n-a mai avut loc şi Mocioni
Andrei n-a mai apucat vremurile în care strădaniile sale au fost finalizate.
Se impun două observaţii. Prima: din modul în care este întocmită
scrisoarea lui Şaguna în care vesteşte înfiinţarea mitropoliei la Sibiu se poate
deduce (punctul 4) că împăratul, nu Şaguna, „a rânduit” câte şi care să fie
episcopiile sufragane, componenţa şi reşedinţa lor. Chiar dacă admitem
această concluzie, împăratul nu putea cunoaşte atât de exact situaţia concretă
din Ardeal şi din Banat încât să-şi permită a decide organizarea mitropoliei de
unul singur fără a-l consulta pe Şaguna. Deci, Şaguna nu poate fi integral
absolvit de responsabilitatea sa în ce priveşte neînfiinţarea episcopiei române
la Timişoara, în 1864. „Şaguna şi-a dat seama de acest lucru şi, de aceea, în
testamentul lui va destina o sumă mare pentru organizarea unei episcopii
proprii la Timişoara, dar gândul acesta nu se va realiza decât la mulţi ani după
desăvârşirea unificării statale când nu mai prezenta aceeaşi importanţă politică
şi culturală, ci doar una religioasă”611, precizează I.D.Suciu în Monografia sa.
A doua: se pare că împăratul a fost cel care a hotărât ca episcopia românească
bănăţeană să-şi aibă reşedinţa la Caransebeş, pentru că în acele părţi se afla
Regimentul grăniceresc bănăţean român.
 Dar, dacă neînfiinţarea şi la Timişoara a unei episcopii româneşti i-a
„despărţit” pe bănăţeni, cum s-a exprimat atât de sugestiv şi de plastic Andrei
Mocioni – în sensul că cei din părţile Timişoarei s-au întristat, iar cei din
părţile Caransebeşului au jubilat de bucurie la aflarea ştirii că ei vor avea
episcopie – la scurtă vreme vor deveni şi caransebeşenii mâhniţi când vor afla
că episcop le va fi un ardelean impus de mitropolitul Şaguna, nu un bănăţean
„de-al lor”.

610
Ibidem, pp. 858-859.
611
I.D.Suciu, Monografia…, p. 187.

305
 În continuare, ne permitim să exprimăm câteva considerații în legătură
cu cele de mai sus.
Originea macedo-română a lui Andrei Şaguna este bine cunoscută şi
adeseori amintită. Ceea ce nu se cunoaşte ori, dacă se cunoaşte mai puţin, nu
se ia în seamă originea macedo-română a episcopului Aradului, Procopie
Ivaşcovici/Ivacicovici şi cea a lui Ioan Popasu (scris şi/sau numai pronunţat la
început Popazu, nu Popasu). Crescători de animale în regiunile muntoase ale
Pindului, ulterior comercianţi vestiţi, macedonienii trebuiau să lupte şi să
învingă vicisitudinile naturii ori răutatea omenească, ceea ce le-a şlefuit, pe
parcursul veacurilor, un caracter dârz, dornic de victorie, tendinţe
autoritariste612 şi, implicit aspiraţiile de a fi fruntaşi în tot ceea ce fac.
Oameni de încredere ai mitropoliei de la Carloviţ, Şaguna şi
Ivaşcovici/Ivacicovici au fost trimişi ca episcopi la Sibiu, respectiv la Arad, în
speranţa că vor tempera dorinţele separatiste (de despărţire ierarhică) ale
românilor de acolo, dar, de fiecare dată, speranţa Carloviţului a fost dată peste
cap, întrucât, ajunşi episcopi, cei doi au devenit campioni ai despărţirii
ierarhice.
În ceea ce-l priveşte pe noul mitropolit, fie din îndemn propriu, fie la
sugerarea (ori cererea) episcopului Aradului, Şaguna rămâne îndatorat (cel
puţin moral) faţă de Procopie Ivaşcovici pentru gestul acestuia de a refuza
demnitatea de mitropolit al Aradului, pentru a consolida pe cea de la Sibiu. Şi
cum altfel îşi putea exprima recunoştinţa sau recompensa gestul lui Procopie
decât atribuindu-i unele protopopiate bănăţene?
În al doilea rând, înfiinţând o episcopie la Timişoara, Şaguna nu o
putea domina cât dorea, atât pentru că nu avea acolo un ierarh pe plac, cât,
mai ales, autoritatea de care se bucurau, în Banat, mirenii Andrei Mocioni de
Foeni şi apropiaţii săi.
Rezultatul acestor calcule a fost neînfiinţarea episcopiei ort. române la
Timişoara în 1865.
În ceea ce-l priveşte pe Ion Popasu, protopop al Braşovului, ca preot
celib a intenţionat să candideze pentru ocuparea scaunului episcopesc de la
Sibiu după decesul lui V. Moga, dar nu şi-a depus candidatura, uşurând, în
felul acesta, numirea lui Şaguna ca episcop (în 1847).
Fie acest gest al lui Popasu, fie asemănarea caracterelor de
macedonieni ale celor doi a uşurat apropierea şi colaborarea dintre ei,

612
Din această cauză, adversarii mitropolitului şi chiar unii dintre colaboratorii săi
apropiaţi (evident, în cercuri de încredere) în locul prenumelui şi numelui ori a titlului de
mitropolit foloseau o batjocură puţin măgulitoare – vezi George Bariţ şi contemporanii săi,
vol. V. Corespondenţă primită […], Ediţie coordonată de Ştefan Pascu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1981, p. 219.

306
consecinţa fiind promovarea lui Popasu ca episcop, după o rapidă trecere a sa
la monahism şi promovare până la rangul de arhimandrit.
Că alegerea lui Popasu a fost benefică pentru eparhia Caransebeşului,
este o altă chestiune. Energia şi capacitatea sa de muncă le dorea şi cerea să
devină trăsături ale tuturor colaboratorilor săi, fie ei apropiaţi, fie îndepărtaţi,
iar în acest scop nu s-a ferit să folosească încă din primele sale ordine
circulare un ton ameninţător cu pedepsirea subalternilor leneşi, nepăsători şi
superficiali în îndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu şi chiar să aplice (mai
târziu) pedepse celor care persistau în nepăsare.
Ca la orice aromân (macedo-român) şi la Popasu s-a văzut spiritul de
puternică solidaritate familială: şi-a adus la Caransebeş pe aproape toţi copiii
fratelui său cărora le-a dat anumite responsabilităţi sau (în cazul nepoatelor de
frate) pe care le-a căsătorit cu unii colaboratori apropiaţi ca: Ioan
Bartolomeiu, secretarul său personal, primul redactor responsabil al „Foii
Diecezane” etc. Sau cu protopopul Ghidiu al Caransebeşului, asigurându-şi, şi
în acest fel, oameni de nădejde în atingerea ţelurilor propuse.
Prin aceste câteva trăsături ale personalităţii sale, după aproape 25 de
ani de păstorire, episcopul Popasu a pus bazele noii Episcopii ort. rom. a
Caransebeşului, lăsând urmaşilor săi sarcini mult mai mici – de a conduce şi
dezvolta opera sa.
Repet: cele relatate mai sus privind modul în care s-a organizat
arhiepiscopia şi Mitropolia Română de la Sibiu pe episcopii, precum şi
motivele pentru care Ioan Popasu şi nu un bănăţean, a ajuns episcop la
Caransebeş, sunt păreri personale, bazate pe elemente reale, nu certitudini şi
trebuie considerate ca atare.
Încheiem această sumară trecere în revistă a modului în care bănăţenii
au primit şi au trăit efectiv ştirea înfiinţării mitropoliei române la Sibiu cu
episcopiile sufragare ale Aradului şi Caransebeşului, cu alte două precizări:
1. Supărarea justificată a lui Andrei Mocioni când a constatat că
dezbaterile lui au beneficiat alţii, nu bănăţenii din părţile Timişoarei nu l-a
împiedicat să continue (cu aceeaşi dăruire totală) acţiunea de emancipare de
sub ierarhia bisericească sârbă a românilor din comunele bisericeşti mixte (cu
credincioşi ortodocşi români şi sârbi), reluând colaborarea cu mitropolitul
Şaguna şi cu episcopul Ivaşcovici al Aradului, el fiind secondat de
colaboratorul său apropiat Vincenţiu Babeş. Şi această nouă colaborare i-a
provocat supărări, pe care nu le mai amintim căci nu vizau şi protopopiatul
Făget.
2. Prin scrisoarea [nenumerotată] din 2 iulie 1865, patriarhul
Maşirevici anunţa consistoriile eparhiale [sârbeşti] din Timişoara şi Vârşeţ că
împăratul „prin atotpreaînalta sa rezoluţiune din 6 iulie a.c.” a hotărât ca
„eparhiile greco-răsăritene române din Arad şi Caransebeş, începând din 15

307
iulie a.c. după calendarul nou, în privinţa exercitării iurisdicţiei episcopeşti şi
în privinţa celor administrative să se socotească ca [fiind] cele consistoriale,
iar în privinţa încopcierii [=legăturii] cu mitropolia greco-răsăriteană din
Carloveţ, respectiv cu eparhiile Temişorii şi Verşeţului să se considere pentru
totdeauna dezlegate”. În continuare se precizează că întrucât împăratul l-a
numit pe arhimandritul Ioan Popas (sic!) drept protopresbiter [corect: episcop]
al Caransebeşului [la Arad era ca episcop românul Procopie Ivaşcovici],
„clericii şi mirenii de naţionalitate românească, cari se află în locurile
[localităţile] curat româneşti” din protopresbiteratele Făgetului, Jebelului,
Panciovii şi Ceacovii ies de sub legătura eparhiei Timişorii şi trec sub cea a
Caransebeşului, iar cele din protopresbiteratele Hasiaşului, Lipovii, Timişorii,
Cenadului, Kikindei Mari şi Becicherecului Mare ies de asemenea de sub
ierarhia sârbească a Timişoarei şi trec sub cea a Aradului”. În felul acesta,
toate comunele curat româneşti încetează a mai depinde în vreun fel de
eparhia sârbească de la Timişoara, începând cu data de 15 iulie 1865 c.n.613.
Protopopiatul Făget fiind alcătuit numai din credincioşi ortodocşi
români, el a trecut de la început în totalitatea sa, la autoritatea eparhiei
Caransebeşului.
Aşadar, OFICIAL protopopiatul Făget încetează a mai aparţine
eparhiei sârbeşti de la Timişoara, trecând sub autoritatea eparhiei
române a Caransebeşului, ÎNCEPÂND cu data de 15/3 iulie 1865.
Ce s-a întâmplat până atunci?
La 17/29 decembrie 1864 c.v., protopopul Atanasie Ioanovici emite
ordinul circular nr. 128 Protopopesc cu următorul conţinut:
„Onoraţilor Domni Preoţi şi Învăţători,
Prin aceasta sânteţi avizaţi ca pe 3 Ianuarie 1865 [c.n.] dimineaţa la 8
oară [ore], toţi să vă aflaţi la scaunul Protopresviteran în Fajet; de dimineaţă,
de unde apoi cu toţii vom merje la Sfânta Bisearică, unde se va ţinea Tadeum
[=Te Deum] pentru Reînvierea Metropoliei Romane şi Domnirea
[=denumirea/numirea] Extelenţiei Sale Domn Andrei Baron de Şaguna de
Arhiepiscop şi Metropolit pentru Rumânii din Transilvania/Bănat/ (sic) şi
Ungaria; deci Preoţii cei ce au Vesminte Biseariceşci noi, (sic!) au a le aduce
cu sine precum şi Liturghialnicul.
Făjet în 29 Dekembrie 1864 Atanasie Ivanovici m./p.
Protopresviter”614.

613
AParF Protocol..., circ. M.[itropoliei Carloviţului] Nr. 118 din 2 iulie 1865 f. 75.;
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, p. 863; APar.F, Protocol... f. 75..
614
AParF Protocol..., ord. circ. 128 PF din 29 decembrie 1864, nr. 14 Par., f. 73.

308
 Nu ştim dacă această convocare este la iniţiativa protopopului (cum
pare, căci nu se menţionează din ordinul cui a emis circulara) sau din îndemn
superior (cum lasă să se înţeleagă nr. 128).
Și după încadrarea în Episcopia greco-răsăriteană (ortodoxă) română a
Caransebeșului, protopopiatul Făget și-a păstrat structura sa organizatorică
nemodificată, pe considerentul că pe teritoriul său nu au existat comunități
religioase mixte (cu credincioși români și sârbi) ca să fie nevoie de acțiuni
pentru separare ierarhică.
În consecință, el cuprindea următoarele 48 de localități: 1. Baloșești; 2.
Băsești (azi Begheiu Mic); 3. Bătești; 4. Bârna; 5. Bichigi; 6. Botești; 7.
Botinești; 8. Brănești; 9. Breazova; 10. Bucovăț; 11. Bojur/Bujor (azi Traian
Vuia); 12. Cliciova; 13. Coșava; 14. Coșovița/Coșevița; 15. Coștei (de Sus);
16. Crivina; 17. Curtea; 18. Dragșinești/ Drăgsinești; 19. Drinova; 20. Făget;
21. Fărășeșeti; 22. Furdia/Fârdea; 23. Gladna (Română); 24. Goizești; 25.
Hauzești; 26. Homoșdia/Homojdia; 27. Jupani; 28. Jupânești; 29. Jurești; 30.
Luncani; 31. Margina; 32. Mutnic/ Mâtnic (Mic); 33. Nemeșești; 34. Petroasa/
Pietroasa; 35. Poeni/ Poieni; 36. Pogănești; 37. Povârgina/ Povergina; 38.
Românești; 39. Sărăzani; 40. Seceni/ Săceni; 41. Sintești; 42. Sudriaș; 43.
Surduc (Mic); 44. Susani; 45. Temerești; 46. Tomești; 47. Zolt; 48. Zorani.
Din punct de vedere al situației lor bisericești, existau 41 parohii și 7
filii/ filiale. Filii erau (prima denumire indică numele filiei, iar cea de a doua
numele parohiei mamă/materă): 1. Baloșești-Jupânești; 2. Botești-Jurești; 3.
Coșevița- Homojdia; 4. Goizești-Românești; 5. Hauzești-Fârdea; 6.
Nemeșești-Coșava; 7. Zorani-Margina.
Trebuie precizat că, în afară de localitățile Sudriaș-Jupani, care
întotdeauna apar ca formând o singură parohie, situația statutului legal al
localităților Goizești, Drăgsinești și Hauzești este neclar: Goizești și
Românești aveau biserică pe care o foloseau în comun, dar fiecare din ele
avea protocoale (registre matricole) separate și de aceea apar ca așezări umane
distincte, uneori ca filie-materă, alteori fără această distincție. Asemănătoare
era situația de la Drăgsinești-Mâtnic: exista o singură biserică la Mâtnic, cu
doi preoți, unul pentru Mâtnic, celălalt pentru Drăgsinești, iar matricolele erau
în comun; și la Fârdea erau doi preoți, cu biserica la Fârdea, însă efectuau
serviciul religios în ambele localități, deci fără o delimitare precisă a
sarcinilor pe localitate. Din această cauză, Drăgsinești și Mâtnic apar în
evidențele anterioare anului 1865 ca parohii: or ulterior raportul lor se
schimbă: Drăgsinești-filie și Mâtnic parohie și invers, câtva timp după ce
Drăgsinești își zidește biserică nouă, fără să putem afla considerațiile care au
stat la schimbarea rolului lor.
Cu mici modificări, această alcătuire a protopopiatului Făget se va
păstra până la înființarea Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului în 1940.

309
 Din punct de vedere formal, cu consecințe imediate și în ce privește
conținutul, Episcopia Ortodoxă Română a Caransebeșului se deosebește de
fosta Episcopie sârbă a Timișoarei, anterioară anului 1865 prin următoarele
două caracteristici esențiale:
1. Păstorirea fiecărui episcop caransebeșean este, de regulă, mai lungă
decât cea a episcopilor sârbi de la Timișoara, din care cauză:
2. Fiecare episcop de la Caransebeș a reușit să impună o anumită pecete
proprie dezvoltării diecezei, aspect insesizabil la majoritatea episcopilor sârbi.
Pentru aceste două considerente și noi vom schimba modul de
prezentare a dezvoltării diecezei și a protopopiatului Făget în funcție de anii
păstoririi fiecărui episcop. Evident, aspectele mai puțin afectate de măsurile
proprii ale episcopilor vor fi prezentate pe ansamblul perioadei ori chiar
depășind anul 1940.
Totodată, schimbările suferite de protopopiat ori de episcopie datorită
modificărilor, orientărilor și principiilor de organizare și de funcționare a
Bisericii Ortodoxe Române la nivel național impun scurte referiri și la aceste
aspecte.
În sfârșit, o altă precizare ce trebuie făcută este aceea că pe noi ne
interesează istoricul Episcopiei Caransebeșului numai cât timp protopopiatul
Făgetului se află sub autoritatea sa, adică până în anul 1948, nu până în anul
1949, ori reîncepând cu anul 1994.

3. Anii de început ai păstoririi episcopului IOAN POPASU

La sosirea sa la Caransebeș, pe lângă „răceala” emoțiilor cu care a fost
întâmpinat de către cei în mijlocul cărora a venit să-și desfășoare activitatea, a
găsit o totală lipsă de condiții materiale care să-i permită să-și îndeplinească
misiunea ce i-a fost încredințată de către arhiepiscopul și mitropolitul Andrei
Șaguna: vechea reședință episcopală a fost lăsată în paragină după mutarea, de
către episcopii sârbi, a scaunului episcopal la Vârșeț etc. Deci, totul trebuia
luat de la început: alcătuirea Consistoriului eparhial, organizarea
protopopiatelor, mai ales că unele din acestea erau înființate în 1865;
asigurarea unor condiții materiale care să permită buna desfășurare a
activității sale; atragerea sub autoritatea Episcopiei caransebeșene a
credincioșilor români din comunele bisericești mixte; trecerea la grafia latină
și încă multe alte cerințe.
Nu este mai puțin adevărat că mitropolitul Șaguna i-a venit în ajutor.
După ce îl anunță, la 12 iulie 1865, pe protopop că „în afaceri țiitoare de sfera
jurisdicțiunei bisericești care nu suferă nici o amânare, poți să te adresezi către
mine, până la primirea cârmei Eparhiei Caransebeșului prin viitorul vostru
Episcop, carele este denumit de către Majestatea Sa în persoana Preasfinției

310
Sale a Părintelui Protopopu alu Brașovului și arhimandritu Ioannu Popasu”615,
urmează o altă adresă (nu i se arată data și numărul) în care mitropolitul face
apel la toți preoții şi învățătorii să contribuie la o „colecțiune de bani pentru
procurarea odoarelor Epsicopești și alte lucruri neapărat de lipsă pentru
Episcopia noastră din Caransebeș”. Aducând acestea la cunoștință, protopopul
difuzează la 31 iulie 1865 o circulară în care îi anunță pe cei vizați să fie
prezenți în ziua de 7 august 1865 la 8 ore înainte de prânz la sediul
protopopiatului aducând cu „sine” și următoarele sume: preoții și învățătorii
cu ştațiuni (localități) de mijloc câte 2 fl.v.a., cei mai înstăriți, câte 3 fl.v.a. De
asemenea, preoții vor lua din lada bisericii suma de bani după cum urmează:
bisericile cu capital până la 150 fl. v.a., câte 2 fl. v.a.; bisericile cu capital
până la 500 fl., câte 3 fl.v.a.; între 500 și 1000, câte 5 fl.v.a., iar cele cu peste
1000 fl. vor da 10 fl. v.a.
Pentru sumele luate, din lada bisericii, preoții vor da chitanță,
epitropului. Să se facă apel și la persoanele mai înstărite din comună să
contribuie și ele, după dorință și putere, cu ajutoare bănești, asigurându-le că
vor primi dovezi despre modul în care au fost folosiți banii lor616.
Prima circulară emisă de episcopul Popasu pe care o cunoaștem este
cea cu nr. 20/1865 din 26 august 1865 și se referă la niște formulare pe care
trebuie să le completeze parohiile, cu datele personale, în modul următor: cei
care știu scrie și citi cu litere străbune, să le completeze cu acestea, ceilalți,
„cu litere cirile”. Aceste formulare vor fi adunate de către protopop (după ce
ele au fost completate) și trimise la Caransebeș „pentru orientarea cancelariei
Episcopești”. Protopopul este rugat să trimită preoților instrucțiunile de
completare a formularelor cu ambele grafii617.
Să reținem că, după strădaniile și ale celor de la cancelaria episcopală,
și a protopopului și a parohului de a scrie/copia circularele „cu litera
străbună”, la toate nivelele s-a revenit la scrierea cu „litere cirile”.
În cele 18 luni din primii săi doi ani calendaristici de prezență la
Caransebeș, alături de multele și complexele probleme pe care le avea de
rezolvat la nivelul reședinței sale, episcopul și Consistoriul au găsit timpul și
energia necesare rezolvării unor cerințe ale credincioșilor din întreaga eparhie,
după cum rezultă din circularele copiate în protocolul parohiei Făget:
● elaborarea și difuzarea pastoralelor de Crăciun și la Paști, vizând
educarea religioasă a credincioșilor;

615
AParF., Protocolul..., (nr.) 66 din 12 iulie 1865, f. 75. De remarcat că scrisoarea este scrisă
cu caractere latine, fiind, în felul acesta, şi primul act copiat în Protocol cu aceste litere.
616
Ibidem, fără număr de înregistrare, f. 75 . Şi ea este copiată cu aceste litere.
617
Ibidem, ord. circ. nr. 20 Ep.[iscopesc] din 26 august 1865, ff.75 -76 . Scris cu litere latine.

311
 ● după o adevărată lecție despre importanța istoriei în formarea
conștiinței naționale a tuturor românilor, episcopul îndeamnă pe credincioși să
prenumereze la Istoria bisericească și politico-națională a Românilor [de
peste tot] de N. Tincu Velia - volum apărut în 1865, precum și la „Telegraful
român”, oficiosul Mitropoliei de la Sibiu;
● face cunoscut doritorilor de a îmbrățișa cariera de preot, că secția
română a școlii clericale a fost adusă de la Vârșeț la Caransebeș;
● tot în vederea întăririi religiozității și moralei credincioșilor,
episcopul cere preoților să-i fie înaintată o listă cu catehizarea tinerilor (între
12 și 15 ani), precum și să înainteze autorităților administrative locale o listă
cu persoanele care conviețuiesc fără a fi cununate religios, pentru a le
determina să-și legalizeze căsătoria printr-o cununie religioasă;
● atenție deosebită a acordat relațiilor preoților cu puterea politică
locală, cerându-le să răspundă la timp și corect la solicitările acestora (de a
trimite situațiile statistice privind numărul nașterilor/botezaților, al cununiilor
și deceselor la fiecare sfârșit de an calendaristic, listă cu tinerii care
îndeplinesc condițiile de vârstă pentru a fi trecuți pe listele celor cu drept de
vot pentru alegerile dietale din toamna anului 1865;
● tot preoților le revine obligația de a nu înmormânta pe decedat fără
„țidulă” de la medicul care a constatat decesul; de a nu elibera extrase de
botez tinerilor care sunt în preajma vârstei de încorporare (ca să împiedice
fuga lor în străinătate, unde se căsătoreau și, în calitatea lor de capi de familie,
trebuiau scutiți de serviciul militar). După izbucnirea războiului austro-franco-
piemontez (1865-1866), episcopul cere preoților să se roage lui Dumnezeu, la
fiecare serviciu divin, pentru ca Franz Joseph (în calitatea sa de rege al
Ungariei) să fie victorios. [Rugăciunile au fost zadarnice, căci regele a fost
înfrânt];
● mai multe îndemnuri pentru credincioși ca să acorde ajutor pentru
construirea și repararea lăcașurilor de cult din eparhie (Mesici, Birda) și din
întreaga mitropolie;
● n-au fost uitați nici învățătorii, cărora le-a cerut să înainteze la timp
autorităților locale lista cu elevii care nu frecventează școala pentru ca cei în
drept să ia măsurile corespunzătoare împotriva părinților acestor elevi;
● demnă de reținut este și hotărârea episcopului de a fi pedepsiți
preoții care nu-și îndeplinesc la timp sau/și conștiincios obligațiile privind
situațiile cerute: protopopul este autorizat să-i constrângă să stea la domiciliu,
până nu-și efectuează în mod corespunzător obligațiile. (Este atașată și lista cu
15 preoți din protopopiatul Făget aflați în această situație618).

618
Ibidem, ord. circ. nr. 1256 Ep. din 15 septembrie 1866, f. 85 .

312
Am prezentat o parte din larga paletă a temelor și domeniilor abordate de
către episcop în circularele sale, în anii de început de păstorire.
De la început trebuie precizat că episcopul Popasu nu a neglijat
problemele credincioșilor în formarea organizării și asigurării condițiilor
materiale pentru organele eparhiale centrale, dovadă fiind mulțimea ordinelor
circulare pe care le-a emis și a introducerii exigenței în îndeplinirea
obligațiilor ce reveneau preoților, protopopilor, învățătorilor confesionali,
comitetelor și sinoadelor parohiale și protopresbiterale etc., împingând,
uneori, exigența până la absurd (apreciere gravă, pe care o consider corectă,
după cum voi menționa imediat). Iată câteva exemple mai semnificative care
trebuiau să-l convingă pe episcop, încă în momentul formulării sarcinilor, că
ele sunt imposibil de adus la îndeplinire:
● În fiecare an, în primele zile ale lunii ianuarie, într-o ordine dinainte
stabilită, fiecare preot se va prezenta la sediul protopopiatului de care
aparține, aducând cu el următoarele documente, în dublu exemplar fiecare,
precum și registrele/ protocoalele respective pentru a fi confruntate de către
protopop extrasurile cu registrele corespunzătoare: socotelile (bilanțul)
bisericesc pe anul anterior; extrasul general; matricolele botezaților,
cununaților, răposaților, spovediților și cuminecaților; tabelele tasurilor II
(clerical) și III (preparandial) cu banii corespunzători; banii convenției și
sidoxiei; deputatul protopresbiteral; conspect pentru catehizațiune precum și
protocolul respectiv „și în fine” atât; preotul cât și învățătorul să prezinte
Protocolul intimaturilor. „Însă care nu va fi cu toate preparat, în urmarea
înaltelor ordinațiuni, va fi suspendat”619. Lăsând la o parte dificultatea
preotului de a aduce la Făget toate documentele amintite, trebuie să
recunoaștem că îi era imposibil protopopului să confrunte fiecare document
cerut cu registrul respectiv la mai multe parohii în aceeași zi. Iar îndemnul
anterior al episcopului adresat protopopului de a interzice preotului
neconștiincios să părăsească locuința [cum va verifica protopopul respectarea
interdicției, căci cei doi nu domiciliază în aceeași localitate?] până nu
întocmește toate situațiile cerute [pentru el sau pentru organele administrative]
620
;
● Ordinul circular de mai sus apare oarecum modificat în 1878, când,
alături de preot, trebuie să se prezinte și învățătorul, cu documentele specifice
muncii sale. Preotul va a aduce: Protocoalele matriculare (botezați, cununați,
decedați); conscripția populară (recensământul populației din comuna
respectivă, indiferent de apartenență etnică și confesională); protocolul
intimaturilor (circularelor); protocolul sinodului și al comitetului parohial;

619
Ibidem, ord. circ. nr. 5 Ppesc. din 8 ianuarie 1868, f. 98.
620
Ibidem, ord. circ. nr. 1256 Ep. din 15 sept.1866, f. 85.

313
protocolul socotelilor bisericii și al veniturilor despre banii eparhiali/sinodali
și congresuali pentru anii 1875-1878 [diurnele cuvenite deputaților] dacă nu
au adus până atunci aceste sume; libelul [caietul] de predicațiune [al
preotului], extrasul general [registrul de intrare-ieșire al documentelor]; în
plus, dacă este cazul, restanța precum și sidoxia și birul protopopesc pe anul
1878 „fără nicio escuză”. „La caz de impotinență și de nesubordonare se va
aplica ordinațiunea Ilustriei Sale Dlui Episcop din anul 1866”[vezi supra nota
de subsol 618]. Învățătorii vor prezenta: catalogul; Conspectul [evidența]
despre urmarea [=frecventarea] pruncilor la școală; inventarul școlar;
protocolul circularelor; tabelarnicele tasului II clerical și ale tasului III
preparandial ‒ dimpreună cu banii621.
Și în cazul de față, protopopul poate cel mult constată că preoții și
învățătorii au documentele amintite, nu și să verifice exactitatea conținutului.
● Supărat că învățătorii n-au studiat și aplicat la clasă „metodul
intuitiv” așa cum le ceruse, ca să nu se supună cerinței inspectorului școlar
regesc ca și învățătorii confesionali să participe la cursurile organizate de
MCIP pe această temă, în 1871 a prelungit durata conferințelor învățătorești
ale Reuniunii învățătorilor de la școlile confesionale ale diecezei
caransebeșene de la 3 zile la 5 zile622, deși, pe atunci, fiecare învățător încă își
asigura întreținerea pe durata conferințelor din buget propriu.
● Nemulțumit că, în ciuda repetatelor solicitări, multe parohii nu-și
achită cota repartizată pentru susținerea diurnelor deputaților sinodali și
congresuali, prin ordinul circular nr. 197Ep. din 18 aprilie 1877 (f. 195) se
cere comitetelor parohiale care n-au bani în lada bisericii să se împrumute „de
unde știu” și să trimită banii datorați. Evident, situația a rămas nemodificată,
după cum rezultă din solicitările ulterioare până s-a găsit o altă soluție, pe care
nu este cazul să o amintim aici.
● Întrucât unii învățători nu înaintau la sfârșitul fiecărei luni
administrației locale lista cu numele celor care n-au frecventat școala în luna
respectivă, s-a cerut preoților, în calitatea lor de directori școlari, să oblige pe
toți învățătorii (deci și pe cei conștiincioși) să întocmească astfel de liste, în
dublu exemplar, din care unul să fie predat protopopului ca acesta, la rândul
său, să-l înainteze Consistoriului diecezan spre a se convinge că au fost
întocmite asemenea liste623;
● Informat că unii preoți nu fac toate slujbele bisericești stabilite
canonic, în duminici și sărbătorile importante, episcopul a cerut ca zilnic, să

621
Ibidem, ord. circ. nr. 196 Ppesc. din 14 decembrie 1878, f. 203.
622
Ibidem, ord. circ. nr. 122 Ep. din 23 aprilie 1871, ff. 150 -151 .
623
Ibidem, ord. circ. nr. 54Ep. din 17 febr. 1867, f. 88.

314
se oficieze utrenia și vecernia624, protopopului revenindu-i obligația de a
constata îndeplinirea acestui ordin.
● În baza ordinului din 15 martie 1869, nr. 437, protopopul emite ord.
circular nr. 106 din 3 martie 1869, cerând preoților ‒ [după graficul indicat] ‒
să se prezinte la scaunul protopopesc cu toate matriculele botezaților,
cununaților și răposaților din anul 1830 și până în anul 1869, pentru a fi
verificate. Nu se admit „escuze”, pentru că numai așa se poate respecta
termenul determinat (stabilit) protopopului pentru a raporta Consistoriului și
episcopului de îndeplinirea ordinului nr. 437 Ep.
Lăsând la o parte munca pe care trebuia să o depună protopopul pentru
a verifica fiecare matricolă pe perioada celor 40 de ani de la 41 de parohii,
rămâne întrebarea: cum poate constata protopopul că a fost omisă vreo
înregistrare sau că ea a fost trecută greșit după ani ori decenii, fără a avea
informații precise în acest sens?625. Cel mult, el poate face un control formal,
superficial, să constate că sunt anual înregistrările, că nu au fost săvârșite
ștersături, corecturi etc., dar aspectele de fond îi erau excluse.
● Pastoralele sale de Crăciun și de Paști sunt copiate, pe câte 3-4 ½
pagini din protocolul circularelor, totalizând între 350 și peste 400 rânduri
fiecare. Cu toate acestea fiecare din ele trebuia citită în fața credincioșilor de
trei ori: în prima și a doua zi de Crăciun și în ziua Anului Nou, respectiv în
prima și a doua zi de Paști și în Duminica Tomii. Mai mult, în ultimii ani ai
păstoririi sale, când nu mai redacta pastorale decât rar, cerea preoților să
citească o pastorală (de Crăciun ori de Paști) din anii anteriori și tot de trei ori.
Voluntarismul său poate fi constatat cu ușurință în multe din ordinele
circulare pe care le-a emis. Câteva din ele:
● Nerespectarea dispozițiilor legale:
- Cu toate că legile învățământului stabileau clar că tânărul era obligat
să frecventeze cursul de zi până la împlinirea vârstei de 12 ani, apoi să treacă
la cursul de repetiție, iar ulterior că este obligat la cursul de zi și după 12 ani
(dar numai până la 15 ani) dacă nu a terminat șase clase poporale, episcopul
Popasu difuzează hotărârea Consistoriului școlar din 13 august 1870 care a
stabilit, evident cu acordul său, că pruncii care au împlinit 12 ani fără a fi
terminat clasa a VI-a, pot fi scutiți de frecventarea în continuare a cursului de
zi, dacă dau dovadă că știu citi, scrie și socoti bine și dacă ei cunosc
principiile fundamentale ale religiei creștine. Verificarea acestei priceperi „se
va face numai în prezența protopresbiterului local și pe cât este cu putință (și)

624
Ibidem, ord. circ. nr. 1114Cons. din 1 noiembrie 1867, f. 95.
625
Ibidem, ord. circ. nr. 106Cons. din 15 mai 1869, ff. 127-128 .

315
a comisarului școlar din acel tract protopresbiteresc cu ocazia examenului de
vară”626
- Chiar dacă Legea Nr. 38 din 1868 cu privire la învățământ prevede
obligativitatea susținătorului de școală să asigure unui învățător salariul
minim de 300 fl. (în bani și în produse), episcopul Ioan Popasu anunță că o
comună bisericească nu-i obligată să respecte această prevedere, în virtutea
autonomiei Bisericii greco-răsăritene prevăzută de Legea IX din 1868, care îi
dă acesteia dreptul de a stabili salariul învățătorului. În consecință, „domnii
juzi și protojuzi n-au dreptul de a se amesteca în trebile școalei noastre”627. În
final, episcopul și Senatul școlar se văd constrânși să respecte legea Nr.
38/1868, îndemnând comitetele parohiale să se străduiască pentru a asigura
învățătorului salariul anual de 300 fl.
Aceeași „batere în retragere” o face episcopul și în privința participării
învățătorilor confesionali români la cursurile de pregătire profesională (mai
ales în predarea limbii maghiare) organizate pe timpul verii, de inspectorul
școlar regesc: de la interdicția totală, la dreptul tinerilor preparanzi și, în cele
din urmă, libertate pentru toți învățătorii.
Este foarte adevărat că multele nemulțumiri și sesizări ale organelor
administrative, fie ele locale, cercuale, comitatense ori centrale, că nu-și
puteau îndeplini la termen obligațiile ce le reveneau deoarece nu au primit de
la preoți, în timp util, documentele pe care aceștia erau obligați să le
întocmească și să le înainteze forurilor respective, dovedesc nepăsarea multor
preoți în îndeplinirea cu conștiinciozitate a sarcinilor lor de serviciu și
justifică supărarea episcopului, dar greșeala lui esențială este că îi tratează pe
toți la fel. Cu toate că din primul an al preluării efective a conducerii diecezei,
prin Consistoriul eparhiei a avertizat pe preoți, administratorii parohiali și pe
capelani că, dacă ,,nu vor așterne la termen reversele, conspectele, tabelele,
răspunsurile și alte înscrisuri și trebi oficiale ce li se cer prin protopresbiterul
local” ei trebuie să se aștepte din partea Consistoriului și a episcopului mai
întâi la un sfat, apoi la mustrări și pedepse. Și, ca să le dovedească tuturora că
așa va fi, se dă o listă cu 14 preoți care n-au trimis reversul (semnătura de
luare la cunoștință) a acestei circulare628.
Este singura circulară pe care am întâlnit-o în care se menționează că
pedeapsa va fi precedată de sfat și avertisment, toate celelalte conținând
numai pedepse, ajungându-se până la suspendarea din funcție și trimiterea în
judecată disciplinară.
626
Ibidem, ord. circ. nr. 130Şc. din 13 august 1870, f. 145; vezi şi ord. circ. nr. 68Cons/Şc.
din 27 martie 1869, f. 123 (ca argument al autonomiei Bisericii greco-orientale de a hotărî în
problemele şcolilor confesionale).
627
Ibidem, ord. circ. nr. 215 din 23 octombrie 1869, ff. 135-136.
628
Ibidem, ord. circ. nr. 1256Ep. din 15 septembrie 1866, f. 85.

316
 - După ce menționează că a fost informat că unii preoți și învățători
îndeamnă pe credincioși să transforme școala confesională în școală
comunală, episcopul continuă: „pentru această vină vin a vă descoperi
[=informa, avertiza] că sub datul de astăzi s-a împuternicit Pre(a) On.(oratul)
protopresbiter local ca de îndată să suspendeze de oficiu și beneficii pe aceia
învățători și preoți care se vor afla că lucră în contra școalelor noastre
confesionale sau de [=pe] față sau pe ascuns…”629.
- Puțin mai indulgent (în ce privește pedeapsa), dar tot atât de categoric
este și față de cei care „cârtesc” și nu se supun autorităților bisericești
superioare. După o lungă introducere în care este menționat rolul Bisericii
Ortodoxe în apărarea ființei naționale și a legii [religiei] creștine tocmai
pentru că toți credincioșii s-au supus necondiționat conducătorilor ei și în
zilele de astăzi [de atunci], continuă episcopul, este necesară aceeași ascultare
deplină pentru că numai așa Biserica poate fi apărată de numeroasele și
aprigele atacuri ale adepților materialismului. În consecință, „dacă vreunul
dintre preoți, învățători sau dintre membri celorlalte corporațiuni bisericești
care a pierdut simțul onoarei și al datoriei ar atinge și vătăma autoritatea
arhiereului Diecezan, a Consistoriului și a ordinațiunilor eșite de la dânșii, pe
unul ca acela să-l arate îndată în judecata disciplinară, deoarece în lucrul
acesta orice întrelăsare sau nepăsare trage după sine ruina sigură”630. Poate că
nu este întâmplător momentul în care a fost emis acest ordin circular, ținând
cont de nesupunerea fățișă a învățătorilor din protopopiatul Făget în 1872
refuzând să participe la Conferința organizată de Episcopie, cu tematica fixată
de aceasta, organizând una așa cum o concep ei (vezi cap. „Perfecționarea
activității învățătorilor”). Totuși, în cazul lor, episcopul s-a rezumat la
repetarea conferinței, nu la trimiterea în judecată disciplinară a
recalcitranților.
Am prezentat o parte din multele exemple ce pot fi aduse pentru a
ilustra modul autoritar în care a înțeles episcopul Popasu să conducă treburile
eparhiei, ținând în prea mică măsură ori respingând toate sugestiile venite din
afara cercului restrâns de colaboratori care, bineînțeles că au ținut seama de
psihologia superiorului. De asemenea, n-a ținut seama de condițiile concrete
în care măsura luată de el poate fi sau nu îndeplinită în totalitate. Considerăm
că acest mod de conducere „pater dixit”, că ordinul se execută, nu se discută,
trădează personalitatea sa de aromân în care bărbatul, capul familiei hotărăște
totul, membrii familiei fiind simpli executanți, dar și pe omul activ,
întreprinzător, dornic de fapte mari pentru a căror îndeplinire nu renunță cu
ușurință.

629
Ibidem, ord. circ. nr. 182Şc. din 16 septembrie 1869, f. 134.
630
Ibidem, ord. circ. nr. 500Bis. şi nr. 136 Şc. din 3, respectiv 7 mai 1873, ff. 165; 165.

317
 Și, totuși, trebuie să-i recunoaștem meritul în organizarea eparhiei atât
la nivel central, cât și la nivelul protopopiatelor și parohiilor conform
prevederilor Statutului Organic, Constituția Bisericii Ortodoxe Române din
Austro-Ungaria.

Organizarea instituțională a protopopiatelor și a parohiilor pe baza

principiilor Statutului Organic
al Mitropoliei Ortodoxe Române de la Sibiu
Îndată după înființarea Episcopiei Caransebeșului, teritoriul ei a fost
împărțit în 10 protopopiate (unele existente și până atunci, precum era cel al
Făgetului, altele nou înființate), unități administrative bisericești, fiecare
având în frunte câte un protopop (cele existente și până atunci) sau un
administrator protopresbiteral (cele nou înființate). Să adăugăm că ulterior au
avut loc mai multe reorganizări ale protopopiatelor, care însă, n-au afectat în
niciun fel protopopiatul Făget.
Un obiectiv esențial al Mitropoliei Române era de a întocmi o
Constituție bisericească proprie numită Statutul Organic, care să înlocuiască
organizarea provizorie ce avea la bază Rescriptul declaratoriu din 1779.
Pentru atingerea acestui țel, a fost întocmit un proiect care a fost supus spre
dezbatere în septembrie 1868, în cadrul primului Congres Național Bisericesc,
la care au participat ‒ din dieceza Caransebeșului – 10 delegați clerici și 13
delegați mireni631.
În urma discuțiilor purtate, timp de 15 zile, proiectul a fost mult
modificat de către comisia constatatoare, ceea ce l-a îndurerat mult pe
mitropolit, pentru că, sub forma adoptată, proiectul avea o vădită mentalitate
laică”632.
În forma adoptată, Proiectul a fost trimis împăratului spre sancționare.
Cu unele modificări, Proiectul a fost aprobat prin Înalta sa Rezoluțiune din 28
mai 1869 și de către Ministerul Unguresc de Culte prin [re]scriptul său din 2/
14 iulie 1869 Nr. 10321 și trimis Mitropoliei Ardealului633. În continuare,
mitropolitul Șaguna a dispus să se treacă de îndată la organizarea sinodului
eparhial (înfăptuită în Duminica Tomii 1870), a sinoadelor parohiale, până la
31 octombrie 1869 și a celor protopopești, până la 30 noiembrie 1869, care să-
și înceapă de îndată activitatea, ca să se poată convoca cel de al doilea
Congres Național Bisericesc la 1 octombrie 1870634.

631
Viorel Cherciu, Înfiinţarea şi organizarea Episcopiei Caransebeşului în „Altarul
Banatului”,serie nouă nr. 7-9 din 1998, p. 179.
632
Ibidem, p. 180.
633
AParF., Protocolul..., ord. circ. nr. 716 din 24 iulie 1869, f. 131.
634
Ibidem.

318
 Pentru stabilirea numărului cercurilor electorale și, pe baza lor, a
numărului deputaților în sinoadele parohiale protopresbiterale, eparhiale și a
celui mitropolitan s-a trecut la întocmirea conscripției (recensământului)
populației (a credincioșilor ortodocși români).
După îndeplinirea tuturor condițiilor organizatorice de mai sus, s-a putut
trece la alegerea deputaților din fiecare protopopiat care să facă parte din
sinodul eparhial, după o metodologie cam complicată, pe care nu o mai
prezentăm 635.
Teritoriul diecezei Caransebeșului a fost împărțit în 20 de cercuri
electorale (în protopopiatul Făget erau două, cel al Făgetului și cel al
Coșavei), fiecare cerc electoral trimițând trei deputați în sinodul eparhial al
Caransebeșului, unu din rândul clerului și doi deputați mireni636, care și-a
început activitatea în prima sa sesiune din 20 aprilie/2mai 1870 (în duminica
Tomii, data acestei sărbători rămânând fixă pentru deschiderea primei sesiuni
a sinodului eparhial în fiecare an calendaristic.)637.
S-a trecut apoi la alegerea deputaților congresuali (30 clerici și 60
mireni), așa că și Congresul Național Bisericesc și-a putut desfășura
activitatea la termen. Principala sarcină a acestui Congres era de a aproba
Statutul Organic în forma acceptată de Împărat. Consistoriul diecezan ‒ pe
baza indicațiilor Mitropoliei ‒ a hotărât ca toate cheltuielile privind deplasarea
și diurnele deputaților eparhiali și congresuali să fie suportate de către
credincioși. Întrucât pentru alcătuirea primului sinod eparhial nu au existat
fondurile necesare în acest scop, s-a hotărât ca la lucrările lui să participe cei
20 deputați din cler și numai 18 deputați mireni, așa încât la sinod au luat
parte 38 de deputați aleși și 2 deputați de drept (din oficiu)- episcopul și
vicarul său, în total 40 de persoane638.
Să prezentăm sumar, în continuare, modul de organizare a parohiilor și
protopopiatelor conform prevederilor Statutului Organic639. Se impune

635
Ibidem.
636
Raportul 1:2 între numărul deputaţilor din cler şi cel al deputaţilor mireni pentru Biserica
greco-răsăriteană (Patriarhia sârbească de la Carloviţ şi Mitropolia română de la Sibiu) a fost
stabilit de către împăratul Franz Joseph, prin Legea Nr. IX din 24 iunie 1868 şi contrasemnată
de contele Iuliu Andrassy (preşedintele Guvernului maghiar) şi de baronul Iosef Eötvös,
ministrul Cultelor, la 30 iulie 1868, şi, în felul acesta, Legea Nr. IX a devenit obligatorie în
Ungaria.
637
AParF., Protocolul…, ord. circ. nr. 685 Ep. şi nr. 169 Ppesc din 25 iulie 1868, f. 108 –
109.
638
Viorel Cherciu, loc. cit., în A.B., nr. 10-12 din 1999, p.133.
639
Am utilizat Statutul Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi
Transilvania cu un Suplement (sic!), ed. a V-a oficială, Nagyszebes (Sibiu), Tiparul
tipografiei arhidiecezane, 1914, pentru următoarele două motive: a) este forma cea mai
apropiată de anul 1918, deci, într-un fel, forma definitivă; b) cuprinde în Suplement (anexă),

319
cunoașterea acestor forme organizatorice deoarece ele s-au păstrat, cu unele
modificări nesemnificative, până după 1918 și pentru că nu le cunoaștem mai
în detaliu pe cele de înainte de 1865.
Parohia
Parohiile sunt de două feluri: matre (matere/mame) și filii. Parohia
materă este acea comună (comunitate) bisericească a creștinilor care poate să
susțină cu mijloace materiale și morale proprii una sau mai multe biserici,
școli și cimitire, unu sau mai mulți preoți și învățători, precum și celălalt
personal trebuincios.
Parohia filie este acea comunitate bisericească de creștini care nu este
în stare să țină, prin mijloace proprii, paroh, învățător și celălalt personal
trebuincios și de aceea ea se alătură unei parohii matre vecine, sub numele de
filie, având în afaceri bisericești, școlare, fundaționale drepturi și obligații
egale cu cele ale credincioșilor din parohia-mamă.
O parohie filie poate deveni mamă (de sine stătătoare) dacă, în urma
unei cereri în acest sens, Consistoriul diecezan constată că ea îndeplinește
condițiile definitorii ale unei parohii matre. Afacerile parohiei (mamă) sunt
gestionate de către: 1. Sinodul parohial, 2. Comitetul parohial; 3. Epitropia
parohială.
1. Sinodul parohial este alcătuit din toți parohienii mireni, „de sine
stătători” (majori, vârsta majoratului depinzând de la o etapă istorică la alta,
de regulă după împlinirea vârstei de 24 de ani), valizi (sănătoși) moral640 (și
fizic-intelectual) și care execută datorințele parohiale.
Principalele atribuții ale sinodului parohial erau: a) Alegerea membrilor
comitetului parohial; b) Alegerea parohului, capelanului, diaconului,
epitropilor parohiali, a profesorilor și învățătorilor641; c) Examinarea și

toate completările şi interpretările ediţiei întâi, pe care o putem cunoaşte cu toate anexele sale
ulterioare.
640
În anul 1891, Congresul Naţional, cu nr de prot.[ocol] (proces-verbal) 197 paragraful 6 din
Statutul Organic i s-a adăugat precizarea că, ţinându-se seama de extinderea convieţuirilor
nelegiuite [=fără cununia religioasă), toţi bărbaţii aflaţi în această situaţie să fie excluşi [dacă
nu se cunună şi religios] din toate corporaţiile [=organele colective de conducere şi de
decizie], bisericeşti deoarece ei contravin §6 din Statutul Organic, fiind persoane imorale.
641
În Concluzul [=Hotărârea] Nr. prot.[ocolar] 115 din anul 1895 s-a precizat că acolo unde
mai multe comune bisericeşti [parohie-materă şi filia sa, două sau mai multe parohii (în
aceeaşi localitate sau în localităţi diferite) etc.] întreţin împreună una sau mai multe şcoli, se
formează un singur comitet şcolar, alcătuit din câte 3 membri ai fiecărui comitet parohial şi o
singură epitropie şcolară cu 4 membri care îndeplinesc atribuţiile şcolare şi epitropeşti ce le-
au fost atribuite de către comitetele [parohiale] şi epitropiile [bisericeşti] ale comunelor care
au şcoală ori şcoli [confesională/confesionale] în comun. În situaţiile de acest gen, învăţătorul
este ales de către comitetul şcolar al uneia din comunele bisericeşti [părţi de sat ori localităţi]
componente [nu de sinoadele parohiale componente, ca în cazul unei singure comune

320
aprobarea proiectelor (preliminariilor) bugetare elaborate de comitetul
parohial, a propunerilor acestuia privind dotațiunea (veniturile), personalului
deservent (preot, învățător, epitropi etc.); d) Privegherea conduitei comitetului
parohial și a epitropilor parohiali, ca aceștia să-și desfășoare activitatea în
conformitate cu prevederile Statutului Organic.
Sinodul parohial se convoacă în adunare ordinară o dată pe an și anume
în luna ianuarie pentru a asculta și aproba ori respinge raportul comitetului și
epitropilor parohiali pe anul calendaristic anterior și a aproba proiectul de
buget și obiectivele acestora pe anul curgător. El se poate întruni și în adunare
extraordinară ori de câte ori este necesar.
Din atribuțiile sale rezultă că sinodul parohial este organul colectiv de
conducere a parohiei.
2. Comitetul parohial este organul de execuție curentă a hotărârilor
sinodului parohial, a dispozițiilor organelor bisericești superioare
(protopopiat, episcopie, mitropolie) și a organelor administrative ale statului.
De asemenea, el are obligații să finalizeze propriile-i hotărâri, deci el este
competent să reprezinte comuna bisericească în relațiile exterioare ale
parohiei.
Membrii comitetului parohial sunt aleși de către sinodul parohial pe o
perioadă de tei ani. Numărul membrilor depinde de mărimea numărului
credincioșilor fiecărei parohii, dar în așa fel ca numărul celor aleși de sinod să
fie par (cu soț) și cu preotul (membru de drept) să fie întotdeauna un număr
fără soț, pentru a se putea lua decizii valide. Rudele de gradul 1-3 inclusiv, nu
pot fi membri în același timp. În afară de președinte ‒ ales dintre membrii
comitetului, de preferință preotul ‒, un rol însemnat îl are notarul (secretarul),
care întocmește protocoale (procesele verbale). El poate să nu fie membru al
comitetului. De obicei, învățătorul îndeplinea funcția de notar. Să reținem și
faptul că înainte de a se intra în ordinea de zi se citeşte protocolul din orice
ședință anterioară, pentru a se constata dacă au fost consemnate fidel
discuțiile purtate și hotărârile adoptate, la nevoie făcându-se completările sau
corecturile necesare. De asemenea, meritorie era consemnarea obligatorie a
hotărârii („decisului”) luate în privința fiecărui punct de pe ordinea de zi.
3. Epitropia parohială are menirea de a gestiona întreaga avere
materială și bănească a parohiei. Ea este alcătuită din 2 epitropi la o populație
de până la 1000 de enoriași și de 3 epitropi până la 2500 de credincioși. Și ei
sunt aleși pe timp de 3 ani de către sinodul parohial. Epitropii trebuie să fie
oameni morali, cinstiți, să nu fie rudă între ei până la al 6-lea grad de rudenie
și al 4-lea grad de cuscrie, inclusiv să dispună de oarece avere, din care, la

bisericeşti, când sinodului parohial îi revine această sarcină], sub preşedinţia

protopresbiterului acelui tract.

321
nevoie, să fie recuperate pagubele provocate intenționat ori neintenționat
bisericii și, totodată, cu oarecare cultură generală și economică necesară
pentru întocmirea corectă a bilanțurilor contabile (Vezi sursa „Averea
bisericească, mijloacele bănești”). Ca și membrii comitetului parohial, și
epitropii pot fi realeși de către sinodul parohial. De obicei, atât candidatura,
cât și votarea/alegerea epitropilor se făcea pe listă comună, nu în mod
individual, pe considerentul că ei trebuie să formeze o echipă în care să existe
o deplină încredere reciprocă.
Nu este de prisos să adăugăm și reglementările ulterioare cu privire la
parohii. Astfel, în 1906, Congresul Național Bisericesc, în ședința sa din 7/20
octombrie 1906 a adoptat „Regulamentul pentru parohii în provincia
metropolitană a Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania” care
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1907642. El precizează condițiile în care o filie
poate solicita să devină parohie, ocuparea parohiilor vacante și care sunt
veniturile sistematizate [=reglementate legal, deci sigure] ale preotului și
clasificarea parohiilor „pe baza numărului sufletelor și a situațiunii
topografice” ale fiecărei parohii (§16).
Pe baza acestor două criterii, parohiile se împart în trei clase: a) Parohii
de clasa I sunt toate parohiile urbane din comunele centrale indiferent de
numărul credincioșilor, precum și parohiile rurale cu peste 1200 de
credincioși; b) Parohiile de clasa a II-a sunt cele din mediul rural care cuprind
între 601 și 1200 de credincioși, iar c) De clasa a III-a sunt toate celelalte
parohii din comunele bisericești. [De aici necesitatea efectuării conscripțiilor
(recensămintelor) anuale, mai ales acolo unde numărul credincioșilor este în
jurul limitei de trecere dintr-o clasă în alta]. Această clasificare a parohiilor
este importantă întrucât preoții și absolvenții de teologie pot candida pentru a
ocupa o anumită parohie numai în funcție de pregătirea lor teologică.
Astfel, pentru parohiile de clasa I pot concura numai cei care au prestat
examenul de calificațiune preoțească cu calificativul „distins și au o pregătire
anterioară de 8 clasa gimnaziale sau, cu examen de maturitate”; la parohiile de
clasa a II-a nu se cere concurenților să aibă examenul de maturitate, ci numai
calificativul general „bun”(nu se indică numărul necesar de clase gimnaziale
promovate, dar se subînțelege 8 clase-vezi condițiile pentru clasa a III-a);
pentru parohiile de clasa a III-a, se cere concurenților să aibă cel puțin 6 clase
medii sau 4 clase medii (gimnaziul inferior) și calificarea de învățător (care
presupune 2 sau 3 ani de preparandie) și la urmă, chiar să aibă absolvit un
curs teologic, nu institut teologic.
Regulamentul a găsit și portițe de promovare în parohii superioare a
candidaților care n-au pregătirea cerută pentru primul concurs. Astfel, din

642
Vezi „Foaia Diecezană”, an XXII, nr.2, 1907, pp.1-4.

322
lipsă de concurenți să îndeplinească toate condițiile impuse pentru o parohie
de clasa I, la al doilea tur de alegeri pot candida și cei cu pregătire pentru
ocuparea parohiilor de clasa a II-a, iar la cea de a treia alegere, și concurenții
cu pregătirea cerută pentru parohiile de clasa a III-a (vezi § 17 din
Regulament).

Protopresbiteratul / protopopiatul
Protopresbiteratul (denumirea oficială de atunci) este o reuniune de
mai multe comune bisericești ce are un protopresbiter/protopresviter ca
antistie („întâi stătător”), deci ca organ conducător, în treburile bisericești,
școlare și fundaționale ale comunelor pe care le cuprinde.
Pentru a putea îndeplini mai ușor atribuțiile ce revin protopopiatului
(denumire impusă pe timpul dominației Bisericii sârbești), Congresul Național
Bisericesc a stabilit în 1881 (§29 Nr. protocol 129) ca protopopul să locuiască
pe teritoriul protopopiatului pe care îl conduce (deci, nu obligatoriu în
localitatea de reședință a protopopiatului). Să adăugăm că, în absența
protopopului, afacerile lui sunt încredințate de către protopop unui preot din
protopopiat; ulterior, acest înlocuitor a devenit permanent, cu titlul de
„supleant” sau „vicar protopresbiteral”643.
De asemenea, protopopul este ajutat să-și îndeplinească atribuțiile ce-i
revin, prin următoarele patru organisme specializate, înființate în acest scop:
1. Scaunul protopresbiteral/protopopesc este alcătuit ‒ în afară de
protopresbiter sau de vicarul său, care îndeplinea rolul de prezident, când
acesta (scaunul) se întrunește ‒ din 6 preoți cu vot decizional (la care s-au
adăugat, mai târziu doi supleanți cu vot consultativ) din un defensor (apărător,
deci un fel de avocat pledant) care cunoaște mai bine problemele în
chestiunile matrimoniale și un notar (secretar) cu sarcina de a întocmi
procesele verbale ale ședințelor, de a întocmi corespondența Scaunului și de a
păstra arhiva Scaunului.
Din componența Scaunului protopopesc rezultă și sarcinile sale: să
aplaneze neînțelegerile ori ‒ în caz contrar ‒ să decidă în neînțelegerile dintre
preoți, dintre preot și enoriașii săi (mai ales în chestiunile legate de
competențele școlare), să verifice și să hotărască în problemele privitoare la
logodna sau căsătoria preoților și a modului în care preoții respectă sau nu

643
După 1865, deci pe timpul ierarhiei române, în caz de sedis-vacanţă a protopopiatului
datorită decesului protopopului sau a altor cauze care împiedică pe protopop să-şi exercite în
continuare atribuţiile, vicarul este nominalizat de către Consistoriu (episcop), până la alegerea
şi instalarea noului protopop. În schimb, pe perioada în care protopopul absentează temporar
(ca deputat eparhial ori congresual; pentru a controla parohiile tractului ş.a), el este cel care
îşi desemnează înlocuitorul (de regulă fiind mereu altul), anunţând, printr-o circulară, numele
preotului şi cerând celorlalţi să-i dea ascultare acestuia, pe tot timpul absenţei sale.

323
canoanele bisericești legate de cununie, comportamentul moral și civil al
preoților.
Membrii Scaunului protopopesc nu pot fi înrudiți între ei până la al
șaselea grad de sânge și al patrulea grad de cuscrie. Ei se întrunesc o dată pe
lună sau ori de câte ori este nevoie. Hotărârile Scaunului protopopesc pot fi
atacate/contestate, în decurs de 14 zile la Consistoriul diecezan, care
reprezintă și instanța apelativă de gradul al doilea. Deci, Scaunul protopopesc
are și rolul de primă instanță în sânul mitropoliei.
2 Sinodul protopresbiteral este reprezentantul preoțimii și al
comunelor bisericești din protopopiatul respectiv, pe lângă protopop. El este
alcătuit din 8 reprezentanți ai preoțimii și din 16 reprezentanți ai mirenilor în
protopopiatul cu până la 20.000 de suflete și din 12 deputați clerici și din 24
deputați mireni în protopopiatul cu peste 20.000 de suflete, cazul
protopopiatului Făget. Însă, atunci când e vorba de alegerea unui nou
protopop, numărul deputaților se dublează.
Membrii sinodului sunt aleși pe o perioadă de trei ani și ei trebuie să
corespundă întru totul prevederilor §16 din Statut, în ce privește gradul de
rudenie dintre ei. În mod normal, Sinodul se întâlnește o dată pe an, în prima
sau a doua Duminică a lunii februarie. Adunarea extraordinară este convocată
din inițiativa protopopului sau din cea a membrilor sinodului dacă îndeplinea
condiția de a fi cel puțin două treimi din totalul membrilor sinodului.
Hotărârile sinodului sunt valabile dacă sunt aprobate de cel puțin majoritatea
membrilor sinodului. De regulă, în fiecare ședință unul dintre membrii
sinodului este ales ca notar pentru întocmirea protocolului (a procesului-
verbal).
Principalele atribuții ale Sinodului protopresbiteral vizează alegerea
unui nou protopop (la alegere trebuind să participe obligatoriu și un
comisar/împuternicit consistorial) și a membrilor Scaunului protopresbiteral,
precum și toate chestiunile legate de aspectele economice, bisericești și
școlare și fundaționale din protopopiat.
3 Comitetul protopresbiteral este alcătuit din câțiva membri ai
Sinodului protopresbiteral, iar sarcina lui principală este de a ajuta protopopul
de a duce la îndeplinire hotărârile sinodului și pe cele ale episcopului,
Consistoriului și senatelor consistoriale și să rezolve chestiunile cu caracter
bisericesc, școlar și fundațional ce apar pe parcurs. Așadar, dacă Sinodul
protopopesc este organ deliberativ și se întrunește rar, comitetul protopopesc
este organ de execuție și de aceea activitatea sa trebuie să fie continuă (dar nu
zilnică).
În protopopiatele cu până la 20.000 de credincioși comitetul
protopopesc are 6 membri (2 parohi și 4 mireni); în protopopiatul cu peste
20.000 de suflete, comitetul protopopesc are 12 membri (4 preoți și 8 mireni).

324
Făcând parte din Sinodul protopopesc rezultă că și mandatul comitetului
protopopesc este tot de trei ani. Hotărârea devine validă dacă este aprobată de
două treimi din totalul membrilor comitetului. În mod obișnuit, comitetul
protopopesc se întrunește de patru ori pe an, în prima lună a fiecărui trimestru.
4 Epitropia protopresbiterală este organul menit să gestioneze, la
nivelul de protopopiat, averea acestuia, deci fondurile bisericești și școlare,
precum și acoperirea cheltuielilor făcute la nivel de protopopiat. Ea cuprinde
4 epitropi și 2 supleanți, aleși pe timp de 3 ani de către Sinodul protopopesc.
Sarcinile epitropilor protopopești reproduc, în mare, sarcinile epitropilor din
parohii.
Deoarece, fie în mod direct (ca deputați sinodali eparhiali și ca
membri ai unor senate consistoriale, prin audiențe, prin vizitele canonice ale
episcopilor), fie în mod indirect (prin circulare, ordine circulare, prin
obligațiile financiare pe care le au față de episcop și altele) atât preoții cât și
mirenii protopopiatelor ajung în contact cu organele eparhiale, se impune să
prezentăm, succint, rostul și modul de funcționare ale lor: Episcopul și vicarul
său, în absența episcopului, aflați în fruntea eparhiei; Sinodul eparhial și
Consistoriul eparhial.
Episcopul conduce întreaga episcopie/eparhie, alcătuită din totalitatea
protopopiatelor (și, prin ele, a tuturor comunelor bisericești gr. orientale și
mănăstirile din eparhia sa, care trebuie să asigure ‒ în spiritul canoanelor
bisericești ‒ mijlocit și nemijlocit, viața religioasă a preoțimii și mirenilor.
În activitatea sa episcopul este ajutat de către celelalte două organisme
cu caracter colectiv.
Sinodul eparhial este organul deliberativ, alcătuit din episcop sau
arhiepiscop (ca președinte) și din 20 de deputați ai clerului și 40 de deputați ai
mirenilor. Deputații sunt aleși pe o perioadă de trei ani și pot fi realeși. În mod
obișnuit, Sinodul eparhial se întrunește o singură dată pe an, în Duminica
Tomii în adunare numită sesiune ordinară. La ea participă deputații aleși în
cele 20 de cercuri electorale (câte un reprezentant al clerului și doi
reprezentanți a mirenilor, în fiecare protopopiat).
Consistoriul eparhial este organul administrativ și judecătoresc (ca a
doua instanță) cu activitate continuă și veghează la buna desfășurare a
activității pe plan bisericesc, școlar și fundațional în întreaga eparhie.
Membrii Consistoriului sunt fie ordinari, fie onorari; ambele categorii se
numesc „asesori consistoriali” (sunt salariați) și au drept de vot deliberativ. Și
ei trebuiau să respecte prevederile Statutului Organic în ce privește gradul lor
de rudenie.
Datorită existenței celor trei mari domenii de activitate ale
Consistoriului, membrii săi sunt repartizați în trei colective, numite senate și

325
anume: a) Senatul strâns [restrâns] bisericesc644; b) Senatul școlar; c) Senatul
epitropesc. Pentru a ușura recunoașterea căruia din cele trei senate aparține un
anumit ordin circular, s-a recurs la următoarea soluție: după numărul de
înregistrare (de ieșire) apare uneori mențiunea B, Șc. ori Școl. Și Ep. Întrucât,
mai înainte Ep. era echivalentul Episcop, pentru a se înlătura confuzia, E.
simbolizează Episcop; Ep., epitropesc.645
Mitropolia, ca for suprem al tuturor structurilor bisericești, școlare și
fundaționale ale românilor greco-orientali din Ungaria și din Transilvania,
avea aceeași formă de organizare adică: 1. Mitropolitul, care avea ca
înlocuitor un vicar mitropolitan, era în fruntea mitropoliei; 2. Congresul
Național Bisericesc, organul decizional suprem în toate chestiunile
importante ale Mitropoliei; 3. Consistoriul mitropolitan, organul
administrativ și judecătoresc (ca instanță a treia și definitivă) pentru întreaga
provincie mitropolitană, cu cele trei senate: a) Senatul strâns bisericesc; b)
Senatul școlar; c) Senatul epitropesc, fiecare cu competențe decizionale în
domeniul său de activitate. În plus, se adaugă Sinodul episcopesc (al
Episcopiei Sibiului).
Din cele prezentate până acum, rezultă că la toate nivelele
comunităților bisericești (parohie, protopresbiterat/protopopiat, episcopie și
mitropolie) erau două instituții speciale: una cu rol decizional, la care
participă toți membrii valizi (sinodul parohial, la parohie) sau reprezentanții
lor (în celelalte trei), dovedind caracterul profund democratic al organizării
Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Ungaria, și una cu rol
administrativ, de execuție atât a principalelor hotărâri luate de către corporația
decizională proprie cât și a hotărârilor ierarhic superioare, ceea ce evidențiază
nevoia existenței unei stricte discipline la toate nivelurile.
După aceste considerente generale se impune prezentarea felului
concret în care a funcționat întregul angrenaj al Mitropoliei, precum și
componența organelor colective ale protopopiatului Făget, ale sinoadelor
eparhial și mitropolitan, ale consistoriilor respective, în măsura în care în ele
există și deputații din protopopiatul Făget.

644
Conform § 116 punctul 4 din Statutul Organic, alegerea unui cleric în Senatul (strict)
bisericesc şi a unui preot ca protopresbiter este pe viaţă [evident, dacă nu apar abateri grave
de ordin dogmatic sau/şi moral, care impun suspendarea din funcţie].
645
Pe timpul ierarhiei sârbești, membrii Consistoriului eparhial din Timișoara erau repartizați
pe două „despărțăminte”, unul bisericesc, celălalt școlar, fiecare din ele având ca „prezeș”
(președinte) câte un arhimandrit. Atunci când lipsea temporar episcopul, când el era promovat
vicar mitropolitan sau patriarhal ori în caz de sedis-vacanță, circularele cu conținut bisericesc
erau întocmite și semnate de către arhimandritul pe probleme bisericești, în celălalt caz, de
către arhimandritul pe probleme „sholastice”. Era și acesta un mod de identificare a naturii
circularei.

326
 Modul în care sunt aleși membrii sinodului parohial a fot prezentat
deja. Cei 12 clerici ai sinodului protopopiatului Făget au fost aleși direct de
către preoții tractului într-o adunare specială, iar cei 24 de mireni prin delegați
ai fiecărei parohii. În schimb, alegerea deputaților eparhiali și mitropolitani s-
a făcut pe baza unor instrucțiuni ale organelor superioare.
Deoarece organizarea instituțională a credincioșilor aparținători
Mitropoliei de la Sibiu urma să aibă la bază principii democratice, trebuia mai
întâi votată Constituția ei, numit Statutul Organic. Dar pentru aceasta era
nevoie de un fel de Adunare constituantă. În acest scop, Consistoriul
(provizoriu) diecezan al Caransebeșului a emis la 8 august 1868, ordinul
circular nr. 790 în care era precizat modul de organizare al alegerilor
deputaților congresuali, norma de reprezentare (la nivel de eparhie) fiind
următoarea: fiecare eparhie sufragană va trimite câte 10 deputați din rândurile
clerului (aleși numai de către cler) și câte 20 deputați mireni (aleși numai de
către mireni). Pentru alegerea deputaților mireni criteriul era următorul:
protopopiatul cu până la 1000 de alegători are dreptul la un singur deputat,
cazul Făgetului care avea doar 948 de alegători. Pentru că, pe atunci, eparhia
Caransebeșului avea zece protopopiate, existau zece protopopi care au fost și
primii deputați mitropolitani. Înseamnă că protopopul Atanasie Ioanovici a
fost primul deputat mitropolitan al clerului nostru, această calitate păstrând-o
și după aceea, când a fost ales și membru al apelatoriului mitropolitan, ultima
instanță judecătorească din mitropolie. În schimb, n-am aflat numele
deputatului mirean.
După votarea proiectului Statutului Organic, acest proiect a fost
aprobat (cu mici modificări) de către împărat în data de 28 mai 1869. În
consecință, mitropolitul Șaguna a dispus organizarea conscripției
(recensământului) tuturor viețuitorilor comunelor bisericești de toate nivelele,
pentru a se putea organiza alegerea deputaților congresuali, care să se
întrunească la Sibiu în Duminica Tomii a anului 1870. În urma acestei
dispoziții, episcopul Popasu a trimis un ordin circular către protopopi, iar
aceștia către parohii tractelor lor, cerându-le să întocmească în parohia
fiecăruia o listă (tabel nominal) cu numele tuturor credincioșilor bărbați din
întreaga parohie și filie care îndeplineau următoarele exigențe: să aibă 24 de
ani împliniți, să fi dat dovadă de moralitate (că n-au fost arestați/ închiși și
nici condamnați la închisoare), că sunt de „sine stătători” (nu sunt sub tutelă și
slugi), că își îndeplinesc toate datorințele parohiale646. Tabelele trebuiau
prezentate protopopului până la 31 august 1869, ca acesta să le trimită
Consistoriului diecezan, urmând ca, în funcție de numărul alegătorilor din
întreaga eparhie și al numărului de alegători din fiecare protopopiat să

646
AParF., Protocolul… , ord. circ. nr. 190 PF din 18 august 1869, f. 131.

327
stabilească și să repartizeze fiecărui protopopiat numărul cercurilor electorale
la care are dreptul. Pe baza acestor proceduri și criterii știm (cel puțin
începând cu anul 1873) că cele 41 de parohii cu filiile lor erau grupate în două
cercuri electorale, după cum urmează:
Cercul electoral nr.4 Făget includea comunele bisericești: Făget,
Povergina, Bichigi, Băsești (Begheiu Mic), Bojur (Bujoru/Traian Vuia),
Jupani, Sudriaș, Susani, Cliciova, Bucovăț, Surduc (Mic), Botinești, Săceni,
Sărăzani, Bârna, Jurești, Botești, Drinova, Pogănești, Fârdea, Drăgsinești,
Mâtnic, Hauzești, Gladna Română și Gladna Montană. (Total 25 comune
bisericești).
Cercul electoral nr.5 Coșava, cuprindea comunele bisericești:
Coșava, Nemeșești, Temerești, Sintești, Margina, Zorani, Curtea, Brănești,
Bătești, Jupânești, Baloșești, Zolt, Breazova, Coștei (de Sus), Românești,
Goizești (azi dispărută, devenind componentă a parohiei Românești), Tomești,
Luncani, Fărășești, Petroasa, Crivina, Poeni, Homojdia, Coșevița647. (Total 24
comune bisericești). Față de anul 1865 a apărut ca o comună bisericească
nouă Gladna Montană.
N-am găsit informații în legătură cu modalitatea desfășurării votării. În
cazul în care era asemănătoare celei a alegerilor parlamentare, atunci se vota
pe comune; votul era deschis (fiecare votant rostea cu voce tare numele
candidaților pe care îi votează); pentru garantarea identității fiecărui alegător
la alegere participau și câte doi reprezentanți (persoane cu funcție de
răspundere în localitatea respectivă) ‒ probabil preotul și învățătorul sau
primarul ‒, aceștia schimbându-se odată cu alegătorii comunei bisericești
respective.
În fiecare cerc electoral, Consistoriul își avea doi comisari
(reprezentanți) consistoriali, unul pentru preoți, celălalt pentru mireni. Aceștia
asistau la desfășurarea alegerilor pe tot parcursul ei. În primele alegeri de
deputați congresuali cei doi comisari consistoriali erau: protopopul Atanasie
Ioanovici și învățătorul Antonie Mustețiu în cercul electoral Făget și Nicolae
Popovici, administrator parohial în Jupani, și marele proprietar din Mâtnic
(Mic) Ioan Malonay, în cercul electoral Coșava648.
De asemenea, trebuie reținut și următorul aspect: un cleric nu putea
candida decât în cercul electoral în care era repartizată comuna bisericească
din care făcea parte. În schimb, un mirean putea candida în mai multe cercuri
electorale atât în protopopiatul său ori în altele, din alte protopopiate. În cazul
647
Ibidem, „ad nr. 100 Bis 1873 [la] „Împărţirea în 20 de cercuri electorale pentru alegerea
celor 20 de deputaţi pe [paragrafele?] 87, 91 din Statutul Organic împreună cu denumirea
Comisariloru Preotiesci”, adaptat în şedinţa consistorială plenară ţinută în 25 ianuarie 1873, f.
163.
648
Ibidem, ad. Nr. 28/1873 PF din 26 martie 1873, f. 164.

328
în care este ales în două sau mai multe cercuri electorale, el opta pentru unul
din ele, celelalte cercuri vacantându-i locul. Este situația în care s-a aflat
Victor Mocioni în anul 1873. Fiind ales în mai multe părți, a fost constrâns să
renunțe la mandatul de deputat mirean în cercul electoral Făget, urmarea fiind
vacantarea locului de deputat mirean649. Au fost programate noi alegeri în
data de 12/24 aprilie 1873650.
Înainte de a prezenta numele deputaților cunoscuți, se impune a fi
făcute următoarele precizări:
- Până la apariția Calendarului „Românului”, publicat de Episcopia
Caransebeșului, în 1888, care cuprindea Șematismul Episcopiei, lista
membrilor Scaunului și Sinodului protopopiatului Făget, cu numele
deputaților sinodali eparhiali și mitropolitani și ale deputaților în sinoadele
consistoriale diecezan și mitropolitan (în cazul în care există în acestea din
urmă) este lacunară. Din 1888 și până în 1948, Calendarul „Românului” va fi
sursa de informații de bază. O altă sursă este volumul lui Petru Călin, Tiparul
românesc diocezan din Caransebeș 1885-1918, vol.1, Editura Banatica,
Reșița, 1996, p. 145-163; ..adăugăm și presa vremii. Pentru a nu îngreuna
lectura, nu voi mai indica sursa informației în cazul fiecărui deputat.
- Pentru a nu ne repeta, lista deputaților depășește anii păstoririi
episcopului Iosif Traian Badescu (până în anul 1926 inclusiv), explicația fiind
următoarea: În anul 1925, Parlamentul României a votat Legea și Statutul de
Organizare a Bisericii Ortodoxe Române și tot în 1925, capul BOR nu mai
poartă titlul de Mitropolit-Primat, ci pe cel de Patriarh, persoana fiind aceeași,
dr. Elie Miron Cristea, fost episcop al eparhiei Caransebeșului între anii
1910-1919. În urma acestor două evenimente, apar organe colective
reprezentative noi, cele patriarhale, și, totodată, se schimbă denumirile
majorității corporațiilor (organelor bisericești alcătuite din deputați aleși) de la
nivelul mitropoliilor, episcopiilor, protopopiatelor și parohiilor, precum și o
parte din atribuțiile lor. De aceea, pentru a nu deveni confuzi, am preferat să
tratez problematica pe care o analizăm, în spiritul prevederilor Statutului
Organic, prevederi doar parțial reluate în organizarea patriarhiei, urmând ca
numele deputaților protopopiatului Făget în organismele colective să includă
perioada anilor 1927-1948/1949.
- Prezentarea deputaților va fi făcută într-o formă simplificată: numele
fiecărui deputat în același organism va fi trecut o singură dată cu anii pe care
i-am putut identifica;
649
Ibidem, ord. circ. nr. 35 PF din 27 martie 1873, f. 164.
650
Ibidem, ord. circ. nr. 79 PF din 13 aprilie 1883 , f. 164 din care rezultă că au fost aleşi de
cler, protopopul At. Ioanovici [fiind comisar consistorial la alegerea de la Făget, probabil că
nu a putut candida] ‒ care mulţumeşte pentru că a fost ales ‒ şi ca deputat mirean, Emil
Leitner, jude cercual al Făgetului.

329
 - Pentru că aceeași persoană putea deține calitatea de deputat în mai
multe organisme colective în aceeași legislatură, numele său va fi menționat
de mai multe ori, evident la momentul oportun;
- Succesiunea deputaților va respecta ordinea (anul) în care au fost
aleși prima dată în același for colectiv;
- La toate nivelurile, durata unui mandat de deputat era de 3 ani. În
unele cazuri, din motive conjuncturale (izbucnirea, durata sau situația confuză
de după Marele Război/Primul Război Mondial, situația Bisericii Ortodoxe
Române din România Mare în anii 1925 și 1926, cu schimbările ei
organizatorice profunde au impus prelungirea mandatelor deputaților și după
expirarea celor trei ani legali sau, dimpotrivă scurtarea lor, prin organizarea de
noi alegeri;
- Numele preoților din fiecare parohie și, eventual, ale unor membri ai
comitetului parohial sau de epitropi vor fi menționate ulterior. De aceea vom
începe cu protopopiatul componența organelor sale colegiale colective.
- La Dimitrie Iosof, paroh în Bujor (Traian Vuia) am menționat
perioada fiecărui ciclu electoral pentru a evidenția durata ei, în Scaunul
protopopesc. Comparând acești ani cu anii în care protopopul Sebastian
Olariu a fost deputat sinodal al Sinodului eparhiei Caransebeșului, constatăm
că, la început, anii celor două perioade corespunzătoare nu se suprapuneau
decât începând cu 1909-1911, fie datorită modului diferit de înregistrare a lor,
fie că, într-adevăr, cele două legi erau defalcate cu un an diferență.
- Până când Calendarul „Românul” și „Foaia Diecezană” nu au publicat
și numele deputaților, am preluat informațiile din „Albina” (Viena, apoi
Budapesta) începând cu 1870, din „Luminătorul” (Timișoara) începând cu
anul 1882 și din „Poporul Român” (Budapesta), (1909), din Petru Călin651 și
din documentele locale. Să adăugăm și faptul că publicațiile românești au
făcut și comentarii referitoare la candidați.

Protopresbiteratul / protopopiatul Făget. Membrii Scaunului

protopopesc (1870-1926)
Protopresbiteri/protopopi și vicari protopopești
1. Atanasie Ioanovici, protopop, 1870-1886. Moare în 1886.
2. George Popovici, paroh Cliciova, vicar protopopesc, 1886-1888.
3. Sebastian Olariu, protopop, 1888-1926.
Scaunul protopresbiteral/protopopesc
a) Membri
1. Georgiu Popoviciu, paroh Cliciova, 1903-1906.

651
Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş 1886-1918 vol. I, Editura
Banatica, Reşiţa, 1996, pp. 145-163, passim.

330
2. Ioan Sudreșan, paroh Coștei (de Sus), 1870-1872, 1903-1906;
3. Ioan Daminescu, paroh Gladna Română, 1870-1872, 1903-1906;
4. Porfir Popovici, paroh Furdia (Fârdea), 1903-1906;
5. Dimitrie Iosof, paroh Bujor, 1903-1906; 1907-1909, 1910-1911, 1912-
1914, 1915-1917, 1918-1920, 1921-1923, 1924-1926;
6. Antonie Angel (Anghel), paroh Coșava, 1903-1923. Moare.
7. Virgil Lugojan, paroh Botinești, 1907-1926;
Vacante: 1 loc: 1903-1906; 1906-1909; 1912-1914; 1915-1917; 1921-1923; 2
locuri: 1918-1920
8. Serafim Băian, paroh Margina, 1909-1926;
9. George Gârbacea, paroh Brănești, 1909-1926;
10. Alexandru Popoviciu, paroh Bucovăț, 1909-1912-1914; 1924-1926;
11. Teodor Băianțu, paroh Românești, 1924-1926;
b). Membri supleanți
Vacante: 1903-1906; 1912-1914.
1. Virgil Lugojan, paroh Botinești, 1903-1906;
2. George Gârbacea, paroh Brănești, 1907-1909;
3. Teodor Băianţu, paroh Românești, 1907-1909; 1912-1923;
4. Alexandru Popovici, paroh Bucoveț, 1912-1923;
5. Eugen Sudreșan, paroh Coștei (de Sus), 1924-1926;
6. Ioan Ștefanovici, paroh Cliciova, 1924-1926;
c). Defensori matrimoniali
1. Dr. Ioan Popoviciu, avocat Făget, 1903-1920.
Vacant: 1921-1926.
d). Notariu
1. Traian Unipan, învățător Făget, 1903-1906;
2. Inocențiu Bogdan, capelan protopopesc Făget 1907-1920;
Vacant: (1906; 1920); 1921-1926.
Observații
- numele membrilor Scaunului protopopesc sunt menționate, de când
avem informații;
- grafia numelor parohilor și cele ale localităților sunt reproduse fără
„actualizări”, ca dovezi ale grafiei lor în acele timpuri;
- mai ales anii în care unele locuri ale Scaunului protopopesc sunt
vacante nu sunt menționate în Calendarul „Românului” și de aceea nu i-am
trecut nici noi ; afirmația rămâne valabilă pentru toate organele sale de
specialitate.

Episcopia Caransebeșului. Deputați sinodali

I. Cercul electoral nr. IV Făget
1. Atanasie Ioanovici, protopresbiter, 1870-1872; 1876-1886.

331
2. Antoniu Mustețiu, docinte (învățător) în Făget, 1876-1878; 1882-
1884 (?);
3. Atanasie Cimponeriu (?) 1882-1884(?);
4. N. Fogarași, pretore în Făget, 1882-1884 (?);
5. Sebastian Olariu, protopresbiter Făget, 1891-1893; 1894-1896; 1897-
1899; 1900-1902; 1903-1905; 1906-1908; 1909-1911; 1912-1914;
1915-1917; 1918-1920; 1921-1923; 1924-1926;
6. Titu Hațeg, avocat în Lugoj, 1894-1896, 1900-1908;
7. George Munteanu, avocat Lugoj, 1894-1896;
8. Dr. Pahomie Avrămescu, avocat Lugoj, 1900-1905;
9. Dr. Iosif Popoviciu, profesor la Universitatea din Budapesta; născut
în Cliciova (mențiuni în text, în ani diferiți), 1906-1911; 1912-1920;
1924-1926;
10. Samson Crâșciu, profesor de pedagogie la Institutul pedagogic din
Caransebeș, 1905-1911;
11. Dominic Rațiu, director al filiei „Albina” în Lugoj 1912-1920;
12. Dr. Ioan Stoian, avocat Lugoj, 1921-1923;
13. Coriolan Belgea, învățător Cliciova, 1921-1926;
14. Dr. George Gârda, avocat Făget, 1924-1926.
II. Cercul electoral nr. V Coșava
1. Nicolae Popoviciu, paroh Coșava, 1870-1872; 1876-1884 (apud
Petru Călin)
2. Atanasie Ioanovici, protopresbiter Făget, 1873-1875;
3. Emil Leitner, jude cercual al Făgetului, 1873-1875;
4. Dionisie Enchi, paroh Brănești, 1882-1884;
5. Ioan Bartolomeiu, secretar consistorial Caransebeș, 1882-1887 (?);
6. Antoniu Mustețiu, docinte Făget, 1882-1884; 1885-1887 (?)
7. Simonescu (Virgil, profesor și pictor de biserici?) 1885-1887 (?)
8. Georgiu Popovici, paroh Cliciova, 1894-1899, 1903-1905;
9. Alexiu Onițiu, jude la Tribunalul regesc din Seghedin, 1894-1899,
1900-1908;
10. Dr. Iuliu Olariu, profesor de pedagogie în Caransebeş, 1894-1896;
11. Toma Haneș, contabil Făget, 1897-1899, 1900-1905;
12. Antoniu Anghel, paroh Coșava, 1906-1908;
13. Dr. Octavian Popescu, avocat Făget, 1906-1908; subnotar la
Judecătoria de ocol Făget, 1909-1911;
14. Dr. Petru Ionescu (deputat din cler), diacon, secretar ministerial în
Budapesta (fost profesor la Institutul din Caransebeș, susținător fidel
al deputatului caransebeșean pro-guvernamental Burdia, este
promovat secretar cu probleme de Cult și de învățământ confesional

332
 ale Bisericilor greco-răsăritene din Ungaria, în MCIP), 1909-1911;
presbiter, 1912-1914;
15. Titu Dragonescu (corect: Dragomirescu), concepist (funcționar)
ministerial la Budapesta, 1909-1911; 1918-1920;
16. Dr. George Gârda, avocat Făget, 1909-1920;
17. Ioan Caba, învățător Curtea, 1912-1914;
18. Dr. Nicolae Ionescu, presbiter și avocat în Caransebeș (frate cu Dr.
Petru Ionescu), 1915-1920;
19. Ioan Cimponeriu. Protopretor (prim- pretor) Făget, 1915-1917;
Vacant mandatul de deputat din cler: 1921-1923 (menționat în
Calendarul „Românul”)
20. Simion Ionașiu, învățător Margina, 1921-1926;
21. Dănilă Ilițiescu, învățător dirigent (director) Făget, 1921-1926 (în
1926 pleacă la Oravița, în nou-înființatul judeţ Severin);
22. Eugen Sudreșan, preot în Coștei (de Sus) 1924-1926.
Deputați consistoriali. Asesori onorifici în senatele consistoriale.
Senatul strâns bisericesc
1. Nicolae Popovici, paroh Jupani, 1897-1899; 1903-1905; 1906-1908
2. Senatul școlar
1. Dănilă Ilițiescu, învățător-diriginte Făget, 1924-1926.
Mitropolia de la Sibiu
Deputați congresuali din dieceza Caransebeșului
Cercul electoral nr. III Făget
1.Atanasie Ioanovici, protopresbiter Făget, 1870-1886.
2.Ștefan Ioanovici, avocat în Budapesta 1880-1884.
3.Atanasie Cimponeriu, jude la Tabla regească, 1884-1886;
4.George Popovici, paroh în Cliciova și administrator al protopopiatului
Făget 1887-1889;
5.Constantin Rădulescu (inginer și avocat în Lugoj), 1887-1889;
6.Sebastian Olariu, protopop Făget, 1893-1899; 1902-1926;
7.Titus Hațeg, avocat Lugoj, 1893-1899, 1902-1911;
8.Dr. George Gârda, avocat Făget, 1912-1914; 1918-1926;
9.Ioan Cimponeriu, protopretor Făget, 1915-1917.
Observații
1. a) Cercul electoral nr. IV Făget
• nu cunoaștem numele deputaților sinodali ai eparhiei
Caransebeșului după cum urmează:
- deputați preoțești: 1873-1875 (protopopul At. Ioanovici a candidat
în cercul electoral V Coșava); admitem că el a fost deputat între anii 1876-
1886, când moare;

333
 - deputați mireni: 1 deputat (1876-1881; 1909-1911); 2 deputați
(1884-1893). În schimb, apar câte trei deputați în ciclurile 1882-1884
(probabil că a fost menționat în plus Antonie Mustețiu care figurează deputat
și în cercul electoral Coșava) și 1924-1926.
• alte aspecte: dintre cei 12 deputați mireni cunoscuți, 3 domiciliază
în Făget, 1 în protopopiatul Făget (alta decât localitatea Făget), restul sunt din
alte protopopiate (5 în cel al Lugojului).
b) Cercul electoral nr. V Coșava
• numărul deputaților cunoscuți este aproape dublu față de cel al
deputaților cercului nr.V Făget (din care 8 sunt deputați preoțești ‒ față de 2 în
cercul Făget ‒ și 14 sunt deputați mireni față de 12, în cercul Făget)
• nu cunoaștem numele deputaților preoțești în ciclurile electorale
1876-1881; 1885-1886; 1900-1902, iar în ciclul 1921-1923 se menționează că
este vacant.
• situația deputaților mireni se prezintă astfel:
- câte un deputat necunoscut: 1873-1875; ambii deputați necunoscuți
în ciclurile electorale: 1870-1872; 1876-1881; 1889-1893;
- apar câte trei deputați: 1885-1887; 1897-1899; 1903-1905 și 1906-
1908.
• alte situații:
- dintre cei 13 deputați mireni, 9 sunt din protopopiatul Făget (dintre
aceștia 8 sunt din Făget).
c) Comune ambelor cercuri electorale sunt particularitățile:
- în primele două decenii (1870-1890) predomină deputații mireni
din protopopiatul Făget, cum e și normal; ulterior, își fac loc mai întâi cu
precădere lugojeni, apoi deputați care, în mod cert, au fost recomandați de
către conducătorii episcopiei caransebeșene: Samson Crâșciu în cercul Făget
și Ioan Bartolomeiu, Alexiu Onițiu, Dr. Petru Ionescu, Titu Dragomirescu, Dr.
Nicolae Ionescu, în cercul Coșava. (După cum vom menționa mai târziu,
taberele politice au început să aibă un cuvânt tot mai greu de spus și în
alegerile deputaților în corporațiile bisericești).
- Prezența prof. univ. dr. Iosif Popovici în calitate de deputat mirean
în cercul electoral Făget se explică nu numai pentru că el este originar din
Cliciova, deci din protopopiatul Făget, ci și pentru că el este fratele soției
protopopului Sebastian Olariu. Dar, față de ceilalți deputați viețuitori la
Budapesta ori Seghedin, profesorul Popovici a menținut o strânsă legătură cu
locurile natale, făcând cercetări lingvistice în zonă ori susținând conferințe,
mai ales în fața învățătorilor.
2. Cercul electoral nr. III Făget
a) Numele deputaților congresuali sunt și mai puțin cunoscute:

334
 - cele ale deputaților din cler, în ciclurile electorale 1890-1896; 1900-
1902. (am presupus că protopopul Ioanovici a fost deputat din 1870 și până la
decesul său din 1886).
- cele ale deputaților mireni: un deputat 1881-1886; 1887-1889;
1903-1917; 2 deputați: 1870-1878; 1890-1896; 1900-1902.
b) deputații preoțești au fost protopopii Făgetului sau administratorul
protopopiatului admițând că această regulă a fost respectată în permanență,
atunci protopopul Sebastian Olariu ales și instalat în anul 1888, a fost deputat
din cler și în ciclurile 1890-1896 și 1900-1902.
În schimb, dintre cei 6 deputați congresuali cunoscuți, doar 2 erau
din Făget, ceilalți 4 fiind din afara protopopiatului. În epocă, mare scandal a
produs alegerea lui Ștefan Ioanovici (fiul protopopului Jebelului Alexandru
Ioanovici) cu sprijinul protopopului Atanasie Ioanovici, pe considerentul că
Ștefan îi este nepot (de frate?).
3. Alte precizări:
- anii mandatului unui deputat sunt, adeseori, incerţi, în funcţie de sursa
bibliografică folosită: presa scrisă (şi calendarele) consemnează anul în care a
avut loc alegerea, nu cel următor când începe efectiv mandatul de trei ani al
clerului ales. Dar documentele oficiale, care prezintă desfăşurarea lucrărilor
organelor elective colective oferă perioada sigură a mandatului;
- numărul cercurilor electorale a fost același și pentru alegerile
eparhiale și pentru cele mitropolitane. Or, numărul alegătorilor congresuali
era mult mai mare decât cel al alegătorilor eparhiali, ceea ce explică de ce
protopopiatul Făget a beneficiat de două cercuri electorale pentru eparhie și
numai unu pentru Congresul Național Bisericesc.
- aceeași persoană poate fi deputat în mai multe corporații bisericești,
dar nu poate deţine două sau mai multe mandate de deputat în acelaşi timp şi
în aceeaşi corporaţie (vezi situaţia protopopilor Făget, deputaţi în acelaşi timp,
şi eparhiali şi congresuali).
Câteva cuvinte despre felul în care presa vremii a caracterizat
desfăşurarea alegerilor sinodale şi congresuale, precum şi pe unii deputaţi. Ca
întotdeauna, şi presa scrisă de atunci era tentată să exagereze o neregulă sau
un rezultat, pentru a-şi spori numărul abonaţilor şi al cititorilor. De asemenea,
ea oglindea punctul de vedere al patronului sau al sprijinitorilor ei financiari,
dar toate aceste minusuri erau mult mai reduse, comparativ cu ce sunt presa
scrisă, cea virtuală ori televiziunea din zilele noastre. În judecarea
obiectivităţii informaţiilor, trebuie să avem în vedere că ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale celui următor erau decenii în
care conştiinţa şi identitatea naţională a românilor erau tot mai puternice de la
un an la altul şi ca reacţie la politica guvernului maghiar de asimilare forţată a
minorităţilor naţionale, cum era şi minoritatea română. De aceea, principalul

335
criteriu de apreciere a fiecărui deputat era: este el „naţionalist” (adept al
Partidului Naţional Român din Ungaria) sau un sprijinitor al politicii
maghiare de asimilare a românilor?
Gazetele „Albina” (Viena, apoi Budapesta) şi „Luminătoriul”
(Timişoara) erau înfiinţate şi finanţate de membrii familiei Mocioni şi
promovau politica naţională a acestora. Aceeaşi politică o apărau şi celelalte
gazete din Banat sau chiar de la Budapesta („Poporul Român”, de pildă, pe
care l-am consultat). Cei mai vehemenți critici ai candidaţilor pro-
guvernamentali au fost „Albina” şi „Luminătoriul”, „Albina” la nivel local
(mai ales pentru sinodul protopopesc), iar „Luminătoriul” la nivel mai înalt.
În 1880, învinge mai întâi lugojeanul Constantin Rădulescu în cercul electoral
III Făget (pentru deputat congresual), dar prin uneltirile lui „Osman-Paşa”
(protopopul Ioanovici), ajunge deputat nepotul său Ştefan Ioanovici, în anul
1881.
„Poporul Român” este şi mai analitic în analizarea confruntărilor
dintre cele două tabere: în 1909, ca deputat sinodal a fost ales (în cercul
Făget) Samson Crâsciu „adeptul lui Burdea”, învinsul fiind candidatul
naţional Titus Haţeg; în schimb, în cercul Coşava, victorios a fost numai
făgeţeanul George Gârda (cu 315 voturi pentru), ceilalţi doi (Dr. Petru
Ionescu ‒ deputat din cler ‒ şi Titu Dragonescu/Dragomirescu fiind
„burdişti”).
Şi analizele de acest fel (cu numărul voturilor pentru) au continuat şi
în anii următori. O ultimă precizare: pe atunci informaţiile publicate de gazete
nu erau culese de către angajaţii gazetei respective, ci de corespondenţi locali,
care puteau fi şi subiectivi în materialul trimis, gazeta neavând mijloace
proprii de verificare a adevărului informaţiei primite.

4. Episcopul Ioan Popasu şi protopopiatul Făget

În documentele de arhivă, articolele şi studiile consultate n-am găsit
informaţii certe cu privire la contactele sale nemijlocite cu realităţile
protopopiatului (în mod special prin vizite canonice). În schimb, găsim
referiri directe (prin scrisori, ordine circulare, rapoarte etc.), mai ales pe cele
în care este menţionată cu precădere starea necorespunzătoare din
protopopiat. Pe unele dintre ele le-am menţionat deja. Lor li se pot adăuga şi
altele. Iată câteva din ele:
- În 1880 este popularizată, printr-o circulară difuzată (probabil în
întreaga eparhie, dar, în mod cert, pe întregul teritoriu al protopopiatului
Făget) nerespectarea de către comunele bisericeşti din Botineşti, Surducul-
mic, şi Sărăzani (toate învecinate) a dispoziţiunilor şi instrucţiunilor difuzate
anterior de către Consistoriul caransebeşan ca să nu încheie nici un fel de
contracte mai importante privind construirea ori repararea bisericilor şi

336
şcolilor cu persoane particulare înainte de a fi înaintate Consistoriului
diecezan planurile de construire sau de reparare, proiectele de contract şi
specificaţiunile speselor, spre consultare şi aprobare, după efectuarea
îmbunătăţirilor propuse de către forurile competente. În ciuda acestor
dispoziţii ferme, cele trei comune bisericeşti au încheiat cu zidarii Iosif
Weigang şi Petru Wirth din Lugoj contracte întocmite superficial, fără
precizări amănunţite vizând exigenţa executării lucrărilor, ceea ce a permis
zidarilor să facă „lucrări de mântuială, nerespectând nici planul, nici
contractul, făcând zidurile mai slabe şi mai mici decât se prevedea în plan. În
schimb, preţurile au devenit mai mari decât cele prevăzute în contracte”. Din
această cauză la colaudarea [=recepţionarea] lucrărilor, comisia consistorială
venită de la Caransebeş pentru a constata felul în care s-au respectat planurile
şi contractele şi a aproba plata lucrărilor, a constatat că „fundamentul s-a pus
în faţa pământului [nu în şanţurile săpate special în pământ], de unde a
rezultat că biserica a căpătat crăpături de sus până jos şi a venit în aşa stare
încât [biserica] nu se poate întrebuinţa”. Evident, comisia n-a acceptat nici
recepţionarea lucrărilor, nici plata integrală a lor, cerând meşterilor să
înlăture, în prealabil, neajunsurile constatate. Dar ‒ se menţionează în
continuare în circulară ‒ în loc să se apuce să înlăture defecţiunile constatate
la colaudare, zidarii s-au apucat de procese [pentru recuperarea banilor pe
care pretind că li se cuvin] cu cele trei comune bisericeşti. Deoarece zidarii nu
au, în Cartea funciară, nici un fel de avere, comunele au ajuns la pierderi
băneşti suplimentare [cu procesele şi cu angajarea altor zidari pentru a efectua
reparaţiile cerute de comisia de colaudare] fără a-şi putea recupera banii daţi
în avans zidarilor. Popularizând, prin circulară, „aceste experienţe negative”,
Consistoriul avertizează toate comunele bisericeşti eparhiale care vor proceda,
în viitor, ca cele amintite „le vom constrânge să plătească singure din propria
lor avere paguba ce se va naşte dacă vor da susnumiţilor zidari să facă vreun
edificiu sau vreo reparaţie bisericească şi şcolară. De asemenea vor plăti din
propria lor avere acele comitete parohiale care încep anumite zidiri sau
reparaţii fără aprobarea [prealabilă a] Consistoriului diocezan”652.
Nu se poate afirma că tot ceea ce se întâmplă în timpul unui
şef/conducător ‒ indiferent de nivelul şi mărimea unităţii pe care o conduce ‒
îi poate fi atribuit lui şi cu atât mai mult, nu-şi poate însuşi rezultatele bune
obţinute de subalternii săi, fără a-i menţiona pe autorii reali. Şi reversul ni se
pare corect. De pildă, nu suntem de acord ca un şef, conducător să-şi dea
demisia ori să-i fie cerută aceasta pentru că un angajat nu şi-a făcut datoria,

652
Arhiva parohiei Jupani [în continuare, AParJ., Registrul circularelor pe anii 1871-1884 [în
continuare, Registrul...], ord. circ. nr. 528 Ep., din 9 august 1880, f-.

337
sau a comis abuzuri. Am făcut această precizare pentru că nu ştim dacă
bisericile sau clădirile şcolilor confesionale zidite în timpul perioadei anilor
episcopului Popasu sau ale altui episcop în fruntea eparhiei pot fi incluse ca
reuşite, merite ale sale, dacă nu-i cunoaștem contribuţia, fie şi măcar la
târnosirea noilor biserici.
Calendarul „Românului”, tipărit de către Episcopia Caransebeşului
începând cu anul 1888 şi până în anul 1947 (exceptând anii 1915-1917 când
şi-a încetat apariţia din cauza Marelui Război) a avut drept componentă
permanentă partea intitulată „Şematism” care cuprindea toate informaţiile
privind organizarea eparhiei la nivel central şi protopopesc. De reţinut faptul
că am menţionat anii în care a fost tipărit calendarul, nu pe cei pentru care a
fost rezervat, pe considerentul că fiecare număr a fost imprimat cu un an mai
devreme decât cel care este menţionat pe copertă şi din această cauză
Şematismul reflectă situaţia până la data tipăririi lui, nu cea conţinută în anul
de pe copertă. Să adăugăm şi faptul că informaţiile despre preot/preoţi şi
învăţător/învăţători nu sunt întotdeauna actualizate („aduse la zi”) nici în anul
întocmirii calendarului şi de aceea găsim preoţi și învăţători în
funcţiune/activitate într-o localitate şi după ce aceştia au decedat, s-au
transferat, s-au pensionat etc.
În sfârşit, ultima precizare ce ne interesează: anul ridicării/zidirii unei
biserici este menţionat în Şematism începând cu calendarul pe anul 1930.
Anul zidirii unei biserici nu înseamnă, implicit, şi cel al terminării construcţiei
ori al sfinţirii ei, din care cauză acelaşi edificiu de cult apare, adesea, ca o
realizare nu a unui singur episcop, ci şi a celor din care se succed unul după
altul.
Cu aceste rezerve, considerăm că au fost zidite biserici pe timpul
păstoririi episcopului Popasu, în următoarele comune: Botineşti 1871, Bujor
(Traian Vuia) 1884; Făget 1889 (începută pe timpul episcopului Popasu);
Hauzeşti 1883; Luncani 1872; Pogăneşti 1877-1880; Sărăzani 1877; Sudriaş-
Jupani 1883. Total 8 biserici.
Anterior am menţionat situaţiile/condiţiile necorespunzătoare în care
au fost zidite bisericile din Pogăneşti şi Sărăzani, ceea ce a necesitat repararea
lor, prin înlăturarea greşelilor constatate. Cea mai afectată a fost biserica din
Surducu Mic, din care cauză anul construirii ei este considerat în Şematism
1899, nu 1879-1880.
Cu toate că circularele sau ordinele circulare la care ne vom referi în
continuare au caracter general (privesc toate protopopiatele şi pe toţi
credincioşii), multe dintre ele sunt adresate direct protopopului făgeţean şi,
implicit, comunelor bisericeşti din acest protopopiat şi de aceea le includem în
acest subcapitol.

338
 Reamintim că fiecare credincios ortodox, indiferent de starea lui
materială este îndatorat faţă de episcop să plătească aceeaşi sumă de bani
numită contribuţie. Asemănător, şi fiecare preot va plăti aceeaşi taxă numită
sidoxia, după numărul sufletelor pe care le păstoreşte. Din diverse motive, nu
toţi credincioşii şi preoţii îşi achitau aceste obligaţii, ceea ce a determinat
Consistoriul diecezan să emită diferite ordine circulare cerând celor vizaţi ‒
într-o formă mai mult ori mai puţin ultimativă sau ameninţătoare ‒ anumite
termene până la care aceştia trebuiau să lichideze atât restanţele cât şi
obligaţiile curente (pe anul respectiv)653.
Arhiva unor parohii din protopopiatul Făget a consemnat o serie de
intervenţii ale Consistoriului diecezan al Caransebeşului, începând cu anul
1866 pentru a fi achitată, mai ales convenţia, ei adăugându-se mai târziu şi
sarcina credincioşilor de a achita cheltuielile de deplasare şi diurnele cuvenite
deputaţilor lor la lucrările Sinodului eparhial şi la cele ale Congresului
Naţional [Bisericesc]. Astfel de circulare întâlnim, una sau mai multe în
acelaşi an şi în anii următori 1867, 1869, 1870, 1871, 1872, 1873, 1874,
ultimul ordin pe care l-am întâlnit fiind din anul 1875654.
Văzând că toate aceste apeluri sunt zadarnice, Consistoriul diocezan a început
să găsească soluţii, la nivel central, prin crearea unor fonduri eparhiale, dar tot
şi cu contribuţia aceloraşi credincioşi şi preoţi rău-platnici.
Prima tentativă de creare a unui astfel de fond a fost Fondul general
diecezan ce trebuia alimentat cu o contribuţie anuală de câte 3 cruceri
(creiţari) de către „fiecare suflet” de ortodox (în afara contribuţiei). N-am

653
Neachitarea la timp şi integral a contribuţiei de către credincioşi nu este un fenomen
specific perioadei administraţiei româneşti, întrucât el a existat şi înainte de 1865, pe timpul
ierarhiei sârbeşti, cea mai radicală măsură (neconformă cu canoanele bisericeşti) pe care am
întâlnit-o în Episcopia Timişoarei este cea din anul 1798. În acel an, Pavel Kenghelaţ (Pavle
Kengelac), arhimandrit al mănăstirii Sf. Gheorghe şi vicar episcopesc pe probleme bisericeşti,
a emis ordinul circular nr.1 din 26 noiembrie 1798, în care cere tuturor preoţilor din comunele
bisericeşti cu restanţe din mai mulţi ani sau cu întârzieri în achitarea contribuţiei pe 1798 să-
şi anunţe credincioşii, precum şi pe chinezul (primarul) fiecărei localităţi [în sarcina căruia
cădea adunarea contribuţiei de la mirenii ortodocşi] că, dacă nu va fi încasată toată „datorinţa
episcopală”[=convenţia], atunci, din ordinul său, preoţii respectivi au obligaţia să închidă
biserica, interzicându-li-se, totodată, să oficieze credincioşilor orice fel de servicii religioase
(de botez, de cununie, de înmormântare etc.) până când familiile care aveau nevoie de
asemenea servicii nu vor ajunge „la zi” cu plata convenţiei, iar biserica va rămâne închisă
până când întreaga comunitate nu va plăti integral datoriile faţă de episcop. (În continuare
sunt menţionate toate localităţile vizate, precizându-se şi suma ce trebuie încasată în fiecare
localitate) ‒ vezi DJTAN, Fond documentar Parohia Bichigi, nr. inv. 1470, Dosar Nr.1
Condica de circulare episcopale anii 1790-1812, ord. circ. nr.1 Ep. din 26 nov. 1798, f. 67 (în
continuare DJTAN, Fond documentar parohia Bichigi, Nr. inv. 1470, Dosar Nr -, Condica -).
654
AParF., Protocolul..., ord. circ. nr. 195 PF din 20 oct. 1875, f. 181.

339
identificat documentul de înfiinţare a Fondului, dar existenţa lui este amintită
ulterior.
În mod cert, enoriaşii din protopopiatului Făget n-au răspuns apelului,
deoarece, începând cu prima jumătate a anului 1872, protopopul Făgetului
este asaltat cu o serie de ordine circulare privind obligaţia sa de a aduna şi
trimite la timp episcopiei bani pentru fondul amintit şi convenţia. Este vorba
de hotărârea luată de Consistoriu în şedinţa sa din 27 mai 1872 ca protopopul
Atanasie Ioanovici să se implice nemijlocit în adunarea banilor. I se cere să
intervină „o dată pentru totdeauna” pe lângă antistia comunală ca „în fiecare
an, prin urmare atât [=şi] în anul curgătoriu să repartizeze pe fiecare
credincios ortodox suma cuvenită [3 creiţari/cruceri] (…) spre fondul general
diecezan [suma totală trebuind a fi inclusă în bugetul anului respectiv] şi
încasându-o odată cu celelalte speze, să o predea epitropului parohial ca
acesta să o subscearnă şi trimite Consistoriului, anul acesta până la 1
decembrie, iar de anul viitor în două rate” (la 1 iulie şi la 1 decembrie). De
fiecare dată se va întocmi o chitanţă, specificându-se suma predată (de
antistie) şi primită (de epitrop)655.
Cu siguranţă că şi alţi protopopi n-au adunat şi predat Consistoriului
banii pentru Fondul general diecezan, pentru că la 23 august 1872 protopopul
Ioanovici dă o circulară în care precizează că, episcopul Popasu le impune ca
„în termen de 14 zile să relaţioneze cu de-amănuntul despre starea lucrului” şi
anume câte comitete parohiale au inclusă în bugetul pe 1872 suma pentru
Fondul general diecezan şi câte nu, iar cele din ultima categorie să precizeze
ce măsuri au luat ca suma să fie încasată656. (Rezultă, indirect, că episcopia
vrea să ştie care sunt comunele bisericeşti care pot contribui cu bani la acest
fond şi care nu).
Probabil că, protopopul Ioanovici difuzează circulara episcopului
împreună cu cea proprie, şi de aceea n-a fost înregistrată cerând preoţilor să se
implice ei în îndeplinirea sarcinilor pe care episcopul (prin senatul epitropesc)
le-a cerut ca protopopul să le execute el însuşi şi să raporteze cât mai urgent
care au fost constatările fiecăruia şi să i le trimită, pentru ca şi el, la rândul
său, să înainteze Consistoriului aceste constatări în termenul limită de 14 zile.
Întrucât până la sfârşitul anului 1872 nu s-au adunat în totalitate nici sumele
pentru Fondul general diecezan, nici convenţia, nici sidoxia, în decembrie
1872, protopopul cere preoţilor ca, odată cu prezentarea actelor spre verificare
anuală (la începutul anului 1873), să aducă cu ei şi restanţele băneşti pe anul
1872657. În N.B. a acestei circulare, se atrage atenţia învăţătorilor şi preoţilor

655
Ibidem, ord. circ. nr. 113 Ep. din 26 august 1872, f. 160.
656
Ibidem, circulara PF (fără număr de înregistrare) din 23 sept. 1872, f. 160.
657
Ibidem, ord. circ. nr. 213 PF din 31 decembrie 1872, f. 162.

340
să se prezinte cu toate documentele [menţionate în circulară, dar pe care nu le
reproducem, căci nu au nici o legătură cu tema supusă atenţiei], iar preoţii, în
plus „şi cu banii datoraţi, fiecare la data şi locul specificat. Nu se admit
<<escuse>> [=scuze]658.
Precizărilor de mai sus li se adaugă altele: conform ordinaţiunilor
consistoriale din ianuarie 1873 nr.925 şi 310 (sic!), toţi preoţii sunt
„deobligaţi fără escuse” a se prezenta la scaunul protopopesc în ziua de 26
ianuarie 1873 aducând cu ei şi „una adeverinţă întărită cu sigiliul comunal şi
a[l] bisericii cum că s-au prelucrat [prevăzut] în bugetul comunal [pe 1873]
cvota [=cota] de 3 cruceri după suflet amăsurat decisului sinodului parohial”,
iar preoţii care au strâns restanţe cu unele documente [pe care nu le-au
prezentat la verificare de la începutul lunii ianuarie sau care n-au fost
completate integral ori bine] să le aducă spre verificare. Se impune
respectarea datei, ca el, protopopul, să poată raporta imediat Consistoriului că
ordinaţiunile au fost executate659.
Începând cu anul 1875, presiunilor de a se achita sumele de bani
pentru Fondul general diecezan, convenţia şi sidoxia se adaugă şi cele de
achitare a drepturilor băneşti cuvenite deputaţilor eparhiali (sinodali) şi
congresuali, începând cu anul 1873 660. Datorită neachitării la timp a acestor
drepturi, au apărut disfuncţionalităţi în buna desfăşurare a şedinţelor
congreselor şi sinoadelor mitropolitane şi a sinoadelor eparhiale. De aceea,
Sinodul eparhial al Caransebeşului a adoptat, în cea de a treia şedinţă a sa,
ţinută la Caransebeş, în data de 7 mai/25 aprilie 1875, Decisiunea nr. 64, care
prevede că, începând cu 1 ianuarie 1876, fiecare comună bisericească este
obligată ca, din interesele [=dobânzile] după capitalurile pe care le are, să
aloce câte 1fl. 50 cr. pentru fiecare membru ortodox al ei. Dacă interesele nu
acoperă întreaga sumă, sinodul ei parohial să fie determinat [obligat] să
voteze ca diferenţa [ceea ce nu se poate acoperi din dobânzile după capital] să
fie repartizată pe singuraticii creştini [=pe credincioşi], pentru desdăunarea
[=despăgubirea/acoperirea] capitalurilor bisericeşti, în aşa fel ca întreaga
sumă datorată Consistoriului să ajungă la el până la 15 martie a fiecărui an.
Dacă nici aşa nu se completează suma, comuna bisericească se va împrumuta
de la fondurile comune ale Consistoriului, în care scop au fost rezervaţi 3000
florini.

658
Ibidem.
659
Ibidem. Deşi ord. circ. nr. 213 preciza modalitatea aducerii banilor pentru convenţie (odată
cu prezentarea preoţilor pentru verificarea registrelor), îi convoacă din nou pentru aducerea
banilor în ziua de 26 ianuarie 1873- ord. circ. nr. 15 PF din 21 ianuarie 1873, f. 163.
660
Ibidem, ord. circ. nr. 84 PF din 11 martie 1875, f. 175.

341
 Cele de mai sus rămân valabile numai după ce comuna bisericească a
achitat toate restanţele (la Fondul general diocezan, convenţie şi sidoxie)661.
Reprodusă în rezumat, hotărârea pare confuză din mai multe puncte de
vedere: a) Suma de 1 fl. 50 cr. pe care trebuie să o achite anual fiecare
credincios pentru acoperirea competenţelor (drepturilor băneşti) cuvenite
deputaţilor mi se par exagerate; b) Neclară e menţiunea de capital. Faptul că
se aminteşte de interesele (dobânzile) după capital sugerează ideea că este
vorba de depozitele bancare. Or, este imposibil ca vreo parohie din întreaga
eparhie să aibă bani (capital) depuşi la una sau câteva bănci în aşa fel încât
suma lor să fie cel puţin egală cu cea pe care parohia trebuie să o achite anual,
în valoare de 1 fl. 50 cr. pentru fiecare credincios şi, cu atât mai mult,
dobânzile încasate anual nu pot fi atât de mari; c) Este greu de presupus că pot
exista parohii care să nu aibă restanţe de niciun fel la plata obligaţiilor lor faţă
de Consistoriu în aşa fel încât, începând din 1776 să se poată împrumuta,
anual, din fondul de 3000 fl. creat în acest scop de către Consistoriu. În
schimb, un lucru pare cert: Consistoriul a trecut pe seama Comitetului
parohial îndatorirea (obligaţia) de a achita obligaţiile băneşti faţă de
Consistoriu din capitalul (banii) parohiei, după ce el (Consistoriul) a ajuns la
concluzia că nu se mai poate baza pe obligaţia antistiei comunale de a aduna
banii cuveniţi.
După cum era de aşteptat, „partea cea mai mare a preoţimii districtuale
[=a protopopiatului] (Făget) a rămas cu sidoxia - la fel şi credincioşii în ce
priveşte convenţia neachitată din 1870 şi până în 1875”, fără a lua „în
consideraţiune asprimea ordinaţiunilor consistoriale din 1876”, se plânge
protopopul în ordinul circular adresat preoţilor. Aceeaşi situaţie
nesatisfăcătoare este şi în achitarea obligaţiilor pentru acoperirea drepturilor
cuvenite deputaţilor congresuali şi eparhiali. Pentru a avea o evidenţă clară a
datoriilor pe care le are fiecare comună bisericească, cu prilejul aducerii spre
revizuire a protocoalelor, preoţii vor aduce şi o astfel de evidenţă, întocmită în
trei exemplare, datorie calculată pe baza evidenţei capitalului bisericesc
[bănesc]662.
La 12 ianuarie 1877, protopopul difuzează un nou ordin circular,
pentru a le reaminti preoţilor şi comitetelor parohiale că „sunt obligaţi să
aducă la scaunul protopopesc, până la 10 martie 1877, suma repartizată pe
anul 1877, în baza ord. circ. Nr. 374 ex.1875 drept competenţă pentru

661
DJTAN, Fond documentar parohia Bichigi, Nr. inv. 1470, Dosar nr. 4, Condica nr.4 pe
anii 1853-1895, ord. circ. nr. 374 Cons. din 1 februarie 1876, f. 165.
662
AParF., Protocolul circ, ord. circ. nr. 208 PF din 20 decembrie 1876, f. 193.

342
acoperirea speselor sinodului eparhial şi a[le] Congresului Naţional Bisericesc
din 1877, iar cei care au restanţă pe 1876 să aducă şi această restanţă663.
Toate aceste încercări ale protopopului de a determina pe preoţi şi pe
credincioşi să-şi plătească obligaţiile lor faţă de ierarhul de la Caransebeş
rămânând zadarnice. La 18 aprilie 1877, episcopul Popasu îi trimite, în mod
special, protopopului Atanasie Ioanovici o scrisoare oficială, ordinaţiune în
care îl dojeneşte adresându-i cuvinte ce exprimă înalta nemulţumire a
episcopului faţă de el şi faţă de toţi credincioşii din protopopiatul Făget: „D-
ta, în contra mai multor provocări nici până în momentul de faţă nu ai
subaşternut încoace competiţiile [=competenţele] deputaţilor Congresului
Naţional şi ale Sinodului eparhial (…) şi deoarece banii aceştia sunt acum
neînconjurat [=neapărat] de lipsă (sic!) pentru acoperirea speselor congresului
ce are a se ţine în prima joi după Sfintele Rusalii a anului curgător, aşa prin
aceasta te îndatorăm de nou sub răspundere personală că deloc [=imediat]
după primirea acestei ordinaţiuni să încasezi până la un [=ultimul] clucer
[=crucer/creiţar] sumele restante la amintitele comunităţi [lista acestora a
fost anexată ordinaţiunii, dar ea nu apare copiată în Protocol] şi banii
încasaţi să-i trimiţi încoace până la 4 mai a.c. st.v. De cumva una sau alta
comună bisericească nu va avea bani gata la biserică, biserica aceea,
comuna [=comunitatea ortodoxă] să se împrumute de unde ştie suma ce se
cere de la dânsa spre amintitul scop (subl. n.)664.
Reproducem, după Registrul de Circulare anii 1853-1895 ai Parohiei
Bichigi, lista parohiilor protopopiatului cu datoria fiecăruia faţă de
Consistoriul diecezan, la sfârşitul anului 1876: Băseşti 6fl. 90 cr.; Bichigi 9 fl.
81cr.; Băteşti 6 fl. 39 cr.; Brăneşti 9 fl. 21 cr.; Baloşeşti 3 fl. 7 1/2 cr.; Breazova
6 fl. 48 cr.; Boteşti 2 fl.43 cr.; Bucovăţ 1 fl.20 ½; Botineşti 6 fl. 87 cr.; Bârna
3 fl. 6 cr.; Bujor 6 fl. 36 cr.; Coşava 6 fl. 84 cr.; Coşoviţa 1 fl. 42 ½ cr.; Coştei
(de Sus) 9 fl. 21 cr.; Crivina 7 fl. 48 ½ cr.; Curtea 15 fl. 30 cr.; Clicova 12 fl.
57 cr.; Drăgsineşti 4 fl. 3 ½ cr.; Drinova 2 fl. 71 ½ cr.; Făget 13 fl. 11 cr.;
Fărăşeşti 7 fl. 18 ½ cr.; Jureşti 2 fl. 62 ½ cr.; Jupani 5 fl. 71 ½ cr.; Luncani 7
fl. 24 ½ cr.; Margina 7 fl. 9 ½ cr.; Mutnic (Mic) 4 fl. 02 cr.; Nemeşeşti 2 fl. 64
cr.; Petroasa 29 ½ cr.; Povergina 5 fl. 40 cr.; Poeni 7 fl. 21 ½ cr.; Pogăneşti
5fl. 64 cr.; Rumâneşti 9 fl. 90 cr.; Sinteşti 12 fl. 48 cr.; Seceni 2 fl. 23 ½ cr.;
Temereşti 13 fl. 62 ½ cr.; Tomeşti 5 fl. 86 ½ cr.; Zorani 3 fl. 96 cr.; Zolt 5 fl.
67 cr. Suma 336 fl. 42 cr.665
Probabil că nu numai parohiile din protopopiatul Făget ci şi (cel puţin
unele) din celelalte protopopiate au rămas restante cu plata obligaţiilor lor faţă

663
Ibidem, ord. circ. nr. 14 PF din 12 ianuarie 1877, f. 193.
664
Ibidem, ord. circ. nr. 197E. din 18 aprilie 1877, f. 195.
665
Vezi supra nota de subsol nr. 661.

343
de episcop şi Consistoriu ca, după ce s-a recurs la diferite modalităţi de a se
încasa sumele datorate, toate fără rezultatul scontat, în cele din urmă
Consistoriul a găsit soluţia salutară (salutară, pentru că ea a fost menţinută
până la sfârşitul vieţii episcopului Popasu şi utilizată şi de către episcopii ce i-
au urmat). Esenţa ei este prezentată astfel:
Constatându-se că episcopul nu primeşte la timp şi integral competinţa
de convenţie, din care cauză „nu-şi poate acoperi cele de mai neapărate
trebuinţe ale existenţei Prea Sf.[inţiei] sale”, Venerabilul Sinod eparhial
ordinar din anul 1881 a decis, în şedinţele sale din 23 şi 24 apr.[ilie] 1881,
nr. prot.[ocolar] 87, 105 şi 109, ca „pe viitor convenţia episcopească să se
introducă în bugetul diecezan şi să se plătească din cassa [=casieria]
diecezană, îndatorând pre senatul epitropesc cu încasarea regulată a acestei
convenţii de la comunele diecezane”. De aceea, protopopii sunt îndatoraţi să
adune în continuare, cu regularitate, convenţia, de la comunele bisericeşti în
două rate semestriale şi să le predea epitropiei diecezane până la 10 martie şi
10 septembrie din fiecare an” (subl. n.)666. Deci, enoriaşii vor fi obligaţi să
plătească în continuare convenţia atât pe anul în curs, cât şi restanţele.
Documentele confirmă această afirmaţie.
De pildă, în octombrie 1883, s-a dat un nou termen până la care trebuia
încasată şi trimisă contribuţia parohiilor atât la convenţia episcopească,
precum şi la spesele deputaţilor sinodali şi congresuali.
Totodată, plecând de la constatarea că aceste contribuţii sunt mari,
epitropia consistorială (senatul epitropesc) a întocmit o listă pe parohii ca
datoria fiecăruia, făcând următoarea precizare: aceste contribuţii nu trebuie
încasate la termenele prevăzute anterior (martie şi septembrie), ci „acum”, în
toamnă, până când comunele (bisericeşti, …epitropiile parohiale), cât şi
oamenii au de unde să plătească aceste speze, (…) căci altmintrelea mai târziu
devenind oamenii în alte lipsă (sic!) cu greu le vor putea solva şi apoi
restanţele se urcă din an în an şi devin în parte neîncasabile”667.
Am insistat asupra multor ordine circulare, adresate credincioşilor
ortodocşi din protopopiatul Făget, majoritatea lor prin intermediul
protopopului Atanasie Ioanovici, făcut răspunzător de neachitarea de către
enoriaşii săi a contribuţiilor băneşti ce le revin, pentru a ne întreba: care să fie
cauzele acestei mari pasivităţi a mirenilor: sunt ele de ordin subiectiv
(indisciplinaţi, refractari în a-şi îndeplini obligaţiile ce le revin faţă de
superiorii lor, imuni la critică etc.)? sau sunt de ordin obiectiv (starea
materială precară în care se aflau)? Răspunsul corect pare a fi combinarea
ambelor grupe de cauze, accentul căzând pe cele de ordin obiectiv.

666
AParF., Protocolul…., ord. circ. nr. 638 din 20 decembrie 1881, f.-.
667
Ibidem, ord. circ. nr. 6342 Epitr. din 20 octombrie 1883, f.-.

344
 Să le analizăm pe acestea din urmă: toate localităţile sunt aşezate în
zonă colinară, de deal şi spre munte, unde solul este podzolic, puţin productiv
şi unde condiţiile de relief limitează atât posibilitatea extinderii vetrei satului
cât şi a suprafeţei arabile, predominând locuri mlăştinoase, izlazuri şi păduri.
De aceea localităţile sunt mici, deci cu locuitori puţini, ilustrativ fiind faptul
că în întregul protopopiat nu a existat nici o parohie de gradul I, ci doar 4 de
gradul II, celelalte fiind parohii de gradul III sau filii. În schimb, orice
credincios aflat în această situaţie aparţinător protopopiatului Făget are
aceleaşi obligaţii faţă de Consitoriul diecezan (Fond general diecezan,
convenţie, contribuţie de 1 fl. 50 cr. per capita) faţă de învăţător, preot şi
protopop ş.a., ca şi credinciosul din zona de şes, cu posibilităţi materiale mult
mai mari. Să nu uităm că, în perioada la care ne referim, marea majoritate a
bisericilor erau încă de lemn, care trebuiau reparate mult mai des decât cele de
piatră (cărămidă) şi că presiunea autorităţilor maghiare asupra lor când e
vorba de edificiul şcolar şi de salariul învăţătorului confesional a devenit tot
mai mare. Cum să facă faţă acestor multiple solicitări, când veniturile
credincioşilor sunt cele de subzistenţă? Cărora din aceste obligaţii să le acorde
prioritate? Evident, celor care sunt mai apropiate de existenţa lor: biserica,
urmată de şcoala confesională, unde, de asemenea, presiunile sunt mari, iar
ajutoarele primite sunt simbolice, ele neacoperind nici pe departe pentru a-şi
putea înălţa o biserică din material rezistent şi o clădire şcolară, aşa cum cer
inspectorul şcolar regesc şi MCIP. Nu trebuie neglijat nici faptul că din cele
49 de localităţi din protopopiat, 13 erau localităţi domeniale, „domnul de
pământ” al fiecăreia dintre ele având şi el pretenţii, mai mari sau mai mici, în
funcţie de lăcomia lui. Să adăugăm anii cu inundaţii sau cei secetoşi care,
produceau mari pagube în rândul animalelor domestice, desele epidemii,
obligaţiile militare şi altele, toate cu influenţe negative.
Desigur, credincioşii unor comune bisericeşti au fost sau au căutat să fie
nedisciplinaţi, încercând să amâne deschiderea concursului pentru postul de
învăţător sau de preot devenit vacant, peste limita prescrisă, cu gândul că aşa
vor economisi ceva bani. Însă, episcopia a reacţionat prompt, în cazul
preotului, declarând „parohia redusă” pe cea vacantă şi trecând în beneficiul
său veniturile obţinute din arendarea sesiei parohiale. Şi, cum arendarea era
cel puţin pe un an de zile, noul preot era lipsit de beneficiile sesiei până la
încetarea contractului. De aceea, considerăm că, în aprecierea corectă a
neachitării contribuţiei de orice fel datorată de mirenii şi preoţii din
protopopiatul Făget fie organelor bisericeşti, fie celor de stat trebuie ţinut cont
şi de situaţia lor concretă, reală, nu numai de obligaţiile ce le revin.
Fără nici o intenţie subversivă, denigratoare la adresa episcopului sau a
altor ierarhi, ne putem întreba: oare episcopul era lipsit în aşa măsură de
mijloace băneşti încât, datorită neîncasării la timp şi integral competinţa,

345
„nu-şi poate acoperi [nici] cele de mai neapărate trebuinţe ale prea Sfinţiei
Sale”, cum se precizează în 1881? Evident, viaţa unui arhiereu nu poate fi
redusă la cea a oricărui subaltern al său. Însă, calitatea de episcop îi asigură şi
alte surse de venituri:
- este membru al Casei Magnaţilor (Camera Superioară a
Parlamentului Maghiar) calitate care nu este onorifică;
- nu credem că arhiereii români erau supuşi de către guvern unui
tratament inferior celui al arhiereilor sârbi. Or, fiecare episcop primea anual
din partea statului maghiar 30.000 de florini pe an. Probabil că erau şi alte
surse pe care nu le cunoaștem.
Poate nu este lipsit de importanță să reproducem un fragment scris - în
„Foaia Diecezană”, organul de presă oficial al Episcopiei Caransebeşului şi
republicat, după mai bine de 25 de ani de către „Mitropolia Banatului”- de
către un apropiat al episcopului Popasu (e drept, după moartea sa) despre viaţa
cotidiană a episcopului, aşa cum a cunoscut-o el. Este vorba de articolul lui
Aurel Moaca, intitulat „Icoane din trecutul bisericesc”: „Cu temperamentul
său vioi arăta interes pentru toate problemele zilei şi îi plăcea să ducă casă
deschisă pentru toţi (…). Mesele festive deveniseră proverbiale…(sic!).
Vizitiul şi camerierul, înmănuşaţi, purtau livrea cu rozetă la joben, stând
drepţi pe capra batarului, acoperit cu piele lustruită şi tras de o pereche de cai
neastâmpăraţi. Era un aspect într-adevăr…festiv, când în duminici şi sărbători
se îndrepta grav batarul episcopului spre biserică în tempo cadenţat. Această
înfăţişare festivă se potenţa la sărbători mari, când lume multă circula pe
străzile oraşului şi privirile făceau să se cutremure geamurile caselor din jurul
bisericii”668.
„Era mare bibliofil, cumpăra tot ce i se părea de valoare, îmbogăţind
biblioteca Episcopiei cu cărţi bune. (…). Îşi îngrijea anual sănătatea cu apele
de la Carlsbad. La întoarcere, se oprea la Viena, de unde cumpăra, pe seama
reşedinţei sale, obiecte de mare valoare. (…)669.
Acestea sunt câteva trăsături din viaţa cotidiană a Omului Ioan Popasu,
Episcopul Caransebeşului.

5. Rolul episcopului Ioan Popasu în asigurarea bazei materiale şi în

organizarea instituţională a centrului eparhial din Caransebeş
Cu toate că preocuparea episcopului Popasu de a crea la Caransebeş o
bază instituţională demnă pentru o episcopie nu este legată decât indirect, prin
consecinţele sale şi de protopopiatul Făget, nu o putem omite în totalitate, mai

668
Aurel Moaca, „Icoane din trecutul bisericesc”, în „Mitropolia Banatului” (MB), an XV,
1965, nr. 4-6 aprilie-iunie, p. 404.
669
Ibidem, p. 406.

346
ales că, aşa cum am menţionat în partea introductivă, la solicitarea
mitropolitului Şaguna, şi parohiile din protopopiatul Făget ‒ asemenea
parohiilor din celelalte protopopiate ‒ au contribuit cu bani la punerea bazelor
acestor instituţii.
După ce episcopul sârb Iosif Ioanovici Şacabent şi-a mutat reşedinţa la
Vârşeţ, unde avea un mediu sârbesc mai bogat decât la Caransebeş, cu toate
că Vârşeţul era înconjurat aproape în totalitate numai de sate româneşti, fosta
reşedinţă episcopală din Caransebeş a intrat într-un adânc proces de
degradare, devenind nelocuibilă. De aceea episcopul Popasu a trebuit să
locuiască într-o casă închiriată. Abia în anul 1870, „când a reuşit să cumpere,
de la unitatea militară, actuala reşedinţă cu 16000 fl. aur, pe care a achitat-o în
rate anuale de 2000 forinţi (sic!) [aur]670 s-a putut muta într-o reşedinţă
corespunzătoare.
Fiind hirotonit întru episcop de către mitropolitul Şaguna (în Catedrala
mitropolitană din Sibiu) la 15 august 1865, a fost instalat oficial ca episcop în
data de 31 octombrie c.v. 1865671 [deşi era prezent în Caransebeş şi înainte de
această dată]. A doua zi după instalare şi-a convocat viitorii colaboratori şi le-
a repartizat atribuţiile, iar până în decembrie acelaşi an a organizat, în mod
provizoriu, Consistoriul Diecezan şi celelalte compartimente (conform
normelor din 5 aprilie 1782).
De îndată a mutat la Caransebeş secţia română a Şcolii clericale din
Vârşeţ, ridicând durata cursurilor de la 2 ani la 3 ani, motiv pentru care i-a zis
Institut teologic, cu scopul de a sublinia o mai bună pregătire a viitorilor
preoţi. Întrucât MCIP considera institutul o instituţie de învăţământ superioară
gimnaziului (curs superior), el a cerut ca în Institutul teologic să fie primiţi
numai candidaţi care au absolvit gimnaziul superior, cu sau fără bacalaureat,
dar, în lipsa candidaţilor cu o astfel de pregătire, nu s-a putut a fi respectată în
totalitate această cerinţă a MCIP, nici în timpul său, nici în cel al urmaşilor săi
până în 1918672.

670
Prot. Prof. dr. Zeno Munteanu, Ioan Popasu, restauratorul Episcopiei Caransebeşului în
„Altarul Banatului”, an IX (XLVIII), 1998, serie nouă, nr. 7-9 iulie-septembrie, p. 198. Vezi
și Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura Mitropolia
Banatului, Timișoara, 1995, p.46.
671
Prea Sfinţitul Emilian, Episcopul Caransebeşului, „Moment aniversar”, în A.B., an VI
(XLV) 1995, serie nouă, nr. 7-9, iulie-septembrie, p. 4.
672
La 8 septembrie 1865, episcopul Popasu, prin circulara nr. 260 Ep., anunţă aducerea Şcolii
Teologice ortodoxe de la Vârşeţ la Caransebeş „pe lângă Reşedinţa noastră Episcopească” şi
că vor începe cursurile la 1 nov. 1865. De asemenea, face cunoscut că Ven. Consist. Diecezan
„au hotărât tare şi neclătit [=neclintit] că vor fi primiţi numai tinerii „care au învăţat într-un
gimnaziu public opt clase cu spor bun”. Se face şi o excepţie: pentru parohiile sărace se vor
primi, şi temporar şi anual, câte 3-4 tineri care au cel puţin 4 clase gimnaziale. Această
hotărâre (studii gimnaziale complete) o va aduce la cunoştinţă MCIP şi de la ea „nici într-un

347
 Aceeaşi situaţie a fost şi la Institutul pedagogic, înfiinţat în anul 1876.
În schimb, este justă afirmaţia că episcopul Popasu, pentru a asigura o
pregătire corespunzătoare cursanţilor de la ambele institute, a acordat burse de
studii în străinătate viitorilor profesori sau i-a sprijinit să obţină doctoratul în
teologie la Facultatea de Teologie ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. Alte
realizări marcante ale sale au fost înfiinţarea la Caransebeş a unei tipografii
care şi-a început activitatea în anul 1886, a librăriei diecezane, a publicaţiei
sale oficiale „Foaia Diecezană” (1886) şi a Calendarului „Românului” (1888),
cu largă căutare printre ţărani şi intelectuali, pentru conţinutul său variat, care
putea satisface gusturile şi interesele tuturor categoriilor de cititori, ceea ce i-a
asigurat o apariţie continuă până în 1947 (Calendarul pe 1948), când a fost
desfiinţat de către regimul comunist.
La instaurarea administraţiei austriece în Banat (1716), în sudul
Banatului erau două episcopii greco-orientale (ortodoxe) una proclamată de
Mitropolia sârbă la Vârşeţ, în 1694, deşi, pe atunci, Vârşeţul aparţinea încă
Turciei, alta, la Caransebeş aflată sub tutela Mitropoliei sârbeşti de la Belgrad
şi, prin ea, aflată sub ascultarea/dependenţa Patriarhiei de Ipek (Peć), în sudul
Peninsulei Balcanice, al Serbiei. Pentru că Mitropolia sârbească de la
Carlovitz era înfiinţată prin recunoaşterea ei de către împăratul vienez, această
mitropolie trece sub autoritatea sa ambele episcopii, contopindu-le sub
denumirea de Episcopia Caransebeşului şi Vârşeţului. Am amintit mai sus că,
prin abilitatea episcopilor sârbi, s-a reuşit mutarea reşedinţei de la Caransebeş
la Vârşeţ şi impunerea numelui de „Episcopia sârbă de la Vârşeţ”.
În 1865, prin despărţirea ierarhică, bunurile comune ale
credincioşilor, din localităţile cu populaţie mixtă (români şi sârbi) trebuiau
împărţite, în funcţie de numărul credincioşilor care au optat pentru despărţire,
şi averea lor comună, fie prin bună înţelegere, fie prin proces. Aceeaşi situaţie
era şi la nivelul celor două episcopii: cea a Vârşeţului, care exista şi înainte de
1865 şi cea a Caransebeşului (re)înfiinţată atunci. A existat o comisie mixtă,
la nivelul celor două mitropolii (cea românească, de la Sibiu şi cea sârbă, de la

chip nu mă voi abate”; în 1869, prin circ. nr. 892 Cons. din 11 sept. se menţionează actele pe
care trebuie să le prezinte absolvenţii Institutului teologic care doresc să se prezinte la
examenul care să le acorde statutul de preot. Printre alte acte se cere „b) testimoniu despre
scinţele pregătitoare câştigate înainte de a intra în cursul teologi (AParF., Protocolul..., f.
135r.), ceea ce dovedeşte, indirect, că nu toţi absolvenţii aveau gimnaziul complet; în 1868, se
precizează că se primesc candidaţi cu patru clase gimnaziale absolvite în gimnazii publice [nu
private], însă se vor primi [aceştia] numai pe cât vor [va] arăta numărul tinerilor celor cu opt
clase gimnaziale şi pe cât va cere numărul parohiilor mai slabe de venite în vacanturi
[vacante]” (punctul 2). Deci, nu se limitează numărul celor cu 4 clase gimnaziale la 3-4, ci să
nu depăşească pe cel al candidaţilor cu opt clase gimnaziale. În continuare, episcopul
precizează alte cerinţe faţă de candidaţi, fie ei şi cu gimnaziul complet (circ. nr. 692 E. din 12
iulie 1868).

348
Carloviţ) însărcinată să împartă bunurile comune ale românilor şi sârbilor
aflaţi în despărţire. Comisia română era condusă de mitropolitul Şaguna şi
episcopul Aradului, Procopie Ivaşcovici/Ivacicovici. Şi cum „cine-mparte,
parte-şi face”, episcopul Ivaşcovici, care nu avea decât câteva localităţi cu
populaţie mixtă (de români şi de sârbi), din protopopiatele bănăţene care
depindeau de episcopia Aradului, după ce a primit suma acordată ca
despăgubire, cuvenită celor două episcopii, a tărăgănat împărâirea banilor
între cele două episcopii beneficiare până după moartea mitropolitului Şaguna
(1873), mai precis până în 1884, când episcop al Aradului a ajuns Ion
Meţianu, episcopul Ivaşcovici plecând la Sibiu ca mitropolit, după moartea lui
Şaguna, în 1873, iar de aici ca patriarh al Bisericii sârbe de la Carloviţ, în
1874. În tot acest timp episcopii arădeni au folosit, în interesul eparhiei lor, şi
banii cuveniţi eparhiei Caransebeşului, lăsându-l pe episcopul Popasu să se
descurce cum ştie, fără banii ce i se cuveneau.
Iată un fragment din cuvântarea episcopului Popasu rostită la
deschiderea Sinodului eparhial din 15 aprilie 1884: „Dorinţele, ce le-am hrănit
de 14 ani încoace în cauza fondurilor comune ale diecezelor Arad şi
Caransebeş, astăzi au devenit faptă complinită; prezisele fonduri s-au împărţit,
delegaţiunea aleasă de D-voastră a adus partea ce se cuvenea diecesei noastre
în sumă de 261.000 fl. şi a predat-o Consistoriului. (…). Acum a secat izvorul
neînţelegerilor şi bănuielilor, ce existau între sinoadele celor două dieceze
surori (…); acum a scăpat diecesa noastră a Caransebeşului de ruşinătatea
posiţiei la care a fost condamnată fără vina ei de a se privi [=de a fi
considerată de către alţii] de nematură, de neharnică [=nepricepută] spre a-şi
administra ea de sine averea (…). De aici înainte se ţine strâns de dorinţa
noastră ca să organizăm administraţiunea şi manipulaţiunea averii diecesei
astfel ca, capitalul ei să fie cât mai lucrativ, iar spesele să se conducă de
spiritul păstrării despre care zice proverbul: păstrarea este mai bună decât
averea”673.
Nu ştim pentru ce fel de manipulaţiune lucrativă a optat episcopul
Popasu (se pare că sub forma depunerii lor la bancă), pentru a spori capitalul
depus cu interesele (dobânzile anuale), cert este că urmaşul său, episcopul
Nicolae Popea a beneficiat, dacă nu în totalitate, de majoritatea sumei obţinută
din dezdăunarea parohiilor româneşti trecute sub autoritatea episcopilor
caransebeşeni pentru a construi noi edificii la Caransebeş.

6. Scurte concluzii
Ajunşi la finalul prezentării protopopiatului Făget în timpul păstoririi
episcopului Ioan Popasu, se impune să facem o scurtă privire sinoptică asupra

673
Petru Călin, op. cit., p. 177.

349
activităţii sale, cu meritele şi cu neajunsurile cele mai semnificative ale
acesteia.
• Marele său merit este că a reuşit să reorganizeze Episcopia greco-
orientală română a Caransebeşului, după desfiinţarea ei tacită de către
episcopii sârbi stabiliţi cu reşedinţa la Vârşeţ;
• A reuşit să organizeze eparhia Caransebeşului în spiritul
prevederilor Statutului Organic, pe principii democratice, combinate cu cele
centraliste;
• De instituţiile create la Caransebeş (Institutul Teologic, prin
mutarea la Caransebeş a secţiei române a Şcolii clericale de la Vârşeţ,
Institutul pedagogic, nou înfiinţat, tipografie, librărie, săptămânalul „Foaia
Diecezană”, Calendarul „Românul” ş.a.) au beneficiat toţi credincioşii din
eparhia sa, prin consecinţele activităţii instituţiilor amintite;
• Ca orice ins cu origini macedo-române, şi episcopul Ioan Popasu
era înzestrat cu o mare putere de muncă, cu ambiţia de a realiza fapte mari,
fiind exigent cu sine însuşi, dar şi cerând tuturor celor care erau implicaţi în
atingerea obiectivelor stabilite de el, neţinând cont de condiţiile concrete ale
fiecăruia. De aici multe supărări şi pentru el şi pentru alţii.
• Preţuind harul său674 a căutat ca şi epitropii de la toate nivelele să
fie la fel de grijulii, difuzând registre contabile în care să fie înregistrate orice
venit şi orice cheltuială, limitând sumele de bani pe care le poate folosi
parohia din iniţiativă proprie, interzicând împrumutarea capitalului neutilizat
unor persoane fizice (care pot fi sau pot deveni insolvabile), pentru a depune
aceşti bani la o bancă românească, apoi chiar la episcopie, evident, cu interese
(dobânzi) sau păstrându-i, obligatoriu, în case de bani metalice, nu în lăzi de
lemn.
Din cauza acestor exigenţe, mai ales în ultimii ani ai păstoririi sale,
„şi regretatul episcop Ioan a avut de-a face cu curente potrivnice, care i se
opuneau şi nu-l slăbeau din critici. N-a fost ferit nici de intrigi, ţesute cu scop
de a-l supăra la bătrâneţe. Poate că în unele privinţe s-a lăsat influenţat şi
acolo unde nu trebuia, dar aceasta n-a putut fi motiv de a-i face supărări…”675.
În cuvântarea pe care a rostit-o la deschiderea sinodului eparhial în
data de 1 mai v.1888, parcă prevăzându-şi sfârşitul apropiat, episcopul Ioan

674
Aurel Moaca (op. cit., p. 405) scrie următoarele: „Nu-i convenea episcopului contabilitatea
complicată, ci trebuia să i se prezinte pe o [singură] filă [pagină] venitele, pe cealaltă [,]
cheltuielile. De aceea fiecare fond eparhial, de care nu erau multe la început avea câte o scafă
[=un fel de castronaş] de lemn în casa de fier, unde se păstra numerarul său propriu, fără să se
facă cauza comună cu banii gata de la celelalte fonduri, care încă [=de asemenea] îşi aveau
fiecare câte o scafă”. Deci, era corect: nu confunda banii proprii cu banii episcopiei. În plus,
prin banii din fiecare scafă putea afla, în mod rapid, situaţia fiecărui fond, la un moment dat.
675
Ibidem, p. 406.

350
face un succint bilanţ al realizărilor sale, pe care le consideră a fi nu [numai]
ale sale proprii [ci şi] ca o contribuţie a tuturor membrilor sinodali. El îşi
începe cuvântarea spunând că vrea să facă un scurt bilanţ al realizărilor
comune: până la intrarea „în al şaptelea period al vieţii noastre
constituţionale” au fost obţinute o serie de realizări, începând cu activitatea
institutului teologic şi cu încadrarea lui cu profesori bine pregătiţi profesional,
continuând cu aducerea sub ascultarea Episcopiei Caransebeşului a mai
multor mii de credincioşi români din comunele bisericeşti mixte, şi insistând
asupra realizărilor pe tărâm financiar şi instituţional: „…noi am fost săraci la
început, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am venit [=ajuns] că astăzi ne putem
lăuda cu capitalele noastre. Avem isvoare de venit, tipografia şi librăria
diecezană, s-a luat o casă [de odihnă] în Băile Herculane, s-a[u] făcut
protocoale noi de socoteli, ca să nu se facă pagubă pentru biserici şi să se
poată ţinea bine în seamă restanţiile bisericilor şi cu mijloacele acestea s-ar fi
îmbunătăţit şi starea [lor] finanţială”676.
Aceasta este, de altfel, şi ultima sa cuvântare publică importantă, căci
moare la 5/17 februarie 1889, „în urma unui morb”677. Cauza reală a
decesului ,care pare şi cea mai verosimilă, fiind pneumonia contractată şi
agravată de participarea sa la Viena, pe timp de ger, la funeraliile Rudolf de
Habsburg678, prezumtivul moştenitor al tronului austro-ungar, după moartea
lui Franz Joseph. Altă variantă a cauzei morţii sale o întâlnim la George
Naghi: „…participând la examenele studenţilor teologi, la începutul lunii
februarie 1889, se răceşte şi la vârsta de 81 de ani moare spre jalea întregii
lumi politice şi bisericeşti”679.

676
Petru Călin, op. cit., p. 179-180.
677
Afirmaţia aparţine mitropolitului Miron Romanul, prezent la Caransebeş pentru a organiza
alegerea unui nou episcop (vezi ibidem, p. 180).
678
Pr. Paroh Vasile Ioan Chirali, lucr. cit., p. 30.
679
George Naghi, Întregiri la un schimb epistolar [dintre] George Bariţiu şi personalităţile
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Restituiri bănăţene II, Editura Eurostampa,
Timişoara 2014, p. 234.

351
 II PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII
EPISCOPULUI NICOLAE POPEA (1889-1908)

După decesul episcopului Ioan Popasu, conform prevederilor Statutului

Organic, în decurs de trei luni de la deces trebuiau organizate alegeri pentru
desemnarea noului episcop680. Datorită opţiunilor diferite ale bănăţenilor
pentru propunerea unui candidat „al lor”, s-a ajuns, ca, în final, pe listă să
figureze doi candidaţi ardeleni: Nicolae Popea şi Iosif Goldiş. „Se pare” că
mitropolitul Miron Romanul, dorind să scape de „şagunistul” Nicolae Popea,
arhimandrit şi opozant al lui Miron, deţinând poziţii importante în cadrul
mitropoliei sibiene, a reuşit să influenţeze
52 din cei 55 de deputaţi întruniţi în sinod eparhial electiv şi, în felul
acesta, nici cel de al doilea episcop caransebeşan n-a fost bănăţean. Votat la
Caransebeş, formalităţile ulterioare privind confirmarea lui Nicolae Popea ca
episcop bănăţean de către sinodul mitropolitan extraordinar, guvernul maghiar
şi împărat au fost obţinute mai uşor, tot prin eforturile mitropolitului.
Hirotonit episcop în catedrala mitropolitană de la Sibiu, după ce mitropolitul
M. Romanul a semnat gramata de numire a lui N. Popea ca episcop al
Caransebeşului, a urmat instalarea sa oficială la 2/14 iulie 1889 în biserica
episcopală de la Caransebeş, prin episcopul arădean Ion Meţianu, ca
împuternicit al mitropolitului. Serbările de instalare, cu tot fastul lor pompos,
n-au fost pe placul unei părţi de caransebeşeni şi cărăşeni, care doreau un
episcop „de-al lor”681.
Îndată după instalare, episcopul Popea a trecut la aplicarea programului
său naţional bisericesc, care urmărea „rostuirea, reformarea şi salvgardarea
autonomiei bisericilor şi şcolilor [confesionale], program pe care l-a continuat
în perioada cea mai grea”682.
Ca şi în prezentarea situaţiei protopopiatului Făget în timpul păstoririi
episcopului Ioan Popasu, şi de data aceasta vom insista asupra direcţiilor de
acţiune ale episcopului Nicolae Popea, la nivelul strict episcopal şi la cele
privind viaţa protopopiatelor (şi parohiilor), cu precădere la cele vizând
protopopiatul Făget.

680
Reproducem, în esenţă (rezumativ) afirmaţiile făcute în acest sens de Ion Pârvu, care a
întocmit o monografie amănunţită cu privire la viaţa, activitatea, meritele şi personalitatea lui
Nicolae Popea (vezi Ion Pârvu, Biserică şi societate în Episcopia Caransebeşului în perioada
păstoririi episcopului Nicolae Popea 1889-1908, Editura. Eurostampa, Timişoara, 2009, 331
pp., pp. 40-49).
681
Ibidem, p. 52.
682
Ibidem, p. 53.

352
 Dar, întrucât el a pus mai mult accent pe chestiunile pur epicopale şi pe
cele privind situaţia eparhiei în ansamblul ei, lăsând ca protopopiatele şi
comunele bisericeşti să-şi rezolve singure, în virtutea autonomiei lor, sarcinile
tot mai mari ce le revin, vom prezenta mai întâi raporturile Consistoriu
diecezan (episcop) - protopopiate şi parohii (în ambele sensuri) şi abia după
aceea preocupările şi rezultatele la nivelul consistorial.
 Analizând, pe baza documentelor de arhivă şi a bibliografiei
consultate, legăturile episcopului Popea cu credincioşii, se poate afirma că ele
au fost aproape în totalitate exclusiv epistolare, prin circulare şi ordine
circulare, şi prea puţin printr-un contact nemijlocit, cu precădere prin vizite
canonice, despre care nu avem cunoştinţă să le fi făcut (cel puţin nu, în
protopopiatul Făget, recunoscut ca fiind cel mai sărac şi cu cele mai multe
nevoi din întreaga eparhie).
 Într-o astfel de situaţie, e firesc ca episcopul să urmărească întărirea
rolului protopopiatelor, ca principala verigă de legătură dintre
Consistoriu/episcop şi credincioşi/comunele bisericeşti. De aceea toate
ordinele circulare adresate parohiilor le-a transmis prin protopopiate şi acelaşi
lucru l-a cerut parohiilor: orice adresare către forurile eparhiale să se facă
numai prin protopopiat.
Dar, rolul sporit al protopopiatelor nu s-a rezumat la această calitate de
mijlocitor de corespondenţe, ci el trebuia extins şi la rezolvarea tuturor
problemelor din fiecare tract. De aceea, nu sunt rare circularele către
protopopi în care li se atrage atenţia că sunt direct răspunzători de aplicarea
măsurilor cerute ori chiar sunt apostrofaţi sau traşi la răspundere pentru
neîndeplinirea, fie şi partială, a obligaţiilor ce le reveneau. Asemenea aspecte
sunt evidente mai ales în obligaţiile protopopilor de a împiedica cu orice preţ
transformarea şcolilor confesionale populare în şcoli comunale, convingând
credincioşii să-şi sporească eforturile pentru a asigura salarizarea învăţătorilor
şi construirea edificiilor şcolare în conformitate cu prevederile legale.
Evident, această cerinţă nu putea fi finalizată doar prin eforturile la nivel
local, iar sprijin financiar din partea Episcopiei a lipsit în totalitate. Mai mult,
parohiile trebuiau să cumpere de la Consistoriu planul construirii şcolii dacă
se angajau credincioşii să construiască şcoală nouă, în loc să-l primească
gratuit. (Exemplu de acest gen vom da când vom prezenta situaţia
învăţământului în protopopiatul Făget).
 În legătură cu soarta învăţământului confesional făgeţean, vom spune
doar că autonomia bisericească şi şcolară în domeniul învăţământului
promovată de episcopal Popea confirmă aprecierile cercetătoarei Angela

353
Rotaru-Dumitrescu conform cărora, „modestia financiară a comunităţilor
locale rurale bănăţene incapabile să-şi dezvolte rapid, din punct de vedere
economic, bugetele locale astfel încât acestea să facă faţă fără probleme sau
sincope, mereu înnoitelor şi măritelor reglementări fiscale de finanţare a
Şcolii” a determinat atât pe credincioşii dornici să scape de aceste poveri cât
şi pe tot mai mulţi învăţători atraşi de perspectiva unor salarii mai mari şi mai
sigure să acţioneze, din ce în ce mai puternic, în direcţia trecerii la şcoala
comunală, peste dorinţa şi voinţa organelor superioare bisericeşti 683.
De altfel şi ierarhii erau conştienţi că, mai devreme ori mai târziu, vor
pierde multe din şcolile confesionale poporale şi au încetat sprijinirea
financiară a lor, de teamă că vor ajunge să piardă şi Biserica, credincioşii
optând pentru greco-catolicism. Iată ce afirmă, în această privinţă, în
continuare, autoarea amintită: “Şcoala devine o «povară financiară» din ce în
ce mai grea şi care apasă tot mai mult, pe umerii propriilor credincioşi se
infiltrează astfel, tot mai mult în rândul clerului ideea că ar putea pierde chiar
«Biserica» dacă insistau în continua susţinere necondiţionată a Şcolii”684.
 Dar, nu numai şcolile confesionale, ci şi bisericile din protopopiat au
fost lipsite de orice sprijin material sau bănesc, deşi s-a cerut ca în locul
bisericilor de lemn, aflate în stare precară, să fie înălţate altele noi, mai mari şi
mai impunătoare, construite din materiale solide. Cu toate acestea, exegetul
său Ion Pârvu, atunci când face bilanţul realizărilor episcopului Popea pe
tărâmul înălţării de noi lăcaşuri de cult ‒ fără să ţină seama de faptul că nu
întotdeauna ce s-a întâmplat, fie bine, fie rău, pe timpul domniei sau deţinerii
puterii politice de către şeful statului ori al păstoririi unui ierarh se datorează
acestui conducător ‒, printre cele 55 de lăcaşuri de cult noi, apărute în timpul
celor 21 de ani cât în fruntea eparhiei caransebeşane se afla Nicolae Popea,
figurează şi cele din protopopiatul Făget, deşi o parte dintre ele se aflau încă
în faza de construcție, acestea fiind, mai târziu, considerate şi ca realizări ale
succesorului său, Miron Cristea. Iată care sunt cele amintite de Pârvu: Băseşti
(Begheiu Mic), „zidită din nou în 1909”; Cliciova „din nou” 1908; Drinova,
1909; Făget, 1889; Gladna Română, 1894; Gladna Montană, biserică de lemn
[de fapt, adusă din altă parte], 1894; Jureşti, 1898685.

683
Angela Rotaru-Dumitrescu, op. cit., p. 21.
684
Ibidem.
685
Ion Pârvu, op. cit., pp. 121-122.

354
  Nu putem încheia această scurtă retrospectivă privind raporturile
episcopului Popea cu enoriaşii, mai ales în ce priveşte refuzul său total de a se
implica în rezolvarea, fie şi simbolică, a situaţiei grave în care se aflau
majoritatea şcolilor, fără a nu menţiona cele peste 20 de semnale de alarmă
(de care am cunoştinţă) adresate de către protopop Consistoriului şi
episcopului însoţite de cererea unui sprijin financiar pentru a stopa
transformarea iminentă a lor în şcoli comunale, răspunsul fiind, de fiecare
data, acelaşi: să se străduiască protopopul Sebastian Olariu să convingă pe
membrii comunelor bisericeşti respective să-şi sporescă eforturile pentru a
păstra caracterul confesional al acelor şcoli. Că această atitudine a episcopului
Popea nu corespundea situaţiei concrete din acei ani a ţinut să o sublinieze,
evident sub o formă mai „elegantă” şi succesorul lui Popea, Dr. Elie Miron
Cristea în prima sa cuvântare de lucru, a doua în ordine cronologică, prima
fiind pur protocolară, de luare a unui contact cu membrii sinodului eparhial la
mai puţin de „24 de ceasuri de la intrarea mea în acest oraş al reşedinţei mele
episcopeşti” (cum s-a exprimat chiar el)686. Menţionând că prima urgenţă este
„a da specială atenţiune cauzelor şcolare, nu numai [pentru] că erau cele mai
neglijate [pe timpul episcopului Popea], ci şi pentru că cu începutul anului
şcolar curent [1910-1911] a intrat în vigoare noua lege şcolară” [legea
Apponyi] (subl. n.)687.
În paralel cu grija pentru administrarea eparhiei, cum e și firesc, o altă
componentă importantă a preocupărilor episcopului Popea a fost continuarea
politicii predecesorului său Ioan Popasu în ce privește dezvoltarea zestrei
edilitare și instituționale a reședinței episcopale și a averii Episcopiei, mai
alea că, la reînființarea ei în 1856, aceste dotări erau practic inexistente. Ce a
reușit să realizeze în primii ani de păstorire a eparhiei a prezentat episcopului
Popea, pe larg, în 1899, la împlinirea unui deceniu de păstorire a Eparhiei
Caransebeșului.
Dacă în prima cuvântare rostită în fața membrilor Sinodului eparhial (8
aprilie c.v. 1890) el a precizat că „încă multe şi grele [sarcini/obiective] avem
de făcut în diecesă”688, acum, în 1899, a avut prilejul să arate ce a reuşit să
facă:
 Dacă pe timpul lui Ioan Popasu a fost cumpărată reşedinţa episcopală,
„cea dintâi grijă a noastră a trebuit deci să fie, clădirea edificiului nou [pentru

686
Petru Călin, op. cit., p. 224.
687
Ibidem, p. 226.
688
Ibidem, p. 183.

355
Institutul teologic-pedagogic] tot în vecinătatea reşedinţei episcopesci de
astăzi cu sale spaţioase atât în etagiu, cât şi în partea giur împregiur, şi
translocarea aceluia în acest edificiu nou şi corespunzătoriu unde se află şi
astăzi”. Este o realizare din primii ani ai păstoririi sale689. Întrucât la parter au
rămas încă multe încăperi neocupate, ele au putut fi închiriate şi în felul acesta
ele „deja închiriate aduc un venit frumos diecesei”690.
 Durata cursurilor la Institutul teologic şi pedagogic a fost prelungită de
la 3 la 4 ani de studii691.
 A fost înfiinţată şcoala de aplicaţie, unde viitorii învăţători au fost
iniţiaţi teoretic şi practic în metodologia predării lecţiilor692.
 Simţindu-se nevoia ca viitorii preoţi şi învăţători să fie „pe deplin”
pregătiţi pentru viitoarea lor menire era „neîncungiurata trebuinţă de un
internat pentru moralisarea, disciplinarea şi crescerea elevilor [studenţilor
teologi şi preparanzi] în spiritul bisericei noastre naţionale”. Acţiunea este în
desfăşurare, dar întrucât episcopia nu are suficienţi bani, „un început bun de
colectă pentru adunarea capitalului necesar [circa 30.000 de coroane], deja s-a
făcut”693.
 [Cu toate că episcopul avea în plan zidirea internatului, a renunţat la
el], a demolat, în 1898, vechea reşedinţă episcopească, căci era „de tot neaptă
spre folosire” şi în locul ei a zidit, în acelaşi an 1898, „un edificiu nou, solid şi
s-a închiriat destul de bine societăţii comerciale «Severineana»”694.
 Acestor realizări din iniţiativă episcopească se adaugă încă două case
din oraşul Caransebeş, lăsate diecesei prin testamente, una de generalul
Mihail Trapşa şi alta de căpitanul Iancu Temeş695.

689
În cuvântarea sa ţinută la deschiderea Sinodului eparhial în 18 aprilie v. 1891, referindu-se
la stadiul în care se aflau lucrările de zidire a noului edificiu pentru Institutul teologic şi
pedagogic, episcopul Popea a informat pe deputaţi că acesta „deja se află sub acoperiş şi [că
este] situat în strada principală, aproape de reşedinţa episcopală [şi că este] unul din cele mai
frumoase edificii ale oraşului acestuia” (Ibidem, p. 185).
690
Ibidem, p. 199.
691
Ibidem.
692
Ibidem.
693
Ibidem.
694
Ibidem.
695
Ibidem, pp. 199-200. Clauza prevăzută în testamentul lui Iancu Temeş, a fost ca în casa
donată de el să se înfiinţeze internatul pentru preparanzi (seminariştii aveau unul propriu din
anul 1899). Pentru ca internatul să poată cuprinde 50 de preparanzi, episcopul Popea a
deschis o listă de contribuire, în 5 octombrie 1901, cu care a cumpărat o altă casă cu grădină,

356
  „Dar cele mai însemnate şi de valoare mai mare între toate realizările
diecesane sunt fără îndoială cele trei domeniuri, la Mărghita Mare696, la
Visag697şi Dezeşti698, cumpărate în diferite timpuri din acest period. Nu mă
îndoiesc, domnilor, că şi D-voastră încă veţi recunoaşte că averea diecesei nu
se poate asigur[a] mai bine decât în pământuri, făcându-se astfel totodată
credincioşilor noştri din acele locuri un bun agiutoriu, prin esarendarea acelor
pământuri”699.
 „Tot în acest period de 10 ani, s-au înfiinţat mai multe fonduri la
episcopia noastră „...avându-se în vedere asigurarea preoţilor bătrâni şi
neputincioşi încă de timpuriu, s-a înfiinţat (în 1891) fondul de pensiune pentru

lângă casa donată de Temeş, şi pe ambele le-a adaptat pentru a corespunde cât mai bine
cerinţelor unui internat. „Într-o primă etapă au fost amenajate doar dormitoarele, urmând ca
restul construcţiilor să fie ridicate după strângerea banilor necesari”. Iniţial, preparanzilor li s-
a asigurat numai cazarea, mâncarea trebuind să şi-o procure singuri. Devizul lucrărilor de
adaptare a celor două case şi de construire a unor anexe era de 30.000 de coroane (bani
adunaţi prin subscripţie publică). Conform planului întocmit, internatul avea 3 dormitoare, 1
sală de studii, 1 spălător, 1 spital (infirmerie), 1 bucătărie, 1 cămară, 1 prânzitor (sală de
mese), etc. (Angela Rotaru- Dumitrescu, op. cit., pp. 159-160 şi Anexa nr. 3, p. 261).
696
Complexul de pământuri de la Mărghita Mare (azi în Banatul sârbesc) era „în mărime de
836 de jugere”, a fost cumpărat în 1890 pe „seama diecesei” aşa încât din toamna acelui an
„se află în folosinţa noastră”. (Cuvântare rostită la deschiderea sinodului eparhial din 28
aprilie v. 1891) (apud Petru Călin op. cit., pp.184- 185). Considerând investiţia deosebit de
importantă şi în avantajul episcopiei, Popea se întreabă retoric: „Ce poate fi mai sigur şi mai
avantajos pentru averea diecesană decât pământul?” (ibidem p. 185). Această întrebare poate
fi interpretată şi ca aluzie la concepţia lui Popasu ca economiile să fie păstrate sub formă
bănească. Ferice de Nicolae Popea că nu mai era în viaţă după 1920, căci s-ar fi convins că
nici pământul nu este atât de sigur (ca proprietate) cum credea, deziluzia oferindu-i-o chiar
domeniul Mărghita Mare. Într-adevăr localitatea revenind Regatului SCS prin Tratatul de
Pace, guvernul iugoslav n-a ţinut seama de faptul că domeniul este proprietate altui stat
(România), ci l-a supus prevederilor Legii reformei agrare, lăsând, teoretic, eparhiei
Caransebeşului 200 jugăre, pe care nu le-a mai putut valorifica prin arendare, datorită
restricţiilor impuse la trecerea frontierei. În anul 1925, autorităţile sărbeşti au reacţionat
public ameninţând guvernul român că vor confisca toate pământurile românilor care depăşesc
100 de jugăre, ca represalii la exproprierea de către guvernul român a sesiilor parohiale,
proprietatea bisericii sârbeşti din Ceacova („Răsunetul” (Lugoj), an. IV, 1925, nr. 28, p. 1).
Nu cunosc soarta finală a complexului de la Mărghita Mare.
697
Domeniul diecezan din Visag, „constătătoriu din circa 1250 jugere de pământ, adecă întreg
complexul, afară de teritoriul cu pădure şi afară de parcelele deja vândute, dar nescrise în
cartea funduară în numele cumpărătorilor”; de asemenea, mai cuprinde castelul cu parc şi
toate edificiile economice „se scoate la licitaţie [de către episcopie], preţ de esclamaţie [de
strigare, adică preţul cu care începe licitaţia], de 9.000 coroane pe an”. De obicei arendarea se
face pe trei ani. (”Foaia Diecezană”, an. XIX, 1904, nr. 30, p. 1).
698
Nu am găsit informaţii privind mărimea domeniului Dezeşti.
699
Petru Călin, op. cit. p. 200.

357
preoţimea eparhială”700 (prin contribuţii băneşti obligatorii ale tuturor
preoţilor);
 Ulterior, „tot din aceste motive, [au fost create] fondul de pensiune
pentru funcţionarii consistoriali şi profesorii institutului diecesan teologic şi
pedagogic”701 ; (tot prin contribuţia acestora);
 „Apoi, dorind din inimă ca poporul să se uşureze cât s-ar putea mai
mult în privinţa contribuţiilor pentru cult, s-au mai înfiinţat încă fondul pentru
acoperirea sidoxiei episcopesci [în 1894], fondul pentru acoperirea speselor
deputaţilor sinodali şi congresuali [în 1897] şi fondul internatului702.
Să ne oprim asupra fondului internatului. Cu toate că el a existat încă în
prima jumătate a anului 1889, adevărata lui alimentare cu sumele de bani
necesare a început în anul 1891, când au fost înaintate prin protopopiate liste
de subscripţie. Apelul de sprijinire a construirii internatului pentru preparanzi
- studenţii teologi aveau deja unul al lor]- era adresat tuturor credincioşilor (în
care scop preoţii erau îndatoraţi să citească apelul în biserică de mai multe ori,
cerându-le sprijin, după posibilităţi), dar cu precădere erau vizaţi intelectualii
români, institutele bancare703, preoţii şi învăţătorii, care trebuie să fie exemple
demne de urmat pentru toţi mirenii704.
 În sfârşit, o ultimă realizare meritorie amintită este determinarea unor
credincioşi cu posibilităţi materiale importante de a încredinţa Consistoriului
caransebeşan, spre administrare, fundaţiile pe care aceştia le-au creat în
scopuri filantropice şi culturale. Este cazul fundaţiilor Ioan Peţa şi Elisabeta

700
Ibidem.
701
Ibidem.
702
Ibidem. Reamintim că fondul pentru acoperirea sidoxiei episcopeşti a fost creat încă din
anul 1880 de către episcopul Popasu, iar uşurarea de care vorbeşte N. Popea nu consta (cel
puţin pe timpul lui Popasu) în absolvirea enoriaşilor (întrucât, dacă aceştia nu plăteau sidoxia,
obligaţiile treceau pe seama comunei bisericeşti, a epitropiei), ci doar în posibilitatea ori
obligarea celor neplatnici de a se împrumuta de la fondul amintit creat în mod special în acest
scop pentru a putea plăti sidoxia, urmând ca, ulterior, când posibilităţile materiale le permit,
să restituie fondului sumele împrumutate. Aceeaşi „uşurare” s-a făcut pentru ca enoriaşii să
poată achita la timp şi integral drepturile băneşti cuvenite deputaţilor sinodali şi congresuali,
pe timpul în care ei au participat la sesiuni.
703
În Anexa nr. 4, Angela Rotaru- Dumitrescu (op. cit., pp. 262-265) reproduce numele a
patru institute de economii şi credit româneşti, una dintre ele fiind „Făgeţana” din Făget (p.
264). De fapt, fiecare institut bancar a contribuit în două rânduri cu sume variate: o dată,
vărsând o anumită cotă din profit, a doua oară, pe listele de subscripţie. Evident, primele
contribuţii erau mai mari.
704
Fiecare învăţător din protopopiatul Făget a subscris suma de 100 coroane.

358
Peţa, Tismănariu, Bősz, Baronul Heidte, Trapşa şi Temeş705. Toate aceste
realizări reprezintă concretizarea programului formulat de către episcopul
Popea în mai multe rânduri, dar cel mai bine, în cuvântarea rostită în
deschiderea sinodului eparhial din 12 aprilie 1892: „Da, domnilor, când e
vorba de biserică eu înţeleg totodată şi şcoala, fiica bisericii, sau lumina care
luminează întru întuneric (...). Înţeleg mai încolo şi religiozitatea şi
moralitatea, care sunt baza tuturor lucrurilor omeneşti (...); înţeleg mai departe
chiar şi averea materială sau nervus rerum (subl. t) cum se zice, fără de care
nici biserica nu poate prospera, înteleg în sfârşit toate instituţiunile noastre
religioase şi culturale pe care biserica, ca o mamă bună, are să le înfiinţeze, să
le crească şi să le adăpostească sub aripile sale binefăcătoare”706.
 Aşadar, toţi enoriaşii, pe lângă obligaţiile lor locale (să-şi înalţe
biserici şi edificii şcolare şi să le doteze corespunzător, să susţină pe preoţi şi
pe învăţători etc.), trebuie să susţină financiar şi pe superiorii lor, precum şi
toate iniţiativele acestora (la construirea edificiilor protopopeşti şi eparhiale,
la dezvoltarea lor materială ş.a).
Prin utilizarea tuturor acestor forţe de către conducerea eparhiei s-a
reuşit ca, în ciuda tuturor erogaţiilor (cheltuielilor) mari făcute, bugetul anual
al eparhiei să fie de 35.000 de florini, iar „averea întreagă a diecezei în acesţi
10 ani, deja s-a duplicat (dublat)”707. În acelaşi timp, profitul anual a ajuns la
15.000 de coroane708.
Încheind, în final lista marilor realizări obţinute, episcopul Popea a
afirmat: „Iată, domnilor deputaţi, în liniamente mai generali resultatele
activităţii noastre oficiale de 10 ani. Ele nu se pot ascunde, căci stau negru pe
alb, se văd cu ochii în toate direcţiunile lor. (...) Şi eu, domnilor deputaţi nu
zic că eu le-am făcut acestea ci noi cu toţii împreună, în dragoste şi bună
înţelegere frăţească, fiecare în posiţia şi sfera sa de activitate, sub conducerea
episcopului, căci acesta este caracterul constituţionalismului celui adevărat
de care ne bucurăm azi în biserica noastră” (subl. n.)709.
Evident, în aceşti 10 ani de muncă au existat şi dificultăţi şi neajunsuri,
pe care episcopul le aminteşte în modul cel mai general într-un singur aliniat
de nici opt rânduri, în timp ce succeselor li se rezervă aproape două pagini:
„Despre luptele cele multe mai ales pe terenul bisericesc şi şcolar, cu

705
Petru Călin, op. cit. p. 200.
706
Ibidem, p. 187.
707
Ibidem, p. 200.
708
Ion Pârvu, op. cit. p. 137.
709
Petru Călin, op. cit. p. 200.

359
ocasiunea introducerii legilor aşa numite politico-bisericesci a limbei
maghiare în şcoale, sporirea salariilor învăţătoresci [,] lupte destul de grele
până şi prin casa magnaţilor (al cărui membru de drept este), nu mai amintesc
în mai de aproape, fiind prea bine cunoscute din cele scrise până acum (subl.
n.). Chiar şi în present avem un obiect destul de greu de perfectat,
completarea venitelor preoţeşti710, la a cărei bună şi temeinică resolvare nu se
poate din destul recomanda o seriozitate cât mai matură”711.
Cel de al doilea deceniu de activitate al episcopului N. Popea
(1899-1908), care este, de altfel, şi ultimul deceniu de păstorire şi de viaţă, n-a
mai fost atât de bogat şi de spectaculos [‒] în ce priveşte înzestrarea
Episcopiei cu valori materiale semnificative, ca primele. De altfel, nici nu şi-a

710
În 1898, Parlamentul maghiar a adoptat Legea competenţelor bisericeşti (cunoscută mai
ales cu denumirea Legea congruei), care prevede sprijinirea financiară a parohiilor sărace ale
Bisericii greco-orientale prin crearea unui fond special de 30.000 de coroane anual, pus la
dispoziţia MCIP, care să-l repartizeze, în funcţie de nevoile fiecărei Biserici greco-orientale
(sârbe, române, rutene etc.). „Obiectul destul de greu de pertractat” pe care îl aminteşte
episcopul Popea, fără a-l explicita, vizează pretenţia Ministerului Cultelor ca parohii care se
cred îndreptăţiţi de a cere (primi) congrua, evident, trimiţând actele doveditoare prin
Episcopie şi el, Ministerul să fie cel care apreciază şi decide cine să primească ajutor şi cine
nu. Or, BOR consideră că pretenţia MCIP lezează autonomia bisericească, neacceptând aşa
ceva. În cele din urmă, (tot în 1899, însă după cuvântarea lui Popea) ministrul Cultelor a găsit
următoarea soluţie de compromis, publicată mai întâi de „Telegraful Român” din Sibiu
(oficiosul Mitropoliei BOR) din 9/21 decembrie 1899 şi preluată de „Foaia Diecezană” nr. 51
din 19 decembrie c.v. 1899, p. 5. În rescriptul său din 7 decembrie 1899 cu privire la
competenţele bisericeşti, ministrul Wlassics, propune următoarea soluţie: 1. Competenţele
[aici: sumele băneşti stabilite pentru singuraticii parohi, pentru fiecare paroh în parte] se vor
pune la dispoziţia autorităţilor bisericeşti [aşa cum au cerut episcopiile şi Mitropolia BOR,
pentru a nu ştirbi autonomia bisericească aşa cum ceruseră ele]. Suma totală repartizată BOR
va fi trimisă Mitropoliei Române de la Sibiu şi aceasta o va repartiza episcopiilor, tot ca o
sumă globală; 2. După ce episcopul primeşte suma, el va extrăda [= elibera] o cvită [=
chitanţă], certificând suma primită; 3. La rândul ei, autoritatea episcopală va repartiza şi
distribui suma primită ‒ conform statoriilor făcute [cele stabilite] anterior pe parohii, care la
rândul lor, vor semna o cvită specială în care să certifice, sub semnătură proprie, ce
sumă/congruă/ajutor a primit fiecare; 4. În cvită trebuie să se arate că parohul N. N. [adică să-
și scrie numele şi prenumele] a primit, pe calea autorităţilor bisericeşti suma cuvenită,
statorită [stabilită] de către Ministerul de Culte şi de Instrucţia Publică şi asemnată [=
primită/încasată] de la cassa [= casieria] statului ca întregire a venitului parohial, pe baza
Articolului de lege XIX din 1898. Se observă că, prin prevederile sale, rescriptul ministrului
Wlassics doar formal a respectat autonomia BOR, căci tot el, ministrul, a făcut selecţia, BOR
revenindu-i numai dreptul de a înmâna fiecărui preot congrua care i se cuvine. În felul acesta:
a) Este exclusă posibilitatea deturnării fondului de către episcop; b) Menţionarea de către
paroh că suma a primit-o de la casieria statului, deşi a ridicat-o de la casieria Episcopiei, este
menită să sublinieze faptul că el, parohul, este ajutat de către statul maghiar, nu de eparhia
căreia aparţine.
711
Petru Călin, op. cit., p. 200.

360
mai făcut bilanţul în cuvântarea sa rostită în deschiderea sinodului eparhial
din 20 aprilie 1908, fiind abordată, fugitiv şi la modul general „cestiunea
vitală” a acelor ani: „cestiunea şcoalelor” (confesionale) grav ameninţată de
votarea de către Parlamentul Ungariei, în 1907, a Legii Apponyi, lege prin
care „ni se creează mari greutăţi, pe care ca să le învingem se recer jertfe
materiale”. Întrebarea evidentă era: cine să facă aceste jertfe materiale mari?
Consistoriul? Credincioşii? Răspunsul l-a dat Popea însuşi: „Poporul nostru
spre lauda lui fie zis şi până acum a contribuit din greu pentru susţinerea
şcoalelor noastre confesionale din iubire către ele. Această iubire sperez că
nu va răci şi astfeliu poporul nostru îşi va încorda toate puterile pentru
susţinerea şcoalelor”712 (subl. n.). Deci, el continuă vechea atitudine de a lăsa
pe credincioşi să se zbată singuri în rezolvarea tuturor greutăţilor puse la cale
de către autorităţile de stat, subminând însăşi autoritatea Bisericii. Nicolae
Popea n-a mai apucat să mai vadă sfârşitul acestei „cestiuni vitale”, întrucât
moare la 26 iuie 1908.
Principala realizare a episcopului Popea în anii ’90 ai veacului trecut a
fost construirea internatului pentru preparanzi. Pentru că am prezentat-o deja
nu mai revenim asupra ei.
În paralel cu grija pentru a-şi asigura încasarea sidoxiei integral şi la
timp, precum şi a drepturilor cuvenite deputaţilor şi delegaţilor eparhiali şi
congresuali, episcopul Popea a compensat pierderea unor beneficii ale
protopopilor, în urma introducerii Stării Civile în 1895, şi s-a străduit să
asigure bunăstarea întregului cler şi a familiilor acestuia din diecesa sa,
precum şi a colaboratorilor săi.
Aceste aspecte sunt cel mai bine ilustrate de către structura cheltuielilor
preliminate (prevăzute) în proiectul bugetului anual, care trebuia prezentat
deputaţilor eparhiali şi, după aceea, aprobat după eventualele îmbunătăţiri
aduse.
Ilustrez această structură a cheltuielilor prin „Raportul general pe anul
1902 al Consistoriului diecezan ca Senat bisericesc”, folosind datele furnizate
de Ion Pârvu.
La capitolul Venituri este menţionată, de pildă, arenda de la sesiunile
(sesiilor) parohiale reduse713 în sumă de 18.800 de coroane. Să vedem cum a

712
Ibidem, p. 217. Nici în arhiva protopopiatul Făget, nici din altă sursă n-am găsit liste cu
numele preoţilor care au beneficiat de congruă. În orice caz, dată fiind situaţia precară a
majorităţii parohiilor protopopiatului, numărul lor trebuia să fie mare.
713
Încă din 1880, episcopul Popasu a decis ca parohiile devenite vacante şi neocupate cu alţi
parohi în termenul legal fie că au fost desfiinţate, fie ca să nu mai beneficieze de sesiile lor
parohiale, ci aceste sesii să fie arendate pe trei ani şi suma încasată să revină Episcopiei.
Faptul că un paroh a fost ales într-o parohie în perioada în care sesia era arendată a creat
multe nemulţumiri (ex. Sărăzani, Bârna şi altele).

361
revenit ea clerului şi personalului centrului diecezan: 100 coroane pentru
ajutorarea preoţilor nevolnici; 100 coroane pentru ajutorarea văduvelor şi
orfanilor; 5600 coroane contribuţiuni şi spese de regulare a Timişului (pentru
apărarea de inundaţii a sesiilor parohiilor reduse); 3400 coroane pentru
desdăunarea protopopilor pentru pierderea venitelor de la şedule (ţigule; acte
eliberate de protopop că permite cununia prin dispensă de cununie dacă, de
pildă, unul din miri n-avea vârsta necesară pentru căsătorie, dacă se permite
unui văduv să se cunune şi a patra, a cincea oară, adică de mai multe ori decât
permiteau canoanele bisericeşti ş.a.); 2400 coroane erau destinate pentru
administrarea fondului preoţesc de pensiune a acestuia, devenit Fond pentru
ajutorarea văduvelor şi orfanilor preoţilor decedaţi etc. În total s-au prevăzut
drept cheltuieli 15.000 coroane. Rezultă un prisos (venit curat) de 18.200
coroane „care se adaugă la capital” (fără a se preciza la care capital). Situaţie
asemănătoare întâlnim şi în 1907: Fondul general de pensiune al preoţilor a
înregistrat la venite 41.600 coroane, din care 22.000 coroane erau din
arendarea sesiilor parohiale reduse, cheltuielile totale reducându-se la 19.200
coroane din care 2.800 de coroane erau acordate preoţilor, văduvelor şi
orfanilor preoţilor decedaţi714. Comentariile sunt de prisos. Episopul Nicolae
Popea a murit la 26 iulie 1908. În urma lui a rămas suma de 250.000 coroane
care să constitue Fundaţia ce îi va purta numele. Pr. Vasile Ioan Chirali afirmă
că „Prin testament a lăsat ca averea sa de 250.000 coroane să se împartă
tinerilor români sub formă de burse”715. Afirmaţia mi se pare greşită căci, aşa
cum e formulată, duce la concluzia că se împarte tinerilor averea sub forme de
burse, când, de fapt, venitul curat rezultat din utilizarea acestei averi sub
diferite forme se constitue în burse pentru tineri (de fapt, pentru „studenţii”
Institutului teologic şi pedagogic).
După părerea noastră meritele şi neajunsurile activităţii ca episcop al
lui Nicolae Popea se situează la două extreme: dintre toți episcopii de la
Caransebeş, el a sporit cel mai mult averea Episcopiei, dar, totodată, a fost şi
episcopul care a neglijat cel mai mult dieceza, lăsând pe enoriaşi şi pe
membrii de rând ai clerului să se descurce singuri în dificultăţile tot mai mari
ale perioadei istorice pe care o străbăteau, mai ales în ceea ce priveşte
păstrarea caracterului confesional al şcolilor populare (primare), cerându-le
îndeplinirea obligaţiilor faţă de arhiereul lor şi de iniţiativele pe care acesta le
lua.

714
Ion Pârvu, op. cit., p. 141.
715
Pr. Vasile Ioan Chirali, lucr. cit, p. 37.

362
 III. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII
EPISCOPULUI MIRON CRISTEA (1910-1919)

1. Situaţia Episcopiei Caransebeşului după moartea lui Nicolae Popea

Decesul episcopului Nicolae Popea în iulie 1908 a reînviat la

caransebeşeni dorinţa şi speranţa că, de data aceasta, va fi ales şi confirmat de
către guvernul maghiar şi de către împărat un bănăţean, pe cât posibil, un
caransebeşan. S-au gândit că cel mai potrivit ar fi arhimandritul Filaret Musta,
cu îndelungată activitate pe linie bisericească în Caransebeş (profesor, apoi
rector la Institutul pedagogic, colaborator fidel al episcopilor Ioan Popasu şi
Nicolae Popea, al cărui vicar episcopal a devenit în 1902, ceea ce i-a facilitat
o bună cunoaştere şi rezolvare a situaţiei eparhiei). Dar, ca întotodeauna la
români, unanimitatea opţiunii în rezolvarea unei probleme esenţiale pare
imposibil de înfăptuit. De aceea, la alegerile din 21 septembrie/4 octombrie
1908 au participat doi candidaţi: Filaret Musta (arhimandrit) şi dr. Iosif Olariu
(protosinghel). Primul a primit 41 de voturi, al doilea, 13. Deci, a ieşit biruitor
F. Musta. Însă, alegerea n-a fost confirmată de către guvernul maghiar şi, în
consecinţă, nici de către împărat, ceea ce a impus organizarea de noi alegeri.
Şi de această dată au fost doi candidaţi: dr. Iosif Traian Badescu şi dr. Iosif
Olariu. A fost ales (28 iunie 1909) Iosif Tr. Badescu, cu 31 de voturi, deci mai
multe decât cele 22 de voturi ale dr. Olariu. Şi această alegere a fost invalidată
de către guvernul maghiar, în ambele cazuri motivul (nedeclarat) al invalidării
fiind poziţia lor net naţională în privinţa apărării şi obţinerii depline a
drepturilor românilor.
Aceste două eşecuri au convins pe deputaţii eparhiali ca, pentru a pune
capăt sedis-vacanţei care dura de peste un an de zile, să accepte, majoritatea
dintre ei, ca, la alegerea din 4 decembrie 1909, să sprijine candidatura tot a
unui ardelean, cea a asesorului consistorial de Sibiu, dr. Elie Miron Cristea,
despre care se zvonise că are deja promisă confirmarea de către guvernul
Ungariei şi împărat. Într-adevăr, el primise 31 de voturi, faţă de cele 24 de
voturi primite de dr. Iosif Olariu. Şi, într-adevăr, alegerea a fost recunoscută
de către ambii factori decizionali. Se spune că Elie Miron a solicitat sprijinul
regelui Carol al României care, asigurându-l că îl va sprijini, şi-a depus
candidatura716. La acea dată, opinia publică nu ştia că regele Carol încheiase
716
Cu toate că manifestările/acţiunile publice în iz national ale lui Miron erau mai numeroase
şi mai convingătoare pentru guvernul maghiar (preşedinte al Societăţi de lectură „Andrei
Şaguna”, pe când era student al Seminarului teologic metropolitan din Sibiu, căci îl adora pe
primul mitropolit român al Sibiului; preşedinte al Comitetului de susţinere a memorandiştilor,
1892-1894, cărora li s-a organizat binecunoscutul proces de la Cluj din 1894; primul autor al
unei teze de doctorat despre Mihai Eminescu, după ce absolvise la Budapesta, Facultatea de

363
Tratatul de Alianţă Româno-Austro-Ungar, aşa încât solicitarea/intervenţia
regelui României pe lângă împăratul Franţ-Iosif a avut ecoul cuvenit).
Instalarea sa ca episcop la Caransebeş a avut loc a treia zi de Paşti (20
aprilie/3 mai 1910717. În tot timpul sedis-vacanţei, adică până în decembrie
1910, Episcopia Caransebeşului a fost condusă de către Filaret Musta, în
calitatea sa de vicar-episcopesc.
Cu prilejul despărţirii sale de sibieni, Miron Cristea a făcut o fundaţiune
de 1000 de coroane, care va purta numele părinţilor săi „Gheorghe şi Domniţa
Cristea, născută Coman”. Fundaţiunea era menită să asigure masa studenţilor
săraci de la liceul ortodox român din Braşov. Banii vor fi folosiţi spre
fructificare, iar venitul va fi repartizat în felul următor: 20 la sută se va
capitaliza şi 80 la sută va fi folosit pentru ajutorarea studenţilor săraci718.
Profitând de faptul că deputaţii eparhiali erau prezenţi în Caransebeş pentru a
asista la întronizarea sa, spre a-i scuti de o nouă venire peste câteva zile pentru
a lua parte la lucrările sinodului eparhial care, normal, trebuia să înceapă în
Duminica Tomii, noul episcop a decis ca sinodul ordinar să se desfăşoare
miercuri (25 aprilie v.) după Paşti. În cuvântarea ţinută la deschiderea
sinodului, Miron Cristea a spus printre altele: „În natura fizică încă obvin
furtuni. În decursul lor aveau adeseori simţul că să apropie sfârşitul lumii.
După scurte minute urmează senin. (...). Aşa şi în viaţa socială. Furtuna ivită
în diecesa Caransebeşului, deşi va fi stricat mult în calea ei, în efectul final
poate să aibă urmări bune – dacă va înceta la timp. Doresc ca ivirea mea între
D-voastră să fie ivirea curcubeului păcii şi al frăţeştii împreună lucrări. Cu
acestea vă zic Domnilor deputaţi, Cristos a înviat şi deschid sesiunea
sinodului eparhial din anul 1910” (subl. t.)719.
„Foaia Diecezană” dă şi alte aspecte petrecute în timpul acestui sinod:
noul episcop a donat 5000 de coroane ca să poată înfiinţa „Fondul Cultural al
diecezei Caransebeşului”, ţinând cont de importanţa culturalizării enoriaşilor.

litere şi filosofie, etc.) decât cele ale primilor aleşi, guvernul maghiar l-a confirmat ca
episcop. Intervenţia regelui Carol pe lângă împăratul Josef şi pe lângă arhiducele Francisc
Ferdinand, succesorul la domnie al Imperiului austro-ungar, care-l simpatiza pe regele român,
dorindu-l colaborator când va prelua conducerea destinului imperiului, pare verosimilă
deoarece Miron a depus mai întâi jurământul de credinţă la Viena în faţa împăratului şi abia
după aceea a fost confirmat de către guvernul maghiar, în ciuda multelor proteste ale opiniei
publice maghiare, mai ales a apresei, fie ea chiar anti-guvernamentală. Cu alte cuvinte,
recunoaşterea alegerii lui Miron ca episcop a urmat calea inversă decât cea normală,
obişnuită: întâi de către guvern, apoi de către împărat şi, în final, depunerea jurământului faţă
de împărat la Viena. Vezi Pr. Vasile Ioan Chirali, loc. cit., p. 45.
717
Evenimentului, „Foaia Diecezană”, an XXV, 1910, îi dedică nr.17 (număr dublu)[ plecarea
de la Sibiu la Caransebeş] şi nr. 18 [cu aspecte privind festivităţile de la Caransebeş].
718
Ibidem (nr.17).
719
Petru Călin, op. cit., pp.225-226.

364
Exemplul său a fost imediat urmat de către deputaţii Ion M. Roşiu [Roşu],
avocat în Biserica Albă şi de către Dr. Nicolae Ionescu, advocat în
Caransebeş, donând, fiecare, tot câte 5000 de coroane, sumă suplimentată cu
diurnele ce li se cuvin ca deputaţi sinodali720.
Ca şi până acum, vom pune mai întâi accent pe preocupările sale faţă
de întreaga eparhie, în special pe cele faţă de protopopiatul Făget, după care
vom releva câteva din realizările sale cu privire deosebită pe cele din
Caransebeş. Pentru a înţelege concepţia sa despre îndatoririle sale ca episcop,
vom reţine şi câteva direcţii de acţiune formulate în cuvântările sale la
deschiderea sinoadelor eparhiale. Astfel, în 1911, el afirmă următoarele:
„Îndeosebi ţinem să scoatem la iveală din şirul lucrărilor îndeplinite [de către
episcopii eparhiali care l-au precedat] că am preferit a da specială atenţiune
cauzelor şcolare, nu numai că erau cele mai neglijate (subl. n.), ci şi pentru că
cu începutul anului şcolar curent [din 1910] a intrat în vigoare noua lege
şcolară şi deci – spre a nu expune pericolului de a fi închise multe din şcoalele
noastre confesionale – a trebuit să ne înteţim toate puterile posibile, pentru a
aduce cât mai multe şcoale în stare de funcţionare, atât în ce priveşte clădirile
şi înzestrarea lor, cât şi învăţământul”721. Pentru a convinge pe deputaţii
eparhiali că atenţia specială acordată şcolilor poporale confesionale nu sunt
vorbe goale, el aminteşte câteva din măsurile concrete întreprinse: „... am
iniţiat facerea prepaţiunilor pentru adaptarea radicală sau zidirea din nou a
şcoalelor în peste 60 comune bisericeşti. (...). Spre a uşura sarcina poporului,
am votat şi noi din noul fond [cultural] până acuma câteva zeci de mii de
ajutoare comunelor mai sărace. (...). Lipsa mare de învăţători cualificaţi de
asemenea este o piedică însemnată în mersul normal al învăţământului din
eparhie”722. Or, învăţământul (şi nu numai el) are mare nevoie de asemena
sprijin.

2. Vizitele episcopului Miron în protopopiatul Făget

Cunoscând această situaţie, episcopul Miron a decis ca prima sa vizită
canonică mai importantă în eparhie să o facă în protopopiatul Făget, vizită
ocazionată şi de sfinţirea bisericii ortodoxe din Făget, reparată şi pictată de
pictorul academic Virgil Simonescu , originar din Gladna Română şi stablilit
la Lugoj, ca profesor de desen.

720
„Foaia Diecezană”, an XXV, 1910, nr.18, p.7.
721
Petru Călin, op. cit., p.226.
722
Ibidem, p. 227.

365
 Prima etapă a vizitei canonice
Sfinţirea bisericii din Făget
Episcopul şi suita sa au sosit în Făget sâmbătă, 2/15 iulie, sfinţirea
făcându-se a doua zi, duminică, episcopul şi mult popor participând la
eveniment723.
Prezentăm câteva aspecte referitoare la desfăşurarea festivităţilor de sfinţire a
bisericii de la Făget (de fapt, a bisericii după ce a fost pictată, nu după ce a
fost construită), reproduse în „Foaia Diecezană” din 24 iulie 1911:
Episcopul Miron a fost invitatul protopopului Sebastian Olariu, unde
s-a odihnit peste noapte. În dimineaţa zilei de duminică, „Prea Sfinţia Sa este
adus la biserică cu litie sub splendidul baldachin nou al bisericii din Făget,
fiind înconjurat de aproape 40 de preoţi îmbrăcaţi în odăjdii strălucite şi
mulţime mare de popor.(...) O procesiune mai frumoasă ca acesta abia s’a
putut vedea, căci un număr aşa mare de preoţi rar se pot întruni la un loc.
Străinii din Făget au rămas foarte surprinşi la această privelişte neaşteptată.
Însuş [chiar] Prea Sfinţia Sa s’a exprimat, că «aşa succesă procesiune n’a mai
văzut»”724. Timpul frumos a mărit splendoarea actului sfinţirii. La sfinţirea
bisericii şi la liturghie au participat: episcopul Miron, arhimandritul Filaret
Musta, vicar episcopesc, protopopul Lugojului Dr. George Popovici,
protopopul local Sebastian Olariu, asesorul şi profesorul de ritual [de la
seminarul teologic din Caransebeş] George Petrescu, diaconul Dr. Aurel
Mihaescu şi aproape întreaga preoţime din tract. „Răspunsurile şi cântările
bisericeşti le-a executat cu dibăcie nou înfiinţatul cor mixt al făgeţenilor, care
dispune de puteri alese şi de voci atât de curate şi distinse, ca un cor vechi”,
lucru remarcat de episcop [în cuvântarea rostită]. Ritualele au început în afara
bisericii, până după înconjurarea ei: „Făgeţenii au reînviat - spre lauda lor - un
vechi obicei, întrucât întreaga zidirea [sic!] bisericei era înconjurată la brâu cu
pânză albă şi cu lumina de ceară, cari după sfinţire se dau arhiereului
pontificant. Documentele vechi păstrează tradiţia, cum arhiereii aveau dela
asemenea ocazie giguri mari de pânză albă”. De asemenea, pregătirea
sfântului Prestol şi aşezarea sfintelor moaşte au deşteptat mult interes la cei
prezenţi cari n-au [mai] văzut aşa ceva. În cursul liturghiei au fost hirotoniţi725

723
„Foaia Diecezan㔺i, mai ales „Drapelul” au prezentat largi reportaje de la sfinţirea
bisericii şi de la vizitele canonice întreprinse de episcop în partea nord-estică a
protopopiatului - vezi „Foaia Diecezană”, numerele 29, 30,31, 32, 33 şi 34 din 1911.
Reporterul oficial era parohul făgeţean Inocenţiu Bogdan. Reportajele au apărut mai întâi în
„Drapelul” şi după aceea au fost preluate de „Foaia Diecezană”, numerele amintite.
724
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr. 30 din 24 iulie p. 3.
725
Corect: hirotesiţi, nu hirotoniţi, întrucât ceteţul nu a primit darul preoţiei (care se obţine
prin hirotonire/hirotonisire, ci numai darul/ dreptul de a citi ‒ în timpul serviciilor religioase ‒
fragmente din cărţile sfinte.

366
întru citeţi absolvenţii de teologie I. Lorinţiu [din Făget] şi Constantin Iosof
[din Bujor/Traian Vuia]. La priceasnă, episcopul a rostit o prea frumoasă
cuvântare, el fiind „cel mai distins orator al bisericii noastre în prezent”. Îşi
exprimă bucuria că poate începe vizitaţiunile canonice [în cadrul eparhiei
Caransebeşului] cu cercetarea poporului din ţinutul Făgetului. Îndeamnă
poporul să fie: român bun, ortodox bun, cetăţean înzestrat cu cele mai
frumoase virtuţi. După stropirea poporului cu apă şi împărţirea anafurei,
episcopul s-a reîntors în casa protopopului, unde a primit, la orele 12,
deputaţiunile [= reprezentanţii] din loc: Administraţia şi antistia comunală, în
frunte cu protopretorele [cercual] L. Schőnenfeld; Biserica romano-catolică
din Făget, reprezentată prin protopopul A. Pechtel; Biserica israelită;
Judecătoria cercuală; Perceptoratul; Erariul silvanal; Casina maghiară;
Societatea de lectură romano-catolică; Advocaţii gr.[eco] cat.[olici];
Preoţimea noastră tractuală şi învăţătorimea, care n-au putut veni mai înainte
de biserică, întrucât au slujit. [Deci, în total 10 delegaţii].Tuturor
deputaţiunilor, P. S. Sa le-a dat răspunsuri potrivite în diferite lucruri.
După aceste primiri de delegaţii, episcopul a făcut vizite „tuturor
căpeteniilor preoţeşti şi lumeşti din Făget”. La orele 14 a început banchetul, la
care au participat peste 200 de persoane. S-au rostit „numai” 4 toaste.
După masă, a avut loc o petrecere populară în păduricea din „Dealul
Popii”.
Din cauza ploii, episcopul n-a mai participat la această petrecere.
„Pentru făgeţeni această sfinţire va rămâne multă vreme o frumoasă amintire”,
concluzionează reporterul726.
Vizitele canonice în nord-estul protopopiatului Făget
A doua zi, luni 4/17 iulie începe vizita cononică prin protopopiatul
Făget. Episcopul Miron Cristea este însoţit de către protopopul Sebastian
Olariu, asesorul şi profesorul de rituale Gh. Petrescu, diaconul Dr. Aurel
Mihăescu (până la Curtea), diaconul Pavel Magdescu (ulterior, începând de la
Băteşti) şi secretarul conzistorial Dr. Cornel Cornean (începând de la Curtea).
În afară de aceşti oficiali, pe parcurs, li s-au ataşat diverşi localnici sau alţi
intelectuali „de mai departe” (de pildă, considerând vizita canonică de la
Curtea spre Poeni şi un fel de excursie, suitei i s-au ataşat fraţii Groza, fiii
preotului din Coştei (e vorba de Coşteiu Mare, de lângă Lugoj) ‒ advocatul
(Dr. Petru Groza) şi medicinistul ‒ (veniţi împreună cu Dr. George Gârda, cu
fiii protopopului S. Olariu, cu Furdui, etc., cu toţii cunoscuţi și prieteni din
anii studenţiei), avocatul făgeţean Dr. Octavian Popescu, Dionisie Feneş,
precum şi cu alţi fruntaşi din Făget şi din împrejurimi, dând vizitei şi caracter
de ieşire în mijlocul naturii, ceea ce a făcut ca „ospăţul” de la Poeni să fie

726
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr.30, pp.3-4.

367
servit – la casa preotului – pe rând. Este de remarcat strădania protopretorului
L. Schőnenfeld ca vizita canonică să se desfăşoare în cele mai bune condiţii,
luând o serie de măsuri cu mult timp înainte de sosirea episcopului la Făget,
dar şi pe timpul vizitei. Pe zile, programul era următorul: luni, 4/17 iulie,
parohiile Temereşti, Sinteşti, Margina şi Nemeşeşti; marţi 5/18 iulie,
parohiile Coşteiu (de Sus), Coşava, Coşeviţa727, filia Homojdiei şi Curtea;
miercuri, 6/19 iulie, parohiile Petroasa, Crivina, Poeni, Fărăşeşti; joi, 7/20
iulie, Luncani, Temereşti, Româneşti cu Goizeşti, Breazova728; vineri, 8/21
iulie: Băteşti, Jupâneşti, Bichigi (unde au venit credincioşii din Povergina)
şi Băseşti (Begheiu Mic)729; sâmbătă, 9/ 22 iulie, parohiile Mâtnicu Mic,
Furdia, Gladna-nemţească (Gladna Montană), Gladna Română, unde au
venit şi credincioşii din Zolt şi mulţi străini aflaţi la odihnă730.
Încă de la începutul vizitei este arătată întâmpinarea caldă a episcopului
şi a suitei sale, atât pe parcurs cât şi în sate. Deplasarea s-a făcut cu trăsuri.
„Cu toate că era dricul lucrului de vară, totuşi fiecare comună a prefăcut în zi
de sărbătoare ziua în care arhipăstorul sosea în ea, fiind întâmpinat cu mic cu
mare de tot poporul în frunte cu preoţii şi învăţătorii; iar călăreţii unui sat de
regulă veniau întru întâmpinare până la satul vecin”. Atât proprietarii mari (de
păduri) cât şi erariul731 au dat voie să taie verdeaţa de lipsă pentru a împodobi
satele: porţi (arcuri) de triumf, flori, verdeaţă, inscripţii (cu verdeaţă), casele
văruite şi frumos împodobite dădeau aspect sărbătoresc localităţilor.
„Administraţia politică încă a făcut din partea sa totul, numai ca satele să fie
împodobite cât mai frumos şi ca arhiereului nostru să i se facă o primire cât
mai splendidă”732. Nici preoţii şi nici învăţătorii, mobilizându-şi credincioşii,
nu s-au lăsat mai prejos, existând o adevărată întrecere între parohii, ca să fie
cât mai inventivi şi cît mai originali.
a) Ilustrăm aceste aspecte prin câteva asemenea modalităţi:
- întâmpinare cu banderiu de călăreţi încă din afara localităţilor
(Temereşti, Breazova);
- în bubuit de treasuri (Temereşti, Curtea);
- cuvinte şi urări de bineventare (de bun venit), în toate localităţile, (la
Coşava de o copilă/fată);

727
Ibidem, nr.31, pp.4-6.
728
Ibidem, nr.33, pp. 1-6.
729
Ibidem, nr.33, pp. 3-5.
730
Ibidem, nr.34, pp.2-5.
731
Administraţia financiară a statului, dar şi administraţia proprietăţii de stat, în Austro-
Ungaria.
732
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr.31, p.4.

368
 - întâmpinat de preot cu litie (Temereşti), cu baldachin şi litie, cu mulţi
copii (Coşava), care i se părea reporterului că întrece pe cele de până aici, mai
ales că preotul s-a îngrijit să aducă de la Orăştie şi un fotograf, care să
imortalizeze momentele solemne ale primirii episcopului, „dară nu ştiu dacă a
avut priceperea a fixa tocmai acest moment [întâmpinarea episcopului cu
baldachin] care era aşa de poetic şi de impunător”733;
- cu sunet de clopot (Curtea);
- cu cor de adulţi (Curtea, Breazova), cor de şcolari (Bichigi);
- nu numai de către localnicii români ortodocşi, ci şi de către cei de alte
etnii (Curtea, Poeni);
- la întâmpinare participă şi oameni valoroşi din alte localităţi (Gladna
Română, Zolt); la Poeni, Bucsek Jozsef, inspector suprem al topitoriilor de
fier ale statului, a venit în mod special de la Hunedoara;
- mamele cu pruncii mici în braţe „aşa cum îi place episcopului când
vede copii (Curtea)”;
- conduct (conducerea episcopului, după cină, la casa preotului, unde a
petrecut noaptea) cu torţe, după care (ceva mai târziu) a urmat serenada
(Curtea). Acţiunea şi interpretarea cântecelor l-au impresionat într-atâta pe
episcop încât donează dirijorului Ioan Caba, învăţător, 100 de coroane, cu
rugămintea de a-l înscrie membru fondator al „Reuniunei de cântări române”.
Exemplul episcopului este urmat de către Dr. G. Gârda, cu 50 coroane. Drept
mulţămită, se cântă „Mulţi ani” şi încă o cântare.
- la Poeni, suita oficială şi cei cei i s-au ataşat au făcut o excursie la cele
7 izvoare (ale Begăi), „mâncând cu apetit gustarea, căci aerul bun de munte şi
apa cristalină de sub stâncă te face mai gurmand”;
- în cinstea venirii episcopului în vizită canonică în protopopiatul Făget,
preotul Teofil Bucşa, „cu calificaţie superioară” din Luncani a reuşit să
cunune, în ultimele duminici, 24 de familii de concubini, urmând ca duminica
viitoare să cunune încă 8;
- cei din Tomești organizează o vizită la fabrica de sticlă, de unde, la
plecare, fiecare a primit, drept cadou, pahare cu monograma sa ;
- la Jupâneşti, doi copii (unul de 11 ani, altul de 7-8 ani) modelează la
roată lutul făcând oale; au donat câteva oale făcute de ei. Emoţionat,
episcopul le dăruieşte bani.

733
Ibidem, p. 6.

369
 Gladna Română a fost ultima parohie vizitată. Suita se întoarce la
Făget, obosită după şase zile de vizite, în care a parcurs „drum de 300 km.”
numai în trăsură. Urmează ca restul comunelor bisericeşti (cele dinspre
protopopiatul Lugoj) să fie vizitate în toamnă. (De altfel şi în această vizită au
fost aduşi credincioşi din câteva parohii pe care episcopul nu le-a putut
cuprinde, fiind prea multe).
b) În timpul vizitei canonice, episcopul şi membrii suitei au oficiat
servicii religioase variate:
- la Temereşti episcopul s-a deplasat la cimitir, unde a oficiat parastas
pentru cei repausaţi;
- se slujeşte o doxologie734 de mulţumire, cu Apostol şi cu Evanghelie;
se slujeşte o doxologie (Tomeşti);
- la Coştei (de Sus) se face slujba de dimineaţă, la Breazova, vecernia; o
slujbă de dimineaţă la Drăgsineşti;
c) În semn de respect faţă de unii fruntaşi localnici sau străini prezenţi
acolo în momentul vizitei sale, episcopul Miron le face o scurtă vizită de
curtoazie, se stabileşte cu ei o conversaţie protocolară etc.:
- la Sinteşti: notarului local şi tăranului fruntaş Ion Stoian; plăcut
impresionat de modul în care „mâna de oameni” din Nemeşeşti s-au străduit
să-l întâmpine, face o vizită epitropului local, la el acasă; la Poeni, urării de
„bun venit”, rostită, în ungureşte de către inspectorul suprem Buczek,
episcopul îi răspunde tot în limba maghiară; la Tomeşti, locuţiunii direcorului
fabricii de sticlă, în limba germană, episcopul îi mulţumeşte în aceeaşi limbă;
la Gladna Română, episcopul face câte o vizită procurorului comitatens, aflat
în vilegiatură la proprietatea sa de aici, Dr-ului Dragoescu, oficial [=înalt
funcţionar] la ministrul (sic!) de finanţe din Budapesta, notarului şi
vicenotarului sârb care „ca prezident al comitetului nostru parohial a făcut tot
ce a putut pentru salvarea şcoalei confesionale”. Să adăugăm şi plăcuta
surpriză de la Coşeviţa, unde, printre publicul care îl aştepta, episcopul s-a
reîntâlnit cu prietenul său Iosif Murariu, preot în Holdea vecină, venit în mod
anume la Coşeviţa, împreună cu superiorul său, protopopul tractului vecin al
Dobrei.
d) În majoritatea comunelor bisericeşti vizitate (posibil în toate, dar nu
toate sunt consemnate de reporter), episcopul a rostit câte o cuvântare, mai

734
Moment/parte din liturghia creştină în care se preamăreşte Iisus Hristos, aducându-I-Se
mulţumiri.

370
lungă ori mai scurtă, în funcţie de cele constatate sau de informaţiile pe care le
avea şi de timpul care devenea tot mai presant. Reţinem câteva din ele:
- la Margina, episcopul a întâlnit o situaţie dezolantă, care l-a întristat
cel mai mult: biserica slabă, scundă, rea, de lemn, iar şcoala confesională
închisă de autorităţi şi de concluzele corporaţiunilor bisericeşti, cari au decis
sistarea ei (deci, transformarea şcolii confesionale în şcoală comunală), în
butul (în ciuda/împotriva) tuturor îndemnurilor venite de la Centru (de la
Episcopie). După slujba făcută în biserică, pentru că poporul nu avea loc în
ea, episcopul a rostit cuvântarea în afara bisericii, unde, după sfatul de
învăţătură cu privire la felul cum trebuie să se comporte bunii fii ai Bisericii, a
combătut marele păcat al stărpirii nefireşti (avortul provocat), care este nu
doar neplăcut lui Dumnezeu, dar este şi foarte dăunător, dovadă fiind faptul
că, numai în ultima vreme, au fost duse la groapă trei neveste care cu prea
mare uşurinţă au recurs la leacul ucigător, în speranţa că traiul le va fi mai
bun. În finalul cuvântării sale, după ce reafirmă public că este nemulţumit de
felul cum se prezintă biserica, şcoala şi moralitatea credincioşilor, episcopul îi
îndeamnă să-şi înalţe, cât mai repede, o biserică şi o şcoală nouă, iar poporul
să aibă cât mai mulţi copii, căci ei sunt bucuria părinţilor şi viitorul ţării.
Pentru a da o pildă bună, episcopul donează ‒ în scopul zidirii unei bisericii şi
a unei şcoli noi ‒ 300 de coroane, cerând fruntaşilor şi autorităţilor comunei
să-i urmeze exemplul, donând sume cât mai mari.
Episcopul şi-a arătat, public, nemulţumirea, în ciuda fastuoasei primiri
ce i-a fost făcută şi a faptului că a petrecut noaptea la Margina, la învăţătorul
Simeon Ionaşiu, unde a fost tratat cu păstrăvi şi cu carne de căprioară. Aci a
admirat cusăturile şi covoarele româneşti lucrate de mâna dăscăliţei.
- la Coştei (de Sus), suita întâlneşte o situaţie contradictorie: preotul
[Eugen] Sudreşan, suspendat din post de către autorităţile bisericeşti
caransebeşene, fără a se menţiona motivul, „poporul vrea să părăsească
biserica [=să treacă la culte neoprotestante], din cauza preotului suspendat”,
dar şi „o biserică nouă, frumoasă, plină de verdeaţă”. De aceea, în faţa
poporului adunat în faţa bisericii, după o scurtă cuvântare a celui suspendat
(probabil pentru a se disculpa), episcopul şi-a axat cuvântarea pe păcatul mare
ce îl fac cei care s-au hotărât să părăsească dreapta credinţă. Aprecierile finale
ale reporterului: „Poporul a remas adânc impresionat şi lacrimile din ochii lor
dovedeau că s’au întărit în credinţă [ortodoxă], pe care unii interesaţi o
profanau ca obiect de ameninţare”. Următoarea afirmaţie a reporterului pare

371
ciudată: deşi situaţia constatată la Coştei nu este bună, sub toate aspectele ei,
se afirmă: „Petrecerea la Coştei a fost una dintre cele mai frumoase”;
- Dacă timpul petrecut la Coştei a fost plăcut, cum poate fi caracterizat
cel de la Coşava, unde într-adevăr, alta era realitatea (oglindită de reporter)?
„În tot drumul, nu l-am văzut pe P. S Sa atât de emoţionat, ca aicea”, scrie
Inocenţiu Bogdan. Tocmai de aceea, în faţa bisericii (poporul venit la
eveniment n-ar fi încăput în biserică), după sfinţirea apei [şi stropirea cu ea a
celor prezenţi], „P.S. Sa rosteşte o vorbire de ¾ [= trei sferturi] de oră”, aşa
încât au lăcrimat cu toţii de cele auzite: şi poporul, chiar şi protopretorele
Schőnenfeld, „străin de neam şi credinţa noastră”.
De aceea, nu este surprinzător faptul că episcopul a decis să-l distingă
pe parohul local Antoniu Anghel cu brâu roşu, pentru zelul depus în
organizarea primirii arhiereului şi pentru meritele sale în purtarea socoţilor şi
documentelor bisericeşti. De altfel, adaugă episcopul, în tractul Făgetului,
toate comunele bisericeşti au socoţi făcute în regulă, cum probabil numai în
tractul Vârşetului mai există. De altfel, preotul Anghel era recunoscut în zonă
pentru comportarea sa morală şi pentru conştiinciozitatea cu care îşi întocmea
actele, având un scris caligrafic excepţional.
Am prezentat, fragmentar, aspecte plăcute ale primirii episcopului de
către curteni: adunate laolaltă ele devin şi mai impresionante pentru a
cunoaşte starea psihologică întâlnită la Curtea: „Bubuitul treascurilor, sunetul
clopotelor, poporul mult, corul de ţărani al «Reuniunei de cântări române» de
acolo, de sub conducerea harnicului învăţător Ioan Caba, participarea tuturor
străinilor [stabiliţi în Curtea], ridică mult momentul serbărilor şi al sosirii de
toţi aşteptatului arhiereu”. Bun venit urează episcopului nu numai parohul
Filimon Titel, ci şi notarul comunei Adolf Dobrov (care, după nume, nu pare
a fi român). „Se vizitează şcoala, cu două sale de clasă frumoase, una cu totul
nouă; la insitenţele centrului [ale Episcopiei Caransebeşului], poporul ajutat
de învăţătorul Caba, zideşte încă o sală, dar şi comuna politică îşi face şcoala
ei”. (Legislaţia şcolară admite maximum 80 de elevi într-o sală de clasă. Or,
la Curtea, în acei ani, erau cu mult peste 160 de şcolari cu vârste de la 6 la 12
ani, obligaţi a urma cursul de zi, ceea ce a impus construirea celei de a treia
săli de clasă, în această privinţă concurându-se cele două autorităţi, cea
bisericească şi cea politică).
De aceea, modul în care au fost primiţi oaspeţii îl determină pe reporter
să afirme că „primirea de azi [de aci/de la Curtea] a întrecut pe cele de până
acum”735.
735
În anul 1911, Dr. Medve Zoltan, prefect al judeţului (comitatului) Caraş-Severin, înainta
Ministrului Regesc de Culte şi Instrucţie Publică, la cererea acestuia, privind atitudinea

372
 Dar, în ciuda acestor părţi pozitive, episcopul nu se lasă influenţat în a
nu condamna, în cuvântarea sa rostită în progradia [=cimitirul] bisericii, după
sfinţirea apei, relele de care suferă curtenii: concubinatul, certele [=certurile]
şi beţia. Mai mult, deşi preotul Titel îi va fi gazdă (în familia sa, toată suita va
servi prânzul şi el va dormi), nu se abţine de a nu afirma că, după ce poporul
abandonase, în 1910, susţinerea financiară a celui de al doilea post de
învăţător, învăţătorul, care este chiar fiul preotului Titel, „a trecut cu totul la
şcoala comunală”.
- la Româneşti, într-o lungă cuvântare, episcopul combate viţiile lăţite
în această comună, mai ales beţia, căci şi „femeile însoţesc pe bărbăţi la
cârciume”; la fel, luxul, risipa, prada [=hoţia]. “Vorbirea a fost una din cele
mai bogate în învăţături, fiind poporul de aci relativ mai stricat, ca în alte
sate”.
- la Breazova, atât vecernia, cât şi cuvântarea episcopului se fac afară,
lângă biserică, deoarece poporul n-ar fi încăput în ea. În ciuda unei primiri
emoţionante şi a faptului că răspunsurile la slujbă le dă corul bărbătesc,
,,compus din feciorii satului”, episcopul subliniază faptul că, din slăbiciunile
poporului, aici am pierdut şcoala confesională, care a devenit comunală. Dar,
dacă nu mai au şcoală proprie, locuitorii să se străduiască să facă, cel puţin, o
biserică cum se cade, de care ei să se alipească. În schimb, laudă pe epitropul
bisericii, care a dăruit bisericii două jugăre de pământ, promiţând episcopului
că va da câteva sute [de coroane] şi pentru construirea bisericii şi că, după
moartea sa, toţi banii pe care îi are depuşi la banca „Făgeţana” vor reveni tot
bisericii. Văzând biserica şi apreciindu-i valoarea, reporterul opinează că fiind
una din bisericile de lemn să fie reconstruită fie la Sibiu, fie în alt loc, pentru a
rămâne pentru urmaşi.

antimaghiară a episcopului Miron, raportul nr.56/1911, datat „Lugoj, 4 februarie 1911, în

care sunt date exemple concrete (cu nume) de preoţi care, în alegerile parlamentare din 1910,
au dat dovadă de „ţinută patriotică”, sprijinind candidaţii pro-guvernamentali, pe care
episcopul i-a persecutat după aceea. În ce priveşte încercarea episcopului de a opri trecerea
unor şcoli confesionale româneşti la statutul de şcoli comunale, prefectul dezvoltă pe larg
situaţia de la Curtea unde (fiind peste 80 de copii cu vârsta între 6-12 ani) trebuia înfiinţată o
nouă clasă. Comuna politică a reuşit să cumpere, cu 300 de coroane, fosta „cazarmă” pentru
„finanţi” (fostul sediu al agenţilor fiscali), adaptând-o ca sală de clasă fiind numit şi un
învăţător. Episcopul a încurajat comitetul parohial să construiască o nouă sală de clasă,
împiedicând, astfel, funcţionarea şcolii comunale. În final, prefectul propune să nu fie acordat
„nici un ajutor de stat al eparhiei de 19.800 coroane anual, retras de mai mulţi ani. (Daniel
Alic, op. cit., pp. 442-446).

373
 - la Jupâneşti sunt combătute sectele, care iau [ca unic adevăr] litera,
nu spiritul Bibliei. „Litera ucide, spiritul învie. (...) “Cum vor putea nişte
ţărani sârbi, nişte proroci seduşi sau conduşi de interese proaste, explica
Sfânta Scriptură mai bine decât sute de episcopi învăţaţi, care s-au întrunit în
soboare?”736[se întreabă patetic episcopul]. La slujbă a participat şi un pocăit
care, auzind spusele arhiereului, devine palid, apoi îngenunchează ca să se
roage. Văzându-l, episcopul îndeamnă pe credincioşii ortodocşi ca, prin
sfaturi blânde şi bune să încerce să-şi abată „rudeniile, vecinii, bătrânii de la
calea greşită [pe care au apucat], căci ei ne slăbesc biserica. De nu vor asculta,
să se ferească de ei ca să nu se gălbejească [= să nu primească gălbează
<<boala oilor>>] turma”. Văzând, la şcoală, cum micii olari transformă lutul
în oale, pe lângă faptul că le dăruieşte bani, recomandă primăriei să creeze un
stipendiu [=bursă] ca să trimită un copil isteţ la perfecţionare în meseria
olăritului.
- la Bichigi, arhiereul laudă locuitorii pentru biserica nouă pe care au
construit-o şi pentru şcoala frumoasă, cu două sale de învăţământ, aflată în
edificare, dar nu uită să combată beţia şi „oprirea la cârciumile din marginea
Făgetului, unde mulţi lasă banii [obţinuţi] după mărful vândut”.
- la Băseşti (Begheiu Mic), după rugăciunea de mulţămită cu ectenii,
episcopul laudă pe băseşteni pentru biserica nouă pe care au construit-o,
combate rumenelele şi corcirea portului [după ce zăreşti câteva femei în felul
acesta]. În final, săvârşeşte o rugăciune de dezlegare pentru preoteasa Maria,
decedată de curând, care a lăsat bisericii 4000 de coroane.
- la Mâtnicul Mic, după ce constată că interiorul bisericuţei de lemn are
o „admirabilă pictură antică”, cu figura ctitorilor ţărani îmbrăcaţi în cojoc şi
zugrăviţi pe păretele din apus al năiei [navei/naosului], în cuvântarea ţinută,
episcopul recomandă credincioşilor ca, după înălţarea şcoalei (aflată în
construcţie) să se străduiască să-şi înalţe şi o nouă biserică, păstrând pictura şi
icoanele mobile din această bisericuţă.
- la Fârdea, după „o primire nu se poate mai frumoasă, aflând de la
preotul Garoiu că în sat s-a lăţit otrava pocăismului, existând chiar şi o casă de

736
Episcopul face referire la răspândirea nazarenismului prin câteva sate (mai ales Satu Nou
şi, mai puţin, în Petrovasâla) din protopopiatul Panciovei, aparţinând tot Episcopiei
Caransebeşului, dar dacă în Satu Nou şi Petrovasâla a pătruns nazarenismul, în Jupâneşti s-a
răspândit baptismal, adus din Statele Unite ale Americii de către doi ţărani din Jupâneşti aflaţi
câţiva ani la muncă în acea ţară, unde se câştiga bine.

374
rugăciune, în cuvântarea pe care a ţinut-o – după săvârşirea slujbei, la care au
luat parte şi unii pocăiţi ‒, episcopul combate prozelitismul şi luxul.
- și la Gladna Română observă că preotul [Ion Neagu] este suspendat
din post. Dar, constată că biserica este nouă şi școala [clădirea şcolii] este pe
terminate. De aceea, episcopul aduce numai laude credincioşilor, mai ales cu
privire la eforturile pe care le-au făcut pentru construirea noului edificiu
şcolar, care a costat peste 20.000 de fl.(?)[corect: coroane]. „Jertfa lor abia are
pildă în istoria şcoalelor, solvind 460 % [din taxa cultului?] anual numai dare
[=impozit] pentru zidirea şcoalei şi cele şcolare”, notează reporterul.
e) În vizita sa canonică, episcopul face şi alte câteva aprecieri proprii
cu privire la comunele bisericeşti vizitate, uneori făcând şi scurte incursiuni
istorice [aparţin (şi) reporterului?].
- la Cosăviţa reaminteşte că aici [la hotarul dintre Banat şi
Transilvania], în anul 1852, Andrei Şaguna [pe atunci, episcop la Sibiu] a
întâmpinat, împreună cu 32 de preoţi [din protopopiatul Făget], pe tânărul
Împărat [al Austriei] şi Rege [al Ungariei] Francisc Iosif I, „coborât din
înălţimea tronului seu, se-şi vadă şi cunoască popoarele”.
- Curtea este „o parohie din cele mai de frunte din tract”, un fel de
târguşor cu mulţi străini. Case mari de piatră, prăvălii etc.
- Satul Poeni este înfundat într-un colţ de codri „cumpăraţi de erariu cu
4 ½ milioane coroane de la o contesă, care a ajutorat şi biserica noastră
[ortodoxă], fiind fiul ei Francisc mort şi îngropat acolo”. La Poeni, Statul
ridică stabilimente de milioane de coroane pentru a topi fier şi a-l transporta
pe funicular cu minerale [de fier] la Hunedoara [?].
- la Luncani, „tabloul a fost cel mai frumos. Popor curat. Port necorcit.
O adevărată expoziţie etnografică. Mai ales portul femeilor, de toată
frumuseţea. Pe cap cu beteală şi şidă albă şi o împletitură caracteristică a
părului, cum nu se mai vede aiurea, original de tot”.
- Bichigi este o comună din cele mai mari cu două parohii [?].
- Fârdea „e o comună mare”. Popor frumos, curat, dar lux la femei.
Case prezentabile, curate, neguţător român. Doi preoţi.
f) În sfârşit, câteva aspecte ale ospitalităţii gazdelor, mai ales în
privinţa mâncării oferite:
La Margina, „păstrăv şi căprioară”; la Poeni, unde, datorită numărului
mare de participanţi, s-a organizat „un mic banchet” la otelul [restaurantul ?;
cantina?], statului, unde s-au servit „păstrăvi admirabili ca nicăiri”; la preotul

375
Radu din Poeni a fost încinsă [=întinsă] o masă lungă, ca la nuntă: „Peste tot
[unde au servit până atunci masa] potopire în gâşte, raţe şi galiţe nu s’a mai
pomenit ca acum în ţinutul acela întreg”; la cina de la Fărăşeşti „cu toţii” au
mâncat galiţe şi păstrăvi mulţi. De aceea, cina de la Curtea nu mai avea
căutare, căci „mâncaseră toţi bine la Fărăşeşti”; la Luncani, preotul Teofil
Bucşa „aşteaptă cu mesele întinse şi bogat aşternute. Păstrăvi, icre, pui, gâscă,
viţel, bere, vin, răchie, prăjituri. Toți iau un scurt dejun, iară brânza –
neîntrecut de gustoasă ‒ o împachetează toată pe [pentru] drum, spre a mai
gusta din ea”. La Tomeşti, masă bogată, „poate prea bogată” oferită de
preotul Aureliu Barboni; la Jupâneşti, prânzul se serveşte în grădină, sub un
pavilion [=umbrar] de verdeaţă. Fiind vineri, zi de post, preoteasa preotului
Unipan avea mari probleme cu meniul. În final, s-au servit: „păstrăvi
excelenţi, [iar] raci[i] buni [gustoşi] oferă o plăcută variaţie”. „Asemenea,
supa de cartofi cu uleu, mazăre şi fasole frecată au trecere mai mare ca
numeroasele gâşte şi raţe din zilele precedente”. „În loc de vin greu, se bea
vin amestecat cu apă [sifon] de la «Gloria» din Făget”.
Aceste mese bogate peste tot au provocat indigestii unor membri ai suitei
episcopului, care au trebuit să se întoarcă la Caransebeş, din această cauză.
În concluziile formulate de reporter în finalul misiunii sale, la punctul 6
el notează: „este [nevoie] a se ascrie [=recomanda] dispoziţiei cuminte
[bune/sănătoase] de a avea pretutindenea bucate [=mâncăruri] uşoare, igienic
pregătite şi servite”. Vinul a fost „peste tot” acelaşi vin de masă uşor; „s’a
băut doar apă minerală cu temperatură stâmpărată [=potrivită], ceea ce e
bine”. (Probabil aceste recomandări au fost făcute pentru preotesele şi preoţii
din comunele bisericeşti pe care urma să le viziteze episcopul în toamna
aceluiaşi an, 1911).
Etapa a doua a vizitei canonice
Etapa a doua a vizitei canonice a avut loc în luna octombrie 1918.
Putem afirma că între cele două etape există mai multe asemănări, dar şi
cîteva deosebiri semnificative.
Asemănări:
- În ambele, episcopul şi suita sa s-au deplasat de la Caransebeş în
protopopiat şi înapoi, cu trenul, făcând o întrerupere a călătoriei la Lugoj
pentru a schimba trenurile;
- În ambele, componenţa suitei a fost cam aceeaşi, în cea de a doua fiind
aduşi mai mulţi învăţători [diaconi?] care să asigure un fast mai mare
slujbelor religioase săvârşite de episcop;
- În ambele, la alegerea momentului vizitei, precum şi a comunelor
bisericeşti ce vor fi vizitate s-a ţinut cont de factorul geografic: în prima etapă

376
au fost alese comunele bisericeşti din zonele colinare, de deal şi de munte ale
protopopiatului, unde temperatura aerului este mai mică în luna iulie, făcând
astfel mai suportabilă deplasarea de la o localitate la alta decât în zona de şes,
programată pentru toamna aceluiaşi an;
- În ambele, pretextul vizitei este sfinţirea de către episcop a unei
biserici din sânul protopopiatului (cea de la Făget, respectiv cea de la
Cliciova), ceea ce constitue dovada certă că perioada şi traseul vizitei
canonice au fost convenite între episcopul Miron şi protopopul S. Olariu
înainte de începerea vizitelor canonice. (De altfel, şi declaraţiile şi acţiunile
protopretorului L. Schőnenfeld confirmă, indirect, o asemenea înţelegere
prealabilă între cele două părţi, care a permis protopretorului şi preoţilor ce
vor fi vizitaţi să ia o serie de măsuri ca vizita să fie cât mai reuşită, înlăturând
din timp, cât mai multe din neajunsurile existente);
- În ambele, deplasarea de la o localitate la alta s-a făcut cu trăsurile;
- Şi de data aceasta, reporter este Inocenţiu Bogdan; de asemenea,
corespondenţele sale apar mai întâi în „Drapelul” (Lugoj) şi după aceea, cu
unele „îmbunutăţiri”, în „Foaia Diecezană”. Am preluat descrierea vizitei tot
din „Foaia Diecezană”, întrucât ea reprezintă oarecum punctul de vedere
oficial.
Deosebiri
Există şi câteva deosebiri, bazate probabil, pe experienţa şi pe
„învăţămintele”/concluziile desprinse printr-o analiză obiectivă a modului în
care s-a desfăşurat vizita din prima etapă:
- Dacă în prima etapă vizita a avut loc în luna iulie, când muncile
agricole de vară erau în toi, cea de a doua s-a desfăşurat în luna octombrie,
când muncile de toamnă erau pe sfârşite;
- Întrucât în prima etapă, datorită ospeţelor prea bogate, unii membri ai
suitei care trebuiau să dea mai mult fast serviciilor religioase săvârşite de
episcop, au devenit indisponibili, trebuind să se înapoieze la Caransebeş, în
cea de a doua, numărul învăţătorilor [diaconilor?] cu aceeași menire a fost mai
mare;
- Fie că mâncărurile oferite nu au mai fost atât de multe şi apetisante ca
cele din prima etapă, fie că reporterul nu le-a mai prezentat cu atâta insistenţă,
informaţiile sunt mult mai puţine, meniul fiind formulat la modul general.

377
 Sosirea la Cliciova și sfințirea bisericii737
Grupul de ierarhi, de ajutoarele și de însoțitorii lor care să oficieze
sfințirea din „fruntașa” comună Cliciova au venit cu trenul până în gara
Bethausen (azi Cliciova) , după care au fost transportați cu trăsurile la
Cliciova. După coborârea din tren, episcopul a fost bineventat de către
protopopul Sebastian Olariu şi de notarul cercual Alexandru Buha (în numele
comunei politice Cliciova), iar la Cliciova, de către parohul locului Ioan
Ştefanovici şi de parohul romano-catolic din noua colonie de la Cliciova şi
din satul vecin Nevrincea.
După săvârşirea slujbei religioase (privegherea) şi servirea cinei, a
urmat împărţirea membrilor delegaţi astfel: episcopul (vicarul-episcopesc şi
parte din preoţi) au fost găzduiţi în casa prof. univ. dr. Iosif Popovici
(moştenitorul casei părinteşti), restul preoţilor la preotul local Ştefanovici, iar
învăţătorii, la cei doi învăţători din comună, Ardeleanu şi Belgia.
Solemnitatea sfinţirii bisericii s-a făcut a doua zi, duminică 2 octombrie st.v.
În timpul liturghiei a fost sfinţit întru diacon clericul absolut Miron Bălean,
din Dognecea, iar întru presbiter pentru parohia Nădrag, diaconul Constantin
Popovici, căruia i s- a dat şi duhovnicia [= dreptul de a spovedi]. În
cuvântarea sa, episcopul Miron a îndemnat poporul să respecte legea [=
credinţa religioasă ortodoxă], portul, datinile strămoşeşti, să se supună
autorităţilor bisericeşti şi civile, iar pe organele administrative le-a îndemnat
să înveţe limba poporului, ca să cunoască firea acestuia, pentru a-l putea
educa. După terminarea slujbei, episcopul s-a deplasat la locuinţa rezervată în
acest scop, unde a primit pe vicespanul şi pe secretarul comitatens Dr.
Baltescu [adus pentru a servi drept translator ?]; pe preotul romano-catolic din
Nevrincea; o deputaţiune mare de fruntaşi ai satului; pe preotul reformat din
Nevrincea, pe notarii cercuali însoţiţi de preoţi; pe membrii comitetului
parohial ortodox-român din Cliciova, precum şi pe preoţimea greco-catolică
din jur, cu o deputaţiune mare de fruntaşi.
Masa comună (şi bogată) s-a servit în sala de învăţământ de la şcoala
confesională din Cliciova. S-au făcut cinci toasturi (printre ele, cel al
episcopului , cel al prof. univ. dr. Iosif Popovici şi cel al vicecomitelui
[Caraş-Severin, cu reşedinţa la Lugoj] Aurel Issekutz, rostit în limba română).
„Mâncărurile au fost atât de bune, încât ar putea face cinste oricărui hotel
[=restaurant] din vreo capitală”. Apoi a urmat vizita la hora din curtea
bisericii, la câţiva fruntaţi ai satului, la unii învăţători etc.

737
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr. 43, pp. 2-4.

378
 Vizitele canonice în vestul protopopiatului Făget
Luni 3/16 octombrie
Cea de-a doua etapă a vizitei canonice a început la Pogăneşti,
deplasarea de la Cliciova făcându-se cu cinci trăsuri. Biserică spaţioasă şi
solid zidită. Răspunsurile la slujba de mulţumită le-a dat preoteasa din loc.,
învăţătoare diplomată [cu diplomă de absolvire a preparandiri] Hancheş, care
are o voce admirabilă. Constatând că poporul de aici se ocupă cu facerea
rachiului, episcopul vorbeşte în faţa poporului, „care este în număr cam mic
prezent” despre pericolul patimii beţiei. Aprecierea finală a reporterului:
„Parohia, care altcum se pregăteşte a-şi zidi şcoală, are lipsă de conducere mai
bună, căci poporul pare cam sălbătăcit, cu puţin simţ de biserică şi uşor de
sedus. [Tocmai de aceea] Organele noastre parohiale trebuie să-și dee toată
silinţa a nu neglija turma”. De la Pogăneşti, „ într-o trăsură cu patru cai negri,
însoţit de un mare banderiu de călăreţi sosiţi din comuna Sărăzani, între
bubuitul treascurilor şi sunetul clopotelor”, episcopul şi suita sa se îndreaptă
spre Sărăzani. Biserica, „spaţioasă, frumoasă”. În cuvântarea sa, episcopul
laudă poporul pentru că are o biserică mare şi pentru că a zidit o şcoală
frumoasă, după planul-model trimis de la Caransebeş; îndeamnă pe
credincioşi să umple biserica şi şcoala cu copii. Prânzul, „gustos”, a fost servit
în casa preotului Iosif Olariu şi a ginerelui său, parohul Vichentie Ciorogar
[paroh în Săceni]. Tot însoţită de banderiu, suita pleacă la Bârna, unde se
săvârşeşte vecernia. Aici, bârnenţii au o mare supărare: clădirea şcolii fiind în
stare rea, autorităţile civile au înlăturat pe învăţătorul ales de către ei şi
confirmat ca învăţător definitiv de către Consistor şi au pus în locul lui alt
învăţător, pe care localnicii îl refuză şi nu-l plătesc, deoarece acesta vrea ca
şcoala să devină comunală. Datorită acestei neînţelegeri, şcoala stă închisă. În
cuvântarea sa, episcopul le-a promis tot sprijinul, ceea ce „a produs o
adevărată mângâiere sufletească tuturor celor prezenţi”, apreciază In.B. De
aceea, credincioşii s-au angajat în faţa episcopului că mai întâi vor construi
şcoală, apoi biserică, în locul celor vechi, necorespunzătoare. Cina, suita a
servit-o la preotul din Sărăzani, unde a dormit episcopul, membrii suitei fiind
conduşi la proprietarul de pământ [ avocatul budapestan Bilit Hugo], care a
pus la dispoziţia episcopului şi trăsura trasă de patru cai , precum şi la notar.
Marţi 4/17 octombrie
De la Sărăzani, prin Bârna se ajunge la Jureşti, cu filia Boteşti. La
Jureşti, credincioşii din ambele comune, „cu mic cu mare, în şpaţir
[=plimbare; alergare] de la şcoală la biserică, primesc pe arhiereu cu nesfîrşite
«Să trăiască P.S. Sa»”. Şcoala, „deşi nu este de mult zidită, nu corespunde
legilor [şcolare] de astăzi”. De aceea episcopul îi îndeamnă pe credincioşi să
zidească alta nouă. De la Jureşti se pleacă la Drinova. Aici, „biserică nouă,
frumoasă”. În curtea bisericii, preotul George Răbăgia, cu mult popor, îl

379
întâmpină pe episcop şi aşteaptă sfinţirea bisericii, conform ritualului:
sfinţirea apei, înconjurarea bisericii cu 3 evanghelii, stropirea ei cu apă sfinţită
şi ungerea cu Sf. Mir, atât afară cât şi în lăuntru, ca, în final, să facă
rugăciunea cu îngenunchiere. (Aici nu se aşază sf. Moaşte ca la Făget şi la
Cliciova, precizează In. B). Laudă pe credincioşi pentru zelul lor de a construi
o biserică nouă. Dar, dacă maica [biserica] este în haine de sărbătoare, fiica ei
[şcoala confesională] nu poate fi în zdrenţe. Deci, se impune ca ei să-şi facă şi
şcoală nouă, după planul trimis de Consistor. Prânzul, la parohul local.
Vizita în ziua a doua se încheie la Săceni. Şi aici popor în număr mare.
Preot este V. Ciorogar [ginerele preotului din Sărăzani]. Ştiind că aici există
mari neînţelegeri între poporeni, episcopul „le zugrăveşte urmările rele ale
împărăchierilor [=ale grupuleţelor]. Îi îndeamnă la evitarea certelor, la
armonie, înţelegere, căci fără acestea nu vor putea face biserică [nouă] şi
[=iar] cea veche cade pe ei. Combate beţia care a cuprins pe unii, îndeamnă cu
cuvinte alese pe mamele din comuna aceasta, ca în lipsă de învăţători şi
şcoală738 [în limba de predare română], să fie ele învăţătoarele copiilor lor,
crescându-i în dragoste cătră biserică, neam şi limba lor”. Odihna peste noapte
la Făget.
Miercuri, 5/18 octombrie739
De la Făget, se pleacă, prin Băseşti (Begheiu Mic) şi Igazfalva
(Dumbrava), la Bucovăţ. La hotar [Băseşti ‒ Dumbrava] pe oaspeţi îi
întâmpină vreo 30 de călăreţi din Bucovăţ. „Flăcăi voinici, pe cai iuţi ca
vântul, cu căciuli a la Mihai Viteazul”. „Coloniştii unguri care erau [=s-au
stabilit] pe «aceste plaiuri strămoşeşti» (sic text !) ne privesc cu mirare,
neştiind ce se petrece, căci nu salutau”. În Bucovăţ, biserica, despre care „să
crede că ar avea vre-o 200 de ani” era neîncăpătoare. O ţărancă „cu leagănul
(?) în braţe roagă pe P.S. Sa să cetească o rugăciune copilului ei bolnav” de
vreo cinci ani [care avea vreo cinci ani ]. La cercetarea episcopului, află că
tatăl băiatului e bolnav de ...alcoolism”. Prilej, pentru arhiereu ca să combată
beţia. „Cazul de la Bucovăţ era deci o ilustrare dureroasă a espunerilor P.S.
Sale, carele ‒ văzând că Bucovăţul e o comună cu mult pomet, deci şi cu
multă răchie ‒ a voit a-şi feri credincioşii de urmările rele ale alcoolismului”,
conchide reporterul. „Şcoală nouă, făcută după planul trimis de Conzistor”.
Joi 6/19 octombrie
Prin comunele Răchita şi Mănăştur ‒„ambele aparţinătoare diecezei
Aradului” ‒ se ajunge la Susani. „Urmaţi de întreg satul (nici chiar evreul
satului n-a lipsit) intrăm în sf. biserică, veche, de lemn, dară altcum largă şi

738
La Săceni s-a trecut la şcoală comunală (cu limba de predare maghiară) în anul 1900.
739
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr. 44, pp. 6-8.

380
încăpătoare”, unde se face slujba. Cuvântare. Se vizitează şcoala, „un edificiu
pompos” şi locul unde se va ridica noua biserică, pentru care sunt făcute toate
pregătirile. Gustare aleasă la preotul Samson Petric. De la Susani se merge la
biserica din „fruntaşa comună” Sudriaş cu filia Jupani. În trecut, aceste două
parohii au fost contopite într-o singură comună bisericească, „ceea ce a
contribuit şi contribue şi azi la vecinice nemulţumiri şi tendinţe de separizare,
căci formează două comune politice, cu şcoale şi interese separate. Mai este
de observat, că Jupanii, acum devenit filie, e mai mare ca Sudriaş”. Suita e
întâmpinată de veteranul preot Nicolae Popovici, de capelanul Dimitrie Tătar
şi de capelanul Ion Trifu, [originar] din comuna învecinată Leucuşeşti.
Biserica [din Sudriaş] e mare, de peatră, frumoasă, dară atât de nesolid zidită,
încât a crăpat în nenumărate locuri. Îţi face impresia că acuş-acuş se desface.
Poporul din Jupani cere desfacerea filiei de Sudriaş, pentru a deveni parohie
de sine stătătoare Jupani. Întrebaţi de protopopul Olariu dacă dispun de banii
necesari pentru zidirea bisericii, „fruntaşul locuitor [din Jupani] Lascu se
obligă a contribui pentru noua zidire [cu] 2000 cor., iar locuitorul Hodoşan
[cu] 200 cor., mai fiind şi alţi locuitori dornici de jertfă”. De aici, suita se
îndreaptă către „fruntaşa comună” Bujor (Traian Vuia), unde episcopul e
întâmpinat de „vrednicul preot” Dimitrie Iosof. Până la Bujor, episcopul a fost
însoţit de protopretorele cercului Balinţ [căci comunele vizitate aparţineau
acestui cerc], după care s-a retras la Balinţ [Bujor aprţinea cercului Făget].
Obişnuita slujbă religioasă (vecernia) şi cuvântare a episcopului. Se vizitează
„pomposul edificiu al şcoalei” precum şi casele „spaţioase şi zidite după toate
recerințele moderne ale fruntaşului ţăran, epitropul nostru D. Bejinar”. „La
preotul Iosof ni se serveşte o bogată masă; gustoasele mâncăruri sânt servite
de simpatica doamnă Lazăr, soţia notarului, îmbrăcată în frumosul costum
săliştean”. Revenirea la Făget. [Ulterior se precizează că şi preotul Iosof a fost
distins cu brâu roşu, ca şi Antoniu Anghel din Coşava, „pentru meritele, ce şi
le-au câştigat pe teren bisericesc-şcolar”].
Vineri 7/21 octombrie
Din Făget se pleacă, prin Bichigi, spre Povergina. Bineventarea o
rosteşte locuitorul Isaia Florescu. Episcopul donează 200 cor. pentru şcoală.
Comuna bisericească este îndemnată să înalţe un nou edificiu de şcoală, mai
ales că guvernul a promis că va da întregire de salar, dacă va exista edificiu
bun. Văzând biserica mică, episcopul pune temei cu 100 cor. la un fond
pentru zidirea unei noi biserici, îndemnând poporul să contribuie şi el din
bună vrere pentru sporirea acestui fond. Revenirea la Făget.
Sâmbătă 8/21 octombrie
Se pleacă la Surducu Mic. „Comuna aceasta aşăzată la poalele unor
munţi [?] pe un şăs mănos, locuită de un frumos număr de credincioşi cu bune
întocmiri, îngrijită mai bine de către actualii conducători, s-ar putea număra

381
printre cele mai fruntaşe comune bisericeşti”. Episcopul şi suita sa sunt
întâmpinaţi de preotul locului, Nicolae Brândău şi preoţii Goruiu şi Damşa
din Fârdea. Episcopul îndeamnă poporul să adapteze şcoala confesională
conform legii, mai ales că în comună s-a făcut şi şcoală comunală. Biserica
este încă [şi ea] necorespunyătoare; Prin demolarea ei, dacă s-ar alege
materialul bun , s-ar putea reclădi o biserică nouă.
Din Surduc, suita urcă dealul spre „marea comună” Botineşti, ultima
din programul vizitaţiunii canonice. „Comuna întreagă e o grădină de pomet:
pruni, meri şi cireşi. Anul acesta [1911] a fost un belşug de roade rar
[întâlnit]. La toată casa cazan de fiert [=făcut ţuică]”. Preotul Lugojan –
mândru de mulţimea de popor adunată-vorbeşte în faţa bisericii spaţioase, de
piatră, un avântat discurs de bineventare. [În timpul slujbei religioase] vocea
admirabilă a diaconului Magdescu impresionează profund pe credincioşi. În
cuvântarea sa, episcopul îndeamnă pe credincioşi să fiarbă cât mai multă
răchie dar să bea cât mai puţină, „alteram belşugul poamelor poate deveni un
blestem pe sat”. Tocmai pentru că anul a fost bun (bogat în roade),
credincioşii să jertfească pentru a-şi înălţa şcoală confesională lângă biserică.
La casa preotului, însoţiţi de protopretorele Schonenfeld şi de revizorul
cercual Glava, suita consumă un prânz bogat, bine pregătit, după care, cu toţii,
venim acasă [la Făget].
Duminică 9/22 octombrie740
Ultima zi a vizitei canonice în protopopiatul Făget. Slujba la biserica
din Făget. Popor mult, din Făget şi din împrejurimi, de nu-i poate cuprinde
biserica. „ În biserică, cu răbdarea-i cunoscută, dl. D.[ionisie] Feneş, acest om
care nu cunoaşte odihna, veghează asupra ordinei. (...) Şi-a văzut visul cu
ochii. Astăzi pare mai liniştit, căci biserica aceasta, care în timpul scurt s-a
pictat, s-a prevăzut cu toate cele de lipsă şi s-a restaurat cu totul, astăzi cu
mândrie poate să o prezenteze în toată splendoarea, Arhiereului . Rezultatul
frumos ‒ fără sfială putem să o spunem ‒ este în cea mai mare parte opera lui.
Laudă se cuvine acestui spirit neobosit, iscoditor de atâtea noi izvoare de bani.
Cu adevărat, biserica noastră de la Făget să prezintă ea însăşi cât şi
împrejmuirea cu frumosul grilaj nou, cu toată demnitatea, ca una din cele mai
bine îngrijite biserici din eparhie”741.
Revenind la desfăşurarea liturghiei, Inocenţiu Bogdan continuă: cântă
trei diaconi, care fac deosebită impresie [plăcută] cu vocea lor, dar mai ales
diaconul Magdescu. La sfârşitul liturghiei, episcopul rosteşte o cuvântare, în
740
Ibidem, nr. 46, pp. 4-5.
741
Ibidem, p. 5. Elogiul făcut lui Dionisie Feneş nu este exagerat, deoarece nu a fost acţiune
în interesul bisericii pe care să nu o fi sprijinit, cu bani, dar şi jertfind din timpul său (era
tăbăcar) pentru a supraveghea ca efectuarea construcţiilor să se facă în conformitate cu
proiectul.

382
care arată că a început vizitele sale în tractul Făgetului pentru că a constatat
că aici oamenii sunt cupinşi, mai ales în problemele şcolare, de deznădejde,
descurajare, că mulţi stau indiferenţi, deşi ar trebui să fie în fruntea
lucrărilor ba chiar opăcesc [=încurcă] pe alţii. A simţit, deci, nevoia de a-i
încuraja, de a le insufla un duh de însufleţire şi de încredere în viitor. Se
bucură că observă deja un rezultat mulţumitor şi promiţător. Garanţie stă
poporul, pe care l-a găsit mai bun şi mai de nădejde de cum l-a presupus, deşi
se află în cel mai sărac tract. Este de datoria conducătorilor să fie la locul lor
[=să-şi facă datoria de conducători]. „Dovadă: în ultimii ani, vre-o 17 comune
s-au urnit în cauza şcoalelor confesionale. Combate pe cei ce-şi părăsesc
limba şi portul, neştiind că numai aşa pot servi mai bine interesele românilor;
îndeamnă pe făgeţeni [bărbaţi?] ‒ care erau „travestiţi ” în ţoale negre”742 ‒ să
revină la vechiul port [românesc].
Menţionează că a parcurs în total [în vizitele făcute] peste 500 de
kilometri, cercatând de tot [=laolaltă] 49 de comune, făcând în fiecare slujbe
bisericeşti şi ţinând cuvântări pline de poveţe însufleţitoare, aruncând peste tot
sămânţa bunelor învăţături. Rodul strădaniilor sale trebuie să urmeze, dacă
preoţii, învăţătorii, inteligenţii [=intelectualitatea] şi fruntaşii [satelor ] vor
cultiva cu grijă mai departe ogorul sămănat de el. La sfârşit, mulţumeşte celor
care l-au însoţit. Urmează vizite la câţiva onoraţiari [=persoane onorabile,
demne de a fi respectate ] din localitate.
Prânzul comun ‒ vreo 50 de persoane ‒, la Casiunea Română.
Toasturi.
Plecarea din Făget, a doua zi ( luni, 10/23 octombrie) cu trenul, la
oarele 4 dimineaţa, spre Caransebeş743.
(Toate reportajele/corespondenţele sunt semnate In.B. Că este vorba
de Inocenţiu Bogdan din Făget, rezultă, printre altele, din afirmaţia „biserica
noastră de la Făget”).
În final, se pot face câteva precizări şi aprecieri cu privire la modul în
care este prezentată cea de a doua etapă a vizitei canonice:
- Programul vizitei; pe zile: duminică 2/15 octombrie: sfinţirea
bisericii din Cliciova; luni 3/16 octombrie, parohiile Pogăneşti, Sărăzani,
Bârna; marţi 4/17 octombrie, parohiile Jureşti cu filia Boteşti, Drinova,
Săceni; miercuri 5/18 octombrie, Bucovăţ; joi 6/19 octombrie, Susani,
Sudriaş cu filia Jupani, Bujor(Traian Vuia); vineri 7/20 octombrie,
Povergina; sâmbătă 8/21 octombrie, Surducul Mic, Botineşti. (Duminică
9/22 octombrie, slujbă religioasă la Făget).

742
Aluzie ironică, asemuind pe făgeţeni cu cei care se îmbracă în alte haine pentru a nu fi
cunoscuţi cine sunt, ca, de pildă, la un bal mascat. Aici este vorba de haine „nemţeşti”.
743
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr. 46, p.5.

383
 - Corespondenţele cu privire la vizitele canonice din etapa a doua sunt
mai sărace în furnizarea amănuntelor, mai ales în reproducerea exactă a
cuvintelor episcopului, în conţinutul meniurilor bogate şi gustoase,
predominând aprecierile reporterului sau rezumatul cuvântării arhiereului.
- Spre deosebire de prima etapă, nu ni se precizează componenţa suitei
episcopului, fiind amintiţi doar cei trei diaconi (dintre care, doar Magdescu
nominal, pentru frumoasa lui voce.)
Scurte concluzii şi precizări cu privire la întreaga vizită canonică:
- am reprodus cât mai fidel (aproape textual) corespondenţele
publicate în „Foaia Diecezană” (cu denumirile de atunci ale parohiilor, cu
grafia vremii, cu ezitările ortografice şi ale denumirii aceleiaşi parohii,
conzistor, consistor ş.a.) pentru a cunoaşte cât mai fidel realitatea din
protopopiatul Făget ‒ cu părţile ei frumoase sau urâte, uneori acestea din urmă
exprimate spre dezonoarea localnicilor ‒, dar urmând totodată, exemplul
episcopului care nu s-a reţinut în a nu arăta public neajunsurile din acea
comună bisericească şi chiar din sânul familiei (cazul preotului din Curtea, al
cărui fiu a devenit învăţător la şcoala comunală cu limba de predare maghiară)
cu toate că, după aceea, a servit masa ori chiar a şi dormit la cei criticaţi.
- Pentru a nu supraîncărca textul cu trimiterea, de fiecare dată, la sursa
informaţională, m-am rezumat la a indica în ce număr al „Foii Diecezane” se
poate consulta şi verifica exactitatea ei.
Vizita arhiereului la Balta Caldă
Vizita arhiereului şi a suitei sale la „Balta Caldă” în ziua de duminică
10/23 iulie 1911 nu a putut fi considerată canonică, deoarece acolo nu a
existat nici o comună bisericească şi, ca atare, nici nu a fost inclusă sau
menţionată în programul primei etape. Pentru aceleaşi considerente, această
vizită nu a apărut în „Foaia Diecezană” laolaltă cu reportajele făcute, ci - dată
fiind importanţa şi semnificaţia vizitei - a apărut inainte de a se publica
amănunte despre vizita propriu-zisă, adică în numărul 29 al „Foii Diecezane”.
Aşa aflăm că în faţa unei mulţimi de 6000 de credincioşi, episcopul
Miron a participat la liturghia făcută în aer liber şi la sfinţirea apei de acolo,
care nu îngheaţă niciodată, oricât de geroasă ar fi iarna, din care cauză i se
spune şi „Balta Caldă”.
La propunerea protopopului Sebastian Olariu, poporul aprobă ca în viitor să i
se spună „Izvorul Miron”( în cinstea episcopului Miron Cristea, prezent la
eveniment) în loc de „Balta Caldă”[şi, în consecinţă, sfinţeşte apa izvorului cu
acest nume]. Totodată, se adună bani de la credincioşi, pentru a se ridica o
cruce comemorativă, eventual o capelă mică, în amintirea vizitei episcopului
Miron aci.
În raportul său despre vizita canonică arhierească făcută în
protopopiatul Făgetului, episcopul Miron prezintă, cu mai multe amănunte

384
această vizită. Iată cum îşi incepe episcopul raportul: „În ziua a şaptea [din
prima etapă a vizitei cea din iulie] (...) am petrecut unul dintre cele mai
frumoase momente din timpul arhipăstoririi mele, şi din cele mai înălţătoare
din întreaga călătorie atât pentru mine şi suita mea, care acum devenise (sic!)
mare, cât şi pentru popor. Fiind adecă Duminecă, ne-am fost exprimat dorinţa,
ca la caz de vreme favorabilă să oficiem şi o sfântă liturghie, afară, în aer
liber, lângă un izvor, unde să poată participa poporul din tot jurul. Locul
potrivit s-a şi aflat la aşanumita <<Balta Caldă>> de pe hotarul comunei
Româneşti, care cuprinde apă minerală. Sub un mare cort de verdeaţă,
împodobit cu covoare şi flori, se oficiază pe un timp admirabil în sobor cu
mare azistenţă (sic!) sf liturghie”, cântările executându-le „Reuniunea de
cântări” din Curtea, sub conducerea harnicului învăţător Ioan Cala. „Cântă
bine şi frumos”.
„După slujbă am ţinut poporului adunat din toate comunele învecinate
în număr de aproape 10.000 suflete, o cuvântare, care compusă fiind anume
pentru acest prilej, cuprinde după exemplul celor 7 fericiri tot atâtea
îndemnuri la o viaţă adevărat creştinească, vărsate într-o stilizare concisă,
lapidară. Mângâierea sufletească o puteai vedea pe feţele tuturor. Tot aşa de
mult ne-am însufleţit şi noi clerul şi fruntaşii de dragostea şi încrederea, cu
care poporul se lipea de capul bisericii lor. Poporul, în însufleţirea sa a botezat
acel izvor în amintirea zilei şi a vizitaţiei arhiereşti <<Izvorul Miron>>. La
iniţiativa protopopului Sebastian Olariu, poporul hotărăşte a eterniza prin
monument creştinesc locul şi ziua aceasta. Se face imediat o colectă. Este
vorba de-o cruce frumoasă în formă de <<Troiţă>>; dară cu timpul s-a format
dorinţa a se ridica acolo o mică mănăstire. Pregătirile se fac deja. Colecta a
trecut peste 3000 cor”744.
Se observă că expunerea este laconică, vizând doar persoana sa, cum
este şi firesc, întrucât numai el dă socoteală Consistoriului despre activitatea
depusă.

744
Ibidem, nr. 29, pp.6-7. Protocolul Sinodului eparhial al diecezei gr.or. române a
Caransebeşului. Periodul XV. Sesiunea I. Convocat la Caransebeş pe Duminica Tomii 1
aprilie 1912, Caransebeş [Tiparul Tipografiei Diecezane], 1912, conţine printre alte
documente, în Acluza [=anexa] D, „Raportul despre vizitaţiunea canonică arheirească din
protopopiatul Făgetului”, unde, la p. 70 se afirmă că „a şaptea zi a vizitaţiunii era zi de
duminică 9/22 iulie”. Considerăm corectă data de 10/23 iulie. Citatul reprodus este la p.71.
[În continuare Protocol… 1912].

385
 Aprecierile şi concluziile episcopului Miron asupra vizitei sale canonice
făcute în protopopiatul Făget
Modul în care a efectuat vizita canonică şi rezultatele ei au fost
prezentate de către episcopul Miron, în Raportul său din 1 aprilie 1912, cu
prilejul deschiderii primei sesiuni a sinodului eparhial pe acel an745. În lunga
sa introducere, episcopul afirmă, printre altele: „Am ales de astădată acest
ţinut mai sărac al eparhiei Noastre, pentrucă aici se simţia mai mult lipsa de
încurajare a credincioşilor mai ales la aducerea de jertfe întru susţinerea
şcoalei noastre confesionale, precum şi în multe alte privinţe. Cele ce au
urmat Ne întăresc nădejdea, că ostenelile Noastre n-au remas zadarnice, ci au
început a fi încununate de mulţumitoare succese. Ca şi în urma unei ploi
binefăcătoare venite în urma secetei dogoritoare din toiul verii, au început să
se învioreze sufletele credincioşilor noştri, văzând pe Arhiereul lor în
comunele, unde nici istoria, nici tradiţia nu ne păstrează urme că le-ar fi
cercetat vre-odată episcop român. Astfel au început să răsară ca din pământ şi
în cele mai sărăcăcioase comune, şcoale mari corespunzătoare legii, zidite în
urma însufleţirii fără seamăn a credincioşilor, cari în unele parohii, au jertfit
400% dare de cult pentru salvarea vetrei lor culturale ajunse în primejdie”.
„Din rapoartele protopopului tractual reese, că aceasta vizitaţie
canonică a început a contribui în mare măsură la delăturarea unor scăderi şi
păcate. În unele locuri s-au cununat multe perechi, ce trăiau în concubinat;
iară în altele s-au întărit în credinţă mulţi din cei ce căzuseră în cursele unor
proroci, ce se străduiau a-i deslipi de biserica strămoşească”746.
În continuare, episcopul prezintă, succint, desfăşurarea vizitei pe
parohii, în cele două etape, începând cu sfinţirea bisericii din Făget, la
sfârşitul vizitei canonice.
Deoarece aceste aspecte le-am prezentat deja, nu ne vom opri asupra
lor decât în cazurile în care arhiereul aduce informaţii sau precizări noi.
Margina: „Ne va procura deplin mângâiere şi bucurie, dacă poporul
din o parohie atât de fruntaşă se va năzui a face biserică nouă şi se va grăbi a-
şi salva şcoala confesională care stă închisă, ba chiar încuiată şi cu uşile
pecetluite de autorităţile politice, fiind edificiul necorespunzător legilor şi
cerinţelor pedagogice.
E ruşine pentru o comună fruntaşă ‒ ca Marginea ‒ să nimicească o
şcoală, erezită [=moştenită] de la părinţi”.
Coştei: „O comună mărişoară, curată, cu biserică nouă şi frumoasă. O
parte a poporului nostru era sedus a-şi părăsi credinţa (...) ai preotului nostru
tras în cercetare [penală] pentru delicte grave”.

745
Protocol…, Anexa D, pp.59-80.
746
Ibidem, p.60.

386
 „În Petroasa, Crivina şi Poeni am observat lipsa unei activităţi
pastorale mai intenzive”.
La Tomeşti a combătut secta nazarenismului.
Jupâneşti: după ce arată că aici există pocăiţi pe care i-a combătut,
adaugă: „E o mângâiere, că pocăiţi se fac cei mai slabi [din punct de vedere
cultural] oameni din sat. Se laudă apoi hărnicia poporului, care se ocupă cu
olăritul din vechime”.
La Hăuşeşti a donat 100 de coroane, în scopul renovării bisericuţei.
N-a putut vizita parohia Zolt , „fiind deja seară” deşi era programată vizita.
Cliciova: La sfinţirea bisericii, „fiind de faţă mulţi reprezentanţi ai
administraţiei civile”, i-a îndemnat să înveţe şi limba poporului [român],
deoarece „şi aici are loc [=se potriveşte] maşina pedagogică <<din zece
lovituri aplicate elevilor de învăţător, nouă îi compet[=i se cuvin a fi aplicate]
învăţătorului >>”.
La Bârna nu este amintit conflictul dintre credincioşi şi autoritatea
locală în ce priveşte învăţătorul, din care cauză părinţii nu-şi trimit copiii la
şcoală „care este, practic închisă”.
Bujor (Traian Vuia): „ Hărnicia preotului local, Dimitrie Iosof o
dovedeşte şcoala frumoasă, curăţenia bisericii nouă, chiverniseala corectă a
averii bisericeşti. Dreptaceea m-am simţit îndemnat a decora pe acest slujitor
la altarul Domnului, încă cu ocazia sfinţirii apei << Izvorul lui Miron>> cu
brâu roşu”.
Surducul-mic „ cu biserică şi şcoală necorespunzătoare”.
După ce precizează că vizita canonică s-a încheiat odată cu cea de la
Pogăneşti, episcopul punctează probleme pe care le-a dezvoltat în cuvântările
sale:
- iubirea creştinească, biserica, legea strămoşească, iubirea de neam,
de vatră şi moşia părintească, de datinele şi obiceiurile bătrâneşti, de limba
noastră; credinţa şi iubirea de patrie, de ţară, de Craiul [Regele] nostru...
- comoara neamului nostru fiind copiii, „ am combătut sistemul de 2
copii sau al lipsei de copii”, mai ales că împăratul are nevoie de tot mai mulţi
ostaşi...”
- a îndemnat poporul „Să ţie la toată stăpânirea bisericească, care
munceşte pentru prosperul credincioşilor. Să stimeze protopopul locului, care
lucră în numele Nostru. Să jertfească cu drag pentru biserică şi şcoală; să
plătescă dările; să crească Domnitorului şi ţării soldaţi viteji şi voinici ca
brazii, mai ales, că acum se cer anual cu câţiva zeci de mii mai mulţi
recruţi”.
„Observăm că în toate comunele amintite [,] cu ajutorul însoţitorilor
s’au cercetat amănunţit oficiile parohiale şi epitropeşti, bisericile, şcoalele şi

387
toate recuisitele etc., dându-se pretutindenea îndreptările de lipsă. În toate
comunele bisericeşti ne-am ţinut de datorinţă să cercetăm acasă la ei pe
conducătorii fireşti ai poporului, apoi pe notarul, primarul şi pe câte un fruntaş
al satului. Mai ales ţăranii erau vădit plăcut atinşi de onoarea ce li s-a
făcut”747.
„Din cele spuse până aci Veneratul Sinod eparhial s-a putut convinge
despre influenţia binefăcătoare a acestei vizitaţii canonice asupra
credincioşilor noştri ( sic!) din tractul protopresbiterial al Făgetului”748.

Aprecierile proprii asupra convingerilor pe care şi le-a format

episcopului Miron în urma vizitelor canonice
făcute în protopopiatul Făget
După cum el însuşi a declarat, şi-a început prima vizită canonică la
câteva luni după întronare – în cel mai sărac protopopiat din întreaga dieceză,
în cel al Făgetului, pentru că a constatat „un fel de deznădejde, desurajare” şi
la conducători şi la credincioşi, mai ales în eforturile pentru ridicarea culturii
[a păstrării şcolilor confesionale], simţind nevoia de a insufla în ei „duh de
însufleţire şi de încredere în viitor”. Dar, sosind în protopopiat, s-a bucurat
când a aflat poporul „mai bun şi mai de nădejde de cum am presupus, că aflu
în cel mai sărac tract”. Dacă conducătorii sunt la loc bun [unde se potrivesc],
se pot face multe lucruri bune. „iată numai în anii aceştia [1910-1911, de când
este episcopul eparhiei] am urnit cauza şcolalelor în vr’o 17 comune”749.
Pe baza declaraţiilor de mai sus şi a altora din timpul vizitei, se poate
afirma că episcopul Miron a plecat din protopopiatul Făget cu câteva
convingeri:
- A plecat cu convingerea că este ascultat şi iubit de popor şi de aceea îi
va urma sfaturile date şi îşi va spori eforturile pentru îndeplinirea acestora;
- A plecat cu convingerea că dacă conducătorii îşi vor face datoria, se
vor putea obţine rezultatele aşteptate, condiţia primordială/principală fiind ca
aceşti conducători să se ducă printre credincioşi, să stea de vorbă cu ei, dar, în
aşa fel încât cele spuse să îi entuziasmeze şi să-I convingă în aşa măsură încât
ei să facă jertfele materiale şi băneşti pe care până atunci refuzau să le
înfăptuiască.
Şi, pentru a-i stimula, a început să doneze sume modeste care să
servească drept pildă fruntaşilor satului ca să dea şi ei bani, dar mai mulţi.
(Exemple de acest fel întâlnim la Margina, la Hăuzeşti şi la Povergina, pentru

747
Ibidem, pp. 75-78.
748
Ibidem, p.80.
749
Ibidem, p. 79.

388
şcoală ori/şi biserică). La Jupani, unii fruntaşi au promis că vor contribui cu
sume importante ca să-şi zidească biseică, dacă se va înfiinţa parohia Jupani.
Pildă asemănătoare a fost şi la Bârna, dacă episcopul va repune în funcţiune
învăţătorul dorit şi ales de credincioşi. (Se pare că nu a reuşit, din moment ce
episcopul n-a amintit cererea bârnenţilor). Totodată, considerăm că episcopul
şi-a format o convingere greşită pe baza celor văzute, auzite, promise etc. în
timpul întâlnirii cu poporul, neglijând psihologia maselor, a adunărilor publice
în care contagiunea trăirilor devine, involuntar, prin imitaţie, mai puternică şi
care, de cele mai multe ori, dispar, când participanţii rămân singuri şi
reflectă/judecă „la rece”, cu totul diferit.
Probabil că episcopul a gândit, în sinea sa: dacă enoriaşii din cel mai
sărac tract sunt dispuşi să facă jertfe, oricât de mari ar fi ele, pentru a-I
îndeplini solicitările, cu atât mai mult le va putea cere enoriaşilor din
protopopiatele celelalte care sunt mai bogate, să facă jertfe, sacrificii
asemănătoare. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că „săracul este mai dispus
decât bogatul să te ajute, la nevoie” şi că nu trebuie să procedăm ca birjarul
care „dă cu biciul tot în calul care trage”.
Două exemple din viaţa Consistoriului caransebeşan din anii păstoririi
episcopului Miron.
Primul. La sfârşitul cuvântării sale rostită în deschiderea sinodului
eparhial din 17 aprilie v. 1911, el înştiinţează deputaţii prezenţi [formal,
deorece ei ştiau dinainte ceea ce urma să le spună arhiereul] următoarele:
„Colecta pentru întemeierea unui nou fond eparhial şi îndeosebi pentru zidirea
unui seminar episcopesc s-a iniţiat prin pastorala-apel, emisă sub numărul
1263/1911. Începutul contribuirilor e mult promiţător şi dacă organele
bisericeşti îşi vor face toată datorinţa şi astfel însufleţirea se va generaliza –
rezultatul va trebui să fie frumos”750.
Este uşor de dedus că măsura nu îi afecta în mod deosebit pe ei, ci pe
preoţi (şi pe învăţători), căci cursanţii la teologie vor beneficia de seminar. De
aceea cererea a fost votată şi colecta a continuat751.
Dar, dacă episcopul ar fi aruncat o privire fugitivă asupra câtorva liste
de subscripţie şi ar fi comparat, de pildă, contribuţia unui avocat, medic,
jurist, etc., cu cea a unui preot şi învăţător, suma subscrisă de şef cu cea
donată de subalternii săi şi ar fi comparat, mintal, cam care ar putea fi venitul
avocatului, medicului cu cel al preotului şi învăţătorului, salariul şefului cu
cele ale subalternilor, nu i-ar fi fost greu să compare cam cu cât la sută din
venitul fiecăruia a contribuit acesta. Concluzia i-ar fi spus multe.

750
Petru Călin, op. cit., p. 228.
751
Cu cât au contribuit la acest fond peoţii şi învăţătorii, precum şi alţi enoriaşi din
protopopiatul Făget vom prezenta, evident nu integral, ceva mai târziu.

389
 Al doilea exemplu: În cuvântarea sa rostită în deschiderea sinodului
eparhial din 13 aprilie v. 1914 – plecând de la premisa că „biserica noastră
ortodoxă română după organizaţia ei, nu este exclusiv o insituţie religioasă, ci
şi propovăduitoare [a] culturii româneşti în masele largi ale credincioşilor ei”,
(…) ceea ce ne impune că „trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru
întărirea nu numai a ortodoxismului credinţei noastre, ci şi pentru promovarea
culturii noastre româneşti, infiltrate cu duhul învăţăturilor bisericeşti”, precum
şi de la constatarea că „în arhidiecesa Transilvaniei şi în eparhia Aradului
intelectualii merg, precum se cuvine, în fruntea poporului şi în privinţa
jertfelor pentru biserică şi instituţiilor ei”, pe când „în eparhia noastră pătura
de sus a intelectualilor nu are vreo specială sarcină culturală…” decât în
câteva parohii – episcopul consideră că „a sosit timpul să aplicăm faţă de toţi
cărturarii noştri cari s-au ridicat din popor şi trăesc de la el, cuvântul liturgic
«ale tale dintru ale tale» [deci numai o parte, nu integral, să-ţi revină din
ceea ce ai câştigat], adică să decretăm după exemplul celorlalte eparhii surori
ale mitropoliei noastre, pe bărbăţii din clasa intelectualilor noştri, o dare
culturală pentru eparhiile şi instituţiile ei centrale” 752(subl. n.).
Nu cunoaștem dacă deputaţii eparhiali – intelectuali, aproape în
totalitatea lor – au aprobat/votat sau nu cererea episcopului, căci n-am găsit
informaţii certe în acest sens dar, şi în cazul în care ar fi votat-o, izbucnirea
Marelui Război în anul 1914 ar fi dat-o peste cap, în ambele cazuri darea
culturală impusă intelectualilor români nefiind achitată.
Urmările reale ale vizitei
Vizita canonică a episcopului Miron a avut câteva urmări atât asupra sa
cât şi asupra protopopului, preoţilor, învăţătorilor, a tuturor enoriaşilor
protopopiatului Făget. Vom încerca să le sintetizăm, fără pretenţia de a le fi
putut identifica pe toate.
Urmări asupra episcopului însuşi:
- După cum am menţionat deja, episcopul Miron a plecat cu cinvingerea
că, prin cuvinte mobilizatoare, îşi va putea convinge subalternii, enoriaşii să
accepte jertfe ‒ cum prefera să spună sacrificiilor băneşti ‒ oricât de mari ar fi
solicitările sale şi fără a ţine prea mult seama de condiţiile reale ale enoriaşilor
şi clerului din fiecare protopopiat;
- A privit cu optimism, primele reuşite ale vizitei: botezarea apei calde
de la Româneşti „Izvorul Miron” în loc de „Balta Caldă” şi subscripţia
începută chiar în ziua vizitei sale la „Balta Caldă” ca, în amintirea vizitei sale
acolo, să fie înălţată o cruce, înlocuită cu o troiţă şi în final, cu o mănăstire
propriu-zisă;
752
Petru Călin, op. cit., pp. 235, 237;

390
 - La deschiderea lucrărilor Sinodului eparhial, întrunit în prima sa
sesiune din anul 1912, episcopul vorbeşte despre „vreo” 17 urniri din
protopopiatul Făget, în ce priveşte zidirea de şcoli şi de biserici, în acest
„vreo” fiind incluse şi construcţiile începute pe timpul păstoririi episcopului
Nicolae Popea sau chiar ale lui Ioan Popasu.(Lăsăm la o parte acest „vreo”
care era, în realitate, mult mai mic decat 17);
- Benefică pentru protopopiat a fost în special grija sa de a sprijini cu
diferite sume de bani înălţarea (finalizarea) unor edificii şcolare ori biserici.
Uneori modeste, sumele alocate sunt cel puţin dovada că nu şi-a întors faţa, că
nu a neglijat total protopopiatul cum a procedat episcopul Popea. (Exemple
concrete vom prezenta mai încolo).
Urmări asupra protopopului, clerului şi enoriaşilor:
- O primă consecinţă, cu caracter general, a fost schimbarea pozitivă ‒
cel puţin la inceput ‒ a atitudinii tuturora în ce priveşte îndeplinirea sarcinilor
ce le reveneau, probabil convingându-se că cu episcopul Miron „nu este de
glumit”, el fiind exigent.
- Raporturile protopopului Sebastian Olariu cu preoţii şi cu învăţătorii în
ce priveşte îndeplinirea sarcinilor, au fost asemănătoare cu cele ale
episcopului respectiv faţă de eparhieni. Episcopul Popea şi-a stabilit drept
unică legătură cu ei (în ambele sensuri) prin protopopi: toate ordinele
circulare ale Consistoriului şi ale sale le adresa fie nominal protopopilor, ca
aceştia să gasească modalităţile concrete de executare a dispoziţiilor primite,
fie ca protopopii să difuzeze, prin multiplicare, ordinul circular respectiv către
toate comunele bisericeşti, dar, în acelaşi timp, accepta ca orice solicitare a
cuiva să fie trimisă exclusiv prin protopopiatul căruia aparţinea solicitantul.
Analog s-a comportat şi protopopul. Ilustrativ, în această privinţă, sunt desele
solicitări ale episcopului Popea ca Sebastian Olariu să se ducă personal în
parohia în care a fost informat de către protopop că există pericolul de a
pierde şcoala confesională dacă Consitoriul nu-i acordă sprijin financiar şi să
convingă pe credincioşi să nu renunţe la şcoală. Or, protopopul a transferat, la
rândul său, această sarcină asupra parohului din acea comună bisericească, în
loc să se ducă personal aşa cum îi ceruse superiorul.
Episcopul Miron cerea contactul nemijlocit al conducătorului cu cei
vizaţi, care trebuia convinşi, recurgându-se la cuvinte mobilizatoare, apte de
a-i entuziasma până la a accepta jertfa ce li s-a cerut să o facă.

391
 Un prim exemplu de acest fel îl constituie apelul protopopului la preoţi
şi la învăţători ca să contribuie cu anumite sume de bani pentru zidirea
seminarului teologic la Caransebeş şi să colecteze de la enoriaşi bani, pe baza
listelor de subscripţie. În acest sens, întruneşte la Făget pe toţi preoţii
tractului. Nu ştim dacă şi în ce măsura mai era nevoie să pledeze protopopul
în favoarea importanţei clădirii seminarului teologic pentru a-i entuziasma ca
să accepte ajutorul cerut şi nici dacă cei cărora li s-a cerut o contribuţie
veniseră de acasă convinşi de vizita canonică, de profesiunea pe care o aveau
ori din alte considerente au donat o sumă de bani, cunoaştem doar rezultatul
publicat de „Foaia Diecezană”753.
Iată textul:
„Parohii din protopresbiteratul Făgetului, întruniţi în conferinţă în ziua
de 17 November, au hotărât ca în principiu, fiecare preot să contribue cu cel
puţin 100 de coroane pentru zidirea seminarului episcopesc. Au iscălit
următoarele contribuţii:
- 300 coroane: protopopul Sebastian Olariu; Ioan Ştefanovici-
Cliciova;
- 200 coroane: George Răbăgia- Drinova «cu toate că are mai mulţi
copii la şcoală şi fete de măritat, cari reclamă cheltuieli»; Serafin Băian-
Margina; George Garoiu- Fârdea;
- 150 coroane: Nicolae Gherga- Fărăşeşti «deşi are 2 copii la şcoală»;
Inocenţiu Bogdan - capelan Făget «cu toate că abia acum [de curând] şi-a
măritat o fată deci a avut destule spese»; Nicolae Cibian- Temereşti
- 100 coroane: Patrichie Miclăuş- Povergina; Filimon Titel- Curtea;
Teodor Baianţu- Româneşti; Romul Furdui- Zolt; Dumitru Iosof- Bujor
(Traian-Vuia); Samson Petric- Susani; Romul Radulovici- Boteşti (corect:
Băteşti), «deşi pe cât ştiu are copii la universitate»; Nicolae Brândeu-
Surducul mic; Alex.[andru] Popovici- Bucoveţ, «cu toate că are trei fete de
măritat»; Iosif Olariu- Sărăzani; Ioan Iclozan- Băseşti; Iosif Unipan-
Jupâneşti; Vichentie Ciorogariu- Seceni; Dimitrie Nistor- Petroasa «deşi are o
parohie mică şi o sesie de pietri [pietroasă, slab productivă]»; Teofil Bucşa-
Luncani; George Gârbacea- Brăneşti,«deşi are fiu la universitate»; George
Mateiu- Sinteşti; Antoniu Angel- Coşava; Aurel Barboni- Tomeşti; Traian
Borduş- Bichigi; Ioan Alexandrescu- Breazova (deja publicat într-un număr
anterior); Ioan Făraş- Homojdia”. Se aduagă Virgiliu Lugojan- Botineşti,
«deşi are un fiu la Universitate şi familie grea», al cărui nume apare în
numărul următor al „Foii Diecezane”, care precizează că menţionarea lui în
numărul anterior a fost omisă din greşeală.

753
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1912, nr. 48, p.1.

392
 Obs.1. În „Foaia Diecezană” sumele au fost precizate la sfârşitul
enumerării preoţilor care au subscris aceeaşi sumă. Am considerat că
menţionarea lor la început este mai potrivită;
Obs.2. Lista este importantă şi pentru că ne ajută să cunoaştem numele
tuturor preoţilor în anul 1911, precum şi disponibilităţile (ori posibilităţile) de
a oferi sprijin ale fiecărui preot.
Revenim la „Foaia Diecezană”, care face următorul comentariu după
ce a publicat lista: „Cine ştie că protopopiatul Făgetului este cel mai muntos şi
mai slab din toată eparhia, acela îndoită bucurie trebuie să simtă, când vede că
prin acesta frumoase contribuiri clerul din [protopopiatul] Făget a ajuns la
locul prim (subl.t.) şi cel mai onorific prin faptul, că până acum nici un singur
preot n’a oferit sub 100 coroane. Aceasta face multă cinste tractului întreg,
clerului şi îndeosebi protopopului, care-i conduce şi i-a ştiut însufleţi pentru
nobilul scop”754. „Această veste a cauzat multă bucurie episcopului Miron, iar
pilda lor trebuie urmată de alte protopopiate, care fiind mai cu stare vor reveni
asupra ofertelor lor adeseori disparent [disperant?] de mici”. Şi învăţătorii din
tractul Făgetului au decis, în conferinţa lor să contribuie unul [fiecare] cel
puţin cu 50 coroane. „Laudă lor!”.
În afară de contribuţiile proprii preoţii au reuşit să convingă
comitetele/consiliile parohiale şi pe unii credincioşi să contribuie şi ei la
construirea seminarului teologic. Câteva exemple:
Până la începutul lunii decembrie 1911 au fost adunate 845 coroane,
87 fil. S-au evidenţiat comunele parohiale: Băteşti (100 coroane cu sprijinul
comitetului parohial şi 38 coroane de la credincioşi); Botineşti (104 coroane,
70 fil.); Româneşti (învăţătorul Ioan Gander 10 coroane; Marta Somogyi
[proprietara domeniului] 10 coroane; Traian Musicov 5 coroane); Sudriaş-
Jupani 252 coroane, din care 200 coroane a subscris parohia; Susani 91
coroane, [marele proprietar român] George Albulescu [din Nevrincea] 20
coroane. La Temereşti, elevii de şcoală au adunat de la colegi, fraţi etc. 7
coroane, 66 bani [fileri]; parohia Zolt a subscris 100 coroane755. (De
menţionat că, mai ales parohiile, comitetele parohiale şi implicit epitropiile
locale au subscris suma cu condiţia ca ajutorul promis/subscris să fie achitat
în rate).
În afară de sfinţirea celor trei biserici şi de participare la punerea
pietrei de temelie a viitoarei biserici (mănăstiri) de la „Balta Caldă”, devenită
„Izvorul Miron”, din timpul celor două vizite canonice din anul 1911, alte

754
Ultima frază este redactată confuz şi probabil că se dorea să exprime ideea că ,credincioşii
pe care îi conduc preoţii, prin sacrificiile lor, i-au însufleţit şi pe cei care-i conduc să le
urmeze exemplul.
755
„Foaia Diecezană”, an XXVI, 1911, nr. 50, p.1.

393
relaţii directe mai importante pe linia bisericească nu au mai fost. Să amintim
doar că, după ce a devenit Mitropolit-Primat al Bisericii Ortodoxe Române
unite şi stabilindu-se la Bucureşti, cu prilejul despărţirii sale de Episcopia
Caransebeşului la sfârşitul anului 1919, a donat 5000 cor. pentru mănăstirea
de la „Izvorul Miron”.
În schimb legăturile sale cu parohiile din acest protopopiat în privinţa
ajutorări lor de a-şi construi edificii şcolare proprii, corespunzătoare
exigenţelor MCIP, au fost mult mai intense şi fructuoase. Le vom prezenta ca
încheiere. (Edificiile şcolare)

3. Preocuparea episcopului Miron Cristea

de a dezvolta baza materială a episcopiei
Desigur baza materială a episcopiei nu era formată numai din baza
materială din centrul eparhial de la Caransebeş, ci şi din cea a tuturor
protopopiatelor şi din cea a tuturor parohiilor (biserici, şcoli, case parohiale,
etc.), ‒ pe care episcopul s-a străduit să le dezvolte donând, în unele cazuri,
sume proprii care să-i stimuleze pe credincioşi în a-i urma exemplul, sau
donând ajutoare din fondurile speciale ale episcopiei ‒, însă în dezvoltarea
bazei materiale din eparhie rolul determinant îl aveau localnicii, preoţii şi
credincioşii. De aceea noi vom urmări preocuparea episcopului de a dezvolta
baza materială/averea de la Caransebeş, dezvoltare care s-a făcut (în măsura
în care s-a făcut) tot cu sprijinul credincioşilor din eparhie. Contribuţiilor
celor din întreaga episcopie li s-au adăugat ajutoare/donaţii din afara ei (de
exemplu, sprijinul bănesc al generosului Vasile Stroescu), o parte din
veniturile obţinute din arendarea terenurilor agricole ale episcopiei etc.
Îndată după instalarea sa ca episcop, Miron Cristea a căutat să-şi lege
numele de o mare realizare în Caransebeş: construirea unui nou sediu pentru
Institutul teologic diecezan ‒ căruia el îi zicea seminar ‒ care să asigure buna
desfăşurare a activităţii didactice, dar şi condiţii civilizate de locuire şi studiu
pentru cursanţi.
Am amintit deja (cu alt prilej) circulara nr. 1263 din 1 martie 1911 în
care făcea apel ca „toată suflarea din eparhie să contribuie, cu ajutoare, la
înălţarea seminarului”, precum şi modul exemplar în care s-au mobilizat, mai
ales preoţii şi învăţătorii din protopopiatul Făget pentru a sprijini iniţiativa
ierarhului lor. Însă, entuziasmul iniţial de a contribui cu bani la construirea
seminarului a fost de scurtă durată, ceea ce l-a făcut pe episcopul Miron să
constate că, la finele anului 1912, au fost adunate abia 200.000 coroane, adică
jumătate din totalul sumei necesare. Această situaţie neprevăzută, l-a
determinat să amâne începerea lucrărilor de zidire a seminarului în 1913, să
adreseze noi apeluri la a se continua acţiunea de strângere a fondurilor,
propunând şi noi modalităţi: organizarea de către tineri a unor concerte şi/sau

394
reprezentaţii teatrale, iar veniturile încasate să fie donate în sprijinul
construirii seminarului, copiii de şcoală să fie îndemnaţi să facă economii, în
acelaşi scop; să se diversifice modalitatea de donaţii ‒ nu numai în bani, ci şi
în produse, care să fie, după aceea ‒ valorificate (vândute şi banii încasaţi să
fie donaţi) etc756. Dar speranţa sa mare era în aportul intelectualilor români
ortodocşi.
Peste câteva luni va izbucni Marele Război (Primul Război Mondial),
cu urmările lui negative: confiscarea produselor agricole pentru sprijinirea
frontului, inflaţia, răspândirea epidemiilor care au provocat decese mai multe
decât războiul, înfrângeres Austro-Ungariei şi alipirea Banatului central şi de
est (din care făceau parte protopopiatul Făget şi cea mai mare parte a
episcopiei, inclusiv reşedinţa Caransebeş) la România, plecarea episcopului
Miron la Bucureşti, unde a fost ales Mitropolit-Primat, aşa încât din
sacrificiile preoţilor şi învăţătorilor, nu s-a ales nimic. Şi Daniel Alic afirmă
acelaşi adevăr: „Criza adusă de izbucnirea primei conflagraţii mondiale,
liberalizarea preţurilor şi intensificarea luptei naţionale au făcut imposibilă
ridicarea construcţiei. Abia peste 20 de ani, în timpul păstoririi episcopului
Vasile Lăzărescu (1934-1941), s-a reuşit edificarea construcţiei dorite de
Miron Cristea”757.
Episcopul Miron a continuat politica predecesorilor săi atât în ce
priveşte dezvoltarea centrului eparhial şi a instituţiilor sale, cât şi întocmirea
preliminarului (a proiectului de ....) în sprijinul acestei politici.
Câteva exemple, spicuite din „Preliminarul diecezei gr. or. române a
Caransebeşului pe anul 1913”758, care să susţină această afirmaţie.
-Fondul general administrativ are Venite în total de 78.625,06
coroane, cele mai importante surse de Venit fiind „ajutorul de stat” (19.800) şi
„fondul bisericesc clerical” (19.000), Spesele (Cheltuielile) totale, repartizate
pe cele trei senate (bisericesc, şcolar şi epitropesc) ridicându-se la 97.764,46
cor., cu un deficit planificat de 19.139,40 cor. (care trebuia acoperit din
Venitele celorlalte fonduri).
Interesantă este şi structura cheltuielilor fiecăruia din cele trei fonduri.
De pildă, salariul asesorului ordinar de la senatul bisericesc (cu adaosul
personal şi cele 600 cor. pentru cvartir) este de 4000 cor., în timp ce „pentru

756
Vezi Daniel Alic, op. cit., p.224.
757
Daniel Alic, op. cit., p.224. Pr. Vasile Ioan Chirali (loc. cit., p.46) face câteva confuzii şi
afirmaţii eronate. „Prima mare realizare a sa fost noua clădire a seminarului şi Institutului
Teologic, care a costat 200.000 coroane, el însuşi donând 5000 cor. Războiul a împiedicat
finalizarea construcţiei făcută de Vasile Lăzărescu”. Acel şi dovedeşte că el făcea distinctive
între seminar şi institute. Apoi, că episcopal Miron a început construcţia, cheltuind 200.000
cor., finalizarea acesteia făcând-o episcopal Vasile Lăzărescu.
758
Protocol 1912, Anexa F, pp. 85-90.

395
ajutorarea bisericilor sărace” sunt prevăzute 400 cor., adică de 10 ori mai
puţin. Principalele cheltuieli ale senatului epitropesc sunt: „convenţia
episcopească” 12.792,46 cor., „spesele sinodului eparhial” 2800 cor.; spesele
cu ceilalţi funcţionari şi slujitori ai episcopiei, plus celelalte cheltuieli aferente
ei se ridică la peste 22.000 cor.; „pauşalul” celor 11 protopresbiteri diecezani
(diferenţiat după numărul parohiilor şi cel al credincioşilor) este de 4600
cor.(cel al protopopului Făget fiind de 600 cor.).
Fondul preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor[fostul fond
preoţesc], constituit prin contribuţia obligatorie a fiecărui preot, are la Venite
prevăzută suma de 58.900 cor. (din care „Interese” 20.000 cor.759 şi „arenzi”
de la sesiunile parohiale reduse 34.000 cor), iar la Spese 24.800 cor. [cu un
„Prisos”/Beneficiu de 34.100 cor.] Iată şi principalele spese: „Fondul general
[al administratorului] pentru administrare” 2.400 cor.; „ajutoare” [acordate]
preoţilor 1.200 cor.; „Desdăunarea protopresbiterilor pentru perderea venitului
dela şedule” 5.000 cor.; „Contribuţiuni şi spese de regulare (regularizare) a
Timişului pentru sesiunile parohiale reduse pe anul 1913" 10.000 cor.;
„Ajutoare preoteselor văduve şi orfanilor” 5.000 cor.; „Diferite” 1.200 cor.
Atât din spesele senatului bisericesc, cât mai ales din spesele Fondului
preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor rezultă nedreptăţile făcute
parohiilor, parohilor, văduvelor, orfanilor. Ei, care contribuie cu cele mai mari
sume la formarea tuturor fondurilor episcopeşti beneficiază de cele mai mici
cheltuieli în favoarea lor: 400 cor.,pentru toate parohiile din eparhie şi 6.200
cor. din totalul fondului constituit numai de ei, adică ceva mai mult de o
zecime. Din contribuţiile lor sunt dezdăunaţi protopopii pentru că şi-au
pierdut, începând cu anul 1895, veniturile pe care le obţineau de la cuplurile
(credincioşii) care doreau să se cunune pentru că protopopii le eliberau
adeverinţa (şedula) pe baza căreia preotului i se îngăduia să oficieze cununia
religioasă. Şi tot din contribuţia lor, episcopia şi-a încasat veniturile pe care
le-au pierdut în urma inundaţiilor provocate anterior de râul Timiş, şi a iniţiat
lucrări de regularizare a acestui râu, pentru a prevenii inundaţii viitoare.

4. Situația Episcopiei Caransebeșului în anii 1918-1919

Evenimentele militare și politice din a doua jumătate a anului 1917 au
dovedit clar că Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și
Turcia) nu mai pot câștiga războiul, în ciuda faptului că Rusia (una din
principalele și cele mai importante membre ale Antantei, care menținea o
parte din trupele germane și austro-ungare pe frontul răsăritean al Europei) a

759
Vasile Ioan Chirali (loc. cit., p.48), afirmă că, în 1913, acest fond a ajuns la 51.615 cor.,
ceea ce explică şi posibilitatea includerii sumei de 20.000 cor. ca „ interese” (dobânzi în urma
capitatlului amintit).

396
fost scoasă din război de către Lenin, după revoluția din octombrie 1917 în
această țară și prin încheierea păcii cu Germania la Brest-Litovsk în
februarie/martie 1918.
Înfrângerile pe front au obligat Bulgaria să ceară armistițiu în 25
septembrie 1918, urmată de Turcia (14-15 octombrie), apoi de Austro-
Ungaria și, în sfârșit, de Germania (27 octombrie). Deși lupte de proporții mai
mici au continuat până în 1919, Războiul cel Mare poate fi considerat încheiat
în ultimele luni ale anului 1918. În paralel cu depunerea armelor de către
adversarii lor, trupele Antantei au căutat să ocupe cât mai multe teritorii ale
foștilor inamici pentru menținerea ordinei și pentru a împiedica extinderea
ideilor holșevice în Europa, așa cum se reușise, de exemplu, în Ungaria unde
a fost proclamată Republica sovietică ungară, condusă de Béla Kuhn.
În ceea ce privește Banatul, deci teritoriul eparhiei Caransebeșului,
situația a devenit complicată, pentru că fiecare minoritate națională dorea să-și
instaureze, șă-și mențină puterea politică (precum germanii și maghiarii) sau
să fie alipit Banatul Țării-mamă (românii și sârbii). În plus, și modul în care a
fost încheiată Convenția de armistițiu la Belgrad în 13 noiembrie 1918 între
Antanta (reprezentată de militarii francezi) și Ungaria, a favorizat Serbia,
trupele aliate (franceze) vor ocupa Banatul pentru a menține ordinea până la
încheierea păcii, însă până la sosirea trupelor franceze, s-a permis armatei
sârbești să intre în Banat pentru a păstra ordinea și a asigura liniștea și
proprietatea cetățenilor. Numai că trupele sârbești au venit în Banat ca trupe
de ocupație, pentru a fi siguri că, dacă nu întregul Banat, cel puțin partea sa
centrală și de vest va intra în componența Statului sârb, prin hotărârea
membrilor Conferinței de Pace. Dar, chiar și până atunci comandanții militari
sârbi se comportau ca și cum Banatul aparținea deja Serbiei: au cerut preoților
români să pomenească, în serviciul religios, ca rege al lor, pe regele sârb Petru
(nu pe regele Ferdinand, cum dăduse dispoziție episcopul Miron), au început
persecutarea naționaliștilor bănățeni români (mai ales a acelor din părţile
Vârşeţului, pe care i-au închis la Belgrad), care militau pentru unirea
Banatului cu România, așa cum stipula și Înțelegerea din 1916 dintre Aliați și
Regatul României. Prigoana a fost deosebit de puternică înainte de 1
decembrie, căutând să împiedice plecarea la Alba Iulia, mai ales a delegaților
cu drept de vot (ceea ce au și reușit parțial).
Intențiile reale ale trupelor sârbești s-au concretizat și prin ocuparea
întregului Banat în circa două săptămâni de zile, ajungând, în părțile
Făgetului, până la Poieni, Tomești și Luncani, (unde s-au înregistrat ciocniri
între trupele sârbești și gărzile naționale române, obligând aceste trupe să se
retragă), precum și prin aplicarea și respectarea hotărârilor organului
administrativ creat de Consiliul Național Sârb. La 24 noiembrie 1918 st.n.
Vecea Populară Centrală de la Zagreb, la care au participat Consiliul Național

397
Sârb, Consiliul Național Croat și Consiliul Național Sloven, a hotărât ca toate
teritoriile care au aparținut Austro-Ungariei să se alipească Regatului Serbiei
sub conducerea dinastiei Karagheorghevici/Karageorgević, dinastia acestui
regat. Aspirantă mai era și familia Obrenovici/Obrenović, înlăturată de la
conducere de către familia Karagheorghevici]. În urma acestei uniri s-a mai
decis ca noul stat să nu se mai numească Regatul Serbiei, ci Regatul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor pentru a releva egalitatea tuturor slavilor de sud, în
cadrul noului stat, deci că este un stat şi al muntenegrenilor, bosniecilor etc..
La 1 decembrie 1918 (18 noiembrie st.v.), deci în ziua în care românii
adunați la Alba Iulia hotărâseră unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și
Maramureșului, are loc proclamarea oficială a Regatului Sârbilor, Croaților
și Slovenilor, în frunte cu dinastia Karagheorghevici. Întrucât sârbii erau
viețuitori în fosta Austro-Ungarie în ceea ce s-a numit oficial între 1849-1860,
Voivodina Sârbească și Banatul Timișan/Timișorean, organul lor
administrativ numit Narodna Uprava [ad litteram Administrația/Conducerea
Populară]760, cu sediul la Neoplanta (Novi Sad) și-a extins autoritatea și în
Banat.
Pentru a dovedi conducătorilor eparhiei Caransebeșului că aceștia se
află sub autoritatea Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Narodna
Uprava a cerut Consistoriului diecezan un conspect cu ajutoarele de care au
beneficiat preoții eparhiei din partea fostului guvern maghiar, pentru ca Statul
sârb să le acorde în continuare. Sesizând intervenția mascată a solicitanțiilor,
episcopul Miron a refuzat să le dea un asemenea conspect761.
Omițând și alte aspecte, să reținem că la insistențele fruntașilor
români, trupele franceze au început să-și facă prezența în primele zile ale lunii
decembrie 1918, comanda acestor trupe fiind stabilită la Lugoj, sub
conducerea generalului Leon Farret. Pentru a curma abuzurile trupelor
sârbești în cel puțin pe o parte a Banatului, la 28 martie 1919 în Banat s-au
creat două zone administrative: una, în care erau prezente numai trupe
franceze, cuprindea teritoriile fostului Comitat Caraș-Severin la care se

760
Daniel Alic, op.cit., p.365 denumește Narodna Uprava Consiliul Național Sârb [vezi
op.cit., p.366: „Același consiliu, Narodna Uprava din Neoplanta (Novi Sad)...]. Or, există
deosebiri între ele: Consiliul Național Sârb este un organism politic, pe când Narodna Uprava
este unul administrativ, așa după cum, în urma hotărârii de la Alba Iulia de unire cu România,
au fost constituite Marele Sfat Național Român care să hotărască în problemele esențiale ale
românilor din fosta Austro-Ungarie și Coniliul Dirigent (guvern provizoriu) care să
administreze teritoriile hotărâte a fi alipite României, până la luarea deciziei definitive a
soartei acestor teritorii, de către Conferința de Pace de la Paris. Rezultă că Narodna Uprava a
fost pentru sârbi ceea ce a fost Consiliul Dirigent pentru români.
761
Daniel Alic, op.cit., pp. 365-366.

398
adaugă plasele Buziaș, Recaș și Aradul Nou762 și în care s-a menținut
administrația maghiară, menținerea ordinii fiind încredințată jandarmeriei
maghiare, și alta, în care erau prezente trupele sârbești, cu centrul la
Timișoara, care cuprindea teritoriile fostelor comitate (județe) Torontal și
Timiș (cea mai mare parte). Aici au fost aduși cetățeni sârbi, care au ocupat
principalele posturi administrative, iar la Timișoara, căpitan suprem orășenesc
(prefec de poliție) a devenit Dr. Jivanovici Mihai.
Se observă că protopopiatul Făget a aparținut zonei franceze și că
protopopiatul Vârșețului (cea mai mare parte) și Panciovei (în totalitate) au
rămas sub autoritatea sârbească.
Încă de la începutul anului 1919 guvernul român și sârb au fost
informate, în secret, cu privire la divizarea Banatului între România și Serbia,
iar în iunie 1919 Consiliul Suprem al Conferiței de Pace de la Paris le-a adus
la cunoștință și decizia finală: două treimi revin României și o treime
Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, urmând ca delimitarea exactă
(trasarea liniei de graniță) să fie făcută de către o comisie mixtă româno-sârbă.
Aflând din timp că vor pierde Timișoara, autoritățiile sârbești, cu sprijinul
armatei, au trimis din timp în Serbia tot ce se putea trimite, jefuind bunurile
românilor din teritoriile pe care le vor pierde, provocând mari nemulțumiri.
Au existat nemulțumiri și în rândurile românilor (mai ales din părțile
Vârșețului unde satele românești formau majoritatea populației) știind că vor
rămâne definitiv sub autoritatea sârbească, dar și în rândurile sârbilor rămași
sub stăpânirea românească. Nemulțumirile s-au acutizat când au constatat
modul arbitrar în care a fost trasată frontiera763, pentru a fi repectată proporția
în care a fost împărțit Banatul. De pildă, satul Lunga de lângă Comloșu Mare
este și astăzi împărțit între România și Serbia. Românii din părțile Vârșetului

762
Ibidem, p. 368. Cf. Constantin Brătescu, Biserica strămoșească din Banatul de sud și
contribuția sa la făurirea României Mari (1867-1919), Editura Dalami, Caransebeș, 2007,
p.26. William Marin afirmă că, în urma înțelegerii intervenite între generalul Leon Farret,
comandantul diviziei 11 coloniale franceze, și vice comitele comitatului Caraș-Severin, s-a
hotărât înființarea unui nou comitat (județ), numit comitatul Lugoj, care să cuprindă orașele
Lugoj, Caransebeș și Reșița, precum și 15 plăși, în care plășile Făget, Bega, Bozovici, Lipova,
Lugoj, Mureș, Timiș și Teregova să fie cuprinse (în noul comitat) în totalitate, celelalte plăși,
doar parțial – vezi William Marin, Ion Munteanu, Gh. Radulovici, Unirea Banatului cu
România, Timișoara, 1968, p.191.
763
Comisia pentru trasarea unei linii de demarcație provizorie între părțile revenite fiecăreia
din cele două țări avea sediul la Timișoara și se afla sub președinția generalului francez De
Tournade. Partea română era reprezentată în comisie prin colonelul Virgil Economu, iar
partea sârbilor prin col. Velcovici (Velcović). Linia de demarcație indica trupelor sârbești
teritoriul până la care trebuiau să se retragă (între 28 iulie-3 august 1919, ca dată limită) – Ion
Munteanu, în William Marin, Ion Munteanu, Gh. Radulovici, op.cit., p. 196. Cf. Hockl Nik
Hans, Das deutsche Banat (Bantul german), Timișoara, 1940, pp. 35-37.

399
au constatat că satele lor sunt în Serbia, iar terenurile agricole sunt în
România. Dar, în ciuda tuturor protestelor, situația a rămas neschimbată.
Marile puteri au permis armatei române să intre treptat în teritoriile
revenite României și să instaureze administrația românească, înlocuind trupele
franceze și pe cele sârbești. La 23 mai 1919 au ajuns la Lugoj 55 jandarmi
români venind de la Deva764, de unde urmau să fie repartizați în tot județul
Lugoj, iar la 28 mai avocatul Dr. Gh. Dobrin a fost instaurat prefect al zonei
franceze cu reședința în orașul Lugoj. În zona ocupată de trupele sârbești,
acestea și-au retras armata pe la mijlocul lunii iulie, (ultimul eșalon la 26 și 27
iulie) așa încât trupele românești au intrat în Banat în 22 iulie, iar la 25 iulie
1919 Consiliul Dirigent îl numește pe avocatul Dr. Aurel Cosma,
conducătorul organizației PNR din Timișoara, ca prefect al județului Timiș,
căruia i se atașează și partea din fostul comitat (județ) Torontal revenită
României, formându-se în felul acesta județul Timiș-Torontal.
În paralel cu grija de a feri eparhia de pretenții și abuzuri ale trupelor
sârbești devenite, din trupe de asigurare a ordinei în Banat, în trupe de
ocupație, menite să instaureze stăpânirea Regatului Serbiei în întregul Banat,
episcopul Miron era preocupat și de soarta viitoare a Arhiepiscopiei și
Mitropoliei Transilvaniei și Banatului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române
(BOR) din România Unită (România Mare). De aceea era obligat să petreacă
tot mai mult timp la Sibiu sau în alte părți, ceea ce l-a determinat să
încredințeze principalului și fidelului său colaborator Filaret Musta
conducerea eparhiei Caransebeșului și rezolvarea tuturor afacerilor complexe
ale episcopiei.
Arhiereii români aparținând Mitropoliei de la Sibiu erau convinși că
după unirea politică a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului
hotărâtă la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, trebuie luată decizia unificării și a
Bisericilor celor două entități religioase române.
Așa s-a ajuns la „Hotărârea Sinodului episcopesc al Mitropoliei
ortodoxe române din Ardeal, Banat și părțile românești din Ungaria,
privitoare la reunirea Bisericii din această Mitropolie cu Mitropolia Ungro-
Vlahiei”, din 23 aprilie 1919.
După ce se face un istoric al relațiilor de subordonare ale Bisericii
ardelene față de Biserica din Principate, relații întrerupte în anul 1700, „în
urma unirii cu Roma a unei părți din românii de dincoace de Carpați”, Sinodul
episcopesc al Mitropoliei Ortodoxe Române de la Sibiu roagă Mitropolia

764
Jandarmii au intrat în Făget, venind dinspre Valea Mureșului pe actuala stradă Ștefan cel
Mare, fiind întâmpinați cu flori și cu ovații de către făgețeni. În cinstea lor, strada a primit,
ulterior, denumirea Calea Victoriei. (Informație primită de la Aurel Popovici - Făget).

400
Ungro-Vlahiei să accepte „revenire[a] din nou în sânul Bisericii Ortodoxe
Române, acum din Vechiul regat român” și „să primească cu frățească
dragoste pe episcopii mitropoliei noastre în șirul monahilor Sinodului
episcopesc, statorind împreună locul șederii lor după ordinea ierarhică”.
Urmează alte două solicitări, care pot fi considerate un fel de
precondiții ale unificării Bisericii la nivel național.
„III Sinodul nostru constată necesitatea de a se uniformiza
organizațiunea Bisericii din întregul regat român, introducându-se fără a
abandona caracterul de Biserică dominantă sau de stat o autonomie
perfecționată pe baza experiențelor ce le avem noi după o practică de 50 de
ani vieții bisericești constituționale, având a se admite și mireni în corporațiile
bisericești de natură administrativă, culturală, financiară, umanitară, socială și
electorală și susținându-se drepturile ierarhice ale preoților episcopilor,
respective ale Sinodului episcopesc, ca supremă autoritate conducătoare a
Bisericii”.
„IV Până când se va face o organizare uniformă, Mitropolia noastră își
păstrează organizația sa pe temeiul Statutului Organic, dar ca parte integrantă
a Bisericii românești din statul român întregit”.
Hotărârea e semnată de către Dr. Elie Miron Cristea, Episcopul
ortodox român al Caransebeșului și de către Ioan I. Papp, Episcopul ortodox
român al Ardealului și ca locțiitor de mitropolit765.
Întrucât Biserica (Mitropolia) Basarabiei și Biserica (Mitropolia)
Bucovinei de nord deja făceau parte din Biserica Ortodoxă Română Mare,
Mitropolia Transilvaniei și Banatului a fost ultima care a făcut acest pas.
O dată încheiat procesul de unificare a Bisericilor din toate teritoriile
României Mari, s-a putut trece la o etapă superioară, cea a organizării unitare
a vieții și conducerii BOR.
În acest scop, a fost organizată la Sinaia o conferință în zilele de 24 și
25 iunie 1919, inițiată (convocată) și desfășurată sub președenția
mitropolitului Pimen al Moldovei și Sucevei, la care au participat
reprezentanți ai tuturor mitropoliilor (bisericilor) implicate în procesul de
unificare. Pe ordinea de zi figurau câteva chestiuni foarte importante: un larg
schimb de idei privind modul în care participanții văd/propun organizarea
viitoarei Biserici unite și stabilirea unui calendar al etapelor care trebuiau
parcurse pentru a se atinge țelul final: o singură Biserică și un singur mod de
organizare și de funcționare a ei pe întreaga țară.
765
Suciu – Constantinescu, op.cit., vol.II, nr. 673 din 1919 aprilie 23, Sibiu, pp.1017-1020,
mai ales pp. 1019-1020. Ioan I.Papp era „vicar de mitropolit”, deoarece mitropoilitul Vasile
Mangra (1916-1918 octombrie) a decedat într-un moment de mari frământări politice,
naționale și sociale și s-a amânat alegerea unui nou mitropolit, până în mai 1920, când a fost
ales și înscăunat la Sibiu, ca mitropolit al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan.

401
 În finalul consfătuirii s-au adoptat două hotărâri importante: 1. A fost
creat Consiliul Național Bisericesc care să se ocupe în viitor de unificarea
reală și uniformă a tuturor Bisericilor și 2. Alegerea unui Mitropolit-Primat de
către reprezentanții celor cinci Biserici, în locul celui existent, ales de către
Mitropolia Moldovei și Sucevei, precum și de către Mitropolia Ungro-Vlahiei
(din fosta Țara Românească).
Trebuia început cu alegerea noului Mitropolit-Primat. Pentru a fi ales,
trebuia mai întâi ca Mitropolitul-Primat existent (ales înainte de 1918) în
România Mică (Vechiul Regat) – Canon Arămescu-Donici (1912-1919) –
să-și dea demisia, ceea ce acesta a și făcut și abia după aceea Mitropolitul
Primat a putut să convoace, pentru data de 18/31 decembrie 1919, pe membrii
Marelui Colegiu Electoral Bisericesc (alcătuit din membrii Sf. Sinod al
Consistoriului Suprem Bisericesc și din membri ortodocși ai Corpurilor
Legiuitoare [Senat și Adunarea Deputaților] să aleagă pe noul Mitropolit-
Primat, agreat de către reprezentanții celor cinci mitropolii și de către membrii
ortodocși ai Corpurilor Legiuitoare. Cu majoritate de voturi a fost ales
Mitropolit-Primat episcopul Caransebeșului, Dr. Elie Miron Cristea (sau
Miron Elie Cristea sau Miron Cristea cum îi mai apare numele).
Alegerea lui Miron Cristea ca Mitropolit-Primat nu a fost
întâmplătoare și nu a reprezentat o supriză pentru mulți dintre contemporanii
săi care îl cunoșteau: era încă tânăr, deci energic, inteligent, având relații
vechi cu Ion I.C.Brătianu pe atunci factum totum în viața politică din
România, cu influență decisivă asupra regelui Ferdinand și a Curții Regale [se
afirma că împăratul Franz Joseph l-a numit, în 1910, pe Miron Cristea episcop
al Caransebeșului la intervenția regelui Carol I, în ciuda opoziției guvernului
de la Budapesta]766. Conform uzanțelor din Vechiul Regat, Mitropolitul-

766
Cu toate că manifestările/acțiunile publice cu iz național ale lui Miron erau mai numeroase
și mai convingătoare pentru guvernul maghiar (președinte al Societății de lectură „Andrei
Șaguna”, pe când era student al Seminarului teologic mitropolitan din Sibiu, căci îl adora pe
primul mitropolit român al Sibiului; președinte al Comitetului de susținere a memorandiștilor,
1892-1894, cărora li s-a organizat cunoscutul proces de la Cluj din 1894; primul autor al unei
teze de doctorat despre Mihai Eminescu după ce absolvise la Budapesta, Facultatea de Litere
și Filosofie), decât cele ale primilor doi aleși, guvernul maghiar l-a confirmat ca episcop.
Intervenția regelui Carol pe lângă împăratul Franz Joseph și pe lângă arhiducele Francisc
Ferdinand, succesorul la domnie al Imperiului austro-ungar, care-l simpatiza pe regele român,
dorindu-l colaborator când va prelua conducerea destinului imperiului, pare verosimilă,
deoarece Miron a depus mai întâi jurământul de credință la Viena în fața împăratului și abia
după aceea a fost confirmat de către guvernul maghiar, în ciuda multelor proteste ale opiniei
publice maghiare, mai ales a presei, fie ea chiar pro-guvernamentală. Cu alte cuvinte,
recunoașterea alegerii lui Miron ca episcop va urma calea inversă decât cea normală,
obișnuită: întâi de către guvern, apoi de către împărat și, în final, depunerea jurământului față
de împărat, la Viena.

402
Primat trebuia investit în această funcție de către rege, a doua zi după ziua
alegerii. În consecință, noul ales s-a prezentat la Palatul Regal și a primit
investitura din partea regelui Ferdinand la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920.
„Alegerea unui transilvănean în scaunul de mitropolit-primat în Capitala
României-Mari era un simbol al unității statale și bisericești, mai ales că
Miron Cristea făcuse parte din Delegația trimisă de românii transilvăneni la
București ca să prezinte [regelui] actul Marii Uniri de la 1 Decembrie
1918”767.
Odată cu alegerea sa ca Mitropolit-Primat încetează calitatea sa de
episcop al Caransebeșului. În consecință, vine la Caransebeș și convoacă
ședință a Consistoriului diecezan pentru 28 decembrie c.v. 1919. Luând
cuvântul, el face un bilanț al realizărilor și neîmplinirilor sale ca episcop,
accentul punându-l pe înfăptuiri, mai ales cu privire la școli și sursele
financiare ale episcopiei, care aproape că s-au dublat, ajungând la peste 4
milioane coroane. Face o donație de 30.000 coroane și anume: 20.000 cor.
Fondului pentru zidirea catedralei, 5 mii cor. pentru căminul studenților
bănățeni și 5.000 cor. pentru zidirea bisericii de la „Izvorul Miron”. Cu
aceasta își ia rămas bun de la membrii prezenți768. Un bilanț asemănător l-a
făcut și în circulara din 26 decembrie v. 1919 către clerul și credincioșii
eparhiei, pe care o încheie cu cuvintele „Dieceza Caransebeșului m-a ridicat
în arhierie, cum deci aș putea uita sau neglija interesele ei culturale”769.

5. Biserica Ortodoxă Română între anii 1920-1925

Dr. ELIE MIRON CRISTEA de la Mitropolit-Primat la Patriarh
Reluăm relatarea procesului de unificare a Bisericii Ortodoxe Române
începând cu data de 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920 când Dr. Elie Miron
Cristea a fost investit de către regele Ferdinand în demnitatea de Mitropolit-
Primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Unită.
În acel moment, BOR era alcătuită din cinci mitropolii: a Ungro-
Vlahiei, a Moldovei şi Sucevei, a Basarabiei, a Bucovinei (de Nord) şi a
Ardealului (a Transilvaniei şi Banatului). Trei dintre acestea erau autonome
(cea a Ungro-Vlahiei şi cea a Moldovei şi Sucevei din Vechiul Regat, unite
sub un Mitropolit-Primat) şi a Ardealului, iar celelalte două se aflau, până la
unirea cu BOR fie sub autoritatea Patriarhiei Ruseşti de la Moscova
(Mitropolia din Basarabia), fie sub cea a Patriarhiei Sârbe de la Carloviţ
(Mitropolia Bucovinei). Datorită acestei stări reale în care s-a aflat fiecare
767
Pr. Dr. Constantin Cilibia, Biserică și societate bănățană în timpul episcopului Dr. Iosif
Traian Badescu (1920 - 1933), Editura Diecezană, Caransebeș, 2012, p.154.
768
Suciu – Constantinescu, op.cit., vol. II, doc. nr. 675 din 1919 decembrie 28, pp.1021-1022.
769
„Foaia Diecezană”, an XXXV, 1920, nr. 1-2, p.1.

403
mitropolie, deosebirile dintre ele (în ce priveşte modul de organizare şi de
structură) erau şi mai mari. Astfel, cele două mitropolii din România Mică,
lipsite de mijloace materiale proprii (sesii), erau organizate pe baza unui
absolutism ierarhic şi o dependenţă/subordonare totală faţă de puterea politică
(Corpurile Legiuitoare şi Casa Regală); Biserica (Mitropolia) Basarabiei era
organizată în spiritul absolutismului ţarist şi cel patriarhal servind interesele
ruseşti, iar Biserica din Bucovina, rămasă sub autoritatea Carloviţului şi după
1864, a devenit tot mai supusă împăratului de la Viena. Numai Biserica
(Mitropolia) Transilvaniei şi Banatului, bazată pe principiile Statutului
Organic, era cu adevărat autonomă, datorită caracterului democratic al
organizării ei: autonomă faţă de Stat, căci era organizată şi condusă în spiritul
Statutului Organic, alcătuit de ea însăşi, şi sinodală, democratică,
excluzându-se absolutismului ierarhic.
Această diversitate de organizare şi conducere trebuia înlocuită treptat,
cu una singură. De aici şi greutatea realizării unei unificări şi unităţi reale,
căci fiecare dintre Bisericile componente pleda pentru modul său de
organizare şi de conducere. Dar, până la găsirea unei forme acceptate de către
toţi, activitatea Mitropolitului-Primat se desfăşura în conformitate cu statutul
BOR din Vechiul Regat, urmând ca, pe parcurs, să se găsească alte căi.
Prima măsură a fost schimbarea denumirii BOR în Biserica
(Autocefală) Ortodoxă Română, pentru a releva faptul că toate cele cinci
mitropolii au devenit autonome, ne mai depinzând de vreo patriarhie străină,
şi componente ale unei Biserici Autocefale.
Această nouă denumire a fost hotărâtă în şedinţa Senatului din data de
5 februarie 1920 când s-a aprobat un Proiect de lege cu un singur articol:
„Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a
Crişanei şi aceleia din părţile ungurene se uneşte (sic!) pentru vecie cu
Biserica vechiului Regat”. În continuarea aceluiaşi articol se precizează că
prin această unire [aceste uniri] se înfăptuieşte o singură Biserică Autocefală
Ortodoxă Română", care are un singur organ suprem numit „Sfântul Sinod al
Bisericii Autocefale Ortodoxe Române (BAOR), alcătuit din toţi mitropoliţii
şi episcopii eparhioţi [care au eparhie]”.
Au fost şi alte proiecte de lege, dar ne oprim la iniţiativa
Mitropolitului-Primat de a convoca la Bucureşti, pe data de 18 septembrie
1920, pe membrii Sf. Sinod, pe foştii miniştri de Culte (ai Vechiului Regat),
pe profesorii de Teologie, precum şi pe câţiva preoţi de mir şi mireni la aşa
numita „Constituantă bisericească” pentru a hotărî modul de organizare şi
funcţionare a BAOR. Adunarea a decis constituirea unei comisii alcătuită din
15 membri, în frunte cu Miron Cristea, care să întocmească un Anteproiect de
lege pe care Mitropolitul-Primat să-l prezinte ministrului Cultelor Octavian
Goga, pentru a fi înaintat Adunării Deputaţilor spre analiză şi aprobare.

404
 Acestei iniţiative i s-a opus vehement Nicolae Bălan, mitropolitul
Ardealului, insistând ca unificarea deplină a BAOR să se amâne până după ce
va fi întocmită şi votată Constituţia României [Mari] în care să se prevadă
deplina autonomie a BAOR de puterea de stat (deci, evitarea oricărei
posibilităţi de amestec al politicienilor în problemele bisericeşti). În final, au
fost acceptate atitudinea şi pledoaria mitropolitului Bălan.
Constituţia României, adoptată în anul 1923, prevede, la articolul 22,
că „Biserica Ortodoxă Română este Biserică dominantă în regatul României”,
că Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică sunt Biserici Naţionale şi că
Biserica Ortodoxă Română este autonomă.
Atât în dezbaterea Proiectului Constituţiei cât şi după votarea ei, cu
diferite prilejuri, arhiereii ortodocşi membri ai Adunării Deputaţilor şi
Senatului au trebuit să intervină, pentru a explica deputaţilor sau senatorilor
rău intenţionaţi că BOR este Biserică Naţională deoarece soarta ei a fost
necontenit legată de soarta românilor, şi invers, ea a fost în fruntea luptei
pentru apărarea şi prosperitatea fiinţei naţionale, iar caracterul ei dominant nu
înseamnă o superioritate faţă de puterea politică sau faţă de celelalte culte
recunoscute în Constituţie, ci doar faptul că marea majoritate a
cetăţenilor/locuitorilor României sunt ortodocşi, că aparţin BOR. Marele
câştig al BOR a fost consfinţirea prin Constituţie a autonomiei ei, ceea ce
echivalează cu dreptul unic şi total al Sf. Sinod de a decide în toate
problemele de organizare şi de funcţionare a BOR, iar aceasta înseamnă
organizarea BOR pe principiile Statutului Organic al fostei Mitropolii de la
Sibiu, aşa cum ceruseră episcopii Miron Cristea al Caransebeşului şi Ioan I.
Papp al Ardealului, în cererea lor de primire a Mitropoliei sibiene în sânul
Bisericii Ungro-Vlahiei.
După alte iniţiative şi măsuri mai puţin importante, ‒ câteva dintre ele
vor fi amintite ceva mai târziu ‒, să ne oprim asupra Legii şi Statutului de
organizare a BOR din 6 mai 1925770.
Aşa cum menţionează Paul Brusanowski, deşi Statutul de organizare a
BOR a avut la bază Statutul Organic şagunian, între ele există câteva
deosebiri esenţiale:
a) Autonomia Bisericii a fost ştirbită, dovadă fiind faptul că Statutul
BOR (cu 178 de articole era de fapt o anexă a Legii pentru organizarea BOR
(cu 46 de articole), căci au fost amândouă întocmite de către guvern şi votate
de către Corpurile Legiuitoare ale ţării.
770
Proiectul Legii de organizare a BOR, întocmit de către organele de resort ale guvernului a
fost votat în şedinţa sa din 3 aprilie 1925. A apărut în Monitorul Oficial Nr. 27 din 6 mai 1925
şi această dată este considerată data existenţei Legii. În ce priveşte Statutul de organizare a
BOR, el este format, în esenţă, din cele 15 „Regulamente oficiale” ataşate Legii, pe care BOR
trebuie să le pună în aplicare [şi de aceea se afirmă că autonomia Bisericii a fost ştirbită].

405
 b) Dacă Statutul Organic şagunian din 1868 pornea de jos în sus, în ce
priveşte organizarea bisericească: parohie ‒ protopopiat ‒ episcopie ‒
mitropolie, Statutul de organizare bisericească din 1925 cuprindea două părţi:
prima parte prevedea organele centrale ale conducerii Bisericii (patriarhie şi
mitropolie) şi partea a doua se referea la celelalte corporaţiuni, de la eparhie
până la parohie, rupând în felul acesta „ordinea organică”, unitară a
corporaţiunilor;
c) Autonomia corporaţiilor a fost restrânsă, deoarece nu Statutul, ci
Legea a stabilit modul de alegere a episcopilor, protopopilor şi preoţilor. De
pildă, şi organele centrale stabilesc cine să fie episcop, nu numai adunarea
mitropolitană a episcopiilor sufragane; protopopiatul nu mai are rolul de
verigă, de legătură între parohii şi episcopie (în ambele sensuri) şi de aceea
paragraful 65 din Statut precizează clar că „organele protopopeşti devin
facultative, ele existând numai acolo unde trebuinţele vor cere şi împrejurările
vor îngădui”; parohul nu mai este ales de sinodul parohial (numit în Statut
adunare parohială), ci de către organul superior;
d) Limitarea autonomiei BOR s-a extins până la nivel central. Forul
legislativ suprem al Bisericii (Congresul Naţional Bisericesc) nu mai are
membrii aleşi prin vot universal, ci fiecare sinod alege câte şase membri care
aleg sinodul (adunarea) de 6 membri ierarhic superior (superioară) până se
ajunge la Congresul Naţional Bisericesc771.
Interesant este şi modul în care au evoluat „zbaterile” Bisericii
Ortodoxe Române pentru a i se recunoaşte mai întâi autocefalia, apoi
Patriarhia.
Obţinerea independenţei de stat a României, în urma războiului ruso-
româno-turc din 1877-1878, a constituit un bun prilej şi un argument puternic
pentru BOR de a i se recunoaşte autocefalia de către Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, singura în măsura de a i se hotărî canonicitatea.
În cererea adresată de către mitropolitul Calinic Miclescu (1875-1886)
se precizează că Biserica noastră străbună s-a bucurat „ab antiquo” (=din
antichitate) de independenţă administrativă internă şi de autonomie
bisericească deplină, nerecunoscând din afară nicio autoritate decât
supremaţia şi jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice a

771
Paul Brusanowski, Contribuţii cu privire la evoluţia BOR sub impactul Legii şi Statutului
de organizare din 6 mai 1925 în File de istorie. Preţuire şi recunoştinţă Părintelui Profesor
Mircea Păcurariu [la împlinirea vârstei de 80 de ani], Editura Andreiana [Sibiu], Presa
Universitară Clujeană, 2012, pp. 409-410. (Acest studiu l-am folosit şi îl voi folosi în
continuare, fără a face trimiterea de fiecare dată).

406
Constantinopolului, ceea ce echivala cu o „autonomie internă proprie şi o
dependenţă externă mai mult nominală decât reală”772.
Analizând cererea, patriarhul ecumenic de la Constantinopol Ioachim
IV (1884-1886) convoacă Sinodul patriarhal „cel de pe lângă noi” spre
consultare şi luarea unei decizii, decizie concretizată în tomos-ul de
recunoaştere a autocefaliei, emis în aprilie 1885. În acest tomos, patriarhul
ecumenic şi sinodul său declară că îşi dau consimţământul ca „Biserica
Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi ca
neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod,
având ca preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Cinstitul mitropolit al
Ungro-Vlahiei şi Primat al României, cel după vremi, nerecunoscând în
propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească fără numai
pe capul Bisericii Ortodoxe celei una sfântă, sobornicească şi apostolească, pe
Mântuitorul Dumnezeu-Unul, carele este singura temelie şi piatra cea din
capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”773.
Am reprodus acest lung citat pentru că el conţine câteva jaloane ale
dezvoltării ulterioare a BOR: a) Mitropolitul Ungro-Vlahiei este [să fie] şi
Mitropolit-Primat [iar respectarea tradiţiei, că, în 1885, Mitropolia Moldovei a
fost singura componentă a Mitropoliei Ungro-Vlahiei; succesorul
Mitropolitului-Primat să fie, pe cât posibil, mitropolitul Moldovei]; b)
Autocefalia bisericească înseamnă inexistenţa altei autorităţi bisericeşti
[externe] căreia acea Biserică să fie supusă ascultării, ceea ce nu implică şi
separarea totală de puterea politică din statul respectiv. De aceea autocefalia
şi autonomia sunt două noţiuni diferite, cu acoperire doar parţială, nu o
suprapunere, o sinonimie totală, iar situaţia BOR autocefale din România
anterioară anului 1918 este cel mai bun exemplu în acest sens.
După ce s-au conturat jaloanele esenţiale ale organizării şi conducerii
BOR, la începutul anului 1925 s-au întreprins demersurile ridicării
autocefaliei BOR la demnitatea de patriarhie.
Astfel, în şedinţa sa din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, „luând act de
propunerea făcută de seniorul său” mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei
„pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei (sic!)
ca Primat al României la rangul de scaun patriarhal şi ascultând raportul
întocmit şi citit (...), în unanimitate şi cu mare însufleţire a hotărât „înfiinţarea
în Ţara Românească [=România] pentru Biserica Ortodoxă Autocefală
Română demnitatea de Patriarh” şi ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului

772
50 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române 1925-1975. 90 de ani de la recunoaşterea
autocefaliei BOR 1885-1975, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1975, p. 9. (În continuare, 50 de ani… ).
773
Ibidem.

407
Ungrovlahiei Miron Cristea „în calitatea sa de [Mitropolit] Primat al
României la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române”774.
Această propunere a fost de îndată înaintată guvernului român, care
„apreciind întreaga sa importanţă morală şi naţională pentru organizarea
viitoare a Bisericii şi pentru situaţia actuală a Statului, a decis a-i da formă
legală”.
Guvernul, în deplin acord cu factorul ecleziastic, a întocmit Proiectul
de Lege privind înfiinţarea Patriarhiei Române şi l-a înaintat, spre analiză şi
aprobare Corpurilor Legiuitoare. La 12 februarie 1925 Senatul aprobă
Proiectul (89 voturi „pentru” şi 2 „contra”), iar la 17 februarie Adunarea
Deputaţilor îl votează în unanimitate, deci şi deputaţii greco-catolici (156
voturi775). Legea a fost promulgată de regele Ferdinand la 23 februarie şi
publicată în Monitorul oficial la 25 februarie776.
"Patriarhia Română este astfel legal şi definitiv înfiinţată" în februarie
1925777. Reţinem: legal înfiinţată, deci numai în ce priveşte recunoaşterea
existenţei ei în conformitate cu legislaţia României. Trebuia recunoscută şi pe

774
Ibidem, p. 10.
775
Ibidem. În şedinţa din 17 februarie 1925 a Camerei Deputaţilor (sic!), când s-a discutat
aprobarea de către Senat a Proiectului de Lege privind înfiinţarea Patriarhiei Române, a luat
cuvântul şi Iuliu Maniu [în numele Partidului Naţional Român şi al grupului de deputaţi
greco-catolici], care a spus următoarele: "D-le (sic!) Preşedinte, salut cu sinceră bucurie
hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Naţionale Române de a ridica pe şeful ei la rangul de
Patriarh şi primesc în numele Partidului Naţional Român cu sinceră recunoştinţă Mesajul
regal, prin care se prezintă acest proiect de lege menit să ridice în demnitate această Biserică
Naţională şi să dovedească încă o dată legătura strânsă care a fost totdeauna între Statul
Român şi Biserică. Într-adevăr, nu ştiu dacă mai este vreun popor la care soarta Bisericii să fi
fost atât de strâns legată de-a Statului, a neamului, de a credinţei ca la poporul român. (...). Se
cuvine deci, ca atunci când putem prăznui Casa aceasta grandioasă a unităţii neamului
românesc, care uneşte întreg poporul românesc pe vecie şi nedespărţit într-un singur Stat, să
se facă ca şi Biserica Ortodoxă, naţională, română, reprezentatoarea sufletească a imensei
majorităţi a poporului românesc (...) să se bucure şi ea şi ca să aibă mulţumirea sufletească de
a fi înălţat şi de a fi întărit, ca şi mai bine să poată de aci înainte să împlinească menirea ei de
a propovădui cuvântul Adevărului şi de a ocroti poporul românesc pe calea mântuirii
sufleteşti şi naţionale". (apud Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi documente,
Bucureşti, 1925, pp. 82-83).
776
50 de ani..., p. 10
777
Ibidem, pp. 11-12. Referindu-se la existenţa de jure a Patriarhiei Române încă în februarie
1925, Paul Brusanowski (op.cit., p. 412) consemnează: „Este într-adevăr ciudat faptul că
Legea şi Statutul de Organizare a BOR, promulgată (sic!) la 6 mai 1925 nu (sic!) au
menţionat în nici un chip instituţia Patriarhiei Române, înfiinţată deja câteva luni înainte”.
Consider că, în mai 1925, instituţia Patriarhiei Române nu exista de facto, în realitate,
deoarece Patriarhia ecumenică de la Constantinopol a recunoscut BOR statutul de Patriarhie
abia în iulie 1925, adică după votarea Legii şi Statutului de organizare a BOR. Ca atare,
Parlamentul României nu putea adopta o lege pentru ceea ce nu exista şi în realitate.

408
plan internaţional de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol şi de
către celelalte patriarhii.
În consecinţă, Sf. Sinod al BOR se adresează Patriarhiei de la
Constantinopol cu rugămintea de a fi recunoscută demnitatea de patriarhie.
Patriarhul ecumenic Vasile III (13 iulie 1925-29 septembrie 1929) „pe temeiul
hotărârii unanime (...) a Sfântului şi veneratului său sinod”, în ziua de 30 iulie
1925, prin tomos-ul Nr. 1579, în numele Patriarhiei ecumenice, el, cel dintâi
şi Biserica sa au recunoscut înfiinţarea Patriarhiei Române778.
Legalizată şi dogmatic, au urmat, în ţară, pregătirile pentru
înscăunarea lui Miron Cristea ca Patriarh al BOR. În 29 octombrie 1925, prin
Înalt Decret-Regal, Dr. Miron Cristea „a fost întărit << în scaunul de Patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române >>”, iar la 1 noiembrie 1925, „într-o atmosferă
profund sărbătorească, bisericească şi naţională”, în prezenţa multor delegaţii
ale altor Biserici Ortodoxe, Dr. Miron Cristea a fost înscăunat ca primul
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române779.
Se impune o prezentare organizării şi funcţionării corporaţiilor
bisericeşti în baza Legii şi a Statutului de organizare a BOR, punând accent
pe ceea ce ne interesează pe noi cel mai mult: protopopiatul şi parohia.
1. La nivel central/naţional corporaţii (organe colective de
conducere) erau două: Sfântul Sinod şi Consiliul Naţional Bisericesc,
ambele fiind conduse/prezidate de către Mitropolitul Primat/Patriarh. Sfântul
Sinod era alcătuit din toţi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi (în funcţiune), iar
Consiliul Naţional Bisericesc, în plus, de către 6 delegaţi (2 clerici şi 4 mireni)
din fiecare episcopie. Ambele sunt prezidate de către Patriarh.
Structură asemănătoare au şi corporaţiile componente ale Patriarhiei,
mai ales 2. mitropoliile şi 3. episcopiile.
4. După cum am menţionat deja, nu se înfiinţează protopopiat decât
când condiţiile reclamă şi permit înfiinţarea lui: să aibă cel puţin 20 de parohii
şi cel mult 50. El este alcătuit din:
- Adunarea protopresbiterală (fostul Sinod protopresbiteral),
alcătuită din 15-24 de membri (o treime preoţi şi două treimi mireni), aleşi pe
o perioadă de 6 ani, sarcina sa principală fiind buna gestionare a averilor
protopopeşti. Se întruneşte o dată pe an, în trimestrul I.
- Consiliul protopresbiteral (fostul Comitet protopresbiteral), organ
executiv al Adunării protopresbiterale, însărcinat cu condurea treburilor
curente ale protopopiatului.
- Judecătoria protopresbiterală judecă numai cazurile ce i-au fost
repartizate de către Adunarea protopresbiterală (litigii între preoţi, între

778
50 de ani…, p.12.
779
Ibidem.

409
aceştia şi mireni, abateri ale preoţilor etc.). Ea înlocuieşte pe defensorul
protopresbiteral.
- Conferinţele preoţeşti (mai multe pe an) menite să asigure
perfecţionarea liturgică a preoţilor.
● Protopopul este reprezentantul episcopiei în teritoriu, menirea lui
principală fiind de a asigura executarea dispoziţiilor episcopului şi de a
asigura buna funcţionare a parohiilor şi învăţământului confesional: să asigure
suplinirea parohiilor vacante, organizându-se concurs pentru ocuparea lui ş.a.
5. Parohia. Nu există deosebiri esenţiale între definiţia dată parohiei
în Statutul Organic din 1868 şi cea din Statutul de organizare a BOR din
1925: parohia este Comunitatea bisericească a clericilor şi mirenilor, care sub
conducerea preotului susţin, cu mijloacele lor materiale şi morale, una sau mai
multe biserici cu aşezămintele şi personalul ei (art. 26.). Articolele următoare
arată în ce condiţii se poate înfiinţa sau desfiinţa o parohie.
Organele de conducere ale parohiei ‒ cu rol de a fi ajutoarele preotului
‒ sunt:
- Adunarea parohială (fostul sinod parohial), organ superior care se
întruneşte de două ori pe an: o dată în primul trimestru, pentru a analiza
execuţia bugetară şi hotărârile aprobate în anul precedent; a doua oară, în
trimestrul IV pentru a întocmi (aproba) bugetul pe anul viitor şi direcţiile de
dezvoltare a parohiei. Evident, există şi adunări extraordinare;
- Consiliul parohial (fostul comitet parohial);
- Comitetul parohial (nou înfiinţat), organ restrâns (al consiliului
parohial) de conducere curentă; el îngrijeşte de înfrumuseţarea bisericii şi a
curţii bisericii, de funcţionarea corului, de acţiuni de binefacere;
- 2 sau 3 epitropi aleşi de către adunarea parohială (de obicei pe listă
comună, căci ei trebuie să aibă încredere deplină, unul în altul), aprobaţi de
consiliul parohial şi cu binecuvântarea episcopului eparhial.
Se observă că Statutul de organizare a BOR din 1925 are la bază
principiile Statutului Organic, cu puţine modificări de esenţă, mai numeroase
fiind cele de limbaj (denumiri). Totuşi, mai ales în bisericile din Vechiul
Regat implantarea acestei forme de organizare s-a impus cu dificultate,
datorită rezistenţei tradiţiei, dar şi a condiţiilor concrete în care se aflau (lipsa
reală de independenţă economică, întrucât preoţii, protopopii, episcopii nu
aveau sesii parohiale proprii. De aceea patriarhul Miron a reuşit să capteze
bunăvoinţa Statului Român şi să le înzestreze, spre folosinţă, cu terenuri
agricole).
Câteva precizări preliminare
În ultimele zile ale lunii decembrie din anul 1919 c.v. Miron Cristea,
ales Mitropolit-Primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Unită
(România Mare) a fost prezent la Caransebeş, pentru a-şi lua „rămas bun” de

410
la foştii săi colaboratori şi enoriaşi, ceea ce echivala cu încetarea calităţii sale
de episcop al diecezei Caransebeşului.
Cu siguranţă că, înainte de plecare, a discutat cu arhimandritul Filaret
Musta – colaboratorul sau cel mai apropiat, care l-a înlocuit în ultimele 15
luni în administrarea afacerilor eparhiei, el (Miron) fiind ocupat cu
problematica unificării Bisericilor din teritorii alipite la România Mică cu
Biserica de aci – şi problema viitorului episcop, opinând ca el, arhimandritul
Musta să devină episcop şi că acesta a refuzat propunerea, pe considerentul că
este prea bătrân (avea 80 de ani) pentru a conduce eparhia timp mai
îndelungat. În schimb, l-a propus pe mai tânărul său prieten Dr. Iosif Traian
Badescu. Ipoteza mi se pare plauzibilă întrucât numai aşa ne putem explica de
ce Mitropolitul-Primat, înainte de a părăsi Caransebeşul, l-a hirotesit, în 25
decembrie c.v. 1919, pe protosinghelul Badescu arhimandrit, demnitate care-i
asigura posibilitatea de a candida şi de a fi ales ca episcop.
Neacceptând să devină episcop, Filaret Musta a acceptat să
administreze eparhia Caransebeşului până la instalarea noului episcop. Este
cea de a treia misiune de acest fel pe care o îndeplineşte. Prima a fost în lunile
februarie-iunie 1889, de la moartea episcopului Ioan Popasu şi până la
instalarea lui Nicolae Popea ca episcop al Caransebeşului; a doua, mai lungă,
de la decesul lui Nicolae Popea şi până la venirea lui Miron Cristea la
Caransebeş ca episcop (iulie 1908 – decembrie 1910). De data aceasta,
misiunea şi-o desfăşoară în condiţii noi, parţial diferite de cele anterioare.
Hotărârea Sinodului eparhial, întrunit ca sinod electoral, trebuia aprobată atât
de Mitropolia de la Sibiu (devenită Mitropolia Ardealului) cât şi de către
Mitropolitul-Primat, după care, alegerea urma a fi înaintată Ministerului
Cultelor şi Artelor, organul de specialitate al guvernului României, ca şi
acesta să o aprobe (în numele guvernului). În caz de aviz favorabil, Ministerul
Cultelor şi Artelor va propune regelui României să confirme, prin Decret-
Regal, alegerea. Numai după publicarea Decretului-Regal de numire a noului
episcop în „Monitorul Oficial”, mitropolitul Ardealului putea să oficieze
hirotonia ca episcop a celui ales şi să-l instaleze în funcţie. Etapele se încheie
cu investirea şi de către rege a noului episcop. De aceea perioada de sedis-
vacanţă este mai lungă decât cea anterioară anului 1918.
În tot acest interval de timp, Filaret Musta şi-a îndeplinit cu
conştinciozitate sarcinile ce-i reveneau ca vicar episcopal. Apreciind
strădaniile sale din 1870, când a fost numit profesor la Institutul Teologic din
Caransebeş, şi până la preluarea, în 1920, de către Dr. Iosif Traian Badescu a
atribuţiilor de episcop, Congresul Naţional Bisericesc, întrunit în prima sa
sesiune ordinară din anul 1921, a hotărât ridicarea arhimandritului Filaret
Musta la demnitatea de arhiereu (episcop fără eparhie, dar cu dreptul de a
efectua serviciile ce revin unui episcop). Hirotonia intru arhiereu a fost

411
săvârşită în ziua de marţi 18 octombrie 1921, în catedrala mitropolitana de la
Sibiu, de către mitropolitul Ardealului Dr. Nicolae Bălan, asistat de către
episcopii sufragani: Ioan [I. Papp] al Aradului, Iosif [Badescu] al
Caransebeşului, Roman [Ciorogariu] al Oradiei Mari şi de către arhiereul
Ilarion al Sibiului. În semn de respect şi de apreciere a meritelor noului
arhiereu, au slujit la Sf. Liturghie şi protopopii eparhiei Caransebeşului
(printre ei aflându-se şi Sebastian Olariu, protopopul Făgetului). Răspunsurile
liturgice le-au dat elevii Seminarului Teologic din Sibiu, în sunetul
clopotelor780.
În cuvântarea rostită cu acel prilej, arhiereul Filaret, făcând o
retrospectivă a activităţii sale puse în slujba BOR, a declarat că niciodată n-a
râvnit să devină episcop, iar în 1908, când a fost ales ca episcop de către
Sinodul eparhial şi respins de către guvernul maghiar al lui Apponyi, nu s-a
lăsat descurajat, ci a lucrat în continuare, cu aceeaşi râvnă şi bucurie, pentru
binele Bisericii naţionale. Desigur, „sufletul meu s-a mâhnit dar nu s-a rănit,
prin vrăjmăşia guvernului ostil bisericii şi neamului nostru, ba am fost
mândru pentru această vrăjmăşie, bine ştiind că simţămintele mele naţionale,
iubirea de biserică şi neam au fost spinul în ochii guvernului” (subl.t.)781.
Şi, tot ca un omagiu al activităţii depuse, Filaret Musta a fost onorat de
către Facultatea de Teologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi cu titlul de
Doctor Honoris Causa, în ziua de 17 mai 1929.
A continuat să-l sprijine pe episcopul Iosif în activităţile acestuia până
în martie 1929, când, îmbolnăvindu-se grav în sâmbăta Floriilor (24 martie), a
decedat în ziua Cuvioasei Parascheva (14 octombrie 1930)782.

IV. EPISCOPIA CARANSEBEȘULUI ÎN TIMPUL PĂSTORIRII

Dr. IOSIF TRAIAN BADESCU (1920 - 1933)

1. Alegerea şi confirmarea lui Iosif Tr. Badescu ca episcop

Dr. Iosif Traian Badescu a fost ales episcop la 8/21 martie 1920, cu 39
de voturi „pentru”, din totalul de 44 voturi valabil exprimate. După aceea,
alegerea sa a urmat cursul amintit deja: aprobarea alegerii de către
Mitropolitul Ardealului, sub a cărei ascultare se afla eparhia Caransebeşului;
de către Mitropolitul-Primat, în calitatea sa de cap al BOR şi de către
Ministerul Cultelor şi Artelor, care o înaintează regelui Ferdinand pentru
confirmare. Regele, văzând avizele favorabile alegerii, emite Decretul-Regal
Nr. 3211 din 30 iulie 1920 prin care Dr. Iosif Traian Badescu este numit

780
"Foaia Diecezană", an.XXXVI, 1921, nr. 42, v. p. 3.
781
Pr. Dr. Constantin Cilibia, op. cit., pp. 207-208.
782
Ibidem, p.208.

412
episcop al Caransebeşului. Au urmat: hirotonia sa ca episcop de către
mitropolitul Bălan în catedrala episcopală de la Caransebeş la 27
septembrie/10 octombrie 1920, care este şi data instalării sale oficiale ca
episcop (de aceea hirotonirea s-a făcut la Caransebeş, nu la Sibiu, care
impunea o altă solemnitate, de instalare ulterioară, la Caransebeş) şi, în final,
investirea sa ca episcop, de către rege, la Palatul Regal din Bucureşti în ziua
de 16/29 martie 1921783.
Condiţiile politice, economice, bisericeşti şi cultural-şcolare
în care a păstorit episcopul Iosif
Ajuns episcop în primii ani de după Marea Unire din 1918, episcopul
Dr. Iosif Traian Badescu şi-a desfăşurat activitatea în cu totul alte condiţii
decât cele în care au păstorit înaintaşii săi, ceea ce, implicit, a atras după sine
stabilirea obiectivelor şi metodelor de muncă în mare parte altele decât cele
ale predecesorilor.
Sub aspect politic, a dispărut stăpânirea străină care încerca să-şi
întărească dominaţia prin deznaţionalizarea minorităţilor naţionale, una dintre
ele fiind şi cea română. Reacţia românilor a fost una firească: şi-a creat un
partid propriu, care să-i apere interesele şi păstrarea identităţii naţionale,
Partidul Naţional Român (P.N.R.), cunoscut şi cu denumirea sa prescurtată
Partidul Naţional (P.N.). De aceea viaţa politică a avut un caracter dual: eşti
de partea guvernului (proguvernamental) sau de partea P.N.R. (naţionalist sau
naţional). Această dualitate a devenit tranşantă, clară în timpul alegerilor de
deputaţi pentru Dieta (Parlamentul) Ungariei, zise şi alegeri dietale, cu
deputaţi dietali. Pentru că unii intelectuali şi membri ai clerului erau
proguvernamentali, această atitudine a lor a fost marcată/evidenţiată în
deosebi în timpul campaniilor electorale făcând propagandă în favoarea
candidaţilor propuşi de guvern. În schimb, mai ales învăţătorii naţionalişti au
avut de suferit pentru că au sprijinit candidaţii cu programul P.N.R.
Or, după 1918, toate aceste aspecte au dispărut: nu mai exista pericolul
deznaţionalizării şi, drept consecinţă, nici atitudinea duală. Dar, a apărut
graba şi presiunea partidelor din România Mică de a recruta cât mai mulţi
membri proprii, ca să-şi întărească poziţiile şi „vadul” electoral în noile
provincii. De aceea, cel mai mult a avut de suferit Partidul Naţional (Român)
care nu s-a grăbit să-şi înlocuiască vechiul program politic, devenit inactual în
noile condiţii, cu altul nou. Aşa se explică de ce protopopul Lugojului Dr.
George Popovici, fost deputat dietal cu program naţional şi membru marcant
al P.N.R., a optat pentru Partidul Naţional Liberal, devenind întemeietorul
organizaţiei liberale în orașul de pe Timiş. Exemplul său a fost urmat de

783
Pr. Vasile Ioan Chirali, lucr. cit., p.60.

413
cumnatul (ginerele său de soră) Sebastian Olariu, protopopul Făgetului
(căsătorit cu Ana, sora lui George Popovici) şi de ginerele său, avocatul şi
poetul Dr. George Gârda, cu toţii parlamentari, timp de mai multe legislaturi,
în Camera Deputaţilor sau în Senatul României.
Trebuie să recunoaştem că, ceva mai târziu, şi Miron Cristea (ajuns
primul Patriarh al României) s-a implicat în politică, acceptând să devină
membru al Regenţei în 1927, după moartea regelui Ferdinand, întrucât
nepotul său Mihai era minor.
Pe scurt, microbul politicianismului românesc, caracteristic Vechiului
Regat, a pătruns şi în sânul clerului, cu influenţe negative asupra unor
credincioşi cu alte convingeri politice, întrucât i-a îndepărtat de Biserica
Ortodoxă.
Nici viaţa economică nu a fost mai încurajatoare. Inflaţia din ultima
parte a Marelui Război, urmată de convertirea monedei maghiare în leul
românesc a micşorat, până la derizoriu, economiile unor parohii şi pe cele ale
episcopiei. În plus, după oarecare înviorare a economiei româneşti, a urmat
marea criză – la nivel mondial, nu numai românesc – din anii 1929-1933,
adică din ultima parte a păstoririi episcopului Iosif. Se subînţelege că toate
aceste disfuncţiuni economice au influenţat negativ posibilitatea credincioşilor
de a construi noi lăcaşuri de cult sau de a le întreţine şi înfrumuseţa pe cele
existente. (Nu mai vorbim de imposibilitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti
faţă de episcopie). Episcopia şi-a diminuat substanţial veniturile şi în urma
aplicării reformei agrare (mai ales în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor,
a viitoarei Iugoslavii, pierzând beneficiile aduse de domeniul de la Mărghita
în suprafaţă de câteva sute de hectare).
Pe tărâm bisericesc, situaţia este mult mai bună. Odată cu obţinerea
statutului de Patriarhie (în 1925), Biserica Ortodoxă Română, din Biserică
autonomă devenise Biserică independentă, egală în drepturi cu celelalte
Patriarhii-surori. În plus, presiunea maghiară asupra arhiereilor români de a-i
forţa să aplice politica promovată de legile şcolare şi de a se amesteca în
alegerea înalţilor ierarhi a dispărut. O altă realizare este aplicarea modelului
şagunian de organizare a vieţii religioase la nivelul întregii Patriarhii, deşi cu
unele adaptări locale şi cu schimbarea denumirilor vechi ale organismelor
BOR. Deputaţii Episcopiei Caransebeşului, aleşi în conducerea Mitropoliei
Ardealului şi a Patriarhiei trebuiau să se deplaseze nu doar la Sibiu, ci şi la
Bucureşti.
În schimb, sfera de influenţă şi de acţiune a Bisericii asupra
învăţământului s-a restrâns sensibil.
După 1918, aproape toate comitetele parohiale din protopopiatul Făget
au făcut presiuni asupra organelor de stat pentru ca şcolile confesionale să
treacă pe seama Statului român, evident, cu scopul ca membrii comunităţilor

414
bisericeşti respective să scape de povara achitării salariului învăţătorului şi a
întreţinerii edificiului şcolar. Dar, încercările lor au fost satisfăcute, în
totalitate, abia în anul 1924, prin Decretul-lege Nr. 2571 care conţine Legea
învăţământului primar conform căreia învăţământul primar devine unitar,
obligatoriu şi gratuit, toate cheltuielile legate de buna funcţionare a acestei
forme de învăţământ fiind suportate de către Statul român.
Acelaşi decret conţine şi Legea învăţământului primar normal
(pedagogic) care desfiinţează Institutele pedagogice aflate sub conducerea
episcopiei (menirea lor fiind de a pregăti învăţători pentru şcolile
confesionale) şi înfiinţează şcolile normale de învăţători şi de învăţătoare
(şcolile fiind separate pe sexe, ca, de altfel, toate formele de învăţământ
secundar/liceal), care să pregătească (sub aspect cultural şi metodico-didactic)
pe viitorii învăţători şi învăţătoare.
N-au fost scutite de reformă nici Institutele teologice. Şi ele au fost
desfiinţate (în anul 1924) unele definitiv, altele precum cel din Caransebeş
fiind transformate în Academii teologice, cu statut de învăţământ superior, cu
unele restricţii comparativ cu Facultăţile de Teologie din cadrul
universităţilor.
Rezultă că sfera de preocupări şi de acţiune a episcopului Iosif în
domeniul învăţământului s-a restrâns foarte mult, rămânând de competenţa sa
numai Academia teologică.
Trebuie însă să precizăm că deşi învăţământul confesional (excepţie
făcând cel care pregătea preoţi) a devenit laic, cu accent pe interpretarea
ştiinţifică a fenomenelor din natură, din societate ori din cea umană, predarea
cunoştinţelor cu caracter religios s-a menţinut atât în şcolile primare, cât şi în
cele secundare, de toate tipurile, Religia, ca obiect de studiu, ocupând prima
coloană în cataloagele şcolare, catehizarea revenind preoţilor, care, însă, nu
întotdeauna şi-au îndeplinit sarcinile, la nivelul cerut (afirmaţie bazată pe
viaţa proprie de elev).
2. Informații despre protopopiatul Făget legate de
păstorirea episcopului Iosif
Din monografia pr. Dr. Constantin Cilibia închinată păstoririi
episcopului Dr. Iosif Traian Bădescu, am reținut următoarele informații:
1. În anul 1929 au fost reparate bisericile din Botinești, Coșteiul
Făgetului (Coșteiul de Sus), Făget și Fârdea; a fost reparată casa parohială
din Făget iar parohia Susani a cumpărat un clopot. Însă, cel mai important
eveniment al acestui an a fost sfințirea bisericii mânăstirii „Izvorul Miron” de
la Românești (Balta Caldă) în ziua de 20 iulie 1929, ziua Sf. Prooroc Ilie
Tesviteanul, devenit patronul mânăstirii, deoarece ea a fost dedicată fostului

415
episcop al Caransebeșului Dr. Ilie (Elie) Miron Cristea, cu prilejul vizitei sale
la Balta Caldă, în anul 1911784.
2. Interes prezintă și Anexa V „Situația Diecezei Caransebeșului pe
protopresbiterate 1925-1929”, situația statistică a protopresbiteratului Făget
fiind reprodusă la paginile 347-349785. Situația conține informații despre
fiecare localitate, fie ea parohie sau filie cu date despre numele și prenumele
preotului, ale administratorului parohial ori capelanului (după caz) precum și
pe cele ale învățătorului. De asemenea, mai aflăm numărul sufletelor din
fiecare localitate.
Înainte de a comenta conținutul situației statistice, se impune
următoarea precizare: deoarece situația statistică începe cu anul 1925,
întocmirea ei de către fiecare protopop trebuia făcută în anul 1924. Deci, ea
reflectă situația din 1924, nu pe cea din 1925 și, în plus, după cum rezultă din
coloana privind numele și prenumele învățătorului, datele sunt anterioare
apariției Legii învățământului primar, lege promulgată de rege la 24 iulie
1924, și chiar înainte de 1918, în ceea ce privește școlile confesionale
devenite școli comunale, declarate toate ca școli vacante. De aceea, cititorul
neavizat nu poate face distincția între școlile comunale care, deși aveau
învățător, figurează ca școli vacante, și școlile confesionale care în 1924, într-
adevăr, duceau lipsă de învățător.
a) În 1924 figurează în total 51 de parohii și filii, cu două în plus față
de numărul lor până în 1918. Este vorba de filia Cireșu II dependentă de
parohia Drinova și de nou înființata filie Dumbrava, aparținătoare parohiei
materă Băsești (Begheiu Mic). Dacă Cireșu II va dispare ulterior, revenind la
protopopiatul Lugoj, filia Dumbrava se va menține.
b) Numărul filiilor este de 11. Pe lângă cele două amintite deja, mai
figurează Baloșești, Botești, Coșevița, Drăgsinești, Gladna Montană, Goizeşti,
Hauzeşti, Nemeșești și Zorani. Am amintit anterior (în alt capitol) starea
fluctuantă a Drăgsineștiului: ba filie a Mâtnicului Mic, ba parohie, după cum
avea sau nu preot (după ce și-a înălțat biserică proprie).
c) Deși modificări semnificative în ce privește numărul populației
(credincioșilor) din fiecare parohie ori filie nu s-au produs, le amintim grupate
pe categorii:
-Până la 100 suflete: Dumbrava 17. Total 1.
-101-200: Nemeșești 154, Coșăvița 160, Goizeşti 187, Botești 198.
Total 4.
-201-300: Baloșești 219, Zorani 274, Gladna Montană 279. Total 3.

784
Pr. Dr. Constantin Cilibia, op. cit., pp. 167-168.
785
Ibidem, pp. 347-349.

416
 -301-400: Jurești 318, Crivina 328, Drăgsinești 328, Jupânești 333,
Cireșu II 336, Hauzești 344, Zolt 350, Mâtnicu Mic 357, Homoşdia 364.
Total 9.
-401-500: Drinova 413, Tomești 431, Bârna 454, Breazova 459,
Fărășești 487, Povergina 488. Total 6.
-501-600: Poeni 501, Bătești 514, Sărăzani 523, Petroasa 529,
Pogănești 532, Botinești 533, Săceni 544, Sudriaș 551, Margine (Margina)
556, Jupani 563, Coșteiu de Sus 580, Băsești (Begheu Mic) 592, Coșava 592.
Total 13.
-601-700: Bujor (Traian Vuia) 603,Luncani 662,Brănești 685,
Românești 693.Total 4.
-701-800: Susani 703, Gladna Română 737. Total 2.
-801-900: Surducu Mic 803, Bucovăț 832, Bichigi 898. Total 3.
-901-1000: Fârdea 905, Sintești 937, Temerești 999. Total 3.
-Peste 1000: Făget 1124, Curtea 1282, Cliciova 1313. Total 3.
Cele 23 de localități cu până la 500 locuitori reprezintă 45,1%, cele 25 de
localități cu populații între 501 și 1000 locuitori însumează 49%, iar cele 3
localități cu peste 1000 de locuitori reprezintă aproape 6% din total.
Este o nouă dovadă a numărului redus de viețuitori în aproape toate
localitățile protopopiatului Făget. Cel mai mic număr de viețuitori era în
Dumbrava (17) și cel mai mare în Cliciova (1313).
d) Cele 40 de parohii au următoarea situație, în ceea ce privește
statutul preoților:
-19 parohii au preoți-parohi, doar Furdea (Fârdea) având 2 preoți, deși
nu este ea cea mai populată; în toate celelalte 18 parohii există câte 1 preot-
paroh.
-Făgetul, ca reședință de protopopiat are 1 protopop, fără vreun
ajutător (deși avea!)
-11 parohii sunt încadrate cu câte 1 administrator parohial.
-Cei 3 capelani sunt atașați pe lângă preot, (Ioan Munteanu, la
Românești) sau pe lângă administratori parohiali (C. Ionescu la Brănești și
Miron Petric la Susani).
-Cele 9 parohii vacante sunt: Bârna, Crivina, Jupânești, Mâtnicu Mic,
Petroasa, Pogăneşti, Sărăzani, Soceni (Săceni), și Zolt. Gravitatea acestei
situații se accentuează la Jupânești și la Mâtnicu Mic, deoarece fiecare dintre
ele are și câte o filie.
Rezultă că din totalul celor 40 de parohii, jumătate (cu Făget) au preoți-
parohi, cu puțin peste un sfert sunt administratori parohiali și aproape un sfert
sunt vacante.
e) Raportând statutul preoților (paroh/administrator parohial) la numărul
credincioșilor din parohia în care funcționează fiecare, constatăm că nu

417
întotdeauna preotul-paroh se află într-o parohie numeroasă (vezi Corneliu
Făraș - Homoșdia, Tiberiu Gherga – Coșava, Petru Lascu – Jupani ș.a.) și
invers, există administratori parohiali în parohii cu număr mare de credincioși,
cazul cel mai relevant fiind cel al administratorului parohial Filimon Titel din
Curtea, cu 1282 de credincioși, localitatea fiind depășită doar de Cliciova.
De asemenea, există doi preoți în Fârdea (cu 905 credincioși), nu în
Cliciova (cu 1313 locuitori). Fiecare din aceste situații aparent „ciudate” sau
nedrepte își are explicația concretă, proprie: la Curtea, administratorul
parohial este în satul natal, deci a fost sprijinit de consăteni; preotul din
Coșava a preferat să locuiască în satul soției, cel de la Sudriaș în satul socrilor
ș.a.m.d. La fel, fiecare dintre cei trei capelani s-a atașat fie pe lângă socru
(Brănești și Românești), fie pe lângă tatăl său (Susani), evident cu gândul de a
moșteni parohia.
f) De-a dreptul alarmantă este încadrarea școlilor cu învățători.
Chiar și cu rezerva exprimată anterior în ce privește școlile comunale,
situația nu este cu mult mai bună: din cele 51 de localități, numai în 18 din ele
sunt amintiți învățători, iar în 3 dintre acestea (Fărășești, Luncani și Poeni)
preotul local este și învățător.
Ciudată este situația la școala din Făget, reședința protopopului: școala
apare încadrată cu 3 învățători (Dănilă Ilițescu, învățător diriginte [director],
Vasile Olariu și Elena Vadasz) când în realitate erau 7 în anul școlar 1924-
1925, celor 3 adăugându-se Gheorghe Seracin, Aurel Gherguța, Ana Seracin
și Elena Banfi786.
Toate aceste situații ne îndeamnă să nu absolutizăm informațiile, chiar
și cele oficiale, cum este cea de mai sus, pentru că nu întotdeauna ele
corespund în totalitate realității pe care urmăresc să o prezinte.
3. Practica instituită de către episcopul Popasu de a arenda în folosul
episcopiei (pentru alimentarea cu bani a diferitelor fonduri create de ea)
sesiunile (sesiile) parohiilor devenite vacante și neocupate în termenul legal
de trei luni de zile a fost continuată de către toți episcopii care au urmat după
el, deci și de către episcopul Iosif. Afirmația se bazează – printre altele – pe
analiza structurii preliminariilor (proiectelor de buget) anuale din perioadele
celor patru episcopi. Și anume: la capitolul „venite (venituri)” sumele
prevăzute a fi încasate din arendarea acestor sesiuni nu erau deloc neglijabile,
pe măsură ce anii treceau.
Benefică pentru episcopie, practica amintită a avut urmări negative
asupra ocupării parohiilor vacante din protopopiatul Făget sub două aspecte:
în primul rând, prin faptul că majoritatea parohiilor erau de clasa a III-a, ele

786
Vezi Ioan Cipu, Învățământul..., pp. 84-85.

418
nu erau atractive, decât în cazuri extreme pentru candidați, și de aceea ele nu
au fost ocupate în termenul legal, fără ca să fie vinovat comitetul/consiliul
parohial, care a întocmit la timp formalitățile pentru organizare și ținerea
concursului; în al doilea rând, chiar și atunci când s-au găsit doritori de a
deveni fie și administratori parohiali, când au constatat că sesia parohială era
arendată (și încă pe trei ani de zile!) au renunțat la post.
Să analizăm următoarele cazuri concrete:
În anul 1922, episcopia a scos la arendare, prin licitație publică,
sesiunile parohiale ale parohiilor libere și ale celor din parohiile subclase
pentru anul (agricol, care începea vara, după adunarea recoltei păioaselor)
1922-1923. (Corect, începând cu anul agricol 1922-1923, întrucât, după cum
se precizează ulterior, „arendarea era pe trei ani”.) În această situație se aflau
următoarele parohii din protopopiatul Făget: Bârna, Crivina Făgetului
(Crivina de Sus), Luncani, Poeni, Povergina și Zolt787. În situația statistică
analizată mai sus, în anul 1925 (corect: 1924), vacante continuau să fie
parohiile Bârna, Crivina și Zolt, la Luncani și Poeni preotul este și învățător,
iar Povergina are ca administrator parohial pe preotul din satul vecin.
Aprofundând analiza pe un interval de timp mai lung ajungem la
următoarea concluzie: din 1888 (de când a început să apară Calendarul
„Românului” cu şematismul parohiilor grupate pe protopopiate și până în anul
1924, adică timp de peste 37 de ani) fiecare dintre cele șase parohii supuse
analizei au fost vacante după cum urmează:
-Bârna: 28 ani, în rest administrată de preoți mai ales din parohiile
vecine.
-Crivina de Sus: 26 ani; apoi cu 3 ani filie a parohiei Pietroasa și
administrator parohial care funcționa și ca învățător (4 ani).
-Luncani: 9 ani; preotul e și învățător 9 ani; în rest preot-paroh.
-Poeni: 19 ani; preotul este și învățător 4 ani, apoi soția (necalificată)
învățătoare 5 ani; în rest, administrator parohial.
-Povergina: 3 ani; preoții din Bunea Mare sau din Bichigi
administratori parohiali oficiali.
-Zolt: 10 ani; 1 (același) administrator parohial 16 ani; în rest
administratori parohiali pe perioade scurte788.
Dacă analizăm ciclurile anilor în care fiecare parohie este vacantă
constatăm că cele mai multe dintre ele erau de trei ani, adică exact atât cât
dura și un ciclu de arendă a sesiei parohiale.

787
Pr. Dr. Constantin Cilibia, op. cit., p. 257.
788
Calendarul „Românului"”editat de Episcopia Caransebeșului, Tiparul Tipografiei
Diecezane Caransebeș, anii 1888-1925, passim.

419
 4. Nu avem cunoștință ca episcopul Iosif să fi târnosit vreo biserică și,
cu atât mai mult, să fi întreprins vreo vizită canonică în protopopiatul Făget.

3. Câteva aspecte ale realizărilor episcopului Iosif

la nivelul întregii eparhii
Reproducem, în rezumat, câteva din realizările episcopului Dr. Iosif
Traian Badescu folosind informațiile preotului Vasile-Ioan Chirali: prin
strădania sa au fost înălțate zidurile reședinței episcopale; a înființat, în 1926,
atelierul de lumânări, pentru nevoile eparhiei; a reutilat tipografia cu mijloace
moderne; a reorganizat ,,Foaia Diecezană” și a orientat-o, împreună cu
Calendarul ,,Românului”, către o educație moral-religioasă și patriotică a
cititorilor, prin materialele publicate; în 1922 a deschis un muzeu în care a
expus cărți vechi, documente și obiecte de valoare ale episcopiei; în 1930 a
înființat ,,Biblioteca religioasă morală”, în care au apărut 32 de broșuri cu
studii teologice. Tipografia diecezană a tipărit mai multe cărți de cult
(Antologhion, Tipic ortodox, Flori alese, Manual de tipic), venind, în felul
acesta, în sprijinul parohiilor; în 1927, „prin grija sa Institutul teologic de 3
ani a fost ridicat la rangul de Academie teologică”789; în 1929 a pus bazele,
sfințind, temelia schitului „Piatra Scrisă” și a sfințit biserica mânăstirii
„Izvorul Miron”; în 1931 a inițiat și deschis cursurile școlii eparhiale de
cântăreți bisericești; a făcut vizite canonice în majoritatea protopopiatelor790.
Ca și episcopul Popasu (care s-a înconjurat cu nepoatele și nepoții lui
de frate) și episcopul Iosif a căutat să-și ocrotească familia, promovându-și
protopop pe nepotul său de soră, iar în urma decesului prematur al acestuia, a
lăsat, prin testament, ca averea ce i se cuvenea ca moștenire de la părinți să
revină familiei nepotului său. În același testament a cerut ca înmormântarea
să-i fie simplă, - numai ieromonahul Macarie Gușcă de la Schitul „Piatra
Scrisă” să-i oficieze prohodul - sobră și fără discursuri, în satul natal, alături
de părinți. Aflând despre această dorință a episcopului Iosif, Gala Galaction a
publicat un emoționant articol despre cel decedat791, care poate fi considerat
un sincer panegiric, refuzat de a-i fi rostit cu prilejul înmormântării.

789
Consider formularea greșită, deoarece transformarea Institutului teologic în Academie
teologică nu s-a făcut prin grija [strădania] sa [a episcopului Badescu], ci transformarea
Institutului în Academie este rezultatul inițiativei și hotărârii Ministerului Cultelor.
790
Pr. Vasile Ioan Chirali, luc. cit., p. 61.
791
Vezi Pr. Dr. Constantin Cilibia, op. cit., Anexa VII, p. 365

420
 V. EPARHIA CARANSEBEȘULUI ÎN TIMPUL PĂSTORIRII EI
DE CĂTRE EPISCOPUL Dr. VASILE LĂZĂRESCU (1933 - 1941)

1. Câteva precizări preliminare

După decesul Dr. Iosif Traian Badescu, Congresul Naţional Bisericesc îl
alege pe Dr. Vasile Lăzărescu episcop al Caransebeşului (cu 166 de voturi
„pentru”) în data de 21 octombrie 1933, iar regele Carol al II-lea îi confirmă
alegerea, prin Decretul Regal Nr. 2696 din 30 octombrie 1933. În urma
acestor două acte – premergătoare şi obligatorii – mitropolitul Nicolae Bălan
îl hirotoneşte întru episcop al Caransebeşului în catedrala mitropolitană de la
Sibiu, la data de 31 decembrie 1933792. De aceea, el este considerat ca episcop
al Episcopiei Caransebeşului începând cu anul 1933, deşi întronizarea sa la
Caransebeş s-a făcut în Duminica Tomii a anului 1934 (aprilie 15) după ce,
anterior, ceremonia de învestitură avusese loc la Palatul Regal din Bucureşti
în data de 9 martie 1934.
Este al doilea episcop bănăţean.
Faţă de episcopii care l-au precedat, Vasile Lăzărescu se aseamănă cel
mai mult cu Miron Cristea. Într-adevăr,
 amândoi au fost, din punctul de vedere al comportamentelor lor
morale şi al trăsăturilor lor psihice, cu o „personalitate accentuată”, adică una
inteligentă, voluntară, ambiţioasă, dornică de afirmare şi de ascensiune pe
scara ierarhiei sociale şi profesionale, urcând fiecare la niveluri diferite, în
funcţie de condiţiile concrete ale perioadei în care şi-au desfăşurat activitatea;
 la amândoi, ascensiunea arhierească a început la Caransebeş;
 amândoi au deţinut titlul de doctor în alt domeniu decât cel teologic şi
anume în cel al literaturii respectiv al filosofiei;
 contemporani şi cu activitate în acelaşi domeniu, mai vârstnicul şi
superiorul său patriarhul Miron Cristea l-a sprijinit în accederea sa la
demnitatea de episcop al Timişoarei793, evident, indirect, întrucât a acceptat ca
Sfântul Sinod să analizeze posibilitatea înfiinţării Episcopiei din Timişoara;
 amândoi au fost mari sprijinitori ai Casei Regale, ai monarhiei;
Desigur, aceste câteva asemănări amintite nu merg până la identitatea
celor doi, întrucât între ei există şi deosebiri.
 ca să atingă demnitatea de Mitropolit-Primat, Miron Cristea s-a înălţat
stând „pe umerii” Episcopiei Caransebeşului fără a-i periclita în vreun fel
existenţa, în timp ce Vasile Lăzărescu a devenit arhiepiscop la Timişoara,
desfiinţând identitatea/autonomia eparhiei caransebeşene;

792
Pr.Vasile Ioan Chirali, loc. cit., p.67.
793
Prof. Petru Ardelean, Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei Caransebeşului în
„Altarul Banatului”, an XIII (LII), seria nouă, nr. 1-3, ianuarie-martie, 2012, pp.99-106.

421
  dacă Dr. Elie Miron Cristea a reuşit să atingă cea mai înaltă treaptă din
cadrul BOR, Dr. Vasile Lăzărescu „s-a oprit” la cea de mitropolit;
 patriarhul Miron Cristea a murit în plină glorie a vieţii sale, tocmai
pentru că a ştiut cum să-şi adapteze comportamentul social şi politic în
consonanţă cu cerinţele epocii; Vasile Lăzărescu şi-a găsit sfârşitul nu pe
scaunul mitropolitan, ci alungat din el şi izolat chiar de călugării mănăstirii în
care a fost surghiunit, pentru că a refuzat să accepte evoluţia societăţii
româneşti într-o direcţie cu care el nu a fost de acord.
Deosebiri importante există şi între monografia ce i-a fost dedicată şi
cele ale celorlalţi patru episcopi români ai perioadei de la 1865 şi până la
sfârşitul vieţii lui. Într-adevăr, dacă la ceilalţi patru episcopi accentul este pus
pe activitatea ecleziastică a fiecăruia, la el predomină analiza raporturilor sale
cu factorul politic, pe care îl detesta mergând până la forme vădit anti-
guvernamentale. De aceea Petrică Zamela, autorul monografiei dedicate lui
Vasile Lăzărescu, îi zice monografie istorică, pentru a atrage cititorilor atenţia
că, deşi este vorba de un arhiereu, nu va fi prezentată cu precădere activitatea
sa ecleziastică, mai ales după 1945, ci cea vizând raporturile sale cu aitpritatea
politică instaurată după 1948, pe care el o contesta şi dispreţuia. De aceea şi
titlul monografiei sale se deosebeşte de titlurile celorlalte monografii. El îi
zice Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969)794, în timp ce la
ceilalţi acesta este formulat mai ales sub forma Eparhia Caransebeşului în anii
păstoririi episcopului Vasile Lăzărescu (1894-1969).
Consecinţele acestei formulări diferite (şi corecte) sunt, în esenţă, două:
a) monografia lui Zamela trebuia să cuprindă întreaga activitate
arhierească a lui Vasile Lăzărescu pornind de la cea de episcop al
Caransebeşului (prezentată sumar, ca să facă posibilă înţelegerea mutării
reşedinţei la Timişoara), până la cea de mitropolit al Banatului;
b) sunt menţionaţi anii vieţii lui Vasile Lăzărescu, nu ai păstoririi sale de la
cea de episcop al Caransebeşului până la cea de mitropolit al Banatului
inclusiv, în timp ce celelalte patru monografii amintesc doar anii ca episcop al
fiecărui arhiereu.
O altă caracteristică demnă de amintit a activităţii de arhiereu a lui
Vasile Lăzărescu este următoarea: el a fost episcop al Caransebeşului în anii
de avânt economic ce au urmat celei mai mari crize economice, cu miză
mondială, cunoscută până atunci, iar episcop şi mitropolit al Timişoarei în anii
celui de-al Doilea Război Mondial şi ai secetei din 1945 şi 1946, ani în care
regimurile politice (democratice) anterioare au fost înlocuite cu regimuri de

794
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969), Monografie
istorică, Editura Universităţii din Oradea, 2011.

422
tip fascist ( legionar ) şi militar (al generalului/mareşalului Ion Antonescu) şi
cu un început de dictatură comunistă. După cum am menţionat deja, Vasile
Lăzărescu nu s-a putut acomoda acestei schimbări abrupte, ceea ce i-a fost
fatal.
De aceste aspecte trebuie să ţinem seama când analizăm activitatea şi
rezultatele episcopului, ale arhiepiscopului şi ale mitropolitului Vasile
Lăzărescu, în fiecare din etapele istorice în care au avut ele loc.
Ca arhiereu, Vasile Lăzărescu şi-a desfăşurat activitatea mai întâi la
Caransebeş, ca episcop, iar după aceea la Timişoara ca episcop, apoi ca
mitropolit. Fiind vorba de localităţi şi demnităţi diferite, şi noi vom prezenta
cele două activităţi, mai ales că şi protopopiatul Făget a urmat traseul lui
Vasile Lăzărescu.
Începem, aşadar, prezentarea activităţii episcopului Vasile Lăzărescu la
Caransebeş, după planul deja cunoscut:
1. Preocupările episcopului pentru bunul mers al întregii eparhii;
2. Raporturile sale cu protopopiatul Făget;
3. Grija sa pentru dezvoltarea centrului eparhial. La acestea se adaugă:
4. Strădania sa de a se înfiinţa o episcopie şi la Timişoara (pe scurt, adică
numai în legătură cu consecinţele pe care le-ar avea înfiinţarea unei episcopii
la Timişoara asupra episcopiei de la Caransebeş, urmând ca problematica
înfiinţării amintitei noi episcopii să fie abordată mai pe larg ulterior).

2. Preocupările lui Vasile Lăzărescu pentru

bunul mers al întregii eparhii caransebeşene
Păstorind în anii avântului economic 1934-1940, episcopul Vasile a
îndemnat credincioşii să-şi înalţe noi biserici, mai impunătoare şi mai
rezistente vicisitudinii intemperiilor naturii, să le înfrumuseţeze pe toate
pentru a impresiona mai puternic pe credincioşi, să construiască, pe cât
posibil, în fiecare localitate, casă parohială, care ar uşura legarea tinerilor
preoţi hirotoniţi pentru parohii, determinându-i să rămână timp mai îndelungat
ori definitiv acolo ş.a. Iar pentru a-şi influenţa nemijlocit credincioşii pentru
atingerea acestor obiective, el a vizitat aproape toate cele 350 de parohii din
eparhie795.
În egală măsură a urmărit ridicarea nivelului cultural şi profesional al
preoţilor, organizând pentru ei cursuri şi conferinţe preoţeşti; la Herculane, a
fost renovată şi mărită cu încă 12 camere vila destinată clerului dornic a-şi
îngriji sănătatea beneficiind de tratament balnear sau de a se odihni într-un
mediu natural reconfortant.

795
Preot Vasile Ioan Chirali, loc.cit. p.69.

423
 Nu au fost uitaţi nici credincioşii: şi pentru ei au fost organizate
conferinţe care să le lărgească orizontul cultural sau să le întărească credinţa
strămoşească, prin catehizare şi evanghelizare, iar în 1938, sub supravegherea
sa, a fost construită casa Fundaţiei „Ilie Curescu şi soţia Maria” cu destinaţia
de azil pentru săraci796.
Un fenomen cu puternice implicaţii religioase, pe care nu l-am găsit
amintit în niciunul dintre materiale ce vizau păstorirea episcopului Vasile este
aşa numita „minune de la Maglavit” (Oltenia), care vizează declaraţiile
ciobanului Petrache Lupu despre întâlnirile sale cu „Moşu” (Dumnezeu) care
i-a ordonat să le facă publice, cu mesajul primit: oamenii să se pocăiască,
alipindu-se mai puternic de Biserică şi să-i urmeze preceptele, întrucât
judecata de apoi se apropie. În scurt timp, Maglavitul a fost asaltat de mii de
pelerini pentru a asculta îndemnurile ciobanului cu pregătire şcolară precară şi
cu vorbirea gângavă sau să se tămăduiască de bolile trupeşti cu apa ce picura
din salcia în apropierea căreia au avut loc întâlnirile ciobanului cu „Moşu”.
Știm ce mare influenţă asupra oamenilor au avut informaţiile celor care
au fost la Maglavit: bisericile au început să se umple din nou de credincioşi,
iar cuplurile care până atunci şi-au considerat căsătoria suficient de legitimată
prin cununia civilă au recurs şi la cununia religioasă. De asemenea, în acei ani
au fost înfiinţate şi „bisericile” sau „adunările” „Oastea Domnului” în care
educaţia ortodoxă era mai puternică.

3. Episcopul Vasile Lăzărescu şi protopopiatul Făget

Contactele directe ale episcopului cu realităţile din protopopiat s-au
făcut în principal în anii 1934 (în perioada 20-22 iulie) şi 1936 (în zilele de 29
şi 30 august) – pe care le considerăm vizite canonice797- precum şi cu alte
prilejuri spre a sfinţi o biserică nou construită.
Data de 20 iulie este bine cunoscută locuitorilor protopopiatului Făget,
întrucât ea este hramul bisericii mănăstirii „Izvorul Miron” de la Româneşti
(„Balta Caldă”). La acea dată, în 1934, şi-a început episcopul Vasile
Lăzărescu vizita canonică în protopopiat. În faţa unui mare număr de
credincioşi, el a oficiat Sfânta Liturghie în aer liber. La priceasnă, într-o
cuvântare potrivită momentului, el vorbeşte despre puterea miraculoasă a

796
Ibidem, p. 69-70.
797
Redăm, în rezumat desfăşurarea celor două vizite canonice după Nicolae Corneanu Cu
cârja apostolică în Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Vasile Lăzărescu, Mitropolitul Banatului
[Editura Mitropolia Banatului], Timişoara, 1958, pp. 90-92 (prima vizită), pp.116-117 (a doua
vizită). [în continuare Înalt Prea Sfinţiei Sale …]

424
credinţei. Cuvântarea i-a impresionat atât de mult pe ascultători încât l-au
rugat pe oaspete să oficieze şi Taina Sfântului Maslu, ceea ce s-a şi întâmplat.
În după amiaza aceleiaşi zile a fost vizitată parohia Margina, Înaltul
ierarh oficiind vecernia (era vineri seara). Văzând cât de neîncăpătoare este
biserica - este vorba de biserica-monument istoric din „progagie”/cimitir - el
îndeamnă pe mărginanţi să-şi intensifice eforturile şi să-şi înalţe o biserică
nouă, corespunzătoare vremurilor în care ei vieţuiesc. Dacă acelaşi îndemn,
făcut în urmă cu peste două decenii de către episcopul Miron Cristea, nu a
găsit în sufletul credincioşilor ecoul cuvenit, de data aceasta acest îndemn a
fost ascultat şi episcopul Vasile a venit din nou la Margina în 1938 pentru a
sfinţi noul lăcaş de cult.
Seara, fiind la protopopul Sebastian Olariu, unde a fost găzduit pe
timpul vizitei, episcopul Vasile a fost plăcut surprins de „serenada” pe care
i-au organizat-o corul şi credincioşii făgeţeni. Mulţumindu-le, el îi îndeamnă
pe corişti „să facă din cântare imbold de înnobilare sufletească”.
A doua zi, sâmbătă 21 iulie, vizită arhierească la Fârdea şi la Sărăzani.
La Fârdea episcopal îşi îndeamnă credincioşii adunaţi în biserică să nu se lase
amăgiţi de sectanţi, aceşti „apostoli” mincinoşi care, fie din neştiinţă, fie din
interese, „în bună parte străine de neamul nostru, doresc distrugerea bisericii
noastre”. La Sărăzani, unde se oficiază vecernia, Vasile Lăzărescu predică
despre taina cununiei, importantă deoarece, prin ea „credincioşii primesc toate
binecuvântările de sus în viaţa nouă pe care o încep”.
Duminică 22 iulie 1934, Sfânta Liturghie arhierească la Făget. În cadrul
slujbei a fost hirotonisit un ieromonah - Visarion Sintescu?- pe seama
mănăstirii ,,Izvorul Miron”. După priceasnă, episcopul urcă pe amvon şi
„adresează credincioşilor o înălţătoare cuvântare despre calea vieţii creştineşti
prin adevăr. Adevărul şi iubirea au fost aduse oamenilor din cer de către
Mântuitorul Iisus”. De aceea el recomandă credincioşilor să se impună prin
puritatea vieţii morale.
După amiază a fost vizitată parohia Clicioava. În cadrul vecerniei,
Vasile Lăzărescu a evocat tradiţiile sfintei noastre biserici şi ale neamului,
care ne-au păstrat fiinţa ca popor şi care, de aceea, ele trebuie să ne
călăuzească şi în viitor. După vecernie, episcopal Vasile s-a deplasat la cimitir
pentru a rosti o rugăciune la mormântul profesorului universitar dr. Iosif
Popovici.
Cu vizita la Clicioava se încheie şi vizita canonică din anul 1934.
Cea de-a doua vizită canonică are loc în zilele de 29 şi 30 august 1936,
prilejuită de sfinţirea bisericilor din Bichigi şi Zolt.
La 29 august - Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul -, episcopul
Vasile Lăzărescu sfinţeşte biserica din Bichigi, în sobor de 2 protopopi, 10
preoţi şi 1 diacon. La priceasnă, laudă pe bichigeni pentru zelul depus ca să

425
înalţe biserica, dar, totodată, îi îndeamnă, să se apropie mai mult de ea (s-o
frecventeze) pentru că parohia este contaminată de sectarism.
A doua zi, duminică 30 august, episcopul s-a deplasat la Zolt pentru a
sfinţi noua biserică. Răspunsurile liturgice au fost date de corul „Ion Vidu”
din Lugoj. Şi aici sfinţirea s-a făcut în sobor de 2 protopopi, 7 parohi şi 2
diaconi. Referindu-se la încercările uniţilor de a-i atrage la credinţa lor, Vasile
Lăzărescu laudă pe zolteni pentru rezistenţa lor faţă de această grea ispitire şi
îi îndeamnă să stea adunaţi în jurul bisericii.
La înapoierea spre Făget, episcopul se opreşte la Mâtnicu Mic,
îndemnând pe credincioşii adunaţi în biserică să urmeze cuvintele
Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi după aceea pe
cea pământească”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, episcopul s-a deplasat la Băteşti, unde
laudă pe credincioşi pentru biserica nouă aflată în construcţie, sfinţind,
totodată, crucile care urmează a fi puse pe cele trei turnuri ale bisericii
În afara acestor vizite canonice, prilejuite de sfinţirea unor biserici în
anii 1934 şi 1936, ştim că episcopal Vasile a revenit în protopopiatul Făget în
anul 1937, când a sfinţit noua biserică din Curtea la 3 octombrie798 şi în anul
1938, când a târnosit la 8 septembrie („Sântămăria Mică”) nou construita
biserică799, înălţată la îndemnul aceluiaşi ierarh, în 1934, nesatisfăcut de faptul
că această localitate nu are biserică pe măsura importanţei localităţii. În
după-amiaza aceleiaşi zile episcopul a oficiat vecernia la Breazova, cu care
prilej a îndemnat credincioşii să ia exemplul celor de la Curtea şi de la
Margina şi să-şi înalţe şi ei biserică nouă800.
Informaţii despre alt fel de lucrări cu privire la bisericile din
protopopiatul Făget găsim în monografia lui Petrică Zamela, care le grupează
pe anii calendaristici. Pentru a nu repeta acelaşi gen de lucrări la aceeaşi
biserică pe parcursul mai multor ani, le-am concentrat indicându-le o singură
dată cu menţiunea anilor corespunzători:
 continuarea [din anul precedent/anii precedenţi] a lucrărilor de zidire
a unei biserici noi: Zolt 1935-1936, terminată; Curtea 1935-1936 terminată;
Bucovăţ (?1936-1939 [terminată zidirea]) apoi 1940 terminată [pictarea
iconostasului]).
 începe construcţia unei biserici noi: Băteşti 1936-1939, apoi 1940
terminată; Margina 1936-1938 terminată; Baloteşti [exact Baloşeşti] 1939.

798
”Foaia Diecezană”, an LIII, 1937, nr.41, p.3.
799
Pentru amănunte vezi Napoleon Ceauşescu, op.cit. vol. IV, pp. 80-99, Cf. „Foaia
Diecezană”, an LIII, 1938, nr. 38, p.5.
800
”Foaia Diecezană”, an LIII, 1938, nr.38, p.5.

426
  reparaţii generale/capitale la bisericile: Bârna 1935, Brăneşti 1935,
Hauzeşti 1935, Nemeşeşti 1935, Poeni 1935, Sinteşti 1935, 1938?, Petroasa
1936-1938, Susani 1936, Băteşti [biserica veche sau Băseşti (Begheiu Mic)?]
1938, Bujor (Traian Vuia) 1938, Crivina 1938, Gladna Română 1938,
Homoşdia 1938, Surduc 1938, Temereşti 1938.
 renovarea bisericilor: Băseşti (Begheiu Mic) 1939, Jupâneşti 1939,
Jureşti 1939, Luncani 1939, Sărăzani 1939, Surducu Mic 1939.
 s-au adunat materiale pentru zidirea unei biserici noi: Seceani
[Săceni] 1936; Băteşti [? sau Băseşti] 1938, Breazova 1938.
 pictată biserica din Sinteşti 1936.
 s-au cumpărat clopote noi: Bucovăţ 1939.
 s-au construit case parohiale noi: Zolt 1935-1936; apoi repararaţii
generale 1939?; Jureşti 1936.
 reparaţii generale la casele parohiale din: Brăneşti 1937-1938,
Povergina 1938-1939; Bârna 1939, Fărăseşti 1939; Surducu Mic 1939; Zolt
1939 (?)801.
Napoleon Ceauşescu aminteşte de procurarea unui număr de trei clopote
(cu inscripţiile respective,802 pentru biserica nouă [probabil în anul 1937]).
După cum se poate observa uşor, din modul în care sunt formulate
lucrările efectuate la biserici – uneori chiar la aceeaşi biserică sau la bisericile
din aceeaşi localitate – precum şi dintr-o eventuală confundare a localităţilor
cu denumiri sonore apropiate (Băteşti- Băseşti, Săceni-Seceani) – datorată
necunoaşterii lor în detaliu sau cum sunt aceste localităţi aşezate teritorial -
rezultă anumite confuzii ori inexactităţi:
 aşa cum menţionează şi dicţionarele universale ale limbii române,
verbele a renova şi a repara au sensuri apropiate, ambele însemnând „a
reînnoi”, „a readuce un lucru la forma sa iniţială [ca aspect, de funcţionare
etc.], a face utilizabil ceva deteriorat”. Totuşi, în cazul bisericilor, acoperişul,
turla, zidurile etc. se repară, renovarea referindu-se mai ales la interiorul lor
sau când construcţia iniţială este modificată. A renova iconostasul poate
însemna aducerea picturii la starea iniţială (prin spălare, repictarea părţilor
deteriorate), dar şi repictarea iconostasului după tehnica noului pictor, pictarea
boltei bisericii etc. De aceea nu ştim cu exactitate dacă biserica din Băseşti

801
Petrică Zamela, op.cit., pp.41-44 passim.
802
Napoleon Ceauşescu, op.cit., vol. IV, pp.89-90.

427
(Begheiu Mic) a fost numai reparată sau reparată şi renovată (în sensurile/
precizările făcute de noi).
În schimb, nedumerirea este mai prezentă în cazul bisericii din Sinteşti:
pictată în 1936, ea este reparată, ulterior, în 1938, când, în mod normal,
pictarea urmează reparării, nu o precede.
Băteşti şi Băseşti: În 1937, în Băteşti erau două biserici: una veche, de
lemn, existentă şi în prezent desemnată monument istoric şi alta, a cărei
construcţie începe în 1936. Întrebarea firească e următoarea: dacă biserica
veche era într-un asemenea grad de degradare încât repararea ei nu putea fi
amânată câţiva ani, până ce noua biserică nu va fi sfinţită, de ce nu a fost ea
reparată înainte ca băteştenii să se apuce de zidirea bisericii noi? De aceea
consider că, mai probabil este vorba de parohia Băseşti (Begheiu Mic), nu
Băteşti, ea amintită ca intrarea în reparaţii generale în 1938. Confuzia persistă
şi în adunarea materialelor pentru construirea unei biserici noi (în anul 1938).
Săceni şi Seceani: Este aproape sigur că este vorba de Săceni
(localitatea fiind amintită, uneori, Seceani chiar de către protopopul Sebastian
Olariu) mai ales că Seceani aparţinea, în 1938, eparhiei Aradului, nu celei a
Caransebeşului. Localitatea Săceni a fost vizitată de episcopal Vasile la 3
octombrie 1937, când s-a înapoiat la Caransebeş, după ce sfinţise biserica
nouă de la Curtea. Scopul vizitei: felicitarea credincioşilor că s-au hotărât
să-şi construiască biserică nouă803.
 la Zolt poate fi o confuzie între repararea casei parohiale şi repararea
bisericii vechi. Din moment ce casa parohială a fost construită (pentru prima
dată) în anii 1935-1936, iar biserica nouă a fost târnosită în 1936, în 1939
niciuna dintr ele nu putea fi supusă la mai puţin de 3 ani unei reparaţii
generale. De aceea, în mod cert, această reparaţie s-a făcut la biserica veche
(şi ea monument istoric). Dacă n-am cunoaşte situaţia curentă de la Zolt,
nedumerirea ar fi persistat.
 o ultimă precizare: în anul 1940 nu sunt amintite nici un fel de alte
lucrări la bisericile din protopopiatul Făget, în afară de terminarea zidirii
bisericilor din Băteşti şi din Bucovăţ.
În ciuda neajunsurilor menţionate, informaţiile oferite de către P.Zamela
sunt deosebit de preţioase, pentru că ele ne oferă referiri conctrete cu privire
la felul lucrărilor efectuate şi anii corespunzători la fiecare parohie din
protopopiat.

803
”Foaia Diecezană”, an LIII, 1937, nr.41, p.3.

428
 În felul acesta ştim (adăugând şi ştirile despre vizita canonică din 1936
şi vizita din 1938) că, în anii păstoririi lui Vasile Lăzărescu la episcopia
Caransebeşului:
 a fost terminată construirea bisericilor noi la: Zolt 1936, an în care a
fost şi târnosită biserica din Curtea; Bucovăţ 1940 (mai probabil); Băteşti
1940 (mai probabil), Marginea 1938, sfinţită în acelaşi an. De asemenea, au
fost construite case parohiale noi la Zolt 1935-1936 şi Jureşti. Deci, în total 5
biserici şi 2 case parohiale noi.
 între anii 1935(?1934) şi 1940 au fost reparate sau renovate 22 de
biserici existente şi 5 case parohiale.
Acest avânt se expică prin bunătatea materială a credincioşilor de după
anii crizei economice din 1929-1933 şi, probabil, mult mai puţin sau în niciun
fel datorită sprijinului financiar al Consistoriului diecezan ori al episcopului
personal.

4. Preocupările episcopului Vasile referitoare la centrul eparhial

Dacă boom-ul anilor ’30 din veacul trecut a făcut ca, în decurs de numai
5 ani – pentru care avem informaţii mai amănunţite – mai mult de jumătate
din cele 49 de parohii şi filii existente atunci în cel mai sărac protopopiat (cel
al Făgetului) să se întreprindă cel puţin o acţiune referitoare la biserică şi/sau
la casa parohială, printre ele aflându-se şi filia Baloşeşti (care, în toată istoria
cunoscută a vieţii sale religioase, a avut statutul de filie a parohiei Jupâneşti,
unde puţinii credincioşi din filie trebuiau să se deplaseze pentru a participa la
serviciile religioase) care, acum, s-a considerat în stare să-şi construiască
lăcaş de cult propriu, dar avântul economic este mai puţin vizibil la centrul
eparhial din Caransebeş, în anii păstoririi episcopului Vasile Lăzărescu.
Explicaţiile acestei situaţii reale sunt mai multe: înaintaşii săi au
înzestrat centrul eparhial aproape în totalitate cu construcţiile şi dotările
necesare bunei activităţi a episcopului, a Consistorului diecezan şi a
instituţiilor aferente; începând cu anul 1927, sub autoritatea şi grija episcopiei
a rămas numai Institutul teologic transformat în Academia teologică cu statut
de învăţământ superior; prin reforma învăţământului din 1924, institutele
pedagogice devin şcoli normale de stat pentru pregătirea viitorilor învăţători şi
învăţătoare şi, în felul acesta, principala preocupare obsesivă şi nefinalizată a
episcopului Miron Cristea de a asigura preparanzilor caransebeşeni condiţii de
studiu şi de viaţă la nivelul cerinţelor unui trai civilizat, a devenit inactuală;
convingerea de nezdruncinat a episcopului N. Popea că cumpărarea de
terenuri agricole [şi forestiere] este cea mai sigură şi mai profitabilă investiţie
şi că, de aceea, orice capital eparhial de prisos trebuie orientat acolo, a fost
infirmată de evenimentele de după Marele Război când, prin reforma agrară,

429
au fost pierdute din aceste terenuri (vezi soarta domeniului Mărghita, rămas
sub stăpânirea sârbească după 1918). De aceea, episcopii au devenit mai
rezervaţi în a face investiţii în agricultură. În plus, datorită bunelor relaţii ale
Patriarhului Miron Cristea cu suveranul României Carol al II-lea, acesta a fost
convins să înzestreze cu anumite suprafeţe luate din rezerva de stat de teren
agricol şi/sau de păduri, parohiile sărace, protopopiatele, mănăstirile,
episcopiile şi mitropoliile cu scopul, după cum era cazul, de a ridica nivelul de
trai al clerului şi călugărilor şi/sau de a sprijini actele de binefacere ale
instituţiilor religioase.
De aceea considerăm că numai prin aceste situaţii concrete trebuie
analizate şi apreciate acţiunile şi rezultatele muncii episcopului Vasile
Lăzărescu la nivelul centrului eparhial.
Redăm, în continuare, servindu-ne de câteva informaţii preluate de la
Iacob Creţiu 804 - și de câteva completări ale lui Vasile Ioan Chirali805 - pentru
a ilustra principalele intenţii, acţiuni şi rezultate ale episcopului Vasile
Lăzărescu:
 a zidit un cămin pentru studenţii Academiei teologice şi a întreprins
măsuri pentru crearea unui fond de zidire a unei noi clădiri pentru Academie;
 a cumpărat [cu 5.510.000 lei806] cea mai mare clădire din Caransebeş
(cu 2 etaje şi cu 28 de apartamente) – devenită „Palatul Eparhial” – cu scopul
ca în ea să fie adăpostiţi toţi consilierii eparhiali, toţi profesorii Academiei
teologice şi toţi funcţionarii episcopali cu muncă permanentă în Caransebeş;
 a organizat, pe principii noi, Librăria diecezană, Tipografia, Legătoria
de cărţi şi atelierul de lumânări, asigurându-le o utilare nouă;
 dorea să construiască o Catedrală episcopală „care să grăiască
veacurilor viitoare de vrednicia generaţiei voastre”;
 a dezvoltat viaţa monahală în eparhie;
 s-a străduit să aducă la Academia teologică profesori tineri, dornici de
afirmare şi bine pregătiţi profesional şi să asigure profesorilor pensionari
pensii corespunzătoare;
 a cerut ca fiecare profesor să publice în fiecare an cel puţin un studiu
[pe teme teologice sau din alte domenii];

804
Prot. Dr. Iacob Creţiu, În slujba credincioşilor bănăţeni în Prea Sfinţiei Sale …, pp. 159-
161.
805
Preot Vasile Ioan Chirali, loc.cit., p.69.
806
Ibidem, Cf. Petru Bona, Episcopia Caransebeşului, vol.2, Editura Marineasa, Timişoara,
2006, p.7

430
  a acordat burse tuturor studenţilor merituoşi ai Academiei;
 de asemenea, pentru a avea studenţi bine pregătiţi, a acordat burse
elevilor cu rezultate bune la învăţătură şi cu o comportare morală impecabilă,
din clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, cu condiţia ca, după absolvirea
învăţământului secundar, să urmeze Academia teologică de la Caransebeş, iar
rezultatul benefic al acestei măsuri s-a observat imediat;
Probabil că ar fi păstorit timp mai îndelungat eparhia Caransebeşului şi
dacă nu şi-ar fi sporit, în ultimii ani, preocuparea de a înfiinţa o episcopie la
Timişoara, rezultatele ar fi fost şi mai multe, şi mai valoroase.

5. Preocuparea lui Vasile Lăzărescu de a înfiinţa o episcopie

la Timişoara
Lupta bănăţenilor din fostul Banat istoric, pentru înfiinţarea, după 1865,
a Episcopiei Timişoarei este un bun exemplu care să ilustreze cât timp trebuie
pierdut, câte strădanii consumatoare de energie inutilă şi câte animozităţi
iscate între foştii prieteni şi tovarăşi de idei poate produce o nedreptate
săvârşită pentru ca ea să fie înlăturată.
În prinicipiu, atât Episcopia Aradului, cât şi cea a Caransebeşului nu s-
au opus, după 1865, înfiinţării unei noi episcopii la Timişoara, cu condiţia ca
niciuna dintre ele să nu fie afectată direct. Cu alte cuvinte, fiecare spunea ca
cealălaltă episcopie să cedeze o parte din teritoriul ei, întrucât episcopie fără
eparhie cu mai multe parohii şi protopopiate nu poate fiinţa.
Văzând că toate demersurile deputaţilor congresului, începând cu prima
sesiune a Congresului Naţional Bisericesc din 1868 au rămas fără rezultatul
aşteptat, chiar şi după moartea mitropolitului Andrei Şaguna care, în
testamentul său, a cerut succesorului său să înfiinţeze episcopii în Timişoara
şi la Oradea Mare, cea a Timişoarei urmând să include parohiile româneşti din
Comitatele Torontal şi Timiş, comitate devenite, după 1918, Judeţul Timiş-
Torontal, timişorenii, prin administraţia locală, au început să facă presiuni
asupra Consistoriului diecezan al Caransebeşului să colaboreze pentru găsirea
unei soluţii acceptabile ambelor părţi, întrucât protopopiatele din sudul
Banatului - cel al Vârşeţului şi cel al Panciovei - au ajuns sub ascultarea
Episcopiei Caransebeşului după 1865, iar în prezent ele aparţin Regatului
Sârbilor [Iugoslaviei], nu judeţului Timiş-Torontal şi, în consecinţă,
prevederile testamentare ale lui Şaguna nu pot fi aplicate integral.
De pildă, la 3/16 aprilie 1923, Consisitoriul caransebeşan, în prezenţa
tuturor deputaţilor diecezani şi sub preşedinţia episcopului Badescu, a
discutat, ca prim punct al ordinei de zi, adresa primăriei oraşului Timişoara cu
privire la mutarea reşedinţei episcopiei de la Caransebeş la Timişoara,

431
asigurând pe membrii consistoriali că ea, primăria, va asigura tot spaţiul
necesar.
Răspunsul votat a fost trimis primăriei timişorene cu refuzul ferm al
ofertei propuse: „Dacă este necesitatea ca în Timişoara să fie episcopie,
aceasta nu înseamnă că episcopia Caransebeşului să se desfiinţeze sau
Caransebeşul să se lipsească de caracterul unei reşedinţe episcopale”. Mai
mult, dacă s-ar aplica întru totul prevederile testamentului lui Şaguna, „ea
[Episcopia Caransebeşului] s-ar limita la un singur judeţ [Caraş Severin, cu
reşedinţa Lugoj] ar fi prea mică şi cu o situaţie materială prea săracă (subl.
t.)”807. Or, şi în Caransebeş [ca şi în Timişoara] elementul românesc trebuie să
se întărească şi de aceea „datoria noastră ar fi ca să contribuim la înălţarea
oraşului Caransebeş pe noi trepte de civilizaţie ca să ajungă la înflorirea din
trecut”, cedarea unor protopopiate Episcopiei Timişoarei echivalând cu
lipsirea unor venituri substanţiale (subl. t.)808.
Deoarece şi intervenţiile timişorenilor pe lângă Mitropolia de la Sibiu
s-au soldat cu o continuă amânare în găsirea unei soluţii, începând cu anul
1925, primăria oraşului Timişoara a întreprins demersuri pe lângă Ministerul
Cultelor [şi Artelor] spre a o sprijini. Prin adresa Nr. 9725 din 21 martie 1925,
primăria oraşului Timişoara încunoştinţează ministerul că, pentru reşedinţa
viitoarei episcopii, „comuna Municipiului Timişoara a decis, în mod formal,
cedarea, sub formă de donaţie, în proprietatea viitoarei episcopii, un vast teren
cu o suprafaţă totală de cinci jugăre pătraţi în plin centrul oraşului de pe Bega,
în cartierul <<Cetate>>”. Credincioşii ortodocşi timişoreni afirmă că, în afară
de episcopie, nimic nu le lipseşte. Mai mult, din bugetul local al anilor
1920-1925, s-ar fi putut încasa 500.000 lei pentru dotarea episcopiei809.
Prin apelul la Ministerul Cultelor, primăria Timişoarei810 a transformat
problema înfiinţării unei episcopii dintr-o problemă regională în una
naţională, nemulţumită de rezistenţa Mitropoliei de la Sibiu şi a episcopiilor
sufragane bănăţene de a găsi o rezolvare în cadrul mitropoliei (în realitate,
prin memoriul din 20 august 1921 adresat Guvernului României, s-a încercat
găsirea unei soluţii la nivel naţional).
Au urmat şi alte intervenţii pe lângă Ministerul Cultelor, obligându-l să
transfere Sfântului Sinod, deci Patriarhului Miron Cristea, rezolvarea
problemei. Întrucât Sf. Sinod era alcătuit din episcopii şi mitropoliţii din

807
Gh. Cotoşman, Bănăţenii şi Episcopia Timişoarei, Caransebeş, 1938, p.22.
808
Ibidem.
809
Ibidem, pp.43-44
810
În realitate, oamenii politici bănăţeni au întocmit memoriile, adresele şi le-au înaintat prin
primăria Timişoarei, în calitatea ei de instituţie publică tot unui organ cu atribuţii publice, fie
el Ministerul Cultelor, guvern etc., pentru a asigura caracterul oficial public, nu privat
intervenţiei.

432
întreaga ţară, adică şi din episcopii Caransebeşului şi Aradului precum şi din
,mitropolitul de la Sibiu cu toţii adepţi păstării statu-quo-ului, şi aici s-a ajuns
la o înfundătură, deoarece hotărârile trebuiau adoptate cu consensul tuturor
membrilor prezenţi ai Sf. Sinod.
Pentru a scăpa de presiunile permanente, patriarhul Miron s-a
transformat, în timpul păstoririi lui Vasile Lăzărescu, într-un adept al
înfiinţării Episcopiei Timişoarei prin transferul celei a Caransebeşului.
În 1935, după moartea episcopului Grigore Comşa, adversar al
înfiinţării episcopiei timişorene, fruntaşii politici din Timişoara cer guvernului
să hotărască, printr-un Decret-lege înfiinţarea Episcopiei Timişoarei. Or, un
astfel de decret ar echivala cu amestecul statului, al puterii politice în afacerile
pur bisericeşti. Pentru că tot în anul 1935 a avut loc Congresul Naţional
Bisericesc, pentru a contracara amestecul politicului, el hotărăşte să găsească,
împreună cu guvernul, cea mai practică şi mai urgentă măsură pentru
înfiinţarea Episcopiei Timişoarei811.
Neîntrezărind nicio salvare, Adunarea eparhială a diecezei
Caransebeşului, întrunită la 18 mai 1936 hotărăşte, cu majoritate de voturi
mutarea scaunului episcopesc de la Caransebeş la Timişoara812. Evident,
relaţiile dintre episcopul Vasile şi adversarii hotărârii, în frunte cu secretarul
eparhiei, Nicolae Corneanu, devin şi mai tensionate, mai ales că luarea unei
decizii guvernamentale a fost amânată de la un an la altul. Abia în 1939 apare
în „Monitorul oficial” Decretul-lege Nr.3998 din 7 noiembrie 1939 de
înfiinţare a Episcopiei la Timişoara813.
Odată cu apariţia decretului, se repeta de data aceasta cu Vasile
Lăzărescu, situaţia lui Miron Cristea din 1918-1919, când preocuparea pentru
episcopia al cărei conducător oficial continuă să fie este cvasi-inexistentă,
toate eforturile fiind depuse de către Vasile Lăzărescu pentru obţinerea
scaunului episcopal de la Timişoara.
De aceea încheiem şi noi prezentarea păstoririi sale la Caransebeş, cu
precizarea că noua episcopie nu a fost întemeiată prin contribuţia lui, ci a
fruntaşilor timişoreni. Să adăugăm şi faptul că, prin înfiinţarea Episcopiei la
Timişoara, nu a fost desfiinţată Episcopia Caransebeşului (nu a fost mutată
reşedinţa la Timişoara).

811
I.D.Suciu, Mitropolia..., p.228.
812
Ic. Stravr. Ioan Geţia, în Prea Sfinţiei Sale …, p.169.
813
Vasile Zamela, op.cit., p.103.

433
 VI. EPISCOPUL VENIAMIN NISTOR ȘI EPARHIA
CARANSEBEȘULUI ÎN PERIOADA ANILOR 1941-1948

Decretul- lege Nr. 3998 din 7 noiembrie 1939, publicat a doua zi în

„Monitorul Oficial”, partea I merită câteva precizări şi comentarii.
Noua Episcopie a Timişoarei va cuprinde toate parohiile de pe teritoriul
judeţului Timiş-Torontal, precum şi protopopiatele Balinţ, Belinţ şi Birchiş,
aflate pe teritoriul judeţului Severin. În felul acesta, nu s-a aplicat integral
precizarea din testamentul lui Şaguna că noua Episcopie a Timişoarei va
include toate parohiile [ortodoxe româneşti] aflate pe teritoriul comitatelor
[=judeţelor] Timiş şi Torontal, întrucât o parte a acestor comitate a revenit
Iugoslaviei de astăzi [fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor]. Prin
această nuanţare a celor două prevederi (cea testamentară şi cea din Decretul-
lege), Episcopia Caransebeşului îi rămân în continuare protopopiatele
Vârşeţului şi Panciovei, care, pe vremea lui Şaguna, aparţineau comitatelor
Timiş (primul) şi Torontal (al doilea), şi nici Episcopia Aradului nu va pierde
chiar toate parohiile bănăţene, întrucât îşi păstrează în continuare jurisdicţia
asupra parohiilor Ecica, Iancahid, Sărcia, Toracu Mare şi Toracu Mic, rămase
pe teritoriul Iugoslaviei, deşi aparţinuseră protopopiatului Comloşu Mare
înainte de trasarea liniei de demarcaţie iugoslavo-română, protopropiat trecut,
în 1939, la Episcopia Timişoarei.
În ceea ce ne priveşte pe noi, protopopiatul Făget a rămas în continuare
sub ascultarea episcopului caransebeşean.
Probabil pentru a tempera tensiunea dintre bănăţenii timişoreni şi cei
caransebeşeni, „Telegraful român”, oficiosul Mitropoliei de la Sibiu, a
publicat, în 5 noiembrie v. 1939 articolul de fond „Episcopia Timişoarei” în
care, după ce face o retrospectivă a cererilor delegaţilor timişoreni congresuali
în aproape fiecare sesiune, ţine să sublinieze că „…nici Şaguna şi nici distinşii
intelectuali conducători ai Banatului din acea vreme n-au socotit că episcopia
Timişoarei nu s-ar împăca cu existenţa celei de la Caransebeş, ci dimpotrivă ei
pretindeau să se înfiinţeze episcopia Timişoarei, afirmând în acelaşi timp
menţinerea celei de Caransebeş, numai astfel satisfăcându-se trebuinţele
religioase ale Banatului întreg”814.
Prin articolul pr. T. Constantin intitulat „Biserica bănăţeană”815,
caransebeşenii au cu totul altă viziune (şi reacţie) cu privire la modul în care a
fost înfiinţată Episcopia Timişoarei şi a unor posibile pretenţii ale ei faţă de
Episcopia de la Caransebeş, precum şi la conţinutul articolului de fond apărut
în „Telegraful Român”.

814
„Telegraful Român” (Sibiu), an LXXXVII, 1939, nr.45, p.1.
815
„Foaia diecezană”, an LIV, 1939, nr.47, p. 4-6.

434
 Anonimul de la „Telegraful”− zice preotul T. Constantin − consideră că
prin crearea unei episcopii la Timişoara, cu menţiunea celei de la Caransebeş
se vor satisface mai bine „trebuinţele religioase ale Banatului întreg”.
Dimpotrivă, în Banat nu era nevoie de o nouă episcopie, ci de o Mitropolie la
Timişoara, singura care ar fi putut uni cu adevărat pe toţi românii ortodocşi.
Dar, prin înfiinţarea acestei mitropolii, Mitropolia de la Sibiu ar pierde o mare
parte din veniturile sale, lăsând pe bănăţeni să se certe între ei pentru
împărţirea bunurilor. „Peste puţine zile, episcopia Timişoarei, apoi în curând
vicariatul din Vârşeţ816 vor cere partea ce li se cuvine din fundaţiunile noastre
mai toate compuse din imobile. Judece oricine, ce va fi pentru noi
răscumpărarea acestor imobile toate reclamând urgente investiţii pentru
întreţinerea lor. Telegraful Român (sic!) ştie şi credem că nu-i este indiferent
felul cum se va hotărî la Tribunalul Budapesta pretenziunea fabuloasă cerută
de o moştenitoare a lui Babeş817. Sunt întrebări care privesc deopotrivă
Biserica bănăţeană, precum şi Mitropolia din Sibiu”818.
Marea nedreptate făcută bănăţenilor prin crearea Episcopiei la
Timişoara este că „…În Banatul nostru cu trei judeţe819 şi cu mai puţin de
cinci sute de mii de ortodocşi, împrăştiaţi cu minoritari se creează două
episcopii. După părerea anonimului de la Telegraful Român tot pentru
întărirea unităţii Banatului”820.
Am reprodus polemica pentru a reliefa faptul că, dacă au scăpat de
teama că vor pierde episcopia, caransebeşenii au intrat în panica unor mari
despăgubiri pe care le va cere Episcopia de la Timişoara pentru bunurile
materiale folosite în comun.

816
Sârbii aveau episcopie la Timişoara încă de pe vremea Austo-Ungariei. Prin împărţirea
Banatului între Regatul României şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (Iugoslavia), pe
baza principiului reciprocităţii, Biserica Ortodoxă Română a cerut să înfiinţeze şi ea episcopie
pentru românii aflaţi în cadrul Iugoslaviei. Ca să nu-şi facă şi românii episcopie, Biserica
Ortodoxă Sârbă a redus episcopia din Timişoara la rangul de Vicariat. Caransebeşenilor le era
teamă că, pe baza principiului reciprocităţii, BOR va înfiinţa şi ea un Vicariat în Iugoslavia,
ceea ce s-a şi întâmplat după 1950, când nu mai exista la Caransebeş episcopie care urma să
cuprindă protopopiatele Vârşeţ şi Panciova, protopopiate bogate, cu contribuţii importante la
veniturile episcopiei. În plus, este posibil ca acest Vicariat să-şi ceară drepturile ce i se cuvin
din cota-parte a bunurilor imobile şi mobile (bani) ale eparhiei.
817
Este vorba de o urmaşă a lui Emil Babeş, unul din fiii lui Vicenţiu Babeş, fost avocat în
Budapesta, angajat de către episcopiile de la Arad şi Caransebeş să le apere interesele la Curia
Regală, Curtea Supremă de Justiţie, în procesele cu Biserica ortodoxă Sârbă pentru împărţirea
bunurilor cuvenite românilor din parohiile mixte, care au hotărât să treacă sub jurisdicţia
Mitropoliei Române.
818
„Foaia Diecezană”, an LIV, 1939, nr. 47, p.6.
819
Este vorba de judeţele Timiş-Torontel, Caraş şi Severin.
820
„Foaia Diecezană”, an LIV, 1939, nr.47, p.5.

435
 Hotărârea înfiinţării unei episcopii la Timişoara n-a fost urmată
imediat de alegerea episcopului, întrucât lipsea cadrul organizatoric prevăzut
de Statutul Organic în acest scop. De aceea trebuiau create mai întâi organele
respective Consistoriu provizoriu (adunare provizorie), stabilirea cercurilor
electorale, desfăşurarea alegerilor de deputaţi diecezani şi abia după
constituirea Adunării din deputaţii aleşi, adunarea se poate transforma în una
electivă/electorală; noul ales trebuia confirmat de către Mitropolia de la Sibiu,
investit de rege, hirotonit episcop şi apoi instalat.
În tot acest timp, oficial continua să fie episcop al Caransebeşului Dr.
Vasile Lăzărescu. Acesta, abia în martie 1941 a putut să renunţe, legal, ca
episcop la Caransebeş, fiind întronizat „cu deosebit fast” la 25 martie 1941
(„Buna Vestire”) 821 ca episcop al Timişoarei.
În consecinţă, Colegiul electoral caransebeşean s-a putut întruni la
3 iunie 1941, fiind ales ca episcop ardeleanul VENIAMIN NISTOR (cu 91
de voturi „pentru” din totalul celor 141)822. Anterior, el fusese secretar al
Mitropoliei din Sibiu şi asesor consistorial823.
În felul acesta, după doi episcopi bănăţeni, caransebeşenii au din nou
un episcop ardelean, ceea ce l-a determinat pe istoricul şi preotul Ion Lupaş
să-şi intituleze articolul „Al IV-lea” prin care aducea cititorilor la cunoştinţă
că la Caransebeş este cel de al IV-lea episcop ardelean. Comentând acest titlu,
I.D. Suciu consideră că I. Lupaş nu şi-a dat ‚,seama că atingea sentimentele
unei provincii căreia i s-au impus episcopi din alte părţi nu pentru că n-avea
clerici pregătiţi în acest scop…”824.
Veniamin Nistor a avut parte de o păstorire foarte grea: erau anii Celui
de al Doilea Război Mondial la care a participat şi România (1941-1945),
după care au urmat, pe de o parte, măsuri tot mai restrictive împotriva
Bisericii, luate de către regimul „democrat-popular” comunist, iar pe de altă
parte, evoluţia episcopiei timişorene la arhiepiscopie şi, la scurtă vreme, la
mitropolie, evoluţie care s-a suprapus desfiinţării eparhiilor mici, printre care
se afla şi cea a Caransebeşului, lipită Mitropoliei Timişorene (1948).
Se subînţelege că, în asemenea vremuri tulburi, cu multe greutăţi şi
privaţiuni, cu desfăşurări radicale şi imprevizibile, activitatea episcopului
Veniamin a fost concentrată spre centrul eparhial, parohiile şi protopopiatele
beneficiind în mai mică măsură de preocupările sale. Principala realizare din
anii păstoririi sale este apariţia revistei „Altarul Banatului”, în care nu numai
profesorii de la Academia teologică din Caransebeş, ci şi din alte centre au

821
Preot Dr. Iacob Creţiu, loc.cit., p. 161.
822
Pr. Vasile Ioan Chirali, loc.cit., p. 81.
823
I.D. Suciu, Mitropolia..., p. 235.
824
Ibidem.

436
publicat articole pe diverse teme teologice. În felul acesta, „Altarul Banatului”
a depăşit statutul de revistă cu caracter local, devenind una de interes naţional.
Valoarea acestei iniţiative şi reviste este ilustrată şi de faptul că, în 1990,
revista „Mitropolia Banatului” şi-a încetat activitatea, locul ei fiind luat de
„Altarul Banatului”, serie nouă, ca organ oficios al Mitropoliei Banatului.
În 1948, în urma alipirii Eparhiei Caransebeşului la Mitropolia
Banatului, episcopul Veniamin a fost pensionat, iar precipitarea
evenimentelor care au urmat l-a obligat să plece la Alba Iulia înainte de a-şi fi
putut încasa drepturile ce i se cuveneau. Toate încercările sale ulterioare, chiar
şi pe lângă mitropolitul Vasile Lăzărescu, au fost zadarnice. A trebuit să se
resemneze. A decedat la 5 februarie 1963825.

825
Prof. Petru Ardeleanu, Tragedia unui episcop în „Altarul Banatului”, an XIII (LII), seria
nouă, nr. 4-6, aprilie-iunie, 2002, pp. 112-115.

437
 CAP. IV ISTORIA PROTOPOPIATULUI FĂGET ÎN
TIMPUL EPISCOPIEI ȘI ARHIEPISCOPIEI TIMIȘOAREI
ȘI A MITROPOLIEI BANATULUI

I. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII

MITROPOLITULUI Dr. VASILE LĂZĂRESCU
Episcop (1941-1947) și Arhiepiscop (1947) al Timișoarei, Arhiepiscop al
Timișoarei și Mitropolit al Banatului (1947-31 decembrie 1961)

Tensiunile internaționale și situația internă deosebit de agitată, care au

dus la încorporarea multor preoți și credincioși, au făcut dificilă constituirea
Colegiului electoral bisericesc care să aleagă pe noul episcop. În cele din
urmă, acesta s-a întrunit la 12 iunie 1940 și l-au ales ca episcop al Timișoarei
pe Vasile Lăzărescu. Schimbarea de regim și de guvern din toamna anului
1940 - înlăturarea regelui Carol al II-lea, care transferă puterea regală fiului
său Mihai I - au amânat din nou legalizarea alegerii, până în 12 martie 1941,
când regele Mihai i-a înmânat cârja arhierească noului episcop timișorean, în
Sala Tronului din Palatul Regal. Cu această ocazie, Vasile Lăzărescu s-a
angajat să facă din noua episcopie „o cetate a credinței și culturii
românești”826. În sfârșit, întronizarea a avut loc la 25 martie 1941827, când
încetează și calitatea sa de episcop al Caransebeșului, permițând alegerea unui
succesor al său.
Vasile Lăzărescu a ajuns episcop al Timișoarei în condiții
internaționale - cu inevitabile influențe și consecințe în România - deosebit de
încordate, mai ales odată cu declanșarea, la 22 iunie 1941, a războiului
antisovietic, la care a participat și România, alături de Germania. În ciuda
acestor condiții vitrege, episcopul Vasile a făcut vizite canonice „cu
pompoase târnosiri de biserici, zidite din nou sau înnoite prin jertfele
parohienilor”828, a reorganizat viața monahală, a încurajat pelerinajul ș.a.
Inițierea construirii unei catedrale pentru viitoarea episcopie de la
Timișoara - deși la data respectivă nu se întrezărea vreo șansă a înființării ei -
a fost luată în anul 1925, prin găsirea unui loc potrivit și prin adunarea de
fonduri de la credincioși și, după mai multe eforturi se ajunge la o înțelegere
între Municipiul Timișoara și Comitetul Bisericesc Român din Timișoara prin

826
Ioan Geția[Gheța], „Catedrala Mitropolitană Timișoara ‹‹Începuturi»”, în Sfinţiei Sale…,
p. 173.
827
“Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române a Timișoarei- pe anul 1942”, p. 94; apud Petrică
Zamela, op. cit., p. 73.
828
Ioan Geția, loc. cit., p. 175.

438
care Municipiul Timișoara face donație Comitetului mai multe imobile și
parcele de teren, în scopul amintit, iar la 29 august 1943, Parohia ortodoxă
română din Timișoara-Cetate se învoiește, fără condiții, „...să se întabuleze
dreptul pe proprietate, cu titlul de donațiune, în formarea viitoarei Episcopii
ort. rom. (sic!) a Timișoarei. La 21 iunie 1944, Judecătoria de pace I Urbană
Timișoara, secția Carte Funciară a întabulat dreptul de proprietate în favoarea
Episcopiei ortodoxe române a Timișoarei, acum în fiinţă a tuturor
imobilelor”829 (subl.t.).
Dar, până a devenit proprietar deplin (în numele eparhiei), episcopul
Vasile s-a aflat în fața unei impunătoare catedrale deja înălțată. Într-adevăr,
prin strădaniile credincioșilor timișoreni, în frunte cu Consiliul parohial din
Timișoara-Cetate s-a reușit ‒ începând cu anul 1934 ‒ să se organizeze
concurs de proiecte, să-l aleagă pe cel al arh. Ion D. Traianescu și să treacă,
tot prin concurs, la zidirea catedralei. Izbucnirea celui de-al doilea Război
Mondial a îngreunat, fără a putea opri, lucrările la catedrală, așa încât
episcopului Vasile Lăzărescu îi revenea doar sarcina finalizării lucrărilor de
interior, de sculptură și de pictură a iconostasului, de aurire etc. Pentru
adunarea fondurilor cu care să fie acoperite aceste lucrări au fost mobilizați
toți credincioșii, apelându-se până și la sprijinul elevilor.
Existența catedralei în Capitala Banatului încă pe când Timișoara se
afla sub jurisdicția Episcopiei Aradului îl îndreptățește pe Liviu Surlașu să
afirme că ea a fost, alături de alte argumente, unul în plus „care a pretins cu
un ceas mai devreme reînființarea Mitropoliei noastre”830.
În felul acesta, catedrala a fost terminată și gata pentru a fi sfințită, în
1946. După ce s-au adunat, prin donații, fondurile care să acopere cheltuielile,
ziua sfințirii ei a fost fixată pentru data de 6 octombrie 1946. La marele
eveniment au participat: Patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul
Ardealului Nicolae Bălan, episcopii sufragani ai acestei mitropolii și vreo 700
de preoți îmbrăcați în odăjdii, din eparhie și din alte părți; regele Mihai I
„invitat de episcopul Vasile Lăzărescu,” în ținuta (uniforma) de ofițer de
aviație, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri și ministrul ad.
intern al Cultelor, miniștri, oameni de cultură etc.. După înconjurarea
catedralei și alte momente ale solemnității, se intră în Catedrală, unde
episcopul Vasile Lăzărescu dă citire actului comemorativ al sfințirii noului
lăcaș de cult și îl dă să semneze Regele, patriarhul Nicodim, dr. Petru Groza,
mitropolitul Bălan și cei cinci episcopi prezenți. Urmează ritualul sfințirii
altarului și așezarea moaștelor: „Regele, îmbrăcat în veșmânt ritual, participă

829
Liviu Surlașu, Catedrala din Timișoara - premisă pentru reînființarea Mitropoliei
Banatulu în Prea Sfinţiei Sale…, p. 224.
830
Ibidem, p. 222.

439
activ la sfințire, ungând cu Mir zidurile catedralei, după care se retrage”.
Îndată pleacă și patriarhul Nicodim831. Urmează Sf. Liturghie, la care
participă mitropolitul Bălan și episcopii. La sfârșitul ei, episcopul Vasile urcă
în tronul arhieresc și mulțumește pentru participare: regelui, primului-
ministru, mitropolitului, oficialităților și credincioșilor832. Se observă că
patriarhului nu i-a mulțumit.
Această atitudine vădit pro-monarhică - este pus regele, nu patriarhul
să ungă cu Sf. Mir zidurile Catedralei și se aduc mulțumiri regelui, nu și
patriarhului - și vădit potrivnică noului regim, îl va costa scump, peste câțiva
ani, când Sf. Sinod îi va retrage demnitatea de mitropolit.
Actul de la 23 august 1944 a avut puternice urmări nu numai de ordin
politic, militar, economic, social, etc., ci și de ordin religios.
Într-un astfel de context istoric, episcopul Vasile Lăzărescu și
timișorenii iau inițiativa solicitării înălțării episcopiei timișorene la rangul de
arhiepiscopie, având în vedere trecutul istoric al Bisericii bănățene românești
și importanța ei în apărarea ortodoxismului în regiune. Știau că vor primi
sprijin din partea Președintelui Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza833,
consecința fiind că Sfântul Sinod Permanent al BOR, întrunit la 24 aprilie
1947, hotărăște ridicarea scaunului episcopal din Timișoara la rangul de
arhiepiscopie. Hotărârea este înaintată ‒ prin Ministerul Cultelor ‒ Adunării
Deputaților care, în ședința sa din 30 mai 1947, votează Legea Nr. 195,
publicată în Monitorul Oficial (Partea I) Nr. 135 din 17 iunie834. În semn de
recunoștință, Adunarea eparhială exprimă mulțumiri patriarhului Nicodim și
primului-ministru Groza, căruia i se acordă titlul de ctitor al Catedralei din
Timișoara precum și titlul de ctitor al Arhiepiscopiei Timișoarei835. O nouă
ofensă adusă patriarhului Nicodim.

831
Petrică Zamela, op. cit., p. 79. Cf. articolelor lui I.D. Suciu, Doina Niculescu, Viorel Țigu
privind istoricul și sfințirea Catedralei, în Catedrala Mitropoliei Banatului, Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1979 și Calendarul Eparhiei Timișoarei pe anul 1947,
Timișoara, 1947 (sic!), pp. 122-125.
832
Petrică Zamela, op. cit., p. 79.
833
Dr. Petru Groza, deși născut în localitatea Puiu de lângă Hațeg, se considera bănățean,
deoarece tatăl său, preotul Adam Groza, s-a stabilit în Coșteiu Mare de lângă Lugoj, când
Petru avea câțiva ani, așa încât copilăria și adolescența (școala primară a urmat-o la Coșteiu,
iar gimnaziul complet (clasele I-VIII) la Lugoj și chiar anii tinereții (ai studenției la
Facultatea de Drept de la Budapesta, în timpul vacanței) i-a petrecut în Banat. Devine
„ardelean” după ce își ia doctoratul în Științe juridice, care i-a permis să practice avocatura la
Deva. În calitatea sa de bănățean și de prim-ministru, Petru Groza a sprijinit din plin dorința
bănățenilor de a avea, la-nceput, episcopie, mai târziu, mitropolie la Timișoara.
834
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 682 din 1947 iunie 24, pp. 1027-1028.
835
I.D. Suciu, Mitropolia..., pp. 234-235.

440
 Arhiepiscopie nu înseamnă mitropolie, care implică existența cel puțin
a două episcopii sufragane. Timișorenii au făcut demersuri și pentru
(re)înființarea mitropoliei românești, desființată, după 1716, de către
Mitropolia sârbă a Carloviţului, singura recunoscută de către Curtea de la
Viena pentru toți greco-neuniții (ortodocșii) din imperiu836. Cu sprijinul
indirect al lui Petru Groza, Sfântul Sinod hotărăște, în ședința sa din 2 iulie
1947, ridicarea la rang de mitropolie a Arhiepiscopiei Timișorene. Adunarea
Deputaților ia act de Hotărârea Sf. Sinod și votează la 19 septembrie 1947,
Legea Nr. 325. Legea ‒ după ce a fost semnată de regele Mihai și
contrasemnată de către miniștrii Cultelor și Justiției ‒ apare în Monitorul
Oficial din 26 septembrie 1947 și în felul acesta, Mitropolia Banatului capătă
legitimitate juridică.
Iată câteva din prevederile acestei legi:
 Mitropolia Ortodoxă Română a Banatului cu sediul la Timișoara ia
ființă la data publicării legii în Monitorul Oficial (26 septembrie 1947) - Art.
1.
 Mitropolia Ortodoxă Română a Banatului cuprinde eparhiile:
Arhiepiscopia Timișoarei, Morisenei și Lipovei (Ienopolei-Ineu, de lângă
Lipova) precum și Episcopia Caransebeșului - Art. 2.
 Arhiepiscopul Timișoarei devine și mitropolit al Banatului, cu titlul de
Arhiepiscop al Timișoarei, Morisenei și Lipovei și Mitropolit al Banatului -
Art. 3837.
Întronizarea lui Vasile Lăzărescu ca mitropolit s-a făcut în catedrala
timișoreană la 26 octombrie 1947 (ziua Sf. M.M. Dimitrie).
Abdicarea forțată a Regelui Mihai în 30 decembrie 1947 și instaurarea
regimului comunist au influențat decisiv și destinul Bisericii, impunând un
nou nou regim al cultelor. Decretul-lege pentru reglementarea regimului
general al cultelor publicat în Monitorul Oficial Nr. 178 din 4 august 1948,
prevede, printre altele, ca fiecare eparhie să aibă în medie 750.000 de
credincioși.838
Noua organizare politică și administrativ-teritorială a adus fostul județ
Arad (și implicit și Episcopia Aradului) în Regională, după aceea în Regiunea
Banat. De aceea episcopul Andrei (Magieru) al Aradului a invocat, la 26 iunie
1948, în Adunarea eparhială „principiul fundamental valabil în viața Bisericii,
după care organizația administrativă (bisericească) se orientează totdeauna
după organizarea similară de stat”. Acest principiu pleda pentru desprinderea

836
Dr. Ștefan Lupsa, Suprimarea Mitropoliei Banatului în urma războiului turco-austriac din
1683-1699 în Prea Sfinţiei Sale…, p. 195.
837
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 683 din 1947 septembrie 26, p. 1029.
838
I.D. Suciu, Mitropolia, p. 240.

441
eparhiei Aradului de Mitropolia Ardealului de la Sibiu și afilierea ei la
Mitropolia Banatului839. În consecință, Adunarea eparhială acceptă
propunerea episcopului, ea fiind aprobată și de patriarhul Justinian840.
Congresul Național al Mitropoliei Banatului, în cea de-a treia ședință a sa, a
întâmpinat și acceptat cu vie bucurie duhovnicească cererea Episcopiei
Aradului.
În schimb, prin aplicarea prevederilor Decretului-lege cu privire la
noul regim al cultelor, soarta Episcopiei Caransebeșului a fost tragică: ea a
fost desființată, de vreme ce numărul credincioșilor ei era cu mult mai mic
decât numărul mediu de credincioși prevăzut de lege. Odată cu desființarea ei
și trecerea teritoriului eparhiei în componența Arhiepiscopiei Timișoarei și
protopopiatul Făget trece sub jurisdicția acestei Arhiepiscopii.
Iată cum s-a întors „roata istoriei”: în 1865, Timișoara a fost vitregită
de a nu avea episcopie pentru că atu-ul Caransebeșului în fața împăratului era
existența Regimentului de graniță româno-bănățean Nr. 43; peste opt decenii,
atu-ul timișorenilor de a obține arhiepiscopie, apoi mitropolie de la Sfântul
Sinod al Patriarhiei Române a fost primul-ministru dr. Petru Groza, iar
caransebeșenii au rămas fără episcopie, evident, fără ca timișorenii să aibă
vreo vină în luarea acestei decizii, căci aplicarea prevederii Legii Cultelor i-a
nedreptățit nu numai pe caransebeșeni, ci pe toți credincioșii din eparhiile
mici.
În urma desființării Episcopiei Caransebeșului și contopirea ei în
Arhiepiscopia Timișoarei, a rezultat denumirea Arhiepiscopia Timișoarei și
Caransebeșului841.
Noua Lege a Cultelor nu a mai inclus și Biserica greco-catolică printre
cultele recunoscute (deci legale), pe considerentul că ierarhii ei au devenit
„agenți ai imperialismului” și, ca atare, acest cult a fost desființat. Încă din
1946 s-a făcut apel la credincioșii greco-catolici să revină la Biserica
ortodoxă, Biserica-Mamă, dar inițiativele oficiale ale înalților ierarhi au apărut
în 1948, probabil după denunțarea (anularea) Concordatului842 de către

839
Suciu-Constantinescu, op. cit., vol. II, doc. nr. 687 din 1948 iunie 26, p. 1033.
840
Ibidem, doc. nr. 693 din 10 noiembrie 1948, p. 1037.
841
I.D. Suciu, Mitropolia..., p. 240.
842
Concordatul este un document (unii istorici neagă caracterul său de tratat internațional)
încheiat între guvernul român și Sfântul Scaun (papalitate) în anul 1927, după intense
tratative în care Sf. Scaun și-a formulat necontenit noi beneficii și chiar privilegii pentru
Biserica romano-catolică din România, reușind să-și impună, în final, toate pretențiile. El a
fost ratificat de către Corpurile Legiuitoare (Camera Deputaților și Senat) în anul 1929, pe
timpul guvernării național-țărăniste, prim-ministru fiind greco-catolicul Iuliu Maniu. Odată cu
intrarea în vigoare a prevederilor Concordatului, Biserica romano-catolică s-a situat pe locul
al doilea (după Casa Regală) în ce privește deținerea proprietăților în România. De aceea au
fost luate, în mai multe rânduri, inițiative pentru denunțarea și revizuirea Concordatului, dar

442
guvernul român la începutul anului 1948. Interzicerea Bisericii greco-
catolice i-a determinat pe unii practicanți să răspundă pozitiv Chemărilor, însă
ierarhii acestei Biserici au preferat să înfrunte pușcăria843.
Să reținem că, prin desființarea Episcopiei greco-catolice a Lugojului,
credincioșii ei au fost arondați, teritorial, Arhiepiscopiei Timișoarei (cei din
Banat) și Episcopiei Aradului (cei din Crișana)844.
Anii 1949 şi 1950 sunt anii de organizare administrativ-bisericească a
Mitropoliei Banatului, atât la nivel central, cât şi la cel teritorial (în
protopopiate şi parohii). În urma acestei organizări teritoriale, protopopiatul
Făget s-a extins teritorial, în 1953 el adăugând la cele 49 de parohii şi filii pe
care le avea până atunci şi pe cele ale fostului protopopiat Balinţ (acum
desfiinţat) ‒ este vorba de parohiile şi filiile din dreapta râului Bega, din fostul
district Lunca, care se aflau mai întâi sub jurisdicţia protopopiatului
Hasiaş/Hisiaş, apoi sub cea a protopopiatului Belinţ şi, în final, sub cea a
protopopiatului Balinţ. Lor li se adaugă parohia Ohaba Sârbească (devenită
Ohaba Română, după ce Ohaba Română a devenit Ohaba Lungă, denumire
greşită căci forma corectă este Ohaba Lunca) din protopopiatul Birchiş,
precum şi parohiile Bulza şi Groşi din protopopiatul Lipovei.
Regimul comunist a intensificat ofensiva împotriva bisericilor de toate
credinţele, deşi, oficial, Constituţia RPR şi Legea Cultelor garantau libertatea
de conştiinţă a oamenilor şi dreptul celor 14 culte admise de a se organiza şi
de a-şi desfăşura liber activitatea. În realitate, această libertate a fost tot mai
mult îngrădită. După reducerea numărului episcopiilor mici, a urmat şi
reducerea numărului mitropoliilor, rămânând câte una singură pentru
fiecare provincie istorică: Mitropolia Ardealului, Mitropolia Banatului,
Mitropolia Olteniei ş.a.m.d. A urmat reducerea numărului de Academii
Teologice, ca forme cu statut de învăţământ superior, rămânând numai
Institutul Teologic Universitar de la Sibiu şi Facultatea de Teologie (din
cadrul Universităţii) din Bucureşti. S-a admis ca în cadrul fiecărei mitropolii

niciunul dintre guverne n-a avut curajul să facă acest demers. În 1948 guvernul comunist a
făcut un astfel de pas, confiscând, prin actul naționalizării și bunurile Bisericii romano-
catolice, iar ponoasele le suportă și în prezent poporul român.
[Pentru amănunte, vezi mai ales Valeriu (Bartolomeu) Anania, Acțiunea
catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1992, Onisifor Ghibu, Nulitatea Concordatului dintre România
și Sfântul Scaun, Cluj, 1935, precum și „Legea Concordatului”, publicată în Monitorul
Oficial Nr. 126 din 12 iunie 1929, pp. 4478-4485].
843
Pentru amănunte, vezi Teodor V. Damşa, op.cit., pp. 215-225 passim. (Teodor V. Damşa a
fost preot greco-catolic. El a revenit la ortodoxism, fără a îmbrățișa misiunea de preot
ortodox. A funcționat ca profesor suplinitor de limba latină la liceul din Făget, în anul școlar
1968-1969).
844
I.D. Suciu, Mitropolia..., p. 241.

443
să funcţioneze un singur Seminar teologic care să pregătească preoţii necesari
în mitropolia respectivă. În felul acesta, Academia teologică de la Caransebeş,
cu statut de învăţământ superior, a fost înlocuită cu Seminarul teologic, cu
statut de şcoală medie (liceu), în 1953. A continuat ofensiva şi pe tărâm
economic: suprafeţele de pădure şi de teren arabil din avuţia naţională date,
mai ales, la iniţiativa patriarhului Miron Cristea, mitropoliilor, episcopiilor,
mănăstirilor, parohiilor (din Vechiul Regat), etc. sub formă de folosinţă, au
fost luate de către stat, iar după începerea colectivizării agriculturii, în 1949,
au fost constrânse toate corporaţiile religioase, de la parohie şi până la
mitropolie inclusiv, să renunţe „de bună voie” la sesiile pe care le-au primit
încă din timpul Mariei Terezia (1740-1780), acestea revenind fie fermelor,
întreprinderilor agricole de stat, fie gospodăriilor agricole colective (GAC),
denumite mai târziu cooperative agricole de producţie (CAP).
Încheiem aceste enumerări de măsuri luate împotriva cultelor cu
restricţia impusă publicaţiilor cu profil religios, permiţându-se, din 1950,
apariţia numai a periodicului oficial al fiecărei mitropolii, chiar cu acest
titlu: „Mitropolia Banatului”, „Mitropolia Olteniei”, ...
Ne putem cu uşurinţă închipui care a fost reacţia mitropolitului Vasile
Lăzărescu faţă de aceste măsuri restrictive (şi altele nemenţionate). Fire
voluntară, impulsivă şi independentă, ambiţioasă, dornic de a fi adulat şi de a
face totul în mare fast, omul şi arhiereul Vasile Lăzărescu a nutrit nedisimulat,
făţiş, dispreţul şi ura faţă de regimul comunist. Provenind dintr-o familie de
ţărani înstăriţi, etichetată de noua putere politică, familie de chiaburi, cu
consecinţele de rigoare, terminate prin pierderea pământului şi a inventarului
agricol, prin intrarea în GAC, nu-i puteau fi indiferente. Nici simpatiile sale
politice n-au avut un final mai fericit: monarhist convins, îşi vede idolul
constrâns să abdice „pentru el şi pentru urmaşii săi” şi să ia calea exilului;
simpatizant ori chiar membru al Mişcării legionare845, îşi vede camarazii
arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare ori fugiţi în Germania, după o
guvernare de nici patru luni; nici simpatia sa faţă de partidele istorice846 nu a

845
Petrică Zamela, op. cit., pp. 101-103.
846
Horia Musta, Neamul Mustonilor în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2009, p. 632)
susţine că, în alegerea lui Vasile Lăzărescu episcop al Caransebeşului – şi, mai târziu, în
confirmarea alegerii de către Sf. Sinod şi guvern, ‒ un rol important l-a avut Partidul Naţional
Liberal, prin membrii săi Cornel Corneanu, secretar eparhial caransebeşean şi tatăl lui Horia
(Virgil Musta, protopop al Oraviţei), ambii deputaţi în Parlamentul României şi anume: prin
poziţiile pe care le deţineau la nivel local şi central, ei au reuşit să convingă pe membrii
Adunării eparhiale elective a Caransebeşului să-l aleagă episcop pe Vasile Lăzărescu, iar
după ce au obţinut victoria s-au dus, însoţiţi de noul ales, la Bucureşti să facă acelaşi lucru şi
acolo. Iată ce scrie Horia Musta: „Ca fapt inedit, relev că înainte de confirmarea alegerii de
către Sfântul Sinod, Vasile Lăzărescu a fost prezentat Patriarhului (de către cei doi deputaţi),
după care, la cererea prim-ministrului I.G.Duca , care a dorit să-l cunoască, în seara dinaintea

444
sfârşit bine, acestea fiind interzise în 1947. Nici arhiereului Vasile Lăzărescu
noul regim nu-i oferea decât insatisfacţii, întrucât el a fost privat de o mulţime
de beneficii de care se bucura orice mitropolit înainte de anul 1948, deviza
comuniştilor fiind: cui îi trebuie biserică, să-şi întreţină clerul.
Frustrat din toate părţile, mitropolitul nu-şi ascundea sentimentele
anticomuniste, antiguvernamentale şi antipatriarhale nu numai oral, ci şi prin
fapte: ascunde în palatul mitropolitan legionari, după Rebeliunea din ianuarie
1941 şi alţi anticomunişti urmăriţi spre a fi arestaţi; a sprijinit material
mişcarea de rezistenţă din munţi, mai ales grupul „Sumanele Negre” ale
colonelului Uţă; s-a înconjurat ‒ dându-le funcţii de conducere în cadrul
mitropoliei ‒ cu o serie de intelectuali despre care se ştia că au fost legionari;
a refuzat să ia parte la mai multe manifestări oficiale organizate de către
autorităţile de stat şi încă multe alte modalităţi de acest gen (lăsând la o parte
faptul că, în 1941, împreună cu alţi arhierei, însoţiţi de peste 200 de preoţi, s-a
dus în Transnistria pentru a propovădui ortodoxismul în rândurile băştinaşilor
şi cu scopul de a îmbărbăta soldaţii români amintindu-le că luptă în numele lui
Hristos împotriva sovieticilor atei)847.
Orbit de această ură, face marea greşeală de a-şi deteriora relaţiile cu
Petru Groza, cel care l-a sprijinit să devină episcop, arhiepiscop şi mitropolit
al Timişoarei. Faptele par a se fi petrecut în felul următor.
În martie 1955, mitropolitul Vasile primeşte o scrisoare de la Petru
Groza, care nu mai era prim-ministru din anul 1952, el cedând această funcţie
secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru cea de
preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ colectiv cu rol de
preşedinte al R.P.R. Acesta îl învinuieşte pe V. Lăzărescu că i-a furnizat
informaţii inexacte şi tendenţioase cu privire la participarea episcopilor
Veniamin Nistor (Caransebeş), Nicolae Popovici (Oradea), Andrei Magier
(Arad) la rezistenţa anticomunistă848. În plus, l-a sancţionat pe preotul Petrila,

zilei alegerii i-a fost prezentat, ceremonie la care au participat Cornel Corneanu, Tata (Virgil
Musta), Teodor Moga, preşedintele Tineretului Liberal Bănăţean şi cu mine, de faţă mai fiind
şi ministrul comunicaţiilor Richard Franasovici şi cel al cultelor, Alexandru Lapedatu. Deci,
V. Lăzărescu a avut sprijinul PNL pentru a ajunge episcop al Caransebeşului. Vezi şi articolul
lui Sebastian Dumitru Cârstea, "File de istorie" publicat în Biserica Ortodoxă Română în
documentele regimului comunist în perioada 1945-1958, în care el susţine [valorificând
documentele publicate de Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu în volumul Biserica Ortodoxă
Română (1945-1958] din care rezultă că Statul comunist a supravegheat îndeaproape
activitatea întregului cler] că mitropolitul Banatului a fost considerat un apropiat al partidelor
istorice, urând în aşa măsură comunismul încât ar fi declarat că este dispus „să se retragă la
mănăstirea Hodoş-Bodrog, unde [va] aştepta căderea comunismului” (documentul nr 23, pp.
76-77), p 491.
847
Vezi Petrică Zamela, op. cit., pp. 101-138.
848
Ibidem, p. 142.

445
cumnatul său (al lui Groza) „nu atât din cauza indisciplinei, cât din
considerentul că era un aservit al regimului” 849. Iar când Groza i-a cerut sa-l
repună pe Petrila în funcţia avută, mitropolitul a refuzat şi, în plus, a cerut
Consiliului eparhial să aprobe concedierea lui, cu dreptul de a se transfera în
vreo parohie din altă eparhie. Totodată, devine dojenitor în scrisoarea de
răspuns adresată lui Groza, învinuindu-l că nu are nici dreptul şi nici calitatea
de a se amesteca în treburile Bisericii, atâta timp cât asta are o conducere
bisericească850.
Supărat de tonul scrisorii, Groza a cerut o convorbire cu patriarhul
Justinian, care i-ar fi spus: „Daţi-mi-l pe Lăzărescu pe mâna mea şi îl voi
jumuli eu”851.
Au urmat, demonstrativ mai multe manifestări nepoliticoase ori ostile
la adresa regimului852, culminând cu refuzul său de a participa la
înmormântarea lui Petru Groza, decedat la 7 ianuarie 1958 de neoplasm la
intestinul subţire şi în urma mai multor infarcturi, ceea ce a stârnit
dezaprobarea mai multor fruntaşi bănăţeni care ştiau ce a făcut Groza pentru
Timişoara şi chiar pentru Vasile Lăzărescu însuşi853. În acelaşi spirit, Vasile
Lăzărescu refuză să participe la Conferinţa interconfesională a Cultelor, parcă
dinadins stabilită a avea loc la Timişoara, considerând participarea „pierdere
de vreme”854.
Ceea ce surprinde în toate aceste manifestări vădit duşmănoase
regimului şi patriarhiei este lipsa de prevedere a lui Vasile Lăzărescu faţă de
situaţia sa ca mitropolit. Să nu se fi gândit sau să nu fi aflat că poate fi
înconjurat de oameni deveniţi informatori ai Securităţii, care îi pot devoala
spusele şi faptele potrivnice regimului sau care îl pot intenţionat implica în
astfel de fapte? S-a simţit prea sigur pe scaunul său de mitropolit, care, mai
ales după conflictul cu Petru Groza, a început să se clatine.
Un control financiar a descoperit mai multe nereguli în gestionarea
fondurilor Mitropoliei între anii 1955-1958, care au atras după sine trimiterea
în judecată a celor vinovaţi, printre ei aflându-se şi mitropolitul Vasile
Lăzărescu855.
Pus în faţa acestei realităţi, patriarhul Justinian, ca să nu-l înjosească
prea mult - de fapt, era o pată asupra întregii Biserici Ortodoxe Române -, a
decis ca, odată cu schimbarea lui Vasile Lăzărescu din demnitatea de

849
Ibidem, p. 143.
850
Ibidem.
851
Ibidem.
852
Ibidem, pp. 143-145.
853
Ibidem, p. 145
854
Ibidem, p.147
855
Ibidem, pp. 176-191

446
Mitropolit al Banatului, să fie schimbate toate organele mitropolitane, mai
ales că unele din ele au fost descompletate în urma deceselor membrilor lor.
Securitatea n-a fost mulţumită de această soluţie. Dorea caterisirea
mitropolitului ca să poată fi judecat ca orice infractor civil/laic. Finalul:
mitropolitul a fost trimis la mănăstirea Sâmbăta de Sus, de lângă Braşov, din
Arhiepiscopia Sibiului, termenul de mutare fiind 31 decembrie 1961856.
Îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan şi trimiterea la mănăstire a
creat o situaţie nouă: din punct de vedere canonic locul celui trimis, ca
pedeapsă, la mănăstire nu putea fi vacantat şi nici nu puteau fi organizate noi
alegeri pentru ocuparea lui. De aceea, i s-a cerut să facă cerere către Sf. Sinod
pentru a fi pensionat, soluţie pe care el a respins-o considerând-o degradantă
pentru el.
Nici la mănăstire nu s-a resemnat. Fără aprobare, pleacă de la
mănăstire la Herculane ca să-şi îngrijească sănătatea. În realitate, trecea pe la
preoţi (Timişoara, Buziaş) îndemnându-i să ceară Sf. Sinod repunerea lui în
scaunul mitropolitan. Dar, informată, Securitatea a cerut patriarhului să-l
trimită la mănăstirea Cernica (Bucureşti) pentru a putea fi mai uşor
supravegheat. Aici, izolat, sănătatea i se şubrezeşte tot mai mult. În 1963 îşi
întocmeşte testamentul cerând ca, după moarte, să-i fie depus coşciugul în
subsolul Catedralei din Timişoara. Aceeaşi rugăminte o adresează şi
urmaşului său I.P.S Mitropolit Nicolae Corneanu şi patriarhului Justinian,
primind asigurări că i se va îndeplini această dorinţă.
Moare la Cernica în ziua de 21 februarie 1969. Datorită situaţiei
politice din ţară, dorinţa nu i-a putut fi îndeplinită la moarte şi de aceea sicriul
cu trupul său neînsufleţit a fost depus, provizoriu, în aşteptarea unor vremuri
mai bune, în cripta familiei din satul natal Corneşti (fostul Jadani). Abia după
1989, mai precis, în 1993, luna aprilie, i-a putut fi îndeplinită dorinţa, aşa
încât el îşi doarme somnul de veci în subsolul Catedralei timişorene, sub altar.

II. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII

MITROPOLITULUI Dr. NICOLAE CORNEANU 1962-2014

Mitropolitul dr. Nicolae Corneanu s-a născut la Caransebeş, la data de

21 noiembrie 1923, într-o familie preoţească, tatăl Liviu, fiind preot la
biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” (cea din cimitir). Unchiul său,
Cornel Corneanu, personalitate remarcabilă a vieţii cultural-politice din
Banat, a fost secretarul episcopului Caransebeşului, Miron Cristea, viitorul
patriarh al României, de care a fost foarte ataşat.

856
Ibidem, pp. 192-197.

447
 De copil a rămas orfan de tată, mama Elena fiind cea care i-a insuflat
dragostea de cele sfinte, împreună cu aceasta mergând la slujbele oficiate în
biserică.
Şcoala elementară şi liceul le urmează în Caransebeş, între anii 1942-
1946 urmând Facultatea de Teologie din Bucureşti857. Având multă dragoste
de cele sfinte, încă din anul II de facultate, la Crăciunul anului 1943 este
hirotonit diacon celibatar, hirotonia primind-o în biserica din Obreja, judeţul
Caraş-Severin de la episcopul Veneamin Nistor al Caransebeşului. În anul
1946, se înscrie la cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, la absolvirea cărora îşi susţine lucrarea: „Viaţa şi petrecerea
Sfântului Antonie cel Mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea
Nilului”. Această lucrare coordonată de marele preot profesor Ioan G. Coman
îi aduce titlul de doctor în teologie, reputatul profesor punându-şi amprenta pe
înclinaţiile viitorului mitropolit spre patristică, din care va face pasiunea vieţii
sale. După terminarea studiilor la Bucureşti revine în Caransebeş ca profesor
la Academia Teologică care va fi desfiinţată de comunişti la 1 septembrie
1948. După ce îşi pierde postul de profesor se îndreaptă spre Timişoara, unde
a fost numit secretar eparhial, apoi consilier cultural. În anul 1956 se reia
activitatea de învăţământ teologic la Caransebeş prin înfiinţarea Seminarului
Teologic în locul Academiei Teologice. În acest an, viitorul mitropolit
Nicolae se întoarce pe plaiurile natale, fiind numit profesor la Seminar unde
predă până în anul 1959, când va fi numit profesor conferenţiar universitar la
Institutul Teologic din Sibiu, unde va preda teologia simbolică şi limba
greacă.
La 15 decembrie 1960, este ales în demnitatea de episcop al Aradului,
Ienopolei şi Hălmagiului, între timp fiind hirotonit preot de către Teoctist
Arăpaşu, pe atunci episcop vicar patriarhal, ulterior patriarh al României. În
vederea instalării în funcţia de episcop, se călugăreşte la Mănăstirea Cernica,
în data de 12 ianuarie 1961, iar trei zile mai târziu, la 15 ianuarie 1961, fiind
hirotonit arhiereu de către patriarhul Iustinian Marina cu un sobor de episcopi.
La 22 ianuarie acelaşi an, este instalat episcop la catedrala din Arad,
această episcopie păstorind-o timp de un an şi câteva zile858.
Posibilitatea ajungerii în funcţia de arhiepiscop al Timişoarei şi
Mitropolit al Banatului s-a creat în urma înfiinţării Episcopiei Timişoarei şi
peste câţiva ani a Mitropoliei Banatului.

857
Ioan, Mitropolitul Banatului, Mitropolitul Dr. Nicolae Corneanu, cărturarul umanist,
membru de onoare al Academiei Române în „Altarul Banatului“, nr.7-9/2015, p5.
858
Aniversarea a 52 de ani de arhipăstorire de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicolae în
“Învierea”, nr.21/martie 2014, p.3.

448
 La 12 iunie 1940, Colegiul electoral bisericesc îl alege episcop la
Timişoara pe Vasile Lăzărescu de la Caransebeş, fiind un om al locului.
Întronizarea a avut loc abia la 25 martie 1941. Catedrala noii episcopii era la
Timişoara-Iosefin. Încă din anul 1934, timişorenii cu gândul la înfiinţarea
episcopiei au început construcţia unei noi catedrale care s-a finalizat în anul
1946, Mitropolitul Vasile Lăzărescu ocupându-se de finalizarea interiorului şi
lucrările de sculptură. Episcopia Timişoarei depindea de Mitropolia
Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu sediul la Sibiu.
La 24 aprilie 1947, Sfântul Sinod acordă episcopiei Timişoarei rangul
de Arhiepiscopie. La 2 iulie 1947, Sfântul Sinod hotărăşte ca Arhiepiscopia
Timişoarei să devină reşedinţă de Mitropolie având sub jurisdicţie episcopiile
Caransebeşului şi Aradului859. Actul Sfântului Sinod este aprobat de
Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 19 septembrie 1947, legea de aprobare
fiind publicată în Monitorul Oficial din 26 septembrie 1947, aceasta fiind data
înfiinţării Mitropoliei Banatului, primul Mitropolit al reînfiinţatei Mitropolii
fiind Vasile Lăzărescu, care a funcţionat aici până la retragere, în anul 1961.
În data de 17 februarie 1962, Colegiul Electoral al Patriarhiei Române
îl alege în scaunul vacant al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi
Mitropolit al Banatului. Instalarea în funcţie a avut loc la 4 martie 1962, fiind
făcută de patriarhul Iustinian Marina înconjurat de un sobor de arhierei şi
preoţi în Catedrala Mitropolitană din Timişoara. La instalarea sa au fost
prezente şi autorităţi de stat şi locale şi un mare număr de credincioşi
bănăţeni.
Noua misiune îmbrăţişată îşi va pune amprenta asupra vieţii religioase
bănăţene mai bine de jumătate de secol, timp în care mitropolitul Nicolae va
activa cu tote energiile sale creatoare pentru mai binele bisericii şi al
poporului drept credincios din acest colţ de ţară şi nu numai. Cele patru
judeţe, Timiş, Caraş-Severin, Arad şi Hunedoara primite spre arhipăstorire, la
4 martie 1962, vor fi străbătute în lung şi lat de vrednicul ierarh decenii de-a
rândul pentru ca viaţa bisericească să meargă pe făgaşul normal. Sute de
biserici au primit vizita Vlădicii Nicolae fie pentru a fi târnosite, fie a fi
binecuvântate în urma îmbrăcării într-o haină nouă, fie pentru a fi în mijlocul
credincioşilor şi alături de preoţii slujitori ai altarelor străbune pentru ca
aceştia să fie îmbărbătaţi şi îndrumaţi în dreapta credinţă. Mii de preoţi au
primit harul preoţiei prin punerea mâinilor arhiereului Nicolae şi alte sute de
preoţi prin purtarea sa de grijă au fost hirotoniţi de episcopii vicari ai
Arhiepiscopiei Timişoarei, aşa încât amprenta bunului ierarh va rămâne vie în
sufletele lor încă câteva decenii cât aceştia vor sluji la altarele bisericilor.

859
Mitropolia Banatului în ultimii 52 de ani, în „Învierea”, nr.27/septembrie 2014, p.19.

449
 Ca mitropolit al Banatului, Vlădica Nicolae s-a preocupat de bunul
mers al şcolilor teologice din eparhie, profesorii, elevii şi studenţii primind
sfaturi preţioase, editura arhiepiscopiei tipărind manuale şi cărţi de studiu
pentru buna pregătire a acestora.
Elevii şi studenţii cu rezultate bune la învăţătură au fost stimulaţi o
bună bucată de timp cu burse şi semiburse, iar cazurile sociale au primit o
atenţie deosebită. Înainte de revoluţia din 1989, de atenţie deosebită s-a
bucurat Seminarul Teologic din Caransebeş, care adeseori a fost vizitat de
mitropolitul Nicolae, cât şi Institutul Teologic din Sibiu, unde învăţau
studenţii din părţile Banatului860. În condiţiile de libertate religioasă aduse de
revoluţie, ierarhul timişorean a militat pentru deschiderea de noi şcoli
teologice. În acest sens, în toamna anului 1993, ia fiinţă Facultatea de
Teologie din Timişoara cu specializările Teologie Pastorală şi Teologie
Litere, la care s-au adăugat în anul universitar 1996-1997 specialitatea
Teologie-Istorie. În anul 1997, la Liceul Pedagogic „Eftimie Murgu” se
înfiinţează o clasă cu profil teologic ortodox, liceul având durată de cinci ani.
Acest liceu va fi redenumit, în anul 2002, cu numele iniţial „Carmen Sylva”,
absolvenţii putând fi profesori de religie. În anul şcolar 1994-1995, ora de
religie a primit statut de studiu obligatoriu în toate şcolile din eparhie861.
Mitropolitul Nicolae a pus sub lumina tiparului nenumărate articole şi
studii, a scris nenumărate cărţi şi a tradus cărţi importante utile vieţii
religioase la diverse niveluri. Între cele mai importante cărţi şi volume ale
mitropolitului bănăţean amintim: „Învăţătura creştină ortodoxă” (Timişoara
1971), „Pedobaptismul de-a lungul vremii” (Timişoara 1975), „Învăţătura
ortodoxă despre mântuire” (Timişoara 1983), „Biserica Românească din
Nord-Vestul Transilvaniei în timpul prigoanei hortyste” (Bucureşti 1986),
„Patristica Mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine”
(Timişoara 1987, Iaşi 2001), „Quo Vadis? Studii, note şi comentarii
teologice” (Timişoara 1990), „Farmecul scrierilor patristice” (Bucureşti
2002), „Pe aripile cuvântului” (Timişoara 2009), „Scrisori pastorale”
(Timişoara 2011) şi multe altele.
Dintre traduceri, cea mai importantă este cartea „Scara Raiului” scrisă
de Ioan Scărarul, traducere din limba greacă şi apărută în nouă ediţii, prima în
anul 1994, ultima în anul 2011, cele nouă ediţii numărând 40000 de
exemplare. În anul 1992, a apărut lucrarea „Ortodoxia Românească” (Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti), lucrare coordonată de
860
Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Mitropolitul Nicolae Corneanu şi Seminarul Teologic din
Caransebeş, în „Învierea”, nr.39/septembrie 2015, p.5.
861
Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu, o jumătate de
veac de arhipăstorire ca întâistătător al Mitropoliei Banatului, 4 martie 1962 - 4 martie
2012, Editura Partoş, Timişoara, 2012, p.12.

450
mitropolitul Nicolae. O carte în două volume intitulată „Pe baricadele presei
bisericeşti”, apărută la editura Mitropoliei Banatului, cuprinde articole şi
studii scrise de ierarhul bănăţean şi publicate în revista „Învierea” între anii
1990-2000. Cu purtarea sa de grijă s-au publicat numeroase ediţii de cărţi de
rugăciuni, cărţi de cult, calendare, almanahuri, care sunt şi recomandate de
mitropolitul Banatului tuturor cititorilor însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru a promova valorile spirituale şi culturale ale trecutului s-a
preocupat de organizarea unei colecţii muzeale în subsolul catedralei
mitropolitane unde icoanele, cărţile, obiectele de cult aduc la lumină
contemporană valorile trecutului. Cu purtarea sa de grijă, şi la protopopiatul
Lugoj s-a înfiinţat un important punct muzeistic care promovează valorile
religioase ale trecutului din zona de referinţă. Bisericile de lemn monument
istoric au fost în atenţia ierarhului, majoritatea fiind restaurate, grijă sporită
având faţă de zona Făgetului, cu cele mai multe biserici de lemn care au fost
restaurate în totalitate în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Grija pentru valorile
trecutului se vede şi în mutarea unei biserici de lemn în curtea Mitropoliei,
care este o oază de linişte în tumultul unei mari urbe, fapt întâmplat în anul
1972.
Mănăstirile din cuprinsul eparhiei au primit o atenţie sporită din partea
mitropolitului Nicolae. În epoca comunistă, acestea au avut mult de suferit,
decretul din 1959 închizând mănăstirea Timişeni care, prin stăruinţa
ierarhului, a fost redeschisă în anul 1968 şi s-a construit o nouă biserică
sfinţită în anul 1972; Mănăstirea Săraca şi Cebza au devenit biserici parohiale,
dar prin intervenţia mitropolitului Nicolae au redevenit mănăstiri. Mănăstirea
„Izvorul Miron” de la Româneşti şi-a păstrat statutul de mănăstire, dar cu
număr redus de vieţuitori până la Revoluţia din anul 1989, după care numărul
acestora se înmulţeşte. În ultimii ani, pe meleagurile Arhiepiscopiei
Timişoarei la îndemnul mitropolitului au apărut noi mănăstiri: la Fârdea,
Luncanii de Sus, Pietroasa Mare, Dobreşti, Morisena Cenad (o mănăstirea
reactivată) şi un schit la Ierşnic, metoc al mănăstirii Timişeni. Toate
mănăstirile au beneficiat de slujbă arhierească la hramuri sau mari sărbători
unde Vlădica Nicolae aducea un plus de spor duhovnicesc în obştea mănăstirii
şi a credincioşilor din zonă862.
Calităţile deosebite, efervescenţa creatoare, blândeţea îl fac remarcat
atât pe plan naţional, cât şi internaţional în acest sens fiind ales în diferite
foruri unde şi-a făcut datoria cu cinste. Încă din anul 1962, este ales membru
al „Grupului de studii patristice” în cadrul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. În anii ’60, participă la mai multe întâlniri a “Conferinţei creştine
pentru pace” cu sediul la Praga. Între anii 1978-1981, a fost membru în

862
Ibidem, p.10.

451
Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, iar în anul 1980 a
colaborat cu Institutul Ecumenic „Pro Oriente” din Viena unde a susţinut mai
multe comunicări. A fost delegatul Patriarhiei Române la instalarea papilor
Ioan Paul I şi Ioan Paul al II-lea. A luat parte la mai multe întâlniri ale
ierarhilor ortodocşi la Patrihia Ecumenică din Constantinopol (Istambul). Din
anul 1992, a devenit membru de onoare al Academiei Române. În anul 1997,
a primit premiul „pentru întreaga activitate închinată adevărului, dreptăţii şi
libertăţii, valori supreme ale umanităţii”, conferit de Grupul pentru Dialog
Social. În anul 2009, a primit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de
Mare Cruce, conferit de preşedintele României, Emil Constantinescu.
Pe parcursul activităţii sale ca mitropolit şi arhiepiscop al Timişoarei a
păstrat relaţii de bună colaborare cu ceilalţi conducători de culte promovând
ecumenismul local. În acest sens participă la „Săptămâna de rugăciune pentru
unitatea creştinilor”, la manifestări ca „Marşul Învierii”, „Paştile orfanilor”,
„Crăciunul orfanilor” şi la alte evenimente din viaţa cultelor. La marile
sărbători, cum ar fi: Sfintele Paşti, Crăciun şi Anul Nou a organizat la
reşedinţa mitropoliei întruniri cu reprezentanţii tuturor cultelor din Timişoara
şi judeţ promovând spiritul de bună frăţietate în ceea ce ne uneşte.
Mitropolitul Nicolae s-a preocupat şi de misiunea socială a Bisericii,
mai ales după anul 1990, când Biserica şi-a redefinit misiunea întorcându-se
la ceea ce a fost o dată. Cu purtarea sa de grijă s-au făcut aşezăminte sociale
destinate copiilor, cum ar fi: casa de tip familial „Diaconiţa Febe” deschisă în
anul 2001, casa de tip familial „Sfânta Maria” din Alioş, deschisă în 2003,
casa de tip familial „Sfânta Anastasia” din Topolovăţu Mare, deschisă în anul
2004. Pentru bătrânii fără ajutor, la Checea, a binecuvântat înfiinţarea unui
azil unde oamenii ajunşi la vârsta a III-a să nu se mai simtă singuri şi părăsiţi.
În Timişoara, la parohia Iosefin, persoanele cu deficienţe de auz şi vorbire
benefiaciază, din voia sa, de slujbe oficiate de un preot în limbaj mimico-
gestual care slujeşte aici din anul 2001 şi le înlesneşte acestor persoane
comunicarea cu Dumnezeu863.

Protopopiatul Făget în timpul arhipăstoririi Mitropolitului Nicolae

În cei peste 52 de ani de activitate, Mitropolitul Nicolae a sprijinit
protopopiatul Făget şi parohiile din această zonă, lăsând aici frumoase
amintiri care formează deja istoria acestor locuri. Bisericile nou construite,
împodobirea cu pictură a nenumăratelor biserici, construirea de case
parohiale, culminând cu ridicarea unui nou sediu administrativ al
protopopiatului, vorbesc de la sine de activitatea sa în această zonă. Între anii
1987-1997, s-a construit noul sediu al protopopiatului Făget, de care depind

863
Idem, p.10.

452
47 de parohii, multe cu filii, în total 76 de sate. Vechiul sediu funcţiona până
în 1997 într-un singur birou în care se înghesuiau toţi funcţionarii
protopopiatului, iar sala de şedinţă era un coridor comun cu biroul şi locuinţa
de serviciu a protopopului. Pentru ridicarea noului edificiu, mitropolitul
Nicolae a binecuvântat ca din fondurile arhiepiscopiei Timişoarei să se aloce
ca ajutor o importantă sumă de bani din care s-a realizat cea mai mare parte a
investiţiei. Noul sediu a fost binecuvântat de ierarh în toamna anului 2007.
Protopopiatul Făget a fost vizitat de nenumărate ori de mitropolitul
Nicolae la desele conferinţe preoţeşti, preoţii primind sfaturi de suflet, găsind
în ierarhul lor un îndrumător de nădejde.
În protopopiatul Făget, în timpul vlădicii Nicolae, s-au construit foarte
multe biserici, unele chiar înainte de 1989, când era un mare risc să
construieşti biserică. Înainte de revoluţie, s-au construit biserici noi în
parohiile: Breazova, Luncani, Bunea Mare, Brăneşti, filia Fărăşeşti
aparţinătoare parohiei Pietroasa, toate construindu-se cu o autorizaţie de
reparaţii capitale la biserica existentă. După libertatea dobândită în anul 1989,
s-au construit biserici noi în satele: Povergina, Jupâneşti, Drăgsineşti, Bichigi,
Bethausen, Pietroasa, Sudriaş, Jureşti, Tomeşti, Tomeşti Colonie, Dumbrava
şi oraşul Făget (nefinalizată în totalitate).
S-au împodobit cu pictură foarte multe biserici ale parohiilor şi filiilor
din protopopiatul Făget în cei 52 de ani de activitate a mitropolitului Nicolae.
Bisericile construite anterior anului 1962, din satele Bârna, Băteşti, Cliciova,
Coşava, Coşteiul de Sus, Curtea, Făget II, Gladna Română, Gladna Montană,
Leucuşeşti, Mănăştiur, Mâtnicu Mic, Nădrag, Răchita, Pădurani, Remetea
Luncă, Româneşti, Botineşti, Susani, Temereşti, Baloşeşti, Traian Vuia,
Săceni, Zolt, Fârdea, Hauzeşti, Bucovăţ au fost pictate. Bisericile nou
construite după 1989, au fost pictate: Breazova, Luncani, Brăneşti, Jupâneşti,
Povergina, Bichigi, Jureşti, Drăgsineşti, Pietroasa, Tomeşti Colonie.
Toate bisericile finalizate ca şi construcţie sau pictate au fost sfinţite în
mare majoritate de mitropolitul Nicolae, unele de episcopii vicari care au
activat în timpul arhipăstoririi sale. Întâlnirea cu enoriaşii a fost una de suflet,
peste tot credincioşii amintindu-şi cu plăcere de vizita ierarhilor, care a rămas
o dată importantă în istoria localităţii. Chipul blândului ierarh a rămas
imortalizat în toate aceste biserici ca o mărturie a timpului în care a activat cu
cinste şi demnitate pe aceste meleaguri.
Pe lângă bisericile nou construite şi cele pictate pot fi amintite şi
casele parohiale ridicate în această perioadă în parohiile protopopiatului care
vor oferi preoţilor posibilitatea de a locui în mijlocul credincioşilor. În
perioada 1962-2014, s-au ridicat ori s-au cumpărat noi case parohiale în
parohiile: Bârna, Bethausen, Bichigi, Cladova, Coşava, Drinova, Fârdea,
Leucuşeşti, Margina, Mâtnicu Mic, Ohaba Română, Pogăneşti, Poieni,

453
Răchita, Româneşti, Sinteşti, Temereşti, Tomeşti Colonie, Tomeşti. Multe
case din cele mai vechi au fost renovate şi reamenajate.
Majoritatea bisericilor construite sau pictate, casele parohiale ridicate
sau reparate au intrat în grija ierarhului Nicolae care a sensibilizat Consiliul
Eparhial să acordea ajutoare financiare unde nevoia a impus-o.
Activitatea mitropolitului Nicolae nu poate fi cuprinsă în doar câteva
pagini, cei peste 90 de ani de viaţă punându-şi amprenta pe timpul şi spaţiul
bănăţean. Cei peste 54 ani de slujire arhierească, din care mai bine de 52 ca
mitropolit şi arhiepiscop al Timişoarei înseamnă stăruinţă şi devotament în
ogorul Domnului, activitatea sa rămânând în istoria noastră bisericească o
pildă vie de urmat. Despre el vorbesc faptele măreţe, vorbesc pisaniile din
bisericile pe care şi-a pus amprenta, vorbesc cărţile care umplu bibliotecile
noastre care ca un fagure de miere revarsă dulceaţa vorbelor blândului ierarh.
În timpul vieţii n-a căutat mărire deşartă, n-a căutat agonisirile de bunuri
materiale, el însuşi în mărturisirea testamentară spunând între altele: ”Pe tot
parcursul vieţii am adunat bunurile de care aveam nevoie şi mai ale cărţile de
tot felul, care m-au înţelepţit şi care mi-au luminat calea vieţii. De fapt e
singurul bun care mi-a aparţinut, la orice altceva renunţând de bună voie”.864
Încărcat de ani şi de înţelepciune, după o viaţă pusă în folosul bisericii,
îşi dă obştescul sfârşit al vieţii pământeşti în data de 29 septembrie 2014, fiind
regretat de toţi care l-au iubit şi care au fost legaţi prin fire nevăzute de marele
ierarh bănăţean la origine şi misiune. Trupul său aşteaptă învierea cea de
obşte în subsolul Catedralei Mitropolitane din Timişoara, alături de înaintaşul
său Vasile Lăzărescu.

III. PROTOPOPIATUL FĂGET ÎN TIMPUL PĂSTORIRII

MITROPOLITULUI IOAN SELEJAN
2014- PREZENT

Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan s-a născul în data de 14 noiembrie 1951,

în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind al patrulea copil al părinţilor săi,
Ioan şi Ilca. Copilăria şi-o petrece în localitatea natală unde urmează şi şcoala
primară. Gimnaziul l-a urmat în localitatea Pocola, judeţul Bihor, iar liceul la
Oradea, după care studiază la Bucureşti, urmând Facultatea de Instalaţii şi
Automatizări, absolvită în anul 1976. În anul 1980, intră ca vieţuitor la
mănăstirea Lainici, judeţul Gorj. A urmat Seminarul Teologic din Craiova, pe
care l-a absolvit în anul 1986, apoi Facultatea de Teologie din Sibiu finalizată
în anul 1990. La praznicul „Schimbării la faţă” (6 august) 1990 este hirotonit

864
Mărturie testamentară, în Învierea ,nr 27/2014, p.10

454
ierodiacon la mănăstirea Lainici, iar la 15 august 1990, la praznicul
„Adormirii Maicii Domnului” este hirotonit ieromonah la Mănăstirea
Tismana, judeţul Gorj de către mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei. În
1990, este numit stareţ al mănăstirii Lainici, ocupându-se aici de construirea
unei biserici monumentale în incinta mănăstirii. Tot aici se îngrijeşte de
ridicarea unui nou corp de chilii. În perioada 1991-1994, a studiat la Institutul
Biblic din Ierusalim unde a obţinut doctoratul în ştiinţe biblice, egiptologie şi
orientalistică.
În anul 1994, îşi încheie activitatea de stareţ la mănăstirea Lainici,
fiind numit Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, fiind
hirotesit arhimandrit. În acelaşi an, Adunarea Naţională Bisericească hotărăşte
înfiinţarea episcopiei Covasnei şi Harghitei cu sediul la Miercurea Ciuc. La
12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc alege pentru scaunul noii
episcopii pe arhimandritul Ioan Selejan, Superiorul Aşezămintelor Româneşti
de la Ierusalim. La sărbătoarea Sfântului Ilie Tezviteanul al anului 1994 este
hirotonit episcop la mănăstirea Topliţa, judeţul Harghita iar la 25 septembrie
acelaşi an este instalat primul episcop al Covasnei şi Harghitei în catedrala
„Sfântul Nicolae” din Miercurea Ciuc. În şedinţa Sfântului Sinod din 18-19
iulie 2009 Preasfinţitul Ioan al Covasnei şi Harghitei a fost ridicat la treapta
de arhiepiscop865.
În cei 20 de ani de arhierie într-un ţinut unde românii sunt minoritari, a
aprins candela credinţei în sufletul multor credincioşi, a purtat grijă de
restaurarea multor biserici ajunse în ruină. La ridicarea sa în treapta de
arhiepiscop, Înaltpreasfinţia Sa spunea că în decursul celor 15 ani de arhierie
credincioşii de aici au refăcut peste 130 de biserici, au ridicat 30 şi au
construit 6 mănăstiri.
În data de 16 decembrie 2014, Înaltpreasfinţitul Ioan a fost ales de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Arhiepiscop al Timişoarei
şi Mitropolit al Banatului în scaunul rămas vacant prin decesul Mitropolitului
Nicolae Corneanu. Intronizarea noului mitropolit s-a făcut în Catedrala
mitropolitană din Timişoara de către Preafericitul Părinte Daniel-patriarhul
României înconjurat de mai mulţi membri ai Sfântului Sinod, la 28 decembrie
2014866.
Activitatea Înaltpreasfinţitului Ioan se remarcă prin buna chivernisire a
lucrurilor în care s-a implicat, a articolelor, studiilor şi cărţilor pe care le-a
scris, a aprecierilor naţionale şi internaţionale, dar, mai ales, prin spiritul
practic, blândeţea de care dă dovadă şi apropierea de preoţi şi credincioşi.

865
http/: Mitropolia Banatului, IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolit al
Banatului.
866
N.Morar, Banatul are un nou Mitropolit, în „Învierea”, nr.30/2015, p.16.

455
 Articolele apărute în diverse publicaţii vorbesc despre gândirea
ieruditului ierarh şi dezvăluie profunzimea gândirii sale teologice. Între anii
1995-2012 publică multe articole în revista „Grai Românesc” dintre care
amintim: „Noaptea cea de taină a Naşterii Domnului”, „Naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos-sărbătoare plină de mireasmă a căminului părintesc”,
„Învierea lui Hristos-izvor de bucurie pentru toţi creştinii”, „Ţara cu Carpaţi şi
multe cruci”, „Hristos pacea noastră”, „Pe Golgota nu a curs sânge ci iubirea
mântuitoare a lui Hristos”, „Paştile-Anul veşniciei”etc. A colaborat şi la alte
reviste cu articole pe măsura personalităţii sale, între care amintim: Revista
„Cuvântul nou” articolul „Un locaş al minţii, al culturii şi al inimii” (anul VI,
nr. 1606, 30 aprilie 1996; „Buletinul Ligii Cultural-Creştine Andrei Şaguna”
articolul „Candela Şaguniană” (nr.1, Sfântu Gheorghe, 1998), revista
„Adevărul Covasnei” articolul ”Adevărul Covasnei-o publicaţie de grai şi
simţire românească” (nr.1, Decembrie 2007). La multe cărţi apărute în
Covasna şi Harghita semnează prefaţe recomandând volume de simţire
românească.
Cel mai important volum tipărit sub numele Ioan al munţilor se
intitulează „Pe cărarea raiului-convorbiri duhovniceşti”. Această carte a
apărut în două ediţii: prima în anul 2010, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca, a doua în anul 2014, Editura Sophia, Bucureşti.
Pentru meritele sale a primit mai multe distincţii şi titluri în decursul
anilor: la 1 decembrie 2001, prin decret prezidenţial a primit titlul Ordinul
Naţional „Serviciu Credincios” în Grad de Comandor, Premiu de Excelenţă
acordat de redacţia ziarului „Obiectiv” din Braşov, în anul 2003 „Pentru
respectul Preasfinţiei Sale faţă de tezaurul de valori al culturii şi spiritualităţii
neamului nostru, pentru statornicia în credinţa strămoşească”, Diploma de
excelenţă acordată de Radio Târgu-Mureş, în ianuarie 2005 pentru sesiunea de
comunicări „Românii din sud-estul Transilvaniei istorie, cultură, civilizaţie”.
La 31 mai 2016, primeşte din partea Consiliului Judeţean Timiș titlul de
cetăţean de onoare al judeţului Timiş etc.867.
În calitatea de mitropolit al Banatului, Înaltpreasfinţitul Ioan a fost
invitat la diverse simpozioane unde a impresionat publicul prin prestaţia
adusă. La 15 ianuarie 2015, Academia Română a sărbătorit la Timişoara
„Ziua Culturii Naţionale”, eveniment la care a fost invitat şi IPS Ioan care a
prezentat comunicarea „Cultura-candela neamului” (publicată în Altarul
Banatului nr.1-3/2015 p.13-15). La sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, în anul
2015, a cuvântat în faţa studenţilor teologi timişoreni despre viziunea celor
trei mari dascăli ai creştinităţii referitoare la misiunea Bisericii în lume. Cu

867
http/: Mitropolia Banatului, IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolit al
Banatului.

456
prilejul hramului Facultăţii de Teologie din Timişoara, Sfinţii Trei Ierarhi-30
ianuarie 2015, Înaltpreasfinţitul Ioan a susţinut o interesanantă prelegere
intitulată „Rugăciunea, pâinea sufletelor noastre” (publicată în revista Învierea
anul XXVI nr. 32(566), februarie 2015. La 28 mai 2015, la Academia
Română filiala Timişoara, mitropolitul Ioan a ţinut prelegerea „Mitropolitul
Dr. Nicolae Corneanu, cărturarul umanist, membru de onoare al Academiei
Române (Altarul Banatului nr.7-9/2015, p.5-9)868.
În revista „Învierea” a Mitropoliei Banatului, Înaltpreasfinţia Sa Ioan
publică mereu articole care sunt foarte apreciate de cititorii revistei. Dintre ele
amintim: ”Iubirea ca esenţă a vieţii” (anul XXVI, nr.39, septembrie 2015, p.3-
5) expunere susţinută în cadrul congresului internaţional cu tema „Pacea este
totdeauna posibilă-Religii şi culturi în dialog” Tirana-Albania, 6-8 septembrie
2015; „Hristos, bucuria îngerilor şi a oamenilor”, revista „Învierea”, anul
XXVI, nr. 41 (575) noiembrie 2015, p.1-2; „Presa bisericească, punct de
convergenţă între religie şi ştiinţă” („Învierea”, an.l XXVII, nr.47 (581), mai
2016, p.1-2.
Înaltpreasfinţitul Ioan al Banatului a participat în perioada 18-26 iunie
2016 la Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei, ţinut în insula Creta, unde s-au
luat hotărâri importante pentru viitorul Bisericii noastre.
De la instalarea în fruntea Arhiepiscopiei Timişoarei, mitropolitul Ioan
a fost prezent la toate activităţile de mare interes al parohiilor, sfinţind
biserici, clopote, cruci, punând pietre de temelie, făcând vizite canonice, toate
având ca scop revigorarea credinţei ortodoxe.
Conferinţele preoţeşti sunt mijloace de apropiere dintre preoţi şi
Înaltpreasfinţia Sa, desfăşurându-se într-un spirit cald, amical în care se
dobândesc noi cunoştinţe pastorale, preoţii întorcându-se la parohiile lor
întăriţi duhovniceşte.
O preocupare de seamă a mitropolitului nostru Ioan este grija pentru
cei aflaţi în nevoi. Centrele de ajutor social al Arhiepiscopiei Timişoarei se
bucură mereu de atenţia sa, pe care le vizitează adeseori. Casa „Diaconiţa
Febe”, „Casa Sfânta Anastasia” din Topolovăţul Mare sunt centre care se
ocupă de minori, copii aflaţi în dificultate. Centrele de zi pentru copii din
Timişoara, Deta,Lugoj, Făget şi Sânnicolau Mare create pentru a preveni
abandonul şcolar sunt ajutate în mod special de Centrul eparhial şi sunt mereu
în atenţia Înaltpreasfinţiei Sale. Centrul comunitar HIV, pentru persoane
seropozitive, înfiinţat în anul 2003, a fost şi este în atenţia Centrului eparhial
şi întâistătătorului său. Grădiniţa „Troiţa” şi Şcoala „Antim Ivireanul”, edificii
ortodoxe, fac o preocupare majoră pentru Înaltpreasfinţia Sa. Serviciul
rezidenţial pentru persoane vârstnice „Sfântul Ierarh Nicolae”, înfinţat în anul

868
Preot Conf. Dr. N. Morar, Un an cu Mitropolitul Ioan, Altarul Banatului, nr. 1-3/2016, p.3.

457
2008, la parohia Checea este în atenţia mitropolitului Ioan şi este vizitat de
Înaltpreasfinţia Sa adeseori869.
Grija faţă de cei nevoiaşi se poate observa prin implicarea directă a
Mitropolitului Ioan în viaţa unor astfel de familii. În luna septembrie 2016,
prin purtarea sa de grijă, Arhiepiscopia Timişoarei a cumpărat o casă pentru
familia unui deţinut de la penitenciarul Timişoara care avea soţie şi patru
copii. Casa este în comuna Variaş, judeţul Timiş şi este locuită de această
familie. O altă casă s-a zidit în localitatea Murani, judeţul Timiş pentru o
familie cu opt copii, Înaltpreasfinţitul sfinţind această casă la data de 14
noiembrie 2016.

Activitatea Înaltpreasfinţitului Ioan în protopopiatul Făget

Venirea noului mitropolit în Arhiepiscopia Timişoarei s-a făcut prin
zona geografică a protopopiatului Făget. În data de 27 decembrie 2014, în
parohia Coşeviţa, un sat înconjurat de dealuri, într-o zi imaculată de albul
zăpezii aducătoare de belşug, la graniţa cu judeţul Hunedoara, preoţii
protopopiatului Făget în frunte cu protopopul lor, Bujor Păcurar, au ieşit să-şi
întâmpine ierarhul venit din zona înaltă a munţilor, din părţile Harghitei şi
Covasnei. Centrul eparhial de la Timişoara a fost prezent la acest măreţ
eveniment prin venirea Preasfinţitului Paisie Lugojanul, episcop vicar, a
preaonoratului părinte Ionel Popescu, vicarul eparhiei, a altor consilieri şi
membri ai Adunării Eparhiale ai Arhiepiscopiei Timişoarei. La întâmpinarea
noului mitropolit al Banatului au fost prezente şi autorităţi judeţene,
reprezentate prin preşedintele Consiliului Judeţean Timiș, Titu Bojin. În
apropierea unei biserici de lemn seculare, delegaţia l-a întâmpinat pe noul
ierarh cu multă căldură, urându-i bun venit pe pământul Banatului. De la
Coşeviţa, drumul continuă prin parohiile protopopiatului din zona de nord-
est, apoi prin oraşul Făget şi se îndreaptă spre Timişoara, sediul arhiepiscopiei
noastre.

Vizite arhiereşti ale IPS IOAN, mitropolitul Banatului în protopiatul

Făget (2015-2016)
2015
•25 ianuarie - a săvârşit slujba Sfintei Liturghii la mănăstirea Româneşti
hirotonind în treapta de preot pe cucernicul diacon Sebastian Petru Drăgan, pe
seama parohiei Coşteiu de Sus, protopopiatul Făget. A rostit cuvântul de
învăţătură şi a instalat noua obşte de maici a mănăstirii.

869
Raport de activitate în cuprinsul Arhiepiscopiei Timişoarei pe anul 2014, în „Învierea”,
nr.31/ianuarie 2015.

458
•11 martie- vizitează bisericile de lemn-monumente istorice-din Zolt, Băteşti,
Margina, Groşi, Curtea şi Dubeşti, precum şi biserica nouă-în construcţie- din
Făget.
•17 aprilie - de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii slujeşte Sfânta Liturghie la
mănăstirea Româneşti, împreună cu mulţi clerici de la Centrul eparhial şi din
protopopaitul Făget şi săvârşeşte sfinţirea Aghiazmei Mici la izvorul din
incintă, rostind şi cuvântul de învăţătură.
•26 aprilie - săvârşeşte Sfânta Liturghie în altarul de vară al mănăstirii
Româneşti şi apoi participă la festivalul coral „Cântările Învierii” rostind
cuvânt de învăţătură şi binecuvântând corurile participante la festival.
•30 aprilie - vizitează lucrările de restaurare a bisericilor monumente istorice
de la Dubeşti şi Băteşti, dar şi parohiile Cladova, Bethausen, filia Ohaba
Lungă (parohia Dubeşti) şi mănăstirea Româneşti.
•5 iulie - efectuează o vizită pastorală la filia Fărăşeşti aparţinătoare de
parohia Pietroasa, protopopiatul Făget, unde participă la Sfânta Liturghie şi
rosteşte cuvânt de învăţătură.
•20 iulie - săvârşeşte Sfânta Liturghie la mănăstirea Româneşti, cu prilejul
hramului Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, şi o slujbă de pomenire pentru cei
adormiţi, în cimitirul mănăstirii. Rosteşte şi cuvânt de învăţătură.
•7 august - se deplasează la Făget, unde în prezenţa preoţilor protopopiatului,
oficiază slujba de sfinţire a crucii de pe turla noii biserici a parohiei Făget I.
•9 august - în după masa zilei vizitează parohia Ohaba Română unde oficiază
Acatistul Adormirii Maicii Domnului, la finalul căruia hiroteseşte duhovnic
pe tânărul preot Lucreţiu Rusu-parohul parohiei. După aceea vizitează
parohiile: Dubeşti, Cladova şi Bethausen.
•20 septembrie - efectuează o vizită pastorală la parohiile Dubeşti şi Făget I
participând la Sfânta Liturghie şi rostind cuvântul de învăţătură.
•1 octombrie - săvârşeşte Sfânta Liturghie, împreună cu mai mulţi clerici la
hramul mănăstirii Luncanii de Sus „Acoperământul Maicii Domnului”,
rosteşte cuvânt de învăţătură şi sfinţeşte troiţa ridicată la baza muntelui de
către credinciosul Marius Mureşan din Tomeşti Colonie.
•25 octombrie - participă la Sfânta Liturghie la biserica parohiei Dubeşti, cu
ocazia binecuvântării lucrărilor de restaurare a bisericii monument istoric,
unde rosteşte predica duminicii.
•15 noiembrie - în a doua parte a zilei, după oficierea Acatistului Maicii
Domnului, săvârşeşte binecuvântarea lucrărilor efectuate la biserica
monument istoric a filiei Groşi, parohia Coşeviţa, unde susţine un cuvânt de
învăţătură.

2016

459
•4 februarie - vizitează parohia Pietroasa şi Poieni şi sediul primăriei din
Pietroasa.
•15 februarie - efectueză vizite arhiereşti la parohiile: Jupani, Sudriaş, Bârna
şi Drinova.
•18 februarie - săvârşeşte slujba de sfinţire a sediului Primăriei din Tomeşti,
apoi vizitează parohiile: Luncanii de Jos, Curtea şi mănăstirea Româneşti.
•1 martie - vizitează lucrările ce se desfăşoară la acoperişul bisericii
monument istoric din Curtea.
•27 martie - participă la Sfânta Liturghie la mănăstirea Luncanii de Sus şi
săvârşeşte slujba parastasului pentru părintele arhimandrit Ieronim Stoican şi
rosteşte cuvâtul de învăţătură.
•2 mai - vizitează parohiile Gladan Română, Româneşti şi mănăstirea
Româneşti.
•6 mai - săvârşeşte Sfânta Liturghie şi sfinţirea Apei celei Mici la mănăstirea
Româneşti. În aceeaşi zi efectuează o vizită la parohia Margina.
•2 iunie - efectuează vizite pastorale la mănăstirile Româneşti şi Fârdea.
•3 iulie - participă şi slujeşte prima Sfântă Liturghie în noua biserică a
parohiei Făget I, la final binecuvântând lucrările executate până în prezent. A
ţinut şi cuvântul de învăţătură, îndemnând credincioşii să susţină şi pe mai
departe finalizarea lucrărilor la sfântul lăcaş.
•20 iulie - săvârşeşte Sfânta Liturghie la mănăstirea Româneşti, cu prilejul
hramului şi rosteşte cuvânt de învăţătură.
•18 august - efectuează o vizită la parohiile: Jupani, Susani şi Răchita, parohii
afectate de calamităţi naturale.
•30 august - vizită pastorală la mănăstirea Româneşti şi parohia Jupani.
•8 septembrie - săvârşeşte Sfânta Liturghie la mănăstirea Româneşti şi
hirotoneşte întru diacon pe teologul Valentin Paulescu. Rosteşte un cuvânt de
învăţătură.
•22 septembrie - vizitează Spitalul Orăşenesc Făget, având întâlnire cu
directorul unităţii medicale. După aceea vizitează biserica parohiei Făget I-
aflată în construcţie la lucrările de la acoperişul acesteia.
•6 noiembrie - slujeşte Sfânta Liturghie la parohia Gladna Română, în cadrul
căreia hirotoneşte preot pe diaconul Valentin Paulescu pe seama acestei
parohii.

460
 CAP. V BISERICI DE LEMN MONUMENTE
ISTORICE ȘI MĂNĂSTIRI

I. BISERICI DE LEMN MONUMENTE ISTORICE

Bisericile de lemn din zona Făgetului, ca de altfel şi cele din alte zone
ale Banatului, nu s-au bucurat de faima celor din Maramureş şi de aceea “au şi
fost neglijate pe nedrept de cercetătorii arhitecturii noastre populare. Numai
că, martore prin modestia proporţiilor lor, ele sunt grăitoare în ceea ce
priveşte talentul artistic al creatorilor, vădit cu prisosinţă mai ales în decoraţia
pictată a acestora”870.
Cu toate acestea, iniţiativa ilustrului om de cultură bănăţean Ioachim
Miloia871, de a cerceta şi pune în valoare o parte din aceste biserici a fost
continuată cu succes şi de alţi cercetători: Ioan B. Mureşan872, Longin I.
Opriţa873, Mircea Teleguţ874, Nicolae Stoicescu875, Ioana Cristache-Panait876,
Florica Dimitriu877, Dorina S. Pârvulescu878, Dumitru Tomoni, Ion Gh. Oltean
şi Doru Milostean879, etc.
De o atenţie specială s-a bucurat lucrarea regretatului Nicolae Săcară
,,Bisericile de lemn ale Banatului”, tipărită în condiţii grafice de excepţie, cu
sprijinul mitropolitului Nicolae Corneanu. Succesul acestei lucrări a
determinat Mitropolia Banatului să încurajeze un alt demers cu aceeaşi temă:
,,Cărările credinţei. Bisericile de lemn monument-istoric din judeţul Timiş”.

870
Ioana Cristache-Panait, Florica Dimitriu, Bisericile de lemn ale Banatului (extras din
„Mitropolia Banatului”), an. XXI,Timişoara, 1971, p.550.
871
Ioachim Miloia, Biserica de lemn din Povârgina, în ,,Luceafărul”, nr.3, 1935;
Idem, La marginea Banatului în ,,Luceafărul”, nr.1-2, 1938.
872
Ion B. Mureşan, Aspecte din trecutul bisericii bănăţene în „Mitropolia Banatului”, nr.7-
9, 1969.
873
Longin I. Oprişa, ,,Biserici de lemn-monumente istorice din Arhiepiscopia Timişoarei şi
Caransebeşului”, în ,,Mitropolia Banatului”, an. XXXIX, 1989, nr. 2, martie-aprilie, 1965.
874
Mircea Teleguţ, Arhitectura bisericilor de lemn de pe valea Begheiului în „Mitropolia
Banatului”, nr.4-6, 1970.
875
Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor medievale din Banat,
Timişoara, 1973. (în continuare: Nicolae Stoicescu, Bibliografia…)
876
Ioana Cristache-Panait, Contribuţii la cunoaşterea picturii bănăţene din bisericile de lemn
în Studii şi Cercetări de Istorie a Artei, Bucureşti, nr.1, 1972.
877
Ioana Cristache-Panait, Florica Dimitriu, op. cit., pp. 550-564.
878
Dorina S. Pârvulescu, Gheorghe Diaconovici, Zugravul bisericilor din Povergina şi
Băteşti în ,,Analele Banatului”, Timişoara, 1984.
879
Dumitru Tomoni, Ion Gh.Oltean, Doru Milostean, Bisericile de lemn din zona Făgetului,
Lugoj, 1991.

461
 Potrivit literaturii de specialitate, dacă avem în vedere materialul de
construcţie, biserica de lemn îşi are originea în casa de lemn. Din perspectivă
spirituală, lucrurile sunt mult mai complexe pentru că în acest spaţiu sacru
,,era botezat noul născut, biserica consacra apoi solemn constituirea cuplului
familial prin actul sacru al căsătoriei şi tot ea oficia ritul <<marii treceri>>
către lumea celor drepţi, atunci când viaţa individului se sfârşeşte”880. Mai
mult, până la trecerea educaţiei în subordinea statului copiii învăţau în ,,tinda
bisericii”881.
Tot în lăcaşul de cult se judecau şi neînţelegerile ivite în sânul
colectivităţii, iar duminica, după oficierea liturghiei, se discutau principalele
probleme administrative şi gospodăreşti ale comunităţii.
Din perspectivă cronologică, singura biserică datată cu inscripţie este
cea de la Crivina de Sus, unde pe vechiul portal sudic s-au incizat în chirilice:
,,Făcutau aiastă beserică, anul Domnului 1676, m(ese)t f(ebruarie),
z(iua)3”882. Potrivit tradiţiei orale, dar şi analizei tehnicilor de construcţie şi
bisericile din Băteşti, Jupâneşti, Dubeşti şi Româneşti au fost construite în
secolul al XVII-lea883. Celelalte biserici de lemn din zona Făgetului aparţin
secolului al XVIII-lea, aşa cum sugerează diferite inscripţii incizate sau
pictate. Astfel, potrivit concluziilor trase de Nicolae Săcară, inscripţia săpată
în prestolul de gresie al altarului bisericii din Margina pare a indica data
terminării construcţiei: ,,…anu 1737, martie, 22…”884. Acelaşi lucru pare să-l
sugereze şi anii pictaţi pe uşile împărăteşti-1746 la biserica din Topla-sau
consemnaţi în pisaniile referitoare la executarea picturii la bisericile din Zolt
(1781) şi Povergina (1781). O inscripţie pictată pe montantul trecerii din
naosul spre pronausul bisericii din Curtea indică anul 1794 pentru construirea
bisericii, ridicată prin ,,osteneala satului”, iar o altă pisanie aflată deasupra
uşii din vestul pronaosului consemnează că lăcaşul s-a pictat între anii 1804-
1806.
În ceea ce priveşte tehnica de construcţie, literatura de specialitate a
consemnat mai multe procedee. Cele mai vechi monumente au fost construite
din cununi orizontale de bârne aparent de stejar, cioplite din bardă pe toate
cele patru feţe şi aşezate una peste alta. Bârnele ce intră în componeneţa
pereţilor sunt masive, astfel că în cazul bisericii din Jupâneşti peretele se
formează din doar trei bârne. La ultimul strat de cununi, pe care se sprijină

880
Nicolae Săcară, Bisericile de lemn ale Banatului, Timişoara, Editura Excelsior, 2001,
p.11.
881
Petru Radu, Dimitrie Onciulescu, Contribuţii la istoria dezvoltării învăţământului din
Banat, Timişoara, 1976, p.18.(în continuare: Petru Radu, Dimitrie Onciulescu, Contribuţii)
882
Nicolae Săcară, op.cit., p.15.
883
Ioana Cristache-Panait, Florica Dimitriu, op. cit., p.7.
884
Nicolae Săcară, op. cit., p.15.

462
şarpanta acoperişului, bârnele au capetele lăsate în consolă, iar în ultimele
cazuri se formează multiconsole. Aceste cununi orizontale se sprijină pe o
tălpoaie cioplită tot din lemn de stejar, datorită rezistenţei şi durităţii acestui
lemn. Cea mai rezistentă specie de stejar din zonă este gorunul roşu, cu fibrele
răsucite, ce trebuie tăiat doar iarna, când copacul este lipsit de sevă, ceea ce
asigură longevitatea materialului de construcţie. În colţurile edificiului bârnele
sunt încheiate prin îmbinări cioplite în formă de ,,coadă de rândunică”.
Acest prim procedeu de construcţie întâlnit la majoritatea bisericilor din
zona Făgetului este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
,,Blockbau”885.
Cel de-al doilea procedeu constructiv, denumit tot cu un termen german
,,Fackwert”, este folosit mai târziu, pe la începutul seclului al XVIII-lea, când
lemnul de construcţie a devenit mai rar şi mai scump886. În acest sistem, ce
permite mărirea spaţiului interior al bisericii, se montează pe lungimea
peretelui din loc în loc stâlpi verticali, numiţi în grai popular ,,căţei”.
Bisericile construite după acest procedeu au pereţii exteriori acoperiţi cu
lipituri de pământ amestecat cu pleavă şi paie tocate, rezolvându-se astfel
problema frigului şi a curentului în anotimpurile reci.
Bisericile de lemn din zona Făgetului întrunesc aceleaşi elemente
spaţiale întâlnite la toate bisericile ortodoxe din România: altar rectangular,
navă (naos) dreptunghiular, tindă (pronaos) rezervat femeilor, precum şi cele
două intrări: cea pentru femei în vest şi cea pentru bărbaţi în sudul naosului.
Majoritatea bisericilor au absida poligonală, ale cărei laturi de nord şi de
sud se găsesc în prelungirea extremităţilor estice ale pereţilor perimetrali de
nord şi de sud ale naosului: Băteşti, Jupâneşti, Zolt, Româneşti, Margina,
Homojdia şi Pietroasa. Bisericile din Povergina şi Crivina de Sus au absida cu
unghi ascuţit în axul bisericii, iar cele din Curtea, Topla, Poieni şi Dubeşti au
absida altarului decroşată.
Toate bisericile de lemn au turn-clopotniţă ridicat deasupra pronaosului
şi susţinut printr-un sistem de contravânturi. Majoritatea bisericilor de lemn
din zona Făgetului au şi clopotniţe separate, situate de obicei la câţiva metri în
vestul lăcaşurilor.
În ceea ce priveşte sistemele de acoperire, pronaosurile sunt tăvănite cu
scânduri, iar naosurile sunt acoperite prin bolţi semicilindrice longitudinale.
Tot din scânduri sunt realizate şi timpanele ce închid podurile pronaosurilor,
iar către est bolţile sunt delimitate prin catapetesme. Acoperişurile sunt
realizate în patru pante, urmând către est traseul altarului.

885
Ibidem, p.16.
886
Ibidem.

463
 Salba de biserici de lemn din zona Făgetului, monumente istorice, dau
specificitate zonei şi constituie mărturii perimtorii dăltuite în lemn, a
românismului şi ortodoxismului acestor locuri.

BISERICA DIN BĂTEŞTI

Aşezat pe malul pârâului Vădana, despre care legenda spunea că ar fi
înghiţit în vremuri de demult fiul unei văduve, satul Băteşti se situează doar la
doi km de Făget, pe drumul asfaltat al „nisipului de Jupâneşti”.
În istorie, întâlnim localitatea abia în secolul al XV-lea când aparţinea
judeţului Hunedoara. În 1597, este donată de Sigismund Bathory lui Ştefan
Török. La introducerea în posesie a lui Ştefan Török, la Margina iau parte şi
iobagii din Băteşti, Adam Popa şi Nicolae Cozma. La 1617, satul Băteşti
aparţinea de judeţul Timiş, devenind prin donaţie proprietatea lui Ştefan
Béthlen887.
Potrivit tradiției locale, biserica de lemn ar fi fost adusă aici pe
tăvălugi din fosta localitate Veţa, fiind trasă de şase perechi de boi. Nu se
cunoaşte anul construcţiei, asupra datării s-au emis mai multe ipoteze,
oscilând între secolele XV – XVIII888.
Arhitectura este cea populară. Lăcașul are un plan dreptungiular, cu
absida nedecroșată poligonală cu trei laturi889. Biserica este construită din
lemn de stejar lucrat numai din bardă, cu uşi dintr-o singură bucată de lemn,
fără nicio tăietură de ferestrău şi fără niciun cui metalic. Încheieturile
lemnăriei se termină în formă de coadă de rândunică. În pereții de sud și est
sunt prinse mici cruci votive de lemn, în amintirea eroilor satului morți în
războaie. Portalul de vest este împodobit cu cioplituri cu „motive solare” și
„dinte de lup”890.Ușa de intrare în pronaus este confecționată dintr-o singură
bucată de stejar, cu lățimea de de 0,90 m și înălțimea de doar 1,65 m. Portalul
sudic are ușa de acces mai înaltă, confecționată din blăni de stejar peste care
s-au bătut tăblii parchetate dispuse în romburi și împodobită cu ținte metalice
confecționate la forjă.Lăcașul are trei ferestre vechi și alte trei mai mari și mai
noi, datorate măririi construcției în 1858, prin lungirea bisericii cu 3 m, în
dreptul pronaosului, așa cum precizează o însemnare de pe un vechi
ceaslov891.

887
Ioan Lotreanu, Monografia Banatului, vol. I, Timișoara, 1935, p. 51.
888
Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românescă, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 52.
889
Ioana Cristache-Panait, Florica Dimitriu, op. cit., p.18.
890
Cărările credinței. Biserici de lemn monument-istoric din județul Timiș, Timișoara, Editura
Graphite, 2006, p.25.
891
Nicolae Secară, op. cit., p.26.

464
 Este acoperită cu şindrilă, înlocuită ultima dată în anii 1979-1980.
Deasupra pronausului se află un turn-clopotniță, placat cu scândură, având
câte doua ferăstruici pe fiecare latură, împodobit cu un bulb de inspirație
barocă terminat cu o cruce de tablă.
Tinda este susținută de patru stâlpi sculptați, pronausul este tăvănit cu
scânduri pe tiranți de stejar, iar naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică
longitudinală din scânduri.
Înteriorul a fost pictat, în 1783, în ulei pe lemn. Pictura a fost realizată
de Gheorghe Diaconovici, unul dintre cei mai renumiţi pictori ai secolului al
XVIII-lea. Cupola şi pereţii sunt acoperiţi cu scene biblice şi chipuri de sfinţi,
iar celelalte spaţii au zugrăveli ornamentale. Armonia interioară şi coloritul
natural exprimă măiestria pictorului. Iconostasul este împodobit cu patru
icoane pe lemn.
Bolta naosului îl are în centru, într-un mare medalion pe Isus
Pantocratorul, iar spre colțuri cei patru evangheliști, încadrați în medalioane
mai mari.
Pe grinda ce desparte pronaosul de naos se afla următoarea inscripţie
cu litere chirilice „Zugrăvitusa aciastă Stă Beserică în zilele împăratului Iosif
alu... cu blagoslovenie...Sfinției Sale Sofronie a Timişorii fiind protopreviter
Petru Petrovici a lu Sarazului şi a împodobit cu cheltuiala dumneaului Mihai
Vasiescu și frateso Ianăș Vasiescu fiind întîi chinez Pătru Ursulescu apoi pe
urmă Pătru Drăghicioni fiind preot Ioan Popovici. Zugrav Gheorghie
Diaconovici și Ștefan Popovici din Vasiova 1783 novembre”892. Fiind
declarată monument istoric a fost restaurată în exterior, în anii 1979-1980. În
anul 2011, a intrat într–un programul de restaurare, lucrările efective
demarând la sfârșitul lui 2012, sub coordonarea arhitectei Maria Moldovanu și
cu avizul Institutului Naţional al Patrimoniului. După o perioadă de
întrerupere generată de sistarea temporară a finanțării – care s-a ridicat în total
la suma de 810227,70 de lei – restaurarea a fost reluată în luna aprilie și
finalizată în 28 septembrie 2015.
Hramul bisericii este „Cuvioasa Paraschiva”.

892
Ibidem, p.28.

465
 BISERICA DIN BULZA
Situat în extremitatea nord-estică a judeţului Timiş, într-o zonă izolată
de lângă limita dintre judeţele Timiş şi Hunedoara, satul Bulza a fost atestat
documentar în anul 1366, cu numele Balthahaza. În anul 1598, localitatea
Bwlza devine proprietatea lui Sigismund Bathory, iar din anul 1652 este
consemnată sub numirea actuală, Bulza.893
În conscripţia camerală a localităţilor bănăţene din anul 1743 se
consemnează că satele Bulza şi Groşi constituie o singură unitate
administrativă, alcătuită din mai puţin de 31 familii. Dacă într-o statistică a
parohiilor şi preoţilor din 1776, localitatea Bulza, consemnată separat de

893
Ioan Lotreanu, op.cit, p. 95.

466
Groşi, avea 33 de case, recensământul din anul 1880 consemnează 128 de
case, iar cel din anul 1900, 143 de case.
Aşezată în mijlocul satului, biserica cu hramul ”Sf. Ioan Teologul”
datează din anul 1820, fiind ridicată de meşterul Dumitru Groza din Breazova.
Lăcaşul de cult este construit din grinzi de stejar îmbinate la capete în
cheotori, pronaosul este tăvănit, iar naosul este acoperit cu o boltă cilindrică
din scânduri. Altarul este poligonal cu cinci laturi, retras faţă de pereţii
naosului şi acoperit de asemenea cu o boltă cilindrică terminată printr-o calotă
de fâşii.894
Biserica nu a fost pictată în interior, dar a fost tencuită pe exterior
după exemplul bisericilor de zid, pereţii find decoraţi cu ornamente vegetale
realizate în relief din tencuială. Pardoseala este din scândură, iar acoperişul
din tablă, deşi iniţial biserica a fost acoperită cu şindrilă.
Uşile împărăteşti au fost făcute în anul 1846, iar turnul clopotniţă a
fost construit în 1886, aşa cum arată o inscipţie incizată pe o grindă din
structura acesteia.
Odată cu trecerea timpului, fundaţia de lemn s-a degradat, fiind
necesare intervenții, aşa cum s-au mai făcut în anii 1935, 1946 şi 1956.
În anul 2015, prin grija Arhiepiscopiei Timișoarei s-a restaurat
biserica, valoarea intervenției fiind de 925600 lei.

BISERICA DIN COŞEVIŢA

Aşezat la limita estică a judeţului Timiş, la graniţa dintre Banat şi
Ardeal, la 18 km de Făget, satul Coşeviţa aparţine administrativ comunei
Margina.
Deşi prima atestare documentară este consemnată în anul 1540, când
satul avea 14 case895, actuala vatră a satului s-a format după 1848.
Dacă în anul 1776 sunt consemnate tot 14 gospodării896, în 1880 erau
23 de gospodării cu 121 locuitori897, iar în 1910 numărul gospodăriilor creşte
la 33 cu 152 de locuitori898.
Biserica amplasată pe dealul din partea estică a localităţii, între crucile
de lemn din vechiul cimitir, a fost construită din bârne de stejar prinse în căţei

894
Cărările credinței. Biserici de lemn monument-istoric din județul Timiș, Timișoara, Editura
Graphite, 2006, p.31.
895
Napoleon Ceauşescu, Monografia …vol.IV, pp., 167-169.
896
P.Radu, D. Onciulescu, Contribuţii …p. 317.
897
Recensământul din 1880. Transilvania, coordonator Traian Rotariu, Bucureşti, Editura
Staff, 1997, p. 142.
898
Recensământul din 1910. Transilvania, coordonator Traian Rotariu, Bucureşti, Editura
Staff, 1997, p. 572.

467
în anul 1776. Cu ocazia reparaţiilor din 1928, tălpoaia edificiului a fost
aşezată pe un zid de piatră de carieră.
Planul bisericii este cel caracteristic zonei Făgetului: pronaos, naos şi
altar poligonal. O particularitate a bisericii din Coşeviţa, întâlnită doar la
biserica din Româneşti, este prelungirea acoperişului deasupra intrării, ce
realizează pe faţada vestică un pridvor899.
Pereţii exteriori şi interiori sunt tencuiţi, iar pardoselile sunt din
pământ bătut. Vechea învelitoare din şindrilă a fost înlocuită cu tablă. Tot cu
tablă este acoperit şi turnul clopotniţă de deasupra pronaosului, ce are o formă
prismatică.
Biserica nu este pictată, dar pereţii sunt decoraţi cu icoane portabile,
iar tavanul este zugrăvit în albastru ca bolta cerească.
Spre deosebire de alte biserici ortodoxe, la Coşeviţa, uşa de intrare a
bărbaţilor este situată în peretele nordic al naosului.
În biserica din Coşeviţa, cu haramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”,
a fost întâmpinat tânărul împărat Francisc Iosif, în anul 1852, de către
Mitropolitul Ardealului Andrei Şaguna, în fruntea unui sobor de 30 de preoţi
şi numeroşi credincioşi din satele vecine, Breazova, Margina, Coşava şi
Curtea, inclusiv elevii din şcolile acestor localităţi900.

Biserica din Coșevița ( Cf.Nicolae Secară, op.cit., p.46)

Plan de bază

899
http://turism.bzi.ro/biserica-de-lemn-din-cosevita-galerie-foto-34578.
900
Nicolae Cornean, op.cit., p. 231.

468
 BISERICA DIN CRIVINA DE SUS
Situat la 25 km de Făget, pe cursul superior al Begheiului, satul
Crivina de Sus apare în documente la sfârşitul secolului al XVI-lea ca
proprietate a contelui George de Brandemburg.
Biserica de lemn, monument istoric, aşa cum s-a mai menţionat, este
singura datată prin inscripţie în secolul al XVII-lea, mai precis la 8 februarie
1676. Potrivit tradiţiei locale, confirmată prin documentele descoperite la
sfârşitul secolului al XX-lea, biserica a fost adusă de la Ilia (jud.Hunedoara),
fiind donată de o văduvă bogată unei comunităţi mici ce, potrivit conscripţiei
din 1717, cuprindea doar 10 case. În 1880 satul avea 62 de case, iar în 1990
numărul caselor ajunge la 73.
Nicolae Secară consideră că monumentul din Crivina de Sus este „cea
mai reuşită realizare arhitectonică păstrată în Banat”901. Lăcaşul cu harmul
„Cuvioasa Paraschiva” are altarul sub forma unui poligon cu şase laturi, iar
pronaosul poligonal cu trei laturi frecvent întâlnit în ţinutul Hunedoarei. O
altă asemănare cu bisericile hunedorene o reprezintă forma turnului: scund,
prismatic, cu vârful ascuţit (formă piramidală). La majoritatea bisericilor din
Banat, sub influenţa barocului apusean se copiază în lemn bulbul baroc.
Pereţii din lemn aparent se remarcă prin grosimea neobişnuită a bârnelor şi
prin frumoasele îmbinări în „coadă de rândunică”. Consolele terminale ale
ultimului rând de bârne sunt cu adevărat ingenioase, fiind crestate în retrageri
succesive.902 Portalul de sud, acolo unde este incizată şi inscripţia cu datarea,
are deschidere în segment de cerc. Construcţia stă pe o temelie şi un soclu,
realizate din piatră de carieră, prinsă cu mortar de var, ca urmare a restaurării
din anii 1967-1968.
Dacă iconostasul este împodobit conform Erminiei, interiorul este
văruit în alb, deşi Nicolae Secară nu exclude posibilitatea ca odinioară
biserica să fi fost pictată.903 Pardoselile sunt din scânduri de brad, aşezate pe
grinzi transversale. Pronaosul are tavan, naosul este acoperit cu o boltă
semicilindrică longitudinală din scânduri, iar altarul acoperit prin fâşii curbe
de scânduri.
Acoperită cu şindrilă, biserica se află pe un dâmb din marginea satului,
în mijlocul cimitirului, având pereţii exteriori încărcaţi cu cruci votive de eroi.
În anul 2013, s-a demarat din partea Asociației Peisagiștilor din
România un proiect care prevede protejarea, cosolidarea, restaurarea și
redarea ei comunității. Proiectul în valoare de 51562 lei a fost susținut cu

901
Nicolae Secară, op.cit., p. 48.
902
Ioana Cristache-Panait, Florica Dimitriu, op.cit., p. 13.
903
Nicolae Secară, op.cit., p. 48.

469
binecuvântarea IPS Nicolae și IPS Ioan, dar și prin Administrarea Fondului
Cultural Național, donații și voluntariat.
Biserica din Crivina de Sus (Cf.Nicolae Secară, op.cit., p. 49)

470
 BISERICA DIN CURTEA
Situată la 12 km sud-est de Făget, pe cursul superior al râului Bega, în
aval de confluenţa celor două cursuri: Bega Poieni şi Bega Luncanilor,
localitatea Curtea este atestată documentar în anul 1506, ca făcând parte din
domeniul cetăţii Şoimoş, aflat, la 1517-1518, în proprietatea lui George
Brandemburg. La 1597, principele transilvan Sigismund Báthory o donează
lui Ştefan Tӧrӧk, iar în anul 1658 ajunge sub ocupaţie turcească.904
Biserica de lemn, cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, este construită în
anul 1794, aşa cum arată pisania din chirilică, scrisă cu alb pe fond negru pe
grinda tirant ce desparte naosul de pronaos: „...Cu ajutorul lui Dumnezeu (s-a
făcut) această Sfântă şi Apostolească biserică pe vremea înaltului împărat
Leopold al III-lea şi cu blagoslovenia archer[eului] nostru Petroviciu şi cu
osteneala satului la anul 1794...”905
Biserica din Curtea este cea mai spaţioasă biserică de lemn păstrată în
Banat: lungimea 18,60 m, lăţimea 7,20 m, raza altarului 5,10 m, înălţimea
pereţilor perimetrali 3,10 m, înălţimea până la apexul bolţii 5,20 m şi
înălţimea turnului 9,50 m.
Fundaţia lăcaşului de cult din Curtea este făcută din piatră de carieră şi
are un soclu scund de 0,20 m din acelaşi material, peste care sunt aşezate
tălpile. Pereţii sunt din bârne de gorun, construiţi în sistemul „în căţei”,
tencuiţi la exterior, iar în interior sunt placaţi cu scânduri de stejar. Pereţii de
vest şi sud imită în relief de tencuială crucile de eroi tipice monumentelor de
lemn.
Turnul de pe pronaos are baza prismatică mult alungită, este acoperit
cu un trunchi de piramidă şi continuat cu un bulb în formă de pară.
Învelitoarea acoperişului şi vârful turnului sunt din şindrilă. Pavimentul
interior este din scânduri, dar lateral, sub strane şi scaune, a fost placat cu
cărămidă.
În tindă, deasupra intrării femeilor se află o altă pisanie, tot în
chirilică, scrisă cu vopsea neagră pe fond alb, care se referă la pictura
monumentului: ”Zugrăvitu-s-au această Sfântă biserică pe vremea înălţatului
împărat Franţiscus al doilea şi cu blagoslovenia arhiepiscopului Ştefan
Avocumovici. S-au început a se zugrăvi la anul 1804 şi s-au sfârşit la anul
1806, în luna lui decembrie, în 19”.906
Pictura ce decorează altarul, iconostasul, bolta naosului precum şi
pereţii pronaosului a fost atribuită pictorului lugojean Petru Nicolici.

904
Petru Ursulescu, Curtea. File de istorie, vol.I De la origini la Unirea din 1918, Timișoara,
Editura Eurostampa, 2011, pp.70-158.
905
Nicolae Secară, op.cit., p.55.
906
Ibidem.

471
Atribuirea s-a datorat anologiilor cu biserica din Poieni, unde artistul s-a
semnat, dar şi unei însemnări păstrate pe icoana Maicii Domnului de pe
iconostas: Petre Zugrav. Dacă la Poieni predomină elemntele neoclasice, la
Curtea pe lângă aceste elemente se adoptă şi elemnte baroce.
Pe o cruce de lemn, păstrată în altar, se află o altă inscripţie tot în
chirilică: ”Această cruce s-a făcut Sfintei Biserici la Curtea prin îndrumarea
preacinstitului domn Petru de Atanasievici, protovesbiterul Făgetului la anul
1820”.907
Biserica de lemn din Curtea posedă încă un bogat inventar liturgic,
deşi o parte a fost trecut în noua biserică, terminatăîn anul 1937.
In anul 2015, prin grija Arhiepiscopiei Timișoarei s-a restaurat turnul
și acoperișul bisericii, valoarea intervenției fiind de 275000 lei.

Biserica din Curtea ( Cf. Nicolae Secară op.cit., p. 56)

BISERICA DIN DUBEŞTI

Aşezat în nord-estul judeţului Timiş, la graniţa cu judeţul Arad, satul
Dubeşti, situat la 15 km de Făget, este atestat documentar la 1514, când se
afla inclus în domeniul cetăţii Şoimoş, aflat în proprietatea lui George
Brandemburg. În conscipţia din 1717 figurează cu 20 de case.
Potrivit tradiţiei locale, iniţial, satul a fost răspândit în trei cătune
aşezate pe pârâul Zărnoaiei, care şi-ar fi construit o biserică la 1650.
Monumentul cu harmul „Sfântul Dimitrie” este construit din bârne masive de
stejar aparent, realizate prin cioplirea cu barda, are formă de navă, cu absida
altarului decroşată. 908

907
Ibidem.
908
Nicolae Secară, op.cit., p. 61.

472
Turnul se ridică pe un sistem de grinzi solide aşezate pe planşeul de la tinda
bisericii. Tinda are tavanul plan, mai jos decât naosul, executat din astereală
de scândură. Naosul are tavanul tot din scândură, montat pe calote de lemn,
având însă înălţimea mai mare şi fiind construit în formă boltită. Şi absida are
tavanul executat în formă boltită, însă înălţimea este mai mică decât a
naosului. Turnul este scund, ceea ce a impus construirea unei clopotniţe în
care sunt aşezate clopotele.909
În urma restaurării din 1931 s-a înlocuit vechea învelitoare a
acoperişului din şindrilă cu cea actuală din tablă zincată, cu efecte benefice
asupra monumentului, inclusiv asupra picturii. În anul 1959, s-a refăcut
temelia, ridicându-se biserica cu 50 de centimetri şi înlocuindu-se tălpoaiele.
910

Pictura a fost concepută în stil bizantin, în ulei direct pe perete. Întreaga

compoziţie este redată într-un ansamblu armonios cu colorit natural, dar nu se
cunoaşte pictorul şi nici anul când s-a realizat pictura. În timpanul de vest al
naosului apare o scenă mare: Coborârea de pe cruce. Pereţii laterali mai
păstreazăpictura doar între strane: în dreapte Sf.Mihail şi Dimitrie,
Pictura de pe bolta naosului este deteriorată, doar vag se mai pot distinge
scene din Patimile Mântuitorului. La fel de deteriorată este şi pictura de pe
apexul bolţii, unde este pictat Isus Panthocrator în schimb, pictura din tindă
este consrvată mult mai bine. Aici, pe lângă scenele biblice apar şi scene
moralizatoare.
În altar a fost pictată „Sfânta Treime”, o scenă mare, flancată de-o parte şi
de alta de Sf. Mihail şi Gavril cu soborul îngerilor. Uşile împărăteşti sunt
simple şi bine păstrate. În registrul superior este pictată Bunavestirea, iar în
cel inferior se află următoarea inscripţie: „Pomeneşte Doamne pe robul tău
preotul Vichentie Triponescu 1862.” 911
În vestul bisericii se află o clopotniță, construită dintr-un puternic
schelet din lemn, cu acoperișul în patru pante și cu învelitoare din tablă.
În anul 2015 s-au efectuat reparatii capitale –fundație, pardoseala,
acoperișul și turnul bisericii- în valoare de 860818,88 lei.

Biserica din Dubești ( Nicolae Secară op. cit. ,p. 62)

Plan de bază

909
Dumitru Tomoni, Ioan Gheorghe Oltean, Doru Milostean, op.cit., p.10.
910
Nicolae Secară, op.cit., p. 61.
911
Ibidem.

473
 BISERICA DIN GROŞI
Situat între dealurile Cioaca şi Tabara, satul Groşi a rămas şi astăzi
izolat între pădurile ce-l înconjoară. Mica aşezare, atestată documentar la
începutul secolului al XVI-lea, avea la 1717 doar 16 case. Locuitorii s-au
ocupat atât cu creşterea animalelor, cât şi cu spălarea aurului din pâraie,
precum şi cu arderea cărbunilor de lemn, îndeletnicire cunoscută sub
denumirea de bocşerit.912
Biserica din lemn cu hramul ”Cuvioasa Paraschiva” a fost construită în
octombrie 1741, aşa cum rezultă din inscripţia chirilică incizată pe stâlpii de
lemn ce marchează trecerea din tindă în navă, pornită de pe montantul stâng şi
continuată pe cel drept:”Cu vrerea Tatălui şi cu îndemnarea Fiului şi a
Sfântului Duh s-au ridicat această Sfântă şi Dumnezeiască beserică; s-a ridicat
de jupânul Petcu Niculai, octombrie 1741”. Biserica a fost adusă în anul 1826
de la Căpâlnaş, localitate vecină, din judeţul Arad.913
Tipologic şi stilistic, biserica din Groşi se aseamănă cu cea din Băteşti,
dar spaţiul interior este mai mare. Pentru a proteja credincioşii de frig în
timpul iernii, biserica a fost tencuită atât în interior cât şi în exterior, mai
precis lipită cu pământ, după tehnica tradiţională cunoscută în zonă.
Acoperişul şi turnul bisericii au fost îmbrăcate în perioada interbelică
cu tablă zincată. Bolta navei, iconostasul şi partea superioară a altarului au
păstrat fragmente degradate din pictura iniţială ce trădează şcoala lui Ştefan
Teneţchi, unul din cei mai renumiţi pictori şi zugravi din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea.
Dacă în naos, deasupra trecerii spre tindă, se văd doar urmele unei
pisanii, acoperită, din păcate, în anul 1971, în altar se pot citi două inscripţii
incizate cu dalta în chirilice:”Scris-am eu Moaţă păcătosul porunca lui
Dumnezeu ceresc” şi „Eu sunt pâinea pe care s-au pogorât din ceruri, de va
912
Ioan Traia, Cătălin Balaci, Groși. Contribuții monografice, Timișoara, Editura Eurostampa,
2016, pp.49-60.
913
Pavel Vesa, Biserici de lemn de odinioară, Arad, Editura Gutemberg, 1997, p.29.

474
mânca oricine din pâine, acesta va trăi în veci”. Fiecare dintre inscripţii este
însoţită de câte trei rozete solare.914
În anul 2015, s-au efectuat reparatii capitale –fundație, pardoseala,
acoperișul și turnu bisericii- în valoare de 1208878,80 lei.

Biserica din Groși ( Cf. Nicolae Secară, op. Cit. p.74)

Plan de bază

BISERICA DIN HOMOJDIA

Situat la 15 km spre răsărit de Făget, satul Homojdia a fost atestat la
1514-1516, ca făcând parte din domeniul cetăţii Şoimuş, aflat la acea dată în
posesia contelui George de Brandemburg.
La 6 decembrie 1599, printr-un act emis din cancelaria lui Mihai
Viteazul de la Alba Iulia, moşiile Homojdia şi Româneşti, ce ţineau de târgul
Margina din comitatul Timiş, au fost donate lui Pavel Kéreszten. În
conscripţia din 1717, Homojdia este menţionată doar cu 6 case, iar pe harta
Mercy din 1723-1725 apare ca făcând parte din districtul Făget915.
Biserica de lemn cu harmul „Adormirea Maicii Domnului” a fost
construită în secolul al XVIII-lea, în stil baroc. Deşi planimetric se înscrie în
tehnica de construcţie cu bârne aparente de stejar, cioplite din bardă pe toate
cele patru feţe şi aşezate orizontal una peste alta, pereţii exteriori au fost
acoperiţi cu lipituri de pământ amestecat cu pleavă şi paie tocate.
Potrivit lui Ioachim Miloia, biserica a suferit o reparaţie capitală în
1922, prilej cu care se pare că şi-a pierdut podoaba pictată.916

914
Nicolae Secară, op.cit., p. 63.
915
Ioan Lotreanu, op.cit, p. 210
916
Nicolae Secară, op.cit., p. 72

475
 Clopotniţa este în turnul bisericii care se ridică pe un sistem de grinzi
deasupra pronaosului, turn care se termină în trei sfere cilindrice în ordine
descrescândă începând de la bază spre vârf, unde este amplasată crucea.
Acoperită cu şindrilă şi aşezată într-un cadru pitoresc deosebit, biserica
din Homojdia se înscrie pe linia tradiţională a construcţiilor de lemn din
secolele XVI-XVIII. Forma arhitecturală este cea tradiţională, specifică zonei,
ce se continuă și în Transilvania şi în special în ţinutul pădurenilor.
În anul 2002, prin grija Arhiepiscopiei Timișoarei, la biserica din
Homojdia s-au făcut reparații capitale la fundație, pardoseală, acoperiș și turn,
lucrările costând 205000 lei.

Biserica din Homojdia ( Cf. Nicolae Secară, op. Cit., p. 74.)

Plan de bază

BISERICA DIN JUPÂNEŞTI

Jupâneşti, veche vatră românească, centru de creaţie, unde se practică
şi acum olăritul, se află aşezat la poalele Munţilor Poiana Ruscăi, pe valea
Vădanei care îşi adună apele din zeci de izvoare limpezi şi reci.
Situat la 12 km spre răsărit de Făget, pe valea Vădana, satul Jupâneşti
este atestat documentar la începutul secolului al XVI-lea, când făcea parte, ca
şi celelalte localităţi din jur, din domeniul Şoimoşului, proprietatea lui George
Branderburg. La 1596, Sigismund Báthory îl donează lui Ştefan Iosika, iar
peste trei ani ajunge în stăpânirea lui Sigismund Sarmasaghi. Conscripţia din
1717 îl aminteşte cu 10 case în districtul Făgetului.917
Biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, construită la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, este aşezată pe o ridicătură ce domină centrul
localităţii, în mijlocul cimitirului. Este construită din bârne masive de stejar
cioplite pe toate cele patru feţe, încheiate în colţuri în aşa zisele „cheutori

917
Ioan Lotreanu, op.cit, p. 233.

476
drepte” sau „ cheutori româneşti”. Peretele apusean este ridicat din doar trei
asemenea bârne, denumite în graiul local „lodbe”918.
Tălpoaiele monumentului se sprijină pe bolovani de piatră aşezaţi la
colţuri. La fel ca la biserica din Coşeviţa, şi la Jupâneşti intrarea bărbaţilor se
face pe uşa aflată în peretele din nord al naosului şi nu în cel sudic, aşa cum o
cere tipicul. Un alt detaliu arhitectonic caracteristic doar acestei biserici
reprezintă raportul dintre înălţimea apexului bolţii semicilindrice de pe naos şi
înălţimea tavanului de la pronaos de 2:1.
Pronaosul este scund şi tăvănit, iar stâlpii şi pragul de trecere spre
navă au muchiile frumos cioplite. Deasupra tavanului se înalţă un mic
turnuleţ-clopotniţă. Învelitoarea monumentului este din şindrilă. Ferestrele
mici par a fi cele originale. Tot originale sunt şi uşile împărăteşti care
păstrează o scenă a Buneivestiri.
Biserica a fost pictată, dar în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial, când parohia a fost vacanţă crâznicul a acoperit pereţii cu var. Pe o
frumoasă cruce sculptată în lemn de tei, ce se păstrează pe masa altarului, se
poate citi în chirilice anul 1820.
Biserica a păstrat un inventar liturgic vechi şi cărţi de cult. Pe o
Evanghelie tipărită la Blaj, în anul 1765, şi cumpărată de obştea satului
Jupâneşti la 1774, pe ultima filă se poate citi:”Am cercetat, măsurat,
fotografiat şi inventariat biserica din Jupâneşti, monument istoric, în ziua de
29 septembrie 1932. Dr.Ioachim Miloia, Directorul Muzeului Bănăţean919”.

Biserica din Jupânești ( Cf. Nicolae Secară op. Cit., p. 80.)

Plan de Bază și secțiune longitudinală

918
Nicolae Secară, op.cit., p. 78.
919
Ibidem, p. 80.

477
 BISERICA DIN MARGINA
Situată în extremitatea estică a judeţului Timiş, la 7 km spre răsărit de
Făget, pe valea Begheiului, localitatea Margina este atestată documentar în
anul 1365. La 1437, regele Albert al Ungariei o zălogeşte huniadeştilor,
împreună cu districtul omonim, drept recompensă pentru eforturile militare şi
financiare făcute de aceştia pentru apărarea cetăţilor de la Dunăre. La 1617,
comitele de Hunedoara Ştefan Török zălogeşte principelui transilvan Gabriel
Bethlen atât târgul („oppidum”), cât şi cetatea („castellum”) de la Margina.
Potrivit conscripţiei din 1717, Margina avea 80 de case şi făcea parte din
districtul Făgetului.920
Biserica de lemn cu hramul ”Cuvioasa Paraschiva” a fost construită în
22 martie 1737, conform inscripţiei săpată în prestolul de gresie al altarului, în
locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”. Odată cu sistematizarea aşezării,
intervenită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost adusă pe vatra actuală, în
mijlocul cimitirului de la extremitatea nordică a satului. După 1938, când se

920
Napoleon Ceaușescu, Monografia …vol.IV, pp. 16-19.

478
termină noua biserică de zid, vechiul lăcaş devine capelă de cimitir, servind şi
ca biserică parohială pentru satul Zorani.921
Biserica este construită în plan dreptunghiular, cu absida poligonală
nedecroşată. Tălpoaiele masive, cu secţiunea de 0,45x0,30 m, sunt aşezate
peste un fundament şi un soclu scund din piatră de carieră. Pereţii sunt ciopliţi
din bârne masive de stejar şi, după reparaţia din 1924, sunt acoperiţi la
exterior cu lipitură de pământ.
Pronaosul tăvănit este despărţit de naos printr-un parapet de 0,90 m şi
patru stâlpi ciopliţi din stejar. Nava este boltită cu un semicilindru de
scânduri, dispus longitudinal, iar altarul cu un semitrunchi de con. Deasupra
pronaosului se înalţă cu un mic turn-clopotniţă cu scheletul din lemn de stejar,
placat la exterior cu scânduri. Turnul se continuă cu doi bulbi suprapuşi, de
factură barocă şi cu o cruce în vârf. Învelitoarea acoperişului este din şindrilă.
Fotografiile şi studiile făcute de Ioachim Miloia ne dau informaţii atât
despre existenţa unei clopotniţe susţinută pe patru stâlpi masivi de zidărie,
situată în partea sudică a monumentului, cât şi despre pictura din tindă şi altar,
acoperită cu var la începutul dictaturii comuniste.922
Pictura s-a păstrat doar pe părţile inferioare ale bolţii semicilindrice
din naos, dispusă pe fiecare parte în câte două registre, situate deasupra
scaunelor şi stranelor. Rândul inferior are scene încadrate în mari acolade ce
se sprijină pe mici colonete, cu capitele vegetale şi înfăţişeză scene din
patimile Mântuitorului. Registrul superior are scene încadrate în casete
dreptunghiulare ce prezintă momente din viaţa Mariei, precum şi Botezul
Domnului. În apexul bolţii apar, în două mari medalioane, scenele tradiţionale
ale lui Iisus Pantocrator şi al Mariei, prezentată în picioare şi cu un crin în
mână.923
În urma cercetărilor făcute, Rodica Vârtaciu demonstrează că biserica
de la Margina a fost pictată în deceniul trei al veacului al XIX-lea sau cel mai
târziu la începutul deceniului următor de către Lazăr şi Gheorghe
Gherdanovici, tatăl şi fiul.924
Iconostasul are uşile împărăteşti din lemn de tei, sculptate în manieră
barocă, în care sunt pictaţi Sf. Pavel în stânga şi Sf. Petru cu cheile raiului în
dreapta. Cele patru icoane împărăteşti înfăţişează de la stânga la dreapta, pe
Sf. Nicolae, Maica Domnului cu pruncul, Iisus Împărat şi Sf.Ioan Botezătorul.
Pe spatele icoanei Sf.Ioan Botezătorul s-a semnat Gheorghe Gherdanovici

921
NicolaeSecară, op.cit., p. 84.
922
http://www.blogprinvizor.ro/2012/12/16/biserica-de-lemn-din-margina-1737-timis/.
923
NicolaeSecară, op.cit.,p. 86.
924
Rodica Vârtaciu, Centre de picturăromânească din Banat însecolul al XIX-lea, Timișoara,
1997, pp. 33-35.

479
„moaler neunit din Vârşeţ”, iar pe cea a Mariei s-a semnat Lazăr
Gherdanovici.925
În biserică s-a păstrat un clopot valoros, cu inscripţie din 1720,
„plătit de popa Mihai”, socotit ca cel mai vechi clopot păstrat la bisericile de
lemn din Banat şi o cruce de lemn prinsă în peretele sudic din a cărei
inscripţie aflăm că un preot Ioan a păşit în lumea celor drepţi la 26 aprilie
1714.
În faţa altarului se păstrează două sfeşnice din fier forjat, situate pe
doi butuci de stejar, pe care s-au cioplit scene religioase şi pe fiecare apare şi
vulturul bicefal, stema Ţării Româneşti.
Biserica din Margina a posedat un valoros şi bogat patrimoniu format
din cărţi vechi de ritual şi din inventar liturgic.Cea mai mare parte a
inventarului liturgic a fost dispersat, fie în colecțiile bisericești din Lugoj și
Timișoara, fie transferat în noua biserică de zid a localității.
O reparaţie capitală s-a făcut în 1899 când s-a refăcut acoperişul, s-a
podit şi s-au confecţionat scaunele, o alta în anul 1934 cu ocazia sărbătoririi a
200 de ani de existenţă, când s-a curăţit pictura de fumul provenit de la
lumânări. După declararea sa ca monument istoric, s-au mai executat lucrări
de reparaţii în anii 1976 şi 1995. O restaurare radicală s-a desfășurat în anii
2012-2014.

Biserica din Margina (Cf. Nicolae Secară op.cit., p. 85.)

Plan de bază și fațadă laterală.

925
IoachimMiloia, La margineaBanatului în “Luceafărul”, an.IV,seria a II-a, nr.1-2, 1937, p.6.

480
 BISERICA DIN NEMEŞEŞTI
Localitatea Nemeşeşti, aparţinătoare comunei Margina, este situată în
extremitatea judeţului Timiş, la poalele Dealurilor Fragulea, la o distanţă de
12 km est de oraşul Făget.
Satul este amintit pentru prima dată într-un document de la 1427,
când proprietar al moşiei Nemeşeşti devine nobilul Albert Nagymihalyi
împreună cu fii săi. În anul 1597, Sigismund Bàthory donează satul lui Ştefan

481
Török, iar în 1620 proprietar era Gabriel Bethlen926. Localitatea nu apare în
conscripţia Marsigli, dar este menţionată cu numele Nemişte în conscripţia de
la 1717, când făcea parte din districtul Făget şi avea 10 case.927
Biserica din lemn cu hramul “Sf. Nichita Romanul” a fost construită
în anul 1798. Planul bisericii, specific arhitecturii populare din zona
Făgetului, este dreptunghiular, cu altarul pentagonal uşor retras faţă de pereţii
naosului. Lăcaşul de cult este construit din grinzi cioplite de gorun, având
pereţii exterior tencuiţi şi zugrăviţi în alb. Realizată în întregime din lemn,
biserica are un spaţiu boltit în naos şi altar. Deasupra pronaosului se înalţă un
turn clopotniţă, de formă prismatică, încheiat cu un bulb de inspiraţie barocă
acoperit cu tablă, la fel ca şi învelitoarea bisericii928.

BISERICA DIN PIETROASA

Aşezată pe valea superioară a Begheiului, pe braţul denumit „Bega
caldă”, între Curtea şi Crivina de Sus, localitatea Pietroasa este atestată
documentar în anii 1514-1516, când făcea parte din proprietăţile lui George
de Brandemburg şi avea 15 iobagi. La acea dată, localitatea făcea parte din
districtul Margina, ce aparţinea domeniului Hunedoarei. În anul 1597,
Sigismund Bathory donează localitatea cu numele de Petroza lui Ştefan
Torok, care la 1612 o amanetează lui Gabriel Bethlen.929
Dacă potrivit conscripţiei din 1717, Pietroasa avea 15 case şi făcea
parte din districtul Făgetului, în 1880 avea 110 case, iar în 1900 numărul
caselor este de 121.930
Tradiţia locală păstrează versiunea potrivit căreia satul a fost întemeiat
de două familii de pietrari veniţi din ţinutul Hunedoarei, deoarece aici au găsit
piatră de calitate pentru a face pietre de moară şi de la această îndeletnicire şi-
a luat numele localitatea.
Potrivit aceleiaşi tradiţii, Biserica de lemn, situată în mijlocul
cimitirului, pe o colină ce domină aşezarea dinspre nord, ar fi fost adusă pe la
începutul secolului al XIX-lea din valea „Slăveşti”, atunci când satul a fost
sistematizat şi aşezat de-a lungul văii. Tipul de plan, proporţiile armonioase,
multiconsolele de la îmbinările ultimelor cununi de bârne de la altar, dar şi
majoritatea surselor istorice indică pentru ridicarea lăcaşului anul 1779.931

926
Ioan Lotreanu, Monografia Banatului…, p. 291.
927
Napoleon Ceauşescu, Monografia …vol.IV, p. 173.
928
http://turism.bzi.ro/biserica-de-lemn-din-nemesesti-foto-32901.
929
Frigyes Pesty, Krassó … vol. II/1, p.108.
930
Dumitru Tomoni, Comuna Pietroasa de Sus. Scurt istoric în „Timisensis”, an. XI, nr. 1,
2004, p. 3.
931
Nicolae Secară, op.cit., p. 92

482
 Biserica cu haramul „Adormirea Maicii Domnului” are pereţii din
lemn de gorun, dar cu lipituri de lut, atât la exterior, cât şi la interior. Tinda
este tăvănită, nava acoperită cu o boltă „a boritte”, iar altarul cu un
semitrunchi de con.
Lăcaşul de cult a fost restaurat le începutul secolului al XX-lea:
învelitoarea acoperişului de şindrilă a fost schimbată cu ţiglă profilată,
acoperişul turnului prismatic de pe pronaos, deşi imită un bulb de inspiraţie
barocă, a fost îmbrăcat în tablă zincată, iar ferestrele au fost mărite. Cu
aceeaşi ocazie au fost repictate bolta naosului şi altarul, lucrare de slabă
calitate artistică, cu multe spaţii libere, acoperite de steluţe.
În cimitirul din jurul bisericii se află vechi cruci de lemn şi piatră
lucrate artistic, ce confirmă măiestria pietrarilor de odinioară.

BISERICA DIN POIENI

Zona montană a judeţului Timiş are ca punct terminal şi pitoreasca
localitate Poieni, de unde privirea te îndeamnă spre urcuşurile munţilor Poiana
Ruscăi.
Situat pe valea râului Bega care îl străbate şi îi dă frumuseţe şi farmec,
satul Poieni, aflat la 10 km de centrul de comună, Pietroasa, este amintit
documentar în anii 1514-1516 sub numele de Pleyen (Pojen), când era
proprietatea lui George de Brandemburg şi avea 7 iobagi932.În defterele
otomane - registre de inventariere a unor localităţi în interes fiscal — făcute în
anii 1554, 1569 şi 1579 apare sub numele de Poiana (Poiana), făcând parte din
nahia (districtul) Margina şi având 14 gospodării în anul 1554, 9 în 1569 şi 7
în 1579.933 În 1596, Sigismund Báthory donează lui losica Ştefan satele Poyen
şi Lunca din comitatul Hunedoara precum şi altele aparţinând districtului
Fârdia. Peste trei ani, satul Poyeni, din comitatul Hunedoara, este donat de
principele Transilvaniei Andrei Báthory lui Sigismund Sarmaságy, iar în
1617, se afla în proprietatea lui Gabriel Bethlen. Localitatea era consemnată
sub numele actual - Poieni - şi făcea parte din comitatul Timiş.934 La începutul
secolului al XVIII-lea, nu apare nici în conscripţia lui Marsigli şi nici în cea
din 1717, în schimb Ehrler îl consemnează în 1774 ca făcând parte din cercul
Făgetului sub denumirea de Poiny.935
Biserica cu hramul”Cuvioasa Paraschiva” a fost adusă din locul ce
astăzi poartă semnificativ denumirea de “Valea Bisericii”, în jurul anului

932
Frigyes Pesty, Krassó … vol. II/1., p. 124.
933
Engel Pál, op. cit., p. 179.
934
Frigyes Pesty, Krassó … vol. II/1, p. 124.
935
Johan Jacob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Prefaţă, traducere şi note de
Costin Feneşan, Timişoara, Editura Facla, 1982, p.160.

483
1800, când stăpânirea austriacă a impus sistematizarea şi compactizarea
localităţii.
Monumentul este construit din bârne groase de gorun cioplite din
bardă, la îmbinări fiind folosite cuie de lemn, adevărate cepuri. La colţuri
bârnele sunt îmbinate în sistemul coadă de rândunică. La această biserică se
remarcă un foarte original mod de protejare a pereţilor şi anume placarea cu
şindrilă în sistemul “caplama”, în exterior. Tot cu şindrilă sunt placate
învelitoarea acoperişului, coronamentul turnului şi clopotniţa de deasupra
pronaosului.936
Amplasată în mijlocul satului într-o frumoasă poiană, la poalele unui
deal acoperit cu nesfârşite păduri, biserica are planul dreptunghiular cu absida
altarului decrosată cu şapte laturi. În formă de navă, biserica are un altar
semicircular şi un naos cu bolta în leagăn, despărţit printr-un perete de
pronaus. Acesta este scund, având pe peretele de nord o scară ce urcă la
încăperea care adăposteşte clopotele, încăpere care pe dinafară arată ca un
turn prismatic. Turnul este împodobit cu doi bulbi de inspiraţie barocă ce se
suprapun către crucea din vârful acestuia. Turnul este căptuşit cu scândură
aşezată pe un schelet de lemn, boltit deasupra naosului, iar la tindă în formă
dreaptă.
Conform documentelor păstrate în arhiva parohială, între anii 1935-
1938 biserica a suferit reparaţii substanţiale: se schimbă învelitorea de şindrilă
cu tablă zincată, se fac uşi şi ferestre noi, mai mari decât cele originale. Tot cu
tablă este îmbrăcat şi turnul-clopotniţă. O altă reparaţie se face bisericii în
1948, când este ridicată pe un soclu de piatră de 0,50 m, iar pereţii exterior
sunt căptuşiţi cu şindrilă, pentru o mai bună protejare a lemnului.937
Monumentul a fost pictat în anul 1812, în interior, de către pictorul
bănăţean Nicolici Petrar (Petru), aşa cum rezultă din inscipţia aflată în
naos:”Zu(gravitu-s-a) această biserică în zilele prealuminatului şi preaînaltului
nostrum împărat Franciscus întâiul şi cu (blogo)slovenia episcopului nostru
Stefan Avacumovici/1812 Petrar Nicolici Moler”.938 Pictorul, cel care pictase
între 1804-1806 şi biserica din Curtea, a fost cel dintâi pictor ortodox care a
redat într-o biserică sătească, scena “Faptele îndurării trupeşti”. El ne prezintă
ţărani şi orăşeni îmbrăcaţi în veşminte specific acelor vremuri. Nicolae Secară
consideră ansamblul pictoral de la Poieni drept “cel mai bine conservat dintre
toate monumentele de lemn păstrate în Banat”.939

936
Dumitru Tomoni, Ioan Gheorghe Oltean, Doru Milostean, op. cit., p.24.
937
Nicolae Secară, op. cit., p. 95.
938
http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Poieni.html.
939
Nicolae Secară, op. cit., p. 98.

484
 În anul 1969, a fost schimbat hramul din Cuvioasa Paraschiva în
Adormirea Maicii Domnului.
Între anii 2012-2014, s-au făcut reparații capitale în valoare de
935507,52 lei.

Biserica din Poieni (Cf. Nicole Secară op. Cit., p. 98.)

Secțiune longitudinală și plan de bază.

BISERICA DIN POVERGINA

Satul Povergina, situat la extremitatea nord-estică a judeţului Timiş, la
7 km spre nord-vest de Făget, în mijlocul unor dealuri acoperite de codri

485
seculari, se află într-o vale între coline şi dealuri acoperite cu vegetaţie
bogată.
Până la apariţia lucrării lui Engel Pál [Aşezările de epocă turcească din
sangeacurile Timişoara şi Moldova (1554-1579)], lucrările de specialitate
considerau anul 1761 drept prima atestare documentară, când într-adevăr
localitatea era menţionată în grafie germană sub numele de Boverschina.940În
anul 1996, Engel Pál publică trei deftere otomane - registre de inventariere a
unor localităţi şi a locurilor lor în interes fiscal - făcute în anii 1554, 1569 şi
1579, pentru sangeacurile Timişoara şi Moldova. În toate cele trei deftere
apare şi satul Povejzna din nahia (districtul) Făget, având 28 gospodării în
1554, 16 în 1569 şi 13 în 1579. Numărul relativ mare de gospodării raportat la
alte aşezări din zonă - Bichici: 13,8,9 sau Sigileşti: 9,5,5 - demonstrează că
satul era bine populat şi avea o vechime considerabilă941.
Localitatea nu apare în conscripţia lui Marsigli (1690-1700)942, dar
apare în conscripţia din 1717 sub forma Boursche cu 10 gospodării943, cât
aveau şi satele vecine Bichigi şi Bunea Mare, iar în harta militară din 1772 şi
în dicţionarul lui Korabinsky din 1786 apare sub forma Poworschina, având
35 de familii ce deţineau o suprafaţă de 2061 jugăre de pământ944.
Potrivit tradiţiei, nefiind biserică în sat, locuitorii mergeau să se roage
la biserica din Făget. Într-o duminică, întorcându-se acasă, locuitorul Ion
Medescu, zis şi Constandin, a găsit o comoară. Drept mulţumire, s-a hotărât
să ctitorească o biserică pentru consătenii săi. Tot el a obţinut dreptul de la
autorităţi de a tăia lemnul necesar din pădurea erarială.
Pentru cele 41 de familii nevoiaşe se ridică în 1782 o frumoasă
biserică din bârne de stejar, acoperită cu şindrilă, devenită astăzi monument
istoric, mărturie peremptorie în lemn, a unei vechi civilizaţii materiale şi
spirituale. Izolată de sat, situată pe coasta cea mai înaltă a cimitirului, biserica
este de plan dreptunghiular cu absidă poligonală şi pridvor peste care se înalţă
turnul-clopotniţă, având dimensiuni relativ modeste (lungimea 9,36 metri,
lăţimea 5,55 metri, înălţimea 5,30 metri, iar înălţimea turnului 11,20 metri)
ce-i conferă o înfăţişare de adevărat giuvaer de artă ţărănească945.

940
Pesty Frigyes, Krasso.., ll/2, p.130; Coriolan Suciu, Dicționar istorical localităţilor din
Transilvania, vol. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.59.
941
Engel Pál, op. cit., p.180.
942
loan Lotreanu, op. cit.,p.332; vezi şi Pavel Binder, Lista localităților din Banat de la
sfârşitul secolului al XVII-lea în Studii de istorie a Banatului ,vol. 2, Timişoara, 1970, pp.66-
67.
943
Jenö Szentkláray, op. cit., p.23.
944
Nicolae Popp, Populaţia Banatului în timpul lui losif al II-lea,Timişoara, 1942, p.35.
945
loachim Miloia, Biserica de lemn din Povergina, în “Luceafărul’ (Timişoara), nr.3, martie
1935, p.125.

486
 Este construită din bârne de stejar îmbinate la colţuri în „coadă de
rândunică”, iar ultimele cununi de bârne formeză elegante multiconsole.
Iniţial lăcaşul avea pereţii din lemn aparent, dar în urma lucrărilor de
restaurare din anul 1954 pereţii exteriori au fost acoperiţi cu lipitură de
pământ. Cu ocazia acestei restaurări s-a ridicat şi o mică tribună în vestul
naosului, ce acoperă azi timpanul dinspre tindă.
Biserica păstrează uşile şi ferestrele vechi. Uşa de la intrarea de vest
este realizată din lemn şi acoperită cu scândură parchetată dispusă în formă de
romb. Uşa de la intrarea de sud este realizată tot din lemn, având în plus ţinte
metalice lucrate la forjă. Biserica are patru ferestre, una pe peretele sudic, în
dreptul naosului şi două de mici dimensiuni pe laturile altarului. Pronaosul
este tăvănit, acoperit cu scândură, iar naosul este acoperit cu boltă
semicilindrică longitudinală din scândură.
Pereţii sunt placaţi la interior cu scândură, la fel şi pardoseala. Tribuna
ce acoperă timpanul dinspre tindă este realizată din lemn sculptat. Pe peretele
sudic exterior, în dreptul naosului, între uşa de la intrare şi fereastră se află un
cuier din lemn unde credincioşii îşi lăsau căciula şi cojocul pentru a intra în
biserică.
Acoperişul este învelit în şindrilă, la fel şi turla de deasupra
pronaosului, ce are pe fiecare latură câte o fereastră, fiind încoronată de un
corp piramidal şi doi bulbi în vârful cărora se află o cruce de tablă.
Construită în stil baroc, biserica are o linie elegantă, armonioasă şi
echilibrată.
Pisania din partea stângă a altarului arată ctitorii şi împrejurările
construirii bisericii:”Această sfântă biserică de nou s-au făcut şi s-au
împodobit precum se vede sub stăpânirea împăratului Iosef al doilea prin
blagoslovenia preasfântului Episcop al Timişorii fiind protopop Petru
Petrovici al Sărazului, iar preot paroh Ioan Ioanovici din Făget, iar ctitor Ioan
Medescu ce s-au numit Constandin şi Dumitru Chiricescu, fiind chinez Pătru
Păcuraru, ajutând şi Petru Dancovici din Fabric. S-au sfârşit la anul 1782,
Septembrie 25 şi am zugrăvit eu George Diaconovici din Vârşeţ sau
Sredişte”.946
Pereţii interiorului afumaţi de lumânări sunt pictaţi pe întreaga lor
suprafaţă cu scene din Biblie încadrate cu ghirlande de viţă de vie. Peste bolta
de scânduri se întinde un frumos covor compus din culori estompate şi fum
dar care dau o plăcută armonie cromatică: roşul fost cândva aprins se îngână
cu ocru cald, cu un albastru ce dă în gri sau negru cu verdele pajiştii sau viţei
de vie. Ioachim Miloia consideră că ”Figurile sfinţilor privesc cu acel accent

946
Ibidem.

487
de mirare caracteristic vechii picturi, cu ochi mari în atitudini câteodată
stângace, dar cu gesturi cu atât mai grăitoare”.947
Merită toată atenţia şi portretul ctitorului Ioan Medescu atât pentru
calitatea picturii, cât şi pentru figura înfăţişată de adevărat bănăţean mândru în
privire, energic, expresiv, sigur pe sine şi fălos în haine de sărbătoare: cămașă
albă decorată cu broderie, vestă albă, șubă de dimie albă, paspoalată cu negru
la guler, buzunare și pulpană, brâu din piele maronie cu catarame metalice,
cioareci croiți tot din dimie albă, decorați cu fireturi negre, strânși pe picior și
cizme negre înalte.948
În altar, s-a păstrat și o casetă metalică, pe care s-a pictat scena
„Mormântul Domnului”, cu inscripția „Bisericii Peverjin 1836”949.
Biserica din Povergina, declarată monument istoric în anul 1968, a
fost considerată ca una dintre cele mai caracteristici biserici de lemn din
Banat, având hramul„Sfântul Ilie”.
Din păcate, în 23 martie 2015, în urma unui incendiu, biserica a fost
distrusă în proporție de 80%, rămânând doar zidurile exterioare.

Biserica din Povergina ( Cf. Nicolae Secară op.cit.p. 100 )

Fațadă principală și plan de bază.

947
Ibidem.
948
Nicolae Secară, op. cit., p.102.
949
Ibidem.

488
 BISERICA DIN ROMÂNEŞTI
Aşezat între dealurile ce ascund urmele unor străvechi civilizaţii a
pietrei, situat în imediata vecinătate a mănăstirii „Izvorul Miron”, satul
Româneşti este atestat documentar la 1464, când este donat nobililor Petru
Dees şi Nicolae Balota. În 1514-1516 face parte din domeniul Şoimoşului,
aflat în posesia lui George de Brandemburg. La 1599 Mihai Viteazul a donat
satele Româneşti şi Homojdia lui Paul Kereszteszy, slujitor al curţii princiare
de la Alba Iulia.950
Potrivit tradiţiei orale, iniţial, vatra satului a fost în locul unde astăzi este
mănăstirea, dar, din cauza inundaţiilor repetate s-a mutat pe dealurile vecine.
La începutul secolului al XIX-lea, satul a fost sistematizat fiind reaşezat de-a
lungul văii, pe vatra actuală.
Biserica de lemn cu hrarmul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” este
aşezată pe un promontoriu în marginea localităţii, în mijlocul cimitirului.
Monumentul are altar rectangular, naos dreptunghiular, pronaos rezervat
femeilor, absida poligonală şi două intrări: cea rezervată femeilor în vest şi
cea rezervată bărbaţilor în sudul naosului.951

950
Pesty Frigyes, Krasso.., ll/2, op. cit., p.149-151.
951
Nicolae Secară,op. cit., p. 103.

489
 Biserica este construită din bârne de stejar, în sistemul „coadă de
rândunică”, pereţii fiind acoperiţi în exterior cu lipituri de pământ. Cele două
intrări au polate uşoare, construite în prelungirea acoperişului de şindrilă, cu
rostul de a proteja intrările de intemperii.Turnul de lemn ridicat deasupra
pronaosului, placat şi el cu şindrilă, conservă cel mai frumos bulb de
inspiraţie barocă păstrat în Banat. Tavanul, executat în întregime din scândură
de brad, în pronaos este plan, iar în naos şi absidă în formă boltită.
Monumentul a fost pictat în deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea
de zugravul lugojean Gheorghe Gherdanovici, dar, acum câteva decenii,
pictura a fost spoită cu var.
În nord-vestul bisericii se află o clopotniţă separată, sveltă şi placată pe
trei faţete cu căptuşeală de scânduri.
În anul 2003, s-a înlocuit șindrila de pe acoperiș și turn, valoarea
lucrării fiind de 20000 lei

Biserica din Românești (Cf. Nicolae Secară op. cit., p. 105)

Plan orizontal și fațadă

490
 BISERICA DIN TOPLA
Situat la 15 km spre sud-vest de Făget, satul Topla este atestat
documentar la 1514-1516, când făcea parte din domeniul Şoimoşului. În
1597, este donat de Sigismund Báthory lui Ştefan Török, iar la 1620 ajunge în
posesia familiei Bethlen. Conscripţia din 1717 îl consemnează în districtul
Făgetului, având doar 10 case.952
Biserica din Topla a fost ridicată în anul 1746 în satul vecin Remetea
Luncă, de unde, conform tradiţiei locale, a fost mutată în anul 1807 în satul
Topla cu ajutorul tăvălugilor de stejar de către locuitorii ambelor sate, fiind
trasă de 24 perechi de boi. Cu ocazia mutării, lăcaşul a fost repictat de către
Petru Nicolici, cel care pictase şi bisericile din Curtea şi Poieni. Despre
această repictare vorbeşte inscripţia de pe grinda tirant din naos: ”Această
Sfântă Biserică s-a molărit cu cheltuiala comunităţii satului Topla. Simion

952
Ion Lotreanu, op. cit., pp. 423-424.

491
Marinescu cniez, Simion Budescu pitrop, Ioan Codru jurat, Vasile Marinescu
cumet. Anul 1854”.953
În vara anului 1992, biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihai şi
Gavril” a fost transferată şi reclădită în centrul Civic al Muzeului Satului
Bănăţean din Timişoara de o echipă complexă condusă de arheologul Florin
Medeleţ. Între anii 1994-1996, s-au desfăşurat lucrările de restaurare şi
conservare a bisericii, iar în 13 aprilie 1997, Înalt Preasfinţitul Nicolae,
mitropolitul Banatului, a oficiat slujba de sfinţire a lăcaşului de cult. Odată cu
slujba de târnosire a fost schimbat şi hramul bisericii din „Sfinţii Arhangheli
Mihai şi Gavril” în „Naşterea Maicii Domnului”.
Biserica din Topla, care se mai află în funcţiune, este una dintre cele
valoroase biserici de lemn din Banat. Întâlnim aici brâul median răsucit în
torsada care se prelungeşte pe întreg perimetrul bisericii, înconjurând inclusiv
portalul apusean, motiv ce apare frecvent în Bihor, Sălaj, Maramureş şi în alte
zone ale ţării.
Lăcaşul este construit din bârne de stejar cioplite în patru feţe şi
aşezate una peste alta pe o fundaţie şi un soclu din piatră de carieră. Are
absida altarului decroşată şi mai păstrează uşile şi ferestrele originale.
Acoperişul este din şindrilă, iar turnul prismatic de deasupra
pronaosului, cu patru ferestre, este placat şi el cu şindrilă şi încheiat cu un
bulb ovoidal de inspiraţie barocă, acoperit cu tablă zincată.
Iconostasul este realizat din lemn masiv cu deschideri sculptate în
formă de acoladă. Pe uşile împărăteşti se păstrează o inscripţie în chirilică:
„Popa Paul 1746”.
Spre sudul lăcaşului se află şi o clopotniţă separată construită pe un
schelet de lemn şi cu acoperişul în patru pante. În curtea bisericii s-a
reconstituit un cimitir unde sunt amplasate câteva cruci de lemn, metal şi
piatră, alături de o troiţă sculptată pentru a aminti credincioşilor de tradiţia
locală a ridicării bisericilor în cimitirele săteşti.954

BISERICA DIN ZOLT

Situat la 17 km spre sud-est de oraşul Făget, satul Zolt este aşezat într-
o pitorească vale înconjurată de dealuri domoale şi împădurite cu foioase.
Amintit documentar la 1454, când făcea parte din proprietăţile lui Ioan
de Hunedoara, la 1464 este donat de fiul acestuia, regele Matei Corvin, lui
Petru Dess şi Nicolae Balotă, pentru ca la începutul secolului al XVI-lea să
ajungă în posesia lui George de Brandemburg. În 1596, principele transilvan
Sigismund Bathory îl donează lui Ştefan Josika, cancelarul principatului.

953
Nicolae Secră, op. cit., p. 109..
954
Ibidem.

492
Peste trei ani, satul trece în stăpânirea lui Sigismund Samasaghi, care la
rândul său îl amanetează, în 1608, lui Pavel Keresztesy. Conscripţia din 1717
îl menţionează cu 10 case, aparţinând districtului Făget.955
Biserica de lemn cu hrarmul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este
situată în nordul localităţii pe un deal, în mijlocul cimitirului. Monumentul
este realizat din bârne groase de gorun, cioplite de bardă, cu patru feţe aşezate
orizontal după cum este obişnuit în arhitectura noastră populară. La
restaurarea din 1969, construcţia a fost aşezată pe o temelie de piatră. Frumos
sunt cioplite şi îmbinările bârnelor la absidă, mult prelungite, numite de
localnici „îmbinări în lopată”. Biserica se compune din tindă, naos şi altar.
Interiorul este pardosit în scânduri, iar pereţii sunt acoperiţi cu căptușeală de
scânduri. Pereţii exteriori sunt lipiţi cu pământ amestecat cu pleavă şi paie
tocate, protejând pereţii împotriva intemperiilor şi rezolvând astfel şi
problema curentului şi a frigului.956
Turnul de pe pronaos este îmbrăcat în şindrilă, la fel ca şi acoperişul
bisericii. Deasupra turnului se află doi bulbi de inspiraţie barocă, placaţi cu
şindrilă. Pe peretele de sud al naosului şi pe cei ai absidei, se găsesc aplicate
mai multe cruci votive de eroi. Pronaosul şi absida altarului sunt tăvănite, iar
naosul este boltit semicilindric longitudinal cu o boltă făcută din scânduri.
Dacă ferestrele au fost mărite într-o etapă ulterioară, lucru dovedit şi
de tăierea scenelor pictate, uşa păstrează încă zăvorul şi încuietoarea din lemn.
Grinda de trecere din pronaos în naos este scobită, iar cei doi stâlpi
corespunzători au muchiile decorate. Pe aceeaşi grindă, în naos se păstrează o
pisanie redactată în chirilice, ştearsă pe unele porţiuni: ”Zugrăvitu-s-a această
Sfântă Sobornicească şi Apostolească biserică în zilele împăratului nostru
Iosif al doilea şi prin blagoslovenia episcopului nostru...Timişoara...popa
Mihai Popovici, Kinezu Pătru Obeadă, Gheorghe Obeadă...Teodor Zugravu şi
Tănasie din Lugoj, anul 1781...”.957
Biserica a fost pictată în anul 1805 de către pictorii Teodor Zugravul şi
Atanasie din Lugoj, în tehnica tempera cu caseină şi ou. Pe peretele de sud al
pronaosului este pictat ctitorul Petru Obeadă, cnezul satului. Avem de-a face
pentru prima data cu apariţia în pictură a unui portret de ctitor într-o biserică
de lemn din Banat.958 Îmbrăcat în haine de sărbătoare specifice zonei, ctitorul
ţine în mâna stângă chivotul bisericii, în timp ce cu dreapta îşi face semnul
crucii. Portretul reprezintă un document etnografic valoros pentru studiul

955
Ion Lotreanu, op. cit., pp.452-453.
956
Nicolae Secară, op.cit., p. 110.
957
Ibidem.
958
Nicolae Stoicescu, Bibliografia…, 1973, p.191.

493
portului popular. Peste ani, biserica a fost repictată, dar noua pictură nu se
ridică la nivelul picturii iniţiale.
Prestolul altarului este de fapt un stâlp enorm de stejar înfipt în
pământ, iar peste el s-a pus masa altarului, făcută dintr-o singură bucată. Pe
masa altarului se păstrează o cruce sculptată şi pictată, cu următoarea
inscipţie, în chirilice: „Această Sfântă Cruce pentru veşnica
pomenirelu...Sfintei Biserici a Zoltului, la anul 1822”. Pe aceeaşi piesă se află
şi o altă inscripţie, tot în chirilice:”Gherdan Lazăr Zugravu din Verşeţ, 1822”.
959

Biserica din Zolt ( Cf. Nicolae Secară op.cit., p. 111)

Fațadă principală, fațadă laterală și plan de bază.

959
Nicolae Secară, op.cit., p. 114.

494
 II. MĂNĂSTIRILE DIN PROTOPOPIATUL FĂGET

Monahismul în Biserica ortodoxă a apărut încă din primele secole

creştine din dorinţa unor credincioşi de a duce o viaţă mai apropiată de
Dumnezeu, mai retrasă de tumultul vieţii cotidiene, rugăciunea fiind
principala preocupare a vieţii lor. La început, monahii îşi duceau viaţa fie de
unul singur într-un loc pustiu, într-un schit retras, fie în locuinţe comune,
numite chinovii. Prima categorie formează clasa anahoreţilor sau eremiţilor
iar a doua categorie este clasa chinorială.
Sfântul Antonie cel Mare (250-356) este fondatorul monahismului
eremit, iar Sfântul Pahomie cel Mare (290-340) este întemeietorul
monahismului în formă chinovială. Cei doi au scris primele reguli de trăirea
monahală în Răsărit în cele două forme960. Dezvoltarea monahismului
chinovial o face Sfântul Vasile cel Mare (329-379) care scrie 50 de reguli
mari şi 313 reguli mici, care pun baza monahismului ortodox şi sunt valabile
şi astăzi961.
Monahismul pe teritoriul ţării noastre este prezent încă din primele
veacuri creştine, când, în Dobrogea, sunt menţionaţi episcopi pe scaunul
Tomisului, iar aceştia trebuiau să fie monahi. Pe teritoriul Banatului sunt
menţionate mai multe mănăstiri, prima cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, la
Morisena (Cenad) la începutul mileniului, trecut întemeiată de Ohtum, a doua
cu hramul Sfântul Gheorghe la Măiolan (Caraş Severin) unde s-au retras
călugării greci după ocuparea mănăstirii Morisena de călugări catolici962.
Cel care a pus bazele vieţii monahale pe teritoriul României este
călugărul sârb Nicodim care în secolul al XIV-lea întemeiază mănăstirile
Vodiţa (lângă Orşova) şi Tismana (Gorj).
În zona Făgetului, se găsesc astăzi mănăstiri despre care, de fapt, se
poate spune că sunt continuarea unei vieţi monahale foarte vechi pe aceste
meleaguri. În memoria locuitorilor satului Mănăştiur se păstrează existenţa
unei mănăstiri foarte vechi. Se pare că această mănăstire a fost distrusă de
tătari, în invazia din anul 1241. O altă mănăstire dispărută este cea de la
Margina despre care face menţiune preotul Partenie Gruescu, în monografia
satului Sinteşti, scrisă la anul 1859. În sigiliul comunei Margina apărea
mănăstirea ca o construcţie monumentală cu două turnuri963.

960
Nicolae Magiar, Eduard Magiar, Viaţa monahală din judeţul Timiş, Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timişoarei 2010, p.28.
961
Ibidem.
962
Ibidem, p.23.
963
N. Cornean, op.cit., p. 398.

495
 În present, pe teritoriul protopopiatului Făget se găsesc trei mănăstiri
şi un schit, adevărate oaze spirituale pentru credincioşii din Ţara Făgetului şi
nu numai.

Mănăstirea “Izvorul Miron” Româneşti

Este cea mai veche din zonă, cu peste un secol de existenţă şi este
legată de numele primului patriarh al României, Miron Cristea, la început
episcop al Caransebeşului. Locul viitoarei mănăstiri a fost descoperit cu
prilejul unei vizite la protopopiatul Făget, în vara anului 1911. Biserica
“Adormirea Maicii Domnului” din Făget trebuia să fie sfinţită după ce a fost
construită, împodobită cu mobilier şi pictată. La 15 iulie 1911, episcopul
Miron Cristea ajunge la Făget pentru ca a doua zi să sfinţească biserica de
aici. Ajuns la Făget, episcopul Caransebeşului, sub jurisdicţia căruia se găsea
în acel timp protopopiatul Făget, rămâne aici timp de o săptămână în care
împreună cu protopopul Sebastian Olaru vizitează toate parohiile din partea
de nord-est a protopopiatului. Vizita se încheie duminică, 23 iulie, în hotarul
satului Româneşti, la “Balta Caldă”, loc căutat de localnici pentru alinarea
suferinţelor trupeşti. Aici s-a oficiat Sfânta Liturghie la care au luat parte
mulţime de credincioşi şi acum se hotărăşte ca pe aceste locuri să se
construiască o mănăstire. Cei prezenţi acolo hotărăsc ca izvorul cu apă
termală (18˚) să se numească în amintirea episcopului „Izvorul Miron”964.
În scopul construirii mănăstirii se încep colectele de bani, mai mulţi
preoţi şi credincioşi din zona Făgetului donând importante sume de bani.
Surorile Maria şi Suzana Glava din Româneşti au donat jumătate de jugăr de
pământ iar parohia Româneşti face schimb de teren cu câţiva proprietari de
pământ, din zona viitoarei mănăstiri, terenul mărindu-se cu un jugăr şi
jumătate. Piatra de temelie se pune în anul 1912, iar lucrările de construcţie
încep în anul următor, antreprenor fiind Bacso G. din Făget. Numele
arhitectului este necunoscut. Lucrările de construire s-au terminat, în mare, în
anul 1915. Din cauza războiului lucrările următoare avansează greu şi au fost
terminate abia în anul 1929 prin grija preotului Teodor Băianţu, din
Româneşti. Târnosirea bisericii mănăstirii s-a făcut în anul 1931 de către
protopresbiterul Romul G. Ancuşa, consilier eparhial, ca delegat al
episcopului Iosif Traian Badescu al Caransebeşului965.
Biserica este construită în stil bizantin fundaţia fiind din piatră, iar
zidurile din cărămidă. Naosul are două abside uşor treflate. Cupola şi turnul
sunt frumos proporţionate cu restul bisericii. Iconostasul este din lemn de tei
sculptat de către protosinghelul Ieronim Balintoni şi fraţii Busuioc din

964
Ioan Cipu, Mănăstirea Româneşti contribuţii monografice, Româneşti 1994, p.70.
965
Ibidem

496
Berliste-Oraviţa pe cheltuiala lui Dionisie Feneşiu din Făget. Pictura bisericii
a început în anul 1980 şi s-a realizat de pictorul Ioan Sulea –Gorj din
Timişoara, pictura realizându-se atât în interior, cât şi în exterior ceea ce îi
conferă numele de „Voroneţul Banatului”. Sfinţirea noilor lucrări de
înfrumuseţare a bisericii mănăstirii s-a făcut de către mitropolitul Banatului
Nicolae Corneanu la data de 20 iulie 1987966.
În ultimii ani, biserica a suferit lucrări de reabilitare datorită stării de
uzură survenită în cursul anilor, lucrări care au constat în recondiţionarea
parţială a pereţilor în exterior, schimbarea totală a acoperişului,
confecţionarea de uşi noi. În prezent, biserica este pregătită pentru repictare.
După anul 1995, s-au făcut ample lucrări de construcţie în jurul
bisericii mănăstirii care constau în construirea unui paraclis de iarnă, trapeză,
corp de chilii, bibliotecă, spaţii de cazare pentru pelerini, muzeu. La 8 iunie
2003, s-a sfinţit paraclisul de iarnă cu hramul Izvorul Tămăduirii de către
episcopul vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei Lucian Mic (fost stareţ al
mănăstirii) acum episcop al Caransebeşului, iar la 20 iulie 2003, s-a sfinţit
paraclisul de vară din curtea mănăstirii de către acelaşi episcop967.
Mănăstirea „Izvorul Miron” Româneşti a fost condusă în cursul anilor
de următorii stareţi:
1. Tanasie Marcu originar din Lipova
2. Patricuie Benga venit de la Mănăstirea Cernica, dar originar din Sinteşti
3. Roman Oprişoni din Gladna Română. Pe vremea lui s-au construit corpuri
de chilii şi s-au amenajat prin betonare izvoarelor termale din incintă. A
decedat doar la 30 de ani.
4. Visarion Sintescu stareţ între anii 1933-1943. În vremea lui obştea a sporit.
5. Ieronim Balintoni din Gladna Română 1943-1948, sculptor talentat care a
sculptat şi iconostasul aşezământului românesc din Ierusalim.
6. Timotei Eftimie
7. Gherasim Moisescu
8. Vasile Glava
9. Dumitru Tudose
10. Alexandru Costache
11. Alexe Udrea
12. Ieronim Balintoni (1958-1960)
Între anii 1960-1977, mănăstirea a avut un statut de paraclis şi este
administrată de următorii ieromonahi: -a) Eftimie Constantin 1960-1967
-b) Valeria Jic 1971-1975
-c) Gheitazet Dumbravă 1976-1977

966
Nicolae Magiar, Eduard Magiar, op.cit., p.102
967
Ibidem, p.110

497
 -d) Ieronim Stoican 1977-1985
În 1977, Româneştiul recapătă statutul de mănăstire şi este condusă de
stareţii:
13. Ieronim Stoican amintit mai sus
14. Olivian Bindiu 1985-1996968
15. Lucian Mic 1996-2000 (în prezent episcop al Caransebeşului)
16. Constantin Timiş 2001-2005
17. Paisie Sadici 2005-2007
18. Rafael Mutrescu 2007-2009
19. Nectarie Arvai 2009-2015969
Din anul 2015, Mănăstirea Româneşti, la propunerea
Înaltpreasfinţitului Ioan-Mitropolitul Banatului, se transformă în mănăstire de
maici. În prezent, obştea este condusă de stareţa maica Harisa Cruceanu.
Obştea numără 22 de vieţuitori.
Maicile au venit din episcopia Covasnei şi Harghitei, viaţa
mănăstirească fiind reactivată, obştea se ocupă de croitorie, broderie,
legumicultură, apicultură. Duhovnicul mănăstirii este cuviosul părinte Marcu
Borgovan970.
Mănăstirea are două hramuri „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” (20
iulie) şi „Izvorul Tămăduirii” (în vinerea din Săptămâna Luminată).

Mănăstirea Luncanii de Sus

Este aşezată la poalele munţilor Poiana Ruscă, în apropierea satului
Luncanii de Sus, nu departe de cursul superior al râului Bega, într-un loc
deosebit de pitoresc, la o altitudine de 500 de metri. Accesul se face din
şoseaua Lugoj-Deva, din satul Margina sau Coşava mergându-se pe drumul ce
duce la Luncani971. După Valea lui Liman se desprinde din drumul judeţean,
un drum spre mănăstire, asfaltat, în lungime de 800 metri care duce la
frumoasa aşezare monahală.
Zona Luncani în care se găseşte mănăstirea se învecinează cu ţinutul
pădurenilor din judeţul Hunedoara, obiceiurile şi portul locuitorilor
asemănându-se izbitor. Pe cărări montane se poate ajunge în aceste ţinuturi,
dar şi în judeţul Caraş-Severin în zona Ruschiţa pe un drum accesibil, dar încă
neasfaltat.
Mănăstirea Luncanii de Sus a fost înfiinţată prin decizia de la 1 iulie
2001, cu binecuvântarea mitropolitului Nicolae a Banatului, primul statut
968
O.Bindiu, Mănăstirea Izvorul Miron Româneşti, Româneşti 1990, p.15.
969
Nicolae Magiar, Eduard Magiar, op.cit..., p.111.
970
Informaţii de la stareţa Harisa Cruceanu, mănăstirea “Izvorul Miron” Româneşti
971
Filoteea Nistor, Mănăstirea “Acoperământul Maicii Domnului” de la Luncanii de sus, Ed.
Piatra Seacă 2011, p.10.

498
fiind schit de călugări. Piatra de temelie a sfântului lăcaş a fost pusă la 12
august 2001 de către Preasfinţitul Lucian, pe atunci episcop vicar al
Arhiepiscopiei Timişoarei, înconjurat de un sobor de preoţi din zonă,
coordonaţi de protopopul Bujor Păcurar al Făgetului.
Primii vieţuitori ai schitului au fost trei călugări veniţi din Moldova,
stareţ fiind Serafim Susanu de la Sihăstria Rarăului, judeţul Suceava. Monahii
şi-au construit două căsuţe din lemn, o biserică, o chilie în care şi-au
desfăşurat activitatea până în luna octombrie a aceluiaşi an, când au plecat. În
locul lor au venit trei călugări de la mănăstirea „Izvorul Miron” Româneşti,
care după câteva săptămâni au plecat şi ei din cauza sălbăticiei locului,
drumului greu accesibil şi a venirii iernii. Slujbele se oficiază ocazional, în
anul 2002, de călugări de la Româneşti care vin prin rotaţie.
În luna februarie 2003, schitul capătă din nou viaţă prin venirea unui
grup de maici de la mănăstirea Bocşa-Vasiova, judeţul Caraş-Severin,
conduse de maica stareţă Filoteea. În primăvara anului 2003, încep lucrările
de construcţie la noua biserică în paralel cu lucrările la chilii. Toate
construcţiile se fac din lemn pe fundaţie de beton. Biserica mănăstirii este
destul de spaţioasă, având 26 de metri lungime şi 10 metri lăţime, iar în
interior un balcon circular. Turnul are o înălţime de 42 metri şi este o copie a
turnurilor de la bisericile maramureşene972. Construcţia bisericii nu este făcută
după planurile unui arhitect, ci după sfaturile şi schiţele maicii stareţe
Filoteea, antreprenor fiind Ioan Hotico, un meşter maramureşan, stabilit în
satul Româneşti din apropiere.
Sfinţirea bisericii s-a făcut în timp record, după un an şi jumătate de la
începerea construcţiei, de către P.S. Lucian Mic, episcop vicar al
Arhiepiscopiei Timişoarei (actualmente episcopul Caransebeşului) la data de
3 octombrie 2004. Schitul Luncani a căpătat statut de mănăstire.
Biserica mănăstirii este înconjurată de două corpuri de chilii, al doilea
finalizat în anul 2012. Aceste corpuri sunt locuinţe pentru maici, spaţii de
cazare pentru pelerini, în cel din dreapta fiind trapeza mănăstirii unde pot lua
masa 50 de pelerini.
În proximitatea bisericii se găseşte mormântul ieromonahului
arhimandrit Ieronim Stoican, fost duhovnic al mănăstirii până în 29 martie
2011 când trece la Domnul şi fost stareţ al mănăstirii Româneşti.
Mănăstirea nu are obiecte de patrimoniu, fiind înfiinţată de curând. Ca
obiecte sacre se găsesc totuşi câteva. Într-o vitrină este expus un butuc de
lemn despicat în mijlocul căruia se poate vedea o cruce. Acest butuc a fost
despicat la 21 septembrie 2001 de către locuitorul Ioan Adam, din Luncanii de

972
Nicolae Magiar, Eduard Magiar, op.cit..., p.115.

499
Jos şi în mijlocul lui a apărut o cruce, ca dovadă că mănăstirea s-a construit pe
un loc binecuvântat de Dumnezeu973.
Mănăstirea Luncani are două hramuri „Acoperământul Maicii Domnului” (1
octombrie) şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (21 mai). Obştea este
formată din 4 vieţuitoare, conduse de maica stareţă Filoteea Nistor.

Mănăstirea Fârdea
În vecinătatea lacului Surduc, în pitorescul dealurilor, la umbra
codrilor falnici, la marginea satului Fârdea, în stânga drumului ce duce la
Zolt, din voia lui Dumnezeu, în ultimii ani, a apărut o frumoasă mănăstire
care îmbie pelerinul la meditaţie şi rugăciune.
Ideea construirii unei mănăstiri în această zonă a apărut în anii ’90 ai
secolului trecut când localnicii îşi doreau un aşezământ monahal. Se propunea
atunci ridicarea unei mănăstiri în comuna Fârdea, vorbindu-se când de
poienile din preajma satului Gladna Montană, când de Fârdea sau chiar alte
locuri pitoreşti. Din voia lui Dumnezeu credincioşi ai parohiei Fârdea şi ai
parohiei Mâtnicu Mic (şapte familii din Fârdea şi două din Mâtnicu Mic) au
donat terenuri pentru mănăstire. La 1 iulie 2001, Arhiepiscopia Timişoarei cu
binecuvântarea Mitropolitului Nicolae, ia decizia înfiinţării mănăstirii
Fârdea974.
Într-o poiană, având loc frumos şi liniştit, la 2 kilometri de Fârdea, pe
valea Gladnei, la umbra pădurii numită Bocşa, la 12 august 2001, Preasfinţitul
Lucian, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei (azi episcopul
Caransebeşului), împreună cu protopopul Făgetului Bujor Păcurar şi un sobor
de preoţi, pune piatra de temelie pentru aşezământ monahal, iniţial având
destinaţia de schit, transformat apoi în mănăstire. După punerea pietrei de
temelie se construieşte o clădire de lemn pe post de biserică, iar în jurul ei
chiliile maicilor. În toamna anului 2001, vin aici primele maici puse sub
ascultarea monahiei Olimpiada Tiliuţă, duhovnic al mănăstirii fiind
ieromonahul Maxim Anton. În primăvara anului 2002, începe construcţia
bisericii mănăstirii care în toamna anului următor va fi terminată. Biserica
este construită pe o fundaţie de beton din bolţari de ciment şi cărămidă. Are
formă de cruce şi este modestă ca dimensiune (lungime 15 metri, lăţime 5,5
metri). Ca odoare sfinte în biserica mănăstirii Fârdea se găsesc moaştele unor
sfinţi, precum Sfinţii Cuvioşi Sila şi Natan şi ale Sfântului Ghelasie de la
Râmeţ. În ultimii ani, s-a construit un nou corp de chilii, trapeza şi stăreţia975.

973
Mănăstirea “Acoperământul Maicii Domnului” Luncanii de sus, Ed. Memento Media,
Timişoara 2008.
974
Nicolae Magiar, Eduard Magiar, op.cit..., p. 95.
975
Ibidem, pp. 96-97.

500
Aici maicile confecţionează veşminte bisericeşti, acoperăminte de Sfânta
masă şi draperii, având şi un atelier de broderie. Maicile se mai ocupă de
întreţinerea a trei fete care au familii cu o situaţie materială modestă, precum
şi cu o gospodărie anexă cu stupi, animale şi sere pentru legumicultură.
Din anul 2007, stareţă a mănăstirii Fârdea este monahia Antonia
Sfrijan, în prezent, obştea numărând 16 vieţuitoare. Duhovnicul mănăstirii
este ieromonahul Moise Anton.
Mănăstirea are două hramuri: Sfânta Cuvioasa Parascheva (14
octombrie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august)976.

Schitul Ierşnic
În apropierea satului Ierşnic, în ultimii ani, un credincios din acest sat,
numit Aurel Filip, influenţat de personalitatea părintelui Arsenie Boca a dorit
ca pe meleagurile natale să înalţe o mănăstire. Lucrările au demarat în anul
1996 după aprobarea dată de Sfântul Sinod al BOR. Ctitorul deţinea un teren
de 2 ha într-o poiană de la marginea satului care considera că, prin pitorescul
ei, ar fi tocmai bună pentru o mănăstire. Având materiale de construcţie
necesare, mizând şi pe sprijinul credincioşilor din zonă, a pornit la lucru977.
Lucrările au avansat cu rapiditate, dar terminându-se fondurile băneşti
biserica mănăstirii este şi acum în construcţie. Destinaţia iniţială a fost de
mănăstire de călugări.
Ea este şi astăzi în curs de organizare neavând vieţuitori şi are statut de
metoc al mănăstirii Timişeni cu destinaţia actuală de mănăstire de maici.
Accesul la acest schit se poate face pe drumul Coştei-Balinţ-
Bethausen-Cladova-Ierşnic dinspre Timişoara şi Lugoj sau pe drumul
Răchita-Bethausen-Cladova-Ierşnic dinspre Făget.
Toate vetrele monahale ale protopopiatului Făget sunt centre de trăire
intensă a Cuvântului lui Dumnezeu, iar pentru credincioşi, mijloace de
întâlnire a credinţei şi apropiere de Dumnezeu.

ALTE CONSIDERAȚII

Clerul şi viaţa politică

Cel puţin începând cu Epoca Modernă, de când avem mai multe
informaţii, mai ales intelectualii – în rândul cărora erau incluşi şi preoţii – şi-
au format anumite simpatii şi convingeri politice, atât prin educaţia primită,
cât şi prin experienţa proprie trăită, simpatii şi convingeri pe care, uneori, le-

976
Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei, Editura Învierea, Timişoara 2016, p.168.
977
Ibidem, p.173

501
au trăit doar subiectiv, în intimitate, iar alteori le-au exprimat public. Se
subînţelege că acestea au evoluat pe parcursul timpului, fie individual, fie
colectiv. De accea putem vorbi, groso-modo, adică la nivel general, de
următoarele perioade: 1690-1848; 1848-1865; 1865-1918; 1918-cu prelungiri
până în 1944; 1944-1989; 1989- în prezent. Vom analiza, succint, pe fiecare.
Perioada 1690-1848
Începem cu 1690 deoarece prevederile Diplomei leopoldine din acel
an au jalonat, sub formă categorică şi oarecum ultimativă, direcţia în care
trebuie îndrumaţi şi orientaţi, de către arhierei, preoţii, învăţătorii confesionali
şi credincioşii greco-orientali: cultivarea dragostei faţă de împărat, căci el,
prin generozitatea sa, a acordat arhiereilor mari drepturi în păstrarea vieţii lor
religioase tradiţionale. Pe parcurs, influenţa împăratului asupra arhiereilor
(episcopi şi mitropolit) s-a întărit: alegerea fiecăruia dintre ei de către
Consiliul Naţional Bisericesc electiv trebuia confirmată de către împărat prin
depunerea, în prealabil, în faţa suveranului său, a jurământului de credinţă. În
astfel de condiţii, nu este greu de dedus că şi credincioşii trebuiau educaţi în
spiritul supunerii necondiţionate faţă de şeful Statului. Aşa s-a format, în
timp, mitul „dragul, bunul nostru împărat” şi speranţa că în el trebuie
credincioşii să-şi pună ultima nădejde ca revendicările lor să fie satisfăcute.
De aici numeroasele drumuri până la Viena, cu zile, săptămâni şi chiar luni de
zile de aşteptare până când generosul împărat s-a „îndurat” să primească
delegaţia spre a-i asculta necazurile. Această încredere neţărmurită în împărat
a fost zdruncinată pentru prima dată mai puternic, în anii 1791-1792, când
împăratul a refuzat să primească şi să citească documentul cu numele de
„Supplex Libellus Valachorum”, în care românii ardeleni şi-au prezentat toate
nedreptăţile ce le suportă din partea autorităţilor maghiare. Trimiţând la
Budapesta spre rezolvare, conţinutul plângerii, guvernul maghiar „a înţeles”
să rezolve cazurile de nedeptate prezentate în ea, arestând pe principalii autori
ai Memorandului, organizând, în 1794, la Cluj, vestitul „proces al
memorandiştilor”, împotriva procesului protestând români din toate straturile
societăţii. Îndepărtarea de împărat a continuat şi după aceea, deşi, public,
fruntaşii români continuau să-şi afişeze dragostea faţă de Tron, fiind înlocuită
cu alta, plastic formulată de Ion Slavici: „Pentru noi, Soarele la Bucureşti
răsare”, adică scăparea de orice asuprire naţională este posibilă numai prin
unirea teritoriilor româneşti din Ungaria, cu România.
Perioada 1848-1865
Momentul 1848-1849 marchează, printre alte aspecte, dorinţa
bănăţenilor de a se elibera de sub ierarhia bisericească sârbească, dorinţă clar
exprimată în cea de-a doua Adunare a românilor la Lugoj, la care au participat

502
„vreo 200 de preoţi”978printre ei aflându-se şi câţiva preoţi din protopopiatul
Făget, unul dintre ei fiind Partenie Gruescu, cu rol important în pacificarea
ciocnirilor armate, pe cale a izbucni în Făget între români şi grupul de
revoluţionari maghiari. Se ştie că la Lugoj s-a hotărât de către participanţii la
Adunare, la propunerea lui Eftimie Murgu, ca protopopul Ignatie Vuia să fie
vicar al episcopiei de Vârşeţ, iar protopopul Dimitrie Petrovici Stoicescu
„vicar general” al Mitropoliei Banatului979, după înăbuşirea revoluţiei, a fost
supus de către ierarhii sârbi unei umilitoare caterisiri publice, „iar numărul
preoţilor anchetaţi, deportaţi sau închişi pentru participarea efectivă la
revoluţie atinge impresionanta cifră de 70 de oameni.”980
Să adăugăm că anii revoluţiei au marcat şi o ruptură definitivă, dar
mascată dintre păstor şi păstoriţi. Dacă în tot timpul revoluţiei protopopul
Atanasievici stătea pasiv în reşedinţa sa, chiar şi pe tărâm bisericesc,
nedifuzând niciun ordin circular, după înnăbuşirea ei a început să-şi afirme,
din nou, fidelitatea deplină faţă de episcopul sârb Jivcovici al Timişoarei.981
Erau, însă, şi ultimii săi ani de viaţă (moare în 1853).
După revoluţie, bănăţenii români au manifestat neascultare faţă de
ierarhii sârbi, în sensul că au introdus în biserică şi în protocoalele şcolare
(acolo unde nu se introdusese încă, deşi au existat dispoziţii în această
privinţă, pe timpul Banatului Timişorean) grafia latină, aspru respinsă de către
Carloviţ. Libertatea şi, apoi, obligativitatea scrierii cu litere latine au devenit
realitate după 1865.
Perioada 1865-1918
Anul 1865 marchează triumful ierarhiei bisericeşti române asupra
celei sârbe şi a alfabetului latin asupra celui chirilic, în toate domeniile, nu
numai pe tărâm bisericesc.
Din punct de vedere politic, caracteristica esenţială a perioadei este
înfiinţarea şi organizarea partidelor politice româneşti cu scopul de a trimite
deputaţi aleşi în mod democratic în Parlamentul Ungariei, pentru o mai bună
reprezentare şi apărare a drepturilor şi fiinţei naţionale982 mai ales că, prin

978
I.D. Suciu, Monografia..., p. 157
979
Ibidem, p.159.
980
Ibidem, p. 161.
981
Vezi Suciu – Constantinescu, op. cit., vol. II doc. nr. 433, care reproduce fragmente din
volumul- manuscris al lui Partenie Gruescu „Evenimentele anului 1848 şi 1849 prin ţinutul
Făgetului”, mai ales cap. XLVIII p. 769.
982
De fapt, prima confruntare politică pentru trimiterea unui deputat în Parlamentul ( Dieta)
Ungariei a avut loc în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, când s-au confruntat persoane, nu
reprezentanţii unor partide politice. Astfel, în cercul electoral Făget s-au confruntat
revoluţionarul Eftimie Murgu, sprijinit cu mult elan de către făgeţeanul Dionisie Ciolocuş, şi
Maxim Pascu, reprezentantul aripii moderate a românilor. O însemnare târzie a preotului
Romul(us) Radulovici, care, după ce precizează că este „fiu al Băteştiului” pentru că atât

503
întreaga sa activitate în această perioadă, Guvernul Ungariei a dus o politică
de maghiarizare a cetăţenilor „cu buze nemaghiare” (care au altă limbă
maternă decât limba maghiară).
După ce arădenii şi bănăţenii şi-au constituit câte un partid politic
propriu, la doi ani de la crearea dualismului austro-ungar (1867), adică la 26
ianuarie/7 februarie 1869, reprezentanţii celor două partide se întâlnesc la
Timişoara şi pun bazele „Partidului Naţional al Românilor din Banat şi
Ungaria”, în frunte cu Alexandru Mocioni. Exemplul lor este urmat de către
ardeleni care la 23 febroarie/ 7 martie 1869 alcătuiesc „Partidul Naţional
Român din Transilvania”. (Prin acordul Austriei cu Ungaria în 1867,
împăratul Franţ Iosif satisface cererea ungurilor ca şi Transilvania – până
atunci autonomă, aflată sub administraţia Austriei – să le fie cedată, ceea ce a
nemulţumit profund pe ardeleni). Dar, pe când Partidului Naţional al
Românilor din Banat şi Ungaria promova aşa-numitul „activism politic”,
participând la alegerile parlamentare din martie 1869, Partidul Naţional
Român din Transilvania s-a postat pe „pasivism”, neparticipând la alegeri,
considerând că participarea sa la alegeri poate fi interpretată ca dovadă că
acest partid recunoaşte anexarea Transilvaniei la Ungaria. În ciuda acestor
orientări diferite, la Conferinţa de la Sibiu din aprilie-mai 1881 cele două
partide se unifică formând Partidul Naţional al Românilor din Ungaria,
cunoscut mai ales cu denumirile sale prescurtate „Partidul Naţional Român” şi
„Partidul Naţional”.
De acum încolo, în perioadele sale de activism politic, clerul român
trebuia să-şi exprime clar atitudinea sa politică votul pe care îl dă în ziua
alegerii. Votarea fiind la vedere, adică prin rostirea de către fiecare alegător a
numelui candidatului pentru care îşi dă votul se putea şti cu cine a votat
preotul căci el avea două posibilităţi cui să şi-l dea: fie candidatului
„naţional” propus şi sprijinit de către Partidul Naţional Român, fie unuia
dintre candidaţii partidelor maghiare. Tocmai pentru că votul era pe faţă,
presa românească a vremii putea şti care preot sau protopop era „naţional” şi
care era „pro-maghiar”, mai precis „pro-guvernamental” căci sprijinea
candidatul propus de către partidul aflat la putere. (În ceea ce-i priveşte pe

bunicul, cât şi tatăl său, „cu acelaşi nume,”au slujit ca învăţători în această localitate,
continuă: “Întâmplări mai memorabile s-au întâmplat că în marea revoluţie de la 1848 s-a
revoltat populaţia în ziua de Vinerea Mare [ziua alegerilor]. Au fost gata [cât pe-aci] să-l
asasineze pe moşul meu. Însă a fost salvat de un vecin Ion Buian care pe fereastă (sic!) l-a
scos afară şi salvat: motivul e că poporul a ţinut cu deputatul Murgu, casa parohială cu
Pascu” (subl. n.). (vezi Ioan Cipu, Revoluţia …, p. 14). Deoarece Murgu a candidat în trei
circumscripţii electorale, învingând în toate trei, nu putea reprezenta decât una. A optat pentru
Lugoj. La noile alegeri, în circunscripţia Făget a ieşit victorios Dionisie Ciolocuş care a fost
unicul deputat făgeţean până în anul 1918.

504
episcopii români şi pe mitropolit, pentru că au ajuns în demnitatea deţinută
numai după ce alegerea lor sinodală a fost confirmată de guvernul maghiar, ei
trebuiau să dea dovadă, în cel mai fericit caz, de neutralitate politică,
sprijinind pe candidatul naţional şi Partidul Naţional Român mai ales prin
avocaţi, care, ca liber profesionişti, nu depindeau, profesional, de guvernul
maghiar).
Pentru atitudinea lor pro-guvernamentală, cele mai mari şi mai multe
critici le-au îndreptat presa română din anii 1880-1918 împotriva protopopului
Ioanovici al Făgetului şi a preotului Adam Rosa din Leucuşeşti. De altfel,
Roşa (sau Ruja pronunţia corectă a numelui) nu şi-a ascuns niciodată sprijinul
faţă de guvernul Ungariei şi a fost singurul preot care a condus un grup de
credincioşi la Budapesta, cu prilejul aniversării Mileniului (a împlinirii a 1000
de ani de existenţă a statului maghiar în Câmpia Panoniei), în anul 1896,
pentru a vizita Expoziţia realizărilor maghiarilor în cei o mie de ani de
statalitate [cu întreruperea din timpul stăpânirii turceşti]. Dar, nici guvernul
maghiar nu i-a rămas dator, decorându-l cu o cruce de aur983.
Sfârşitul Primului Război Mondial a permis tuturor românilor din
Ungaria să-şi exprime liber dorinţa lor de a grăbi unirea cu România. De
aceea se explică şi hotărârea multora dintre ei de a participa la Adunarea de la
Alba Iulia, în ciuda nesiguranţei drumului şi a opreliştilor trupelor sârbeşti
staţionate în Banat. Se ştie că la Alba Iulia au fost două categorii de
participanţi: deputaţi/trimişi cu credenţionale, cu drept de vot şi delegaţi
săteşti sau doritori să participe la marele eveniment, sprijinind, indirect, voinţa
de unire. Să adăugăm faptul că şi delegaţii cu drept de vot erau de două feluri:
unii participau din oficiu, deci fără a fi aleşi, alţii pe bază de împuternicire a
unei societăţi socio-profesionale ori aleşi ca reprezentanţi ai unui cerc
electoral. Din prima categorie făceau parte mitropolitul ortodox şi mitropolitul
greco-catolic, episcopii şi protopopii celor două culte româneşti, precum şi
unii fruntaşi politici români. Din această categorie a făcut parte Sebastian
Olariu, ca protopop al Făgetului. Ca reprezentant al cercului electoral Făget –
Birchiş figurează Dimitrie Iosof, paroh în Bujor (Traian Vuia), iar ca supleant
Eugen Sudreşan, preot în Coşteiu de Sus984.

983
Monografia întocmită şi depusă la Protopopiatul Făget în anul 2009 de către preotul Ioan –
Aurel Andrieş
984
Biblioteca Despărţământului Bucureşti al Asociaţiei „Astra”, Marea Unire de la 1
Decembrie 1918, Bucureşti, 1 Decembrie 1943 (fără editură) pp. 68-69.
Să adăugăm că instrucţiunile erau ca fiecare cerc electoral să aleagă cinci
deputaţi/delegaţi cu drept de vot şi câte doi supleanţi, care să suplinească pe unu sau doi
delegaţi, în cazul în care acesta/aceştia nu poate/ nu pot să plece la Alba Iulia datorită unor
cauze obiective.

505
 În afara acestor delegaţi cu drept de vot, în adunările românilor cu
drept de vot din fiecare localitate au fost aleşi , ca delegaţi ordinari, deci ca
participanţi la manifestările desfăşurate cu acest prilej, exprimându-şi, prin
luări de cuvânt, cântece etc. adeziunea la Unire, de regulă 1 deputat şi un
supleant, dar dorinţa de a fi prezenţi la Alba Iulia a fost atât de puternică încât
au fost încălcate recomandările Comitetului Naţional Central de la Arad şi au
fost menţionaţi în credenţional şi alte persoane, ori s-au dus fără nici un fel de
mandat. Ca preoţi delegaţi din această categorie au făcut parte Vichentie
Ciorogariu – Sărăzani, Alexandru Popoviciu – Bucovăţ, Eugen Sudreşan –
Coşteiu de Sus şi Gheorghe –. (Este vorba de preotul George/ Gheorghe
Garoiu985). Lor li se adaugă preotul Patrichie Miclăuş, preot în Povergina şi în

Aşa cum îi arată şi numele, cercul electoral Făget – Birchiş grupa ( cuprindea)
cetăţeni cu drept de vot din cele două zone geografice apropiate, dar diferite, fiecare având un
număr relativ mare de alegători. Iniţial, s-au respectat indicaţiile, alegându-se trei delegaţi din
zona Făget şi doi delegaţi din părţile Birchişului, precum şi câte un supleant din fiecare zonă.
Hotărârea a fost luată la Birchiş, care devenise ( după alegerile de deputaţi parlamentari din
1906 în care candidatul naţional român dr. Aurel Cosma a putut fi învins cu mare greutate de
către favoritul guvernamental, datorită sprijinului făgeţenilor) centru electoral întrucât
românii de pe valea Mureşului erau mai uşor ademeniţi să sprijine candidatul maghiar. Ajunşi
la Făget, cei trei au constatat că dorinţa de a lua parte la marele eveniment de la Alba Iulia
atât de puternică la mulţi români făgeţeni încât au decis să nu respecte cele hotărâte la Birchiş
şi au constituit Făgetul cerc electoral. Aşa au fost aleşi primii cinci delegaţi, toţi din zona
Făget, care figurează ca deputaţi ai cercului electoral Făget-Birchiş.
Aflând de cele petrecute şi hotărâte la Făget, şi mureşenii au procedat în mod
asemănător. În felul acesta, în timp ce toate cercurile electorale figurează numai cu cinci
delegaţi , eventual şi cu doi supleanţi (cel mult), cercul Făget – Birchiş are cinci delegaţi , toţi
din partea Făgetului, şi 14 supleanţi. În mod cert, după consumarea evenimentului, când
trebuia să se întocmească raportul final, s-a constatat ilegalitatea din cercul Făget-Birchiş şi
atunci s-a adoptat soluţia amintită, aparent legală.
În ce priveşte participanţii din protopopiatul Făgetului, informaţiile despre prezenţa
la Alba Iulia a preotului Eugen Sudreşan din Coşteiu (de Sus) sunt contradictorii. Iată ce scria
Napoleon Ceauşescu ( op. cit. Vol. IV) valorificând tradiţia păstrată de urmaşii preoţilor Ioan
şi Eugen Sudreşan. Ioan, decedat „la 3 decembrie 1904” (p.160) „ca mare patriot şi luptător
pentru unitatea naţională s-a bucurat când fiul său Eugen a luat parte, ca delegat al preoţilor
din Protopopiatul Făget, la înfăptuirea marelui act istoric al UNIRII (sic în text ! ) de la Alba
Iulia, la 1 Decembrie 1918” (p. 161). Dar, în niciun document/credenţional păstrat în arhiva
Muzeului Unirii de la Alba Iulia nu apare vreun preot ca împuternicit al preoţilor din vreun
protopopiat.
În schimb, el este plenipotenţiat ca „delegat ordinar” (sic!) al alegătorilor români din
comuna Coşteiu (de Sus), iar ca înlocuitor al său, la nevoie, a fost ales Vasile Murăşan”
locuitor şi proprietar în loc” ( vezi Făurirea ..., documentul nr. 169, pp.166-167, reprodus
după originalul păstrat în Muzeul Unirii de la Alba Iulia, Credenţionale vol. II, p.483.
985
Vezi Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, op.cit., p. 54

506
Bichigi,986 Ioan Căpitan (menţionat ca preot),987 Samson Lugojan – Drinova
988
(fără menţiunea de preot).
Ataşamentul unor preoţi faţă de cauza naţională s-a putut constata şi
sub alte forme. De pildă, mai ales după intrarea României în război de partea
Antantei, deci de partea adversarilor Austro – Ungariei; preoţii Gheorghe
Gârbacea – Brăneşti, Ioan Alexandrescu – Breazova, Dimitrie Iosaf (Iosif) –
Bujor (Traian Vuia) au fost puşi sub pază politică (domiciliu forţat/detenţie la
domiciliu)989, iar preoţii Ioan Căpitan – Cladova şi Serafin Băian – Margina
au fost întemniţaţi990.
Toate aceste exemple dovedesc năzuinţa clerului (dar şi a
credincioşilor) de eliberare de sub asuprirea naţională, precum şi Unirea cu
România ca ultimă şi salutară soluţie de a scăpa de opresiunea amintită.

Perioada interbelică, cu prelungirea ei până în 1944

După Unirea din 1918, viaţa politică şi participarea preoţilor la ea s-a
desfăşurat în condiţii noi, din toate punctele de vedere, şi de aceea trebuiau
găsite noi obiective şi motivaţii de a participa la ea.
Înainte de a o aborda, se impune să amintim un factor care a
influenţat-o în mare măsură. Este vorba de izbucnirea conflictului între
„tinerii” de la Arad, grupaţi în jurul lui Vasile Goldiş şi a gazetei „Românul”
şi bătrânii ardeleni, nucleul Partidului Naţional, în frunte cu Iuliu Maniu, care
nu putea să uite şi să ierte „tinerilor” iniţiativa convocării Adunării de la Alba
Iulia, crearea Consiliului Naţional Român Central, cel care a pregătit şi
asigurat buna desfăşurare a Adunării, punând în umbră meritele Paridului
Naţional în această acţiune.
De aceea după votarea, în unanimitate, a Rezoluţiei Unirii s-a trecut la
alegerea Marelui Sfat Naţional Român, un fel de parlament al românilor din
teritoriile ce vor intra în componenţa României şi a Consiliului Dirigent, un
fel de Guvern provizoriu, având menirea să conducă „serviciile publice” în
teritoriile amintite, până la crearea – în Regatul României ‒ a unui regim
democratic convenabil.
În felul acesta, Partidul Naţional, iniţiatorul Consiliului Dirigent, nu s-
a implicat, îndată după Marea Unire în viaţa politică a României Unite / Mari
lăsând un vid politic, de care au beneficiat din plin partidele politice existente
în România Mică, mai ales Partidul Naţional Liberal, condus de I.I.C.(Ionel)
Brătianu şi Partidul Poporului al generalului Alexandru Averescu, care au
986
Ibidem, facsimilul de la p.68a credenţionalul din Povergina.
987
Ibidem, nr. Crt. Al localităţii 54, p. 146.
988
Ibidem, nr. 80, p. 148.
989
Ibidem, p.84.
990
Ibidem, p. 80.

507
venit în Banat cu oferte atractive pentru mulţi dintre membrii Partidului
Naţional: alegerea lor ca deputaţi sau senatori în Parlamentul României,
numărul locuitorilor fiind mult mai mare decât în trecut întrucât votul a
devenit general (pentru bărbaţi ).
Consecinţe: protopopul Lugojului George Popovici a părăsit Partidul
Naţional, cu al cărui sprijin şi program fusese deputat în Parlamentul/Dieta de
la Budapesta, s-a înscris în Partidul Naţional Liberal şi a creat organizaţia
PNL în Lugoj.991 Prestigiul protopopului a facilitat înscrierea în PNL a mai
multor altor valoroşi intelectuali, precum Ion Vidu, fratele său prof. univ. Iosif
Popovici, iar din Făget a protopopului Sebastian Olariu (căsătorit cu Ana, sora
lui George Popovici) şi a avocatului dr. George Gârda, cunoscutul şi
îndrăgitul poet în grai popular. Nu este greu de dedus că toate numele
amintite, bine cunoscute alegătorilor din părţile Lugojului şi ale Făgetului au
adus un număr important de voturi PNL şi au contribuit la răspândirea
influenţei PNL în Banatul de nord-est, şi nu numai în el.
Şi Partidul Poporului a avut priză în Banat, datorită generalului
Averescu, eroul de la Mărăşti din vara anului 1917 (iulie-august), care, prin
strategia adoptată a reuşit să oprească ofensiva germană. Aceasta a fost prima
victorie a armatei Române după seria înfrângerilor din toamna anului 1916,
fiind un puternic stimulent pentru ostaşii de la Mărăşeşti, căci Averescu a
dovedit că şi vestita armată germană poate fi înfrântă. Aşa s-a şi întâmplat la
Mărăşeşti, cu mari sacrificii omeneşti. În Banat, cel mai influent adept al
Partidului Poporului a fost, în primii ani, diaconul lugojean Avram Imbroane
(diacon doar cu numele, pentru că implicarea sa totală în viaţa politică l-a
împiedicat să fie şi „om al bisericii”).
Din cele de mai sus rezultă că, după 1918, clerul a fost puternic
antrenat în viaţa politică, având, de altfel, exemplul capului BOR, a
patriarhului Miron Cristea, ales mai întâi ca membru al Regenţei formată după
decesul regelui Ferdinand în 1927, când succesorul său la tron Mihai era
minor, iar după 1930, când a ajuns Carol ca rege, buna colaborare dintre
patriarh şi rege a culminat în 1938, după ce Carol desfiinţează partidele
politice şi instaurează dictatura personală (regală), patriarhul devenind şeful
guvernului.
În tot acest timp, nici clerul, mai ales, cel inferior nu a fost pasiv, dar
el s-a orientat mai ales spre mişcarea de dreapta, mai întâi spre cea a lui A.C.
Cuza, profesor universitar la Iaşi şi mentorul lui Corneliu Zelea Codreanu, cel
care a înfiinţat bine-cunoscuta Mişcare legionară. Simpatia clerului faţă de
legionarism este explicabilă: acesta propaga românismul, anticomunismul

991
Luminiţa Wallner – Bărbulescu, Aspecte din istoria liberalismului lugojean ( 1919-2009),
în Restituiri bănăţene I, Editura Eurostampa, Timişoara, 2013, pp. 275-277.

508
ateu şi ortodoxismul. Or, ei, preoţii prin origine şi prin valorile ce le aveau şi
le promovau se apropiau de doctrina legionară. Din considerente pe care le
omitem, între rege şi Mişcarea legionară s-a ajuns la confruntări violente, cu
sacrificii umane de ambele părţi, finalizate cu uciderea lui C.Z.Codreanu
supranumit Căpitanul (1938) şi cu constrângerea regelui Carol II de a
demisiona, predând puterea fiului său Mihai, ajuns la majorat (septembrie
1940).
Lăsând la o parte evenimentele anilor 1940-1944, ajungem la:
Perioada 1944 – 1989
Comunismul ateu de care s-a ferit atât de mult clerul român a ajuns
biruitor în România odată cu capitularea necondiţionată a ţării, prin actul de la
23 august 1944, când Uniunea Sovietică şi-a putut exercita deplin voinţa în
România, promovându-şi interesele şi ideologia. Asupra cultului religios
ortodox presiunea a fost mai puţin brutală comparativ cu cea făcută asupra
greco-catolicismului, care a fost pur şi simplu desfiinţat în anul 1948.
Înaltul cler ortodox român era obligat să găsească cel mai bun răspuns,
în interesul întregului corp de credincioşi ortodocşi de aproape 90 % din
populaţia ţării, la următoarele întrebări: Ce facem ? Acceptăm sau nu o
colaborare cu guvernul comunist ateu? Dacă răspunsul este da/pozitiv, apare
alta: Până la ce limită putem accepta colaborarea? După multe variante de
răspunsuri s-a decis că un refuz total ar echivala cu lăsarea credincioşilor fără
conducători; deci, e nevoie de o colaborare cu guvernul pe probleme de
interes general, refuzându-se orice acceptare de natură ideologică,
propagandistică992, soluţie acceptată de preşedintele Consiliului de Miniştri
dr. Petru Groza, fiu de preot ortodox şi el.
Desigur şi conducătorii Partidului Muncitoresc Român (PMR)/
Partidului Comunist Român (PCR) erau interesaţi ca să aibă, fie şi parţial şi în
anumite condiţii, Biserica Ortodoxă Română de partea lor, conştienţi fiind de
puternica influenţă a BOR, mai ales în Moldova, Muntenia şi Oltenia asupra
credincioşilor, şi o interzicere a ei ar fi echivalat cu dificultăţi inimaginabile
în aplicarea politicii lor.
Adevărul acestor afirmaţii poate fi verificat de către orice cercetător al
circularelor emise de către conducătorii Mitropoliei Banatului în perioada
amintită, căci nu va găsi niciuna în care ţăranii să fie îndemnaţi să se înscrie în
Gospodărirea Agricolă Colectivă (G.A.C.) prima denumire a Cooperativelor
Agricole de Producţie (CAP), mai bine cunoscută ori în PMR/PCR ş.a. În
992
Vezi Ioan Bria, Istoria nu se opreşte aici în „Biserica Ortodoxă Română” an 103, nr, 1-3,
1991, p. 28, apud Sebastian Dumitru Cârstea, Biserica Ortodoxă Română în documentele
regimului comunist în perioada 1945-1958, în File de istorie. Preţuire şi recunoştinţă
Părintelui Profesor Mircea Păcurariu, Presa Universitară Clujeană, Editura Andreiană
[Sibiu] 2012, p. 475

509
schimb, va găsi circulara în care preoţii sunt îndemnaţi să convingă pe ţărani
să însămânţeze terenurile la timp pentru ca producţia să fie mai mare, să
sprijine politica statului român în lupta pentru menţinerea păcii, pentru
interzicerea armelor nucleare etc. De altfel, apărarea păcii a fost domeniul cel
mai solicitat de către comunişti în care credincioşii să poată observa prezenţa
ierarhilor lor ortodocşi.
Acceptarea de către BOR a colaborării – în limitele amintite – cu
regimul comunist nu a scutit-o cu nimic de toate măsurile luate de acesta în
domeniul colectivizării agriculturii ori în arestarea şi pedepsirea „duşmanilor
poporului”. Asemenea ţăranilor, şi bisericile ori aşezămintele monahale au
trebuit să renunţe la sesiile parohiale, la dotările mănăstirilor cu terenuri
agricole, păduri etc.; şi preoţii sau credincioşii ortodocşi consideraţi periculoşi
pentru regimul comunist, pentru convingerile lor politice anterioare anului
1944, au fost arestaţi, schingiuiţi şi aruncaţi în închisori sau duşi la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, deşi, după 1944 ei nu s-au manifestat în niciun fel ca
uneltitori împotriva regimului comunist.
Din protopopiatul Făget, demne de amintit sunt numele preoţilor Petru
Iana din Curtea şi Ioan Medeleanu din Răchita, ambii preoţi dedicaţi misiunii
lor (Petru Iana este cel care a construit actuala biserică din material durabil,
iar Ioan Medeleanu a dotat biserica), precum şi făgeţeanul Victor Feneşiu,
sprijinitor financiar al multor biserici din protopopiatul Făget şi al mănăstirii
„Izvorul Miron” de la Româneşti. Petru Iana era, într-adevăr, membru al
Mişcării legionare, dar nu a săvârşit nicio faptă care să-l fi înjosit ca preot.
Mai mult, pe timpul lui Antonescu el n-a avut de suferit, ci numai sub
comunişti, adică mult mai târziu. Arestat în 1952 a murit în închisoare.993
Preotul Medeleanu a avut o soartă mai bună: a fost arestat tot în 1952 şi
deţinut până în 1954, când a fost eliberat cu dreptul de a reveni ca preot la
parohia sa din Răchita. (De altfel, în întreaga ţară, cele mai multe arestări s-au
făcut în 1952, când începuseră lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră şi
era nevoie de forţă de muncă gratuită). Aparent, cazul lui Victor Feneşiu este
unul „ciudat”: ca membru al Partidului Naţional Liberal – aripa Gheorghe
Tătărăscu, el a fost ales senator în Parlamentul României în alegerile
„democratice” din 1946, partidul său sprijinind puterea comunistă până în
1948, adică până după desfiinţarea monarhiei şi proclamarea Republicii
Populare Române. Stăpân deplin pe puterea politică, PMR n-a mai avut
nevoie de „tovarăşi de drum”, a eliminat gruparea Tătărăscu din guvern, iar pe
membrii acestui partid i-a considerat duşmani ca pe orice membru al PNŢ –
Maniu sau PNL – Brătianu. Şi Victor Feneşiu a murit, fără să i se ştie unde-i
este mormântul.

993
Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ediţia a II-a, Editura Patmos, p.9.

510
 Pe scurt, şi clerul ortodox a fost tratat asemenea celorlalţi credincioşi.
Perioada 1990-prezent
Debusolada şi libertatea pe toate planurile, cu inerentele ei excese, de
după decembrie 1989, au determinat pe unii preoţi să se avânte în viaţa
politică, devenind membrii ai unor partide sau făcând, de la amvon,
propagandă în favoarea lor, evident, nemulţumind credincioşii cu alte
orientări politice.
De aceea, în a doua jumătate a ultimului deceniu din secolul XX,
Sfântul Sinod al BOR a ajuns la concluzia că cea mai înţeleaptă atitudine a
Bisericii în problemele vieţii politice este cea de neutralitate, interzicând
clerului de a desfăşura o activitate politică activă, ca membru al unui anume
partid politic. Desigur, ca orice cetăţean, fiecare preot are dreptul să
simpatizeze pe un anumit om politic, să împărtăşească programul unui partid,
dar nu are voie să facă propagandă în favoarea acestui partid, în activitatea sa
pastorală.

Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Sârbe 1690-1865

(cât timp Protopopiatul ortodox al Făgetului se afla sub ierarhia
sârbească)

Patriarhi şi mitropoliţi ai Carloviţului

1. Patriarhul Arsenie al III-lea Ţrnoievici/Cernoievici/Cearnoievici,

devenit mitropolit al Carloviţului 1690-1707.
2. Isaia Diacovici/Giacovici ales mitropolit 07.01.1708, dar
neconfirmat de împărat, căci moare (20.07.1708).
3. Vichentie Popovici Hagilovici, mitropolit 1713-1725.
4. Moise Petrovoco, mitropolit 1726-1730.
5. Vichentie Ioanovici/Iovanovici, mitropolit 1731-1737.
6. Patriarhul Arsenie al IV-lea Ioanovoco Şacabent, devenit mitropolit
1741-1748.
7. Isaia Antonovici, mitropolit 1748-1749.
8. Pavel Nenadovici, mitropolit 1749-1768.
9. Iovan Georgevici, mitropolit 1769-1773.
10. Vichentie Iovanovici Vidak, mitropolit 1774-1780.
11. Moise Putnik, mitropolit 1781-1790.
12. Ştefan Stratimirovici, mitropolit 1790-1836.
13. Ştefan Stancovici, mitropolit 1837-1841.
14. Iosif Raiacici, mitropolit 1847 octombrie-1848; patriarh 1848-
1861, decembrie 1 (moare).
15. Samuil Maşirevici, patriarh 1864-1871.

511
 Mitropoliţi şi episcopi ai eparhiei de Timişoara

1. Isaia Diacovici/Giacovici, episcop [doar formal] 1694-1703. Pleacă

episcop la Arad.
2. Mitropolitul Constantin [mitropolit de Belgrad?] 1704-1712.
3. Ioanichie Vladislaulievici, episcop 1713-1727.
4. Moise Petrovici, mitropolit de Belgrad, devine mitropolit de
Timişoara 1726-1730.
5. Nicolae Dimitrievici, episcop 1727-1744.
6. Mitropolitul George Popovici, episcop 1745-1754.
7. Vichentie Iovanovici Vidak, episcop 1759-1774.
8. Moise Putnik, episcop 1774-1781.
9. Sofronie Chirilovici, episcop 1781-1786.
10. Petru Petrovici, episcop 1786-1800.
11. Ştefan Avacumovici, episcop 1801-1822.
12. Iosif Putnik, episcop 1828-1830.
13. Maxim Manuilovici, episcop 1833-1838.
14. Panteleimon Jivcovici, episcop 1839-1851.
15. Samuil Maşirevici, episcop 1853-1864.

Episcopii vicari ai Arhiepiscopiei Timişoarei cu titulatura de

,,Lugojeanul”

1. Preasfinţitul Timotei Serviciu, 1975-1984.

2. Preasfinţitul Daniel Ciobotea, februarie 1990-iunie 1990 (în prezent
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).
3. Preasfinţitul Lucian Mic, 2000-2006 (în prezent Episcop al
Caransebeşului).
4. Preasfinţitul Episcop Paisie (Ion), 2006-prezent.

Protopopii care au condus oficiul protopopesc Făget

1. Ioan Teodorovici 1753-1767
2. Petru Petrovici 1770-1783
3. Ioan Iovanovici 1812-1815
4. Petru (de) Atanasievici 1815-1853
5. Partenie Enescu 1853-1855; paroh în Sinteşti şi administrator
protopopesc
6. Nicolae Paulovici 1855-1861
7. Atanasie Ivanovici 1861-1886

512
8. George Popovici 1886-1888; paroh în Cliciova şi administrator
protopopesc
9. Sebastian Olariu 1888-1939
10.Ioan Munteanu 1940-1952
11.Iulian Oprişoni 1952-1968
12.Doru Milostean 1977-1998
13.Bujor Păcurar 1998-prezent

Preoţii protopiatului Făget

Nr. PAROHIA PREOT CATEGORIE

crt.
1. BĂTEŞTI MURAR VALENTIN III

2. BÂRNA ZEPA MIRON M

3. BEGHEIU MIC CAPOTESCU PETRU III

4. BETHAUSEN MARINESCU OVIDIU III

5. BICHIGI CIUSA EMANUEL III

6. BRĂNEŞTI MĂSTĂCĂNEAN GEORGE III

7. BREAZOVA SAVA LIVIU M

8. BUCOVĂŢ LACATÎŞ LIVIU IONUŢ III

9. BUNEA MARE LAZĂR IOAN III

10. CLADOVA CRAŞOVAN DUMITRU III

11. CLICIOVA DRĂGHICESCU NICOLAE III

12. COŞAVA PAULESCU LAURENŢIU III

13. COŞEVIŢA CAPOTESCU OVIDIU M

14. COŞTEIU DE DRĂGAN SEBASTIAN PETRU M

SUS
15. CURTEA BARBU PETRICĂ II

16. CUTINA ESCARIU DANIEL III

17. DRINOVA FLORESCU FLORIN M

513
18. DUBEŞTI SIMONESCU RADOVAN III

19. FĂGET I JURJ IOAN U III

20. FĂGET II FARCAŞ CRISTIAN U III

21. FÂRDEA IEREMICI BOJIDAR III

22. GLADNA PAULESCU VALENTIN III

ROMÂNĂ
23. JUPANI BUNESCU FLORIS RAFAEL III

24. JUREŞTI COSTIN VASILE M

25. LEUCUŞEŞTI STĂNILĂ BOGDAN III

26. LUNCANI NEAMŢU ROMEL III

27. MARGINA SAVA VICTOR I

28. MĂNĂŞTIUR STOIAN CONSTANTIN I

29. MÂTNICU MIC GAFIŢA EMANUEL III

30. NĂDRAG IANCU DANIEL I

31. NEVRINCEA VOICHESCU PETRU M

32. OHABA RUSU LUCREŢIU DAN M

ROMÂNĂ
33. PIETROASA LAZĂR CĂLIN III

34. POGĂNEŞTI PANUSCIAC IOAN M

35. POIENI COTOCEA FLORIN M

36. RĂCHITA DAVID DACIAN I

37. REMETEA ULICI VASILE III

LUNCĂ
38. ROMÂNEŞTI PANĂ IONEL PETRU III

39. SINTEŞTI MANZUR VASILE III

40. SUDRIAŞ BORIŢONI MARIAN ADRIAN III

41. SURDUCU MIC JILAVU GEORGEL III

514
 42. SUSANI IENEA CRISTIAN III

43. TEMEREŞTI COVACI DORIN III

44. TOMEŞTI NICORICI IOAN III

45. TOMEŞTI MAGEŢ ADRIAN III

COLONIE
46. TRAIAN VUIA JURJI DORIN III

47. ZOLT PÎRVONI VENIAMIN M

U3 = parohie urbană 3
I = parohie categoria I rural
II = parohie categoria II rural
III = parohie categoria III rural
M = parohie misionară

515
 Tabel Nominal
Membrii clerici şi mireni care au reprezentat protopopiatul Făget în
Consiliul Eparhial , Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Timişoarei şi
Adunarea Naţional Bisericească a Patriarhiei Române în perioada 1978-
2016

Perioada Consiliul Eparhial Adunarea Eparhială

1. 1978-1982 - prot. Iulian Oprişoni-Făget

Dimitrie Popovici-Româneşti

2. 1982-1986 pr. Iulian Cozma –Româneşti pr.Iulian Cozma-Româneşti

Aurel Ţona-Sinteşti

3. 1986-1990 - pr.Bujor Păcurar-Băteşti

Gheorghe Dumitrescu-Făget

4. 1990-1994 - pr.Ioan Şandru-Cutina

Gheorghe Dumitrescu-Făget

5. 1994-1998 pr.Victor Vodă-Fârdea pr.Bujor Păcurar-Băteşti

pr.Victor Vodă-Fârdea
ing.Gheorghe Sîrbu-Leucuşeşti
prof.Moise Roşu-Mănăştiur

6. 1998-2002 pr.Iosif David-Leucuşeşti pr.Nicolae Peicuţi-Bucovăţ

prof.dr.Dumitru Tomoni pr.Iosif David-Leucuşeşti
prof.dr.Dumitru Tomoni-Făget
ing.Gheorghe Sîrbu-Leucuşeşti

7. 2002-2006 prof.dr.Dumitru Tomoni pr.Ioan Jurj-Făget I

pr.Alin Vărzaru-Surducu Mic
prof.dr.Dumitru Tomoni-Făget
dr.Gheorghe Stoia-Făget
prof.Victor Lazăr-Fîrdea

8. 2006-2010 pr.Dorin Jurji-Traian Vuia pr.Dorin Jurji-Traian Vuia

prof.dr.Dumitru Tomoni pr.Ioan Nicorici-Tomeşti
ing.Ioan Palconi-Făget
prof.dr.Dumitru Tomoni-Făget

516
 prof.Victor Lazăr-Fîrdea

9. 2010-2014 - pr.Constantin Stoian-Mănăştiur

pr.Adrian Mageţ-Tomeşti Colonie
deputat Dorel Covaci-Temereşti
ing.Ioan Palconi-Făget
prof.dr.Dumitru Tomoni-Făget
(onorific)

10. 2014-2018 pr.C. Andraşoni-Mîtnicu M. pr.Caius Andraşoni-Mîtnicu M.

pr.Daniel Escariu-Cutina
Marius Mureşan-Tomeşti Colonie
deputat Dorel Covaci-Temereşti
(onorific)

Reprezentanţii protopopiatului Făget la Adunarea Naţională

Bisericească a Patriarhiei Române au fost senatorul Victor Feneşiu şi
prof.dr.Dumitru Tomoni-Făget în legislaturile 2002-2006 şi 2006-2010.

517
 PARTEA A II-a

ÎNVĂȚĂMÂNTUL CONFESIONAL ÎN
PROTOPOPIATUL FĂGET
CAP. I. ÎNVĂȚĂMÂNTUL DIN PROTOPOPIATUL FĂGET
PÂNĂ LA ANUL 1800

A aborda şi a trata problematica învăţământului – atât la modul

general, cât şi la cel special, în cazul de faţă numai învăţământul din
protopopiatul Făget – impune o coroborare a acestei problematici cu condiţiile
concrete din fiecare perioadă istorică semnificativă. De aceea, fiecare capitol
sau subcapitol al unei perioade va începe cu prezentarea caracteristicilor
esenţiale ale etapei respective, care a dat o specificitate mai mult sau mai
puţin vizibilă învăţământului respectiv, chiar dacă această prezentare este o
reluare a unor afirmaţii făcute anterior.
În ceea ce priveşte delimitarea temporală a unei perioade, istoricii
învăţământului au folosit, de regulă, următoarele două criterii:
a) Indicarea numai a limitei superioare: „până la anul...”; „înainte de
anul”; „până la sfârşitul secolului...” etc. Se observă că limita superioară este
un an, iar acesta trebuie să reprezinte un eveniment important sau un secol,
care încheie totodată şi o etapă a dezvoltării învăţământului. Procedeul se
foloseşte pentru încadrarea în timp a primei perioade, când începutul este
necunoscut sau incert şi când informaţiile sunt puţine şi/sau lacunare.
b) Precizarea limitelor extreme: „de la anul... până la anul...”; „de la
...până la...”, când sunt menţionate evenimentele fundamentale de cotitură ale
perioadei etc.
Vom folosi şi noi ambele criterii.
Totodată, se impune să facem şi alte precizări:
- În prezentul volum vor fi tratate doar caracteristicile generale,
comune ale învăţământului (desigur, cu unele exemplificări locale), urmând
ca situaţia fiecărei şcoli (şi parohii) din protopopiat să fie analizată mai
amănunţit, în ediţia a doua;
- Deoarece nu toate parohiile din actualul protopopiat al Făgetului au
fost sub administrarea acestuia în permanenţă, informaţiile despre fiecare
parohie/şcoală diferă. De pildă, parohiile din cercul administrativ Lunca (din
dreapta râului Bega) au aparţinut protopopiatelor Hasiaş/Hisiaş, Belinţ şi
Balinţ din eparhia Aradului, până în 1952/1953, în timp ce protopopiatul
Făget s-a aflat (după 1716) sub ierarhia episcopiei de Timişoara până în 1865,
apoi sub cea a Caransebeşului. Pentru că, până în 1924, învăţământul trivial
(elementar/primar) a fost – iniţial, în totalitate, după aceea, în majoritatea
cazurilor – confesional, fiind organizat, condus şi întreţinut de către parohie,
învăţământul/şcoala şi parohia/biserica au avut istorie comună. De aceea,
periodizarea istoriei învăţământului din protopopiatul Făgetului trebuie să
coincidă, pe cât posibil, cu periodizarea istoriei acestui protopopiat;

521
 Întrucât învăţământul trivial a fost iniţiat şi legiferat de către Curtea de
la Viena, sub a cărei autoritate se aflau şi bisericile din protopopiatele
amintite, apartenenţa în trecut a actualelor localităţi din protopopiatul
Făgetului la eparhiile Timişoarei, Caransebeşului şi Aradului nu a afectat cu
nimic organizarea şcolilor triviale din aceste localităţi.
Până în anul 1800, putem distinge două etape diferite în ce priveşte
instruirea tinerilor.
I. Învăţământul neinstituţionalizat, organizat pe plan local, mai ales
din nevoi de cult;
II. Învăţământul instituţionalizat, reglementat prin reguli,
instrucţiuni, legi şcolare etc. emise de către puterea politică (organele de stat).
I. Faptul că Apostolul Andrei a propovăduit învăţătura lui Iisus
(creştinismul) în nordul Dunării (adică pe o parte a teritoriului României de
astăzi) îndreptăţeşte concluzia că poporul român (apărut în ultimele secole ale
mileniului întâi) a fost, de la început, popor creştin. În aceste condiţii, era
absolută nevoie ca cel puţin personalul de cult (preoţii,
cântăreţii/cantorii/dascălii, epitropii ş.a.) să cunoască scris-cititul pentru a-şi
putea îndeplini obligaţiile.
În ce priveşte pregătirea acestora, istoricii învăţământului vorbesc de
două căi principale.
Şcoala (instruirea) din „tinda bisericii”994, în care preotul ori
cantorul/dascălul învăţa câţiva tineri scris-cititul şi socotitul, precum şi tipicul
serviciului religios (mai ales ca ajutoare ale lor) pentru a-i putea utiliza mai
târziu cu succes. După părerea noastră, sintagma „şcoala din tinda bisericii”
nu este cea mai potrivită, deoarece tindă înseamnă pronaos. Pentru că tinerii
învăţau să citească şi să cânte utilizând cărţile de cult, instruirea lor s-a făcut
mai probabil în strana bisericii (în cazul în care ea a avut loc în biserică). În
plus, deoarece, odată cu introducerea învăţământului trivial obligatoriu pentru
copiii cu vârsta între 6 şi 12 ani, s-a oficializat şi obligaţia adolescenţilor de
vârsta 12-15 ani - şi a tinerilor până la căsătorie- să frecventeze aşa numita
„şcoala de duminică” (din fiecare duminică şi sărbătoare religioasă legală),
pentru a repeta cele învăţate la „şcoala de zi”, cu precădere scris-cititul şi
principalele rugăciuni, mai adecvată ar fi forma „şcoala din interiorul
bisericii”, decât „şcoala din tinda bisericii”. Dar, lăsând la o parte acest
amănunt, să reţinem că lăcaşul de cult a servit ca loc de instruire/repetare a
cunoştinţelor tinerilor – sub conducerea preotului – chiar şi atunci când

994
Petru Radu, Dimitrie Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la
1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, pp. 71-72. (În continuare, Radu–Onciulescu,
Contribuţii...).

522
existau în localitate edificiu şcolar şi învăţător. În mod cert, măsura a fost
impusă bisericilor locale de către organele bisericeşti superioare, cu aprobarea
statului, fiind o continuare a tradiţiei existente în acest sens.
Ion B. Mureşianu afirmă că a citit „pe o carte [cu conţinut religios] de
mult dispărută” o însemnare cu privire la instruirea tinerilor în locuinţa
preotului din Sinteşti995 (mai ales dacă era vorba de feciorul/feciorii proprii
care să-i succeadă în parohie). Chiar unul dintre autorii acestei monografii a
învăţat – împreună cu alţi colegi de şcoală primară - „glasurile” şi citirea
Apostulului în locuinţa cantorului, o justificare în plus de ce
cantorului/cântăreţului i se spunea şi dascăl. Deci, instruirea copiilor/tinerilor
se desfăşura şi în alte locuri, nu numai în tinda bisericii.
Mănăstirile. Este bine cunoscut rolul mănăstirilor ca centre de
cultură în general, nu numai ca centre religioase. Cu toate că nu s-a păstrat
până în zilele noastre nici un document (act scris) care să certifice existenţa
vreunei mănăstiri pe teritoriul protopopiatului Făget, deşi se afirmă că ar fi
existat unu la organele administrative din Făget, el provenind de la mănăstirea
Sânta (din hotarul Sinteştiului, localitate al cărei toponim derivă din numele
mănăstirii [Sânta=Sfânta]), dovezi indirecte pot fi invocate. De pildă, tradiţia
locală din zonă, urme materiale din construcţia bisericii–monument istoric din
cimitirul parohiei Margina, cele mai vechi cărţi de cult care au aparţinut
acestei parohii ş.a. sugerează existenţa mănăstirii Sânta. Şi toponimele
Mănăştur şi Remetea (- Lunca/Luncă/Lungă) amintesc de aşezări monahale,
în care, cu siguranţă au învăţat „carte” şi unii tineri, deveniţi preoţi ori
îmbrăţişând diverse meserii laice.
II. Istoricii învăţământului din secolul al XVIII-lea au descoperit o
serie de atestări ale existenţei unor şcoli în diverse localităţi bănăţene înainte
de iniţiativa Mariei Terezia de a înfiinţa şcoli triviale, adică învăţământul
instituţionalizat (organizat, cum îl numeau Radu-Onciulescu). Deoarece
menirea lor esenţială era de a asigura un minim de cunoştinţe viitorilor
conducători locali (cnezi, copişti etc.), negustori, meseriaşi, funcţionari
publici ş.a. – nu viitorilor servanţi ai bisericilor –, putem presupune că ele
erau şcoli laice, dovadă fiind, printre altele, şi faptul că ele au funcţionat în
diverse localuri private, nu în biserică. Desigur, din lipsa unui învăţător, a

995
Ion B. Mureşianu, Pagini din trecutul satului Sinteşti (dactilo, 1979, p. 17). Radu–
Onciulescu (Contribuţii..., p. 83) reproduc următoarea afirmaţie a scriitorului Virgil Birou,
„cel mai adânc cunoscător al planurilor Căraşului”, despre învăţământul din Ticvaniu Mare:
Dacă vara (şi pe timp frumos) dascălul-preot învăţa, în biserică, 10-12 copii să citească din
ceaslov, iarna (şi pe vreme rea) aduna la el acasă câţiva copii. „Acolo, în cămăruţa liniştită, cu
gutue rânduite pe scrinuri şi cu nuiana după ele, îi învăţa carte şi omenie, atâta cât ştia şi el,
cât ajungea să iasă din ei cantori, psalţi şi mai târziu chiar preoţi” (Cf. V. Birou, Oameni şi
locuri din Caraş, ed. II, Timişoara, 1943, p. 2).

523
localului, a numărului de elevi care să garanteze salarizarea dascălului şi a
altor cauze, majoritatea acestor şcoli au avut o existenţă efemeră sau
discontinuă.
Radu-Onciulescu996 şi V. Ţîrcovnicu997 amintesc câteva şcoli de acest
gen în protopopiatul Făget.
De pildă, cei doi autori998 999, după ce afirmă că şcoala din Maidan
(azi, Grădinari, jud. Caraş-Severin) a existat între anii 1767-1782, continuă:
„Cu câteva decenii înainte [de anii 1767-1782] trebuie aşezat începutul
şcolilor româneşti din Reşiţa, Oraviţa, Făget, Zorlenţu Mare, Ciacova,
Bozovici, Lipova ş.a.” (subl.n.). Din păcate, ei nu indică anul primei atestări
pentru fiecare din localităţile enumerate. În ciuda acestor lacune, se poate
concluziona că la Făget a existat şcoală (fie şi cu unele întreruperi) înainte de
1750, cum sugerează „cu câteva decenii înainte”.
Faptul că Făgetul este district din 1690-1700 şi până după 1720 când
se contopeşte cu districtul Lugoj, rămânând, totuşi, un important centru
administrativ cu mai mulţi funcţionari, în frunte cu subprefectul, că era
reşedinţa unui protopopiat, cel mai important centru de poştă (poştalion) etc.
nu poate surprinde afirmaţia de mai sus.
V. Ţîrcovnicu ne informează că, în anul 1768, administraţia
districtului Lugoj a propus forurilor superioare următoarele: 1. Să se înfiinţeze
şcoli noi la Răchita şi la Dubeşti, localităţi în care nu au existat şcoli până
atunci; 2. În plasa Făget, să se construiască şcoli (cladiri şcolare) şi să se
numească învăţători la Făget, Sinteşti, Curtea, Gladna şi Bucovăţ sau
Mâtnic1000.
Nuanţările: „să se înfiinţeze şcoli” şi „să se construiască şcoli”
dovedesc clar că în localităţile aflate în cea de a doua situaţie a existat şcoală
(învăţământ) şi înainte de anul 1768.
Tot documentul din 1768 al districtului Lugoj mai menţionează că (din
actualul protopopiat al Făgetului) la Cliciova şi Sudriaş funcţionau şcoli
populare. Despre cea din Sudriaş se afirmă că este bine tratată şi că ea există
de câţiva ani1001. Cu toate acestea, peste patru ani (1772) conducerea aceluiaşi
district raportează Administraţiei Banatului că pe teritoriul său nu există decât

996
Radu–Onciulescu, Contribuţii..., passim.
997
V. Ţîrcovnicu, Istoria învăţământului din Banat până în anul 1800, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978, passim. (în continuare: V. Ţîrcovnicu, Istoria...)
998
Radu – Onciulescu, Contribuţii..., p. 85. Cf. N. Albu, Contribuţii la istoria culturii
bănăţene, în „Apulum”, Alba Iulia, 1973, p. 153.
999
V. Ţîrcovnicu, Istoria..., p. 80.
1000
Ibidem.
1001
Ibidem.

524
o singură şcoală ortodoxă, cea din Lugoj, dovadă că şi şcolile din Cliciova şi
din Sudriaş şi-au încetat activitatea.
Această situaţie precară a şcolilor ortodoxe din Banat este confirmată
şi de către prima conscripţie efectuată – desigur, la cererea Curţii de la Viena
– de către Mitropolia de la Carloviţ, în anul 1768. Din ea rezultă că, în acel
an, în Banatul civil (Provincial) erau în total numai 66 de şcoli triviale
ortodoxe, cu 77 de învăţători şi cu 1129 de elevi1002, în ciuda faptului că, în
Banat, numărul ortodocşilor (deci, al românilor şi al sârbilor) reprezenta 94,74
la sută din totalul populaţiei 1003.
Din cele de mai sus rezultă că, în anul 1768, statul austriac a făcut
două verificări privind existenţa şcolilor triviale ortodoxe: una pe cale
religioasă (mitropolie), alta, pe cale administrativă (districte).
Desigur, numărul mic de şcoli existente a îngrijorat pe împărăteasa
Maria Terezia care a cerut convocarea Consiliului Naţional–Bisericesc
Mitropolitan în anul 1768 şi l-a trimis, drept comisar imperial, pe groful
Hadik, cu misiunea concretă de a informa pe delegaţii de la congres, că ea,
împărăteasa, a hotărât ca problema educării copiilor ortodocşi să nu mai aibă
statutul „Religiosum” (o chestiune pur religioasă), ci să devină o problemă
politică, de care să se ocupe statul, întrucât „învăţământul public este şi
trebuie să rămână pentru totdeauna un Politicum (das Schulwesen aber ist und
bleibt allzeit ein Politicum)”1004 (subl.n). aşadar, se impune şi etatizarea
învăţământului primar, devenind unitar în tot imperiul, desigur cu unele
particularităţi locale.
Mai mult, comisarul Hadik şi-a informat auditoriul că, în ceea ce-i
priveşte pe şcolarii români, împărăteasa doreşte ca ei să înveţe cititul şi scrisul
după un abecedar scris cu litere latine, ştire neplăcută pentru ierarhii şi
delegaţii sârbi la congres1005.

1002
Nikola Gavrilović, Zalaganje Bečkog dvora oko unapredjenja obrazovanja srpske i
rumunske omladine u Banatu nakon proglašenja školstva za Politikum 1769 godine (Nikola
Gavrilovici, Preocuparea Curţii de la Viena cu privire la progresul educării tineretului sârb
şi român din Banat, prin declararea în anul 1769, a şcolarizării [=învăţământului public]
drept Politikum, în Actele Simpozionului Banatul iugoslav. Trecut istoric şi cultural, Novi
Sad 1999, Editura Fundaţiei, 2000, p. 33.
1003
Cf. C. Daicoviciu, Din istoria Transilvaniei, vol. I, p. 248.
1004
Nikola Gavrilović, loc., cit., p. 33.
1005
Ierarhii sârbi erau convinşi că, prin această iniţiativă (abecedar cu litere latine),
împărăteasa urmărea două obiective: pe de o parte, separarea românilor din Imperiul
habsburgic de fraţii lor din Ţara Românească şi din Moldova, care foloseau aşa zisele „litere
ruseşti (care erau, în fond, cele chirilice) – ţintă urmărită şi prin interzicerea procurării cărţilor
de cult în limba maternă (română) din Ţările Române, consecinţa fiind înfiinţarea unei
tipografii la Viena care să asigure fondul de carte necesar -, iar pe de altă parte, despărţirea
ortodocşilor români de ortodocşii sârbi, ca să-i poată atrage mai uşor pe români la Uniaţie, la

525
 Suverana n-a aşteptat să observe care sunt reacţiile ierarhilor sârbi la
propunerile sale, ci a trecut de îndată la materializarea lor. L-a numit, pe timp
de doi ani (fază experimentală), pe Lazarini ca director al şcoalelor naţionale
(româneşti şi sârbeşti) greco-neunite, iar acesta i-a prezentat, la scurtă vreme,
prima parte a unui proiect de abecedar, cu caractere latine conceput de el. Dar,
pe considerentul că adulţii români ştiutori de carte erau familiarizaţi cu
scrierea chirilică, manualul cuprindea şi litera chirilică ce corespundea literei
latine pe care urmau să o înveţe copiii. Nu şi-a putut pune în aplicare
abecedarul, deoarece a fost înlocuit din funcţia de director şcolar. Motivul
oficial? Suma cerută de el ca autor de manuale şi ca director al şcoalelor
naţionale1006. Urmaşul său, Teodor Iancovici de Mirievo (Todor Janković de
Mirijevo) a fost directorul şcolilor ilirice (sârbeşti şi româneşti) din Banatul
civil, între anii 1773-17821007.
Ideile de bază ale lui Teodor Iancovici cu privire la organizarea
învăţământului elementar sunt următoarele: Pentru început, se vor înfiinţa
şcoli: a) în localităţile care au oarecare tradiţie în această privinţă; b) în
localităţile mai mari şi mai bogate care să asigure funcţionarea şcolilor din
ele; c) în centrele (localităţile) spre care există căi de comunicaţie mai scurte
şi mai uşoare. Copiii de vârstă şcolară din celelalte sate vor frecventa şcoala
cea mai apropiată. Deci, localităţile care nu îndeplineau condiţiile amintite vor
fi arondate unei şcoli (de centru) din vecinătate; d) Pentru că problemele şcolii

greco-unire. Evident, cel de al doilea motiv era cel esenţial pentru sârbi ca să se opună din
răsputeri introducerii grafiei latine (cu eventuala trecere a românilor la Unire) pentru că
românii formau majoritatea ortodocşilor dependenţi de mitropolia de la Carloviţ şi a-i scoate
de sub ascultarea acesteia echivala cu pierderea unor venituri importante pentru mitropolie.
De aceea, pe considerentul că în grafemele latine nu există semne grafice care să reproducă cu
fidelitate sonoră toate literele chirilice (de pildă, litera „ius”), a admite scrierea latină în cărţile
de cult înseamnă a accepta denaturarea „dreptei credinţe”.
1006
Nikola Gavrilović, (loc. cit., p. 135-137) susţine că cei 30.000 florini ceruţi de Lazarini
ca inspector şcolar (consideraţi de autorităţile vieneze că reprezintă o sumă exagerat de mare)
reprezintă doar pretextul înlăturării lui, cauza reală fiind alta: Serviciul secret imperial a aflat
că numele adevărat al lui Daniel Lazarini era Dan Marginay. Originar din comitatul Făgăraş,
el era greco-unit. După ce a fost înnobilat, a trecut la ortodocşi, criticând pe uniţi. Din această
cauză el se refugiază în Banat şi, cu numele schimbat, este promovat inspector şcolar îm
eparhia Timişoarei. (Nu exclud rolul ierarhiei sârbeşti în „demascarea” lui Lazarini, care, pe
lângă pericolul scoaterii ortodocşilor români de sub ierarhia sârbească, nu poate fi acceptat cu
uşurinţă, în funcţia în care era numit, întrucât era român, nu sârb). Că salariul solicitat era
pretext, nu cauza demiterii, dovedeşte faptul – continuă Gavrilović – că succesorul lui
Lazarini la conducerea şcolilor ilirice din eparhia Timişoarei, sârbul Teodor Iancovici de
Mirievo (până atunci secretar eparhial al episcopiei de Timişoara), recomandat împărătesei de
către guvernatorul Banatului, groful Clary, a avut de la început un salariu mult mai mare
decât cel solicitat de Lazarini.
1007
V. Ţîrcovnicu, Istoria..., p. 43.

526
elementare au devenit probleme politice, în anul 1774, Iancovici a înaintat
împărătesei un Memoriu, care cuprinde lista şcolilor (de centru), care există
sau care urmează a fi înfiinţate, cu denumirea localităţilor arondate fiecărei
şcoli, precum şi lista cu materialele ajutătoare de care să beneficieze elevii
(ustensile de scris, table de calcul, foarfeci pentru tăiat hârtia, bricege,
creioane, suluri de hârtie)1008.
Din considerente pe care nu le cunoaştem, dar le putem bănui,
Iancovici a înaintat în 1776, un nou Memoriu cu conţinut identic celui din
1774. Descoperit în 1976 de către cercetătorul timişorean Victor Ţîrcovnicu,
la sugestia acestuia Inspectoratul şcolar al judeţului Timiş a decis ca toate
şcolile trecute în Memoriu ca şcoli de centru (cu sate afiliate) să aniverseze
200 de ani de existenţă, ceea ce s-a şi făcut în lunile octombrie-noiembrie
1976. În felul acesta, şcolile din localităţile Cladova, Răchita, Dubeşti,
Cliciova, Sudriaş, Traian Vuia, Botineşti, Sărăzani, Jureşti, Curtea, Gladna
Română, Făget, Sinteşti, Coşava şi Ohaba [Română, azi Ohaba Lungă] şi-au
sărbătorit bicentenarul primei lor atestări certe. Să adaug şi faptul că – cu
excepţia aşezării Ohaba [Română], aparţinând districtului Lipova – toate
celelalte făceau parte (în 1776) din districtul administrativ al Lugojului.
La scurtă vreme după încheierea aniversărilor s-a constatat că
organizarea s-a făcut în pripă, deoarece:
- primul Memoriu a fost întocmit (şi, probabil, înaintat împărătesei) în
1774. În consecinţă, dacă ne orientăm după an, bicentenarul trebuia sărbătorit
în 1974, nu în 1976;
- s-a considerat că propunerile pentru şcolile de centru echivalează cu
înfiinţarea/existenţa acestora, fapt dovedit de realitate ca fiind fals.
Fie că a cunoscut conţinutul propunerilor lui Iancovici din 1774, fie că
nu le-a cunoscut, împărăteasa a considerat ca prioritate a sa elaborarea şi
aprobarea unui regulament de funcţionare a şcolilor triviale ilirice şi valahice
(sic!) regulament cunoscut sub denumirea Regule directive (Regulae
directivae). Sancţionate (aprobate prin semnătură proprie), la 24 mai 1774,
Regulele directive devin prima lege şcolară pentru toţi ortodocşii din
imperiu. Să reţinem următoarele: dacă, până acum, prin naţiunea ilirică, şcoli
ilirice etc. se subînţelegeau toţi ortodocşii din imperiu, indiferent de
naţionalitate, de data aceasta şcolile româneşti („valahice”) sunt menţionate
separat. Cred că această nuanţare are la bază caracterul naţional al şcolilor
triviale: limba de predare trebuie să fie limba maternă a majorităţii elevilor. În
felul acesta, se recunoaşte că există elevi iliri (sârbi) şi elevi valahi (vlahi)
români. Totodată, şcolile triviale erau, prin susţinătorii lor (comunităţile
bisericeşti) şcoli confesionale. Concluzia logică se impune de la sine: dacă

1008
Radu – Onciulescu, Contribuţii..., p. 312.

527
şcolile triviale sunt ilirice şi valahice, rezultă că şi susţinătorii lor sunt (din
punct de vedere al naţionalităţii lor) unii iliri, alţii valahi/vlahi, adică români.
Existând credincioşi iliri şi credincioşi valahi, înseamnă că noţiunile ilir,
naţiune ilirică, popor ilir etc. încetează de a mai denumi/semnifica
„totalitatea greco-neuniţilor din Imperiul Habsburgic”, restrângându-se
la naţionalitatea sârbilor (eventual şi a rutenilor). Este o primă breşă, nu
definitivă în accepţiunea acestor noţiuni. (subl. n.).
Iată cum explică Nikola Gavrilovici alegerea Banatului ca teren de
experimentare a legii pentru învăţământul trivial: 1. La acea dată cei mai mulţi
ortodocşi din imperiu se aflau în Banat; 2. Nivelul cultural foarte scăzut al
bănăţenilor ortodocşi băştinaşi [referire indirectă la români, căci ilirii au venit
pe la 1690]; 3. Numărul extrem de redus al şcolilor la aceştia; 4. Numărul
foarte mare de acte antisociale printre ortodocşii din Banat1009.
Nu este greu să depistăm în această enumerare concepţia iluministă a
Mariei Terezia: prin „luminarea” minţilor lor, oamenii devin mai buni, din
punct de vedere moral, al eficienţei muncii lor etc.
Legea Regulae directivae conţine şase capitole şi 52 de articole
(paragrafe, cum se spunea pe atunci) şi vizează toate aspectele importante ale
bunei desfăşurări a învăţământului elementar/primar, numit oficial învăţământ
trivial1010.
a) Primele 12 articole se referă la baza materială, începând cu edificiul
şcolar. Dacă exista şi înainte de 1774, dar era necorespunzător prevederile
legii, el trebuia reparat şi adaptat sau construit altul nou, în aşa fel încât el să
poată cuprinde şi elevii din satele arondate. În ambele situaţii
(repararea/adaptarea şi zidirea altuia nou), sarcina revenea organelor locale,
statul oferind, la început, câteva înlesniri în procurarea materialelor, pentru a
încuraja efectuarea lucrărilor ce se impun;
b) Neexistând şcoli pentru pregătirea învăţătorilor, nu existau nici
cadre calificate care să predea în şcolile triviale. De aceea numirea unei
persoane ca învăţător se poate face numai după o prealabilă verificare (de

1009
N. Gavrilović, loc. cit., p. 34.
1010
De origine latină (<triviarum „loc/drum cu trifurcaţie, deci răspântie de drum din care se
poate porni în trei direcţii diferite), învăţământul „primar” („prim”, „cel de la început”) sau
învăţământul „elementar” („cel mai de jos”, „cel mai simplu”, dar „de bază”, adică foarte
important, el fiind temelia celorlalte forme de învăţământ) a fost numit învăţământ „trivial”,
deoarece şcolarii erau împărţiţi în trei grupe, după nivelul lor de cunoştinţe, nu după vârsta
cronologică (anii) pe care o au: începători, silabisitori şi avansaţi (cititori), trecerea dintr-o
grupă în alta făcându-se numai în funcţie de progresul realizat de către fiecare elev. Însă,
chiar dacă un elev a reuşit să devină cititor înainte de împlinirea vârstei pânâ la care
învăţământul trivial era obligatoriu (10, după aceea 12 ani), el era îndatorat să frecventeze în
continuare şcoala până la atingerea vârstei impuse de lege.

528
către directorul şcolar) a pregătirii cunoştinţelor sale. Salarizarea
învăţătorului se face în funcţie de numărul caselor (deci, indirect şi al copiilor
pe care el îi şcolarizează) şi are două componente: în bani (între 30 până la 60
de florini pe an) şi în natură (produse)1011. Metoda obligatorie de predare a
citirii era metoda pedagogului german Felbiger (mai întâi începătorii trebuiau
să recunoască literele, apoi să le citească în silabe devenind silabitori, sfârşind
prin pronunţarea cuvântului, în calitatea lor de cititori. Pentru însuşirea şi
verificarea cunoştinţelor de citit se foloseau planşe corespunzătoare).
c) Obiectele de studiu (paragraful 28) erau: religia (principalele
rugăciuni), cântarea (bisericească), citirea, scrierea şi socotitul (cele patru
operaţiuni aritmetice). Facultativ (dacă dezvoltarea psihică şi fizică a elevilor
permitea) se puteau preda şi cunoştinţe de economie (cultivarea pământului),
de creşterea animalelor, albinărit etc. (paragraful 30). Deci, se stimula
pregătirea practică, pentru viaţă a şcolarilor.
d) Inspecţia şcolilor revenea organelor bisericeşti (în calitatea lor de
susţinători ai şcolilor) şi organelor de stat/civile pentru a verifica modul în
care se aplică prevederile Regulilor directive. În calitatea bisericilor de tutelă,
preotul trebuia să controleze săptămânal munca învăţătorului, protopopul –
trimestrial, episcopul, o dată pe an, iar primarul (ca reprezentant al părţii
civile/politice) o dată pe lună1012.
La nivel central, s-au succedat în Viena mai multe instituţii (foruri
superioare) care au răspuns de organizarea învăţământului confesional al
greco-răsăritenilor (al naţiunii ilirice, cum li se spunea pe atunci): Comisia
Ilirică de Curte (august 1745-1747); Reprezentanţa (Deputăţia) Ilirică de
Curte (Illyrische Deputation ... in Banaticis et Illyricis), din 5 august 1747 şi
până în decembrie 1777, căreia îi revine meritul de a fi întocmit Regulele
directive. În 1778, Banatul Civil (Provincial) este alipit Ungariei. În felul
acesta organele vieneze îşi încetează activitatea, iar învăţământul ortodox a
trebuit să respecte legislaţia maghiară.
Prin aceste prevederi, Regulile directive nu se deosebesc cu mult de
regulamentele date, tot pe atunci, pentru organizarea şcolilor triviale ale
germanilor şi maghiarilor. În felul acesta se asigura (cel puţin teoretic) aceeaşi
pregătire pentru toţi copiii din imperiu, creându-se şanse asemănătoare
tuturora de a accede la forme superioare de învăţământ, profesiuni etc. Cu alte

1011
Iniţial, plata în natură nu se făcea în produse, ca mai târziu, ci în teren agricol – suprafaţă
dublă în intravilan faţă de cea acordată celorlalţi locuitori, precum şi 3 lanţă (iugăre) de livadă
– plus locuinţă gratuită în edificiul şcolii, evident, spaţiu diferit de sala de clasă (Dumitru
Onciulescu, Situaţia dascălilor bănăţeni în timpul secolului al XVIII-lea, în „Studii de istorie
a Banatului” (Timişoara), an X, 1984, p. 69, (în continuare Dumitru Onciulescu Situaţia
dascălilor..., vezi şi paragraful 18 din Regulele directive).
1012
V. Ţîrcovnicu, Istoria..., p. 49.

529
cuvinte, s-a făcut un pas important spre democratizarea şi modernizarea
învăţământului. Regulile directive sunt importante pentru că multe din
prevederile lor rămân valabile şi în secolele următoare1013.
Am amintit mai sus că cel care trebuia să aplice legea (la a cărei
întocmire a şi participat) a fost Teodor Iancovici. În 1778 erau 205 şcoli
triviale1014 ortodoxe în Banat, faţă de 73 în 1771. Dintre cele 205 şcoli
primare, 147 erau şcoli cu limba de predare română, 52 erau şcoli cu limba de
predare sârbă, iar în 6 şcoli învăţământul se făcea şi în limba sârbă şi în limba
română1015. Avem încă o dovadă că populaţia Banatului era majoritar
românească.
Cu toate că, în 1976, Ţîrcovnicu încurajase aniversarea bicentenarului
şcolilor pentru care s-au cerut materiale didactice în 1774 şi 1776, la scurt
timp (1978) pune şi el la îndoială existenţa/funcţionarea şcolilor în toate
cazurile în 1776: „... desigur, nu au putut funcţiona şcoli în toate aceste
localităţi, nici în anul 1776 şi nici în anii următori”1016. Acelaşi lucru îl face în
1777 şi episcopul Moise Putnic (Putnik) de Timişoara, în raportul pe care îl
înaintează superiorului său, mitropolitul de Carloviţ. Referindu-se la numărul
şcolilor din protopopiatul Făget, el afirmă că aici erau, în acel an, numai trei
şcoli centrale (de centru) elementare şi anume: la Făget, cu Povergina, la
Botineşti [corect Băteşti sau Băseşti/Begheiu Mic] şi la Coşava cu
Homojdia1017. Se observă că nici acestea nu au şcolarizat copiii din toate
satele arondate lor. Chiar directorul şcolar Teodor Iancovici se vede obligat să
recunoască într-un raport din anul 1781 către împăratul Iosif al II-lea că nu a
putut realiza integral înfiinţarea celor 373 şcoli noi pe care ar fi trebuit să le
facă1018. Pentru a masca dimensiunea eşecului, el nu menţionează numărul
şcolilor pe care le-a înfiinţat (şi, cu atât mai mult, al celor care existau în
1781). Probabil că împăratul nu s-a lăsat păcălit de şiretlicul lui Iancovici, ci,
după ce a aflat, pe căi lăturalnice, care era situaţia reală, l-a înlocuit în anul
următor (1782). Pentru a-şi masca demiterea, Teodor Iancovici a lansat
versiunea că a demisionat, căci a plecat în Rusia pentru a organiza
învăţământul de acolo1019.

1013
Radu–Onciulescu, Contribuţii..., p. 160.
1014
Determinativul „poporal” (popular) are rolul de a evidenţia faptul că în şcolile triviale
limba de predare este limba maternă a majorităţii şcolarilor.
1015
V. Ţîrcovnicu, Istoria, p. 49.
1016
V. Ţîrcovnicu, Istoria..., p. 142.
1017
Ibidem.
1018
I. Georgescu, Contribuţii la istoricul dezvoltării învăţământului românesc în comitatul
Caraş (1774-1806), în „Revista de pedagogie”, nr. 4 din 1969, p. 127.
1019
Nikola Gavrilović (loc. cit.) vorbeşte numai de demisia, nu şi de demiterea lui Iancovici.

530
 Realitatea prezentată succint până acum duce la concluzia că se
impune să facem o distincţie între înfiinţarea unei şcoli şi
existenţa/funcţionarea ei, întrucât înfiinţarea şcolii nu atrage după sine, în
mod automat, şi existenţa ei permanentă, durabilă, ci, în cel mai fericit caz, cu
oarecare întreruperi.
În protopopiatul actual al Făgetului se constată o oarecare revigorare a
învăţământului trivial începând cu anul 1785, fie că el s-a bucurat de o mai
mare atenţie din partea statului, fie pentru că şi părinţii au conştientizat
importanţa lui pentru un viitor mai bun al copiilor lor, iar dovada acestui
reviriment este faptul că până la începutul secolului al XIX-lea (1801) sunt
atestaţi învăţători nu numai la şcolile de centru, ci şi în unele sate iniţial
afiliate, argument că în ele s-a înfiinţat unitate de învăţământ. Cu distincţia
făcută anterior între înfiinţarea şi existenţa (permanentă) a unei instituţii
şcolare, reproducem, după Radu – Onciulescu, satele iniţial afiliate şi care şi-
au creat şcoală proprie până în 18011020.
1779 Groşi.
1781 Coşteiu de Sus.
1785 Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti, Bichigi, Bârna, Boteşti, Bulza,
Bunea Mare, Cutina, Ierşnic, Jupani, Susani.
1791 Crivina de Sus, Drăgsineşti, Drinova, Hauzeşti, Jupâneşti,
Leucuşeşti, Luncani, Margina, Mănăştur, Pogăneşti, Temereşti, Zolt.
1795 Remetea Luncă.
1801 Nevrincea, Tomeşti.
Observaţii: 1. Până în 1801 este atestată şcoală în marea majoritatea a
localităţilor din actualul protopopiat al Făgetului; 2. În tabel au fost incluse şi
satele în care a fost menţionată şcoală (învăţător), chiar dacă la data respectivă
ele nu aparţineau protopopiatului; 3. În prezent, Bârna aparţine protopiatului
Lugoj; 4. Anii menţionaţi sunt orientativi şi nu trebuie consideraţi certitudini.
De pildă, Napoleon Ceauşeşcu afirmă (fără a preciza anul/anii) că învăţătorul
Ion Chirilă „ţinea cursuri cu copiii ţăranilor mai înstăriţi în casa lui...”1021
(subl.n.). Amintit înainte de 1776, se poate deduce că el a fost învăţător
înainte de acest an. Dar, dacă există dubii în privinţa lui Ion Chirilă,
certitudinea devine în anul 1777 când pe Penticostar, Râmnic, 1761 se poate
citi „Şi eu Ieremia Popovici învăţătoriu”1022. Deci, la Margina exista
învăţământ instituţionalizat cel târziu din anul 1777, nu din 1791 cum rezultă

1020
Radu–Onciulescu, Contribuţii..., Tabelul C, pp. 249-307, passim.
1021
Napoleon Ceauşescu, op. cit., vol. III, p. 17. Cf. Ghe. Dragotoriu, Monografia satului
Margina, Lucrarea de gradul I, 1942.
1022
Ibidem, p. 18. Cf. Ion B. Mureşianu, Carte veche bisericească din Banat, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1985, p. 204 (pagina corectă: 209).

531
din Tabelul C al lui Radu – Onciulescu. Este unul din multele exemple care
pot fi date în acest sens; 5. Nici cercetătorii V. Ţîrcovnicu şi Radu –
Onciulescu nu au acelaşi criteriu de primă atestare a şcolii dintr-un sat
arondat: V. Ţîrcovnicu înclină spre anul primei menţionări, Radu–Onciulescu
preferă anul în care este amintit învăţător în acea localitate; 6. Adeseori
sursele documentare se contrazic. De pildă, conform Memoriului, în 1776, la
Făget trebuiau şcolarizaţi copiii din satele Băseşti (Begheiu Mic), Băteşti,
Bichigi şi Povergina. În 1785, la Băteşti era învăţător Martin Ianculescu, la
Bichigi, Martin Gradovici, iar Dimitrie Crişan apare ca învăţător atât la
Băseşti (Begheiu Mic), cât şi în Povergina. În 1791, Dimitrie Crişan e
învăţător în Făget. Pentru că Povergina avea învăţător şi preot comuni cu
Făgetul şi după 18001023, putem deduce că D. Crişan era învăţător în Făget şi
în anul 1785, iar consecinţa logică este că nu avea şcoală în localitate cel puţin
numai Povergina, dacă nu şi Băseşti, ele continuând să fie arondate şcolii din
Făget şi în (ori şi după) anul 1785.
Contradicţii de genul „şcoală cu învăţător propriu” (căci nu se
specifică „şcoală la /cu...”, care să justifice de ce în două sau mai multe
localităţi apare, în acelaşi an, acelaşi învăţător) se întâlnesc nu numai la
Băseşti şi Povergina, ci şi la Tomeşti, Goizeşti şi Fărăseşti, la Crivina de Sus
şi Groşi (?) etc.
Dacă aceste nenuanţări ne pot conduce la concluzii greşite, aceste
concluzii devin mult mai grave atunci când comparăm anul primei atestări a
şcolii dintr-o anumită localitate la Ţîrcovnicu cu anul primei atestări a şcolii
din aceeaşi localitate întâlnită în Tabelul C, întocmit de Radu–Onciulescu,
fără să ţinem seama de metodologia fiecărui cercetător, de criteriul avut de
fiecare. De aceea anii primei atestări a şcolilor din protopopiatul Făget sunt
mult mai dispersaţi, mai diferiţi la Ţîrcovnicu decât cei de la Radu–
Onciulescu, unde predomină anul 1776 (şi acesta fals, la multe şcoli, pentru că
nu s-a înfiinţat şcoală de centru în acel an).
În 1777, împărăteasa dă un nou regulament cu numele ei prescurtat (în
limba latină) Ratio educationis (cit. Raţio educaţionis) care reglementează
statutul tuturor formelor de învăţământ (din punct de vedere naţional–
confesional, al categoriei localităţilor – sate/comune/orăşele sau oraşe –, al
nivelului pregătirii şcolare ş.a.) din Ungaria. Să reţinem următoarele
prevederi, care ne interesează:

1023
În documentele locale, preotul Alexandru Popovici din Făget figurează ca învăţător al
şcolilor din Făget şi din Povergina în anul 1812, deci după anul 1800 (subl. n.). În plus, el este
preot şi cumulează şi calitatea de învăţător.

532
 ● Şcolile triviale rămân, în esenţă, neschimbate, dar li se spune şcoli
naţionale sau şcoli vernaculare, pentru că predarea se face în limba
autohtonilor, a majorităţii populaţiei;
● Întregul învăţământ rămâne în continuare sub controlul statului. Dar
apare o schimbare organizatorică iniţiată de Ungaria: odată cu înlocuirea
districtelor cu comitate, dispare şi funcţia de inspector districtual şcolar,
întrucât regatul Ungariei este împărţit în 9 districte literare (culturale şi
şcolare), în fruntea fiecărui district literar fiind directorul de studii provincial,
care are în subordinea sa pe inspectorul regal. Şcolile din Banat au fost
incluse în districtul literar al Oradiei.
După răscoala moţilor din 1784-1785 condusă de Horia, împăratul
Iosif al II-lea îl împuterniceşte pe contele Antoniu [Teodor] Iancovici
(Jankovich) din Timişoara să cerceteze cauzele răzvrătirii şi să facă propuneri
pentru ca astfel de evenimente neplăcute şi jenante/denigratoare pentru el şi
pentru administraţia sa să nu se mai producă în viitor. Contele, în loc să releve
starea mizeră în care trăiau moţii drept cauză principală (şi reală), o
înlocuieşte cu alta (şi ea adevărată, dar nu cea esenţială): neştiinţa de carte. De
aceea propunerea pe care o face suveranului este creşterea numărului de şcoli
româneşti. În urma acestei propuneri, împăratul emite, în anul 1786, rescriptul
imperial intitulat Înfiinţarea şcoalelor la poporul valahic [din Ungaria], care
este, de fapt, un nou regulament de organizare şi de funcţionare a
învăţământului primar (elementar), mai detaliat decât Ratio educationis. În
sfârşit, în anul 1806 apare cea de-a treia reglementare a acestei forme de
instruire, numite Noua reglementare a învăţământului (Nova ratio
educationis).
Având toate aceste trei reglementări acelaşi obiect (învăţământu
prim[ar]/elementar la ortodocşi, cu specială referire la români) şi, mai ales,
pentru că ele au fost emise şi aplicate într-un interval de timp relativ scurt
(circa 30 de ani), nu trebuie să ne surprindă faptul că la istoricii
învăţământului perioadei amintite au apărut confuzii şi transferări de
particularităţi de la o reglementare la alta. De aceea sunt convins că de acest
viciu suferă şi această prezentare în funcţie de sursele documentare utilizate.
- Teodor Iancovici de Minievo are meritul de a fi organizat la
Timişoara cursuri de instruire/calificare a celor ce funcţionau ca învăţători, el
conducând cursul pentru învăţătorii sârbi, iar Mihai Roşu Martinovici, cursul
pentru învăţători români. Din conscripţia (recensământul) anului 1791 rezultă
că, până atunci, au urmat cursul următorii învăţători din actualul protopopiat
al Făgetului: I. Popovici – Cliciova, I. Nicolaevici – Sudriaş, P. Dragoilovici –
Răchita, M. Filipovici – Leucuşeşti, M. Gradovici – Bichiş (Bichigi), M.
Buşeu – Fârdea, I. Popovici – Pogăneşti şi N. Pelanovici – Bujor (Traian
Vuia). I. Ianovici – Curtea „n-a prestat examenul de perfecţionare din toate”

533
[lecţiile predate?], semn că a rămas corgent ori repetent (în limbajul actual).
În schimb învăţătorii din Drăgşineşti şi din Crivina n-au fost şcolarizaţi1024 (nu
s-au prezentat la cursul de perfecţionare).
Comparativ cu numărul localităţilor din protopopiat, puţini au fost cei
care au urmat cursul de la Timişoara. Posibil ca unii dintre ei să fi participat în
alte perioade şi numele lor să fi rămas necunoscute.
- În Protocolul circularelor ale parohiei Bichigi am întâlnit câteva
consemnări despre procesul de învăţământ din această şcoală, în anul 1795.
Posibil ca învăţătorul care a făcut însemnarea să fi fost Nicolae Rubinovici
sau Partenie Adrăşescu, amândoi fiind amintiţi, fără anul atestării fiecăruia de
către Radu–Onciulescu, Contribuţii.
● Repartizarea orelor pe obiecte de studiu, în decursul unei săptămâni,
deci un fel de orar săptămânal (nu pe zile): Învăţătura cetirii 9 ore; Socoteli 9
ore; Catehet 9 ore; Scrisoarea 6 ore; Summa 33 ore (pe săptămână). Din
obiectele de studiu menţionate rezultă că este vorba de elevii cetitori/avansaţi.
● Cei 25 de şcolari sunt analizaţi şi categorisiţi din mai multe puncte
de vedere:
a) după clasă: I clasă [începători?] 8; II clasă 10 [silabitori]; III clasă
[cetitori] 7.
b) dup starea lor [a părinţilor lor]: Preoţi 1; proşci [origine socială
modestă] 24.
c) [cât sunt de] umblători la şcoală, adică frecvenţa: trândavi
[neşcolarizaţi] 10; prilejnici [cu frecvenţă neregulată] 101025. (Se observă că
datele statistice sunt diferite de la un criteriu la altul).
Alte aspecte care merită a fi reţinute, în legătură cu învăţământul
organizat din protopopiatul Făget (sau din întregul Banat), înainte de anul
1800.
1. Insistenţa cu care P. Radu şi D. Onciulescu se străduiesc să
dovedească falsitatea afirmaţiei istoricilor germani bănăţeni (mai ales a lui I.
Wolf1026), care s-au ocupat de istoria învăţământului bănăţean ortodox (recte
românesc) înainte de 1800, conform căreia Maria Terezia este cea care a pus
bazele învăţământului de toate categoriile în Banat, deoarece învăţământ
românesc a existat în Banat şi înainte de 1774 sau 1776. Iată două exemple ale

1024
Radu – Onciulescu, Contribuţii..., p. 223.
1025
DJTAN, Protocolul circularelor ale parohiei Bichigi. Dosar nr. 1, filele 47-50.
1026
Dr. Ioan Wolf, în studiul Organizarea şcolilor bănăţene în anii 1770-1800 şi activitatea
pedagogului Teodor I. Iancovic, ci inclus în vol. I, din Istoria pedagogiei româneşti,
Bucureşti, a prezentat o competentă panoramă a învăţământului românesc în perioada
amintită, pe baza cercetărilor proprii efectuate în arhivele din Viena şi din Carloviţ. Radu–
Onciulescu au beneficiat din plin de informaţiile puse la dispoziţie de I. Wolf.

534
lor (din multele care se pot da), în acest sens: „Şcolile româneşti din întregul
Banat, inclusiv cele din Graniţa militară, au apărut ca o necesitate a vremii,
din proprie iniţiativă, adaptate cerinţelor timpului şi, uneori, stăpânirilor
vremelnice, ale căror interese românii s-au străduit să le îmbine cu cele
naturale, proprii şi specifice dezvoltării lor milenare” (subl.m.)1027.
„Înfiinţările de sute de şcoli de către directorii Lazarini, Iancovici, Mrazovici,
Nicolici nu sunt altceva decât reactivarea vechilor şcoli, prin alegerea de
dascăli mai buni, prin ridicarea de clădiri şcolare noi corespunzătoare sau
închirierea unor case potrivite cu locuinţe pentru învăţători şi cu câte o sală de
clasă pentru 10-20 copii...” (subl.n.)1028.
2. Între anii 1785 şi 1792 au fost date o serie de noi reglementări cu
privire la învăţământul trivial, în comitatele bănăţene (Caraş, Timiş şi
Torontal). În baza dispoziţiei Curţii din Viena nr.830 din 9.XI.1785, în fiecare
comitat va fi constituită o Comisie pentru organizarea şcolilor confesionale
din comitatul respectiv, cu sarcina concretă de a veghea la respectarea
întocmai a legislaţiei şcolare, de a înfiinţa noi unităţi de învăţământ etc. În ce
priveşte comitatul Caraş, comisia a organizat o conscripţie (recensământ) a
tuturor şcolilor confesionale (Tabella conscriptionale) pentru a cunoaşte
situaţia reală şi a şti cum să acţioneze în viitor. Din tabelă reiese că, în 1785,
în comitat existau şcoli triviale în 94 de comune cu 20 sate afiliate, din tabelul
de 225 de comune şi sate din comitat. Criteriul de bază în înfiinţarea de noi
şcoli confesionale, care este totodată şi cel de salarizare (remunerare) a
învăţătorului este numărul locuitorilor din acea localitate: până la 300 de
locuitori – o şcoală cu o singură clasă şi salariu de 60 fl. pentru învăţător
(şcoala de clasa a III-a); între 301 şi 500 de locuitori, şcoală cu două săli de
clasă şi salariu de 80 fl. pentru fiecare învăţător (şcoală de clasa a II-a); de la
500 de locuitori în sus, şcoală cu 3 săli de clasă şi salariu de 100 fl. pentru
fiecare învăţător (şcoală de clasa I). Totodată, se precizează că salariul
învăţătorului este alcătuit din 1/3 bani gata [numerar] şi 2/3 în natură 1029.
Beneficiem de lista şcolilor existente în comitatul Caraş în anul 1785,
cu retribuţia cuvenită învăţătorului, conform Tabelei generale
(conscripţionale). Iată situaţia şcolilor şi salariul unui învăţător din actualul
protopopiat al Făgetului:

1027
Radu–Onciulescu, Contribuţii..., p. 125.
1028
Ibidem, p. 126.
1029
Ibidem, p. 167. Deşi autorii nu menţionează sursa decât la modul general (vezi nota de
subsol nr.111, p. 174): Organizarea şcoalelor naţionale româneşti în comitatul Caraş la 1785-
1792, în „Foaia Diecezană” 1914 şi extras, Caransebeş probabil pentru că au folosit drept
sursă extrasul, în realitate este vorba de studiul lui Boroş, cu acelaş titlu.

535
 Tabel Nr. 16- Tabella generalis 17851030

Stân- Jugăre
Meţi Care jeni Observaţii
Flo- Meţi
Localitatea cu- de de Intra- Extra- (Pagina
rini grâu
curuz fân lemn vilan vilan din „Studii”)
e
Făget 45 12 12 - 12 2 2 71
Sinteşti 45 9 9 - 12 - 2 71
Gladna
20 - - - - - - 71
[Română]
Coşava 45 12 12 - 12 1 1 72
Brăneşti - 12 12 - 12 1 1 72
Curtea 60 - 12 - 12 1/8 4 72
Fârdea 25 - - - - 1 72
Bujor [Traian
10 - 72
Vuia]
Răchita 30 - 6 - - 1 2 74
Mănăştur 7,30 - 2 - - - - 74
Cutina 25 5 10 4 8 74

Tabelul de mai sus necesită câteva precizări şi comentarii:

- Precizări: 1. Este respectat întru totul modul în care este reprodus
Tabelul de către Onciulescu, ceea ce poate însemna că spaţiile (coloanele)
anulate indică faptul că învăţătorul respectiv n-a beneficiat, în 1785, de
componenta respectivă din salariu, iar spaţiile necompletate, că nu se cunoaşte
situaţia; 2. Grâul şi cucuruzul erau măsuraţi în meţi, nu în kilograme, 1
meţ=60 litri [de grăunţe]. (La Onciulescu, e doar menţiunea m., care poate
crea confuzii); 3. Toate sunt şcoli de centru.
- Comentarii: 1. Tabelul ne dovedeşte marea diferenţă în salarizarea
învăţătorului în localităţi cu populaţie apropiată: Mănăştur şi celelalte
localităţi, urmată de Gladna şi Răchita; 2. Nu se poate stabili cărei clase
aparţine fiecare şcoală de centru (şi localitatea) pe baza mărimii salariului în
bani, care trebuia să reprezinte 1/3 parte din totalul veniturilor1031; 3.
Surprinde absenţa şcolii în Sudriaş-Jupani (cu şcoală înainte de 1774), în
Cliciova, Ohaba (Sârbească, azi Ohaba Lungă) etc.; 4. Curtea dovedeşte şi de
data aceasta că este o localitate mare, cu grijă deosebită faţă de învăţător. 5.

1030
D. Onciulescu, Situaţia dascălilor, p. 71-74.
1031
V. Ţîrcovnicu (Istoria..., pp. 191-192) ne indică modul în care trebuiau convertite în bani
produsele în natură: 20 fl. pentru o jumătate de sesie de pământ [consider calculul greşit, căci
jumătate de sesie reprezenta 16 iugăre]; 12 fl. pentru 6 stânjeni de lemne; 2 fl. pentru 12 funţi
de lumânări; 1,30 fl. pentru jumătate majă de sare; 7 fl. pentru jumătate majă de unsoare; 7,30
fl. pentru 12 meţi (720 l.) de cucuruz etc.

536
Surprinde plăcut veniturile mari ale învăţătorului din Coşava, probabil şi
pentru că localitatea era staţie de poştalion şi realiza venituri mari. Nu acelaşi
lucru se constată la Bujor/Traian Vuia, altă localitate cu staţie de poştalion.
Revenind la clasificarea şcolilor - şi, implicit, a localităţilor -, trebuie
să precizăm că criteriul lor de clasificare din 1785 (după numărul locuitorilor)
a fost modificat în 1791-1792 de către Consiliul Locotenenţial al Ungariei, pe
baza dispoziţiei din 28 decembrie 1791 a împăratului Leopold al II-lea. Este
vorba de luarea în considerare a numărului copiilor de vârstă şcolară, nu de
numărul vieţuitorilor într-o localitate: numărul sălilor de clasă este stabilit
după numărul sutelor de1032 elevi: până la 100 de elevi, o singură sală de
clasă; între 101 şi 200 de elevi, două săli de clasă etc., etc. Salarizarea
învăţătorilor în cele trei trepte (nivele) se menţine.
Din felul cum s-a fixat numărul de elevi pentru o clasă (100) putem
deduce uşor că legiuitorul a luat în calcul perpetuarea unei frecvenţe scăzute a
elevilor, căci cu 100 de elevi într-o sală de clasă este imposibil de lucrat.
Dispoziţia Consiliului viza mai ales pe inspectorii şcolilor naţionale
din Ungaria, ea purtând denumirea de „Instrucţiuni pentru inspectorii şcolilor
naţionale din Ungaria”, a căror principală menire era să vegheze ca procesul
de învăţământ să se desfăşoare în condiţii cât mai bune şi să se aplice corect
legislaţia şcolară. Câteva din atribuţiile lor:
- Pedepsirea părinţilor care nu-şi trimit copiii la şcoală, dar nu (şi) cu
bătaia, ci numai fie plătind 20 fl. pentru fiecare lună de absenţă a unui copil,
fie prestând o zi de muncă în folosul colectivităţii, pentru acelaşi număr de
absenţe;
- Învăţătorul să intre pregătit la clasă. Cei cu rezultate slabe să fie
trimişi la cursuri de pregătire cu durata de la şase săptămâni până la cinci luni;
- Obligativitatea inspectorului de a vizita o şcoală cel puţin o dată la
două luni şi să verifice nivelul de pregătire a celor ce doresc să devină
învăţători;
- Verificarea stării sălii în care se desfăşoară cursurile (este
corespunzătoare sau nu). De pildă, în anul 1792 în Făget nu exista edificiu
şcolar propriu, cursurile desfăşurându-se într-o cameră a hanului cămăresc1033.
3. În ceea ce priveşte pregătirea învăţătorilor, dintre cei 128 învăţători
recenzaţi în anul 1791, doar 29 dintre ei vorbeau şi alte limbi, pe lângă limba
română (aceasta, în ciuda faptului că încă în 1781 împăratul Iosif al II-lea a
cerut introducerea limbii germane în şcolile triviale, chiar din clasa I).

1032
Radu – Onciulescu, Contribuţii..., p. 163.
1033
Ibidem, p. 168.

537
Învăţătorul din Sudriaş era unicul în tot comitatul Caraş care cunoştea trei
limbi străine: maghiara, germana şi sârba1034.
Avem şi câteva consemnări privind rezultatele (aprecierile)
inspectorului Vasile Nicolici în urma controalelor efectuate în anul 1779 la
trei şcoli din actualul protopopiat făgeţan1035. Denumirea localităţilor este în
grafia maghiară, iar constatările sunt redactate în limba latină.
„Bozsur et Szotseny [Bujor/Traian Vuia şi Săceni]: Progresul cu
tineretul este la nivel scăzut (modest) şi deoarece, în ultimul timp, învăţătorul
a început să se îmbete şi să se certe cu consătenii, pentru a îmbunătăţi situaţia,
el a fost transferat în altă localitate .
Szudrias [Sudriaş]: Cu toate că aici tineretul a înregistrat progrese la
obiectele de învăţământ prescrise, datorită unor învinuiri aduse învăţătorului
de către comunitate, pentru a îmbunătăţi cât mai mult relaţiile dintre ei, m-am
văzut constrâns să-l avertizez public.
Leukusestye [Leucuşeşti]: Învăţătorului îi lipseşte o metodă [adecvată]
de predare, din care cauză tineretul a făcut mici progrese [la învăţătură], ceea
ce m-a determinat să-i arăt cum trebuie să procedeze.”
Se constată că, aşa cum prevăd instrucţiunile, inspectorul trebuia să
analizeze şi să aprecieze întreaga activitate precum şi relaţiile cu colectivitatea
ale învăţătorului, nu numai rezultatele obţinute cu elevii la clasă, exemplul
învăţătorului din Sudriaş fiind cel mai concludent.
În Tabelul A, Radu–Onciulescu fac distincţie între şcoală de centru şi
una afiliată cu ajutorul prepoziţiilor cu şi la: precizarea „şcoală cu ...”
înseamnă „şcoală de centru”, iar „şcoală la ...” semnifică „şcoală afiliată”.
Când o localitate cu şcoală de centru sau una afiliată pierde aceste
determinative duce la concluzia fie că nu mai are şcoli afiliate, fie că
localitatea cu şcoala afiliată are, cel târziu din anul menţionat unitate şcolară
proprie. În plus, dacă în anul 1785 la o şcoală fostă afiliată apare menţionat
numărul elevilor frecvenţi ne duce cu gândul că, cel târziu din anul
1785/1786, localitatea respectivă are şcoală proprie. Aceeaşi concluzie
sugerează şi Tabelul C.
În schimb, numărul elevilor mai ales cel din anul şcolar 1791/92
menţionat la o localitate încă afiliată (din Tabelul C) nu mai are aceeaşi
semnificaţie, deoarece acel număr cumulează (însumează) totalul elevilor de
la şcoala de centru şi de la şcoala afiliată (şcolile afiliate) din anul de referinţă.

1034
Ibidem. Informaţia e preluată din serialul publicat de I. Boroş în „Foaia Diecezană”
(extras p. 9).
1035
Ibidem, p. 246-248: „B. Diarium al inspecţiilor lui Vasile Nicolici (1799)”. Nicolici a
vizitat şcolile din 242 de comune (localităţi) din 14 martie şi până în 14 august (1799), adică
zilnic câte 3-4 şcoli. Cele din protopopiatul Făgetului figurează la pagina 247.

538
A nu ţine seama de acest aspect ne conduce la concluzii eronate. Este cazul
localităţilor: Botineşti cu şcoala în Bujor la 1785 unde apare şi numărul 39
băieţi, frecvenţi în acel an; în 1791, Căpâlnaş (nr. crt. 111 p. 258) apare şcoală
de centru, cu Valea Mare şi Groşi şi cu 38 de băieţi frecvenţi, învăţător fiind
Mihai Tomici, iar la nr. crt. 286 p. 272, în acelaşi an, cu acelaşi învăţător şi cu
acelaşi număr de elevi frecvenţi figurează Groşi. Cazuri identice întâlnim, în
1791, şi în alte localităţi, pe care le omitem. Reţinem doar următoarele două
confuzii, tot din 1791. Prima: dacă în 1776 Gladna [pe atunci nu avea
determinaţiune Română, căci nu exista Gladna Germană sau Gladna
Montană] era şcoală de centru, cu satele afiliate Luncani, Jupâneşti, Zolt şi
Bucovăţ; în 1791 este menţionată singură, cu învăţătorul Ioan Predanovici şi
cu 36 de elevi frecvenţi; tot atunci Zolt are „Şcoală cu Gladna” (nr. crt. 703, p.
306) cu învăţătorul şi efectivul de elevi amintit. În plus, în 1795, Gladna are
şcoală cu Zolt. Iată cum ne poate deruta prepoziţia cu. Fărăşeşti (nr. crt. 235,
p. 268) este, în 1791, „cu Goizeşti şi Tomeşti”, are 21 elevi şi pe Vasile
Popovici ca învăţător, în timp ce şcoala din Tomeşti (nr. crt. 624, p. 301) este
afiliată celei din Goizeşti [nemenţionată în Tabelul C şi asimilată ulterior de
Româneşti], împreună cu şcoala din Fărăşeşti [care, în acest caz, nu e şcoală
de centru, ci una afiliată].
Sunt şi alte inadvertenţe şi omisiuni pe care numai un om al acestor
locuri le poate sesiza şi înlătura: confuzie (scriere greşită) între două localităţi
existente în zonă sau în Banat, cu toponime apropiate: Boteşti şi Băteşti,
Pădurani şi Pădureni; nu se menţionează deloc că Begheiu Mic ori Traian
Vuia sunt denumirile actuale ale fostelor sate Băseşti, respectiv Bujor/Bojur.
Or, noile denumiri figurează în Tabelul C numai la enumerarea alfabetică a
localităţilor, în toate celelalte cazuri, precum şi în Tabelul A se păstrează
formele Băseşti şi Bujor. Persistă şi confuziile dintre denumirile celor două
Ohabe: actuala Ohaba Lungă s-a numit, pe vremea (Austro) – Ungariei,
Ohaba Română/Românească (vezi formele: Oláh-Ohaba, Ohaba Lunga alias
Ohaba Rumunyaszka (în 1810), devenită din 1913 Hosszüszbadi (Ohaba
Lungă), când Ohaba Sârbească a devenit Ohaba Română. (Denumirea Ohaba
Sârbească se datorează faptului că proprietarul ei era sârb de origine, nu
pentru că locuitorii ar fi fost sârbi).
Pentru a înlătura dificultăţile amintite parţial, am apelat la Tabelul A.
Deşi datele de acolo sunt incomplete (nu sunt cuprinse toate localităţile) şi ele
produc confuzii, mai ales prin faptul că în primul an de menţionare şcoala de
centru este amintită cu şcoala ori şcolile care îi este afiliată (îi sunt afiliate)
până în anul şcolar 1801/02 inclusiv, cu toate că între timp în şcoala afiliată
(în şcolile afiliate) s-a înfiinţat unitate de învăţământ, cazul cel mai
concludent fiind la Drinova cu Jureşti. Copiii de vârstă şcolară din Jureşti
frecventau şcoala din Darova în 1791 şi numărul lor e menţionat în continuare

539
laolaltă cu cel de la şcoala din Drinova, deşi în 1801-02 (cel mai târziu) la
Jureşti era şcoală în sat.
În ciuda rezultatelor şi a confuziilor incomplete şi erorilor existente, se
pot face următoarele trei afirmaţii cu caracter de generalizare:
a) Din 1776 şi până în 1800, adică pe parcursul unui sfert de veac,
marea majoritate a localităţilor din protopopiatul Făget au reuşit să aibă şcoală
proprie;
b) Aproape toate şcolile rămase arondate la o şcoală de centru repetă
situaţia raporturilor pe linie bisericească, în sensul că localitatea cu şcoală
afiliată are şi parohia filie a parohiei din localitatea cu şcoala de centru: Bujor
(Traian Vuia) – Săceni; Drăgsineşti – Mâtnic, Fârdea – Hăuzeşti, Coşava –
Homojdia (ulterior Homojdia – Coşeviţa), apoi Coşava – Nemeşeşti, Margina
– Zorani, Sudriaş – Jupani, Jupâneşti – Baloşeşti.
c) În decursul anilor, s-a schimbat (şi va continua acest proces),
raportul şcoală de centru – şcoală afiliată, în sensul că o şcoală de centru
devine afiliata şcolii pe care, iniţial, a avut-o ea însăşi afiliată (Sărăzani –
Bârna) sau că nu se mai putea vorbi de cele două tipuri de şcoli/localităţi, ci
de una comună, după cum şi lăcaşul de cult devine unul singur pentru ambele
sate.
Şi Tabelul A, întocmit de Radu – Onciulescu (în care au transferat din
Tabelul C situaţia frecvenţei în anul şcolar 1785/86, atât cât e prezentată, cu
toate lacunele ei şi în care am introdus coloana Total, pentru o mai uşoară
comparaţie a frecvenţei elevilor de la diferite şcoli) ne dezvăluie câteva
caracteristici ale felului în care au participat copiii cu etate între 5 şi 10 ani,
apoi între 6 şi 12 ani la cursurile şcolare.

Tabel nr. 17 Dinamica frecvenţei elevilor între anii şcolari 1785/1786

și1801/1802

Nr Anul şcolar
. 1785-1786 1788-1789 1791-1792 1795-1796 1801-1802
Localitatea
crt Nr. elevi Nr. elevi Pro- Nr. elevi Nr. elevi Nr. elevi
. B F Total B F Total gresul B F Total B F Total B F Total
1. 2 3 4 5 6 7
1. Baloşeşti
Băseşti
3
2. (Begheiu - 32 6 6 12 6 5 11
2
Mic)
1 1
3. Băteşti 8 20 m. 8 6 14 5 11 16 6 20
2 4
1 1
4. Bârna 12 8 10 18 8 18
2 0
1 1 1
5. Bichigi 17 m. 5 20 7 6 13 3 15
7 5 2

540
 1
6. Boteşti 12
2
3
7. Botineşti 39
9
2 1
8. Brăneşti b. 9 32 7 5 12 5 15
3 0
9. Breazova
10. Bucovăţ
Bujor
1 2
11. (Traian b. 43 8 22 30 8 4 12
5 8
Vuia)
1
12. Bulza 18 9 8 17
8
Bunea 1 1 1
13. 17 7 4 11 30
Mare 7 5 5
1
14. Cladova - b. 9 21 6 8 14 8 7 15
2
1 1
15. Cliciova b. 21 6 3 9 7 6 13
1 0
1 1 1 1
16. Coşava b. 30 8 8 16 22
2 8 1 1
17. Coşeviţa
Coşteiu de
18.
Sus
Crivina de
19.
Sus
1
20. Curtea 8 10 18 5 21
6
Şcoală
1 1 2
21. Cutina 12 deschisă - 2 13 8 36
2 1 8
p. 290
Drăgsineşt 1
22. 7 8 15 5 15
i 0
Înv. a părăsit 1
23. Drinova m. 6 6 12 2 12
şc. 0
24. Dubeşti
1 3 1 1 1
25. Făget b. 50 5 20 32
9 1 5 5 7
26. Fărăşeşti 5 4 9
2 1
27. Fârdea m. 6 32 7 18 5 9 14
6 1
Gladna
28.
[Română]
1 1
29. Goizeşti m. 6 22 5 7 12 1 16
6 5
1 1 3
30. Groşi 8 27 40
9 0 0
31. Hauzeşti
32. Homojdia
1 1
33. Ierşnic 12 n. - 18 1 5 6 5 5 10
2 8
4
34. Jupani 44
4

541
 35. Jupâneşti
36. Jureşti
1 1 1
37. Leucuşeşti b. 7 17 4 6 10 26
0 4 2
38. Luncani m. 5 7 12 8 18 26 7 4 11
1 1
39. Margina b. 24 8 7 15 8 5 13
4 0
1
40. Mănăştur 9 24
5
Mâtnicu
41.
Mic
42. Nemeşeşti
1
43. Nevrincea 4 16
2
Ohaba 3 1 2 1
44. b. 45 - 24 9 24
[Lungă?] 0 5 4 5
Ohaba 1
45. 9 20
Română 1
Ohaba
46. Sârbă 8 6 14
[Română]
47. Pădureni 7 6 13
48. Petroasa
1 1
49. Pogăneşti m. 6 18 - 10 5 3 8
2 0
50. Poieni 6 4 10
51. Povergina 8 - 8 5 4 9
4 1 1
52. Răchita b. 5 48 5 20 9 24
3 5 5
Remetea
53.
Lunca
54. Româneşti
55. Săceni
56. Sărăzani
3 1 2 1 2
57. Sinteşti 42 b. 44 6 6 12 - 25
1 1 5 9 5
1 3 1 1
58. Sudriaş b. 45 9 11 20 20
5 0 0 0
Surducu 3 2
59. m. 5 38 9 15 24 3 28
Mic 3 5
60. Susani
2 1 1 1
61. Temereşti m. 42 3 15 18 26
6 6 2 4
62. Tomeşti 6 2 8
63. Topla
1
64. Zolt 13 26 8 4 12
3
65. Zorani

a) Mai ales pentru anul şcolar 1785/86, putem afirma că băieţii

constituiau majoritatea absolută a şcolilor, căci doar la Băteşti şi la Sinteşti
întâlnim fete şcolăriţe. În ceilalţi ani (pentru care avem date statistice) se

542
constată tendinţa de apropiere a ponderii, pe sexe, a frecvenţei, băieţii fiind,
totuşi, mai numeroşi decât fetele.
Numărul mai mare al băieţilor-elevi comparativ cu cel al fetelor-eleve
poate fi explicat, pe de o parte, prin concepţia că fetele trebuiau să-şi
însuşească cunoştinţe şi deprindere cu privire la modul în care trebuie
întreţinută gospodăria, nu scris-cititul, iar pe de altă parte pentru că ele puteau
fi folosite mai uşor în treburile casnice decât băieţii.
b) Cea mai bună frecvenţă a existat în anul şcolar 1791/92, ca în
următorii doi ani declinul ei să fie abrupt, puternic. După părerea noastră
fenomenul nu este întâmplător, el putând avea următoarea justificare: printre
măsurile întreprinse de împăratul Iosif al II-lea privind dezvoltarea
învăţământului naţional [primar] este şi cea care din 17861036 obliga pe
susţinătorii şcolilor să încheie un contract (în 4 exemplare) cu
învăţătorul/învăţătorii din acea localitate în care să fie menţionate obligaţiile
celor două părţi. Mai ales marii proprietari de pământ au refuzat, sub diferite
pretexte, să pună în aplicare dispoziţia imperială. Totuşi, Radu–Onciulescu
menţionează (Tabelul A.) că învăţătorul din Groşi a semnat contract în 1788;
tot atunci, şi cel de la Cutina. În total, menţionează 24 de localităţi care s-au
conformat dispoziţiei lui Iosif II, în 1788. Fiind nou introdus, şi învăţătorul şi
comunitatea (moşierul) şi părinţii şcolarilor erau mai exigenţi în îndeplinirea
obligaţiilor proprii, precum şi ale celeilalte părţi1037. De regulă, contractul era
încheiat pe trei ani de zile. Condiţiile concrete din protopopiatul Făget - sate
mici, sol puţin productiv, predominarea agriculturii de subzistenţă, nivelul
scăzut de conştiinţă civică al locuitorilor etc. au făcut zona puţin atractivă
pentru învăţători cu dragoste faţă de meserie ş.a.- au condus, în mod cert, la
neîndeplinirea în totalitate a obligaţiilor prevăzute în contract, consecinţa fiind
cea pe care am menţionat-o deja: scăderea vertiginoasă a frecvenţei şcolare,
numărul tot mai mic de copii şcolarizaţi.
c) Se subînţelege că şcolile de centru care au una sau mai multe şcoli
afiliate apar cu un număr de elevi frecvenţi proveniţi din toate localităţile, nu
doar din cea proprie cu frecvenţă bună. Şcoli singure cu frecvenţă bună apar
Făget, Temereşti şi, mai ales, Sinteşti.
d) În anul şcolar 1791/92 întâlnim şi primele calificative acordate de
către directorii şcolari învăţătorilor asistaţi (probabil la examenul de sfârşit de

1036
Ibidem, p. 157.
1037
Pentru o mai bună edificare cu privire la conţinutul unui astfel de contract, doritorii pot
consulta Anexa nr. 2 , care reproduce obligaţiile pe care şi le asumă comunitatea politică
locală (primăria) Coşava faţă de învăţător în noiembrie 1853, precum şi cerinţele ei faţă de
îndatoririle învăţătorului în exercitarea misiunii sale şcolare şi extraşcolare. În contract,
formulările îşi schimă funcţia (locul), pretenţiile primăriei devin asumări proprii ale
învăţătorului, iar angajamentele primăriei devin obligaţii ale acesteia faţă de dascăl.

543
an şcolar). Semnificaţia e următoarea (calificativele sunt de origine latină):
b.<bonus „bun” (bine); m.<mediocris, „mijlociu” [suficient]; malus<malus,
„rău” [insuficient, necorespunzător]; n.<nullus, „nul” [total necorespunzător].
În termenii actuali de promovare a elevilor, erau două calificative de
promovare (bonus şi mediocris) şi două de nepromovare (malus reprezentând
corigenţa, nullus, repetenţia). În ce-i priveşte pe învăţători, învăţătorii cu
calificativul b. sau m., sunt corespunzători, deci pot fi menţinuţi în continuare
în funcţie, cei cu malus trebuiau să urmeze cursuri profesionale ori să fie din
nou supuşi verificării lor de către inspector/director şcolar, iar cei cu
calificativul nullus nu mai pot funcţiona în învăţământ.
Calificativul „bun” l-au primit învăţătorii din Brăneşti, Bujor (Traian
Vuia), Cladova, Cliciova, Coşava, Făget, Leucuşeşti, Margina, Ohaba,
Răchita, Sinteşti şi Sudriaş. Dacă ne uităm la frecvenţă, toţi aceştia au avut o
frecvenţă bună a elevilor, atât în anul şcolar 1791/92, cât şi în cei următori,
chiar dacă după 1791 era mai mică. Învăţătorul din Ierşnic (Moise Calina) este
unicul învăţător apreciat ca total necorespunzător (nullus).
Ceilalţi învăţători au fost apreciaţi ca fiind cu rezultate satisfăcătoare.
Pentru o cunoaştere mai amănunţită a situaţiei învăţământului din
protopopiatul Făget la anul 1785 reiau analiza din acel an.
În 1785, Curtea de la Viena a dorit să afle care este situaţia reală a
învăţământului trivial la zece ani de la înfiinţarea lui în Banatul civil
(Provincial), dat spre administrare Ungariei în anii 1778 –1779. În acest scop,
a fost întocmit un chestionar amănunţit intitulat Tabella generalis (vezi
Anexa Nr. 2). Considerăm Tabelul un chestionar pentru că în el se cere
justificarea/motivarea fiecărui răspuns la întrebările ce se cereau. Tabelul–
chestionar trebuia întocmit de către conducerea comitatului pentru toate
şcolile greco-orientale din comitatul respectiv. De aceea din Tabel am selectat
- cu caracter ilustrativ - o parte din localităţile comitatului Caraş aparţinătoare
în prezent protopopiatului Făget, chiar dacă unele din ele au fost puse (după
1785), cătva timp, sub ascultarea episcopiei Aradului. De asemenea, întrucât
chestionarul era redactat în limba latină, pentru un mai uşor comentar al
fiecărei coloane, am atribuit fiecărei coloane un număr sau un număr urmat de
o literă.
Coloana 1 cuprinde numele localităţii; din coloanele 2 şi 3 aflăm în
care localităţi au existat sau urmau să fie înfiinţate edificii şcolare şi
învăţămănt trivial în anii 1764/1776 şi dacă acestea există în 1785 (col.3).
Coloanele 4 , 5 şi 6 privesc numai localităţile în care exista edificiu şcolar în
1785, din ce fel de material este construit, câte încăperi are şi care este
destinaţia fiecăreia (col.5) , precum în ce stare se află (bună ori mediocră).
Bănuim că în coloana 5 erau incluse atât sala de clasă, cât şi locuinţa
învăţătorului nu numai aceasta din urmă cum rezultă din răspunsurile date

544
acolo unde învăţătorul avea locuinţă (cameră/ camere, bucătărie şi cămară).
Pentru situaţia din protopopiatul Făget, deosebit de importante sunt coloanele
7, 8, şi 9: col.7 cuprinde localităţile prevăzute a avea învăţământ şi clădire
şcolară în 1774 şi nu au în 1785. În consecinţă, trebuia menţionată cauza
pentru care nu există ea în 1785: a existat, dar s-a ruinat ori n-a fost construită
deloc (col.8). Din col.9 aflăm dacă mai există învăţămănt în acea localitate,
chiar dacă nu există edificiu şcolar propriu.
Coloanele 10 şi 11 se referă la retribuţia învăţătorului, sub cele două
forme practicate atunci: în ,,bani gata”(florini şi creiţari, 10a, 10b) şi în
produse (,,naturalii”) [10c, d, e, f, (F).] sub formă de: grăunţe (porumb şi
grâu) [măsurate în unităţi de capacitate numite meţi, adaugă Radu-
Onciulescu], care cu fân şi orgii [= metri steri, nu stănjeni, cum afirmă Radu-
Onciulescu] de lemne. Coloana 11 (cu cele două subdiviziuni, teren intravilan
şi teren extravilan măsurate în iugăre) este şi importantă şi confuză.
Importantă, pentru că se cere să se menţioneze pentru câte iugăre poate
asigura şcoala/învăţătorul gunoi (bălegar) spre a le fertiliza; confuză pentru că
nu ştim dacă suprafeţele indicate sunt date sau nu învăţătorului spre a le
cultiva şi a folosi în interes propriu produsele obţinute. Deci, din această
coloană aflăm preocuparea autorităţilor austriece de a folosi gunoiul de grajd
ca îngrăşământ (natural), spre a spori rodnicia pământului în loc de a se folosi
,,rotaţia culturilor”, lăsând o parte din pămăntul arabil să se ,,odihnească” prin
înţelenire câţiva ani spre a se reface structura lui productivă.
Coloana 12 cuprinde numele localităţilor filii, care îşi trimit copiii la
şcoală în localitatea- mamă, în care există şcoală. De fapt, această coloană
oglindeşte situaţia din 1774, căci sunt menţionate filiile şi în cazul în care în
localitatea–materă nu mai există învăţămănt în 1785.
În sfârşit, din coloana 13, cu subdiviziunile a, b, c, d, aflăm
propunerile comisiei comitatense care a întocmit Tabelul cu eventualele
modificări ale reţelei şcolare propuse în 1774, evident cu modificarea în bine
a reţelei respectând clasificarea existentă a fiecărei şcoli-mamă cu filiile ei
(dacă le are).
Se propune ca filiile Coşteiu (de Sus), Brăneşti şi Crivina din filii să
devină şcoli de centru (13a). Argumentele sunt următoarele (13b): de la
Coştei şi până la şcoala de la Sinteşti copiii parcurg un drum,,incomod” timp
de trei ore; tot aşa e distanţa de la Crivina la Curtea. În schimb, de la Brăneşti
şi până la Coşava, este o cale de doar două ore. Aceste localităţi fiind mici, nu
pot îndeplini condiţia (cerinţa) ca să aibă singure cel puţin 100 de case. De
aceea trebuie să li se arondeze alte localităţi vecine, ca filii (13c). Astfel,
Coşteiului i se vor da localităţile Nemeşeşti şi Coşeviţa; Brăneştiului,
Jupâneşti şi Baloşeşti, iar şcoala de la Crivina va avea ca filii Pietroasa, Poieni
şi Fărăşeşti. Argumentul principal este distanţa mică dintre şcoala de centru şi

545
filii, precum şi imposibilitatea ca vreuna din filii să-şi poată înfiinţa şcoală
proprie (13d).
În cele ce urmează ne vom opri cu precădere numai asupra reţelei
şcolare aşa cum era ea concepută în 1774 şi cum a fost ea în 1785, precum şi
cum a fost prefigurată în viitor spre a o compara cu existenţa ei, de fapt, între
1785-1800. Dintre toate, în 1785 a existat învăţămănt cu edificiu propriu
numai la Coşava şi Furdia (Fârdea).
Localităţile cu şcoală-mamă (de centru) în 1774 şi în care nu a mai
existat clădire în 1785 din cauză că,, din nepăsare a o repara, ea s-a prăbuşit”
au fost în 1785 : Făgetul Român, Curtea, Cladova, Cutina.
Nu a fost construită clădire şcolară în localităţile Sinteşti, Gladna
[Română], Dubeşti, Ohaba Română (Ohaba Lungă), Cliciova, Sudriaş,
Răchita. Nu am întâlnit situaţia şcolilor de centru: Bujor [Traian Vuia];
Botineşti; Sărăzani; Jureşti. Deşi n-au şcoală proprie, în 1785 se desfăşoară
învăţămănt în Făgetul Român, Sinteşti, Curtea, Răchita, Cutina.
Tabella generalis are un fel de anexă cu şapte coloane care cuprind
următoare informaţii:
Col 1: Localităţile care au edificiu şcolar (deci au şcoală de centru) în
1785.
Col 2: Localităţile–filii ale fiecarei localităţi cu şcoală în 1785.
Col 3: Localităţile în care se desfăşura învăţămănt în 1785 şi cele
propuse în 1785 a avea şcoală proprie (deci, de a nu mai fi filii).
Col 4: Denumirea filiilor fiecăreia din şcollie de centru.
Col 5: Numărul total al caselor de la fiecare şcoală (dacă este singură)
sau al şcolii de centru cu toate filiile ei.
În baza rezultatelor incluse în col.5 se stabileşte clasa [categoria] şcolii
(col.6), în funcţie de care se calculează salariul cuvenit învăţătorului sau, după
caz, subvenţionarea ei (dacă are mai puţin de 100 de case) în col. 7.
Iată cum se prezintă Tabelul sinoptic al şcolilor din protopopiatul
Făget (cu localităţile ce-i aparţin în prezent)- vezi Tabelul Nr. 18.
Tabelul impune căteva precizări.
Ca şi parohiile, şi şcolile (de centru cu filiile fiecăreia) erau
ierarhizate în trei clase, în funcţie de numărul caselor. Ca să fie înfiinţată o
parohie (deci şi o şcoală de centru cu filiile ei) trebuie ca ea să cuprindă cel
puţin o sută de case, considerentul fiind următorul: atât confesiunea cât şi
învăţământul confesional sunt susţinute material şi financiar de către
credincioşi. Or, dacă ei sunt puţini la număr, nu pot face aşa ceva, la nivelul
cerinţelor impuse de către organele superioare bisericeşti, respectiv de stat.
Cele trei clase sunt următoarele: între 100 şi 300 case, parohia/şcoala
este de clasa a III-a; între 301 şi 500 case, parohia/şcoala este de clasa a II-a,
iar dacă numărul caselor depăşeşte 500, este de clasa I. Parcurgând vizual

546
Tabelul, constatăm că acest criteriu nu este respectat întru totul. Temereşti cu
filiile sale, deşi are 382 de case (mai mult decât Făget sau Bujor/Traian Vuia),
este de clasa a 3-a , nu a doua, cum prevedeau instrucţiunile.
În ceea ce priveşte şcolile din Cladova, Cutina şi Leucuşeşti care nu
au filii, găsim justificarea în Tabella generalis, coloanele 13b, d: fiecare
localitate are un număr de case care să-i permită să aibă singură şcoală şi, în
plus, în apropierea ei nu există localitate mică ce necesită afilierea.
Dar, Tabella generalis este cu mult mai importantă din alte puncte de
vedere, în primul rând în privinţa respectării de către autorităţile în drept a
propunerilor făcute în baza experienţei de zece ani de existenţă a
învăţământului trivial la românii din Banatul civil.
În monografia lor, Petru Radu şi Dumitru Onciulescu reproduc trei
documente (parţiale ca informaţii despre şcolile existente în anii şcolari
amintiţi şi de aceea nu putem face o evaluare generală despre respectarea
propunerilor înaintate de către comitatul Caraş) pe care se cuvine să le
raportăm la Tabella generalis. Cu toate acestea şi în ciuda faptului că cei
doi autori au urmărit mai ales frecvenţa elevilor, putem formula câteva
observaţii:
Documentul I, (pp. 238-242) menţionează localităţile în care se
cunoaşte numărul elevilor frecvenţi în anul şcolar 1788-1789. Din
protopopiatul Făget sunt amintite 5 : întrucât frecvenţa elevilor se calcula la
nivelul şcolii- mamă, nu de filie, indirect aflăm că în ele a existat/a funcţionat
învăţământ. La Groşi ,,deschis [şcoală], fără raport”. În 1785, Groşi era
propus filie la Bulza [care trebuia să întocmească darea de seamă, numai că
Bulza nu este cuprinsă în acest document]. Rezultă, indirect că şcoala din
Bulza desfăşura activitate didactică. Temereşti fiind filie la Sinteşti, nu poate
fi apreciat în nici un fel. În schimb la Coşteiu [de Sus], cu filia Nemeşeşti,
cursurile încă nu au început. (Abia în anul şcolar 1795/1796 Coşteiu de Sus
figurează cu şcoală). Faptul că Mănăştur figurează cu elevi dovedeşte că el
s-a constituit din filie la Răchita în localitate cu şcoală proprie, dar, în
Documentrul II e tot filie la Răchita. Cutina, care avea unitate de învăţământ
proprie, deşi nu a înaintat raportul frecvenţei elevilor se considera că are
,,deschis[ă] şcoală”.
Documentul II (pp. 242-244) care oglindeşte situaţia învăţământului
la finele anului şcolar 1791-1792 este deosebit de important pentru că ne
dovedeşte că o serie de filii au devenit şcoli de sine stătătoare. Este cazul
localităţilor Bichigi, Băteşti, Sinteşti; multe dintre ele au avut filii: Bârna cu
Sărăzani; Drinova cu Jureşti; Drăgsineşti cu Mâtnic; Ierşnic cu Topla;
Goizeşti cu Tomeşti şi Fărăşeşti; Surducu Mic cu Botineşti. Constatăm şi alte
situaţii: dacă în 1785 Gladna [Română] avea ca filie Zolt, în 1791-1792,
Zoltul era şcoală de centru şi Gladna i-a devenit filie; Cutina din şcoală de

547
sine stătătoare a devenit filie la Cladova; Remetea [Luncă] din filie a
Păduraniului a devenit filie a şcolii din Leucuşeşti etc.
Pe scurt, cele mai multe transformări în reţeaua şcolară s-au produs
între anii 1785-1791, urmarea fiind o mai bună aşezare a învăţământului
trivial, denumit naţional, căci predarea s-a făcut în limba vorbită de către cei
mai mulţi şcolari.
Anului şcolar 1795-1796 i-au fost rezervate cele mai puţine informaţii
în Documentul III (p.245). Totuşi, aflăm că în acel an de învăţământ filiile
şcolii din Făget, Băseşti (Begheiu Mic) şi Povergina figurează cu şcolari
proprii, de unde concluzia că şi în aceste două localităţi copiii cu vârsta între 6
şi 12 ani frecventau şcoala din satul natal.

Tabel Nr. 18 -Reţeaua şcolară din protopopiatul

Făget propusă în anul 1785
Localităţi cu Localităţi Localităţi Localităţi Nr. Clasa Are nevoie de
edificiu filii propuse în propuse filii total al şcolii cu subvenţie?
şcolar în în 1785 1785 pentru în 1785 caselor filiile ei
1785 a fi şcoală
de centru
Făgetul Povergina,Bic 372 a 2-a
Român higi, Băseşti,
Băteşti
Sinteşti Temereşti, 382 a 3-a
Margina,
Zorani
Coşteiu [de Nemeşeşti, 88 a 3-a Cu subvenţie
Sus] Coşoviţa
Gladna Drăxineşti, 268 a 3-a
[Română] Zolt, Luncani
Coşava Breazova, 191 a 3-a
Homoşdia
Brăneşti Baloşeşti, 131 a 3-a
Jupâneşti
Curtea Româneşti, 289 a 3-a
Goizeşti,
Tomeşti
Crivina Petroasa, 178 a 3-a
Poieni,
Fărăşeşti
Furdea Hauzeşti, 410 a 2-a
Mutnic,
Bucovăţ
Pogăneşti Bârna, 262 a 3-a
Jureşti,
Boteşti,
Drinova
Bojur/Bujor Surduc [Mic], 322 a 2-a
(Traian Botineşti,
Vuia) Sărăzani
Bulza Groşi 124 a 3-a
Dubeşti Topla, 222 a 3-a
Ierşnic,
Ohaba Lungă

548
 Ohaba Bruznic, 286 a 3-a
Serbească[ Zabalţ
Romănă]
Cliciova Nevrincea, 325 a 2-a
Susani
Sudriaş Jupani, 225 a 3-a
Săceni
Răchita Monoştor 219 a 3-a
Gladova/Cl 103 a 3-a
adova
Cutina 103 a 3-a
Leucuşeşti 169 a 3-a
Pădurani Bunea 176 a 3-a
[Mare],
Remetea
[Lunca]

Sursa: ,,Foaia diecezană”, an XXIX, 1914, nr. 44 din 2/15 noiembrie pp.6-7.

549
 CAP. II. ÎNVĂȚĂMÂNTUL DIN PROTOPOPIATUL
FĂGET ÎNTRE 1800-1867
Dacă anul 1801 nu are decât semnificaţia simbolică de a indica
începutul unui secol nou (al XIX-lea), anul 1867 marchează un eveniment
deosebit de important în evoluţia Imperiului habsburgic şi, implicit, în istoria
învăţământului confesional românesc din Banat: prin crearea dualismului
austro-ungar/a Austro-Ungariei, Banatul civil aparţine Ungariei, fiind
reanexat la Ungaria încă în anul 1860.

I. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ACESTEI

PERIOADE
Din punct de vedere politic şi administrativ, protopopiatul Făget făcea
parte din Ungaria până în anul 1849, când, pentru a recompensa fidelitatea
sârbilor faţă de împărat, luptând alături de trupele austriece împotriva
revoluţionarilor maghiari în anii 1848-1849, a fost creată de Voivodina
Sârbească şi Banatul Timişan/Timişorean şi s-a recunoscut ridicarea şefului
Bisericii Ortodoxe Sârbe de la rangul de mitropolit al Carloviţului la cel de
patriarh. În paralel, în întregul Imperiu habsburgic (deci, şi în Ungaria) s-a
instaurat regimul absolutist. În 1860, prin „Constituţia din octombrie” se
desfiinţează regimul absolutist şi se introduce regimul liberal. De asemenea,
se desfiinţează Voivodina Sârbească şi Banatul civil care revine la Ungari, ca,
în 1867, în urma altor insuccese pe câmpul de luptă, Curtea de la Viena să fie
constrânsă să împartă puterea politică şi administrativă cu Ungaria, creând
dualismul austro-ungar. Franţ Iosif a rămas împărat al Austriei, fiind
recunoscut din nou rege al Ungariei;
Din punct de vedere ideologic, prima jumătate a secolului al XIX-lea
este dominată de iluminism. Dacă în a doua jumătate a veacului anterior
iluminismul a luat forma absolutismului luminat în Imperiul habsburgic
(reprezentat prin împărăteasa Maria Terezia şi de fiul său Iosif al II-lea),
acum, sub influenţa ideilor Revoluţiei Franceze, el pătrunde şi în rândurile
intelectualilor români.
Nicolae Bocşan distinge trei generaţii de iluminişti în sânul
intelectualilor români bănăţeni: a) Generaţia de început, care pune accent pe
rolul şcolii şi al tiparului în ridicarea culturală a poporului, mărginindu-se mai
ales în a traduce manuale, regulamente şi ordonanţe şcolare din limba
germană în limba română; b) Generaţia luminătorilor, care îmbină ideile
generale ale iluminismului cu militantismul naţional al Şcolii Ardelene,
punând bazele unei prese româneşti şi a învăţământului pedagogic în limba
română (Preparandia de la Arad, 1812); c) Generaţia înfăptuitorilor care

550
apropie iluminismul românesc de cel european1038. Ea participă activ la viaţa
politică şi la Revoluţia de la 1848-1849, în dorinţa de a obţine eliberarea
naţională [în cadrul Imperiului habsburgic] pe tărâm religios, politic, social,
cultural etc.
Legislaţia şcolară a adus câteva elemente noi, prin cele două legi noi
importante: cea din 1806 (Nova ratio educationis publicae – Noua
reglementare/organizare a învăţământului public) şi cea din 1828, care aduce
unele modificări legii din 1806 pentru a putea fi aplicată şi în Banat. (Iniţial,
ea viza numai Maramureşul, Bihorul şi Ardealul1039.)
- Şcolilor săteşti poporale sau triviale li se spune acum şi şcoli
vernaculare sau naţionale, pentru că în ele se folosea, ca limbă de predare,
limba populaţiei respective;
- Programa şcolară şi manualul (catehismul) rămân cam aceleaşi,
noutatea reprezentând-o abecedarul care avea pe o pagină textul scris în limba
maternă, pe pagina corespunzătoare (de pe aceeaşi faţă a cărţii), în limba
maghiară;
- Învăţătorul conducea două clase (grupe de elevi, după nivelul de
cunoştinţe): clasa I „începătorii”, care frecventau şcoala după amiază şi clasa
a II-a, împărţiţi în două divizii: „silabitorii” şi „avansaţii” (cititorii). Aceştia
aveau orele înainte de amiază;
- Şcolile fiind confesionale, organele bisericeşti exercitau controlul
asupra procesului de învăţământ (preotul ca director şcolar, episcopul în
calitate de organ de control suprem în eparhie);
- Se desfiinţează postul de director şcolar de la Timişoara, şcolile
confesionale bănăţene trecând sub îndrumarea inspectorului general de la
Oradea (Districtul literar-şcolar de la Oradea).
- În 1833, şcolile săteşti cu un singur învăţător devin şcoli cu trei clase,
corespunzătoare celor trei grupe: începătorii (cl. I); silabitorii (cl. II),
avansaţii/cititorii (cl. III).
Probabil pentru că legătura dintre inspectoratul şcolar general orădean
şi şcolile confesionale româneşti bănăţene se făcea cu dificultate, în 1812 se
revine în Banatul civil la vechea formă districtuală cu deosebirea că acum nu
este un singur inspector/director pe întregul Provincial (cum era, de pildă
Teodor Iancovici), ci fiecare comitat îşi avea director şcolar propriu. În
comitatul Caraş, din care făcea parte protopopiatul Făgetului, au funcţionat
următorii directori districtuali: sârbul Moise Arşici (1812-1816), românul Ioan
Mihuţ, fost profesor de pedagogie la Preparandia din Arad (1816-1835),

1038
Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla,
Timişoara, 1986, pp. 177-181.
1039
I. Georgescu, op.cit., p. 128.

551
sârbul Uroş Volici (1835-1845) şi românul Maxim Pascu (1845-1849), cu o
întrerupere în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, când este înlocuit prin
tânărul Vicenţiu Babeş, profesor al Preparandiei şi adept al revoluţiei.
În timpul existenţei Voivodinei Sârbeşti (1850-1860) politica şcolară
trece din nou sub autoritatea Vienei, care înlocuieşte limba maghiară cu cea
germană în şcolile populare; de asemenea, înlătură controlul bisericii asupra
şcolii, punând în locul lui pe cel civil. Director şcolar ajunge Constantin
Ioanovici (Ianovici) din Timişoara.
După 1860, când Banatul civil este iarăşi alipit la Ungaria, Consiliul
Locumtenenţial anulează modificările introduse de împărat în deceniul
anterior: reintroducerea învăţământului maghiar în şcolile săteşti, eliminând
studierea limbii germane; readuce întregul învăţământ vernacular sub
autoritatea Bisericii (decizia din 15 ianuarie 1862): „Şcoalele poporale mai
aproape să se alipească bisericii şi aşa zicând să se îmbine laolaltă acelea
[=şcolile] cu aceasta [=biserica]”1040.
Prin mai multe ordine, Consiliul Locotenenţial aduce precizări mai
detaliate în ce priveşte obiectele de studiu (care rămân cam aceleaşi): care este
volumul de cunoaştere pe care trebuie să-l aibă elevii din fiecare clasă; se
editează manuale şcolare, care înlocuiesc cărţile bisericeşti folosite până
atunci; frecvenţa devine obligatorie, învăţătorul având obligaţia de a
consemna zilnic absenţele fiecărui elev şi să înainteze lunar primarului lista cu
elevii absenţi ca să fie luate măsuri împotriva părinţilor acestor elevi; durata
anului şcolar (10 luni) şi structura sa (2 semestre, urmat fiecare de examen
public, cel din vară fiind esenţial) rămân nemodificate; lista materialului
didactic obligatoriu sunt doar câteva din măsurile promovate după 1860.
5. O deosebită atenţie s-a acordat pregătirii ştiinţifice şi metodice a
învăţătorilor, în acest scop înfiinţându-se, la Arad, Preparandia (Şcoala
normală) cu limba de predare română. Iniţial, pregătirea viitorilor învăţători a
durat 15 luni; în 1814 cursurile au fost prelungite la doi ani, iar mai târziu, la
trei ani.

II. DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI. ASPECTE GENERALE

Din cele de mai sus rezultă că, din punct de vedere politic, între 1801-
1867 protopopiatul Făget s-a aflat sub autoritatea (administraţia) maghiară
(1801-1850 şi 1861-1867) şi sub cea austriacă (formal sârbească) (1850-
1860), fiecare dintre acestea două având consecinţe importante de ordin
religios şi şcolar asupra românilor din Banatul civil, consecinţe care reflectau,
de fapt, raportul de forţe dintre împărat şi maghiari, în fiecare din cele două
etape.

1040
V. Ţîrcovnicu, Contribuţii..., p. 126.

552
 De pildă, în 1812 şcolile naţionale (vernaculare) trec sub autoritatea
deplină a susţinătorilor lor legali, care era, pe atunci, Biserica greco-
răsăriteană, recte Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În noile condiţii, s-a
desfiinţat autoritatea Districtului literar-şcolar de la Oradea (formă maghiară
de organizare a învăţământului din întreaga Ungarie) şi s-a revenit la vechea
formă comitatensă a inspectoratului/directoratului şcolar. Evident, Carloviţul
a numit ca inspector şcolar în comitatul Caraş (districtul şcolar Lugoj-
Caransebeş) un sârb, în persoana lui Moise Arşici. Ajuns responsabil al
învăţământului primar (vernacular) într-un mediu social (ortodox) exclusiv
românesc, fiind străin de aceste locuri şi necunoscând limba română, era
firesc ca el să nu facă faţă cu succes atribuţiilor sale, ceea ce a determinat
mitropolia să-l înlocuiască cu românul Ioan Mihuţ. În conducerea sa de
aproape două decenii (1816-1835, când moare) au fost aplicate mai multe
măsuri care au condus la mai buna cunoaştere a stării învăţământului la nivel
de district şcolar şi din fiecare şcoală, fiind urmată de măsurile
corespunzătoare:
- În 1871, întocmeşte „Prothocolum Visitationale” care oglindeşte
pregătirea pedagogică reală a învăţătorilor din subordinea sa. Aşa aflăm că
dintre cei 240 de învăţători aflaţi în funcţiune în acel an, numai 47 erau
„preparaţi”, adică absolvenţi ai Preparandiei1041.
- Foarte probabil că din timpul său s-a introdus obligativitatea ca
fiecare unitate şcolară să-şi întocmească „Protocolul circularelor” în care să
fie copiate toate ordinele circulare primite de la districtul şcolar1042, precum şi
diverse situaţii şcolare proprii (mai ales cele care reprezentau răspunsuri la
ordinele primite): situaţia manualelor (care erau gratuite şi date elevilor spre a
le folosi la clasă), frecvenţa elevilor, promovabilitatea la sfârşitul fiecărui
semestru (februarie şi, îndeosebi, iulie-august) ş.a. Cunoaștem protocoale cu
circulare pe linia de învăţământ doar de la Curtea (începând cu anul 1843)1043
şi de la Făget (din 18541044 deoarece filele cu cele anterioare au fost rupte şi

1041
Ilie Istodorescu, Învăţământul pedagogic timişorean între 1777-1918, în „Studii de
istorie a Banatului”, an. VIII, Timişoara, 1982, p. 68.
1042
De fapt, districtul şcolar trimitea (sub formă manuscrisă) un singur ordin în fiecare
protopopiat, ordin care era trimis (printr-un itinerar bine stabilit) fiecărei şcoli pentru a-i fi
copiat conţinutul şi trimis apoi următoarelor unităţi de învăţământ, ca, în final, acel ordin să
revină la protopopiat, unde trebuia îndosariat şi păstrat.
1043
Protocolul („Registrul şcolar” pe anii 1843-1863) a fost întocmit de către învăţător şi în
momentul de faţă se află în arhiva şcolii din Curtea.
1044
Vezi AParF., Protocol…, ord. circ. nr. 1/1854Ep. din 28 decembrie 1853 în care se
dispune ca până la 15 februarie să fie scoase din arhive şi din protocoalele circularelor (prin
ruperea filelor respective) toate ordinele şi circularele din timpul revoluţiei, „care sunt pline
de urâte şi neprieteneşti (sic!) rostiri ce ating parte cârmuirea împărăţie[i] şi a tot pre[a] înalţi

553
distruse, conform dispoziţiilor guvernatorului Coronini, care dorea să nu se
mai păstreze niciun document din anii Revoluţiei de la 1848-1849).
- Şi salarizarea învăţătorilor s-a îmbunătăţit, începând din anul 1816:
învăţătorii de clasa I (din localităţile mari) primeau 80 florini „bani gata”, cei
de clasa a II-a (din localităţile mijlocii), 60 florini, iar cei de clasa a III-a (din
localităţile mici), 50 florini. În schimb, „naturaliile” (plata în natură) se fixau
printr-o înţelegere (contract) între învăţător şi comunitate, deci variau de la o
localitate la alta1045.
- Să reţinem şi următorul aspect: până în octombrie 1895, când s-a
introdus starea civilă, protocoalele (registrele) bisericeşti erau singurele
documente oficiale privind naşterile, căsătoriile (cununiile) şi decesele
locuitorilor, care erau completate – la ortodocşi – în limba slavonă sau în
limba română, limbi necunoscute autorităţilor maghiare, atât în ce priveşte
conţinutul, cât şi grafia. Or, ele aveau tot mai mult nevoie de aceste
informaţii, de la un an la altul, iar piedicile erau insurmontabile, deoarece
preoţii ortodocşi nu cunoşteau – în majoritatea lor – limba maghiară. De
aceea, după 1820, au cerut preoţilor să le înainteze, la începutul fiecărui an
calendaristic, còpii de pe matricolele amintite cu situaţia din anul abia
încheiat, dar în limba maghiară. La început, asemenea còpii au fost întocmite
la reşedinţa plăşii ori a comitatului de către persoane care cunoşteau atât
limba română ori sârbă, cât şi cea maghiară, ca Articolul de Lege (Legea) nr.
6 din 1840 să precizeze (în paragraful/articolul 1) obligativitatea preoţilor de a
completa amintitele protocoale numai în limba maghiară, termenul limită
până la care să se treacă la aplicarea legii fiind anul 1844. De asemenea,
preoţii şi învăţătorii devin obligaţi să redacteze numai în limba maghiară toate
documentele oficiale către autorităţile de stat. Uşor de dispus, dar greu de
îndeplinit, pentru că nici preoţii, nici învăţătorii (îndeosebi cei mai în vârstă)
n-au studiat limba maghiară în timpul şcolii. În plus, mitropolia sârbească
invoca privilegiile ce i-au fost atribuite prin Diploma leopoldină din 1690 şi
dreptul deplin acordat în 1812 de către statul maghiar susţinătorilor şcolilor
vernaculare în ce priveşte funcţionarea acestora. Neţinând seama de aceste
revendicări, Consiliul Locotenenţial precizează din nou obligativitatea
aplicării şi de către pravoslavnici a Legii Nr. 6/18401046. Salvarea ortodocşilor

fraţi a[i] Pre[a] Strălucitei Case împărăteşti”, deoarece „aceste ţirculare şi scrieri pot cu
vremea clerul cel tânăr săl (sic) strice”.
1045
V. Ţârcovnicu, Contribuţii..., p. 66.
1046
Vezi APtF. Protocol Curtea, ord. circ. nr. 2Ep. din 21 februarie 1845, filele 85-86. În
ciuda acestei dispoziţii ultimative, episcopul de Timişoara Jivcovici (Živković) a ordonat ca
preoţii români să completeze matricolele „ca înainte” (în limba română sau în cea
slavonă/sârbă) „pentru a nu face greşeli”, datorită necunoaşterii scrierii şi limbii maghiare.
(Loc. cit., ord. circ. nr. 1 Prot.[opopiat] din 26 februarie 1846, f. 92.)

554
au fost evenimentele din 1848-1849, care au împins pe plan secund
necesitatea respectării Legii Nr. 6.
Nu cunoaștem conţinutul raportului şi nici concluziile MCPI, dar, în
niciun caz, raportul nu putea evidenţia neajunsurile grave ale învăţământului
vernacular românesc căci, în acest caz, Dimitrie Ioanovici s-ar fi descalificat
pe sine însuşi, dată fiind calitatea sa de „consilier scholastic” al Consistoriului
eparhiei Timişoarei.
Probabil de aceea, ca să cunoască mai corect adevărata stare a
învăţământului, pentru a asista la examenul de sfârşit de an şcolar 1863/1864
la toate şcolile triviale româneşti din eparhia Timişoarei, a fost recrutat de
către Consiliul Locotenenţial al Ungariei Constantin Ioanovici, cel care
cunoştea problematica învăţământului românesc bănăţean din anii 1851-1860,
pe când era „inspector al şcoalelor naţionale româneşti din întregul district
bănăţean”. Numirea sa a fost adusă la cunoştinţa Consistoriului eparhial
timişorean prin rescriptul Consiliului din 12 mai 1864 Nr. 40585. De îndată,
Consistoriul emite o circulară către protopopii care au pe teritoriul tractului
lor şcoli româneşti, în care, pe lângă îndătinatul îndemn ca să acorde atenţia
cuvenită reprezentantului MCIP, le cere ca ei, protopopii, să inspecteze urgent
şcolile [româneşti], să verifice frecvenţa şi cunoştinţele elevilor şi să ia toate
măsurile pentru ca preoţii, antistia comunală, învăţătorii şi elevii să fie oricând
pregătiţi pentru desfăşurarea examenului în condiţii cât mai bune. Examenul
va începe la 25 mai (calendarul vechi).
La rândul său, şi protopopul încunoştinţează pe preoţi şi pe învăţători
despre participarea lui C. Ioanovici la examene1047.
Evident, timpul scurt până la desfăşurarea examenelor n-a permis nici
protopopilor, nici învăţătorilor să îmbunătăţească ori să cosmetizeze prea mult
situaţia, aşa încât neajunsurile/slăbiciunile învăţământului popular/primar au
ieşit la iveală. Iar acestea erau, după aprecierile lui Constantin Ioanovici, mai
multe, două fiind foarte grave:
1. Slaba frecvenţă a şcolarilor: „Abea a tria parte din tânărimea
sholastică bărbătească şi a zecea parte din tânărimea sholastică femeiască au
frecventat shoala”, de asemenea, „în unele locuri primăvara şi vara, adică
timp de 6 luni nu se ţin prelegeri”. S-a propus ca „prin Guvernul ţivil părinţii
acestor copii să fie pedepsiţi prin gloabe silnice”.
2. „Pruncii sholastici se ocupă mai mult cu cetirea şi scrisoarea, cu
cetirea Rugăciunilor şi a Catihizisului decât cu preceperea [=înţelegerea]
acelora şi cu socoata din cap”. De asemenea, „cateheţii [=preoţii cărora le

1047
Vezi AParF., Protocolul, ord. circ. nr. 140Ep. din 26 iunie 1863 f. 64.

555
revenea obligaţia de a face educaţia religioasă a elevilor, prin orele de religie
prevăzute în planul de învăţământ] îşi fac slab datorinţa catehitiască”1048.
Făcându-le cunoscute protopopului Atanasie Ioanovici, episcopul sârb
îi recomandă să urmărească îndeaproape înlăturarea „scăderilor”, el, preoţii şi
învăţătorii să insiste pe lângă părinţi ca aceştia să-şi trimită copiii la şcoală, iar
organele ţivile să pedepsească pe părinţii răuvoitori. De asemenea, cateheţii
să-şi facă pe deplin datoria şi învăţătorii să folosească „Metodul Practic” al
propunerii, ca pruncii să înţeleagă cele propuse.
Protocoalele consultate ne dezvăluie şi alte sarcini (extraprofesionale,
dar cetăţeneşti) ale preoţilor şi învăţătorilor, mai ales în timpul Voivodinei
Sârbeşti, în calitatea lor de „luminători ai satelor”: să difuzeze, explicând
enoriaşilor de pe anvon ori părinţilor în întâlnirile cu aceştia, rostul unor
dispoziţii şi măsuri ale organelor administrative (centrale sau locale) ale
statului, considerate a fi luate spre binele tuturora. Câteva exemple:
 Să anunţe şi să explice conţinutul Landsturm-ului (a Legii marţiale),
introdus în anii 1838, 1854 etc., pentru a curma hoţia, crimele ş.a.;
 Să explice populaţiei pericolul „diferitelor beteşuguri, dară mai
vârtos despre beteşugul veneros [=al bolilor venerice] cari picând pre unul din
casă, să lipeşcie de toţi ceilalţi şi un rău ca acesta strică familiei întregi”.
Pentru a preveni o astfel de nefericire, cel cu acest beteşug „să caute cât mai
repede pre Doctor şi Şpitali”, ca să se vindece mai repede, mai uşor şi fără a
îmbolnăvi alte persoane1049;
 Foarte multă atenţie a fost acordată pentru lămurirea populaţiei ce
semnificaţie are trecerea (în anul 1859) de la valuta vieneză (w.w.) la valuta
austriacă (v.a.) şi cum se calculează raportul de schimb dintre ele;
 Ani în şir s-a cerut preoţilor şi învăţătorilor să convingă părinţii
despre importanţa vaccinării copiilor pentru a-i feri de bolile „lipicioase”
(contagioase), mai ales de vărsat;
 Li s-a solicitat să lămurească (în 1853) poporul „nepriceput”
[=neinstruit] cu privire la „boala de marvă adusă din răsărit în urmă cu doi
ani”. Fiind foarte lipicioasă, stăpânii acestor animale trebuie convinşi să
accepte sacrificarea [=împuşcarea] acestor animale bolnave, pentru a
împiedica lăţirea bolii”, nu să se resemneze zicând că „Dumnezeu a dat,
Dumnezeu a luat” animalele bolnave, pentru că boala nu vine de la
Dumnezeu.

1048
Ibidem, ord. circ. nr. 69 PF…, din 21 mai 1864, f. 71.
1049
Ibidem, circ. nr. 143Ep. Timişoara din 15 aprilie 1865. Deşi în 1865 protopopiatul Făget
nu mai depindea de Episcopia greco-răsăriteană sârbă de Timişoara, aceasta a considerat că
este de datoria ei nu numai să înştiinţeze pe protopop despre aprecierile delegatului
Consiliului Locotenenţial al Ungariei, ci să-i facă şi câteva recomandări.

556
 Şi lista exemplelor poate continua.
În sfârşit, să amintesc doar faptul că, din punct de vedere al ierarhiei
bisericeşti (deci, şi şcolare) la sfârşitul anului 1864 a avut loc o cotitură
decisivă în viaţa Bisericii ortodoxe şi a şcolii confesionale române: încetarea
dependenţei faţă de ierarhia bisericească sârbă şi revenirea la ierarhia
bisericească română. Cu toate acestea, n-am limitat capitolul la anul 1864 (sau
1865), ci l-am prelungit până în 1867, deoarece, pentru şcoala naţională
românească cotitura s-a produs începând cu anul 1867, nu cu 1865.

III. DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI FĂGEȚEAN

După această sumară trecere în revistă a principalelor trăsături
caracteristice ale învăţământului din perioada 1801-1867, trăsături care sunt şi
ale învăţământului făgeţean, voi prezenta câteva concretizări ale surselor
documentare locale cu intenţia de a fi relevată mai eficient importanţa lor în
cercetarea ştiinţifică.
- Cu toate că consultasem şi eu „Registrul şcolar (1843-1864) al
parohiei/şcolii confesionale din Curtea înainte ca el să (re)intre în arhiva
localităţii, a Şcolii cu clasele I-VIII din Curtea, prefer să fac trimiteri la
volumul Ţinutul Făgetului. Comunitate bisericească şi şcoală între anii 1842-
1918, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012, al doctorandei Ana Ursulescu, el
fiind mai accesibil doritorilor de mai multe informaţii.
Din registrul amintit rezultă că în anul şcolar 1842/43 - de când încep
însemnările - încă se foloseau vechile denumiri de elevi începători, silabitori
şi cititori şi că, din examinarea publică a şcolarilor la sfârşitul anului de
învăţământ, la care au asistat, alături de învăţătorul examinator, „preotul
comunei, în calitatea sa de director şcolar local, cnezul, judele sau birăul
acesteia [al comunei], însoţit de juraţi şi de mai mulţi cumeţi”. [Lipsea (ori nu
era menţionat?) protopopul sau un delegat al său, în calitate de inspector
tractual/protopresbiteral, care, de asemenea, trebuia să fie prezent, pentru a
putea atribui calificativul cuvenit învăţătorului, în funcţie de răspunsurile date
de elevi]. „Aflăm, din document şi despre conţinutul programei de
învăţământ. Spre exemplu, pe lângă cunoaşterea literelor se solicita
[începătorilor]: «rugăciunile cele obicinuite, poruncile lui Dumnezeu, simbol
al credinţei; rugăciunea Domnului, adecă Tatăl Nostru, dimpreună cu cea a
născătoarei de Dumnezeu»”.
„La clasa de silabitori erau prevăzute ca obiective «silabisirea şi
slognirea [corect: sloguirea, citirea corectă] (citirea n.a.) din Bucvari
(abecedar n.a.) cu litere, catehismul până la a 3-a încheietură (paragraf n.a.) şi
din istoria Bibliei până la al treilea capitol; rugăciunile obişnuite şi tâlcuiala
(cunoaşterea) socoţii din cap». La clasa de cetitori erau stabilite următoarele
«propuneri de materii»: «Catehismul până la a 9-a încheietură, însă nu toţi

557
[ştiau până acolo]; Istoria Bibliei până la 10 capitole, iar nu toţi. Cetirea la
Psaltiri şi la Ceaslov şi din Bucvariu Rumânesc şi unguresc, numai nu toţi,
Socoata pe table 4 speţi (operaţii n.a.), adică adiţia (adunarea n.a.), subdicţia
(scăderea n.a.), multiplicaţia (înmulţirea n.a.) şi divizia (împărţirea n.a.),
numai nu toţi şi cântarea Sfintei Biserici, dimpreună cu scrisoarea românească
şi ungurească»”1050.
Textul amintit este important nu numai prin faptul că reprezintă
programa şcolară [materiile de învăţământ şi volumul de cunoştinţe] pentru
fiecare din cele trei clase, ci şi pentru limbajul utilizat (denumirile celor patru
operaţii aritmetice) şi pentru că atestă predarea scris-cititului limbii maghiare.
În ceea ce priveşte aprecierea cunoştinţelor elevilor (şi a muncii
învăţătorilor) se făcea prin calificative „bine”, „de mijloc” şi „slab”, nu prin
note1051.
Din ordinul circular din 16/28 ianuarie 1845 al directorului şcolar
districtual rezultă, printre altele, şi că învăţătorii Isaia Stănescu din Băseşti,
Petru Lupu din Brăneşti, Nicolae Petrovici din Drinova, Partenie Faur din
Fărăşeşti, Dionisie Tomoni din Fârdea, Damaschin Popovici din Crivina, Filip
Bodea din Mâtnic, Solomon Anghel din Pietroasa şi Tănasie Popovici din
Jupâneşti, «n-au arătat bun spori la învăţătură şcolarilor» în anul de
învăţământ anterior, fiind averizaţi că «de nu s-ar fi [=se vor] îndreptat întru
anul curgătoriu, cu sfârşitul anului [şcolar] următor au de aşteptat mutarea la
mai slabe sate, poate şi lipsirea de slujbe»1052. În schimb, în urma asistenţei la
examenul de sfârşit de an şcolar anterior (1843-1844) la şcolile din
protopopiatul Făget, directorul districtual Uroş Volici a ţinut să evidenţieze,
printr-o circulară emisă din Vârşeţ, la 2 august 1844, activitatea (prestaţia)
învăţătorului Petru Musteţiu din Făget, care, de 20 de ani s-a dăruit „pentru
instruirea şi educarea tinerimii” şi pentru „slujire[a] cu devotament a stranei
bisericii din localitate1053.
Această elogiere a activităţii învăţătorului făgeţean Antoniu Musteţiu
– şi încă printr-o circulară specială! – contrastează total cu ceea ce se va putea
citi în „Gazeta Transilvaniei” din septembrie 1855 despre rezultatele muncii
sale cu elevii în acel an1054.
După o introducere, în care se arată salariul [mare] al învăţătorului:
220 f[lorini] m.[onedă]. c.[onvenţională ori comercială, aflată în circulaţie],
deci florinii de argint numiţi şi „bani în/de bancă”, adică bancnote, precum şi

1050
apud Ana Ursulescu, op. cit., p. 238.
1051
Ibidem.
1052
Ibidem, p. 237.
1053
Ibidem, pp. 241-242.
1054
Ibidem , p. 240.

558
naturaliile pe măsură, se intră în subiectul propriu zis: în 12 august [1855],
Petru Musteţiu „aici [în Făget] cam de 30 de ani” învăţător a susţinut examen
public cu elevii. Corespondentul a fost însoţit de preşedintele cercual [prim-
pretor, şeful plasei administrative]. Sala era plină de elevi şi examenul a
început, „succesul aceluia [al examenului] însă stoarse într-adevăr lacrimi de
durere din ochii tuturor celor de faţă, căci dintre toate celelalte şcoale pe nici
una nu o aflarăm în stare mai ticăloasă [=rea] şi mai jalnică, decât pe aceasta;
dintre 73 de prunci şi prunce, abia 5 în vârstă de 11-14 ani şi o fetiţă ştiau cam
împiedecat a citi româneşte însă numai cu sloave [„pe litere”, adică
pronunţând fiecare literă separat, nu întregul cuvânt deodată/împreunat] şi
slab în limba germană”. (Pe timpul Voivodinei Sârbeşti şi a Banatului
Timişan, limba germană a devenit obiect de studiu obligatoriu, în locul limbii
maghiare). „Tocmai [=tot] aşa sunt şi în scrisoare”.
Trecând la verificarea cunoştinţelor de geografie locală [la „împărţirea
administrativă de acum”] toate „oficioasele [=unităţile administrative] au fost
cunoscute/pronunţate de elevi numai cu denumirile germane „adecă în Făget
este K.K. Bezirksamt, în Lugoj este K.K. Kreisamt etc. ca şi când românul nu
ar avea oficiolate sau deregătorii cercuale [Bezirksant], judeţe şi preturi
[Kreisamt]. Când a început verificarea cunoştinţelor elevilor de gramatică „D.
preşedinte [cercual] voi a auzi ceva din declinaţii, la care învăţătorul
numaidecât grăbi cu răspunsul, precum cu [=că] dumnealui numai până la
declinaţii a propus gramatica”; când a fost pus un elev să arate pe tablă
semnul apostrofului, corespondentul a cerut elevului să scrie un cuvânt cu
litere latine, însă învăţătorul, „simţindu-se vătămat” [=ofensat] s-a grăbit să
precizeze că „de 35 de ani tot aşa [cu litere chirilice] el a învăţat pruncii să
scrie, pentru că astfel de instrucţiuni a avut”. Mai mult, ca să-l înjosească pe
corespondent [inspector/delegat oficial, cel puţin protopresbiteral] a replicat
că „alţi domni mai mari i-au cercetat şcoala şi s-au declarat a fi îndestulaţi cu
dânsul!!”. De când e învăţător în Făget – precizează corespondentul – niciun
tânăr care i-a fost elev nu ştie „barem cu slove [caractere chirilice] a citi şi a
scrie, ba ce e mai mult [=grav] în ziua naşterii maiestăţii sale împăratul F.I.
[Francisc Iosif/Franz Josef] (17 august), fiind de faţă la biserica rom.[ână] toţi
oficialii, nu ştiam unde să mă ascund de ruşine văzând că mai toţi cei de faţă
se ţineau cu mânile de urechi, când începură pruncii a cânta (cu o disarmonie
şi o strigătură neauzită dimpreună cu învăţătorul) aşa numitul imn popular”.
Iar concluzia este destul de acidă şi de categorică: „…oare naţiunea nu e

559
vătămată cu un astfel de trântor, carele suge numai mierea adunată prin truda
blândelor albine?!!1055
În numărul următor al „Gazetei Transilvaniei” corespondentul
învinuieşte (mascat) pe fostul protopop Petru Atanasievici de situaţia
deplorabilă a învăţământului din Făget, scriind următoarele: „Răposatul
protopop de aici zicea «nu te trudi cu şcoala, nu deschide ochii acestora pui de
şerpi, că mâne-poimâne se scoală unul sau altul dintre ei şi te dă jos de pe
tribuna învăţătorească»”. Acuzaţie extrem de gravă dacă este reală sau
dezonorantă pentru corespondent dacă este neadevărată şi atribuită unuia care
nu se mai poate apăra, fiind mort!
Învăţătorul Petru Musteţiu se ocupa foarte mult cu economia
[=agricultura] şi aşa şi [cu] manipulaţiunea oficială a numitului protopop, din
care privinţă şi fu din partea aceluia în toate locurile lăudat, şi aşa fiind foarte
tare ocupat, precum e şi în ziua de astăzi, nu poate să caute de şcoală, după
cum s-ar cuveni”.
„Acum însă a trecut baba cu colacul, căci dânsul a muşcat din mărul
răspunderii şi aşa cum nu-i rămâne decât să fie învăţător nu numai cu numele,
ci şi cu fapta, sau să se lase cu totul de o astfel de măiestrie, de cumva nu o
pricepe”.
De la Făget, preşedintele cercual şi corespondentul s-au deplasat la
Sinteşti „spre a vedea şi acolo sporiul făcut cu tenerimea şcolară”. „Am ajuns
acolo la orele 3 d.[upă] m.[asă], în loc de 11 [ora planificată], aşa că am găsit
şcoala închisă şi preotul şi învăţătorul nu erau acasă. Au fost trimişi nişte
prunci după ei şi pentru a aduna toţi pruncii (=elevii) la şcoală. Într-un sfert de
oră cu toţii au fost adunaţi.
„Examenul se începu, la care ocasiune văzând truda învăţătorului pusă
din partea-i cu tenerimea în privinţa celor mai folositoare învăţături,
amăsurate [=la nivelul] puterilor pruncesci, îndrăsneala pruncilor şi
deplinătatea în răspunsurile lor, scrisoarea cea frumoasă în limba română cu
slove [litere latine] şi cu litere, în cea germană şi maghiară vrednică de
cancelaria ori cărui oficiolat, (…) şi mai pe urmă auzind melodioasele cântări
bisericeşti, naţionale[,] pot zice întru adevăr, că pe cât mi s-a[u] stors din
ochii-mi lacrimi de durere auzind şi văzând neprogresul şcoalei din Făget, pe
atât mi-a stors progresul din Sinteşti lacrimi de bucurie”1056.
Concluzia corespondentului exprimată pe parcurs: din cele 84 de
comune ale cercului administrativ al Făgetului (aparţinătoare protopopiatelor

1055
„Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 75 din 14 septembrie 1855, p. 1 şi nr. 76 din 21
septembrie 1855 p. 1 la rubrica intitulată „Corespondenţe”, cu data „Din Făget, august”. Este
nesemnată.
1056
Ibidem, nr. 75 din 14 sept. 1855, p. 1.

560
Făget şi Căpâlnaş) cele mai slabe rezultate le-a avut şcoala din Făget, iar aşa
de bune ca cele din Sinteşti le-a mai avut numai învăţătorul din Birchiş1057.
(Este vorba de învăţătorul Florian Ştefanovici, într-adevăr printre cei mai buni
învăţători de atunci ai tractului Făget).
Era de aşteptat ca să apară şi replica în apărarea lui Petru Musteţiu. Ea
a fost publicată în numărul 80 al Gazetei, fiind semnată cu iniţialele U.U.1058.
„Domnul cârtitor” nu are o pregătire pedagogică şi de aceea nu poate
cunoaşte particularităţile psihice ale pruncilor de vârstă şcolară, motiv pentru
care îi reproşează că ar fi fost mai bine ca, înainte de a defăima munca altora,
să fi urmat preparandia română din Aradul vechi, pentru a-şi fi însuşit
„metodul păşirii cu tenerimea” şi abia după aceea să fi avut „onoarea de a
cerceta examenul şcoalei Făgetului”, când, crede U.U., în mod cert „ar fi fost
îndestulat cu răspunsurile tenerimei române din Făget”.
Orice om de bună credinţă nu poate crede că din 73 de şcolari, „abia 5
şi o fată şciură ceva ceti şi acestea împedecat”, oricât de slab ar fi fost
învăţătorul lor.
Petru Musteţiu fiind învăţător în Făget de 31 de ani, „de supt a lui
mână au ieşit multe zeci de teneri, carii parte s-au consacrat statului preoţesc,
parte în serviţiu regim.[entului?] (militar) ş.a.” În toţi cei 30 de ani de muncă,
oficialii [care au asistat la examenul final] l-au lăudat. Defăimarea lui Petru
Musteţiu în acest an se datorează în exclusivitate cârtitorului, din anumite
interese.
În încheiere, U.U. face următoarea invitaţie: „Dară cine nu crede [cele
afirmate de U.U.], vină de altă dată şi vadă cu ochii. Şi în modrul [=modul]
acesta vom fi [,] Domnul meu [,] cuitaţi [=achitaţi?], chemând de arbitru între
noi judecata cititorului”1059.
Am reprodus, in extenso, polemica din mai multe motive:
 Ea ne atenţionează asupra pericolului informării unilaterale (unice
sau dintr-o singură sursă) asupra unei chestiuni. Dacă ne mărginim la
circulara din august 1843 ajungem la concluzia că Petru Musteţiu a obţinut în

1057
Ibidem, nr. 76 din 21 sept. 1855, p. 1.
1058
Această ultimă afirmaţie lasă să se înţeleagă că cele două corespondenţe amintite nu
aparţin unui delegat/împuternicit al protopopului Făget, întrucât Birchiş n-a făcut niciodată
parte din protopopiatul Făget, ci că autorul lor a fost, probabil, un intelectual solicitat de către
preşedintele cercului administrativ Făget să-l însoţească, fie pentru că nu ştia româneşte, fie
pentru că acest corespondent era familiarizat cu problematica învăţământului confesional
românesc.
1059
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 80 din 5 octombrie 1855, p. 1, tot la rubrica destinată
corespondenţelor, cu următoarea formulare: Din Făget, în Septmbre Răspuns la Nr. 75 al
Gazetei din 17 sept. a.c. în contra defăimarei examenului dta[datat/din] 12 Aug.[ust]
c.[alendar] n.[ou] în şcoala Făgetului ţinut”.

561
anul şcolar 1842/43 rezultate excepţionale/foarte bune), din moment ce
directorul şcolar districtual a simţit nevoia să-i releve meritele printr-un
adevărat „ordin de zi” (utilizat în armată). Dacă cunoaştem numai cele
publicate de „Gazeta Transilvaniei” în nr. 75 (şi chiar şi în celelalte numere),
părerea noastră devine cu totul alta despre acelaşi învăţător. De aci necesitatea
unei documentări suplimentare;
 Polemica este dovada elocventă că manipularea opiniei publice prin
(de către) presă nu este o noutate, ci că ea a existat dintotdeauna; de aci,
necesitatea unui permanent spirit critic şi respingerea oricărei absolutizări a
informaţiei;
 Mai ales din primele corespondenţe rezultă şi câteva particularităţi
ale învăţământului confesional naţional (primar):
- programă şcolară diferită faţă de cea din 1842/43 menţionată de Ana
Ursulescu;
- existenţa corurilor şcolare, care erau capabile să interpreteze atât
cântece religioase în biserică (vezi afirmaţia corespondentului despre modul
în care au cântat copiii cu prilejul zilei de naştere a împăratului, zi în care în
mod obligatoriu se oficia serviciu divin întru sănătatea sa şi la care erau
obligaţi să participe toţi salariaţii şi fruntaşii localităţii respective), cât şi
cântece naţionale (la Sinteşti);
- menţinerea scrierii cu slove (litere chirilice) în şcoală;
- înlocuirea limbii maghiare cu cea germană, în timpul Voivodinei
Sârbeşti şi Banatului Timişan (1855).

562
 CAP. III. ÎNVĂȚĂMÂNTUL DIN PROTOPOPIATUL
FĂGET ÎNTRE ANII 1867-1924

I. CARACTERISTICI GENERALE
Prima caracteristică a învățământului poporal (popular/primar) –
singura formă existentă în protopopiat – vizează durata sa. Cu toate că
Biserica greco-răsăriteană (ortodoxă) românească din Ungaria (componentă a
Imperiului austriac) a devenit autonomă, eliberându-se de sub ierarhia
Bisericii Ortodoxe Sârbe în decembrie 1864 (de facto, începând cu 1 iulie
1865), n-am considerat anul 1865 ca început al celei de a treia perioade, ci
anul 1867, deoarece prin crearea dualismului austro-ungar, împăratul Austriei
împarte puterea cu ungurii, care stăpânesc Banatul, și de aceea politica
Statului maghiar în problema școlară este, pentru analiza noastră, mai
importantă și mai semnificativă decât despărțirea ierarhică bisericească. De
asemenea, ca limită finală a perioadei nu am luat anul 1918, cum se
procedează de obicei, ci anul 1924, mai hotărâtor în soarta învățământului
primar, decât actul politic al unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și
Maramureșului cu Regatul României, hotărât la 1 Decembrie 1918 la Alba
Iulia, cu toate că reforma învățământului din 1924 este consecința Unirii din
1918.
A doua caracteristică a învățământului poporal este următoarea: dacă
în 1867 toate școlile din protopopiatul Făget erau școli confesionale cu limba
de predare română, până în 1918, o parte din ele și-au pierdut acest caracter,
datorită presiunilor statului maghiar – mai ales prin legislația școlară –
devenind școli comunale, cu limba de predare maghiară. După 1 decembrie
1918 și în școlile comunale s-a reintrodus limba română ca limbă de predare,
dar toate își pierd fie caracterul confesional, fie cel comunal, în 1924, când
prin Legea învățământului primar (promulgată prin Decretul-lege Nr. 2571
din 24 iulie 1924) toate școlile din protopopiatul Făget devin școli de stat,
evident în limba română. Concluzia: în această perioadă școlile poporale își
pierd în totalitate caracterul confesional, devenind în final școli primare
românești odată cu anul şcolar 1924.
Perioada 1867-1918 fiind cea mai lungă, ei îi vom acorda atenția
principală, mai ales că în ea se duce o luptă crâncenă între Biserica Ortodoxă
(nu numai cea română, ci și cea sârbă ori ruteană) și Statul maghiar pentru
supremația și controlul învățământului poporal care era, la-nceput, atât numai
confesional, cât și numai național (cu limba de predare exclusiv în limbile
română, sârbă, ruteană, etc.). Miza era mare, mai ales pentru maghiari,
deoarece naționalitățile nemaghiare depășeau numeric pe maghiari. De aci și
obiectivul esențial al guvernanților maghiari: să promoveze o politică internă

563
care să sporească numărul maghiarilor prin deznaționalizarea celor „cu buze
nemaghiare” (care au altă limbă maternă decât maghiara), iar acest rezultat
poate fi atins cel mai bine prin învățământ/școală. Și, cum școala poporală
națională nu era sub conducerea lor, ci a Bisericii Ortodoxe, ea trebuie scoasă
de sub autoritatea acesteia, prin mijloace „legale” elaborate de guvernul
maghiar și trecută sub conducerea administrației maghiare. Se subînțelege că
Biserica Ortodoxă s-a străduit din răsputeri să mențină caracterul confesional
și implicit, național al învățământului poporal/primar, deși era conștientă că
nu va putea rezista ofensivei maghiare, datorită cerințelor tot mai
împovărătoare ce-i reveneau ca susținător de școală confesională.
Pentru că legile școlare au fost principalul mijloc prin care guvernul a
subminat autoritatea și posibilitățile materiale de a rezista ale Bisericii, vom
acorda atenție fiecăreia dintre principalele legi școlare, relevând consecințele
ei asupra susținătorului școlii.
Deci, a treia caracteristică importantă a perioadei este confruntarea
mascată între guvernul maghiar și Biserica Ortodoxă pentru dominația școlilor
poporale confesionale.
Prin legile școlare votate de Parlamentul maghiar în perioada la care
ne referim, învățământul confesional – care până atunci era numai religios în
conținutul său, exceptând scrierea, citirea și socoata (aritmetica) – a căpătat și
caracter științific, devenind (în mare parte) învățământ progresist, ancorat în
realitățile social-politice ale vremii. Acest caracter a fost impus prin planul de
învățământ, prin conținutul programelor școlare și al manualelor școlare
utilizate, precum și prin inspectorii școlari regești (de stat) a căror menire
principală era tocmai să vegheze ca legislația școlară să fie aplicată în
integralitatea prevederilor ei.
De aceea sunt pe deplin de acord cu afirmația făcută de Angela
Rotaru-Dumitrescu că „școala confesională românească este nevoită să
înregistreze o continuă modernizare, uneori forțată, și doar [numai] pentru a
putea îndeplini cerințele legale”1060.
Pentru acest motiv se impune să cunoaștem mai întâi legile școlare
elaborate de Statul maghiar în această perioadă, cu privire la învățământul
primar în general, confesional în special şi după aceea alte aspecte.
Fiind ultimul capitol dedicat învățământului, nu vom trata numai
aspectele principale ale acestei perioade, ci vom face și unele referiri și
abordări cu caracter general ale unor probleme atinse (nu și dezvoltate) sau
omise în capitolele anterioare.
Sursele bibliografice foarte numeroase și bogate în informații, sub
toate aspectele lor (arhivele parohiilor, lucrările de specialitate, legislația

1060
Angela Rotaru- Dumitrescu, op.cit., pp. 54-93.

564
școlară ș.a.) au impus eforturi deosebite nu numai în a le cerceta, ci și în a
selecta informațiile, conștienți fiind că alegerea nu a fost întotdeauna cea mai
bună. De aceea, mai ales cunoașterea perioadei la care ne referim, reclamă
continuarea eforturilor nu numai cele proprii, ci și ale altora.

II. LEGISLAȚIA ȘCOLARĂ

Prima lege școlară votată de Parlamentul Ungariei, după Legea
naționalității, a fost Legea (Articolul de lege, cu denumirea oficială) Nr.
XXXVIII (38) din 1868, cunoscută și sub denumirea Legea Eötvös. (Se
obișnuia ca o lege importantă să poarte numele celui care a inițiat-o/întocmit-
o, în cazul de față fiind vorba de ministrul Luminării, ministerul devenit
ulterior Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, MCIP).
Fiind prima lege școlară exclusiv maghiară, se impune să o cunoaștem
mai în detaliu, cu toate că ea conține elemente ale legislației școlare anterioară
anului 1867, deoarece ea jalonează dezvoltarea viitoare a învățământului
primar (numit poporal/popular ori național, pentru că limba de predare trebuie
să fie cea a majorității școlarilor care frecventează școala).
-Obligativitatea învățământului poporal denumit în Lege și
învățământ elementar este pentru toți copiii care au împlinit 6 ani și durează
până la împlinirea vârstei de 15 ani și se realizează sub două forme: curs de
zi, cu clasele I-VI, organizate în trei despărțăminte cu câte două clase fiecare,
obligatoriu pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani și curs de
repetiție, care cuprinde adolescenții de 12-15 ani. Dacă la cursul de zi școlarii
sunt obligați să frecventeze zilnic școala (5 zile pe săptămână, căci se acorda
o zi liberă pentru refacerea fizică și intelectuală a copiilor), la școala de
repetiție prezența tinerilor era obligatorie numai în zilele de sărbători
religioase (care erau în majoritatea lor, duminicile și de aceea i se spunea și
școala de duminică). Cursul de zi se desfășura sub conducerea învățătorului,
iar cursul de repetiție sub cea a preotului, care repeta (între Utrenie și
Liturghie ori după încheierea serviciului divin) cititul (de pe cărțile de cult),
rugăciunile învățate, mai rar și socotitul. Ulterior și cursul de repetiție trece în
sarcina învățătorului.
-Frecvența școlară era obligatorie în ambele forme de învățământ
poporal, dar numai învățătorul era obligat să „poarte” evidența zilnică a
elevilor prezenți și absenți, iar la sfârșitul fiecărei luni era îndatorat să
întocmească lista/conspectul elevilor absenți și a-l prezenta antistiei comunale
care să ia măsurile legale pentru a-i determina pe părinții elevilor nefrecvenți
să-i trimită la școală, iar în caz de refuz să-i pedepsească prin amenzi sau
aplicându-le lovituri corporale. Un timp obligația întocmirii conspectului era
săptămânală. Conspectul trebuia predat de învățător președintelui comitetului
parohial și acesta să-l dea primarului.

565
 -După modul în care sunt înființate și susținute material, școlile
poporale sunt de trei feluri: confesionale, comunale și de stat (cele
particulare/private nu ne interesează). În protopopiatul Făget, toate școlile
erau confesionale (atât ale greco-neuniților / ortodocșilor români, cât și cea a
germanilor romano-catolici).
Această clasificare este foarte importantă deoarece prin Legea din
1868 susținătorul școlii (Biserica Ortodoxă Română) stabilește limba de
predare și aprobă planul de învățământ și întocmește programa școlară
(volumul cunoștințelor), singura sa restricție fiind obligația de a include în
planul de învățământ toate obiectele de studiu stabilite ca obligatorii ori
recomandate de MCIP. (De menționat că studierea limbii maghiare era
recomandată, nu obligatorie). Alte drepturi ale susținătorului școlii: stabilește
și asigură manualele școlare; fixează condițiile de salarizare a învățătorului
(mărimea salariului și formele în care se va face plata – ce parte a salariului va
fi în bani și ce parte va fi în produse); exercită controlul asupra modului în
care învățătorul își îndeplinește obligațiile asumate, mai ales în privința
frecvenței și a nivelului de pregătire a elevilor, fiind îndreptățit și chiar obligat
să ia măsuri disciplinare împotriva învățătorilor delăsători.
- Legea prevede o serie de cerințe pe care trebuie să le îndeplinească
sala de clasă: să fie spațioasă, ca să încapă în ea toți școlarii de la cursul de zi
(maximum 60 ori până la 80, cu aprobare specială), în așa fel încât fiecărui
elev să-i revină 0,792 metri cubi din volumul sălii de clasă1061; să fie
luminoasă, cu toate ferestrele pe un singur perete, opus ușii de intrare în sala
de învățământ; să nu aibă igrasie; să fie bine întreținută; să aibă suficient
mobilier școlar, ca fetele să fie așezate în bănci sau în rânduri de bănci
separate de cele ale băieților etc.. Neîndeplinirea tuturor cerințelor prevăzute
de lege poate atrage după sine măsuri de pedepsire a susținătorului
învățământului, putându-se ajunge până la închiderea definitivă a școlii
respective, până la înlăturarea neajunsurilor constatate de către inspectorul
școlar regesc sau chiar transformarea școlii confesionale în școală comunală.
- Un rol important revine inspectorului școlar regesc (crăesc), organ
de control al MCIP în cadrul unui comitat. Deci, era un inspector teritorial,
având ca atribuții/competențe principale verificarea modului în care fiecare
unitate de învățământ aplică prevederile Legii Nr. 38/1868 în ce privește
planul de învățământ și programa școlară ale MCIP, precum și controlul
asupra felului în care corespunde edificiul școlar „recerințelor” legii, asupra
modului în care învățătorul își îndeplinește obligațiile sale cu privire la
frecvență, la pregătirea elevilor ș.a. Întrucât obligația înlăturării neajunsurilor
constatate de inspector revine în întregime susținătorului școlii (la nivel de

1061
Ibidem, p. 56 .

566
eparhie, episcopului și Consistoriului diecezan), inspectorul școlar crăiesc va
trebui să aducă la cunoștință susținătorului lipsurile constatate, indicând și un
termen în care acestea să fie eliminate. Orice delăsare a susținătorului în
remedierea neajunsurilor va trebui raportată MCIP, care va lua măsurile pe
care le crede de cuviință. (Sarcinile inspectorului școlar crăiesc au fost
stabilite de către MCIP prin Instrucțiunile sale de aplicare a Articolului de
lege nr. XXXVIII, din 15 mai 1869).
Legea a fost aprobată de către Consiliul Național Bisericesc
(Arhidiecezan) – ca for suprem al conducerii Bisericii greco-răsăritene
(ortodoxă) române din Austro-Ungaria – într-o sesiune din 1869, iar
Regulamentul de aplicare a acestei legi a fost adoptat /votat în 1870.
Conform acestui Regulament, în baza descentralizării autorității
ecleziastice, sarcina susținerii materiale a fiecărei unități de învățământ
revine comunei bisericești pe teritoriul căreia se află acea unitate școlară.
În acest scop, fiecare familie (cap de gospodărie) este îndatorată a achita 5 la
sută din impozitul cuvenit statului (deci, fără cel datorat susținerii antistiei
comunale) sub denumirea de taxa cultului. Cum în protopopiatul Făget satele
erau mici, cu puține gospodării, taxa cultului depășea plafonul obligatoriu, ca
să poată acoperi cheltuielile privind salarizarea învățătorului și buna
funcționare a învățământului (edificiu școlar corespunzător, combustibil
pentru încălzirea sălii de clasă ș.a.).
Regulamentul fixează și o ierarhie a organelor de conducere bisericești
școlare: preotul este director școlar în comuna bisericească pe care o
păstorește, având obligația de a asigura buna desfășurare a învățământului
confesional din parohia sa; aceleași atribuții revin protopopului în cadrul
tractului său și episcopului – prin Consistoriul diecezan și organului său de
specialitate – pe întregul teritoriu al acelei eparhii.
Analizând conținutul Legii Eötvös și cel al instrucțiunilor privind
atribuțiile inspectorului școlar teritorial/comitatens se poate observa că
susținătorul școlilor confesionale nu mai are o libertate deplină în organizarea
și funcționarea acestor școli, întrucât statul maghiar a început, e drept modest,
să-și infiltreze influența. De asemenea, prin Regulamentul din 1870, BOR din
Austro-Ungaria a aruncat toată povara susținerii școlilor confesionale pe
umerii credincioșilor, organelor bisericești revenindu-le rolul de a-i mobiliza
pe credincioși să depună eforturi (tot mai mari, odată cu apariția unei legi
școlare noi) spre a păstra școala lor confesională.
Articolul de lege nr. XXVIII (Legea Nr. 28) din 1876 este important
sub două aspecte: a) Planul de învățământ, manualele școlare (conținutul lor)
și materialul didactic, din prerogative ale susținătorului școlii trec pe seama
MCIP. O importanță deosebită a fost acordată controlului conținutului
manualelor școlare. În consecință, învățătorul și elevii vor folosi numai

567
manualele aprobate de MCIP. Manualele neaprobate vor fi confiscate de către
inspectorul școlar și, dacă abaterea se repetă, învățătorul poate fi amendat ori
chiar condamnat la închisoare; b) Salariul anual al tuturor învățătorilor se
ridică obligatoriu la 300 fl. v.a. (valută austriacă, adică florini de argint în
amestec cu metale neprețioase ori bancnote, hârtii–simboluri ale florinilor
aflați în circulație). Se menține plata învățătorului sub cele două forme: în
„bani gata” (în numerar) și în „naturalii” (în produse), stabilirea raportului
dintre aceste două componente variind de la o comună bisericească la alta, în
funcție de puterea economică a fiecăreia. Această prevedere a devenit
apăsătoare pentru marea majoritate a localităților (mici) din protopopiat, care,
fie că nu au aplicat imediat legea, fie că s-a exagerat (mărit cu mult) prețul
naturaliilor, ca să se ajungă, per total, la 300 fl. Să precizăm că, conform
Legii Nr. 38/1868 cei 300 fl. v.a., se cuveneau numai învățătorilor definitivi
(care erau calificați și erau aleși) și că un învățător suplent/suplinitor (pe un an
de zile) era plătit cu 200 fl. v.a. pe an1062.

1062
Calificat și definitiv sau titular este numai învățătorul care îndeplinește toate cele patru
cerințe (în succesiunea următoare): a) a absolvit cu diplomă de învățător preparandia ori
institutul pedagogic, devenind pedagog absolut sau absolvent de pedagogie (cum îl numea
episcopul Miron Cristea); b) a susținut cu succes examenul de calificațiune/calificare după 1
sau 2 ani de funcționare în învățământ ca învățător provizoriu/suplent/suplinitor; c) a fost ales
învățător într-o comună bisericească; d) alegerea i-a fost confirmată de către Consistoriul
diecezan. Pe lângă salariul de 300 fl. v.a. ce i se cuvenea (ca învățător provizoriu salariul său
era de 200 fl., conform Legii nr. 38/1868), el avea dreptul de a cere Consistoriului transferul
în altă localitate (și, dacă i se aproba cererea, era scutit de a participa la concurs), după ce a
funcționat cel puțin trei ani împliniți în localitatea în care a fost ales sau în care a fost
transferat. (În cazul în care i se aprobă transferul, concursul devine anulat, în caz contrar,
participă la concurs).
Și învățătorul provizor(iu), suplent/suplinitor poate avea situații diferite: a) este
absolvent al institutului pedagogic, dar nu și-a susținut (ori nu a reușit la) examenul de
calificațiune, deci este considerat învățător necalificat (și de aceea nu poate participa la
concurs spre a obține un post definitiv); b) este învățător calificat (are luat examenul de
calificațiune), dar încă nu este ales învățător în vreo comună bisericească; c) este învățător
calificat, a fost ales învățător într-o localitate, dar Consistoriul nu l-a confirmat în post, din
diferite motive. Un exemplu de acest fel este cazul învățătorului Nicolae Popescu, ales
învățător în Curtea în anul 1875, dar nu a fost confirmat/ a rămas netitularizat pentru că până
atunci avea rezultate slabe la învățătură, în munca cu elevii; d) A doua categorie de învățători
suplenți o formează cei care nu au terminat/absolvit preparandia sau institutul pedagogic, fie
pentru că nu au frecventat o asfel de școală, fie pentru că, din diferite motive, n-au frecventat-
o până la sfârșit, fie pentru că, datorită rezultatelor slabe din ultimul an n-au promovat cursul
final (II sau III sau IV și nu aveau diplomă de învățător). Legal, un astfel de învățător nu
poate fi menținut în învățământ mai mult de un an de zile (mai ales nu, în aceeași școală), el
putând fi angajat din nou, la începutul fiecărui an școlar.

568
 Autoritățile bisericești au apreciat această prevedere ca având, în
secret, caracter politic (intenția de a desființa școlile confesionale), nu că ar fi
expresia grijii față de învățători.
Angela Rotaru-Dumitrescu menționează și alt amănunt: membrii
scaunului școlar - ai comisiei școlare alcătuită din cel puțin 5 membri cu
scopul de a ajuta pe preot și pe învățător în problemele școlare - erau aleși pe
timp de trei ani. Ei sunt cei care aleg pe învățător1063 (pe baza documentelor
prezentate referitoare la pregătirea profesională), sub președinția unui delegat
al eparhiei, care era, de regulă, protopopul tractului în care are loc alegerea.
Totuși, Consistoriul nu considera necesară înființarea unei asemenea comisii
școlare, întrucât, la ortodocși „ele au existat și până acum sub forma
comitetelor parohiale care se vor ocupa în continuare [și] de problemele
școlare”.
Conform §§27 și 28 ale Articolului de lege XXXVIII din 1868 și a §
23 punctul 3 al Statutului organic, „președintele comitetului parohial va face
«negreșit» în toată sâmbăta arătare la primăria comunală despre acei părinți
care nu-și trimit copiii la școală, ca să fie pedepsiți conform legii...”1064.
Desigur, pe baza conspectului primit de la învățător cu copiii nefrecvenți.
Articolul de lege XVIII (Legea Nr. 18 sau Legea Trefort din 1879)
reprezintă începutul introducerii bilingvismului și al maghiarizării școlilor
confesionale românești. Conform paragrafului (articolului) nr. 4 al Legii,
„Limba maghiară face parte din obiectele studiului obligatoriu în toate școlile
poporale/primare publice” și tocmai de aceea ea se intitula „Despre
instrucțiunea limbii maghiare”. Începând cu anul școlar 1879/1880, studierea
limbii maghiare se introduce, cu câte două ore pe săptămână, începând cu
clasa a II-a, în toate școlile primare a căror limbă de predare este alta decât
limba maghiară. Să adăugăm că, tot din 1879, s-a introdus studierea
obligatorie a limbii maghiare în preparandiile și institutele pedagogice cu
limba de predare alta decât limba maghiară, la așa nivel încât viitorii
învățători să fie capabili a instrui școlarii în limba maghiară.
Pentru ca și învățătorii care au absolvit preparandia între anii
1872-1879 și se aflau în activitate să poată preda limba maghiară, trebuia să
urmeze cursuri de vară, spre a-și însuși sau a-și perfecționa cunoștințele
privitoare la limba statului, urmând ca, în decurs de patru ani, să susțină

1063
Angela Rotaru-Dumitrescu, op.cit., p. 58. Totuși, Consistoriul diecezan al
Caransebeșului consideră că „pentru școlile confesionale române nu-i nevoie să se alcătuiască
o asemenea comisie școlară, întrucât asemenea comisii au existat și până acum, sub forma
comitetelor parohiale care vor rezolva și în continuare problemele școlare”. (Vezi Registrul
circular al parohiei Jupani pe anii 1871-1884, ord. Circ.. nr. 390 Șc/1884).
1064
Arhiva Parohiei Jupani, Registrul circularelor [pe anii] 1871-1924, anul 1876, ord. circ.
nr. 390 Șc./1876 Cons.

569
examen de limba maghiară la una din preparandiile maghiare. În felul acesta,
după 1882, niciun învățător nemaghiar din categoria amintită nu va mai fi
menținut în învățământ, dacă nu prezintă o dovadă/adeverință (eliberată de
preparandia maghiară care l-a verificat) care să ateste cunoașterea limbii
maghiare la nivelul cerut de autorități. (Ulterior, termenul a fost prelungit
până la finea anului școlar 1884/85). Învățătorii care au absolvit preparandia
înainte de anul 1872 erau scutiți de examen, considerându-se în prag de
pensionare.
Nimeni nu poate nega necesitatea cunoașterii și de către români a
limbii statului, întrucât numai așa vor putea ocupa și românii funcții publice și
vor putea practica diferite munci neagricole, mai ales în domeniul
meșteșugurilor și comerțului în mediul orășenesc ori neromânesc. Dar, după
cum va dovedi realitatea, aplicarea în totalitate a prevederilor acestei legi va
duce la pensionarea forțată sau la cerere a învățătorilor mai vârstnici care nu
și-au putut însuși în mod corespunzător limba maghiară, accentuând lipsa
învățătorilor. Or, conform Legii Eötvös, școala confesională care rămâne
închisă mai mult de șase luni de zile ori cea în care inspectorul școlar regesc
constată nivel de pregătire scăzut (mai ales la obiectul limba maghiară) poate
cere MCIP ca acea școală să o transforme în școală comunală, cu învățător
maghiar (sau nemaghiar, dar care cunoaște maghiara așa de bine încât poate
preda toate obiectele de studiu în limba maghiară).
Plecându-se de la observația psiho-pedagogică a psihologiei infantile
că orice copil de vârstă mică (3-6 ani) își poate însuși – prin mijloace
intuitive, sub formă ludică sau/și prin dialog direct – mult mai ușor o limbă
străină, Parlamentul ungar a votat, în 1891 Legea Nr. 15, (denumită Legea
azilelor de copii). Legea prevedea cuprinderea copiilor cu vârste între 3 și 6
ani în instituții preșcolare, cărora noi le spunem astăzi grădinițe de copii.
Conform legiuitorului, aceste forme ale învățământului preșcolar (impropriu
numite azile) prezintă două mari avantaje: pe de o parte, scutesc părinții de
sarcina supravegherii acestor copii, ei putând să-și desfășoare mai ușor
profesiunea/activitatea productivă, iar pe de altă parte, copiii nemaghiarilor
intră în cursul de zi cu oarecari cunoștințe de limba maghiară începând cu
clasa I, ușurând munca învățătorului în predarea limbii maghiare și asigurând
mai buna însușire a limbii maghiare. Ion Negru clasifică aceste azile/grădinițe
de copii, în trei categorii, în funcție de puterea economică a fiecărei localități,
întrucât ele vor întreține financiar aceste forme de învățământ preșcolar:
a) Grădinița de copii (dacă acea comună varsă la stat impozite peste
15000 cor. pe an);
b) Azile de copii (dacă impozitul este între 10 000 și 15 000 cor. pe
an);

570
 c) Azile de vară (dacă impozitul este sub 10 000 cor. pe an). Probabil
că aceste instituții preșcolare aveau și menirea de a scuti pe părinți de grija
copiilor lor, pe timpul muncilor agricole.
Fiecare comună politică avea dreptul să ridice până la 8% darea
directă, pentru a obține banii necesari întreținerii azilelor de copii1065.
Două precizări se impun a fi făcute. Prima: din cauza faptului că
majoritatea absolută a comunelor/localităților protopopiatului erau mici, ele
nu puteau înființa decât azile de vară sau, cel mult, azile de copii; a doua:
fiind înființate de comunele politice și aflate sub autoritatea lor, nu avem
informații despre existența și modul de funcționare ale lor în diferite localități.
Este de prisos să amintim că nemaghiarii au văzut în legea amintită o
nouă încercare și un nou pas în direcția deznaționalizării copiilor lor și de
aceea ei au încercat să oprească, prin manifestări publice, votarea legii, dar
totul a fost zadarnic.
Articolul de lege Nr. XXVI (Legea Nr. 26) din 1893 sau Legea
cvincvinalelor (cincinalelor) reprezintă primul pas decisiv în direcția
pierderii caracterului confesional al multor școli poporale și de maghiarizare a
lor. Principalele prevederi ale acestei legi au fost următoarele:
a) Salariul minim al unui învățător este alcătuit din două componente:
salariul de bază care este de 300 fl. v. a. (sau 600 cor.) și din sporul de 50 fl.
la salariul de bază tot la cinci ani împliniți de funcționare în învățământ, de
unde și denumirea legii ca Lege a cvincvinalelor/cincinalelor. Se observă că
legea nu mai menționează cele două componente ale salariului de bază – în
bani gata și în naturalii- produse –, ci numai de salariul de 300 fl., deci în
bani1066.
b) În cazul în care o comunitate nu poate asigura, din diverse motive
(puțini contribuabili, stare materială slabă ș.a.) salariul cuvenit învățătorului,
ea poate cere, cu aprobarea Consistoriului în a cărui dieceză se află, ajutor de
la statul maghiar, prin MCIP, care să nu depășească 20% (adică 60 fl. v.a. din
cei 300 fl. ai salariului de bază).

1065
Ion Negru, Lupta națională a școlilor confesionale românești și doi din corifeii săi:
Pavel Vasici și Vasile Goldiș în „Altarul Banatului”, an II (XLI), serie nouă, nr. 10-12,
octombrie-decembrie, 1991, pp.135-154.
1066
Totuși, Instrucțiunile de aplicare a acestei Legi admit salarizarea în continuare în bani
gata și în produse. Sporul la salariul de bază de câte 50 fl. la fiecare 5 ani de serviciu efectuat
se acordă numai a) învățătorilor calificați (cu diplomă de absolvire a institutului pedagogic)
fie ei fără examen de calificațiune deci candidat de învățător ori calificat (cu acest examen);
b) dacă salariul minim (de bază) este de 600 cor.. în plus, pe lângă acest salariu minim se pot
lua în considerare și venitele din cantorat, din valoarea produselor obținute de pe lotul
învățătorului în folosință etc, care permit o contribuție mai mare la fondul de pensii de stat și,
implicit, o pensie mai mare (§ 8).

571
 c) Suma va fi propusă de Comisiunea administrativă comitatensă, care
va ține seama de posibilitățile reale ale acestei localități în asigurarea
salariului, precum și de situația reală a învățătorului – calificat-necalificat;
conștiincios în muncă sau nu; are o atitudine patriotică (pro-maghiară) sau una
antipatriotică etc..
Mai mult, nici suma solicitată și recomandată de Comisiunea
administrativă nu este certă, deoarece MCIP poate să o diminueze.
d) Până la plafonul de 60 fl. v.a. situația juridică a școlii confesionale
și cea a învățătorului rămân aceleași.
Dacă însă, ajutorul solicitat este mai mare de 60 fl. [și pentru
acoperirea unei părți a cvincvinalelor cuvenite], statul maghiar are dreptul să
decidă în privința învățătorului: să-l mențină pe cel existent ori să-l
înlocuiască, numind altul mai „potrivit”. Cel existent poate fi înlocuit și dacă
nu obține progres vizibil în predarea limbii maghiare și a altor obiecte de
studiu etc..
e) Dacă nici cu ajutorul primit de la stat comuna bisericească nu poate
plăti salariul cuvenit la nivelul în care îi dă dreptul legea, acea școală va
deveni comunală.
O nemulțumire cu caracter general a comunelor bisericești este legată
și de cvincvinale. De pildă, învățătorul cu o vechime de peste 15 ani la catedră
are drept de spor pentru trei cvincvinale. Dacă el n-a funcționat în toți acești
ani în localitatea în care se afla, să zicem, în 1893, ci este venit abia de trei
ani, contribuabilii se consideră nedreptățiți, cerându-li-se să plătească ei
sporul pentru anii serviți în alte localități, dar MCIP n-a considerat justă
solicitarea lor de a solvi cvincvinalul numai pentru perioada în care a
funcționat învățătorul la ei, pentru că s-ar încălca legea, care n-a prevăzut
asemenea situații reale.
Este de la sine înțeles că înaltul cler român a combătut, încă în faza de
proiect, a acestei legi, dar toate strădaniile au fost zadarnice, căci proiectul a
fost votat de Parlament, transformându-l în lege, în obligația respectării
acesteia.
Dacă Legea din 1893 a fost un pas spre transformarea statutului
învățătorului confesional în cel de funcționar public, Legea Nr. 27 (Articolul
de lege Nr. XXVII) sau Legea Apponyi din 1907 desăvârșește acest statut.
Intitulată „Despre raportul de drept și salariile învățătorilor din școlile
confesionale”, legea precizează explicit că: învățătorul de la orice școală
care nu este școală de stat (deci, cel de la o școală confesională și de la o
școală comunală) devine funcționar public, cu drepturile și îndatoririle pe
care le are orice funcționar public.
Pentru a da posibilitatea susținătorilor școlilor confesionale și celor ai
școlilor comunale să-și adapteze școlile potrivit prevederilor acestei legi, deși

572
a fost votată în 1907, ea a început să fie aplicată în totalitatea prevederilor
sale, adică numai în privința salarizării învățătorilor în septembrie 1910, odată
cu începerea anului școlar 1910/1911. Celelalte prevederi ale Legii au intrat în
vigoare de la 1 ianuarie 1908.
Câteva din prevederile legii:
a) Ca orice funcționar public, și învățătorul aflat în activitate în 1910 la
o școală confesională (și comunală) este obligat să depună jurământul de
fidelitate față de statul maghiar. Acest jurământ îl vor depune și absolvenții
institutului pedagogic, la intrarea lor în învățământ.
b) Salariul învățătorului va fi egal cu cel al oricărui alt funcționar
public de același nivel (cu aceeași pregătire școlară, cu o muncă asemănătoare
în ce privește importanța ei socială etc.).
La intrarea sa în învățământ, tânărul învățător va avea salariul minim,
adică 1000 cor. sau 1200 cor.1067 (în funcție de categoria localității în care
funcționează). În locul cvincvinalelor s-au introdus gradațiile (6 la număr,
sporul trecerii de la o gradație la alta fiind de 100. cor. sau de 200 cor., în
funcție de vechimea în învățământ).
c) Legea este mult mai explicită în ce privește educația patriotică a
tineretului: „Toate cadrele didactice indiferint de școală [caracterul ei] au
obligația de a sădi în sufletul copiilor dragostea față de patrie, popor, de a
aprofunda că aparțin poporului maghiar...”. Învățătorul este obligat a afișa
„deasupra intrării în școală și a sălilor de clasă lucrări din istoria poporului
maghiar, iar cu ocazia sărbătorilor naționale se va arbora drapelul național
maghiar, iar în sălile de clasă se foloseau citate în limba maghiară, (...). Cei
care nu respectă aceste instrucțiuni vor fi sancționați cu până la 500 de
coroane”1068.
d) Cresc și exigențele în privința însușirii de către elevi a limbii
maghiare. La terminarea clasei a IV-a elevii trebuie „să poată gândi și scrie în
limba maghiară”, iar la terminarea clasei a VI-a, fiecare elev „să se poată
exprima cursiv, oral și în scris, în limba maghiară”. Pentru a se putea atinge

1067
Pentru a-și mări autonomia față de Austria dar și pentru a avea cât mai multe
caracteristici ale unui stat independent, Ungaria a emis pe piață, la 1 ianuarie 1893 moneda
proprie numită coroana (cor.), cu diviziunea filer (fil.) și 1 cor.=100 fil., raportul dintre
florinul austriac și coroana maghiară fiind 1:2, adică 2 coroane=1 florin și 2 fileri= 1
crucer/creițar/crițar. Timp de opt ani de zile în Ungaria au circulat, în paralel, florinul și
coroana, creițarul și filerul, plata putându-se face cu oricare din aceste două monede, în
raportul amintit. După 1896 [când a fost sărbătorit Mileniul, adică împlinirea a o mie de ani
de la așezarea maghiarilor/ungurilor pe teritoriul actualei Ungarii din Câmpia Panoniei],
moneda austriacă a început să fie retrasă de pe piață (din circulație), iar de la 1 ianuarie 1899
singurele monede cu putere de circulație au fost coroana și filerul.
1068
Angela Rotaru-Dumitrescu, op. cit. p.73.

573
acest obiectiv, prin planul de învățământ numărul orelor rezervate limbii
maghiare a crescut necontenit ajungând la jumătate din totalul orelor
săptămânale. Mai mult, Consistoriul caransebeșan a cerut învățătorilor, în mai
multe rânduri, să sporească acest număr în detrimentul celorlalte obiecte, ca să
nu se dea prilej inspectorului districtual de a cere desființarea școlii
confesionale datorită progresului slab al elevilor în însușirea limbii maghiare.
e) Pentru că nu numai nivelul cunoașterii de către elevi a limbii
maghiare, ci și starea edificiului școlar, frecvența elevilor, dotarea cu
materialul didactic etc. puteau fi motive de desființare a școlii confesionale,
Consistoriul și episcopii caransebeșeni au insistat pe lângă comunele
parohiale, preoți și învățători să depună eforturi susținute pentru înlăturarea
neajunsurilor.
f) Ca și în cazul legii școlare din 1893 și Legea Apponyi dă dreptul
comunei bisericești să ceară ajutor financiar de la stat, dacă nu pot asigura din
resurse proprii salariul învățătorului, în condiții mult mai restrictive, tocmai
pentru a le constrânge să treacă la școală comunală, iar situația școlilor din
protopopiatul Făget confirmă această tendință.
Pentru a zădărnici votarea proiectului de lege Apponyi, în ajutorul
clerului au venit mulți intelectuali români – printre ei și avocatul făgețean
George Gârda – care, în întruniri publice ori prin articole publicate în presa
românească, a arătat pericolul pentru învățământul românesc a aplicării
prevederilor proiectului, apoi a legii de mai sus. Totul a fost, însă, zadarnic,
căci majoritatea maghiară din parlament n-a ținut seama de aceste proteste.
Ultima lege școlară adoptată de Parlamentul de la Budapesta înainte de
prăbușirea Austro-Ungariei și care, de fapt, încheie toate măsurile posibile în
vederea lichidării (parțiale) a învățământului confesional românesc a fost
Articolul de lege Nr. XVI (Legea Nr. 16) din 1913. Ca și Legile din 1893 și
din 1907, și această Lege, intitulată „Despre regularea salarelor învățătorești
de la școalele comunale și confesionale” considera că punctul vulnerabil al
acestor școli este neputința susținătorilor legali de a asigura salariile cuvenite
învățătorilor, urmarea fiind mai ușoara subminare a lor spre a deveni școli cu
limba de predare maghiară. Bineînțeles că această neputință viza și celelalte
obligații (edificiul școlar, frecvența elevilor, acoperirea cu învățători a tuturor
catedrelor libere ș.a.).
Principalele prevederi:
a) Obligația susținătorului de școală de a asigura fiecărui învățător
definitiv o locuință (atașată sălii de clasă) care să cuprindă: două camere
podite, 1 bucătărie, 1 cămară, anexe gospodărești (în curtea școlii): magazie
de lemne, grajd pentru vacă, cocini pentru porci ș.a. precum și cel puțin un
sfert de iugăr de pământ (art. 16). Dacă nu se poate asigura locuință

574
învățătorului, i se vor da bani de cvartir (chirie), sumă cuprinsă între 240 și
600 de coroane pe an (art. 4).
b) Salariul minim al învățătorului începător (suplinitor) este de 1200
cor. pe an, timp de 2 ani pentru bărbați și timp de 4 ani pentru femei. În
această perioadă ei trebuie să susțină examenul de calificare spre a deveni
învățători calificați, cu dreptul de a concura pentru ocuparea unui post liber și
să devină învățători definitivi. Dacă îndeplinesc aceste cerințe, după 2 ani
bărbații și după 4 ani femeile pot trece în sistemul avansărilor ca învățători
definitivi. Legea Nr. 16 prevede pentru învățătorii definitivi un sistem de
salarizare alcătuit din 3 clase de salarizare, fiecare clasă având, la rândul ei,
câte 3 gradații, cu 5 ani o gradație din prima clasă (numerotată, în ordinea
descrescândă a III-a, cu câte 4 ani fiecare gradație din clasa a II-a precum și
primele două gradații din ultima clasă (I).
Pentru o percepere intuitivă a acestui sistem de salarizare, îl
reproduc după Tabelul 9 de la pag. 811069.
Se observă că între felul cum este tratată învățătoarea în
comparație cu învățătorul discriminările apar la începutul și la sfârșitul
carierei: învățătoarea are 4 ani statutul de învățătoare provizorie, față de
numai 2 ani ai învățătorului; ultima gradație a clasei I (în cel de al 40-lea an
de funcționare), învățătoarea are 3000 coroane, în timp ce învățătorul primește
3200 coroane. În rest, tratamentul este același.
Să reținem și faptul că legiuitorul consideră încheiată activitatea
didactică după 40 de ani de muncă. Se precizează că chiar dacă ar funcționa
învățătorul și după cei 40 de ani de muncă, salariul nu i se va mări, întrucât nu
mai există nicio clasă cu gradațiile corespunzătoare.
Tabel Nr. 18 - Sistemul de salarizare din anul 1913
Anii serviţi

Anii serviţi

în coroane
în coroane
Gradaţia

Gradaţia

Salariul
Clasa

Clasa
Salariul

Învăţători Învăţătoare
1 Salariu de 1.200 1 Salariu de 1.200
2 începător 1.200 2 începătoare 1.200
3 3 1.400 3 1.200
4 1.400 4 1.200
5 1.400 5 3 1.400
6 1.400 6 1.400
7 1.400

1069
Apud Ibidem , pp. 81-82.

575
 8 2 1.600 7 1.400
9 1.600 8 1.400
10 III 1.600 9 1.400
11 1.600 10 2 1.600
12 1.600 11 1.600
13 1 1.800 12 III 1.600
14 1.800 13 1.600
15 1.800 14 1.600
16 1.800 15 1 1.800
17 1.800 16 1.800
18 3 2.000 17 1.800
19 2.000 18 1.800
20 2.000 19 1.800
21 2.000 20 3 2.000
21 2.000
22 II 2 2.200 22 2.000
23 2.200 23 2.000
24 2.200 24 2 2.200
25 2.200 25 2.200
26 1 2.400 26 II 2.200
27 2.400 27 2.200
28 2.400 28 1 2.400
29 2.400 29 2.400
30 3 2.600 30 2.400
31 2.600 31 2.400
32 2.600 32 3 2.600
33 2.600 33 2.600
34 2 2.900 34 2.600
35 I 2.900 35 2.600
36 2.900 36 I 2 2.800
37 2.900 37 2.800
38 1 3.200 38 2.800
39 3.200 39 2.800
40 3.200 40 1 3.000

c) Se menține dreptul comunităților care nu pot asigura salariul cuvenit

învățătorului de a cere ajutor de la stat, în condițiile anterioare, doar că a
crescut și mai mult numărul actelor ce trebuie prezentate.
d) În localitățile cu mai mulți învățători, unul dintre ei va îndeplini și
rolul de director școlar, iar acolo unde există un singur învățător, el va avea și

576
calitatea de director școlar, mărindu-i-se responsabilitatea față de autoritățile
civile. Deci, încetează rolul preotului de a fi și director școlar în acea
localitate.
e) Elevii care termină cu succes cele șase clase ale cursului de zi vor
susține, pe grupe de școli, examen de absolvire, care, dacă îl vor încheia cu
succes, le va asigura anumite drepturi în plus comparativ cu cei care nu îl au:
prioritate în ocuparea unor funcții publice; dreptul de a participa ca votanți la
alegerile parlamentare din 1914 (deși votul nu era universal, iar alegătorul
trebuia să aibă peste 21 ani) ș.a.. În anul următor, prin ordinul nr. 57729/1914,
MCIP stabilește mai precis cine poate susține examen de absolvire: cei care
au terminat șase clase confesionale; elevii care după clasa a IV-a primară au
urmat școala de ucenici, după care au stat un an de zile acasă; elevii privați, cu
vârsta sub 15 ani împliniți, dacă au terminat clasa a V-a sau clasa I a unei
școli secundare. Au primit certificat de absolvire a școlii primare (6 clase
primare) numai elevii care au dovedit cultură religios-morală mulțumitoare;
care dovedeau că pot scrie și citi în limba română și în limba maghiară; care
cunosc geografia și istoria patriei (a Ungariei) și care dispun de îndemânare la
socoată și la economie (munca agricolă)1070. Examinarea se va face din toate
obiectele studiate în clasa a VI-a, în limba de predare (maternă), cu excepția
limbii maghiare, care se va face în limba statului ungar. La examinare vor fi
prezenți: protopopul tractului ori delegatul său (ca președinte) și comisarul
maghiar delegat de către MCIP. Amândoi au dreptul de a pune întrebări
elevilor.
Vor fi declarați absolvenți toți candidații care au dat răspunsuri
mulțumitoare precum și cei care au primit un singur calificativ „nesuficient”
la alte obiecte decât desen, muzică, lucru manual sau gimnastică.
Precum Legea Nr. 26 din 1893, care prevedea majorarea salariului de
bază cu sporuri pentru vechimea în muncă tot la cinci ani, și Legea din 1913 a
creat nemulțumire atunci când trebuiau plătite sporuri de trecere de la o
gradație la alta și învățătorul a funcționat o parte din acești ani la altă unitate
de învățământ. Este, de pildă, cazul învățătorului Vasile Brașovan, ajuns
învățător în Hauzești, o localitate mică, pe când era în prag de pensionare și,
conform legii, avea dreptul la salariul maxim de 3200 cor.. Neînțelegerile
dintre învățător și comitetul parohial au ajuns la cunoștința MCIP, care, pentru
a fi respectate prevederile legii, a acordat învăţătorului un ajutor de 1000 cor..

1070
Daniel Alic, op.cit., p. 193. Consider nepotrivită folosirea formei „«absolvenți» de șase
clase ai școlii confesionale” înainte de susținerea examenului de absolvire, deoarece numai
reușita la acest examen dă tânărului calitatea de „absolvent al școlii primare”, fie ea
confesională sau nu. Să adăugăm și faptul că autorul a analizat numai impactul legii Nr.
16/1913 asupra școlilor confesionale, nu și pe cel asupra întregului învățământ
popular/primar.

577
 Ajunși la final, se impune o privire retrospectivă asupra principalelor
legi școlare din perioada anilor 1868-1918, pentru a ajunge la anumite
concluzii, aprecieri și, eventual, învățăminte.
Legea Nr. 38/1868 acordă autonomie și libertate totală susținătorului
școlii poporale, a școlii confesionale, în cazul nostru. Dar, cu fiecare nouă
lege, această autonomie și această libertate de acțiune sunt limitate tot mai
mult, în favoarea Statului maghiar, în așa fel încât, putem spune că Legea Nr.
16/1913 încununează victoria politicii maghiare de subminare a școlilor
confesionale românești și numai izbucnirea Marelui Război [a Primului
Război Mondial] a întrerupt transformarea tuturor școlilor confesionale
(românești) în școli comunale (cu limba de predare maghiară).
Cum a fost posibilă această evoluție? MCIP a valorificat, în interesul
său, principalele neajunsuri ale școlilor confesionale: slaba lor putere
economică, ce nu le-a permis să facă față, prin forțe proprii, exigențelor tot
mai sporite, de la o lege școlară la alta, în privința edificiului școlar și a
salarizării învățătorului, fiind nevoie de sprijinul Statului, acordat prin
sporirea amestecului autorității de stat în afacerile (conducerea) școlilor
confesionale.
Constatăm aplicarea de către Statul maghiar și în domeniul
învățământului confesional poporal (primar) a politicii înțelepte (evident în
favoarea sa) a „pașilor mărunți”. Ceea ce, în mod cert, n-ar fi obținut, în 1868
sau ulterior, prin aplicarea unor măsuri radicale și brutale (căci ar fi provocat
reacția, tot brutală, a celor vizați) a obținut în decurs de 50 de ani, prin
urmărirea unor scopuri mai modeste, componente ale țelului final: folosirea
învățământului primar ca mijloc esențial de maghiarizare a nemaghiarilor.
Înfrângerea Austro-Ungariei în război, destrămarea Statului dualist (austro-
ungar) și 1 Decembrie 1918 au pus capăt acestei politici de maghiarizare.
Dar, pentru că se impune să fim obiectivi, să analizăm și să reflectăm
corect realitatea, nu putem omite rolul acestor legi, precum și al întregii
politici școlare maghiare în modernizarea și asigurarea caracterului științific al
învățământului confesional românesc: în planul de învățământ au fost
introduse cunoștințe de fizică, chimie, de botanică, zoologie și altele; s-au
introdus cunoașterea sistemului metric (cu obligația ca fiecare școală să aibă
materialul didactic corespunzător); s-au făcut excursii în natură pentru o mai
bună cunoaștere a varietății plantelor și animalelor spre a insufla elevilor
dorința și necesitatea de a o proteja; un deosebit accent s-a pus pe economie
(munca agricolă), ca elevii să învețe altoitul pomilor fructiferi și tehnologia
cultivării legumelor și a viței de vie. Deși s-au cerut din partea susținătorilor
învățământului confesional eforturi uriașe, în majoritatea localităților din
protopopiatul Făget au fost înălțate edificii școlare la nivelul cerințelor epocii
respective, multe dintre ele fiind folosite și în prezent. Altfel spus, pe lângă

578
urmărirea țelurilor politice proprii, Statul maghiar a folosit instituțiile școlare
și ca instrument de ridicare culturală și materială a românilor, evident cu
sacrificiile acestora.
Ecoul marelui entuziasm al alipirii Banatului de Patria-Mamă și
crearea României Mari au avut drept consecință cererea tuturor comunelor
bisericești ca şcolile confesionale să devină şcoli de stat. Argumentul de până
în 1918 că avem nevoie de școală confesională ca să ne păstrăm ființa
națională, rezistând prin ea la politica maghiară de deznaționalizare nu mai
putea fi invocat. În plus, era și dorința credincioșilor de a scăpa de multele
eforturi financiare pe care trebuia să le facă pentru a menține caracterul
confesional al școlilor lor.
Dar, la nivel general, lucrurile nu erau atât de simple pentru că Marele
Sfat Național Român a hotărât formarea unui Guvern provizoriu pentru
Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, guvern numit Consiliul Dirigent
cu reședința la Sibiu.
În astfel de condiţii, e firesc că hotărârile comitetelor parohiale de a nu
mai susține în continuare școala confesională și de a o preda Statului român să
rămână simple hotărâri, căci în Banat autoritatea Regatului României nu a fost
efectivă, iar Consiliul Dirigent n-avea mijloacele bănești cu care să susțină
fostele școli confesionale predate acum Statului.
Această stare de provizorat, cu multe frământări la nivel local, mai ales
că învățătorii nu-și primeau salariul, a durat până în 1925, adică până după
punerea în aplicare a Legii pentru învățământul primar al statului, votată la 20
iulie 1924 și care transformă școlile primare confesionale în școli de stat,
începând cu toamna anului 1924.
Atât protocoalele (registrele) de procese-verbale ale comitetelor
parohiale – care, anual, luau hotărârea de a preda școala confesională Statului
român, refuzând să includă în preliminariul (proiectul de buget) pe anul viitor
cheltuielile privind plata (salariul) învățătorului – cât și rapoartele
protopopului către Consistoriul diecezan cu privire la rezultatele examenelor
de sfârșit de an școlar1071 (pe care, însă nu le-am găsit spre a le consulta), dar
mai ales câteva din circularele copiate în Registrul circularelor al parohiei
Sudriaş ne aruncă oarecare lumină în această direcție.
Astfel, din ord. circ. nr. 3455 Șc. din 24 septembrie 1922 Cons.,
retransmis parohiilor prin circulara nr. 420 Protopopiat Făget din 12
octombrie 1922, aflăm că, în urma înțelegerii încheiate între delegații Bisericii
și delegații Ministerului Instrucțiunii în privința raportului dintre Biserică și

1071
Vezi Arhiva Școlii generale Sudriaș, Registrul protocoalelor [proceselor verbale ale
comitetului parohial și de ordine circulare Sudriaș] anii 1903-1922, anii 1920 și 1922. La
examen au participat protopopul Sebastian Olariu și comisarul școlar Simion Ionașiu.

579
Stat față de școalele confesionale, s-au convenit următoarele: „Până la
aranjarea definitivă, prin lege, a chestiunii școalelor confesionale, învățătorii
statificați [de la școlile de stat], vor fi repartizați în mod provizoriu în
posturile vacante de la școlile confesionale, în deplin acord cu susținătorii
legali ai școlilor. Ca atare, Biserica rămâne pe mai departe ocrotitoarea
școlilor confesionale, iar învățătorii detașați se vor conforma tuturor
dispozițiunilor regulamentare în vigoare pentru școlile confesionale.
Comunele bisericești, ca susținătoare de școli confesionale, se vor ocupa în
continuare de înzestrarea școlilor cu cele necesare, vor veghea ca
învățătorul să dea o educație moral politică elevilor...” (subl. n.).
Învățătorii statificați, primind întregul salariu de la Stat, se interzice
comunelor bisericești să le mai acorde unele preliminate (cheltuieli pentru
cancelarie, pentru participare la conferințele învățătorești, etc.).
Legea pentru învățământul primar al statului din 20 iulie 1924 dă o
organizare unitară învățământului primar pe întregul teritoriu al României
Mari, precizând și principalele sale caracteristici: de stat, obligatoriu și gratuit
(excepție cel privat, recunoscut printr-o Lege din 1925).
După adoptarea acestei Legi, Consistoriul caransebeșean emite, printre
altele, următoarele două ordine circulare importante:
Ord. circ. 961 Șc. din 3 martie 1925 Cons., retransmis cu nr. de înreg.
128 Protopopiat Făget din 6 mai 1925, din care rezultă că:
a) Edificiile școalelor confesionale ort. rom. rămân în continuare
proprietatea comunelor bisericești, acestea având obligația de a asigura o
bună întreținere a lor și dreptul de a administra în exclusivitate averea acestor
școli (subl. n.).
b) Se vor înființa comitete școlare, numai pe lângă școlile
confesionale ort. rom. din acele comune bisericești care singure au abzis
(renunțat) de la dreptul lor de a susține școala confesională (subl. t.). Întrucât
niciuna dintre comunele bisericești din eparhia Caransebeșului (deci,
inclusiv cele din protopopiatul Făget) nu a renunțat la dreptul de a
susține în continuare școala, urmează că aceste comune să prevază în
preliminariile lor și sumele necesare întreținerii școlilor. (subl. n.).
Acest ordin circular produce două mari nedumeriri. Prima: el este
difuzat în martie 1925, adică la opt luni după adoptarea Legii învățământului
primar și la șapte luni după ce acest învățământ a devenit învățământ de stat,
deci și susținut material și financiar de Statul român, nu de cel maghiar ca
înainte de 1918, și, cu toate acestea, Consistoriul diecezan îl consideră în
continuare confesional, susținut de comunele bisericești, care trebuie să
întocmească preliminariile și cu sumele necesare pentru buna lor funcționare.
A doua: Să nu fi luat Consistoriul la cunoștință, până în martie 1925, de
hotărârile niciunuia dintre comitetele parohiale din întreaga eparhie de a nu

580
mai susține școala confesională? Sau formularea că „niciuna dintre comunele
bisericești din eparhia Caransebeșului nu a renunțat la dreptul de a susține în
continuare școala ...” este un subterfugiu pentru a nu lua în considerare
hotărârile comitetelor parohiale, pentru că nu comuna, adică sinodul
parohial, ci câțiva reprezentanți ai săi au luat această inițiativă? De altfel, ca
susținător legal al școlilor confesionale elementare, el trebuia să aprobe aceste
renunțări, pentru a deveni școli de stat.
Prin ord. circ. nr. 5050 ex 1924, datat 3 aprilie 1925 Cons. și
retransmis prin circulara nr. 126 Protopopiat Făget din 6 mai 1925,
Consistoriul diecezan protestează împotriva înlocuirii inscripției de până
acum de pe frontispiciul școalelor confesionale - probabil, „Școala
confesională ortodoxă română”- cu inscripția „Școala primară de stat”,
„deoarece această înlocuire de inscripție contravine înțelegerii de la Sibiu” (cu
Vasile Goldiș, responsabilul Resortului Cultelor și Instrucțiunii Publice)1072.
Episcopul Bădescu îndeamnă pe protopop și pe preoți să protesteze și ei
împotriva afișării noii inscripții.
Deoarece lipsesc informațiile cu privire la școlile primare în anii
următori, probabil că și episcopul dr. Iosif Traian Bădescu s-a resemnat,
acceptând pierderea de către Biserică a școlilor confesionale primare/
elementare/poporale. Nu va fi singura încercare de acest fel.

1072
Un fel de minister în cadrul Consiliului Dirigent, desființat prin Decret-lege la 4 aprilie
1920, atribuțiile sale trecând asupra guvernului regal de la București.

581
 III. ORGANIZAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PUBLIC

Organizarea învăţământului public este un atribut exclusiv al

organului de specialitate de stat, la nivel central/naţional, care în Ungaria se
numea – după cum am menţionat deja – la-nceput Ministerul Luminării, după
aceea Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice [MCIP]. Organizarea
urmăreşte rezolvarea tuturor sarcinilor şi obiectivelor stabilite de către Dieta
(Parlamentul) Ungariei, prin Legea învăţământului aflată în vigoare la un
moment dat, căreia i se adaugă instrucţiunile, metodologia etc, de aplicare a
Legii, elaborate de către MCIP.
După vârsta, nivelul de pregătire, ţelurile, ş.a. ale învăţământului
public, acesta are trei nivele: învăţământul poporal (primar/elementar);
învăţământul mediu şi învăţământul superior. În cele ce urmează ne vom
referi numai la învăţământul primar.
Pentru că la începutul perioadei învăţământul primar românesc din
Protopopiatul Făget era în totalitate confesional, reiese că el avea o dublă
subordonare: faţă de Stat şi faţă de Biserică. De aceea fiecare parte a acestui
dualism de putere trebuia să ţină seama de obiectivele şi particularităţile
ideologice ale celeilalte părţi. Şi, pentru că aceste obiective şi concepţii
ideologice erau contradictorii, un partener ţintind să elimine pe celălalt, în
această perioadă lupta deschisă ori mascată dintre ei a fost deosebit de
puternică, Statul maghiar consolidându-şi influenţa şi poziţia, în detrimentul
caracterului confesional al şcolii primare.
Deoarece învăţământul public se desfăşura în unităţi de învăţământ
care cuprindea laolaltă pe toţi copiii grupaţi după anumite criterii, i se spune şi
învăţământ public de masă, el fiind obiectul cercetării noastre.
Învăţământ public de masă este organizat în cursul de zi și şcoala de
repetiţie sau şcoala de duminică.
Vom prezenta, succesiv, pe fiecare.
Stabilirea duratei ficăreia din cele două forme de învăţământ
popular/poporal.
La cursul de zi, durata şcolarizării s-a făcut, în decursul anilor, după
câteva criterii care variau de la o perioadă la alta: după vârsta şcolarului în ani
împliniţi: de la 5 la 9 ani; de la 6 la 12 ani; de la 6 ani până la promovarea
clasei a VI- a, dar numai până la împlinirea vârstei de 15 ani; după anii
calendaristici, în combinaţie cu numărul claselor (nivelul de pregătire) şi
vârsta elevilor (învăţământul de 4 sau 6 ani); învăţământul cu durată de 6 ani
şi cu 3 clase/grupe (începători, silabitori/silabisitori şi cetitori); învăţământ în
6 ani calendaristici şi cu 6 clase, deci anul şi clasa (dacă elevul şi-a însuşit
cunoştinţele) etc.

582
 Şi cursul de repetiţie a cunoscut mai multe variante: de la 12 la 15
ani împliniţi; de la 12 ani şi până la căsătorie; de la terminarea clasei a VI-a,
adică nu automat la împlinirea vârstei de 12 ani şi până la 15 ani împliniţi.
Întrucât toate organele de învăţământ şi-au concentrat atenţia, aproape
în totalitate, asupra cursului de zi, pentru a nu îngreuna lectura, le vom
prezenta şi analiza separat.
Stabilirea modului de organizare a procesului de învăţământ, pe
parcursul unui an şcolar:
Durata unui an şcolar a oscilat foarte mult între 8 şi 9 luni
calendaristice sau între 8 luni calendaristice şi 8 luni „ pline” (de predare
efectivă), ultima variantă reclamând prelungirea, după 8 luni calendaristice, a
anului şcolar. Durata implica şi precizarea începerii şi încheierii anului de
învăţământ: la 1, la 8 sau la 15 septembrie, respectiv la 31 mai sau după
susţinerea examenului de sfârşit de an şcolar, care a avut loc în iunie etc.
Structura anului şcolar se referă la organizarea sa internă: a) cu două
semestre; b) vacanţe şcolare (de Crăciun, de Paşti etc.); c) alte zile libere din
timpul anului şcolar (sărbători religioase importante, Ziua Naţională, precum
şi ziua sau jumătatea de zi liberă din cursul unei săptămâni, considerându-se
că şcolarii nu pot depune efort fizic şi intelectual neîntrerupt timp de şase zile;
d) programul de muncă în cadrul unei zile (curs înainte de masă şi după
masă); e) numai susţinerea examenului de sfârşit de an şcolar sau susţinerea
examenului după fiecare semestru (ianuarie-februarie) şi iunie ş.a.
Trebuie reţinut faptul că toate aspectele anului şcolar prezentate mai
sus au fost stabilite din timp de către MCIP, dar unele dintre ele nu au fost
întotdeauna respectate de către organele de stat locale şi de către unităţile
şcolare, fiind constrânse să se adapteze condiţiilor locale, mai ales în timpul
muncilor agricole de toamnă, când elevii mai mari au fost reţinuţi de către
părinţi, spre a le fi de ajutor.
Celelalte detalii referitoare la anul şcolar vor fi menţionate când vom
analiza mai amănunţit cursul de zi. De asemenea, pentru a nu complica
prezentarea, nu vom aminti de fiecare dată, că elementul organizatoric
respectiv aparţine cursului de zi.

1. Învăţământul/ cursul de zi
Durata anului şcolar
Legea Nr. 38 din 1868 a stabilit numai faptul ca, în mediul sătesc, anul
de învăţământ să dureze opt luni (în cel orăşenesc era de nouă luni),
susţinătorului şcolii revenindu-i libertatea de a stabili perioada calendaristică a
duratei anului şcolar.

583
 În baza acestei libertăţi, Consistoriul diecezan al Caransebeşului a
decis ca, în şcolile confesionale rurale, cursurile să înceapă la 1 octombrie
1869 şi să se încheie la 31 mai a anului calendaristic următor1073.
Dar, la scurtă vreme după aplicarea legii, legiuitorul a constatat că,
dacă se scad duminicile, vacanţele de Crăciun şi de Paşti, zilele libere pentru
celelalte sărbători religioase importante, ziua liberă din fiecare săptămână,
prevăzută de lege pentru a preveni suprasolicitarea elevului la efort intelectual
ş.a., nu rămân nici şase luni de muncă efectivă la clasă cu elevii. În
consecinţă, MCIP a stabilit ca, începând cu anul şcolar 1872/1873, anul şcolar
să dureze nouă luni de zile în mediul rural şi zece luni în mediul urban. În
baza acestei dispoziţii, prin ord. circ. nr. 277 din 11 septembrie 1871, Sinodul
eparhial caransebeşan a dispus ca, începând cu anul şcolar 1872/1873,
cursurile şcolare să înceapă la 1/13 septembrie şi să se încheie la 31 mai/12
iunie. Elevii vor susţine examenul de sfârşit de an şcolar în ultimele zile ale
lunii mai, aşa încât feriile mari (vacanţa mare) să dureze trei luni (1iunie- 31
august). Lor (ei) se vor adăuga şi cele 21 de zile libere din timpul anului de
învăţământ.
La scurt timp, apar noi precizări. MCIP a constatat că examenul de la
încheierea cursurilor nu mai poate înlătura golurile constatate în cunoştinţele
elevilor şi de aceea, tot începând cu anul şcolar 1872/1873, se introduce
examenul „de iarnă”, după încheierea semestrului întâi. De aceea toate şcolile
confesionale rurale vor începe cursurile la 1 octombrie şi le vor încheia la 30
iunie a anului următor, examenul „din vară” desfăşurându-se în ultima parte a
lunii iunie, fiind examen public1074.
În afara acestui cadru general, au apărut modificări datorate unor
condiţii concrete (muncile agricole de toamnă – culesul porumbului – ,
anumite epidemii, lipsa combustibilului pentru încălzirea sălii de clasă etc.).
Ca regulă generală, se poate constata că, prin ultimele măsuri, s-a
urmărit ca durata anului de învăţământ să asigure opt luni „pline” de muncă
cu elevii, iar întreruperea sa ( cu vacanţe, sărbători, examenul de iarnă etc.) să
nu dureze mai mult de o lună de zile.
În1876, Consistoriul caransebeşan a difuzat ordinul MCIP Nr. 22151
din 28 octombrie 1875 conform căruia, începând cu anul şcolar 1876/1877 în
toate şcolile de stat/comunale (şi acolo, unde este cazul, la şcolile
confesionale), cursurile se vor încheia la 30 iunie, pentru ca învăţătorii tineri
să poată participa – timp de şase săptămâni – la instrucţia militară, pe timpul
feriilor mari. Pentru că şi în şcolile eparhiei Caransebeşului au existat
învăţători tineri, Consistoriul diecezan a dispus ca, şi în mediul rural, şcolile

1073
AParF. Protocolul..., Ord. circ. nr. 68Cons./27 martie 1869, f. 124
1074
Ibidem, ord. circ. nr. 46 Şc./1 martie 1972, f. 156

584
confesionale să înceapă cursurile la 1 septembrie şi să le încheie la 31 mai,
pentru ca în luna iunie să se poată desfăşura examenul public1075.
Aşadar, se constată o mare şovăială din partea MCIP în ceea ce
priveşte atât durata anului şcolar, cât şi numărul şi perioadele de susţinere a
examenelor şcolare.
Structura anului şcolar
Structura anului şcolar exprimă amănunţit modul de organizare şi de
desfăşurare a procesului de învăţământ pe parcursul unui an şcolar.
În perioada analizată, anul şcolar era împărţit în două semestre:
semestrul I ţinea de la începutul anului şcolar (de regulă, 1 septembrie) şi
până la sfârşitul lunii ianuarie, după care urma o vacanţă de o săptămână;
semestrul II începea după această vacanţă şi se încheia la 31 mai (în unii ani,
30 iunie). În semestrul I elevii se bucurau de o minivacanţă de Crăciun, iar în
semestrul II, de una de Paşti.
Structura amintită mai sus a fost afectată de introducerea „examenului
de iarnă” la sfârşitul semestrului I, în săptămâna de vacanţă. S-a considerat
necesar acest examen pentru ca învăţătorul să poată lua măsurile ce se
impuneau pentru înlăturarea golurilor constatate în cunoştinţele elevilor, până
la examenul din vară, ţinut în iunie, deci tot în vacanţă (dacă anul şcolar se
încheia la 31 mai).
În al doilea rând, structura anului şcolar vizează organizarea
procesului instructiv- educativ în cursul unei săptămâni: numărul total al
orelor; programul unei zile de muncă - pe atunci 3 ore înainte de masă (8 –
11) pentru elevii mai mari. Urma apoi o pauză (când copiii se duceau acasă să
mănânce şi să se odihnească), după care reveneau la şcoală pentru celelalte
două ore (14 – 16). Această divizare a programului se considera necesară
întrucât şcolarii fiind mici nu puteau face un efort mintal neîntrerupt timp de 5
ore.
În 1862, Crăescul Locţiitor al Consiliului Unguresc, prin „ îndreptatul”
[= intinatul/ordinul] său din 17 decembrie 1862, Nr. 68151 către Stăpânirea
Duhovnicească–Sholastică [= Episcopia] de la Timişoara face cunoscut că
Ministerul Luminării [= al Învăţământului] a dispus ca să fie respectată
structura anului şcolar conform Hotărârii sale din 5 martie 1835 Nr. 3441, în
baza căreia:
1. În şcoalele elementare pravoslavnice [= ortodoxe] de toate
nivelurile, noul an şcolar va începe la 1 octombrie şi se va încheia în ziua
Schimbării la Faţă a Mântuitorului [6 august]; 2. În aceste şcoli, odihna de
vară [= vacanţa mare] este de 6 săptămâni; 3. În clasele de jos ale şcoalelor
elementare [= cele săteşti], odihna de vară este de 4 săptămâni (?) 4.

1075
Ibidem, ord. circ. nr. 209 Şc./14 mai 1876, f. 142.

585
Semestrul I se încheie [odată] cu sfârşitul lunii februarie; 5. În decursul anului
şcolar, zilele de odihnă, în afara duminicilor, sunt cele de la sărbătorile
religioase [mari]: a) La Naşterea lui Hristos: de la 23 decembrie până la 27
decembrie; după calendarul vechi [iulian]; b) la Paşti: de la Miercurea Mare
până la Miercurea din Săptămâna Luminată; v[c] La Pogorârea Duhului Sfânt,
3 zile. Ulterior s-a adăugat şi Înălţarea Domnului. În afară de acestea: g [d] O
zi liberă pe săptămână, după stările din prejur a [le] locului; d [e] În şcoalele
elementare de jos a[le] satelor, „începerea anului sholastic se ţine după
orânduielile mai înalte [Ministerul Luminării]; e [f] Propunerea învăţătorilor
ţine în toate şcoalele 5 ceasuri şi anume 3 ore dimineaţă (8 – 11 sau 9 – 12) şi
2 după amiază (14 – 16)1076. (În ord. circ., literele sunt după alfabetul chirilic).
Examenul de sfârşit de an şcolar
La început, acest examen se desfăşura în clasă, în prezenţa preotului
(director şcolar local), a protopresbiterului sau a delegatului său (ca director
şcolar tractual) şi uneori a inspectorului şcolar diecezan, care era şi membru al
Senatului şcolar din acea eparhie. Mai ales după 1850, el a devenit examen
public, având dreptul să participe oricine, cercul celor care apreciau munca
învăţătorului completându-se (în afară de cei amintiţi deja) cu judele
(primarul) comunal, cu preşedintele comitetului consiliului parohial şi cu alte
persoane de vază prezente.
Examenul era un moment important atât pentru învăţător, cât şi pentru
fiecare elev, deoarece toţi laolaltă şi fiecare separat trebuia să arate progresele
realizate în anul care se încheie. Din documentele şcolare din unii ani rezultă
situaţii aparent ciudate: elevii absenţi la acest examen din motive neesenţiale
au rămas repetenţi, cu toate că pe ambele semestre aveau note/calificative de
promovare; în aceeaşi situaţie se aflau şi elevii promovaţi prezenţi la examen,
dar care, datorită timidităţii sau a altor cauze, n-au dat răspunsuri care să
satisfacă pe membrii comisiei. În schimb, elevul rămas cu situaţia neîncheiată
datorită numărului mare de absenţe, ori cel aflat în situaţia de corigenţă sau
repetenţie la încheierea cursurilor, dar care, dând dovadă de stăpânire de sine,
de curaj etc. a dat răspunsuri satisfăcătoare, devine promovat. Şi fetele din
ultimele clase care, deşi n-au fost nicio zi la şcoală pe tot parcursul celor nouă
luni, pentru că s-au prezentat la examen şi au dat răspunsuri acceptate de
comisie se văd, de cele mai multe ori, cu ciclul şcolar obligatoriu încheiat.
Desigur aceste „anomalii” şi factori de stres la care erau supuşi copiii
(trebuia să fie prezenţi la şcoală de la orele 7 dimineaţa şi până la orele 7 după
amiază, cu o scurtă pauză de prânz) nu puteau să nu influenţeze răspunsurile
elevilor în orele după-amiezii, lăsând la o parte particularităţile psiho–
somatice ale fiecărui elev. Tocmai de aceea caracterul public al examenului şi

1076
A Par. F. Protocolul..., ord. circ. nr. 1665 Ppiat nr. 7 Par., f. 62.

586
rolul său decisiv în promovarea sau nepromovarea unui elev, fără a se ţine
seama de frecvenţa şi performanţa sa şcolară în timpul anului au fost criticate
de către unii pedagogi şi învăţători, dar fără rezultate.
Pe lângă examinarea individuală erau şi acţiuni colective: corul şcolar,
echipa de dansuri la care participau, în funcţie de efectivul şcolar, toţi elevii
sau numai cei mai buni dansatori; echipa de teatru şi alte forme artistice.
După încheierea examenului public, adeseori unul sau mai mulţi
participanţi/asistenţi la examen îşi exprimau părerea în legătură cu felul în
care au răspuns elevii, evidenţiind – ori chiar premiind pecuniar – pe cei cu
cele mai bune performanţe.
Membrii comisiei au stabilit calificativul pe care să-l acorde
învăţătorului, în funcţie de răspunsurile pe care le-au dat elevii.
Inspectorul districtual/tractual şi (sau şi) cel diecezan, în calitatea
sa/lor oficială, primea[u] o indemnizaţie stabilită de către Consistoriul
diecezan pentru fiecare, plata făcându-se cu banii luaţi din lada bisericii. De
pildă, la examenul de sfârşit de an şcolar 1872/1873 au participat protopopul
Atanasie Ioanovici şi Ioan [Iuon] Ionaş (originar din Sinteşti), „asesor
consistorial şi referent la Senatul şcolar al eparhiei Caransebeşului, numit şi
inspector şcolar”. Diurna lui Ionaş a fost de 1 fl. şi 50 creiţari (sic!). El a
asistat şi la examenul din 1874, în aceleaşi condiţii (1fl. 50 cr.)]. Deoarece nu
toate parohiile au achitat indemnizaţia cuvenită inspectorului şcolar diecezan,
prin ord. circ. nr. 163 PF din 22 octombrie 1875, protopopul reaminteşte
parohiilor debitoare să trimită cât mai urgent indemnizaţiile datorate.
Să mai adăugăm şi faptul că prin Legea învăţământului Nr. 16 din
1913 s-a introdus examenul de absolvire, susţinut de către elevii clasei a VI-
a. Este un examen superior examenului de sfârşit de an şcolar, exigenţa fiind
mai mare, dar cei care îl absolveau se bucurau de câteva drepturi în plus faţă
de cei care nu l-au susţinut: au primit dreptul de vot (băieţii) la împlinirea
vârstei de 18 ani şi au avut prioritate în ocuparea anumitor servicii
publice.1077.
Examenul de absolvire s-a menţinut şi în România, după încheierea cu
succes a cursului supraprimar ( clasa a VI – a).
Planul de învăţământ
Iniţial, fiecare susţinător de şcoală a avut dreptul să stabilească ce vor
învăţa elevii - programa şcolară este mai târziu -, volumul de cunoştinţe,
mijloacele de predare etc. În protopopiatul Făget toate şcolile fiind, pe atunci,
confesionale, era firesc ca accentul să fie pus pe educaţia religioasă a
şcolarilor: să înveţe principalele rugăciuni, să cunoască data şi semnificaţia

1077
Prima atestare a desfăşurării unui examen public este cea de la Curtea.( Ana Ursulescu,
op. cit., pp. 237 – 238).

587
principalelor sărbători, cărţile de cult servind ca manuale şcolare pentru
deprinderea cititului.
Datorită caracteristicilor amintite, nivelul de pregătire al elevilor
depindea de la o şcoală confesională la alta, de la un mediu social la altul (sat
– oraş), de la un susţinător de şcoală la altul (biserică – administraţie locală,
deci şcoală confesională – şcoală comunală; Biserică – Stat, adică şcoală
confesională – şcoală de stat).
După ce învăţământul a devenit o chestiune politică (Politicum, în
ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea), organele de stat au căutat să
asigure o apropiere – până la egalizare – a educaţiei/pregătirii tinerilor,
impunând susţinătorilor de şcoli, indiferent de natura lor, să asigure baza
materială necesară ca elevii să-şi însuşească, în timpul stabilit ( durata
învăţământului, pe ani şcolari şi pe durata anului şcolar) etc.
Instrumentul principal pentru atingerea acestor obiective a fost planul
de învăţământ, întocmit de către organele de specialitate ale statului, în
conformitate cu legislaţia şcolară şi cu celelalte instrucţiuni emise de stat cu
privire la învăţământ.
În consecinţă, la cursul de zi, planul de învăţământ este documentul
oficial care stabileşte – ţinând cont de durata învăţământului obligatoriu sub
cele două aspecte: câţi ani şcolari sunt în total şi câte luni sunt, într-un an
şcolar – următoarele:
a) Obiectele ( materiile) de studiu din fiecare an şcolar;
b) Numărul de ore rezervat fiecărei materii: fie numai în total (pe
întregul an de învăţământ), urmând ca învăţătorul să stabilească, în funcţie de
condiţiile concrete, cum le va gestiona/repartiza pe săptămâni, condiţia
obligatorie fiind ca el să respecte strict totalul orelor prevăzute (nici mai multe
nici mai puţine). Dar, de obicei, repartizarea săptămânală o stabileşte
legiuitorul. Evident acest număr diferă, la acelaşi obiect, de la un an
şcolar/clasă la altul sau există ani şcolari/clase în care acel obiect nu se
studiază.
Legea Nr. 28 din 1876 este cea care impune planul de învăţământ unic
pentru toate şcolile poporale, precum şi repartizarea copiilor de vârstă şcolară
în şase clase, vârsta de şcolarizare fiind de la 6 la 12 ani (pentru elevii care
promovează an-de-an clasa) sau de la 6 până la terminarea celor şase clase
obligatorii, dar numai până la împlinirea vârstei de 15 ani. Clasele I – VI erau
prevăzute şi în Legea Eötvös din 1868, fără a se menţiona obligativitatea ei.
Primul plan de învăţământ este exprimat implicit de către învăţătorul
George Dobrean în „Arătare despre sporiul şi hărnicia şcolarilor cari în
Sistematiceasca Şcoală a Caransebeşului Sat Curtea se află, ce şi cât din
obiecturile de învăţământ în semestrul acesta de vară s-or propus”. Şcolarii
erau împărţiţi în cele trei grupe, după nivelul cunoştinţelor (nu după vârsta

588
lor!): începători, silabitori şi cetitori, iar răspunsurile date de fiecare cu
prilejul examenului public de vară au fost apreciate cu calificativele „bine”,
„de mijloc” şi „ slab”. La examenul din vara anului 1843 (la sfârşitul anului
şcolar 1842-1843), elevii au fost examinaţi după cum urmează: silabitorii:
„<< silabisirea şi slognirea (citirea n.a.) din Bucfari (abecedar n.a.) cu litere,
catehismul până la a treia încheietură (paragraf n.a.) şi din istoria Bibliei până
la al treilea capitol; rugăciunile obişnuite şi tâlcuiala (cunoaşterea) socoţii din
cap>>”; cetitorii: „<< Catehismul până la a 9-a încheietură, însă nu toţi [au
ştiut]; Istoria Bibliei până la 10 capitole, iară nu toţi; Cetirea la Psaltiri şi la
Ceaslov şi din Bucvariu Românesc şi unguresc, nu toţi; Socoata pe tablă [deci
făcând calcule în scris] 4 speţii (operaţii n.a.), adică adiţia (adunarea n.a.)
subtacţia (scăderea n.a.), multiplicaţia (înmulţirea n.a.) şi divizia (împărţirea
n.a.) numai nu toţi şi cântarea Sfintei Biserici, dimpreună cu scrisoarea
românească şi ungurească>>”1078.
Rezultă că la examenul public s-au prezentat numai silabitorii şi
cititorii, că în afara Bucvariului (românesc şi unguresc), toate celelalte
manuale erau cărţile de cult (bisericeşti): Catehismul, Psaltirea, Ceaslovul şi
Istoria Bibliei şi că, oral, s-au studiat (memorat) rugăciunile obişnuite şi
socoata (calculul mintal, silabitorii, în scris, cititorii), de unde rezultă
concluzia că educaţia religioasă predomina. Să reţinem, de asemenea, şcolarii
învăţau să recunoască literele maghiare şi citească un text maghiar, deşi
studierea limbii maghiare a devenit obiect de studiu obligatoriuîn şcoala
poporală începând cu anul 1876. În sfârşit, textul de mai sus conţine elemente
de programă şcolară: silabitorii trebuiau să studieze Catehismul până la
paragraful 3 şi Istoria Bibliei până la capitolul 3, iar cititorii, Catehismul până
la al 9-lea paragraf şi Istoria Bibliei până la al 10-lea capitol.
Dacă planul de învăţământ din anul 1842–1843 era stabilit de către
Biserică, fără nicio restricţie din partea Statului, această libertate deplină a
început să fie ştirbită începând cu Legea Eötvös din 1868, care impune un
plan de învăţământ cu două categorii de obiecte de studiu: unele obligatorii,
altele doar recomandate, deci facultative, studierea limbii maghiare fiind una
dintre ele.
Pe baza acestei legi a fost întocmit de către Consistoriul diecezan al
Caransebeşului următorul Plan de învăţământ:
1.Învăţătura religiei şi moralei (creştine).
2.Cetirea şi scrierea.
3.Socoteala din cap şi pe tablă (în scris, făcând calcule) şi cunoştinţe
despre măsurile şi banii umblători în ţară.
4.Gramatica (sau) învăţătura limbei.

1078
Ibidem.

589
 5.Cunoştinţele cele mai însemnate şi trebuincioase din ştiinţa naturală
şi din formele geometrice (măsurarea dimensiunilor unui teren şi calcularea
ariei lui) cu privire la ocupaţiunea ce are majoritatea părinţilor copiilor şi la
ţinutul unde locuiesc ei.
6.Geografia şi istoria patriei.
7.Cunoştinţe practice despre economia câmpului şi grădinăria.
8.Cunoştinţe prescurtate (sumare) despre drepturile şi datoriile
cetăţenilor.
9.Cântarea.
10.Gimnastica cu privire (legată de) la exerciţiul milităresc.1079
Se observă că din cele 10 obiecte de studiu, educaţiei religioase i s-a
rezervat doar unu, accentul punându-se pe însuşirea de către elevi a
cunoştinţelor şi deprinderilor folositoare viitoarei lor profesiuni şi calităţii lor
de viitori cetăţeni maghiari.
La 1 mai 1869, episcopul Popasu revine asupra obligativităţii
învăţătorilor de a preda toate obiectele de studiu din planul de învăţământ,
făcând şi câteva precizări mai în detaliu: este vorba de gramatica limbii
române şi despre faptul că prin „ socoteala pe tablă” se înţelege calculul scris,
cu cifre (numere)1080 .
Planul de învăţământ a fost discutat şi la Congresul Naţional
Bisericesc din anul 1870, precizând că la Gramatică trebuie să se facă exerciţii
de (pronunţie şi scriere corectă) limbă maternă şi că la Cântare se vor învăţa
cântări bisericeşti şi cântări naţionale.
Un nou pas înainte în detalierea planului de învăţământ este cel difuzat
în 1874, deoarece el precizează care obiecte de studiu vor studia fiecare grup
de elevi (începători, silabitori şi cititori) numit despărţământ şi câte ore pe
săptămână îi sunt rezervate fiecăruia. La rândul său, grupul cititori are două
subgrupe (numite clase). Este încercare de a corela anul de studiu (clasa) de
vârsta elevului.
Tabelul Nr. 19 - Planul de învăţământ din anul 1874 pentru
şcolile confesionale ortodoxe române1081
Nr. Obiectele de Desp.şi Despărţământul Total
Crt. studiu nr. lui ore
Clasa I II III săptăm.
1 2 3 4 5 6
1 Religia 6 7 5 3 21

1079
Ioan Munteanu, Banatul istoric 1867 – 1918. Şcoala. Educaţia. Vol. 3..., p. 349.
1080
Ibidem
1081
Ibidem, pp. 350 - 351

590
 2 Exerciţii de 4 2 - - 6
limba maternă
3 Scriere - Cetire 9 7 5 3 24
4 Gramatică - 3 3 3 9
5 Socoată 5 3 3 3 14
6 Geografie - 2 2 2 6
7 Istorie - - 2 2 4
8 Istoria naturală - - 2 2 4
9 Fizică - - - 2 2
10 Drepturi şi - - - 2 2
datorii cetăţeneşti
11 Economie - - 2 2 4
12 Cântare 3/2 3/2 3/2 3/2 12/8
13 Gimnastică 1/2 1/2
Total ore pe săptămână 25 1/3 25 1/3 25 1/3 25
1/3 101
Cântarea bisericească de 2 ori pe săptămână câte o oră, apoi jumătate
de oră, cu toate clasele. Cântarea naţională se face 1 oră/săptămână. Cu
fiecare clasă, iar în ½ oră, cu toţi elevii.
Probabil pentru că abia în 1874 a fost întocmit planul de învăţământ cu
6 clase, în niciuna din şcolile protopopiatului Făget ale căror documente am
avut ocazia să le cercetăm nu am întâlnit menţionate clasele V – VI.
Legea Nr. 28/1876, deşi menţine prevederile Legii din 1868 în ce
priveşte dreptul susţinătorilor de şcoli de a organiza procesul de învăţământ,
extinde dreptul inspectorilor şcolari regeşti asupra tuturor şcolilor din
comitatul în care au fost numiţi, în special acela de a verifica dacă planul de
învăţământ este în spiritul legii din 1868 - 6 clase, şi obiectele de studiu-,
precum şi dacă manualele şcolare nu conţin elemente antipatriotice. Aşadar,
se introduce cenzurarea manualelor şcolare, care se va accentua tot mai mult
pe parcursul anilor.
De aceea, repartizarea orelor pe obiecte de studiu din Planul de
Învăţământ din 1874 va suferi reduceri tot mai mari pe măsură ce va trebui să
crească numărul orelor de predare a limbii maghiare la nivelul exigenţelor
impuse de legile şcolare din 1893 şi 1907.
În anul 1888, Vasile Goldiş (pe atunci profesor la Caransebeş) publică
în „Foaia Diecezană” un serial în care analizează Raportul MCIP despre
starea învăţământului primar din Ungaria, din anii 1885 şi 1886, concluzia
ministerului fiind că această formă de învăţământ stagnează, cea mai gravă

591
situaţie întâlnindu-se la greco-catolici şi la greco orientali, unde şcolile „ dau
înapoi sau sunt nevoite a duce luptă crâncenă pentru existenţă”1082.
Trecând la modul total necorespunzător în care Raportul prezintă
însuşirea de către elevii români a limbii maghiare, V. Goldiş consideră o
adevărată monstruozitate modul în care legiuitorul maghiar a conceput
însuşirea limbii statului de către copii nemaghiari: „ Monstruozitate, nu pentru
că dispune să se înveţe în şcoală limba maghiară, ci pentru că dispune să se
înveţe [scris-cititul] în şcoala elementară deodată două limbi. Copilul nu
poate învăţa limba maghiară în şcoală pentru că ea nu poate deveni limbă vie,
nefiind vorbită în familie. Ca să fie însuşită de elevi în şcoală, trebuie
neglijată predarea celorlalte obiecte de studiu”.
Observaţia lui Goldiş că elevii din clasa I întâmpină mari dificultăţi de
ordin psihologic în învăţarea simultană a scris-cititului în două limbi (cu
semne grafice şi citirea lor diferită) este pe deplin îndreptăţită, căci în cele
două limbi, de pildă, litera s din limba română se citeşte ş în limba maghiară,
românescul c se citeşte ţ (scris şi tz) şi că românescul s are drept corespondent
grupul de litere sz în maghiară etc.
Justeţea observaţiilor lui Goldiş au determinat MCIP să decidă ca
studierea limbii maghiare să înceapă în clasa a II- a, după ce şcolarii şi-au
însuşit scris-cititul în limba maternă în clasa I.
În concluzie, deşi i se spunea „ Plan de învăţământ”, cel din 1869 era o
simplă înşiruire a denumirii obiectelor de studiu, fără a se preciza în ce
clasă/clase va fi studiată fiecare disciplină şi în câte ore pe săptămână,
libertatea deplină dată învăţătorului de a face el acest lucru mai mult încurcă
procesul de învăţământ în loc să-l ajute.
Abia începând cu anul 1874 se poate vorbi de un plan de învăţământ în
sensul propriu al denumirii. Teoretic, fiecare nou plan de învăţământ ar trebui
să fie superior celor anterioare, dar aşa ceva nu se întâmplă de fiecare dată.
Planul de învăţământ este important pentru că el jalonează toate
celelalte componente ale organizării învăţământului, începând cu programa
şcolară.
Programa şcolară
Programa şcolară este documentul şcolar oficial care – pe baza
planului de învăţământ, a legislaţiei şcolare şi a instrucţiunilor şi
regulamentului MCIP de aplicare a politicii şcolare promovate de către
autoritatea politică superioară – stabileşte, pe ani şcolari, principalele teme ce
vor fi abordate (ce fel de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi trebuie să-şi

1082
“Foaia diecezană”, an. III, 1888, publică materialul în trei numere 6,8 şi 9,numele
autorului fiind făcut cunoscut abia la sfârşit.

592
însuşească elevii) la fiecare obiecte de studiu în anul şcolar respectiv, în
funcţie de numărul de ore alocat fiecărui obiect de învăţământ.
După cât de analitică/amănunţită este programa şcolară ea se poate
rezuma la a indica numai enunţarea titlului fiecărei teme şi, eventual, numărul
de ore ce-i poate fi alocat de către propunător ori la a expune în detaliu
esenţialul fiecărei componente a temei respective şi numărul de ore care îi va
fi acordat. Fiecare mod de concepere a programei şcolare are şi merite şi
neajunsuri. În primul caz, se dă libertate propunătorului să stabilească ce
probleme va trata în cadrul temei respective, precum şi numărul de ore pe care
i-l va rezerva. Deci este încurajată iniţiativa şi creativitatea dascălului. În cel
de-al doilea mod, totul i se dă de-a gata învăţătorului şi profesorului,
creativitatea sa putându-se manifesta în modalitatea realizării prevederilor
programei, nu în cea a stabilirii conţinutului temei. Prezentarea sumară a
temei poate stimula nu numai creativitatea, ci şi comoditatea dascălilor, ea
constituind şi un impediment pentru cel care doreşte să compare pregătirea
elevilor, de pildă la examenele de sfârşit de an şcolar, de la mai multe şcoli.
De aceea, aceste neajunsuri devin avantaje pentru stabilirea în detaliu a
programei. Prima programă cunoscută în protopopiatul Făget este cea de la
Curtea, din anul şcolar 1842/43, după care s-a desfăşurat examenul de sfârşit
de an şcolar.
De asemenea, tot un exemplu de programă şcolară analitică/amănunţiă
pentru catehizarea şcolarilor, evident cu neajunsurile oricărui început, pot fi
considerate instrucţiunile trimise, în 1842, de către episcopia Timişoarei,
tuturor preoţilor din eparhia sa, cu scopul ca aceştia să ofere o cât mai bună
impresie inspectorului şcolar Eughenie (Evghenie/Eugen) Ghiurcovici
(Gyurkovits), trimisul Ministerului Luminării, spre a constata, la faţa locului,
în fiecare şcoală poporală, pregătirea elevilor la obiectul Religie. Ghiurcovici
va începe inspecţia în luna aprilie (1842), aşa încât, până atunci, fiecare preot
se va strădui ca toţi pruncii să conoască şi să explice de ce fiecare rugăciune
se numeşte aşa: Tatăl nostru [pe considerentul că Dumnezeu este creatorul
întregii lumi, deci şi al nostru, al oamenilor, şi de aceea El este], Simbolul
credinţei; Născătoarea [= este Maica Domnului, a lui Iisus]; [cele] 10 Porunci;
[cele] 9 Porunci [ale] Bisericii şi Rugăciunile Mesiei. În schimb, pruncii
„crescuţi” [= cititorii] trebuie să cunoască conţinutul Catehismului; ca să
poată răspunde corect la întrebările puse de preot.1083
Importanţa Programei şcolare este foarte mare, ea constituind osatura,
scheletul învăţământului, pe ea mulându-se nu numai lecţiile învăţătorului, ci
şi munca autorilor de manuale. De aceea avantajele şi dezavantajele modului

1083
APF., Protocolul poruncilor introduse 1837 – 1849 al Parohiei Curtea, ord.circ.nr. 4
PF/22 martie 1842, f. 61 bis.

593
în care este concepută programa şcolară vor fi transferate şi asupra muncii
celor ce vor contribui, sub diferite forme, la realizarea ei şi, prin recurenţă, şi
asupra pregătirii elevilor.
Baza materială a învăţământului
Până acum am analizat factorii obiectivi cu caracter general care au
determinat orientarea, sarcinile şi ţelurile învăţământului în diferite perioade
ale dezvoltării sale ( deci atât între anii 1867-1924, cât şi în perspectiva
viitoare de după 1924). Intenţionat am omis legislaţia şcolară dintre anii
amintiţi, pe de o parte pentru că, prin conţinutul său, este specifică perioadei
cuprinsă între ei, iar pe de altă parte, deoarece factorul politic, condiţiile
concrete au ieşit mai pregnant în evidenţă şi de accea ele trebuie prezentate
împreună.
Urmează să prezentăm, succint, alţi câţiva factori obiectivi care, prin
modul concret, deci nuanţat, în care s-au manifestat de la o unitate de
învăţământ la alta în procesul de aplicare a deciziilor de la nivel naţional, au
răspuns sau nu comenzii sociale, cu consecinţele ei fireşti.
Precizările ce se impun a fi făcute sunt că atât factorii prezentaţi, cât şi
exemplele ce îi vor susţine aparţin perioadei 1867-1924, cu rare referiri la anii
anteriori şi că am exclus analizarea modului în care se prezintă edificiul
şcolar, lotul şcolar etc. , datorită complexităţii acestei probleme , care impune
o analiză concretă a fiecărei situaţii, mai ales că ea ( problema) va fi pe larg
tratată în alte capitole.
Pe scurt, am redus baza materială a învăţământului la acele mijloace/
instrumente folosite activ ca ajutoare directe pentru buna desfăşurare a
lecţiilor, a procesului de învăţământ în ansamblul său.
Mijloacele de învăţământ
Manualele şcolare
Manualul şcolar este documentul oficial, adică cel aprobat de către
susţinătorul şcolii respective sau de către autoritatea de stat, care, prin
conţinutul său, concretizează temele prevăzute în programa şcolară la un
anumit obiect de studiu şi la o anumită clasă, ţinând, totodată, cont de
numărul de ore repartizat acelei discipline prin planul de învăţământ, de vârsta
şi particularităţile psihice ale şcolarilor pentru care este conceput şi întocmit
etc. Pentru elev, el este principalul mijloc didactic de a adânci cele prezentate
la clasă de către învăţător, de a rezolva exerciţiile şi problemele pe care le
ridică lecţia nouă etc., iar pentru învăţător este un ghid în pregătirea lecţiilor,
conoscând mai bine sarcinile pe care le are de rezolvat la clasă.
Tocmai pentru că are rol important în formarea conştiinţei elevilor,
autorităţile de stat şi susţinătorii şcolilor poporale au acordat mare atenţie
manualelor şcolare, aprobând sau interzicând folosirea fiecărui manual de
către învăţători şi de către elevi. Rescriptul Consiliului Locotenenţial al

594
Ungariei din 10 decembrie 1862 Nr. 85914/1862 precizează că în toate şcolile
limba de predare şi manualele sunt în limba maicii, condiţia fiind ca
manualele să fie aprobate de către Ministerul Luminării - devenit Ministerul
Instrucţiunii Publice, şi prin unificarea cu Ministerul Cultelor s-a ajuns la
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prescurtat MCIP. De aici derivă
dreptul MCIP de a controla/ cenzura manualele şcolare şi de a dispune
retragerea lor.
Dacă la început, în şcolile confesionale române, cărţile de cult
(Catehismul şi Psaltirea, în deosebi) au fost utilizate şi ca manuale şcolare,
primele manuale şcolare propriu-zise în limba română au fost tipărite la Viena
de către Kurzbök, care obţinuse monopolul tipăririi lor. După 1865, acest
privilegiu a revenit mitropoliei greco-răsăritene de la Sibiu. Tocmai pentru că
tipărirea manualelor şcolare era un monopol declarat ori mascat, tacit,
neconcurenţial, manualele şcolare erau foarte scumpe, motiv pentru care
sarcina procurării lor revenea susţinătorilor de şcoli.Or, în protopopiatul
Făget, parohiile fiind mici, cu venituri financiare modeste, nu prea au avut
mijloacele băneşti corespunzătoare pentru a le procura în numărul necesar,
chiar dacă, până după 1800, ele se reduceau la Abecedar, Carte de cetire şi
Aritmetică. De altfel, manualele erau folosite de către elevi numai la şcoală
(unde se păstrau de către învăţător) şi erau transmisibile de la o serie de elevi
la alta, până la uzura lor totală.
După 1867, numărul manualelor şcolare a crescut odată cu
introducerea învăţământului poporal cu şase clase şi cu sporirea obiectelor de
învăţământ. Alături de Sibiu, şi episcopiile sufragane s-au dotat cu câte o
tipografie şi au început să editeze cărţi şcolare cu autori proprii. Deci, s-a
lărgit oferta de manuale şcolare. Prilej potrivit pentru cenzura maghiară de a
interzice tot mai des şi din ce în ce mai multe manuale şcolare, pentru cele
mai variate motive. Cine consultă „Foaia Diecezană”, publicaţia episcopiei
Caransebeşului, „Biserica şi Şcoala”, oficiosul episcopiei Aradului, ori
protocoalele/registrele cu circularele celor două eparhii amintite va rămâne
uimit de lista tot mai lungă de la un an la altul cu titlurile manualelor ce
trebuie retrase din şcoli. Şi este vorba nu numai de manualele de la
disciplinele cu profil ideologic (limba română, istorie, educaţie civică ş.a.), ci
şi de la disciplinele cu profil pur ştiinţific. De pildă, în anul 1857, episcopia
Caransebeşului difuzează ord. circ. nr. 269 Şc. şi nr. 278 Şc., care includ peste
90 de titluri de manuale şcolare (şi alte cărţi, mai ales de istorie) care sunt
„oprite” de către MCIP a mai fi folosite în învăţământul primar (sau citite de
preoţi, învăţători ş.a.), pe motivul că lezează interesele statului maghiar sau că
fac o educaţie şovină. Se subînţelege că retragerea acestor manuale folosite
până atunci de către elevi (de pildă „Abecedarul” lui Petri) reclamă
cumpărarea altora noi, care, de cele mai multe ori şi ele vor fi interzise după

595
câţiva ani şi cercul vicios se repetă. De aici presupunerea că, de fapt, s-a
urmărit dezorganizarea învăţământului naţional/confesional pentru o mai
uşoară trecere la învăţământul de stat/maghiar.
Câteva exemple care să sprijine afirmaţiile de mai sus.
Prin ord. circ. nr. 160Şc. din 4 august 1869, episcopul Popasu atrage
atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă pentru şcoala confesională
absenţa manualelor şcolare, căci lipsa lor oferă inspectorului şcolar de stat să
ceară desfiinţarea lor, transformându-le în şcoli comunale. Totodată, el face o
ierarhizare a celor vinovaţi, în asemenea situaţii.
„Dacă s-ar întâmpla să se închidă în dieceza noastră vreo şcoală
[confesională] şi în locul ei să se deschidă şcoală comunală, atunci vina şi
răspunderea cea grea înaintea Sinodului parochial, protopresbiterului şi [a]
Sinodului diecesan precum şi înaintea Congresului [mitropolitan] va cădea,
întâi preotul, [după aceea] protopresbiterul ca inspector districtual al şcoalelor
noastre confesionale, apoi [vina cade] pe directorii locali, pe catehet, pe
parochi şi pe admenistratori parochiali, mai departe pe învăţători, după
aceasta pe comunele bisericeşti şi pe părinţii copiilor şi în fine pe aceia care
sânt chemaţi a compune cărţile de şcoală”1084.
În continuare, episcopul declară că este bucuros să aducă tuturor la
cunoştinţă că la tipografia arhidiecezană au fost tipărite deja următoarele
manuale prescrise prin Legea şcolară Nr. 38 din1868 şi „care au lipsit până
acum”: I A doua parte din Cartea de cetire; II Geografia; III Istoria Patriei şi
Universală; IV Elementele Fisicei şi ale istoriei naturale. Toate acestea patru
costă 1 fl. 20 cr. v.a. Până la deschiderea noului an şcolar [1869/1870] vor
mai apare: V Conoştinţe scurte despre drepturile şi datorinţele civile şi VI
Instrucţiunea pentru învăţători /: adecă Metodul după care au să propună
învăţătorii învăţăturile din aceste cărţi:/ ( sic!).
Sarcinile protopopului: să difuzeze cât mai urgent această circulară, să
îndemne învăţătorii să comande cele patru manuale (trimiţând banii la
tipografia arhidiecezană), deoarece la apropiata Conferinţă a învăţătorilor se
va analiza conţinutul lor şi modalitatea folosirii lor la clasă; să întocmească
tabele cu toţi cei care comandă (şi plătesc anticipat) cele patru manuale,
insistând pe lângă părinţi să le cumpere; să lămurească pe părinţi, şcolari şi pe
ceilalţi credincioşi că este falsă propaganda pe care o fac unii că, dacă şcoala
confesională va deveni comunală, ei nu vor mai plăti manuale, pe învăţător,
întreţinerea şcolii etc., deoarece li se vor mări impozitele în acest scop. În
schimb, „vor pierde dreptul de a alege pe învăţătorul lor ei însuşi (sic !) în
sinodul parochial, fără incurgeria altora, precum şi dreptul de a conduce

1084
A ParF., Protocolul...ord. circ. nr. 160Şc./4 august 1869, f. 130.

596
şcoala aşa ca să corespundă dânsa intereselor de viaţă bisericească şi
şcolare”.1085
Din inventarul întocmit de către învăţătorul Antoniu Musteţiu, în anul
1876, aflăm că, la acea dată la şcoala confesională din Făget, elevii aveau la
dispoziţie: Carte de cetire partea I de (Zaharia) Boiu (10 bucăţi), ABC-dariu
de Petri (12 bucăţi, rupte) şi Gramatica de Mihaltianu [= Mihălţan] (nu se
indică numărul exemplarelor). În anul şcolar 1901-1902, elevii de clasele IV-
V din Făget învăţau limba maghiară după Abecedarul lui Goldiş1086.
La Coşteiu de Sus, în anul 1887, inventarul manualelor şcolare
cuprindea: Cartea de îndrumaţiune (Metodica) 1 exemplar; Catehismul mic –
1; Prima carte de cetire, de Popescu – 5; Abecedare de Tuducescu – 10;
Abecedare clasa a II-a – 10. În 1889 se adaugă: Istorie Biblică, Catehism,
ABC-[dar] şi Legendare, de Petri; Geografia de N. Pop; Îndreptar, de
Borgovan; Geografie de Szérény; Istoria naturală de Ber, Constituţia Patriei şi
Istoria Ungariei, de Pop; apar în plus în 1893, Geometria şi Aritmetica, de
Vlaicu; în 1899, Catehism şi Abecedar în limba maghiară, şi în 1901
Constituţia de Boldiş (Goldiş) şi Fizica de Bălan1087.
Cu ordinul circular nr. 3246 Şc./1902, Consistoriul diecezan al
Caransebeşului face cunoscută protopopului Sebastian Olariu totala
nemulţumire a inspectorului şcolar regesc în ce priveşte rechizitele şcolare:
ele lipsesc total sau se află într-o stare foarte rea la şcolile din Brăneşti,
Bichigi, Drăgsineşti, Hauzeşti, Nemeşeşti, Jupâneşti, Drinova, Surduc [Mic],
Sudriaş, Susani şi Jureşti. Se cere protopopului să cerceteze cauzele acestei
situaţii1088.
Protopopul nu se deplasează la niciuna dintre şcolile vizate, ci cere
preoţilor (în calitatea lor de directori şcolari locali) să dea note explicative
scrise. Majoritatea celor ale căror note explicative le-am cercetat recunosc că
situaţia a fost corect raportată de către inspectorul şcolar regesc, dar că ea fie
s-a ameliorat, fie a rămas neschimbată. De pildă, învăţătorul din Drăgsineşti
recunoaşte că „rechizitele şcolare, adecă cărţile trebuincioase lipseau cu
desăvârşire încât abia doi şcolari aveau cărţile de lipsă; dar dispoziţiune
[comanda pentru manuale] se făcuse deja în ceea ce priveşte cărţile şi încă
atunci peste vreo 2-3 zile [după inspecţie] s-au prevăzut toţi şcolarii cu
cărţi”1089. În schimb, preotul din Surducu Mic, deşi recunoaşte că „şcoala

1085
Ibidem f. 131.
1086
Ioan Cipu, Învăţământul..., p. 55.
1087
Napoleon Ceauşescu, Monografia Comunei Margina, Vol. III, 225 de ani de învăţământ
românesc, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004, p. 322.
1088
APF., Fond anul 1902, ord. circ. nr. 3246Şc./1902 Cons.
1089
Ibidem.

597
noastră este foarte defectuos adjustată”, nu arată nici ce măsuri au fost luate
după plecarea inspectorului şi nici ce intenţionează să întreprindă pentru
lichidarea neajunsurilor1090.
Trebuie, totuşi, să recunoaştem că, în ciuda multelor neajunsuri
constatate sub diverse aspecte – începând cu baza materială (edificiu şcolar
total necorespunzător) şi încheind cu lipsa de progres în însuşirea limbii
maghiare ori cu nerespectarea prevederilor legale în ce priveşte salarizarea
învăţătorilor ‒ inspectorii şcolari regeşti n-au încercat, decât rareori, să profite
de ele, transformând şcolile confesionale în şcoli comunale.
Materialul didactic
După cum am amintit deja, el este foarte variat, în funcţie de rolul său,
de etapa în care e conceput şi folosit, de modul de manipulare ş.a.
De pildă, dacă la începutul învăţământului public „literele umblătoare”
(mobile/ decupate una de alta) erau principalul mijloc de a învăţa pruncii „
începători” să le recunoască şi să le denumească, iar pe şcolarii „silabitori”,
să-i deprindă să pronunţe dintr-o dată silaba, apoi cuvântul format cu aceste
silabe, „ cititorilor” le erau de mai mic folos, ei trebuind să citească texte din
Ciaslov, Psaltire şi (mai târziu) din Cartea de cetire.
În învăţarea primelor două operaţiuni aritmetice de mare folos a fost (e
drept, mai târziu), abacul şi socotitoarea cu cugle (bile), întrucât le arăta
elevilor intuitiv cum apare zecele (unitatea de ordin superior) din însumarea a
două sau a mai multor numere mai mici decât 10 (ordinul unităţilor simple)
sau cum ne „împrumutăm” de la zeci când trebuie să facem o scădere. Şi lista
exemplelor poate continua .
În anul 1869, Ştefan Mihailovici „Prezeşul Consystoriei” (Preşedintele
Consistoriului episcopiei de Timişoara), a difuzat chemarea „Înalt Măritului
Crăesc Ţiitor de Loc Consilium a[l] Ungariei” către „Stăpânirea
Duhovnicească Sholastică” [Episcopia Timişoarei] să îndemne pe susţinătorii
şcoalelor pravoslavnice [= ortodoxe] să asigure existenţa materialului didactic
care trebuie să se afle în fiecare şcoală elementară şi anume: Tabela ABC
(planşă murală cu literele alfabetului chirilic) Tabla neagră, Cărţile înzăstrate
cu icoanele cele prea de lipsă pentru învăţarea de rost şi anume: Mapele
[Hărţile] Ghiograficeşti a Europei, Austriei, Ungariei şi Palestinei, Globul
[pământesc] şi Maşina de socoată. De asemenea, mulţi învăţători nu se
înzestrează cu cărţile de lipsă, precum: cu socoata din cap şi cu ţifre, în
şcoalele româneşci cu foaia „Amicul Şcoalelor”, fără aceste mijloace nu se
poate înainta întru învăţătură.
Legea Nr. 38 din 1868 obliga pe fiecare susţinător de şcoală să aibă
elevii în clasă următoarele mijloace de învăţământ:

1090
Ibidem.

598
 a) Tabela de socoată, (Tabelă = planşă de perete) deci planşă cu tabla
înmulţirii;
b) Tabele de perete pentru cetire;
c) Tabele cu forme geometrice (unghi, triunghi), cu cvadrat (arii),
cilindru etc.;
d) Tabele cu obiecte din istoria naturală: petre, plante şi dobitoace
(animale) sau cartea intitulată <<Instrucţiune intuitivă în chipuri>>
(Anschauungsunterricht in Bildern/Învăţământul intuitiv în imagini) de F.
Tempsky, ce se află de vânzare în librăriile din Timişoara;
e) Mape (hărţi) geografice mai cu seamă pentru Ungaria unde este
posibilitate (de cumpărare);
f) Un glob al pământului. Unde lipsesc acestea - harta Ungariei şi
globul pământului - să stăruiască (învăţătorul) la judele şi juraţii satului ca să
le cumpere fără amânare, fiindcă şi aşa nu sunt scumpe.
În anul 1887, şcoala din Coşteiu de Sus dispunea de: 1 Chartă a
Austro-Ungariei; 1 Charta a Europei; 1 glob al pământului; 43 Tabele (planşe)
de perete pentru istoria naturală (Zoologie şi Botanică); 1 tablă metrică; 13
tăbliţe de piatră; 8 Măsuri (de capacitate) şi bani; 18 Tabele de perete; 12
(bucăţi) Aparatul metric1091.
Biblioteca şcolară
Cu toate că nu este un material didactic propriu zis, ci un auxiliar al
procesului instructiv-educativ, prin deprinderea elevilor de a citi conştient şi
fluent, de a reda cele citite, de a lărgi orizontul informativ şi dragostea de
învăţătură şi de cunoaştere în general, am inclus biblioteca şcolară ca un
material didactic special.
Tocmai pentru că au un rol important (în mod indirect) în sprijinirea
învăţământului, prin intimatul său din 18 decembrie 1877, Nr. 30535,
Consiliul Locotenenţial al Ungariei a cerut episcopilor greco-neuniţi să
înfiinţeze biblioteci şcolare populare (în limba maternă a elevilor). În baza
acestei dispoziţii, Consistoriul diecezan al Caransebeşului, în şedinţa sa din 30
decembrie 1877, a analizat mai multe variante cu privire la modul în care se
pot obţine banii necesari procurării cărţilor pentru biblioteca şcolară. În final,
s-a votat (şi difuzat) următoarea propunere: la începutul fiecărui an şcolar,
fiecare învăţăcel (cu vârsta între 6 şi 12 ani) să plătească o sumă/ taxă anuală
de 20 cr. v.a., iar elevii de la şcolile populare superioare, o taxă de 40 de
creiţari.1092 Pentru a cointeresa pe părinţi în această acţiune, s-a decis ca în
bibliotecile şcolare să fie şi biblioteci publice (pentru adulţi).

1091
Napoleon Ceauşescu, Monografia..., Vol. III, pp. 321-322.
1092
A ParF. Protocolul…, ord. circ. nr. 515Şc./30 decembrie 1877, înregistrat în anul 1878 f.
199.

599
 Sumele încasate de către învăţători vor fi depuse la epitropia parohială,
urmând ca, anual, banii să fie trimişi Consistoriului ca acesta să procure cărţi,
în limita banilor adunaţi.
În 1879 s-a recomandat altă soluţie: jumătate din banii incurşi
(obţinuţi) ca pedeapsă (a părinţilor) pentru absenţa pruncilor de la şcoală să
se folosească pentru procurarea de cărţi pentru înzestrarea bibliotecii şcolare
„cu cărţi folositoare pentru popor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru
procurarea de rechizite şcolare”. Această hotărâre să fie adusă şi comitetului
parohial la cunoştinţă „spre stricta observare” (a încasării şi gestionării banilor
proveniţi din amendă).
În schimb, protopopului îi revine sarcina ca, cu prilejul participării
sale la examenul de sfârşit de an şcolar, ori cu alte prilejuri să urmărească
aceleaşi obiective (ce sumă s-a încasat şi cum au fost întrebuinţaţi banii)1093.
Se pare că niciuna dintre măsurile recomandate de către Consistoriu
nu s-a concretizat, căci nu am întâlnit informaţii cu privire la bibliotecile
şcolare în protopopiatul Făget.
În schimb, „Astra” a fost mai eficientă în acţiunea sa de a înfiinţa
biblioteci poporale (publice), dovadă fiind faptul că, până în 1914,
Despărţământul Lugoj al Astrei (din care făcea parte atât localitatea Făget, cât
şi celelalte localităţi ale protopopiatului) a reuşit să înfiinţeze biblioteci
poporale în: Făget (80 volume), Cliciova – Nevrincea 76, Sinteşti 62, Fârdea
61 şi Răchita 601094.
Caracterul practic al învăţământului
Legarea tot mai puternică a învăţământului poporal (primar) de
nevoile vieţii este una din trăsăturile şi sarcinile generale ale şcolii.
Această preocupare a legiuitorului de stat maghiar se poate observa
chiar din prima lege şcolară de după înfăptuirea dualismului austro-ungar.
Într-adevăr, Legea Nr.38 (Legea Eötvös) a inclus ca obiecte de studiu
obligatorii: cunoştinţe despre măsurile şi banii umblători în ţară; cunoştinţe
esenţiale „şi trebuincioase” despre plante şi animale; cum se măsoară şi cum
se calculează aria unui teren (agricol); care sunt unităţile de măsură pentru
capacitatea lichidelor şi a grăunţelor; cunoştinţe practice despre economia
câmpului (cultivarea terenurilor arabile/ agricole) şi grădinărit; cunoştinţe
sumare (pe măsura puterii de înţelegere a elevilor) despre depturile şi
îndatoririlor cetăţeneşti etc.
Pe parcurs, această preocupare se va accentua şi diversifica odată cu
apariţia de noi cerinţe. De pildă, încă înainte de adoptarea treptată la nivel
universal a sistemului unic de greutăţi şi măsuri (aşa numitul MKS, adică

1093
Ibidem, ord. circ. nr. 146Şc./30 ianuarie 1879 f. 207.
1094
Dumitru Tomoni, Societate..., pp 95-96.

600
metrul, kilogramul şi secunda ca unităţi unice principale pentru măsurarea
lungimilor, a greutăţii/ masei şi a timpului, măsuri cunoscute şi cu denumirea
de „ sistemul metric”, sistem introdus în Ungaria pe la 1870) s-au organizat
expuneri speciale pentru învăţători în cadrul Conferinţelor generale
învăţătoreşti sau alte forme, pentru ca, după aceea, ei să iniţieze şi să
obişnuiască şi adulţii să le folosească1095. Pentru a veni în ajutorul elevilor,
toate modelele acestor unităţi de măsuri, mai ales cele de capacitate, cu
multiplii şi submultiplii litrului au devenit obligatorii ca material didacticîn
fiecare şcoală.
Fiecare instituţie de învăţământ trebuia să dispună de 1 iugăr de
pământ îngrădit, pe care elevii trebuiau să-l lucreze de la semănat până la
recoltat, pentru a cunoaşte intuitiv plantele şi pentru a-şi însuşi tehnologia
fiecăreia. Trebuiau plantaţi pomi fructiferi, învăţătorul fiind obligat să-i înveţe
tehnica altoirii. De asemenea s-a recomandat să fie învăţaţi elevii cum se cresc
viermii de mătase şi cum se îngrijesc albinele.
În plus, şcoala trebuia să-şi aducă aportul la rezolvarea unor cerinţe
concrete ale economiei stringente ale ţării, cum a fost, de pildă, nevoia de a
impulsiona populaţia din Banat să deprindă tehnica creşterii viermilor de
mătase, iar pentru generalizarea sericiculturii era nevoie de o cantitate tot mai
mare de frunze de dud. Din acest motiv, dacă, în 1863, învăţătorii au fost
îndemnaţi să lămurească pe săteni să planteze duzi şi să crească viermi de
mătase, în anul următor Consiliul Locotenenţial al Ungariei, prin Prescriptul
său din 18 februarie 1864 Nr. 12806 dispune, prin intermediul Consistoriului
diecezan caransebeşan, ca învăţătorii să facă alături (în afară) de „şcoala de
pomi” şi „ şcoală de duzi, iar puieşii să fie plantaţi pe străzi şi pe marginea
drumurilor1096.
Pentru mai buna cunoaştere a mediului natural, au fost introduse, prin
planul de învăţământ, aşa numitele maialis sau iunialis, adică zile speciale din
lunile mai sau iunie pentru a face excursii în pădure sau în alte locuri care să
ofere elevilor posibilitatea de a cunoaşte arbori, păsări, diverse plante.
Evident, scopul final era protejarea naturii printr-o mai profundă cunoaştere a
ei.
Măsura a fost luată de către MCIP la solicitarea Societăţii pentru
protecţia animalelor, înfiinţată în Ungaria, în anul 1906, după modelul
american. Cerinţa a fost aplicată mai întâi în şcolile maghiare de stat şi în cele
comunale, ulterior şi în şcolile confesionale româneşti. De pildă, ea a fost
aplicată în şcoala maghiară din Făget îndată după 1906 sub forma Maialis

1095
Arhiva Parohiei Jupani, Registrul circularelor pe anul 1871-1924, ord. circ.
nr.118Şc/1783, f-(file nenumerotate).
1096
AParF., Protocolul..., ord. circ. nr. 1264Ep/27 septembrie 1864, 12 Par, f.58.

601
(ziua păsărilor) şi Iunialis (ziua copacilor), prima într-o zi a lunii mai, a doua,
într-o zi din iunie, prin organizarea cu elevii a unei excursii în pădurea din
Dealul Popii. După câţiva ani, cele două ieşiri „ la iarbă verde” au fost
comasate în două şi chiar trei zile succesive la sfârşit de săptămână, când
alături de scopurile didactice amintite, s-a urmărit şi delectarea şcolarilor, a
părinţilor acestora (dacă îi însoţeau) şi a altor făgeţeni (adulţii făcând grătare,
consumând bere etc.). Or, Consistoriul caransebeşan a emis în acest sens, un
ordin circular abia spre sfârşitul anului şcolar 1911-19121097.
Deci, cele două ieşiri în aer liber au avut un scop atât instructiv-
educativ, cât şi unul reconfortant.

2. Şcoala de repetiţie
După cum îi arată şi denumirea, menirea şcolii de repetiţie era ca
tinerii care au împlinit vârsta de 12 ani să fie în continuare atraşi spre
învăţătură, repetând cunoştinţele însuşite la şcoala curs de zi (sau să şi le
însuşească acum dacă nu le-au asimilat anterior).
Pentru că ea se făcea duminica între utrenie şi liturghie, i se spunea şi
şcoala de duminică.
În activitatea acestei forme de învăţământ distingem mai multe etape,
atât în privinţa programei ei, a celui/celor care trebuie să o organizeze şi să o
conducă, a tinerilor obligaţi să o frecventeze, a duratei sale etc.
Prin prima lege a învăţământului de după 1867, (Legea Nr.38 din
1868), toţi tinerii cu vârsta între 12 şi până la 15 ani împliniţi sunt îndatoraţi a
o frecventa. Ulterior, apar alte modificări: vârsta se prelungeşte până la 16 ani,
apoi până la căsătoria tinerilor etc. Când s-a dat voie acestor tineri să se
prezinte la examenul de vară pentru clasa (sau prima clasă) pe care nu au
terminat-o şi dau dovadă că şi-au însuşit cunoştinţele prevăzute, unii dintre ei
pot scăpa de prelungire, după 15 ani1098 .
Ca şcoală de duminică, la început sarcina organizării, conducerii şi
desfăşurării activităţii revenea în întregime preotului. Acesta, între cele două
slujbe religioase trebuia să repete cu tinerii (băieţi şi fete) principalele
rugăciuni şi reguli bisericeşti, precum şi să-i pună să citească din cărţile de

1097
APF., Fond anul 1912, ord. circ. 379Şc/1913.
1098
Acest aspect l-am sesizat pentru prima dată la Şcoala confesională română din Toracu
Mare când, înainte de 1900, în datele statistice ale dărilor de seamă de după desfăşurarea
examenului de vară numarul celor declaraţi promovaţi ai clasei a- VI- a era superior elevilor
frecvenţi la cursul de zi. Ulterior, acelaşi fenomen l-am întâlnit şi în ,,Arătările publice” ale
şcolii din Făget.

602
cult şi să explice ce au citit şi să rezolve ‒ desigur, mintal – diferite calcule
sau probleme simple.
Din 1871 este antrenat şi învăţătorul în această muncă, pe seama
preotului rămânând numai repetarea rugăciunilor şi a celorlalte cunoştinţe
religioase.
Treptat-treptat apar noi precizări şi sarcini. Preotul rămâne în
continuare conducătorul şcolii (este directorul local al învăţămăntului), iar
protopopul, inspector tractual.
Durata: ,,Această şcoală de duminică sau de praznic nu poate avea
odihna [vacanţa] cea obişnuită de două luni, căci toate zilele de lucru sunt
[pentru aceşti tineri, fără obligaţia frecventării ei, ca la cursul de zi] zile de
odihnă”. Evident, se omite munca fizică depusă în gospodărie. Program: în
lunile mai reci (septembrie-februarie) prezenţa este obligatorie între orele 8 şi
10, iar din 1 martie şi până la sfârşitul lunii august, cursurile se desfăşoară
între 7 şi jumătate şi 10. (Este vorba, desigur, de orele desfăşurate sub
conducerea învăţătorului]. Constatându-se că sezonul de vară este sezonul
muncilor agricole, MCIP revine în 1873 cu schimbarea programului: câte 2
ore pe săptămână vara şi 5 ore pe săptămână iarna (probabil şi în alte zile
decât duminica). Apare şi o programă şcolară mai amănunţită: 1.Computul
(Socoata/aritmetică); 2.Cunoaşterea unităţilor de măsură (a sistemului metric)
şi a banilor din Austro-Ungaria; 3.Exerciţii limbistice (citit şi povestit, cele
citite în limba română şi în limba maghiară, precum şi conversaţii libere în
ambele limbi); 4.Cunoştinţe de istorie a ţării (Ungaria) şi a românilor;
5.Cunoştinţe din agricultură şi din grădinărit; 6.Drepturile şi datoriile cele mai
importante ale cetăţenilor.
Şi Consistoriul caransebeşan a fost mai generos în a sugera preoţilor
cum să procedeze: să repete rugăciunile; într-o duminică să pună tinerii să
citească din Catehism, în alta din Psaltire şi după aceea să explice ce au citit;
ei pot fi povocaţi să explice conţinutul Apostolului, pe care îl va citi unul
dintre ei; pot fi provocaţi să spună ce ştiu din istoria bisericescă, din Noul
Testament ş.a.
Tot Consistoriul a intervenit pe lângă primarii comunelor să asigure o
mai bună participare a acestor tineri la şcoala de duminică.
În 1873 MCIP vine cu cele mai precise indicaţii privind şcoala de
repetiţie, acestea au fost elaborate în conformitate cu paragrafele 50 şi 52 din
Legea nr.38/1868:
Şcoala de duminică va fi cercetată numai după ce tinerii vor termina
cele şase clase ale cursului de zi de 6 ani şi până la împlinirea vârstei de 16
ani. Durata cursurilor de repetiţie este de 2 ore vara şi de 5 ore iarna, de dorit
odată cu catihezarea; Obiectele propuse vor fi cele de la cursul de zi (vezi
supra).

603
 După prezentarea instrucţiunilor MCIP, episcopul Popasu vine cu
urmatoarele precizări:
Învăţătorii să se preocupe de şcolarizarea tinerilor între 12 şi 15
1099
ani , (ceea ce contravine instrucţiunilor MCIP care prevăd limita superioară
de 16 ani);
Episcopul ocoleşte şi precizarea din instrucţiunile MCIP, conform
căreia trec la cursul de repetiţie numai tinerii care, la împlinirea vârstei de 12
ani, au terminat cele şase clase, nu toţi. Ceilalţi rămân la cursul de zi până la
terminarea celor şase clase, dar nu peste 15 ani împliniţi, aşa cum prevede şi
ordinal Nr.21555 din 1870, referitor la şcolarizarea adulţilor.
De ce aceste dispoziţiuni care contravin indicaţiilor MCIP?
Instrucţiunile au fost întocmite pe baza paragrafului care prevede învăţământ
poporal/primar cu 3 despărţăminte şi 6 clase. Or, în 1873 existau în continuare
numai cele grupe de elevi, alcătuite pe baza reglementărilor anterioare anului
(şi legii din) 1868 şi de aceea nu se poate vorbi de terminarea clasei a VI-a.
Mai ales după 1880, instrucţiunile cu privire la şcoala de duminică
aproape că au încetat total să mai apară. Această şcoală continua să apară mai
mult în situaţiile statistice, falsificate în mod cert, decât să existe şi să dea
roade în realitate, căci însăşi modul în care a fost concepută era deficitar.
Câteva considerente în această direcţie:
1.Atât Biserica, cât şi Statul au declarat duminica (şi alte sărbători) ca
zi de odihnă. Exceptându-l pe preot, obligaţia sa de a instrui tinerii acestui tip
de şcoală în zilele declarate oficial ca zile de odihnă, îl privează pe învăţător
de acest drept;
2.Dinadins este lăsată la latitudinea preotului şi învăţătorului local
modul în care trebuie să-şi coordoneze activitatea cu tinerii ca, de pildă, în
cele două ore din timpul verii, amândoi să-şi poată desfăşura programul. În
plus, mai ales iarna, când şcolarii stau la şcoală până la orele 16, fetele trecute
de 12 ani trebuie să vină la şcoală pe înserate şi să participe la cele cinci ore
pe săptămână. Câţi părinţi vor permite aşa ceva?
3.Cel puţin ,,Elementele de fizică şi de istoria naturală” precum şi cele
,,Din agricultură şi grădinărit“ se puteau desfăşura numai teoretic, întrucât
toate lecţiile desfăşurându-se în zile de sărbătoare tinerii credincioşi vor
refuza să participe la lucrări şi la demonstraţii practice (făcute de către
învăţător). Sau iarna, când anotimpul nu permite niciun fel de legătură cu
practica în agricultură.

1099
Arhiva Parohiei Breazova, Protocolul circularelor 1866-1865, ord. circ. nr.3Şc.
Breazova .

604
 3. Şcolarizarea adulţilor
Dacă în şcoala de repetiţie s-a cerut preotului şi învăţătorului să repete
cu tinerii cunoştinţele dobândite la cursul de zi, în cazul adulţilor (a celor
trecuţi de 15 sau 16 ani, nemaifiind primiţi la cursul de zi sau de repetiţie)
problema se pune diferit. Pe de o parte, se face o selecţie a lor, fiind recrutaţi
numai cei care nu au urmat deloc sau au urmat foarte puţin şcoala de
dimineaţă şi nu (mai) ştiu să scrie, să citească şi să facă (cel puţin mintal)
calcule cu cele patru operaţii fundamentale ale socoatei, iar pe de altă parte
învăţarea (cunoaşterea) elementelor fundamentale amintite are şi o importanţă
politică. Instruirea adulţilor este importantă pentru Statul maghiar (lăsând la o
parte aspectele economice, morale şi civice) pentru că, statistic, în partea
austriacă a Austro-Ungariei procentul ştiutorilor de carte era aproape dublu
faţă de cel al adulţilor din Ungaria. Or, Ungaria dorea să micşoreze, cu orice
preţ, acest decalaj ce-i era dezavantajos. Totodată, şcolarizarea adulţilor
români (cei mai numeroşi în comparaţie cu celelalte naţionalităţi), avea miză
mare pentru conducătorii politici şi religioşi români, atât pentru a spăla
această ruşine, cât şi din interese politice. Conform legislaţiei electorale
maghiare, au dreptul la vot pe lângă îndeplinirea altor cerinţe - numai cetăţenii
care ştiu să scrie (cel puţin să ştie să-şi scrie numele/ să se iscălească).
Acest consens general la nivelul conducătorilor părea să asigure
succesul în domeniul şcolarizării adulţilor.
Primul ordin circular referitor la şcolarizarea adulţilor este din anul
1870, prin care se difuzează ordinul MCIP din 24 septembrie 1870, Nr.
21555, care face cunoscut că, începând cu anul şcolar 1870-1871 şi ,,de aici
încolo [în anii următori ] să se înceapă învăţătura adulţilor adică [a] acelor
oameni care în copilăria lor n-au cercetat deloc şcoala şi prin urmare nu ştiu
nici scrie, nici citi, iar acuma trecând de peste vârsta de 15 ani nu se mai pot
îndatori a umbla la [ această] şcoală”. Pentru buna desfăşurare a acestui nou
gen de şcoală, MCIP obligă pe inspectorii şcolari comitatenşi ca ei, împreună
cu preotul local [ca director şcolar local] şi cu antistiile comunale, să găsească
în fiecare localitate (subl.n.) ,, un local, unde să se propună învăţătura la cei
mari şi vor avea mai departe [şi obligaţia] a căuta [şi găsi] şi persoana care să
propună învăţătura”1100. La ortodocşi şcolile poporale confesionale, MCIP nu
putea dispune ca localul să fie edificiul şcolar şi învăţătorul să propună
învăţătura, aceste drepturi avându-le susţinătorul lor, Consistoriul. În ordinul
circular în care face cunoscut hotărârile de mai sus, episcopul îi cere
protopopului ca preoţii şi învăţătorii să sprijine această misiune a
inspectorului comitatens, mai ales că, cel care va munci cu adulţii va primi
căte 3 fl.v.a. pentru fiecare adult pe care l-a învăţat să scrie şi să citească şi

1100
Ibidem, ord. circ. nr.199 Şc./1870.

605
căte 2 fl.v.a pentru adultul care si-a însuşit fie numai scrisul, fie numai
cititul1101.
Anul 1871 readuce în actualitate problema, prin îndemnul episcopului
Popasu adresat preoţilor şi învăţătorilor să ţină ,,şi în iarna aceasta prelegerile
pe cât de necesare, pe [tot] atâta şi de salutare, cu deosebire pentru poporul
român, prelegerile cu cei mari, trecuţi de 15 ani, prin care aceştia au să înveţe
a ceti, scrie şi socoti şi fiind de lipsă a li se împărtăşi şi alte cunoştinţe
folositoare”(subl.n.)1102.
Cu scurgerea anilor, problema reducerii numărului neştiutorilor de carte
capătă o conotaţie politică tot mai pronunţată, atât datorită condiţiilor interne
ale Austro-Ungariei, cât şi datorită contextului internaţional. Fără a intra în
amănunte, o succintă analiză a acestor factori se impune a fi făcută:
După crearea dualismului austro-ungar, în 1867, considerat de către
împăratul Francisc Iosif I (Franţ Iozef, cum îi spuneau ungurii şi
românii),,unica posibilitate de a salva Imperiul austriac de la dezmembrare
totală” în condiţiile de atunci, când, după mai multe insuccese militare
(începând cu Războiul Crimeii din anii 1853-1856 şi încheind cu cel cu
Prusia, din iunie-iulie 1866), vistieria ţării era goală şi populaţia nemulţumită,
Ungaria a întreprins o serie de măsuri în direcţia obţinerii unei independenţe
tot mai mari faţă de împărat, cele mai importante pentru ea fiind crearea
statului maghiar cu o armată proprie şi cu o singură naţiune reală, cea
maghiară, administraţia şi învăţământul fiind două pârghii esenţiale pentru
atingerea acestui obiectiv.
Rigiditatea împăratului Franz Joseph l-a împiedicat să se acomodeze
schimbărilor social-politice şi ale mentalităţii oamenilor, ajungând în conflict
chiar cu membrii familiei sale. Neglijându-şi soţia, aceasta s-a îndepărtat
definitiv de el şi de Viena, ducându-şi o viaţă personală, până la asasinarea ei
în 9 septembrie 18981103. Relaţiile sale cu unicul băiat rămas în viaţă şi
moştenitor al tronului, Rudolf Ferdinand, erau aproape total inexistente,
considerând că, dacă l-a dat la o şcoală militară de la vârsta de cinci ani şi
dacă l-a obligat să se căsătorească cu Sofia, principesa de Belgia, pe
considerente politice (aşa cum făcuseră părinţii lui cu el), şi-a îndeplinit
datoria de tată bun şi iubitor. Numai că tânărul Rudolf dorea să fie omul
contemporaneităţii: şi-a abandonat soţia, pe care nu o iubise niciodată, s-a
retras într-un castel din Boemia găsind adevărata fericire familială cu Maria
Vetzera, o nobilă oarecare. Bineînţeles că împăratul n-a acceptat o ,,intrusă”

1101
Ibidem.
1102
Arhiva Parohiei Jupani, Registrul..., ord.circ. nr.314 Şc./1871.
1103
Jean-Paul Bled, Franz Joseph, Traducere din limba franceză de Smaranda Bedrosian,
Editura Trei, Bucureşti, 2002, pp.509-510.

606
în familia sa imperială. Sfârşitul se cunoaşte: tragedia de la Meyerling din 10
mai 1889 ‒ după ce-şi împuşcă iubita, se sinucide”1104. Dar, înainte de a-şi
pune capăt zilelor, a încercat să submineze absolutismul tatălui izolând
Austria prin trecerea Prusiei de partea ţărilor democratice Anglia şi Franţa şi
încurajând lupta cehilor şi slovacilor pentru introducerea în ţară a votului
universal, ceea ce i-a reuşit.
Rămas singur, împăratul a acceptat, în cele din urmă, sfatul
colaboratorilor săi intimi de a submina intenţiile partenerului său de guvernare
(Ungaria) de a-şi consolida poziţiile în partea transleithaniei (Leithania fiind
râul care servea drept hotar natural între Austria partea cisleithaniei şi
Ungaria), stimulând minorităţile naţionale să-şi apere identitatea etnică şi pe
toţi democraţii pentru obţinerea votului universal.
În acest context intern trebuie plasate şi interpretate atât renunţarea
Partidului Naţional Român la pasivism şi acceptarea luptei electorale pentru a
trimite cât mai mulţi deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, Memorandumul
din 1892, protestele împotriva proiectului de lege al lui Apponyi, lupta pentru
votul universal etc., cât şi strădania intelectualilor români de a şcolariza cât
mai mulţi analfabeţi.
Bineînţeles că guvernul maghiar a sesizat la timp manevrele
împăratului şi s-a grăbit să realizeze obiectivul său de bază: maghiarizarea
popoarelor nemaghiare, prin trei mijloace principale: administraţia de stat,
şcoală și legea electorală.
a)Administraţie: Starea civilă (1 octombrie 1895) cu toate datele
cetăţenilor (născuţi, cununaţi, morţi etc.) numai în limba maghiară;
schimbarea prenumelor nemaghiare cu cele maghiare (Ioan devine János,
Andrei-Andraş, Pavel-Pál…) şi a denumirilor localităţilor cu altele maghiare
sau maghiarizate; avantaje pentru nemaghiarii care se declarau maghiari şi
dădeau dovadă de fidelitate faţă de statul maghiar etc.
b)Învăţământ (mai ales cel primar): Legea votată în 1907 şi pusă integral
în aplicare în 1910, a transformat învăţătorul în funcţionar public, cu salariu
echivalent cu cel al funcţionarului public de acelaşi rang, fiind obligat să
depună jurământ de fidelitate faţă de statul maghiar. Dacă nici până în 1910
majoritatea şcolilor confesionale din protopopiatul Făget nu puteau asigura un
salariu de 600 de coroane (foştii 300 de florini austrieci), se subînţelege că nu
vor putea plăti salarii de la 1200 coroane până la 3200 coroane. Concluzia se
impune de la sine: până în anul 1900, doar şcoala de la Săceni, din
confesională a devenit comunală; din 1901 şi până la izbucnirea Primului
Război Mondial (1914) numărul şcolilor devenite comunale a trecut de 10,

1104
Ibidem, pp.489-490.

607
adică circa un sfert din total - numărul nu se cunoaşte precis pentru că
comunitatea locală a predat şcoala, iar Consistoriul n-a aprobat această
hotârăre. Despre predarea limbii maghiare - care ajunsese până la jumătate din
totalul orelor pe săptămănă - am amintit când am tratat păstoririle episcopilor
caransebeşeni.
c)Legile electorale erau principala cale prin care se putea împiedica o
majoritate parlamentară alcătuită din deputaţi dietali ai nemaghiarilor. Si, cum
ştiinţa de carte era veriga slabă la românii care constituiau cel mai mare
număr de minoritari naţionali, toate legile adoptate au fost în aşa fel întocmite
încât ştiinţa de carte să-i priveze/lipsească pe nemaghiari de dreptul de vot. De
pildă, Legea Nr.14 din 1913, prevede, printre altele: a) ridicarea pragului
electoral de la 20 de ani la 24 de ani (eliminându-se tinerii tot mai mulţi care
au terminat cele 6 clase obligatorii); b) numai cei cu studii superioare au
dreptul la vot fără vreo altă condiţie, tuturor celorlalţi cerându-li-se şi una sau
mai multe condiţii. De exemplu, tânărul cu 6 clase terminate trebuie să fie şi
angajat la stat, în caz contrar trebuind să aibă o avere cu impozit direct de cel
puţin două coroane etc; c) cel care n-a terminat 6 clase trebuie să plătească o
dare directă către stat de cel puţin 20 coroane; d) Analfabetul total - nu ştie
nici să scrie, nici să citească - trebuie să aibă un impozit către stat de cel puţin
40 de coroane sau să aibă o mare vechime în muncă; în schimb, analfabetul
parţial - care ştie numai citi sau numai scrie - impozitul minim e de 30 de
coroane etc1105.
Iată de ce era importantă reducerea numărului neştiutorilor de carte
bărbaţi români (femeile erau excluse de la dreptul de vot).
Or, nu întotdeauna toţi învăţătorii şi preoţii au conştientizat importanţa
implicării lor în aceasta acţiune, refuzând să conducă şcoala pentru adulţi.
Iată ce scrie ,,Drapelul”(Lugoj) în 1908:
,, Mai mulţi ţărani români din tractul protoprezbiteral al Făgetului ni se
jeluiesc într-o epistolă mai lungă că învăţătorii, deşi sunt rugaţi de popor, nu
voiesc să instrueze analfabeţii din comune (10 analfabeţi aleg un elector). Ca
să fie electori, conducerea PNR a făcut apel la instruirea analfabeţilor”1106.
[Prevederea aceasta este din legea electorală anterioară: Legea Nr.33 din
1874, valabilă până în 1913].
Fiind vorba de refuzul din comune (la plural), deducem că acest caz
amintit n-a fost singular. Nefăcându-se public numele localităţii din care sunt
ţăranii şi nici cele ale comunelor în care s-au înregistrat refuzuri, ştirea îşi
poate pierde din credibilitate.

1105
Pentru amănunte, vezi Ioan Cipu, Fragmentariu...,vol.2, pp.204-205
1106
,,Drapelu”, an.VIII, nr.133, 1908, p.3.

608
 Peste două numere, citim o altă sesizare, de data aceasta precisă:
,,Nicolae Petric nr.9, econom din Bujoru (Traian Vuia) relatează situaţia din
Bujoru în ce priveşte analfabeţii: ca membru în comitetul parohial, Nic. Petric
a fost rugat de către înv. G. Drăgoi să facă propagandă printre analfabeţi să se
înscrie pentru a fi instruiţi <<… dar ce credeţi, că s-a dus vreunul? Nici vorbă,
poate că dacă ar zice învăţătorul că are vreo 4 hect.[olitri] rachiu, atunci cred
că ar merge satul întreg. Deci plângerea ţăranilor [că nu ştiu carte] îmi pare
cam dubie[=dubioasă]>>”1107.
Faptul că au rămas acei ţărani analfabeţi e firesc să nu aprecieze just
importanţa ştiinţei de carte, dar, probabil că o discuţie a preotului sau
învăţătorului cu ei ar fi fost mai convingătoare, decât cea a consăteanului lor
Petric.
A urmat Marele Război din anii 1914-1918, când pe ordinea de zi erau
probleme mai importante decât şcolarizarea analfabeţilor, ea a încetat să mai
existe.

1107
Ibidem, nr.135, p.3.

609
CAP. IV. ASPECTE GENERALE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
PUBLIC CONFESIONAL

I. ÎNVĂȚĂTORUL, SUBIECT AL EDUCAȚIEI ELEVULUI

În procesul de învățământ, în sala de clasă se află față-n față

învățătorul și elevul, care trebuie să interacționeze. În acest dialog activ de
feedback, învățătorul are inițiativa și rolul determinant pentru că:
• Are pregătirea profesională corespunzătoare, care să-l ajute să atingă
obiectivele instructiv-educative prevăzute de legislația școlară: ce cunoștințe
trebuie să-și însușească elevul în anul școlar respectiv, ce deprinderi de muncă
(scris, citit, socotit) și de comportament (moral, civic, politic, religios) să-și
însușească etc;
• Pregătirea sa metodică îl obligă să folosească cele mai potrivite
metode pentru ca elevul să asimileze, în mod conștient și participativ,
cunoștințele și deprinderile cerute, pentru ca toate acestea să devină
comportamente ale personalității sale. Acest aspect a fost impus învățătorului,
încă de la introducerea învățământului public austriac, de către Maria Terezia,
care a cerut ca fiecare învățător aflat în activitate sau la școala preparandială
să-și însușească și să aplice metode active în munca cu școlarii, cunoscute sub
denumirea generică ”norma”, metode formulate de către pedagogul german
Felbiger;
• Așadar, ”norma” cerea învățătorului să tranforme pe elev dintr-un
element pasiv, doar receptiv într-un cooperant, care va asigura succesul
amândurora la nivel înalt și plăcut. Pentru aceasta era nevoie ca învățătorul să
fie dedicat profesiunii alese și să fie creativ, adaptând-și metodele de muncă la
particularitățile de vârstă ale elevilor și mai ales a individualității fiecărui
elev.
Desigur, toate aceste deziderate la modul ideal au fost rar aplicate și
întâlnite în munca sa de către învățător. Regula, aproape generală, era că
”bătaia-i ruptă din rai” și că elevul trebuie constrâns, utilizând forța fizică de
către învățător, ca el să învețe și să fie disciplinat.
Chiar și subsemnatul, pe la mijlocul secolului al XX-lea, am urmat
școala primară cu nuiaua și borcanul cu boabe de porumb pe catedra
învățătorului, care le folosea, după gravitatea abaterii, ori de câte ori elevul nu
știa lecția, era turbulent și neatent în timpul lecției, neastâmpărat în timpul
pauzei, a absentat nemotivat de la școală și în multe alte situații.
Și, trebuie să recunosc că, cu mentalitatea de atunci a majorității
învățătorilor, a părinților și a opiniei publice în general, constrângerea prin

610
bătaie și teama de ea, ne-au făcut pe noi, elevii, silitori, învățând temeinic
lecțiile, făcându-ne temele de casă, comportându-ne corespunzător etc.
În toate aceste cazuri, elevul a fost obiect docil al educației, simplu
executant al sarcinilor primite de la învățătorul suveran. De aceea consider pe
învățător subiect al procesului de învățământ.

Calitățile unui bun învățător

În ”Gazeta Transilvaniei”, an XVIII, 1855, preotul din Sintești
Partenie Gruescu, pe care profesorul timișorean V. Țîrcovnicu îl include
printre bănățenii care s-au afirmat pe terenul gândirii pedagogice între anii
1848-18671108, a publicat un serial în opt numere consecutive, intitulat
”Școale populare, bine sistematizate”1109.
Conform unui mai vechi obicei al său ,,se apucă de scris, exprimându-
și părerea fie când este provocat direct (când i se cere părerea), fie indirect,
când constată un articol provocator, ca în cazul de față. După ce a citit în
calendarul domnului Barițiu pe anul 1855 ”un articlu întrebătoriu: «avem noi
școale?»”, îndată s-a apucat de scris exprimându-și părerea-răspuns la acea
întrebare. Și, tot conform obiceiului său vechi, n-a trimis răspunsul său decât
după ce a cerut opinia ”a vreo doi amici ai mei, cărora le-am supus-o sub cea
mai aspră și mai cea nepărtinitoare cenzură, în privință ortografică,
gramaticală și ideală [a ideilor exprimate]”. În sfârșit, continuă el, nedorind să
facă pe specialistul arătând cu degetul neajunsurile unora sau meritele altora,
se rezumă la a-și exprima părerile personale cu privire la ”Școale populare,
bine sistematizate”1110.
Lasând la o parte multele aspecte negative ale școlilor populare
confesionale în privința materialului didactic, a sălilor de clasă, a terorizării
elevilor de către învățător etc., dar și părerile sale cum se poate îmbunătăți
calitatea învățământului, să ne oprim la calitățile necesare unui bun învățător.
”Calitățile care se cer despre partea învățătorului, deși sunt a se dori ca
să fie cele mai de frunte, și care fac supremațiunea între toate funcțiunile
societății omenești pentru care s-ar pofti persoanele cele mai luminate, cele
mai bine crescute și cele mai meritavere, ca să poată purta cu demnitate un
nume glorios care l-a purtat și însuși fiul lui Dumnezeu; dară mizeravera
soartă a poporului, precum și abusul acestui oficiu, legând de acest glorios
epitet nișce spresiuni prea jositoare încât astăzi mulți bărbați din cei erudiți,
caută ocasiuni a fi dezbrăcați de acest nume și înlocuiți cu altul semnaver
sinonim cu Domnul profesor, mai plăcut pentru semnificațiunea sa relativă.

1108
V. Țîrcovnicu, Contribuții..., pp. 139-142.
1109
”Gazeta Transilvaniei”, an. XVIII, nr. 93-100, 1855.
1110
Ibidem, nr. 93 p. 1.

611
 Însă, ori și cum să fie că nu numele, ci individul carele poartă numele,
dacă e demn, poate glorifica numele.
Numai ori și cine așa să gândească, că un popor până nu va avea
învățători buni și abili, până atuncea să nu zică că este civilizat, pentru că deși
putem avea și a ne bucura de un număr de bărbați erudiți, dacă ei nu vor
precumpeni cu numărul pre massa poporului, tot numai maioritatea unui
popor reprezintă civilisațiunea…
Așa dară avem lipsă de învățători pedagogi cu capete deschise,
harnici, precum fisiceșce, în asemenea tip și moralicește, că fără aceste două
atribute, într-un individ împreunate, nu avem ce să ne fălim, că încă până
atuncea nu avem nimic.
Un învățător despre partea fisică să aibă toate organele și simțirile
trupești sănătoase și bine formate, din temperament cât se poate vioi, nu
flegmatic, macăr că unui învățătoriu i se cere să fie serios și cu sânge rece,
dară aceasta să nu atârne ca urmare firească de temperament, ci dela suprema
sa autoritate preste sine; așa dară, nici temperamentele prea iuți precum
melancolico-coleric pentru că dela pusațiunea aceasta firească a unui învățător
încă atârnă prea mult; căci fiind un învățător trist, posomorât sau având alte
trăsuri [=trăsături] antipaționale [=antipatice] el atunci nu ne va mai creșce
pruncii, ci le va omori spiritul și în loc de a nobilita, el va mai sălbătici
animalitatea spirutuală a pruncilor. Pentru care se vede lipsa de neîncogiurat
că la primirea alor [=acelor] tineri care voiesc a se pregăti sau prepara de
învățători, prin un concurs anumit bine să se strecoare și să se precaute
[=analizeze] căci nu ori și cine [corespunde fizic și psihic profesiunii de bun
învățător]; cine voieșce să fie învățători, să aibe o plecare din lăuntru către
aceasta; căci bine nimerită [este] ca [și] cum oareșicum am fi născuți spre
aceasta… (sic.!)”1111.
”Despre partea intelectuală n-ar fi rău ca învățătorii să poată fi cât se
poate mai învățați, pentru că fiind creșcerea pruncilor măiestria cea mai fină
între toate operațiunile omeneșci, așa dară nu i-ar sta rău, ba chiar ar fi de
lipsă, ca să aibe un înalt grad de cultură”.
Pregătirea pedagogică a învățătorului trebuie să se facă în limba
poporului, căci numai așa poate crește și educa poporul în massă.
Cultura și-o pot acumula învățătorii numai dacă au trecut prin școala
preparandială și numai dacă cunoștințele primite le sistematizează,
”altmintrelea dacă nu-i sistemă, apoi nici idee [nu-i] prin urmare nici
principiu, nici scop [nu poate] să aibe, măcar de s-ar putea lăudare și cu toate
șciințele cele mai înalte sau [că] ar fi trecut prin cele mai vestite universități,
nici un folos [nu] am avea”.

1111
Ibidem, nr. 99, p. 1.

612
 ”Despre partea volnică sau voia morală un învățători debuie [=trebuie]
să fie model de virtute, model de adevărată cinstire de Dumnezeu din lăuntru
și din afară. Din lăuntru cu toată pietatea și reverința; din afară el să stimeze
biserica cu toată cuvenita reverință”. (…).
”Învățătoriul să fie model de virtute, model de contenire – el să nu fie
bețiv, totdeauna să se țină în cea mai curată curățenie, să nu fie murdar; să fie
cumpătat în mâncare și în beutură și asemenea datenilor religiei, el să
postească cu buna cuviință ca să nu dea scandală poporului, cu desprețuirea
datinelor bisericei străbune sau străvechi – ca să nu dea ocasiune de sminteală
celui mai slab în științe.
Eară în gustarea veseliilor și bucuriilor comune să fie retras – nu zic ca
să nu ia parte la ele, ci numai cu cumpătare și după cum lasă buna cuviință.
(…).
Așa dară, învățătoriul în gustare bucuriilor și veseliilor trupești, să fie
un model de virtute, un model de învățat, întru toate prin contenire.
Învățătorul să fie model de dreptate – el să nu fie sumeț, să nu fie
invidios; – să nu fie certăreț sau batjocuritor, ci pre fieșce carele să-l onoreze
după caracteriul său propriu. – De binele aproapelui să se bucure și de răul lui
să se întristeze și dimpreună să compătimească; nedreptatea să o urască; –
milos [să fie]; – îndestulători să fie; – mai marilor săi cu toată reverința să
facă destul; – și cu un cuvânt tot ce ar dori ca altui să-i facă lui, să facă și el
altuia… (…).
Altmintrelea, dacă aceste epitete nu le va avea degeaba ne ostenim,
pentru că neavând învățătoriul voia sa restrânsă și țărmurită de regulile
virtuții, și asemenea ceruta creșcere morală cum va putea el îndrepta sau
dirige voia altora? – Cel care n-are regula, cum va șci de regulă? – Cum va șci
el pre alții creșce în virtute, când nici el nu șcie că ce este virtutea pe care el o
neagă prin faptele sale?
Așa dară, numai un om cu virtute poate să fi un învățători harnic,
corespunzător scopului, și înaltei misiuni de crescători adevărați”1112.
Cu aceste ultime cuvinte se încheie și serialul. Cele de mai sus impun
anumite precizări și comentarii.
Serialul e conceput logic. La întrebarea provocatoare ”avem noi
școale?”, răspunsul lui Gruescu a fost categoric: ”Da, avem școale, dar
școalele noastre populare sunt cu multe neajunsuri”. Aceste neajunsuri trebuie
și pot fi înlocuite cu părți și aspecte pozitive, pe care el le prezintă, dar pentru
aceasta este nevoie de învățători buni, ale căror trăsături fizice, psihice și
morale le-a enumerat în partea finală a serialului, evident în calitatea sa de
preot luminat și în spiritul mentalității vremurilor sale.

1112
Ibidem, nr. 100, p. 1.

613
 Să adăugăm că autorul nu una zicea și alta făcea. Era cunoscut ca
preot exigent cu sine însuși precum și cu alții. Evidențele sale statistice erau
date ca model de urmat, pe întreaga eparhie a Timișoarei; în calitate sa de
director școlar local a cerut învățătorului conștiinciozitate în muncă, apropiere
de elev, folosirea metodelor active, accesibile și plăcute în predare, urmarea
fiind că școala din Sintești a fost fruntașă în frecvență și în rezultatele bune la
învățătură ale elevilor, constatate cu prilejul examenului de sfârșit de an
școlar.

Pregătirea (calificarea) învăţătorilor

Ȋn decursul istoriei, pregătirea (calificarea) învăţătorului cunoaşte două
feluri: una neinstituţionalizată, alta instituţionalizată, prin crearea, în acest
scop, a unor instituţii de învăţământ laic. Succesiunea amintită respectă şi
modul de pregătire a învăţătorilor.

Pregătirea neinstituţionalizată a învăţătorilor

Dacă admitem ca reală afirmaţia lui P. Radu şi D. Onciulescu că
“tinda bisericii” a fost locul unde câţiva din copiii ţăranilor au primit primele
noţiuni şi deprinderi de citit şi de scris, rezultă că preoţii şi dascălii au fost şi
primii învăţători ai lor1113.Desigur, numărul cursanţilor era mic şi pentru că
tinda bisericii era mică. Această formă de pregătire a fost frecventată “doar de
cei ce doreau să se pregătească pentru dăscălie [cantorat, cântăreţ în strana
bisericii, dând răspunsuri cântate la serviciul divin al preotului], diecie,
preoţie, negustorie, cât şi de câţiva destoinici, mai înstăriţi, pentru a ajunge
chinezi sau juzi”1114, căci, aşa cum preciza şi Administraţia într-un raport
către Curtea de la Viena, “cititul şi scrisul nu folosesc la păstorit sau la
treburile gospodăreşti”1115, ciobanii şi ţăranii având sisteme proprii de a nota
şi de a-şi transmite cunoştiinţele de la o generaţie la alta.
După 1774/1776, când s-au întreprins măsuri concrete de școlarizare a
copiilor cu vârsta între 6 și 12 ani la cursul de zi și a celor cu vârsta de la 12 la
15/16 ani, la școala/cursul de repetiție sau ”școala de duminică”, a devenit
stringentă pregătirea celor care, la rândul lor, trebuiau să pregătească copiii
într-o formă precis determinată (școala trivială/poporală/primară).
Dar, a apărut următoarea problemă–impediment. Pentru că, la
ortodocși școlile triviale erau școli confesionale, sarcina pregătirii
învățătorilor revenea Bisericii, ca susținătoare a lor. Pe de altă parte,
caracterul pur confesional a școlilor triviale trebuia îmbinat cu ”politicul”, cu

1113
P. Radu - D. Onciulescu op. cit. pp 71-72.
1114
Ibidem.
1115
V. Țîrcovnicu, Istoria... p. 82.

614
viziunea Statului cum trebuie făcută tinerilor educația, spre a deveni buni
cetățeni, ceea ce a devenit contradicție: unul, Statul austriac, să decidă cum să
se desfășoare învățământul, celălalt, Biserica, să se preocupe de sprijinirea
financiară a școlilor primare și de calificarea învățătorilor.
Pentru început (1774 sau 1776), s-a hotărât să fie promovați învățători
cei care au cunoștințe minime, fiindu-le asigurată o mai bună pregătire prin
instructaje sau cursuri, pe parcurs.
Ca ”director” pentru înființarea școlilor triviale din Banat a fost numit
Teodor Iancovici de Mirievo, care a urmat, în prealabil, cursurile Școlii
normale1116 din Viena, pentru a-și însuși principiile și metodica lui Felbiger.
Reîntors în Banat, el trimite 17 candidați de învățători bănățeni la Școala lui
Felbiger, iar pentru ceilalți a organizat, la Timișoara, cursuri de pregătire, cu
durata de șase luni începând cu anul școlar 1777/1798. Acest mod de pregătire
a continuat și în anii școlari 1778/1779 și în 17791117. Cei necorespunzători au
fost îndepărtați din învățământ1118. Cursul pentru candidații de învățători și
pentru învățătorii români a fost condus de Mihai Roșu (sau Mihai Martinovici
Roșu), care-și întocmise o carte cu character metodic în acest sens (De lipsă
cărticea pentru învățătorii a[i] neuniților mici școale, ”una din primele
lucrări metodice românești”)1119. Cu oarecare întreruperi, cursul pentru cei
aflați deja în învățământ a fost organizat până în anul 1812, când a fost
înființată la Arad preparandia cu limba de predare română.
După afirmația lui Napoleon Ceaușescu, învățătorul Iosif Popovici din
Sintești a participat în 1792 la un astfel de curs de perfecționare1120.
Pentru că avem o situație exactă a învățătorilor din protopopiatul Făget
în anul 1791 o reproducem.
Pregătirea profesională a învăţătorilor (Studiu de caz-Anul 1791)
În „Foaia Diecezană” (an.XXIX, 1914, numerele 45, 46, 48, 49 şi 50,
precum şi an XXX, 1950, nr. 1) se prezintă un fel de Conspect (cum i-ar fi zis
protopopul Sebastian Olariu), redactat de către Administraţia Comitatului
Caraş în limba latină, intitulat ,,Consignatio Scholarum graeci ritus non uniti
nationalum pergrenium Cottus Krassovensis introductorum 1791”.

1116
Școala normală nu a avut în sec. XVIII sensul ei din sec. XX (de școală pentru pregătirea
viitorilor învățători), ci de școală în care învățătorii aflați deja în activitate erau instruiți cum
să folosească metoda ”modernă” (pe atunci) de a învăța pe elevii începători cititul prin
metoda sintetică, legând două-trei litere care formau o silabă, nu prin cea analitică,
pronunțând fiecare literă și apoi întregul cuvânt.
1117
Ioan Munteanu, Banatul istoric vol. 3..., p. 55.
1118
Ibidem p.42.
1119
Ibidem p. 55.
1120
Napoleon Ceaușescu Monografia..., vol. III, p. 355.

615
Conscripția/ Recensământul cuprinzând toate școlile din comitatul Caraș, am
reținut numai informațiile referitoare la parohiile aparținătoare în prezent
protopopiatului Făget, deși, pe atunci, unele din ele se aflau sub ascultarea
episcopiei Aradului și făceau parte din protopopiatul Hasiașului/Belințului.
Pentru început să prezentăm în limba română prevederile Conscripției.
Datorită complexității transcrierii prevederilor Conscripției în limba română
[cu multe comentarii și prevederi] am renunțat la a o reproduce sub formă de
tabel.
Titlu: ,,Conscripția școlilor naționale Greco-neunite de pe teritoriul
Comitatului Caraș, existente în 1791”.
Conscripția cuprinde 11 coloane, pe care le-am numerotat de la 1 la 11
pentru a putea comenta mai ușor conținutul (cerința ei), precum și
răspunsurile/completările făcute de Administrația comitatului în dreptul
fiecărei localități/parohii cu școală.
Col.1: Localitatea școlii.
Col.2: Numele localităților care aparțin de această școală, ca filii.
Col.3: Directorul local și statutul său.
Col.4: Cine este catehet, preotul sau un mirean?
Col.5: Învățătorii.( Prenumele și numele lor)
Col.6: Dacă sunt instruiți (initiați) în metoda normei.
Col.7: Ce limbi cunoaște (bine)?
Col.8: Această coloană are două subdiviziuni: 8 a Câți băieți sunt apți
de școală ( câți băieți trebuiau să urmeze cursul de zi); 8 b Câte fete erau
obligate să cerceteze școala regulat.
Col.9: Și această coloană are două subdiviziuni: 9a Câți băieți
frecventează școala; 9b Câte fete frecventează școala.
Col.10: În ce stare se află edificiul școlar.
Col.11: Cui aparține școala și observații competente/importante.
Conscripția a cuprins următoarele localități/parohii din actualul
protopopiat al Făgetului.: (col.1)
Col.2: Localitatea mamă cu filiile ei: Bozsur/Bujoru [Traian Vuia] cu
filia 1. Szocsany/Sociani-Săceni; 2. Biskisch/Bisciș/Bichigi; 3.
Battesstye/Bătești; 4. Braneste/Brănești cu filiile Schupaneste/Jupânești și
Baloscheste/Baloșești; 5. Bucovetz; 6. Bunya cu filiia Padurani; 7.
Birna/Bârna cu filia Zarazan/Sărăzani, 8. Dubeschtye/Dubești, 9. Dracsinestye
cu filia Mutnike (Mic), 10. Drinova cu filiile Zsurestye/Jurești și Batestye
(corect Botestye/Botești), 11. Fatset/Făget cu filiile Bozestye/Băsești
(Begheiu Mic) și Poverschina/Poverșina/Povergina, 12. Furdia cu filia
Hauzestye/Hauzești, 13. Goyseste/Goizești cu filiile
Tomoseste/Tomoșești/Tomești și Faroseste/Fărășești, 14. Krivina cu filiile
Petrosa și Pojen/Poieni, 15. Kurtya cu filiile Broschova/Broșova/Breazova și

616
Rumunestye/Rumuneşti, 16. Koshova/Coșova/Coșava cu filia Homosdia, 17.
Kostey/Coștei (de Sus) cu filiile Nemeseste/Nemeșești și
Koshavitza/Coșăvița, 18. Klistova/Cliciova cu filia Nevrintsa/Nevrincea, 19.
Kladova cu filia Kutina, 20. Lungani/Luncani, 21. Leucuschestye/Leucușești
cu filia Remete (Lunca), 22. Mardzina/Margina cu filia Zoron/Zorani, 23.
Pogonestya/Pogănești, 24. Rekitta cu filia Monostor/Mănăștur, 25.
Szudriasch/Sudriaș cu filiile Schupani/Jupani și Szuszani/Susani, 26.
Szurduku (Mic) cu filia Botinestye/Botinești, 27. Temerestye/Temerești, 28
Topla cu filiile Jersnisc și Ohaba [Română/Lungă], 29. Zold cu filia Gladna
(Română).
Se observă că se folosesc amestecate, grafia germană cu cea maghiară,
desigur în funcție de opțiunea funcționarului de la primăria localității
respective: Biscisch/Bikiș; Koschova/Coșava; Leukuschestye/Leucusești, cu
sch=ș, grafie germană. Szudriasch, îmbină maghiarul sz=s, cu germanul
sch=ș, dar Jersnik e scris cu grafia maghiară ș=s, nu sch.etc. Același lucru la
gi: Făgetul e Fatset, iar Margina- Mardzina, deci ts=ge. Același ts la Klitsova
devine ci, nu gi…
Alte două observații:
În total au fost înregistrate 29 de localități cu școală proprie. Dintre
acestea, 21 aveau filii și anume 12 cu câte o filie și 9 cu câte 2 filii fiecare.
Nu sunt amintite localitățile: Bulza, Groși, Ohaba [Sârbească devenită
Română] care aparțineau comitatului Timiș, protopopiatul Săvârșin.
Coloana 3 este neclară. În mod obișnuit prin, ,,Localis Director
(Director local)” se înțelege ,,Director școlar”, care era, prin lege, preotul
local. Ținând cont de statutul acestor directori locali, i-am considerat
președinți ai comitetului/consiliului local școlar. Prin această prismă de
interpretare, 22 erau agricultori (agricola); 2 erau juzi comunali adică primari
(la Drăxinești și Margina), 2 erau jurați locali/comunali, adică membri ai
antistiei comunale (Dubești și Leucusești); la Cladova și Zsolt nu se arată
statutul lor, iar la Homoșdia abrevierea Dutz. ar putea însemna
Dutzendmensch, „om de rând”/om obișnuit, fără nicio demnitate publică.
Pregătirea învăț. fila 2
Din col.4 rezultă că în toate școlile catehizarea era făcută numai de
către învățător (solus pedagogus).
Col. 5 cuprinde numele învățătorilor. La toate cele 29 de școli
funcționa numai câte un învățător.
Următoarele două coloane au cea mai mare importanță pentru noi.
Col.6 se referă la pregătirea profesională a fiecărui învățător, mai
precis spus, dacă cunoaște sau nu metoda de predare inițiată de către
pedagogul german Felbiger, numită normă, care pune accent pe predarea
intuitivă și activă a cunoașterii de către elevii ,,începători” a literelor și

617
legarea lor în silabe și în cuvinte. Folosirea acestei metode era obligatorie și
ea se învăța fie în gimnaziul inferior de la Karloviț de către tinerii care urmau
să devină învățători, fie prin cursurile speciale organizate, pe eparhii, pentru
învățătorii aflați în activitate. Cei din protopopiatul Făget erau inițiați la
Timișoara la cursul predat, în limba română de către Mihai Roșu-Martinovici.
În conscripție, cei care au fost initiați în metoda amintită (normă)
figurează sub două forme: gnarus ,,[o] cunoaște/ [o] știe” și edoctus est ,,a
fost instruit/învățat”, fără să ni se precizeze dacă există sau nu vreo deosebire
de sens între ele. Bănuiesc că nu sunt sinonime, gnarus fiind tânărul cu
pregătire anterioară intrării lui în învățământ, iar ,,edoctus est” se referă la
învățătorii care au urmat cursul de la Timișoara. Existau și învățători fără
această inițiere, precum și învățători ,,parțial instruiți” fie pentru că mai erau
încă cursanți, fie pentru că nu s-au prezentat la examenul cu care se încheia
cursul ori nu au reușit la el.
Situația celor 29 de învățători era următoarea, în 1791: Au fost instruiți
învățătorii din Bichigi, Bujoru, Bătești, Brănești, Bucovăț, Dubești, Dinova,
Făget, Fârdea, Cliciova, Cladova, Luncani, Leucușești, Margina, Pogănești,
Răchita, Sudriaș, Surduc (Mic), Temerești, Topla și Zolt. Total 21.
Cunosc parțial (non ex integro) norma învățătorii din Bunea (Mare),
Bârna, Curtea și Coșava. Total 4.
Nu cunosc norma (non) învățătorii din Drăxinești, Goizești, Crivina
(de Sus), Coștei (de Sus). Total 4.
Deci, în privința pregătirii lor profesionale, aproape 73% dintre
învățători au urmat cursul, norma, fiind considerați învățători calificați și
numai 4 învățători (mai puțin de 14%) erau necalificați. De altfel, ei
funcționau și în localitățile mai vitregite.
Încheiem analiza cu cunoașterea altor limbi decât limba maternal
(româna)- coloana 7
Câte două limbi ( 1 străină) cunosc învățătorii: Ioannes Szilagy/Ioan
Silaghi/Silade (?) din Brănești și Theodor Lobonz/Lobonț din Topla:
maghiara și româna (Hungaricam et Vallachiam); Ioannes Popovits/Ioan
Popovici din Margina: Sârba și româna (Illiricam et valachiam)
Câte trei limbi (2 străine) cunosc învățătorii: Martin
Gradovits/Gradovici din Bichigi: româna, maghiara și latina (Vallachiam,
hungaricam et latinam); Ioann Prodanovits/Prodanovici din Zolt: germana,
maghiara și româna; (Germanicam, hungaricam et valahicam).
Toți ceilalți 24 de învățători nu cunoșteau nicio limbă străină. Se
observă că învățătorii poligloți nu funcționau în cele mai mari localități, ci,
uneori, chiar în localități mai modeste (Topla sau Zolt). Chiar și în centrul
protopopiatului Făget, învățătorul Demetrius Krischan/Dimitrie Crișan nu

618
cunoștea decât limba maternal, deși în fosta filie Bichigi învățătorul cunoștea
două limbi străine.
Celelalte coloane nefiind direct legate de pregătirea învățătorilor le
omitem.

Pregătirea instituționalizată a viitorilor învățători

Preparandia de la Arad, înființată în anul 1812, era unica instituție de
pregătire a viitorilor învățători cu limba de predare română din întregul Banat
istoric până la înființarea Institutului pedagogic din Caransebeș, în anul 1874,
care s-a contopit cu Institutul teologic sub o singură conducere, formând
Institutul teologic-pedagogic, spre deosebire de Arad unde preparandia
înfiinţată în 1812 (1813) s-a unit cu Institutul teologic creat în 1822 formând
Institutul pedagogic-teologic.
La început, durata unui curs la preparandie era de 15 luni (în total 4
serii, între anii 1812-1815, luna mai). Pentru cei care au intrat în preparandie
în anul școlar 1814/1815 cursul a fost prelungit la 2 ani, apoi la 3 ani începând
cu anul școlar 1876/18771121. Această durată s-a menținut până în anul școlar
1903/1904, când durata pregătirii învățătorului s-a prelungit la 4 ani.
O statistică orientativă ne arată că, din protopopiatul Făget restrâns
(cu 49 de parohii și filii, până în 1852/1853) cel puțin 77 de tineri au obținut
calificarea didactică la preparandia de la Arad, cei mai numeroși (14) fiind
originari din Sintești. Din actualul oraș Făget au fost 29 de absolvenți. Printre
ei: Dimitrie Popovici, Iosif Dragomir și Antoniu Mustețiu din Făget, Pavel
Damșa și Alexandru Iclozan din Băsești [Begheiu Mic], Petru Radulovici și
Romul Radulovici din Bătești, Petru Radovici/Radulovici și Leintie
Avramescu din Bichigi, Vasile Nicorescu din Temerești ș.a. Dacă celor circa
77 de tineri adăugăm și pe cei din localitățățile care s-au alipit protopopiatului
Făget în 1953, ajungem la peste 1001122.
Vezi şi Lista absolvenţilor
Tabel Nr. 20 - Tabel nominal
cu absolvenții Preparandiei(Institutului pedagogic) din Arad(1814-1922)
Nr. crt. Numele și Domiciliul Anii școlari ai absolvirii Observații
prenumele
1. Iovan Ioan Răchita noiembrie1812-mai 1814 Cursul I
2. Popovici Răchita ˶
Gheorghe –
junior
3. Atanasievici Bata aprilie1813-septembrie- Cursul II
Ioan 1814
4. Teodorovici Bata ˶

1121
Dr. Teodor Botiș, op.cit…, pp. 415-500, passim.
1122
Calcul făcut personal, pe baza listelor de absolvenți prezentate de Botiș pe ani școlari.

619
 Panteleimon
5. Mihailovici Sinteşti 1 noiembrie 1813-1 mai Cursul III
Alexandru 1815
6. Miloş Nicolae Temereşti ˶
7. Paiuşan Petru Ostrov ˶
8. Popoviciu Matei Bulza ˶
9. Iosifovici Birchiş 1814-1816
Partenie
10. Rachiţan Toma Bata ˶
11. Ungur Mihail Bata ˶
12. Căliman Ioan Bata 1815-1817
13. Giurgiu Teodor Bata ˶
14. Matei Vasilie Coşava ˶
15. Părău Petru Coşava ˶
16. Goncean Iosif Bata 1818-1820

17. Sim Mihail Răchita 1819-1821

18. Sim Ioan Răchita ˶
19. Cimponeriu Curtea 1820-1822
Petru
20. Lugojan Iosif Remetea ˶
(Luncă)
21. Titel Ioan Curtea ˶
22. Crăciunescu Temereşti 1821-1823
Iosif
23. Neagoe Coşteiu ˶
Vichente Mic(de Sus)
24. Adam Ioan alias Bata 1822-1824
Stupar
25. Achimoviciu Băteşti ˶
Serafim
26. Avramescu Birchiş 1823-1825
Pahomie
27. Başa Simeon Gladna ˶
(Română)
28. Ciulin Răchita ˶
Gheorghe
29. Micleu Iosif Răchita ˶
30. Popovici Făget ˶
Demetriu
31. Stănescu Isaia Băseşti(Beg ˶
heiu Mic)
32. Iancoviciu Răchita 1824-1826
Demetriu
33. Jurca Ambrosie Făget ˶
34. Martinovici Leucuşeşti 1824-1826
Petru
35. Străjan Teodor Bulza ˶
36. Triponescu Dubeşti ˶
David
37. Cătană Vasiliu Remetea 1824-1827
(Luncă)
38. Dragomir Iosif Făget ˶

620
39. Matei Ioan Coşava ˶
40. Miclea Lucaci Răchita ˶
41. Popoviciu Bulza ˶
Eliseu
42. Popoviciu Petru Curtea ˶
43. Ştefanovici Răchita ˶
Vasiliu
44. Vlad Lazăr Făget ˶
45. Ignatoni Gladna 1826-1828
Spiridon (Română)
46. Trufaş Georgiu Pogăneşti ˶
47. Martinovici Leucuşeşti ˶
Nicolae
48. Ungur Parteniu Bata ˶
49. Răchiţan Iosif Bata 1828-1830
50. Miloş Vicenţiu Ohaba 1830-1832
Sârbească
(Ohaba
Română)
51. Lăpădat Adam Coşteiu (de 1831-1833
Sus)
52. Savici Traian Birchiş ˶
53. Damşa Paul Băseşti(Beg 1835-1837
heiu Mic)
54. Aron Ilie Coştei (de 1836-1838
Sus)
55. Răchiţan Bata 1837-1839
Vasiliu
56. Tămaş Dionisiu Gladna(Ro 1838-1840
mână)
57. Gaiţa Ioan Coştei (de 1839-1841
Sus)
58. Răchiţan Bata ˶
Simeon
59. Răchiţan Bata ˶
Zenovie
60. Dobrean George Bata 1840-1842
61. Jurma Dionisie Bata -//-
62. Câmpean Groşi 1841-1843
George
63. Popescu Sinteşti ˶
Atanasie
64. Popoviciu Jupâneşti ˶
Atanasie
65. Gaşpar Partenie Sinteşti 1849-1851
66. Popovici Ioan Bujor(Traia ˶
n Vuia)
67. Făraş Partenie Sinteşti 1850-1852
68. Căldăraş Margina ˶
Alexandru
69. Ceran[Cerean] Brăneşti 1851-1853
Iosif
70. Crăciunescu Ilie Temereşti ˶

621
71. Giura Toma Bata ˶
72. Nicorescu Dobreşti ˶
Constantin
73. Popescu Sinteşti ˶
Nicolae
74. Radulovici Băteşti ˶
Petru
75. Andraşescu Bichigi 1852-1854
Partenie
76. Adam Anghel Coşava ˶
77. Dragomirescu Sinteşti ˶
Climent
78. Lupulescu Ioan Temereşti 1852-1854
79. Popescu Ioan Curtea ˶
80. Armenchi Făget 1853-1855
Constantin
81. Blidaru Ioan Petroasa ˶
82. Bumba Iacob Zolt ˶
83. Filer Atanasie Sinteşti ˶
84. Ienci Iosif Făget ˶
85. Musteţiu Făget ˶
Antonie
86. Nestorovici Bichigi ˶
Ioan
87. Ardelean Ioan Ostrov 1854-1856
88. Barboni Ioan Nevrincea ˶
89. Barboni Nicolae Zolt ˶
90. Bojan Costa Zolt ˶
91. Curiacu Simion- Sinteşti ˶
senior
92. Curiacu Simion- Sinteşti ˶
junior
93. Filer Petru Sinteşti ˶
94. Glava Atanasie Sinteşti ˶
95. Glava Ioan Curtea ˶
96. Isdrescu Emeric Curtea ˶
97. Istrat Ioachim Răchita ˶
98. Martinovici Bucovăţ ˶
Nicolae
99. Muneran Făget ˶
Constantin
100. Petriman Iosif Sinteşti ˶
101. Ţona Ioan Sinteşti ˶
102. Ţona Simeon Sinteşti ˶
103. Dărăbanţ Vasile Bunea 1855-1857
(Mare)
104. Făraş Atanasiu Sinteşti ˶
105. Nicorescu Temereşti ˶
Vasile
106. Ştefanovici Ioan Răchita ˶
107. Sudreşan Ioan Coştei (de ˶
Sus)
108. Cădariu Adam Făget 1856-1858

622
109. Avramescu Bichigi 1857-1859
Simion
110. Ionescu Adam Margina ˶
111. Popoviciu Cliciova ˶
George
112. Crişan Iacob Cladova 1858-1860
113. Ribariu Nicolae Remetea(Lu ˶
ncă)
114. Dubeştean Bunea 1859-1861
Axente (Mare)
115. Caia Gregoriu Bârna ˶
116. Ştefănescu Bata 1860-1862
Porfiriu
117. Popescu Căpâlnaş 1861-1863
Georgiu
118. Ciulin Simeon Răchita 1862-1864
119. Fişcea Pavel Răchita ˶
120. Sidicu[Jdicu/Şdi Răchita ˶
cu] Martin

121. Popovici Ioan Sărăzani 1863-1865

122. Lugojan Fârdea 1864-1866
Samson
123. Lugojan Fârdea 1864-1866
Patriciu
124. Popovici Jupâneşti ˶
Nicolae
125. Ignatoni Gladna(Ro 1865-1867
Georgiu mână)
126. Galiciu Nicolae Susani 1867-1869
127. Lugojan Fârdea 1870-1872
Vichentie
128. Radulovici Băteşti 1873-1875
Romul
129. Ursulescu Iosif Băteşti 1874-1876
130. Iclozan Băseşti(Beg 1875-1877
Alexandru heiu Mic)

131. Dragomir Iuliu Margina 1877-1879

132. Nestor Ioanichie Bata ˶
133. Faraş Ioan Sinteşti 1879-1881
134. Jucu Alexandru Răchita ˶
135. Vuia Filip Drinova 1886-1888
136. Miclăuş Patriciu Groşi 1891-1893
137. Nicorescu Căpâlnaş ˶
Nicolae
138. Popovici Iosif Bulza 1894-1896
139. Furdian Ioan Leucuşeşti 1897-1899

623
 140. Rista Gheorghe Ohaba 1898-1900
Sârbească
(Ohaba
Română)
141. Oprin Emilia Răchita 1902-1904 particular
142. Crăciunescu Groşi 1904-1906
Ioan
143. Sârbu Vasile Leucuşeşti 1912-1914
144. Codru Pavel Topla 1915-1917 cleric
145. Lugojan Simion Botineşti 1918-1920 cleric

Iată, pe scurt, rolul/contribuția preparandiei arădene la formarea

intelectualității în protopopiatul Făget și, prin activitatea lor, la răspândirea
științei de carte, nu numai în acest colț nord-estic al Banatului, ci și în întregul
areal românesc din Austro-Ungaria de atunci.
De precizat că și după înființarea Institutului pedagogic la Caransebeș,
tinerii au continuat să se îndrepte spre Arad, nu către Caransebeș, centrul
nostru eparhial. Aceeași orientare o întâlnim și în ceea ce privește dorința
tinerilor de a deveni preoți, deși, teoretic, fiecare episcopie și-a creat un
institut teologic și unul pedagogic pentru pregătirea viitorilor slujitori proprii.
După 1918, în cadrul României Mari, pregătirea viitorilor învățători
s-a făcut – prin legea din 1924 – în cadrul școlilor normale, devenite școli de
stat, nu în cadrul școlilor susținute de credincioși, sub directa conducere a
episcopului, ca până atunci. Dar, acest aspect nu ne mai interesează.

Condiții de admitere
Nu este greu de presupus că în 1812 condițiile de selecționare a
primilor candidați pentru preparandia română de la Arad, în privința științei
de carte erau la un nivel destul de scăzut. Presupunerea ne-o confirmă
competentul cercetător arădean, regretatul preot dr. Vasile Vesa: ”Elevii
Preparandiei se recrutau dintre absolvenții școlilor poporale din satele
Banatului și Crișanei și erau trimiși [=recomandați] de învățătorul lor.
Condițiile de primire erau la nivel scăzut: sumare cunoștințe de citit
[Ceaslovul și Psaltirea]; cele 4 operațiuni aritmetice, cântare [auz musical,
voce plăcută]; istorie biblică și «scrisoarea după regulile cei [celei] drepte,
bine și frumos»”.
Desigur, exigențele au crescut pe parcurs, atât din partea conducerii
preparandiei cât și a guvernului maghiar, mai ales după înființarea școlii
clericale, unificarea organizatorică a celor două instituții de învățământ și
ploclamarea lor ca Institut pedagogic-teologic. Pentru că noțiunea de institute
denumește o formă de învățământ superioară gimnaziului/liceului complet
(cursul inferior și cel superior), căruia i s-a adăugat și examenul de absolvire,

624
bacalaureatul de astăzi, MCIP a insistat, în repetate rânduri, ca să fie admiși la
concursul de intrare în institute numai tinerii cu studii liceale complete. Dar,
numărul unor astfel de candidați era foarte mic sau chiar inexistent, în unii
ani. Așa s-a ajuns la criza/lipsa candidaților pentru secția pedagogică și la
încălcarea dispozițiilor MCIP. Ea a fost accentuată și de faptul că cele două
episcopii românești (cea de la Arad și cea de la Caransebeș) au acceptat să
primească abvolvenți preparandiali, adică viitori învățători la Institutul
teologic tocmai pentru a se apropia de exigențele MCIP.
În 1876, Consistoriul ort. rom. al Carasebeșului emite ord. circ. nr.
175Șc din 30 mai 1876 Cons. prin care face cunoscut parohiilor că, din
toamna acelui an, la Caransebeș va fi înființat cursul preparandial cu durata de
2 ani și roagă pe preoți să îndemne tinerii cu pregătirea școlii medii să se
înscrie la acest curs. Să reținem caracterul vag al formulării ”cu pregătirea
școlii medii”, care nu implică neapărat terminarea gimnaziului superior/
gimnaziul complet1123.
Pentru moment, să urmărim lista absolvenților de la Arad (vezi Tabel
Nr. 20)

Aucta școlară
În anul 1812, când împăratul Austriei Francisc I - fostul Francisc II ca
împărat al ”Sfântului Imperiu Roman de Națuine Germană” până în 6 august
1806, când a trebuit să demisioneze, rămânând doar împărat al Austriei - a
aprobat ortodocșilor sârbi și români înființarea unei școli/preparandii pentru
pregătirea viitorilor învățători confesionali naționali, le-a încerdințat și
obligația de a le susține financiar și material prin mijloace proprii. Așa au fost
înființate preparandia sârbească la Sombor și preparandia românescă la Arad.
În consecință, episcopiile Aradului, Timișoarei și Vârșețului au cerut preoților
români ca fiecare parohie să contribuie cu o sumă de bani. În felul acesta a
fost constituit fondul preparandial numit auctă școlară. Ea a fost mărită și prin
sumele de bani adunate în biserică în timpul serviciului religios cu ajutorul
tasului/discului III numit și ”tasul/discul preparandial”. Sumele de bani
adunate au fost predate episcopiei pentru a le gestiona. Aşa, în decurs de 3 ani
de zile, au fost adunate (de la români) 180.000 fl., afirmă Partenie
Gruescu1124. Adunarea unei sume atât de mari se explică prin contribuțiile
mari cu care credincioșii trebuiau să participe: comuna bisericească cu 10 la
sută din salariul cuvenit învățătorului, iar învățătorul cu o sumă egală cu

1123
A Par., Protocolul…, ord. circ. nr. 175Șc./30 mai 1876, f. 186 bis.
1124
Partenie Gruescu, Ierarhia și națiunea Română în suferințele ei seculare și Memoriul lui
Moise Nicoară , în ”Albina”, anul V, 1870, nr. 108, p. 2.

625
salariul său în decurs de opt ani de zile1125. Întrucât s-a constatat că episcopiile
au deturnat o parte din fondul preparandial, împăratul a dispus predarea
banilor către guvernul maghiar, spre gestionare. Deci, banii erau colectați de
către autoritățile de stat.
Pentru că fondul preparandial al celor două preparandii era comun,
după separarea ierarhică din 1865 trebuia împărțit și acest fond între sârbi și
români, proporțional cu numărul credincioșilor ai fiecărei Biserici. Divizarea
lui s-a încheiat în 1870/1871.
Prevăzând împărțirea fondului preparandial între cele două comunități
(sârbă și română), la 12 decembrie 1870, Consistoriul diecezan al
Caransebeșului a emis ordinul circular nr. 311Șc. prin care se face cunoscut
credincioșilor că, deoarece Fondul central din Capitala Ungariei se va împărți
celor în drept ”cât de curând”, epitropii vor preda protopopilor, încă în acest
an, banii adunați cu discul III, iar protopopii îi vor duce la Caransebeș. De
îndată ce se va încheia separarea Fondului ventral, va fi constituit, la
Caransebeș, Fondul școlar diecezan, sumele adunate vor fi depuse la bănci,
spre fructificare, iar cu dobânzile realizate va fi sprijinită activitatea
institutului pedagogic de acolo1126.
Din puținele documente pe care le-am găsit la parohia Breazova și în
arhiva protopopiatului Făget am dedus că aucta școlară era calculată de
Episcopia Caransebeșului pentru fiecare comună bisericească din dieceza sa,
în funcție de categoria (clasa) parohiei și de numărul credincioșilor, adunarea
și predarea sumei respective fiind obligatorie.
Primul document emis de Consistoriul diecezan al Caransebeșului,
intitulat ”Consemnare despre următoarele comune aparținătoare proto-
popiatului Făgetutlui care datorează în aucta școlară pe seama sus-numitei
dieceze” și care este, de fapt, un Tabel cu denumirea comunei datornice și
suma datorată (cea restantă și cea pe anul current 1886)1127.
Din document rezultă că 34 de parohii aveau restanțe la finele anului
1885, din totalul de 41. N-aveau restanţe Crivina (de Sus), Drinova, Fărășești,
Homojdia cu Coșevița, Tomești, Sintești și Temerești. (Ultimele două apar cu
datorii pe anul 1886, iar celelalte cinci fără nici o sumă datorată. Cele mai
mari restanţe le aveau o parte dintre parohiile cele mai mari și mai bogate:
Făget 330 fl. 42 cr., Gladna Română 275 fl. 10 cr., iar Fârdea cu Hauzești,
Curtea și Românești cu Goizești, câte 220 fl. 8 cr.).

1125
Ibidem.
1126
APF., Fond anual 1870, nr. de înreg. 300 PF. /27 decembrie 1870.
1127
Idem Fond an. 1886, nr. de înreg. 265 PF.

626
 Din Tabel (Conspect) rezultă că parohiile erau clasificate în patru
categorii (pe baza celor două criterii deja amintite: partea economică și
numărul credincioșilor) și anume: de frunte, bună, de mijloc, slabă.
De frunte erau Făget cu aucta școlară anuală de 5 fl. 4cr. (posibil
pentru că era reședință de protopopiat) și Gladna Română cu 4 fl. 1 cr.; bună
era apreciată situația comunelor bisericești Fârdea cu Hauzești, Curtea,
Românești cu Goizești, Sintești și Temerești cu câte 3 fl. 36 cr. pe an; din
categoria de mijloc, cu câte 2 fl. 52 cr. fiecare, făceau parte Bichigi, Bujoru,
Bucovăț, Surducu Mic, Botinești, Zolt, Mâtnicu Mic cu Drăgsinești, Coșava,
Margina cu Zorani, Bătești, Breazova, Brămești, Jupânești cu Baloșești,
Sărăzani. Cu excepția celor cinci parohii neamintite, a căror categorie nu o
cunoaștem toate celelalte parohii erau considerate slabe, cu aucta școlară cea
mai mică; 1 fl. 68 cr.
Rezultă că aucta școlară era sustenabilă de credincioși, ea nefiind
exagerat de mare, așa cum afirmase Partenie Gruescu.
Comparând suma prevăzută a fi achitată anual și suma restantă rezultă
că datoria unei parohii la finele anului 1885 nu corespunde numai neachitării
auctei școlare în cei 15 ani față de Consistoriul diecezan caransebeșean, ci ea
cumulează și datoriile pe care la avea acea parohie la Fondul preparandial
anterior anului 1870.
În anul 1889, Consistoriul caransebeșean înaintează protopopiatului
Făget un nou Conspect al datornicilor auctei școlare. Din el rezultă că
numărul parohiilor cu datorii la sfârșitul anului 1888 s-a redus la 7.
Acestea au fost: Luncani, Bătești, Brănești, Jupânești cu Baloșești,
Breazova, Curtea și Românești cu Goizești. Niciuna dintre ele nu a achitat
nici restanța cumulată până în 1885 și nici aucta școlară pe vreunul dintre anii
1886, 1887 și 1888, precum nici cea curentă pe 18891128.
Nu știm dacă celelalte parohii au fost omise pentru că au achitat toată
suma datorată ori numai o parte din ea și nici dacă restanțele față de Fondul
preparandial au fost sau nu iertate.
N-am întâlnit nicio altă informație de după 1889 cu privire la aucta
școlară și de aceea nu cunoaștem soarta ei posterioară anului 1889.

Examenul de calificațiune al învățătorilor

Începând cu anul școlar 1884/85, învățătorul care va susține examen
de calificațiune va plăti anticipat taxa de 10 fl. Învățătorul provizoriu din
Coșteiu de Sus, Vasile Fischer înaintează Consistoriului diecezan al
Caransebeșului o scrisoare în care precizează că nu poate achita această taxă,
pentru că el nu a primit restanța de 10 fl. – Consistoriul îi cere protopopului să

1128
AParBreazova, Protocolul circularelor pe anii 1867-1892, ord. circ. nr. 23 PF. din 1890.

627
cerceteze cazul și să raporteze care este motivul neachitării restanței1129.
Răspunsul nu este la dosar.
Legea Nr. 38/1868 prin §§ 102 și 103, combinate cu § 13 al aceleiași
legi prevede că absolventul cursului preparandial este dator (obligat) ca după
1-2 ani de funcționare în învățământ (ca învățător provizoriu) să se supună
examenului riguros (de calificare), pe care, dacă îl absolvă cu succes are
dreptul să se prezinte la concurs spre a se definitiva în învățământ.
Calificativele obținute sunt: distins, bun, suficient și nedestulător
(insufficient). Candidații cu primele trei calificative se pot prezenta la concurs
corespunzător clasificărilor parohiilor; distins – parohie clasa I; bun – parohie
clasa a II; suficient – parohie clasa a III-a. În schimb, candidatul care a primit
calificativul nedestulător va fi obligat să repeteze rigurosul după o
metodologie specială.1130

Disciplina învăţătorilor
Se impune să precizăm de la început că prin învăţător se înţelege, în
acest context, numai învăţătorul de la şcoala confesională ortodoxă română.
Natura şi specificul relaţiilor acestor învăţători cu organele bisericeşti
şi cu cele de Stat sunt asemănătoare cu cele ale preoţilor, dar au şi trăsături
specifice care influenţează atât relaţiile lor cu fiecare dintre cele două
organisme, cât şi relaţiile dintre Biserică şi Stat. De asemenea statutul social
al învăţătorului se deosebeşte mult de cel al preotului, în dezavantajul celui
dintâi.
a) Instituţional, Biserica a apărut cu mult înaintea Școlii, ca unitate
separată/distinctă, chiar dacă s-a aflat sub autoritatea ei. De aceea, o bună
perioadă de timp preotul a fost singurul educator al enoriaşilor săi atât din
punct de vedere al educaţiei religioase, cât şi al educaţiei morale şi ştiinţei de
carte. În plus, dorinţa credincioşilor de a-și asigura viaţa veșnică a fost mult
mai puternică decât dragostea lor faţă de cunoaşterea scris-cititului,
socotitului, a culturii laice în general. De aici şi sprijinul şi ataşamentul lor
mult mai mare faţă de preot şi Biserică decât faţă de învăţător şi Școală.
b) Situaţia materială a preotului este mult mai bună decât cea a
învăţătorului. Cu excepţia parohiilor (puţine la număr şi, mai ales mici ca
număr de credincioşi) care s-au înfiinţat după 1780 (când s-au dat fiecărei
parohii sesia parohială de 32 de iugăre de pământ pentru fiecare preot şi 64 de
iugăre pentru un protopop), ori după 1850, când s-au făcut măsurarea și
cadastrarea suprafeţelor de teren agricol (intravilan şi extravilan) deţinute de
către fiecare localitate umană, rezultatele fiind introduse în Cartea

1129
APF., Fond anul 1886, ord. circ. nr. 792Șc./16/28 decembrie 1886Cons.
1130
Ibidem, ord. circ. nr. 181Șc. din 1869, fila. - .

628
funduară/funciară pentru fiecare deţinător de teren, sub formă de proprietate,
folosinţă/uzufruct (cazul bisericilor, şcolilor şi al altor instituţii), şcolilor
existente la acea dată nu li se atribuie o sesie funciară de care să beneficieze
fiecare învăţător. E drept, în localităţile cu putere economică mare
învăţătorilor li s-au dat în folosinţă unu ori două iugăre de pământ, nu în
calitate de învățător, ci în calitate de dascăl, de cântăreţ bisericesc. Această
situaţie combinată cu plata învăţătorului în exclusivitate de către comunitatea
care, din diverse motive, nu se achita în totalitate de obligaţiile ce-i reveneau,
l-au determinat pe învăţător să fie mult mai sensibil la perspectiva
transformării şcolii confesionale în şcoală comunală, unde salariul său va fi
mai mare, şi în mod cert, asigurat.
c) Îndeosebi, prin legislaţia şcolară de după crearea dualismului
austro-ungar în 1867, posibilităţile Statului maghiar de a controla ‒ prin
inspectorii şcolari regeşti/comitatenşi/de stat ‒ întregul proces de învăţământ
(pornind de la baza materială şi până la rezultatele învăţătorului în totalitatea
lor, dar cu precădere în predarea limbii maghiare) spre a se convinge de felul
în care se aplică această legislaţie în fiecare şcoala confesională, sunt mult
mai mari.
Cu alte cuvinte, dacă Statul maghiar se amesteca în afacerile
bisericeşti numai în măsura în care preoții îşi îndeplinesc sau nu obligaţiile ce
le revin faţă de el (Statul maghiar), nu şi în modul în care aceiaşi preoți se
achită de obligaţiile lor în prestarea serviciului religios, dacă poartă sau nu
reverenda când umblă prin localitate, prin târguri (orășele) şi oraşe, dacă
fumează ori nu, etc., în problemele şcolare, autorităţile de stat urmăresc atât
modul în care Biserica, în calitatea sa de sprijinitoare a învăţământului
confesional primar, în crearea bazei materiale a şcolii, în aplicarea legislaţiei
şcolare, cât şi gradul în care învăţătorii aplică prevederile programei şcolare
transmise lor de către stat, precum şi în atitudinea politică faţă de Statul
Maghiar.
Pe scurt, amestecul Statului în problemele învăţământului confesional
primar, deși este mai mult indirect, vizează toate componentele acestui
învăţământ, atât în ce priveşte obligațiile și atribuțiile exclusive ale organelor
bisericeşti, cât şi munca şi comportamentul fiecărui învăţător, sub toate
aspectele.
Raporturile dintre învăţător și autoritatea bisericească
Prin autoritate bisericească înţeleg toate organismele bisericeşti de la
parohie şi până la mitropolie (Patriarhia sârbească între 1849-1865, iulie).
De aici caracteristica raporturilor amintite. Ele sunt atât pe linie
orizontală, (preot comitetul parohial), cât și pe verticală (în ambele sensuri‒de
sus în jos şi de jos în sus, cele de sus în jos fiind cele esenţiale). Dintre toate
aceste organizaţii, învăţătorul depinde cel mai mult de episcopie, principala

629
verigă de legătură a sa cu organul bisericesc suprem (Mitropolia, respectiv
Patriarhia) şi cel politic (Stat) dar şi principalul instrument prin care fiecare
din aceste două organisme își îndeplinea misiunea sa. De aici decurge şi
marea responsabilitate a episcopiei faţă de modul în care învăţătorii își
îndeplineau sarcinile cu caracter bisericesc şi pe cele cu caracter politic
(şcolar propriu zis).
Desigur, odată cu trecerea vremii, ponderea educaţiei religioase a
scăzut în mod continuu, în favoarea celei laice, ştiinţifice, fără ca ea să fie
neglijată. Rezultă că disciplina unui învăţător poate fi măsurată/cuantificată şi
apreciată prin modul de aplicare şi prin rezultatele obţinute de el în munca cu
elevii de aplicare a dispoziţiilor atât ale organelor bisericeşti, cât şi pe cele ale
organelor politice, și că, de aceea, el trebuie sa fie mult mai disciplinat în
muncă decât un preot, care are de săvârşit mai puţine sarcini cu caracter laic.
Probabil că această multitudine de sarcini, combinată cu o conştiinciozitate
inferioară celei a preotului şi cu o stare materială mai modestă să fi dus la
multe acte de indisciplină ale învăţătorilor consemnate în documentele
păstrate, lăsând, uneori, impresia că toţi învăţătorii erau nedisciplinați.
O altă particularitate a aprecierii rezultatelor în muncă ale unui
învăţător este următoarea: deși inspectorului școlar regesc i s-au lărgit
atribuțiile în controlul şi aprecierea muncii învăţătorului sub toate aspectele,
calificativul final îl acordă numai autoritatea bisericească, prin protopopul și
prin comisarul şcolar delegat de episcopie care asistă la examenul de sfârşit de
an de an şcolar (coroborat în unii ani şi cu gradul de participare a acelui
învăţător la adunările generale ale Reuniunii învăţătorilor gr. ort.).
De aici rezultă două consecinţe contradictorii: pe de o parte,
învăţătorul putea fi considerat foarte bun, disciplinat, de către autoritatea
bisericească, pentru rezultatele şcolare şi extraşcolare din întreaga sa
activitate, şi rău, nedisciplinat de către inspector şcolar regesc, exemplul
învăţătorului Ioan S. Caba din Curtea, care a fost chiar sancţionat de către
justiția maghiară fiind cel mai concludent. De asemenea, nu pot fi excluse nici
hotărârea consistorială ca munca unui învățător să fie apreciată exclusiv prin
activitatea sa în cele trei până la cinci zile, cât dura o adunare generală,
neluând în seamă rezultate dovedite de învățător și elevi la examenul de
sfârşit de an şcolar, precum și nici subiectivitatea protopopului şi cea a
comisarului şcolar în acordarea calificativului. Acest ultim aspect l-am întâlnit
la învăţătorul Antonie Mustețiu şi Constantin Iacob, ambii din Făget.
Documentele vremii menţionează subiectivitatea şi sprijinul acordat de către
protopop învăţătorului Antonie Mustetiu, prezentându-l într-o aureolă pe care
nu o merita datorită lingușelii şi serviciilor făcute fiecărui şef. În ce-l priveşte
pe Constantin Iacob, acesta nu a primit niciodată calificativul ,,foarte bine”
tocmai pentru că era dezagreat de către protopopul Sebastian Olariu. Din lipsa

630
unei documentaţii mai ample, e greu de spus cât de mult adevăr conţine
fiecare apreciere.
De altfel, și preferinţa lui Sebastian Olariu de a-l avea pe Simeon
Ionașiu comisar şcolar, însoţindu-l la examenele de sfârşit de an şcolar a fost
zdruncinată în anul 1911, de către episcopul Miron Cristea, cu prilejul vizitei
sale canonice în întregul ținut al Făgetului când, văzând şcoala, a fost total
nemulţumit de preocuparea învăţătorului în a zidi o nouă clădire şcolară.
Aceeași critică o aduce episcopul și preotului Serafim Băian, cumnatul (frate
cu Maria, soţia înv. Simion Ionaș), atât pentru slaba sa preocupare de a zidi o
nouă biserică, precum și de a înălța un nou edificiu școlar, în calitatea sa de
preot-director școlar local.
Din aceste câteva exemple putem deduce că aprecierea
meritelor/disciplinei unui învăţător de către împuterniciții zilei, nu trebuie
absolutizată, putând fi subiectivă, privită printr-o singură prismă, dintr-un
punct de vedere unic.
Relațiile învăţătorului cu autoritățile locale
La nivel local (de comună bisericească) existau trei organe bisericeşti
cu care învăţătorul trebuia să întreţină relații funcționale: preotul,
comitetul/consiliul parohial şi sinodul parohial (adunarea parohială). Dintre
acestea, cele mai importante erau cele cu preotul, în calitatea sa de director
şcolar local, până în 1907 când unul dintre învăţători, (dacă erau mai mulți în
localitate), sau învăţătorul însuși a devenit şi director şcolar laic.
În capitolul despre frecvenţa elevilor am abordat mai pe larg acest
aspect, mai ales atunci când relaţiile dintre ei erau tensionate, aşa că nu le mai
repetăm. De felul cum colaborau sau nu între ei preotul şi învăţătorul în
rezolvarea problemelor dificile ale şcolii depindeau și raporturile învăţătorului
cu celelalte organe ale bisericii locale, controlate de către preot. De pildă,
conform legii, raportul lunar (sau chiar săptămânal), lista elevilor nefrecvenţi
în perioadă anterioară luată în calcul se trimitea autorităților politice locale
prin comitetul parohial, nu direct, ceea ce îngreuna comunicarea dintre
învăţător și autoritatea locală, ajungându-se deseori la învinuiri reciproce. De
asemenea, comitetul parohial era îndatorat să introducă, în preliminariile
pentru anul următor toate cheltuielile necesare întreţinerii instituţiilor şcolare,
inclusiv salariul învăţătorului și să urmărească, după aceea, decontarea acestor
cheltuieli de către puterea politică. În sfârşit, conform indicaţiilor
Consistoriului diecezan, învățătorul, (sau unul dintre ei) trebuia să
împlinească rolul de notar/secretar, și să consemneze în procesul-verbal toate
discuţiile şi hotărârile comitetului parohial în cadrul ședințelor sale, indiferent
dacă învățătorul este sau nu membru ales în acest comitet parohial.
Relaţia învăţătorului cu autoritatea politică (de stat)

631
 În abordarea acestor relaţii trebuie ţinut seama de două particularităţi
distincte:
1. Cea dintre calitatea sa de cetăţean şi cea de învăţător confesional.
Ca cetăţean, el avea aceleaşi obligaţii faţă de puterea de stat ca orice alt
cetăţean: să respecte legile ţării, să fie judecat de către instanţele judecătoreşti,
să presteze serviciul militar și să participe la război în caz de necesitate etc. În
schimb, ca învățător confesional, orice abatere a sa pe linie profesională nu
poate fi sancţionată decât numai de către organul său bisericesc sau cu acordul
acestuia. La fel, chiar şi în cazul unei acţiuni venite în sprijinul perfecţionării
sale profesionale. Să ne amintim de interdicţia făcută, timp de 4 ani de către
episcopul Popasu ‒ în numele autonomiei bisericeşti ‒ învăţătorilor de a
participa la cursurile de pregătire profesională organizată (în limba maghiară
și chiar română,) argumentând că acelaşi țel îl au şi reuniunile învăţătorilor
din dieceza Caransebeșului, desfăşurate sub autoritatea episcopiei. Că această
atitudine de respingere totală a fost temperată și apoi anulată, este altă
chestiune. Totuşi, prevederile legislaţiei şcolare începând cu obligativitatea
studierii limbii maghiare, în învăţământul elementar, continuând cu
pensionarea forțată a învăţătorilor care nu au susţinut catehizarea ne
maghiarilor și încheind cu obligativitatea învăţătorului de a depune jurământul
de fidelitate față de Statul maghiar, au știrbit cu mult autonomia BOR.
2. În numele aceleiași autonomii bisericeşti, spre deosebire de preoţii
ortodocşi, care puteau avea raporturi directe, (în ambele sensuri), cu
autoritățile administrative, în special locale, comunicarea acestora cu
învăţătorii, se putea face doar prin organele parohiale. Aşa cum am amintit
deja, chiar şi listele cu elevii prezenți, trebuia înaintate notarului comunal
numai prin comitetul parohial. Și tot comitetul parohial putea asigura salariul
învăţătorului și întreţine unitatea de învăţământ, nu direct, ci prin autoritatea
locală administrativă. Fiecare din multele faţete ale celor două distincţii făcute
a fost ilustrată cu exemple concrete, pe care nu este cazul să le reamintim.

Salarizarea învățătorilor
Cu toate că această chestiune deosebit de importantă, dar și spinoasă – a
fost, parţial, abordată și anterior, considerăm că o privire de ansamblu asupra
evoluției ei ne va da o imagine mai completă. Salarizarea este importantă
pentru învățător, pentru că de mărimea ei depinde nivelul său de trai. Este
spinoasă, atunci când constată că drepturile salariale cuvenite îi sunt
încălcate/nerespectate din partea celor care sunt obligați să-l plătească. Mai
ales pentru credincioșii din protopopiatul Făget, cu venituri modeste și
numericește puțini în comunele bisericești, mărimea salariului pe care trebuia
să-l asigure învățătorului nu putea fi indiferentă și de aceea era importantă și

632
spinoasă pentru marile sacrificii pe care trebuiau să le facă, măcar spre a se
apropia de suma datorată.
Trebuie precizat că beneficiile bănești și materiale ale învățătorului erau
prevăzute încă în prima lege școlară emisă în anul 1774 de către Maria
Terezia pentru ortodocșii din Banatul civil sau Provincial. Este vorba de
binecunoscuta lege numită, în limba latină, Regulae directivae, care enumera
direcțiile în care trebuia orientat și dezvoltat învățământul
primar/elementar/trivial în satele locuite de către ortodocși (români, sârbi,
ruteni ș.a ).
Pentru că împărăteasa cerea ca învățătorul calificat (deci, cu pregătire
pedagogică) să se dedice exclusiv școlii, interzicîndu-i-se profesarea altei
meserii, în afară de cea de cântăreț în strana bisericii, lui trebuie să i se asigure
un trai corespunzător, ca să nu fie obligat să aibă și alte
îndeletniciri/preocupări1131.
În consecință, lui trebuie să i se asigure o locuință în clădirea școlii, dacă
nu este localnic și să aibă, în plus, următoarele beneficii1132: [teren] intravilan
dublu [adică 800 clofteri1133 pătrați, 1/2 iugăr/ lanț], 3 pogoane (?) de pământ
[extravilan], precum și un solar, în funcție de mărimea localității (după
numărul de case): 40 florini pe an în satele cu până la 60 de case; 60 de fl./an
în satele cu 60-100 case și 80fl./an în satele cu peste 100 de case1134 .
Întrucât într-o casă pot locui mai mulți membri ai familiei, în alta, mai
puțini, s-a abandonat acest criteriu și s-a ales altul mai corespunzător: cel al
numărului de locuitori într-o localitate. Acest criteriu a fost folosit la stabilirea
salarizării învățătorului în anul 1785, când ,,autoritățile austriece au acordat
atenție și stabilizării învățătorilor [în funcție și în aceeași localitate],
interesării lor în activitatea [didactică] specifică, prin stabilirea unei salarizări
corespunzătoare unui trai decent”1135: 100 fl./an în localitățile cu peste 500
locuitori; 80 fl./an în așezările rurale cu 300-500 locuitori și 60 fl./an în satele

1131
Prevedere indirectă la interzicerea preotului de a fi și învățător.
1132
Ioan Munteanu, Banatul istoric vol. 3..., p.42; Iuliu Vuia, Școalele românești bănățene în
secolul al XVIII-lea. Studii istorice, Orăștie, 1896, pp. 50-51.
1133
Trebuie luat în calcul unitățile de măsură vieneze/germane pentru măsurarea suprafețelor
terenurilor, nu cele românești: cloftorul (< germ. Klafter) avea lungimea de 1,962 m., în timp
ce stânjenul are 2 m. De aici și deosebirea dintre iugăr/jugăr/lanț și pogon, întrucât 1 iugăr are
1600 cloftori pătrați, nu 1600 stânjeni pătrați, iar pogonul este 1/2 ha. La colonizarea
germanilor în Făget (din 1733), fiecărei familii i s-a atribuit loc de casă( casă, curte, grădină)
în suprafața de 400 cloftori pătrați și de aceea am considerat că ,,intravilan dublu” înseamnă
800 cloftori pătrați adică 1/2 de iugăr.
1134
Ioan Munteanu, Banatul istoric... , vol.3, p.42.
1135
Ibidem, pp. 57 – 58.

633
cu mai puțin de 300 de locuitori1136. Pentru a ușura pe susținătorii școlilor
confesionale să achite acest salariu, s-a decis ca învățătorii să primească
retribuția cuvenită sub două forme: în bani gata și în ,,naturali” (produse),
după cum urmează, ,,cei din comunele de clasa I primeau 50 de florin bani
gata [50%], cei din clasa a II-a 35 florini [circa 44% ], iar cei din clasa a III-a
25 florini [41,7% ], restul fiind achitat în << naturalii >>: grâu, porumb,
lemne, lumânări, sare, untură etc” 1137.
Nicolae Bocșan detaliază plata în natură:
 localitățile cu peste 500 de case plătesc 1/2 sesie1138 de pământ; 6
stânjeni (steri ?) de lemne; 12 fonți1139 de lumânări ; ½ majă 1140
de sare ; ½ majă unsoare și 12 mezzen 1141 de porumb.
 localitățile între 300 și 500 de case plateau aceleași cantități ca și
cele cu peste 500 de case, exceptând porumbul, care era de 10
mezzen.
 localitățile până la 300 de case plăteau numai 4 stânjeni de lemne
și 8 mezzen de porumb 1142.
Încheiem discuția cu articolul ,,Organizarea școalelor naționale-
românești în comitatul Cărașului la 1785 – 1792“, apărut în ,,Foaia
Diecezană” din anul 1914.
După precizarea că pentru a beneficia de salariul prescris, învățătorul
trebuie să cunoască limba germană (introdusă în școala trivială), să fi urmat

1136
Ibidem, p. 58;
1137
V. Țărcovnicu, Contribuții..., p.66 .
1138
Considerăm termenul sesiune nepotrivit întrucât germ. Sassion tradus în românește
sesiune, apoi sesie denumește mărimea suprafeței arabile astfel (vezi Cartea funciară /
funduară ): eine ganze Session = 31-33 (mai précis 32 ) iugăre cadastrale și eine halbe
Session [= 1/2sesie ) de circa 16 iugăre]. Mai aproape de adevăr este ½ iugăr.
1139
Funtul sau pondul de Viena era unitate de măsură pentru masă/greutate și avea 0,56
kg.(vezi Calendarul Românului [pe anul] 1889, Editura Tipografiei diacezane, Caransebeș
1888, articolul ,,Raportul dintre măsurile noi [conform Legii 8/1874] și cele vechi”, p. 43).
1140
Maja era o unitate de măsură cu valori foarte diferite. De reținut că maja vieneză avea
56,5 kg, maja de vamă= 50 kg, iar maja maghiară (<mazsa)= 100kg. Fiind vorba de sare, care
se comercializa, foarte probabil că s-a luat în calcul maja de vamă.
1141
Și mețul (< gem. Metze) are valori de capacitate (pentru ,,Corpurile care curg”, deci de
boabe/grăunțe) foarte diferite: Maximilian W. Schoff, Dicționar german –român, ediție mare,
Editura ,, Scrisul Românesc”, Craiova (f.a.) s.v.p. 555 consideră 1 Metze= ,,măsura de 30
litri’’, Nicolae Storicescu, Cum măsurau strămoșii, Editura Științifică, București, 1971, p.
201(în continuare: Nicolae Storicescu, Cum măsurau…) consideră ,,măsura de Viena” =61,49
l; Ștefan Popu, Măsurile metrice, Blaj, 1875, Tiparul lui S. Fitsch (W.Krafft) în Sibiu, p.96),
vorbește de feria sau vadra de Viena egală cu 40 de cupe sau 0,56 hl. Deci, cele 12 mezzen de
porumb ar avea în jur de 600 kg.
1142
Nicolae Bocșan, op.cit., p. 126.

634
metodul normal [Felbiger], pe care să-l folosească la clasă, în munca cu elevii
și să fie aplicat adică titular/definitiv1143 , urmează detalierea sistemului de
salarizare.
 Există cele trei clase de salarizare, în funcție de numărul
locuitorilor, nu al caselor;
 Salariile sunt cele amintite deja;
 Și produsele sunt cele amintite de N. Bocșan pentru clasa I, dar,
în plus, se precizează și valoarea în bani a fiecăruia. Deci, sesia de
pământ ½ valorează 20 fl.1144; lemne 6 stănjeni = 12 fl.; lumini 12
funți= 2 fl.; sare ½ mojă= 1 fl. 30 cr.; unsoare ½ mojă= 7 fl.;
cucuruz 12 meți a 30 cr. de persoană = 7 fl. 30 (sic!).
 Produsele datorate de localitățile de clasa II-a: sesie de pământ
1
/2=20 fl.; lemne 6 stănjeni= 12 fl.; lumini 12 funți=2 fl.; sare ½
mojă= 1fl.; unsoare ½ mojă= 4fl.; 10 meți de persoană cucuruz =6
fl.;
 Produsele datorate de locuitorii din clasa a III-a : pământ ½ sesie=
20 fl.; lemne 4 st.= 8 fl. ; lumini 12 funți =2 fl.; sare ½ mojă= 1fl.;
unsoare ½ mojă= 4 fl.; cucuruz 8 meți de persoană = 4 fl.1145.
Comparând prețurile aceluiași produs la cele trei clase constatăm că: a)
cu excepția cucuruzului și lemnelor, cantitățile celorlalte produse sunt
aceleași; b) la sesia atribuită, lumini (lumânări) și lemne prețurile sunt
aceleași. În schimb, aceeași cantitate de sare este mai scumpă în clasa I cu 30
cr.= 1/2 fl. [de atunci] și că unsoarea este cu 3 fl. mai scumpă decât în celelalte
clase; c) locuitorii din aceeași clasă plătesc același salariu învățătorului, fie că
sunt 501 sau 800, 301 sau 500, 100 sau 300; d) derutează modul în care s-a
adunat porumbul în natură sau cum a fost evaluat el în bani. Dacă acceptăm
oricare din valorile unui meț menționate în nota de subsol 11 [în natură sau în
bani], ele mi se par exagerate, adică prea mari, mai ales dacă le considerăm în
natură.
După moartea împărătesei Maria Terezia, coregentul Iosif ajunge
împărat, sub numele de Iosif al II-lea. În urma măsurătorilor cadastrale făcute
în Banat, s-a constatat că - după acordarea fiecărei familii a unei sesii
(sesiuni) de pământ de 32 (sau, după cum permitea terenul 31-33 și chiar 34)
de iugăre – există mari suprafețe de teren excedentare rezervă (așa numitele
ibârlonturi<ger. Uberland) pe care le-a scos spre vânzare. Așa au apărut și în

1143
“ Foaia diecezană”, an.XXIX, 1914, nr.24 p.3.
1144
Dovadă în plus că nu este vorba de jumătate de sesie cadastrală, de 16 iugăre.
1145
“Foaia diecezană”, an.XXXVII, 1914,nr.26 pp. 1-3.

635
Banat, deci și în protopopiatul Făget, marii proprietari de pământ (,,domnii de
pământ”) care au cumpărat nu numai suprafețele agricole excedentare, ci și
sesiile date în folosință țăranilor care devin supușii ,,domnilor”. În consecință,
comunele bisericești au devenit de două feluri: erariale, supuse fiscului
Statului austriac și domeniale, aflate sub în stăpănirea/proprietatea domnilor
de pământ.
Noua situație socio-economică a avut urmări și în domeniul
învățământului confesional: Biserica a rămas în continuare singura
susținătoare (și autoritate) a acestor școli triviale, în localitățile erariale, în
timp ce responsabilitatea susținerii școlilor domeniale cădea asupra
stăpânului, fără a altera caracterul lor confesional. În realitate era o dublă
autoritate. De aci și nevoia încheierii unui contract, a unei înțelegeri scrise
între învățător și susținătorul școlii în care să fie precizate clar drepturile și
obligațiile fiecărei părți pentru ca salariul convenit să fie și primit/dat în
totalitate. Dar, după moartea împăratului Iosif al II-lea (1790) încheierea
acestor contracte este tot mai mult neglijată, până la dispariția lor totală. În
protopopiatul Făget se cunoaște numai contractul din Coșava.
Salariul fixat în anul 1785 este atestat – cel puțin în privința
corespondenţei ,,bani gata” și în cel de al doilea deceniu al secolului al XIX-
lea 1146. În schimb, pe parcurs, se modifică treptat, componența produselor: în
loc de untură se cere/oferă un porc, fără a i se preciza greutatea; se adaugă o
anumită cantitate (meți/hectolitri) de porumb în loc de (sau alături) de
cantitatea de grâu, prevăzută și până atunci; iar ca noutate se introduce plata
unui anumit volum de fân ( în zonele de deal , cum este cea a Făgetului) sau
de paie (în părțile de șes/,,pustă” ale Banatului de Vest).
După 1865, adică după despărțirea ierarhică, la câțiva ani de la
introducerea perfecționării învățătorilor prin participarea lor obligatorie
anuală – timp de trei sau chiar mai multe zile consecutive – la Adunarea
generală a Reuniunii învățătorilor greco-răsăriteni români din dieceza
Caransebeșului, – în urma cererii lor de a nu suporta cheltuielile prilejuite de
această participare, Consistoriul diecezan decide ca, în obligațiile
comunităților bisericești față de învățător, să se adauge, la salariu, și o
anumită sumă de bani pentru participarea acestuia la activitatea Reuniunii,
pentru ,,scripturistică” (cheltuielile de cancelarie).
Anii trec, economia se dezvoltă, crescând totodată și veniturile populației
cu consecința lor firească: posibilitatea creșterii nivelului de trai, toate aceste
schimbări socio–economice făcându-se în paralel cu schimbările de ordin
politic și religios din Imperiul austriac. Este vorba de crearea dualismului

1146
Virgil Grădinariu, Școli și dascăli bănățeni în cel de-al doilea deceniu al secolului al
XIX-lea, în „Mitropolia Banatului”, an .XXXVII, nr.1, 1987, p.81 (anexe).

636
austro-ungar din 1867, când Banatul civil rămâne efectiv sub conducerea
guvernului de la Budapesta, precum și de separarea bisericească de ierarhia
sârbească de la Carloviț.
Cu toate că BOR nu considera obligatoriu salariul de 300 fl./an,
Consistoriul caransebeșan recomandă protopopilor să îndrume parohiile ca
salariul să se apropie cât mai mult de nivelul recomandat. Pentru obținerea
acestui obiectiv, și Consistoriul și protopopiatul Făget au tolerat, iniţial, - până
la solicitarea fermă a MCIP de a nu se continua cu aceste practici –
următoarele compromisuri: a) dreptul fiecărei comune bisericești de a fixa
mărimea valorică a fiecăreia dintre cele două componente ale salariului
învățătorului; b) prețul fiecăreia dintre ,,naturalii”; c) încadrarea școlilor mai
sărace cu învățători suplinitori (fără examenul de calificațiune sau chiar
necalificați) ale căror salarii se stabileau printr-un acord între cele două părți.
Să ilustrăm aceste afirmatii prin câteva exemple.
Deși următorul exemplu este de după introducerea prevederilor Legii
Nr.26/1893, consider că procedeul a fost folosit și înainte de 1893. Așadar, nu
prețurile trebuie luate în seamă, ci procedeul.
În anul școlar amintit, prețul produselor obținute pe un iugăr de pământ,
aflat în folosință sau proprietatea învățătorului (fără a se preciza dacă acest
teren este intravilan [grădina școlii] sau extravilan și nici dacă el [sau o parte
din el ] este teren arabil sau fânețe) era următorul: Temerești 20 cor.1147;
Băsești ( Begheiu Mic) 40 cor.; Sintești 50 cor.; Margina 80 cor.; Bătești 100
cor.1148. Necunoscând marimea reală a suprafeței de teren folosit de către
învățător, locul unde este amplasat (intravilan ori extravilan) și nici ce fel de
teren era (arabil sau fânețe) este greu de a ne pronunța cât de corect a fost
fixat prețul produselor obținute, mai ales că toate localitățile amintite sunt
apropiate teritorial, cu structura și productivitatea solului apropiate. Dar, în
ipoteza că toate aceste comune bisericești au asigurat învățătorilor lor aceeași
suprafață de teren cu aceleași caracteristici, mecanismul amintit putea fi
folosit pentru a se apropia sau pentru a se ajunge la 300 fl. sau 600 coroane.
Posibil că măsura menționării valorii produselor obținute de învățător
de pe terenul agricol folosit a fost menținută și după anul 1892, când, prin
ordinal MCIP Nr. 56167 din 12 decembrie 1891 s-a cerut Consistoriului
diecezan să fie înaintat Conspect cu salariul și toate celelalte competințe
(beneficii) de care se bucură fiecare învățător, pentru a se stabili diferențiat
(nu în mod uniform, ca până atunci) contribuția acestuia la Fondul general de

1147
AParF., Protocolul…, ord. circ. Nr. 215 Șc. din 23 octombrie 1869, f. 135.
1148
Ibidem

637
pensii al Statului1149, mai ales că, din 1893 sarcina gestionării și încasării taxei
pentru Fondul de pensii trec în sarcina Consistoriului, Fondul de pensii al
învățătorilor devenind unul diecezan, în loc de regnicolor, ca până atunci.
Că procedeul ,,convertirii” în bani a produselor care reprezentau
componența ,, naturalii” a salariului a existat și înainte de 1892, dovedește
ord. circ. Consistorial din 1883,care precizează că ,,la naturalii să se
socotească prețul de mijloc de pe zece ani”1150. Se subînțelege că măsura nu
putea fi aplicată retroactiv, pentru că nu se mai putea ști cu precizie prețul
fiecărui produs în fiecare an, dacă acest preț nu a fost consemnat anual,
consemnarea putându-se începe în 1883, măsura devenind efectiv posibilă
abia peste 10 ani.
O evidență privind salariul învățătorilor membri ai Reuniunii în anul 1870
ne oferă G. Joandrea. În opul său privind activitatea Reuniunii învățătorilor
ortodocși de la școlile confesionale române ale diecezei Caransebeșului, el ne
oferă următoarele salarii (în florini) ale membrilor ordinari ai Reuniunii, din
protopopiatul Făgetului:
42: Săceni, Povergina, Drăgsinești, Mâtnic (dovadă că, pe atunci, fiecare
localitate avea învățător propriu), Luncani, Fărășești. Total 6; 60: Jupânești
(cu Baloșești). Total 1; 63: Drinova, Pietroasa, Jurești, Tomești. Total 4; 72:
Nemeșești cu Homojdia (Nemeșești avea școală la Homojdia). Total 1; 73:
Bujoru, Surduc (Mic), Zolt, Sărăzani, Băsești, Bichigi. Total 6; 84: Bătești,
Breazova, Bucovăț. Total 3; 93: Botinești. Total 1; 105: Gladna (Română),
Brânești, Fârdea. Total 3; 120: Sudriaș. Total 1; 126: Românești, Margina,
Cliciova, Curtea. Total 4; 140: Temerești, Sintești. Total 2; 236: Făget. Total
11151.
Rezultă că din totalul celor 33 de învățători despre care avem informații,
22, adică două treimi (66,6 %) au salariul anual sub 100 fl. (6, chiar sub 50 fl.)
și o treime (33,3%) beneficiază de o retribuție de peste 100 fl./an, iar dintre
aceștia doar învățătorul din Făget are peste 200 fl./an.
Se impun următoarele două precizări. Prima: sumele de bani sunt
considerate că reprezintă componenta ,,bani gata”; a doua: dacă interpretăm
aceste sume de bani prin prisma criteriului stabilit în 1785 (2/3 bani [gata], 1/3
produse) ajungem la concluzia că numai învățătorul din Făget beneficia de

1149
Prezentarea conținutului paragrafului/articolului 11 începe cu drepturile pe care le acordă
Articolul de lege 38/1868, printre ele fiind și dreptul de a pune și a depune pe învățători și
,,dreptul de a hotărî plata lor”. În finalul acestei părți introductive (cu drepturile pe care le are
BOR) se precizează că ele sunt asigurate ,,sub condițiunile următoare” și sunt înșirate
obligațiile ei, printre acestea nefiind vreo obligație referitoare la salariul învățătorului și la
mărimea sa. (vezi ibidem ord.circ.nr.68 Cons. din 27 martie 1869 f. 124.
1150
Ibidem, f. 125.
1151
Ibidem, ord. circ. nr. 1183 Cons. din 14 decembrie 1869, f. 137.

638
,,cel puțin” 300 fl. Salariu anual, că alte 10 comune bisericești au asigurat
învățătorilor lor salarii bănești de peste 200 fl./an, din care 6 se apropiau de
nivelul minim recomandat și că 7 din ele n-au ajuns nici la 100 fl./an.
Într-un astfel de context real, singura modalitate de a stimula respectarea
cât mai bine a prevederilor Legii școlare din 1876 era de a exagera prețul
,,naturalilor”, deși, în felul acesta, se încălca proporția prescrisă în 1785.
Procedeul de mai sus a fost folosit, după cum rezultă din următoarele
exemple.
În anul 1877 (deci, în vederea aplicării recomandărilor legii din 1876),
Consistoriul diecezan al Caransebeșului a fixat ce mărime a salariului trebuie
asigurat învățătorului de către fiecare comună bisericească 1152.
Preotul Dimitrie Iosof din Bujoru, administrând și parohia (deci și
școala confesională) din satul vecin Săceni/Soceni, răspunde, printr-un raport
înaintat Consistoriului Caransebeșului, că indicația acestuia de a se ridica
salariul învățătorului de la 120 fl1153 (cât era până în 1877) la 200 fl./an nu se
poate aplica, întrucât în Săceni sunt în total doar 141 de ortodocși care
viețuiesc în 30 de case, restul de 10 numere de case sunt ,,plațuri” (terenuri
intravilane, fără case sau cu case nelocuite). Prin eforturi deosebite, salariul va
putea fi ridicat la cel mult 150 fl./an, căci, și în aceste condiții, contribuția de
5 fl. de către fiecare familie (casă) este foarte mare și că există incertitudini de
a încasa toți acești bani de la fiecare familie. Salariul de 200 sau 300 florini
este de nesuportat 1154.
Aceeași situație o întălnim, în 1888, la Hauzești, unde Comitetul
bisericesc își declină posibilitatea dispoziției Consistoriului de a ridica salariul
învățătorului la 300 fl., precizând că, și așa, până acum, credincioșii plătesc
125% din cult1155 (corect 125% din impozitul către Stat, în loc de 25%cât
prevede legea). Să adăugăm, că localitatea Hauzești avea școală și biserică în
comun cu Fârdea și că cerința Consistoriului survine la scurtă vreme după ce
hauzeștenii și-au înființat școală proprie .
Mai mult, asistăm și la fenomenul invers: micșorarea salariului avut
până atunci de către învățător, cel mai sugestiv fiind cel de la Bujoru care nu
se poate plânge că are o stare materială slabă. Desigur, animozităților dintre
preotul Iosof și valorosul învățător Ioan Constantinoviciu (originar din
Bujoru), comitetul parohial – în mod cert, la solicitarea sau la îndemnul

1152
N-am găsit acest ordin circular, dar individualizarea contribuției pentru fiecare comună
bisericească rezultă indirect din exemplele amintite.
1153
Ca să se ajungă de la 42 fl. în 1870 la 120 fl. în 1877, singura modalitate reală era de a
majora excesiv valoarea produselor.
1154
APF., Fond anul 1877, adresa nr.2/1877 par. Bujoru.
1155
Idem, Fond anul 1888, adresa nr. 5 Hăuzești.

639
preotului, care era președinte acestiu comitet – hotărăște, în ședința sa din 16
iulie 1878, reducerea salariului învățătorului (nu se precizează cu cât).
Evident, Consistoriul nu a aprobat măsura, îndatorând pe protopop să se
deplaseze la Bujoru și să lămurească poporul că, în baza paragrafului 144 din
Legea Nr.38 din 1868, ,,nu este iertat a micșora salariul învățătoresc sub nici o
condițiune” 1156. Conflictul s-a rezolvă prin plecarea lui Constantinoviciu ca
învățător în Gladna Română.
Fenomenul încercării reducerii salariului de la Bujoru nu era singular și
de aceea Consistoriul consideră că este de datoria sa să emită în întreaga
eparhie ordinul circular nr. 326 Șc./1878, în care să atragă atenția comitetelor
parohiale că încercarea lor de a micșora salariile învățătorești, dacă nu este rău
intenționată, se datorează necunoașterii temeinice a legii și că ,,prin aceasta
[produc] nu numai tulburare între creștinii nostri, dar și o mare scădere în
învățământul tinerimii” [școlile respective riscând să devină școli fără
învățători calificați sau chiar fără învățători] . În consecință, ,,Consistoriul
prin aceasta [circulară] oprește [= interzice] orice micșorare a salariului
învățătoresc, făcând totodată responsabili atât [pe] membrii comitetulu
iparohial, dar mai ales pe președintele acestora [a membrilor] de a nu pertracta
în ședințele comitetelor atari obiecte oprite de articolul de lege XXXVIII din
1868 și de organizarea provizorie din 18701157. Iar cei ce vor purcede în
contra acestei ordinațiuni vor fi trași în proces disciplinar și excluși din
comitetul parohial” 1158 .
În ciuda acestei amenințări din partea finală a ordinului circular,
reducerea salariilor continuă și după 1878, fie prin angajarea unor învățători
necalificați (mai ales în localitățile din nord–estul protopopiatului), fie prin
achitarea unui salariu mai mic decât cel prevăzut de lege sau stabilit prin
înțelegerea dintre învățător și comitetul parohial (caz semnificativ la Coșteiu
de Sus). Că această ultimă stratagemă nu reușește în toate cazurile, dovada o
întâlnim la Jurești. În anul 1899, jureștenii îl angajează ca învățător pe Avram
Stepanescu cu suma de 120 fl./an bani plus naturalii. Fiind învățător calificat,
el își întocmește preliminariul pe 1900 cu 300 fl. și cere să-i fie achitat salariul
conform legii. Neînțelegerea ajungând la Consistoriu, acesta dă câștig de
cauză învățătorului 1159 .

1156
Idem, Fond anul 1878, adresa nr.285 Cons. către protopop, înreg. nr.153 P. Făget.
1157
Este vorba de organizarea provizorie a instituțiilor bisericești și școlare hotărâte în 1870
prin adoptarea de către Congresul Național Bisericesc [al Mitropoliei de la Sibiu ] a
prevederilor Statutului Organic.
1158
APar F. , Protocolul… , f. 201.
1159
APF. , Fond anual 1900 ord. nr.1319 Șc./1900Cores.[către protopo] –nr. De înreg. 103 P.
Făget.

640
 Nu este de prisos să amintim că majoritatea filiilor bisericești și-au
păstrat această calitate stabilită pentru o parte dintre ele încă prin rețeaua
școlară din 1774/1776. Este cazul satelor: Baloșești, cu școală la Jupănești,
Botești la Jurești, Zorani la Margina, Goizești la Românești și chiar al
localităților Sudriaș și Jupani, aflate cu putere economică și număr de elevi
care să permită înființarea de școli separate. Temporar au recurs la școală
comună Drăgsinești și Mâtnic ( Mic), Petroasa și Crivina. Prin acest procedeu
s-a ușurat asigurarea salariului învățătorului la nivelul sau cât mai aproape de
nivelul prevăzut de lege.
Soluția nu era posibilă dacă localitatea mică era la o depărtarea mai mare
de alta cu școală. Nemeșești, Povergina, Săceni ș.a., deplasarea micilor școlari
fiind imposibilă sau foarte grea și riscantă, în condițiile de atunci de deplasare
dintr-o localitate la alta.
Conform prevederilor legale, un post de învățător trebuia ocupat în
primele două luni de la vacantarea lui. Dacă postul rămânea vacant și după
această limită, autoritățile administrative puteau cere MCIP să declare școala
confesională respectivă ca școală de stat (corect, școală comunală) și să
numească el pe învățător. Desigur, totul depindea de exigența inspectorului
școlar regesc.
Pentru ocuparea postului vacant, comunitatea parohială respectivă trebuia
să publice (contra cost) în oficiosul episcopiei, ,,Foaia Diecezană” de la
Caransebeș, în trei numere consecutive, deschiderea concursului în care
trebuia să se precizeze ,,emolumentele” (drepturile bănești și în produse care
constituiau, de fapt, salariul oferit), dacă oferă locuință și terenuri agricole etc.
Deși legile școlare nu prevedeau obligația învățătorului de a fi și cantor
bisericesc și/sau de a înființa și instrui un cor bisericesc, multe comitete
parohiale au impus și aceste cerințe, în ciuda protestelor MCIP.
Numărul exemplelor fiind foarte mare, am selectat câteva mai
semnificative, pentru a ne convinge de variația ofertelor și de încercările
comitetelor parohiale de a mima îndeplinirea cerinței ca orice învățător
calificat să aibă cel puțin 300 fl: v.a. pe an.
Începem cu salariul învățătorului din Făget, cel mai bine plătit învățător
din întregul protopopiat.
Învățătorul din Făget avea în 1855 (deci, înainte de a se impune salariul
minim) salariu anual de 220 fl. m. c.1160 în bani gata și următoarele naturalii:

Cu toate că de la 1 ianuarie 1899 coroana și filerul devin singurele monede cu drept de

circulație pe teritoriul Ungariei, oamenii continua să judece și să aprecieze prețurile în vechile
monede (austriece) de până atunci, florinul și crucerul/creițarul, ceea ce obligă Consistoriul să
folosească aceleași denumiri monetare pentru a rezolva conflictul dintre învățător și comitatea
bisericească de la Jurești.
1160
m.c. este aici abrevierea denumirii ,, monedă convențională”, nu ,,metru cub”

641
20 metrete pasonice(?) de grâu și tot atâtea de porumb, 12 orgii 1161 de lemne,
pe lângă cuartir natural 1162 .
În anul 1888, învățătorul Antonie Musteția primea: 550 florini v.a. care
cuprindea salariul plus costul lemnelor pe care trebuia să le cumpere pentru
nevoile proprii și pentru a încălzi sala de clasă, 10 fl. pentru scripturistică, 10
fl. pentru conferințele învățătorești, cuartir (locuință) liber, câte 800 metri
pătrați (sau m.p.) teren intravilan și extravilan, plus 2 iugăre luncă. Deoarece
conduce cantoratul bisericii, atunci când era invitat la înmormântarea cuiva,
primea 30 creițari (cr.) dacă mortul era sărac și 50 cr., dacă mortul era bogat.
Murind (în accident - a căzut din car), în același an, aceleași condiții se
ofereau și viitorului învățător, precizându-se că, la alegerea acestuia vor fi
,,preferați (sic!) cei care cunosc notele musicei vocale pentru conducerea
înființândului cor vocal” precum și cei care ,,în limba maghiară și [limba]
germană sunt deprinși perfect”1163. A fost ales ca învățător Traian Unipan,
transferat la Făget de la Bujor. El înființează, în anul următor, corul bisericesc
,,Doină”.
În 1906 (Traian Unipan moare în decembrie 1905), emolumentele oferite
sunt: 800 coroane (cor.)1164 în bani gata, 20 cor. pentru conferințele
învățătorești, 20 cor. pentru scripturistică, 100 cor. (501 el + 50 sala de clasă)
pentru lemne de foc; curatorul (omul de serviciu) va primi 40 cor., iar la
înmormântări, cantorul va primi 1 cor. la săraci și 2 cor. la bogați; locuință
liberă în edificiul școlii, cu grădină de 800 m.p. care să servească și drept
școală de pomărit pentru elevi. Alte cerințe și obligații ale viitorului învățător:
să știe să poarte cantoratul; să fie conducătorul corului; să poarte scripturistica
în ședințele comitetului parohial și în adunările sinodului parohial. Școala
fiind de clasa I, învățătorul trebuie să aibă pregătire ,,foarte bună”(calificativul

1161
N. Stoicescu, Cum măsurau…, p.46 consideră orgia unitate de măsură pentru lungime,
precizând că este un stânjen simplu (fără a preciza ce înțelege prin această sintagmă). În
,,pusta” (șesul) Banatului, unde nu există păduri, în loc de lemne se dădeau învățătorului paie,
măsurate tot în orgii. De aceea cred că orgia este egală cu sterul în cazul lemnului și cu metrul
cub, în cazul paielor.
1162
Fiind făgețean, Mustețiu nu avea nevoie de locuință în edificiul școlii.
1163
,,Foaia Diecezană”, an.III,1888, nr. 22, p. 8.
1164
În tendința ei de a-și afirma tot mai mult autonomia față de Austria, în cadrul dualismului
austro – ungar, Ungaria a reușit să obțină aprobarea împăratului Francisc Iosif de a bate
monedă proprie. Intenția ei era ca, după câțiva ani în care în Ungaria erau în circulație atât
banii austrieci (florinul și creițarul/crițarul) cât și banii ungurești (coroana, respective filerul),
în anul ,,Milenium”, adică în anul 1896, când se împlineau 1000 de la prima atestare
documentară a prezenței maghiarilor în Câmpia Pononiei (Ungaria de astăzi/atunci), să se
proclame coroana și filerul ca monede unice (în raportul 1 florin=2 coroane, 1 creițar = 2
fileuri). Nu s-a reușit atunci, ci peste doi sau trei ani. De aceea, în 1906, salariul lui apare în
coronae, nu în florini.

642
,,foarte bine“). De asemenea, este de dorit ca fiecare concurent să vină înainte
de alegeri la biserică pentru a-și dovedi calitățile vocale și capacitatea de a
conduce cantoratul 1165. Singurul candidat cu calificativul ,,foarte bine” fiind
Pavel C. Iacob, el a devenit învățător în Făget.
Comparând salariul învățătorului în cele trei momente diferite constatăm
că ele nu sunt egale. Se pare că cel mai bine au fost plătiți învățătorul A.
Mustețiu în anul morții și Traian Unipan (cel puțin în primul an de
funcționare). În schimb, succesorul lui Unipan (Pavel C. Iacob) este net
dezavantajat: 800 cor. =400 fl. v.a., iar Unipan avea 550 fl.v.a. plus naturalii
mai multe decât Iacob.
Învățătorului din Sintești i se ofereau, în 1888, următoarele
emolumente: 184 fl.1166 bani gata; 28 hl. cucuruz în boabe; 32 m. lemne; 5 fl.
scripturistică; 10 fl. pentru conferințele învățătorești; 600 stângeni loc cu fân
și locuință liberă cu ½ juger grădină1167. Datorită contestațiilor legate de
desfășurarea alegerii învățătorului, postul nu a fost ocupat, așa încât în anul
următor s-au publicat aceleași condiții oferite concurenților1168.
Școala din Sudriaș - Jupani (cele două localități vecine aveau, pe atunci,
biserică și școală în comun) oferea, în 1870, următoarele venituri
învățătorului: 120 fl.v.a. bani gata, iar în naturalii: 15 meți de grâu; 15 meți de
cucuruz; 100 punzi de lard; 100 punzi de sare; 15 punzi de lumânări; 10 orgii
de lemne, 6 fl.v.a. paușal de scris1169, cuartir gratuity și 2 jugere de pământ
arător pentru ,,purtarea” cantoratului1170.
La Luncani, viitorului învățător i se ofereau: salariul anual de la comună
[bisericească] 200 fl.v.a. de la domnie (proprietarul domeniului pe care era

1165
,,Foaia Diecezană” , an XXI, 1906, nr. 27, p. 6 .
1166
Reamintim faptul că, după 1878, florinul (fl.) era florinul austriac ( fl.v.a.),care era mai
mic decât florinul vienez (notat fl. w.w.) 100 fl. w.w.= 105w.w. și 1 fl.w.w.=60 cr.w.w., în
timp ce 1 fl.v.a.=100 cr. v.a. Deci 1 fl.v.a.=2 cor. În mod obijnuit nu se mai făcea precizarea
v.a., subînțelegându-se că e vorba de acești florini aflați în circulație. Omisiuni sunt și la alte
unități de măsură: lemnele se măsurau în m., nu în metri steri; suprafața unui teren se exprima
în stângeni/stânjeni, nu în stângeni pătrați, fie din neștiință, fie din comoditate.
1167
,,Foaia Diecezană, an.III, 1888, nr. 46, p.8.
1168
Idem, an.IV, 1889, nr. 6, p. 8.
1169
Paușalul este sistem de plată convenit pe bază de înțelegere (dar, adesea impus) între cel
care oferă anumite servicii sau materiale consumabile și beneficiarul lor, evident după o
apreciere aproximativă a acestui consum [făcută de către ofertant]. Aici, prin ,,paușal de scris
se înțelege scripturistică”(registre, hărtie de sris, cerneală, pene de scris ș . a.).
1170
,,Albina” (Viena), an.V, 1870, nr. 101, p. 4 (pe atunci, nici episcopia de la Arad, nici cea
de la Caransebeș nu-și aveau organe de presă proprii).

643
așezată localitatea) 6 orgii de lemne(și pentru școală); 2 jugere de pământ
(extravilan) și ½ jugăr grădină [intravilan]; cortel liber1171.
În satul vecin Jupănești (cu filia Baloșești) encolumentele erau: 60
fl.v.a. bani gata; 10 meți de grâu; 10 meți de cucuruz; 100 meți clisă; 50 punți
sare; 121/2 punți lumini [=lumănări]; 8 orgii lemne (și pentru sala de
învățământ); cuarter liber cu 1 iuger de grădină1172 .
Școala din Margina (cu filia Zorani) are următoarea ofertă: 126 fl.v.a.
bani gata; 100 punți clisă; 100 punți de sare; 15 punți de lumini; 10 orgii de
lemne; 3 fl.v.a. pentru scripturistică; 6 fl.v.a. pentru conferințele învățătorești;
cuartir liber cu 1 iuger de grădină.
Învățătorul trebuie să aibă calificarea în conformitate cu paragraful din
Statutul organic, și să aducă testimoniul [= certificatul/extrasul]de botez că
este greco–oriental și un testimoniu de moralitate bună. În plus, trebuie să
cunoască tipicul și cântările bisericești1173 .
La Bunea [Mare] viitorul învățător va beneficia de: 300 fl. v.a. bani
gata; 10 fl. v.a. pentru conferințe [învățătorești]; 6 fl. v.a. pentru servitorul
școlii; locuință liberă cu 600 m.p. grădină. Concurenții sunt poftiți să se
prezinte la biserică …1174 .
Comuna bisericească din Leucușești își arată de la început exigența față
de munca alesului învățător. După ce prezintă oferta salarială: 84 fl. bani gata
; 121/2 meți de grâu; 20 meți de cucuruz; 36 fl. pentru clisă; 6 fl. pentru
lumini; 5 fl. 61 cr. pentru sare; 10 fl. pentru conferință; 8 fl. pentru
scripturistică și 10 orgii de lemne (învăţător + sala de învățământ), în anunțul
publicitar găsim următoarea precizare: ,,De la sporiul alegândului învățător va
depinde urcarea salariului său spre a corespunde sumei de 300 fl. v.a.”. În
plus, fiecare concurent, spre a putea fi ales [a intra în competiție] va trebui să
se prezinte, în vreo duminică sau în altă zi de sărbătoare religioasă cu slujbă în
biserică, la oficierea serviciului divin spre a-și dovedi calitățile cantorului 1175.
Deci, nici măcar la angajare nu se asigura învățătorului salariul minim de 300
fl. declarant a fi obligatoriu încă din 1868, după aceea în 1876!
Învățătorului din Gladna Română i se ofereau: 320 fl. bani gata; 10
orgii de lemne (învăţător + sala de clasă); 5 iugere de grădini (?) intra - și
extravilane, precum și 2 iugăre de livadă. În calitate de cantor, va primi câte

1171
,,Biserica și Școală” (Arad), an. III, 1879, iulie. (Nu apăruse încă ,,Foaia Diecezană”!).
1172
Ibidem.
1173
Ibidem, nr. 34.
1174
Ibidem, nr. 49.
1175
Idem, an. IV, 1880, nr. 32.

644
25 creițari la fiecare înmormântare la care va fi poftit. Și aici se cere ca fiecare
candidat să se prezinte la biserică înainte de alegeri1176.
Viitorului învăţător la școala din Dubești i se asigură: 89 fl. bani gata;
50 fl. 95 cr. pentru clisă, sare și lumini (în total); 20 hl. și 20 litre de cucuruz
sfărâmat [boabă]; 8 fl. pentru conferințele învățătorești; 5 fl. pentru
scripturistică; 8 orgii de lemne (și sala de clasă); cortel liber cu 800 m.p. de
grădină; 2 iugere fânețe 1177.
Școala din Coștei [de Sus] oferă, în 1888, următoarele emolumente: 150
fl. bani gata; 100 măsuri1178 de cucuruz în boabe a 1,50 fl. măsura= 150 fl.; 2
fl. pentru scripturistică; 6 fl. pentru curatorul școlii; 10 orgii de lemne
(învățător și școală); cuarter liber cu 3/4 iuger de grădină intravilan și ½ iuger
extravilan1179.
La Bujor (Traian Vuia) alegândul învățător va primi în 1889: 300 fl.
bani gata; 5 fl. pentru scripturistică; 10 fl. pentru conferințele învățătorești, 8
fl. pentru servitorul școlii; 16 m. lemne (și pentru sala de învățământ);
locuință liberă cu grădină și alte supraedificate [=anexe gospodărești]; 2
iugăre de pământ clasa I. La înmormântări, ,,de va fi chemat” va primi 40 cr.
de la săraci și 60 cr. de la bogați1180.
În sfârșit, încheiem lista exemplificărilor amintind oferta școlii din
Breazova: 300 fl. bani gata, din care 50 fl. vor fi dați emeritului1181 învățător
Spiridon Ignatoni, pensionat, cât timp aceste va fi în viață; 6 fl. pentru
scripturistică și tot atâția pentru conferințele învățătorești; 5 fl. pentru
servitorul școlii și locuință liberă în edificiul școalei 1182.

1176
Idem, an. XI, 1885, nr. 22.
1177
Idem, an. Xi, 1886, nr. 41 .
1178
Și măsura, ca unitate de măsură pentru grăunțe(boabe) avea, în Banat, valori diferite de la
o zonă geografică la alta. Probabil că ea era egală cu spenia sau sepia(12-12,5l).
Cercetătoarele Violeta Blaj și Elena Grigorescu găsesc, în zona Făgetului, valoare mult mai
mare, afirmănd că măsura este egală cu găleata, având 30 litri de grăunțe (Violeta Blaj, Elena
Grigorescu, Zona etnografică Făget, Editura Sport- Turism, București, 1985, p. 39) .
1179
,, Foaia Diecezană”, an. III, 1888, nr. 2, p. 7 .
1180
Idem, an. IV, 1889, nr. 35, p. 8.
1181
În documentele vremii, cuvântul emerit avea cel puțin două înțelesuri diferite,
comparative cu sensul lui actual(onorific): a) Un preot sau un învățător este emerit ,
atuncicând fiind în viață și încă apt de a-și continua profesiunea, se retrage(din diverse
motive,mai ales pentru a ușura succesiunea în post a fiului sau a ginerelui) fără a fi constrăns
de către forul ierarhic superior să facă acest pas; b)Atunci când este amintit numele
preotuluisau al învățătorului decedat de curând. Numai în documentele de la Breazova am
întălnit formula ,, emeritul învățător”data învățătorului care a fost îndepărtat din învățământ
de către inspectorul școlar regesc pentru că nu cunoștea limba maghiară.
1182
,, Foaia Diecezană” , an. IV, 1889, nr. 33, p. 8 .

645
 O sumară analiză a ofertelor acestor 13 localități cu privire la salariul pe
care îl asigura viitorului învățător ne permite câteva concluzii demne de
reținut:
a) La data publicării concursului, 10 localități (Făget, Sintești, Sudriaș,
Luncani, Jupănești, Margina, Gladna Română, Coștei [de Sus], Bujor și
Breazova) făceau parte din protopopiatul Făget și, implicit din eparhia
Caransebeșului, iar trei localități (Bunea [Mare], Leucușești și Dubești)
aparțineau protopopiatului Hasiaș cu reședința la Belinț și eparhiei Aradului;
b) După 1868 (și până în 1880) doar școlile din Făget și din Bunea
[Mare] promiteau învățătorului cel puțin 300 fl. bani gata respectând, în felul
acesta, prevederile legilor școlare, iar începând cu anul 1880, lor li se alătură
școlile din Gladna Română, Bujor și Breazova. Total 5 unități școlare.
c) Nici celelalte subvenții ce se cuveneau învățătorului (bani pentru
scripturistică și pentru deplasarea la conferințele/adunările la care erau
obligați să participe, timp de mai multe zile) nu erau menționate în toate
cazurile. (Nu era permisă includerea lor în salariul de 300 fl. v.a.).
d) În majoritatea cazurilor, lemnele de foc nu erau defalcate, ci
menționate laolaltă, ca eventualele neajunsuri să nu revină comitetului
parohial sau comunei politice, ci învățătorului;
e) Există mari deosebiri în ce privește salariul în natură, cel mai mare
fiind la Gladna Română (5 iugăre de grădină (?) intra-și extravilană, plus 2
iugăre de livadă).
f) Cu excepția școlii din Coșteiu (de Sus), care a calculat valoarea
,,naturalii” ca să fie atinsă suma de 300 fl., în toate celelalte localități acest
calcul este omis, el putând fi dedus ca neîndeplinit la Jupânești și exprimat
explicit, direct la Leucușești.
De altfel, îndată după apariția legi din 1876, Consistoriul a difuzat
instrucțiuni cu privire la modul în care pot fi ,,convertite” în bani veniturile
din naturalii, ca să afle fiecare comună bisericească cu cât trebuie să
contribuie cu bani gata ca să se ajungă la salariul prescris de 300 fl. Evident,
instrucțiunile n-au fost respectate. De aceea, în 1883, se revine
recomandându-se un nou mod de calcul: ,,la naturalii să se socotească prețul
de mijloc de pe [ultimii] zece ani”1183. Or, cine avea evidența prețului fiecărui
produs în fiecare an din ultimul deceniu? Și, chiar dacă ar fi avut-o era în
dezavantajul celor care ar fi respectat criteriul recomandat.
Acestor subterfugii care permiteau unor comitete parohiale să ajungă la
300 fl. v. a. salariul învățătorului mărind, în mod conștient, dar fără o bază
reală, valoarea ,,naturalii” li se pune capăt prin Legea din 1893, care
desființează ,,naturalii” ca o componentă a salariului. În felul acesta, salariul

1183
APF. Fond anul 1883, ord. circ. nr. 610 Şc./1883 Cons.

646
(minim) devine de 300 fl. v. a. ( 600 cor.) în numerar. În plus, tot la cinci ani
vechime în învățământ se adaugă un spor de 50 fl. (100 cor.).
Legea prevede și o soluție pentru comunele bisericești care nu pot asigura
din venituri proprii banii necesari pentru asigurarea salariului învățătorului: să
ceară ajutor de la Statul maghiar, dar care nu poate fi mai mare decât sporul la
un ….(500 fl.v.a. ,100 cor., din 1899). Dacă nici cu acest ajutor nu se poate
ajunge la salariul cuvenit învățătorului, școala respectivă devine școală
comunală.
Dacă Statul acordă ajutor, el are dreptul de a interveni în numirea
învățătorului și în desfășurarea procesului de învățământ.
Următoarea lege școlară, cea din 1907, aplicată în totalitate începând cu
anul școlar 1910/1911(Legea Apponyi) a fost și mai generoasă cu învăţătorii
căci salariul minim ajunge la 1000 cor. În sfărșit, până la Marele Război (1914-
1918) a mai fost adoptată o lege, în 1913, care mărește și mai mult salariul unui
învățător.
În toate aceste trei cazuri argumentul oficial era dorința Statului maghiar
de a apropia salariul învățătorului de cel al unui salariat de stat (legea din 1893)
și, apoi, de a-l face egal cu al unui angajat la stat, cu aceeași pregătiri și cu
muncă asemănătoare celei depuse de învățător (legile din 1900 și din 1913),
învățătorul unei școli confesionale devenind în acest fel slujbaș al Statului cu
drepturile și obligațiile ce revin oricărui salariat.
Este ușor de dedus că prin aceste prevederi procesul de trecere a școlilor
confesionale la școli comunale a fost nu numai încurajat, ci și accelerat, în acest
sens acționând atât învăţătorii, cât și comitetele și comunele parohiale din
localitățile mici și sărace, cum erau cele din protopopiatul Făget.
Se subînțelege că Consistoriul diecezan al Caransebeșului nu a rămas
pasiv față de ofensiva Statului maghiar.
De pildă, prin ordinul nr.653Şc/1894 Cons., toți protopopii sunt obligați
,, să iese la fața locului” și să analizeze cu fiecare comitet și sinod parohial din
localitățile care nu pot asigura salariul învățătorului în spiritul legii din 1893 și
să ,,refereze” Consistoriului concluziile.
În concepția Consistoriului în protopopiatul Făget localitățile cu
probleme sunt: Jurești, Poieni, Pogănești, Luncani, Jupânești cu Baloșești,
Hauzești, Povergina, Săceni, Susani, Tomești, Fărășești, Drinova, Crivina,
Bucovăț, Bârna și Homoșdia din Coșevița 1184.
Surprinzător este sfatul dat protopopului de către Consistoriu: în analiza
posibilității ridicării salariului învățătorului la 300 fl. să se ia ,,în calcul atât
component ce îi în bani <<cât și cea în naturalii>>”, ceea ce încalcă legea, care
spune clar că salariul unui învățător este de 300 florini. (Probabil Consistoriul a

1184
Idem, Fond annual 1894, ord. nr.653 Șc./1894 Cons.

647
speculat imprecizia ,,florin”). În plus, dacă nici așa nu se ajunge la 300 fl.,
„atunci să se încerce măcar o apropiere de această sumă… ca astfel să ne putem
păstra bisericilor școalelor noastre confesionale”1185.
Se observă că Consistoriul a omis posibilitatea solicitării vreunui ajutor
de la Statul maghiar.
În urma consultării organelor bisericești locale, protopopul Sebastian
Olariu ,,referează” Consistoriului că s-au angajat să asigure salariu de 300 fl.
v.a. (în ,, bani gata” și în produse) cele din Bârna, Bucovăț, Hauzești, Homojdia
cu Coșevița, Jupănești cu Baloșești, Jurești cu Botești, Pogănești, Susani și
Tomești. Următoarele școli vor asigura, cu ambele forme, salarii mai mici de
300 fl., după cum urmează: Drinova și Fărășești câte 250 fl. fiecare; cele din
Poieni și din Povergina 240 fl.; cea din Luncani 220 fl., cea din Săceni 129 fl.
(77 fl. în bani gata, restul în produse) și cea din Nemeșești, 110 fl. (70 fl. ,,bani
gata”, restul în produse). În schimb, în dreptul școalei din Crivina nu apare nici
o mențiune1186 .
Deci, conform raportării protopopului numai 7 sau 8 comune bisericești nu
vor putea asigura, prin forte proprii, drepturile salariale ale învățătorului.
Această afirmație extreme de optimist va fi, peste scurtă vreme, contrazisă
de realitateși nu atât de către comunele bisericești amintite de Consistoriu, cât
de altele, considerate apte de a plăti 300 fl.v.a., urmarea fiind acutizarea
neînțelegerilor dintre învățător și comitetul patrohial și chiar între comuna
bisericească/preot și Consistoriu, când comitetul parohial a decis trecerea la
școală comunală (de Stat, în concepția localnicilor), iar Consistoriul refuza
aprobarea, cazurile de la Săceni, Coșteiu de Sus și Breazova fiind cele mai
concludente.
După episcopul Nicolae Popea, care a refuzat să acorde orice sprijin
financiar din partea Consistoriului învățământului din localitățile mici și
sărace, fie și aprobând ajutor din partea Statului maghiar, a urmat ca episcop
Miron Cristea. Cu o viziune mult mai largă și mai practică, el nu numai că a
sprijinit financiar (e drept, modest, comparativ cu sumele necesare) zidirea de
edificii școlare, dar a și aprobat solicitarea de către comunele bisericești a
ajutorului de la Stat, considerând că, la urma urmelor, este preferabilă
pierderea caracterului confesional al școlilor pierderii și a școlii confesionale și
a bisericii / prin trecerea credincioșilor de la ortodoxism la alte culte, ca să
scape de povara susținerii școlii confesionale).
În consecință, toate școlile din protopopiatul Făget, inclusiv cele din
Fărdea, Sintești, Temerești, Cliciova, Sudriaș, Curtea și chiar din Făget, au
cerut ajutor de Stat, după 1919.

1185
Ibidem.
1186
Ibidem, adresa nr. 171 PF/1894 Făget.

648
 Astfel, încă în anul 1913 au fost aprobate ajutoare după cum urmează
(după numele învățătorului sunt menționate clasa de salarizare - cu cifre
romane -, gradația și, în final, suma (în coronae):
Tomești - Ioan Șerengău, III,3, 800; Poieni – Cornelia Radu–Pap. III, 3,
768; Brănești – Aurel Arone, III, 3, 750; Jupani – Dimitrie Stepanescu, III, 2,
857; Băsești – (Begheiu Mic) - Ioan Petrescu, III, 2, 960; Sudriaș – Ioan
Toma, III, 2, 870; Bucovâț – Simeon Varnic, III, 3, 690; Susani – Ioan David
- III, 1, 1072; Bătești – Nicolae Popovici III, 2, 870; Cliciova – Adrian
Ardelean, III, 3, 400; Furdia – Vasile Brașovan III, 2, 700; Temerești – Ioan
Terfaloga III, 2, 580; Românești - Ioan Bratulescu, III, 3, 692; Sintești –
Traian Mihailoviciu, II, 3, 400; Bichigi - George Jumanca, III, 3, 400; Bătești
– Nicolae Popovici, III, 1, 1070; Sărăzani – Dimitrie Suciu, III, 1, 1180 1187.
Se adaugă ajutoarele aprobate în anul 1914:
Jurești –Avram Strepanescu, III, 2, 200; Făget – Pavel C. Iacob, III, 3,
373; Jupânești – Iosif Lucaci, III, 2, 400; Bujoru - George Dragoi, III, 2, 500
1188
.
Se observă, pe de o parte, că învățătorul din Bătești figurează de două
ori, cu ajutoare diferite și pe de altă parte, că învățătorii care au aceeași clasă și
aceeași gradație primesc ajutoare diferite. Explicațiile sunt următoare: în cazul
înv. Nicolae Popovici din Bătești: primul ajutor i se acordă pentru clasa a III-a
și gradația a doua, iar al doilea, pentru aceeași clasă, dar cu o gradație mai
mică, dovadă că începând cu anul școlar 1913/1914 el a trecut în altă gradație.
În cazul al doilea, s-a ținut cont de mărimea impozitului direct – cu cât este
mai mare, cu atât este ajutorul mai mic, întrucât și posibilitățile economice sunt
mai mari.
Urmează războiul, problemele devin altele, iar din 1918 și până la
desființarea Consiliului Dirigent al Transilvaniei în 4 aprilie 1920, Banatul se

1187
,, Foaia Diecezană”, an.XXIX, 1914, nr.19, p. 1.
1188
Ibidem. Trebuie să reamintim că atât atitudinea Statului cât și cea a Consistoriului s-au
schimbat față de ajutoarelede stat. Inițial, ele au fost date Consistoriului spre a le împărți. Dar,
ca să nu fie interpretate de credincioși că le acordă Consistoriului, MCIP a decis să le trimită
administrațiilor locale și acestea să le înmâneze celor îndreptățiți. În plus, din 1907 au putut
primi ajutor de stat numai învățătorii titular, cu moralitate bună și nu numai după ce MCIP
primește confirmarea că solicitanții au depus jurământul de fidelitate față de statul maghiar.
În 1913 se adaugă precizarea că dintr-o gradație la alta nu se mai face automat la împlinirea
anilor de serviciu, ci se tine seama și de calificativul acordat învățătorului de către organul
ierarhic superior, aprobat de către inspectorul școlar regesc.
În ceea ce-l privește pe episcopul Popea, el s-a opus, la-nceput, acceptării oricărui ajutor
de la Statul maghiar, care primește în felul acesta dreptul de a se amesteca mai ales în
numirea învăţătorilor, dar, după ce mai multe comitete parohiale au amenințat cu trecerea la
școală comunală, dacă nu li se permite să solicite sprijinul Statului, episcopul a trebuit să
opteze pentru răul mai mic.

649
afla sub autoritatea acestuia, deși, oficial, Banatul aparținea guvernului de la
București. Întrucât Consiliul Dirigent nu avea resursele financiare pentru a
susține școlile confesionale dornice a deveni școli de Stat, el nu putea aproba
solicitările comitetelor parohiale ce i-au fost adresate în acest sens. Abia Legea
pentru învățământul primar al statului, din iulie 1924, va pune capăt situației
turbulente din această formă de învățământ.
Dar, odată cu trecerea școlilor primare confesionale la școli primare de
stat se încheie și cercetarea noastră.

Pensionarea învățătorilor
Rostul pensiei pentru învăţători - ca, de altfel, pentru orice salariat - era
și este și în prezent de a asigura un trai acceptabil „și după încetarea
activității lor în instituțiile de învățământ. Aceasta se putea realiza prin
acordarea unei pensii corespunzătoare… ”( subl.t.)1189
Conform prevederilor Legii Nr.32/1875, care reglementează modul de
înființare, de înscriere și de alimentare, de către salariați, a Fondului de Stat
pentru pensii, pentru a deveni membri ai Fondului de pensii al Statului,
învățătorul trebuia să înainteze o cerere către acest Fond, menționând că
dorește să devină membru al lui. Cererea trebuia însoțită de următoarele acte:
certificat de absolvire a examenului de calificațiune, deci că este învățător
calificat; decizia organului căruia aparține că este învățător definitiv și
mărimea salariului său anual.
Acest ultim act (cu mărimea salariului anual) era necesar pentru ca
Fondul să stabilească în ce categorie de pensionare va fi încadrat solicitantul,
pentru că de această încadrare depinde atât mărimea taxei de înscriere –
numită taxa fundamentală – cât și mărimea taxei/cotizației anuale1190.
Întrucât toți învățătorii din protopopiatul Făget aveau un salariu sub
700 fl.v.a. anual, ei făceau parte din categoria a treia. În consecință, taxa
fundamentală era de 50 fl.v.a [deci, a șasea parte din salariul de 300 fl.v.a.
anual, la care aveau dreptul], iar cotizația anuală era de 12 fl.v.a1191.
Din documentele locale consultate rezultă că pensionarea
învăţătorului, se putea face a) înainte de termen, la cerere, la iniţiativa
învățătorului, adică învățătorul putea solicita (mai ales în caz de boală)
pensionarea sa înainte de pensionarea legală sau la solicitarea autorităților
publice (a inspectorului școlar regesc ori a autorităților locale), în cazul în
care învățătorul este necorespunzător – cu rezultate slabe, mai ales în predarea
limbii maghiare – și/sau nedemn în a-și continua activitatea didactică, datorită

1189
Ioan Munteanu, Banatul istoric… vol.3, p.337.
1190
Angela Rotaru-Dumitrescu , op.cit., p.237.
1191
Ibidem.

650
atitudinii sale vădit antimaghiare, a viciilor sale etc. și b) din oficiu, la
atingerea vârstei de pensionare (60, apoi 65 de ani) sau după 40 de activitate
neîntreruptă în învățământ.
Tot din documentele locale mai rezultă că, uneori, comuna
administrativă/antistia comunală a vărsat taxa de 12 fl.v.a. și dacă învățătorul
era suplinitor ori chiar și când nu exista învățător, evident, din necunoașterea
prevederilor legale.
Conform Articolului de lege XXXII (Legea Nr. 32) din 1875, toți
susținătorii de școli sunt obligați să achite o taxa anuală de 12 florini pentru
fiecare învățător definitiv1192, drept contribuție la Fondul de pensii de Stat
pentru învățători, începând chiar cu anul 1875.
Oficial, Biserica Ortodoxă Română, prin Consistoriul diecezan al
Caransebeșului, era îndatorată să achite taxa cuvenită, în calitatea sa de
susținătoare a școlilor confesionale. Numai că, prevederile Regulamentului de
aplicare a Statutului Organic, transferă sarcina întreținerii fiecărei școli
confesionale comunei bisericești din acea localitate, în baza autonomiei ei
depline. La rândul său, comuna bisericească putea aduna fondurile privind
cheltuielile legate de buna funcționare a învăţământului (edificiul școlar,
lemnele pentru încălzirea școlii de clasă, materialele consumabile pentru
curățenie ș.a.), salariul învățătorului și cel al curatorului (servitorului) școlii
prin administrația politică locală (primărie). De aceea, comitetul parohial,
preotul (ca director școlar local) și învățătorul (cel direct interesat) trebuiau să
determine organele primăriei să prevadă în preliminariul (proiectul de buget)
al învățământului pe anul următor și apoi să încaseze toată suma prevăzută de
la contribuabili, care sunt, de fapt, membrii comunei bisericești. O situație
este pe hârtie, alta este în realitate. Urmările se cunosc: restanțe în plata
salariului învățătorului și mai ales, restanțe în plata taxei pentru pensia
învățătorului.
În aceste condiții, unii învățători au refuzat să mai fie ori să devină
membri ai Fondului de pensii. Presat de inspectorul școlar regesc privind
neregulile în achitarea taxei de 12 fl. și de faptul că menține în funcțiune
învățători care nu sunt membri ai Fondului de pensii, Consistoriul diecezan, la
rândul său, face presiuni asupra protopopului ori asupra celor direct vizați să
înlăture neajunsurile constatate de către reprezentantul organului politic.

1192
Taxa anuală de 12 fl.v.a. este amintită în circulara Consistoriului diecezan pe acest
subiect, dar ea rezultă indirect și din Tabelul preturii Făget Nr. 3503/1889 privind suma
vărsată și suma datorată de către fiecare comună/localitate fie că are edificiu școlar, fie că
învățământul primar confesional se desfășoară în casă privată. (Vezi Anexa Nr. 6).

651
 De pildă, învățătorii Gervasie (Ghervasie) Paulescu din Botinești1193,
Iosif Borlovan din Bârna și Trifon Popescu din Drinova1194 au declarat, în
1889, inspectorului comitatens că refuză să devină membri ai Fondului de
pensii, căci nu vor să plătească ei taxa respectivă. Consistoriul a reacționat
rapid amintindu-le că toți învățătorii definitivi trebuie să fie membri ai
Fondului de pensii și că, dacă nu trimit cât mai repede inspectorului de stat
regesc documentele necesare pentru înscriere, vor fi amendați de către
fondurile civile și vor fi trași la cercetare disciplinară de către Consistoriu.
Se pare că, dacă nu total, cel puțin o parte din taxa de învățător trebuie
să o achite învățătorul (probabil dacă administrația politică/comuna
bisericescă nu varsă statului cei 12 fl., pe an). Câteva situații conduc spre o
astfel de ipoteză/concluzie (omițând refuzul celor trei învățători amintiți de a
deveni ori de a mai fi membri ai Fondului de pensii).
 În 1889 Consistoriul difuzează ord. circ. nr. 335Şc. din 18/30
iulie 1889 din care face cunoscut tuturora că, din cercetările
proprii, Consistoriul a ajuns la concluzia că datele furnizate de
învățători (în legătură cu Fondul de pensii regnicolar) sunt
false. Protopopul să ceară de la oficiile regnicolare de pensii
situația exactă: cât au plătit comunele bisericești și care-i
restanța1195.
Probabil că, în urma demersului protopopului Sebastian Olariu, plasa
(pretura) din Făget îi înaintează (în limba maghiară), la 18 septembrie 1889
,,Tabel privind sumele datoare, sumele achitate și sumele restante ale fiecărei
comune”1196 (nu se precizează care comună administrativă ori parohială).
Vom detalia puțin mai tărziu conținutul Tabelului.

 informație din 1892 confirmă faptul că, în acel an, orice copil
obligat a frecventa cursul de zi, la înscrierea sa la școală trebuia
să achite 15 creițari pentru Fondul de pensii al învățătorului1197.
Posibil ca suma să fi fost înainte sau și după 1892, dar
confirmare avem numai pentru anul 1892.
 Și, tot în 1892 avem știrea că, în 1891, MCIP a cerut
Consistoriatelor, prin ordinul Nr.56167 din 12 decembrie 1891,
să-i trimită conspect privind salariul și toate celelalte competințe

1193
APF.,Fond anul 1889, adresa nr.211Șc. din 4/16 mai 1889 Cons.
1194
Ibidem, adresa nr. 254Șc. din 29 mai 1889 Cons.
1195
Ibidem, ord.circ.nr. 335 Șc. din 18/30 iulie 1889 Cons.
1196
Idem, Fond anual 1892, adresă neînregistrată la protopopiat.
1197
APar.Breazova, Protocolul…, ord.circ.nr. 283Șc./1892, f.-

652
 [beneficii] ale fiecărui învățător pentru a i se stabili suma cu care
trebuie să contribuie fiecare la Fondul de pensii regnicolar1198.
Toată această efervescență infomațională a fost preludiul unor noi
forme ale sistemului de pensii, care nu au întârziat să apară.
În 1891 a apărut Articolul de lege XLII (Legea Nr. 42) care
reglementează mai în detaliu pensionarea învățătorilor: au drept la pensie
învățătorii care au funcționat cel puțin 10 ani în învățământ și ies la pensie [cu
întreaga sumă cuvenită] după 40 de ani de activitate. Între 10 și 40 de ani de
activitate, pensia oscilează între 40% din valoarea salariului avut și crește cu
câte 2% în fiecare an, astfel încât după 40 de ani de activitate pensia este
egală cu salariul1199.
În sfârșit, în 1893, Statul maghiar trece sarcinile organizării și
administrării Fondului de pensii al învățătorilor din școlile confesionale pe
seama Consistoriilor diecezane. Deci, din 1893 învățătorii pensionari, în viitor
vor primi drepturile cuvenite de la Consistoriul eparhiei în care viețuiesc, nu
de la Statul maghiar. În noua situație, responsabilitatea autorităților
consistoriale crește, întrucât vor trebui să colecteze cu adevărat contribuțiile
stabilite. De aceea, din 1893, și învățătorii sunt obligați să contribuie la taxa
de pensii, a cărei valoare este în funcție de mărimea tuturor veniturilor pe care
le obțin în activitatea lor; totodată, crește și obligația comunelor bisericești de
a contribui la Fondul de pensii al învățătorului.
În mod cert, trecerea Fondului de pensii din sarcina Statului în cea a
susținătorului învățământului confesional se datorează neachitării
contribuțiilor / taxei de pensii de către toate comunele bisericești. Noua
strategie a încasării contribuțiilor a fost în detrimentul învățătorilor
confesionali care au ajuns la vârsta legală a pensionării (40 de ani de
activitate) după 1893, din două puncte de vedere. Pe de o parte, ei nu au mai
putut să încaseze o pensie egală cu salariul avut, în ultimul an de activitate, iar
pe de altă parte, mărimea pensiei era determinată și de mărimea contribuției
proprii (din salariul său), nu numai de taxa plătită de comuna bisericescă.
Următoarele situații confirmă situațiile de mai sus:
a)În Tabelul înaintat de către pretura Făget protopopiatului Făget sunt
menționate 40 de localități (comune bisericești) cu restanțe în achitarea taxei
de 12 florini v.a. în perioada anilor 1875-1889, inclusiv, deci în 15 ani. De
precizat că nu toate aceste comune bisericești erau ortodoxe, fiind inclusă și
cea romano-catolică din Făget (pe care am exclus-o) și cea din Gladna
Germană/Montană, pe care n-am exclus-o din analiză, neștiind precis ce fel

1198
APF, Fond anul 1892,ord.circ.nr.3340Șc.ex 1891dtto 11 febr.1892 Cons.
1199
Angela Rotaru-Dumitrescu, op.cit. p. 235.

653
 de școală confesională era (română sau germană). Situația datoriilor fiecărei
parohii se prezintă astfel, în mod descrescător: -vezi Anexa Nr. 5.
180 fl.: Bucovăț, Botinești, Coșava, Coștei (de Sus), Homojdia, Margina,
Nemeșești, Săceni. Total 8.
168: Băsești (Begheiu Mic). Total 1.
143 fl. 34 cr.: Făgetul Român. Total 1.
136: Jupânești. Total 1.
108: Bichigi, Bujor (Traian Vuia), Povergina. Total 3.
96: Breazova. Total 1.
91: Brănești. Total1.
84: Surducu Mic, Mâtnicu Mic, Total 2.
72:Furdea/Fârdea, Petroasa, Tomești. Total 3.
70: Botești cu Jurești. Total 1.
68: Poieni. Total 1.
60: Crivina, Drinova, Fărășești, Curtea, Hauzești, Sărăzani. Total 6.
48: Bârna. Total 1.
36: Drăgsinești, Luncani. Total 2.
24: [Gladna Germană], Gladna Română, Pogănești, Românești, Zolt.Total 4.
22: Sintești. Total1.
12: Bătești, Temerești. Total 2.
Fără restanțe (deci au achitat taxa și pe anul 1889) Sudriaș-Jupani,
Cliciova, Susani. Total 3.
Omițând contribuțiile parohiilor fără restanțe în achitarea cotizației la
Fondul de pensii al Statului maghiar, situația celorlalte 40 de comune
bisericești înregistrată cu restanțe este următoarea:
Totalul sumei achitate: 3628 fl. 18cr.
Totalul sumei restante: 3571 fl. 84cr.
Se observă cu ușurință că suma achitată este cu puțin mai mare decât
suma neachitată. Cu toate acestea, învățătorii pensionați între 1875 și 1889 au
primit pensia conform prevederilor legale/a Legii 32/1875 nu jumătate din ea
sau cât au contribuit pentru ei comunele bisericești respective la Fondul de
pensii regnicolar.
Notă Numele localităților sunt scrise cu caractere germane, după
alfabetul românesc și de aceea, de pildă, Curtea apare după Drăgsinești, căci
grafia ei este Kurtya.
Lăsănd la o parte acest aspect, cine cunoaște cât-de-cât puterea
economică a fiecărei comune bisericești nu poate admite, ca fiind firești,
restanțele comunelor Bucovăț, Botinești, Coșava, Coștei (de Sus) și Margina,
fiecare cu câte 180 fl.v.a., deci cu nicio singură achitare a taxei timp de 12
ani, în cei 15 ani de existență a Fondului, cele ale Băseștiului (Begheiului
Mic) și, cu deosebire, a Făgetului, reședința protopopiatului, comparativ cu

654
restanțele comunelor Crivina, Fărășești și Hauzești, fiecare cu restanță de câte
60 fl.v.a.
b)Toți învățătorii pensionați înainte de 1893 au beneficiat de prevederile
Legii Nr.32 din 1875, chiar dacă comunele bisericești în cadrul cărora ei
și-au desfășurat activitatea nu au achitat deloc sau au achitat doar o parte
din contribuțiile datorate, ceea ce obliga pe Statul maghiar cu sume de bani
din afara Fondului de pensii, ce nu se pute autofinanța prin încasările
proprii. Urmarea, se cunoaște.
Câteva exemple de pensii ale celor pensionați după 1893.
În 1893, deci în anul în care a intrat în vigoare Legea cvincvinalelor și
primul an în care Consistoriul diecezan al Caransebeșului a devenit plătitor de
pensii, au fost pensionați doi învățători:
Nicolae Popescu din Curtea, pensionat forțat (la intervenția
inspectorului școlar regesc, pentru rezultatele slabe la învățătură cu elevii) 120
fl.=240 cor., în loc de 850 cor. dacă ar fi rămas în continuare în învățământ.
Să zicem că este un caz special.
Cu data de 1 decembrie 1893 a ieşit la pensie Ioan Barboni din
Cliciova cu pensia anuală de 200 fl.=400 coroane, în loc de 850 coroane.
Deci, nici jumătate din pensia de la Stat.
Situația nu este cu mult mai avantajoasă a învățătorilor ieșiți la pensie
după anul 1893.
Nu am găsit nici un fel de informații privind Fondul de pensii al
învățătorilor de la școlile confesionale poporale/elementare în cele câteva
Protocoale ale Sinodului eparhial al diecezei gr.or. române a Caransebeșului
pe diferiți ani calendaristici (1907, 1909, 1912) pe care am avut posibilitatea
să le consult și de aceea nu cunosc nici mărimea acestui fond, nici
posibilitățile sale de a asigura sumele cuvenite învățătorilor pensionați de la
acest tip de școală confesională. (Profesorii de la cele două institute-teologic
și pedagogic - și angajații Consistoriului diecezan Caransebeșan au un Fond
de pensii separate, pentru care există informații).
Nici Angela Rotaru-Dumitrescu nu este prea explicită în această
privință. Prezintă revendicările învățătorilor înaintate MCIP de către
,,Reuniunea Învățătorilor de la școlile gr.or. din Dieceza Caransebeșului”, în
anul 1908, dar nu am găsit răspunsul MCIP(după consultarea învățătorilor,
care trebuiau să-și dea acordul privind majorarea pensiilor). Oricum din 1910
există contradicție între statutul de funcţionari publici al învățătorilor de la
școlile confesionale și primirea pensiei mai mici decât cele ale funcționarilor
publici cu statut asemănător. Prima Conflagrație Mondială a orientat
preocupările și urgențele spre alte domenii decât cel al învățământului, așa că
și contradicția amintită a rămas nesoluționată.

655
 În cazul în care învățătorul pensionar moare înaintea soției și dacă, în
urma lui au rămas orfani minori, și aceștia au dreptul la o parte din pensia
avută de soț respectiv de tată, sub formă de ajutor bănesc: soția 50% din
pensia cuvenită învățătorului decedat, ajutoarele copiilor (băieți pănă la 20 de
ani împliniți, fete, pănă la 18 ani împliniți) se adăugau la pensia cuvenită
mamei, în funcție de numărul copiilor pe care a rămas să-i susțină singură:
60% dacă a rămas un singur copil orfan; 70 din pensia învățătorului pentru 2-
4 copii și 80%, dacă au rămas 5 sau mai mulți orfani. În cazul în care băiatul
ori fata reușește să-și asigure singur(ă) traiul vieții, pensia mamei se
diminuează corespunzător.
Deoarece Fondul de pensii diecezan era insuficient pentru susținerea
obligațiilor față de învățătorii pensionari și față de restul membrilor familiei
decedatului, Consistoriul Caransebeșan a întocmit un Fond special de pensii,
alimentat de către învățătorii care doreau să aibă o pensie mai mare decât cea
cuvenită legal, plătind o sumă de bani în plus, prin donații și ajutoare
benevole din partea altor categorii de credincioși, dar nici în felul acesta nu s-
a ajuns la sumele necesare, în detrimentul celor care aveau dreptul la ele.

II. ELEVUL, OBIECT AL EDUCAȚIEI

Făcând, pentru moment, abstracţie de rolul familiei în dezvoltarea
psiho-fizică a noului născut în primii şase ani de viaţă ai săi, precum şi de
rolul, în continuare, al familiei şi educarea copilului devenit şcolar/elev,
centrul analizei noastre devine acum şcoala, cu raportul învăţător-elev.
După cum am menţionat deja, învăţătorul este subiect al educaţiei
şcolarului, pentru că el dirijează procesul de instruire a copilului, având
pregătirea pedagogică necesară şi pentru că el trebuie – prin munca depusă cu
elevii – să atingă obiectivele instructiv-educative prevăzute de toate
reglementările legale cu privire la învăţământ.
Pentru a îndeplini toate obligaţiile ce-i revin, învăţătorul trebuie să
aibă, în clasă, în faţa sa, pe elev. De aceea, pe noi ne interesează frecvenţa
regulată a elevului la orele de curs şi factorii care o determină ca ea să fie
zilnică, sporadică sau inexistentă.
În final, rezultanta modului în care învăţătorul şi elevul conlucrează
este ştiinţa de carte a acestor elevi şi a populaţiei, în ansamblul ei, căci şi
adulţii au fost cândva, copii de şcoală.

Frecvența elevilor. Factorii obiectivi care o influenţează

Înainte de a analiza frecvența elevilor, sub multiplele sale
intercondiționări și consecințe, se impune a face câteva precizări și clarificări.
1. În întreaga perioadă școlară analizată, s-a folosit denumirea
cercetarea școlară, nu frecvența școlară sau frecvența elevilor. Termenul

656
frecvență a fost folosit doar când era vorba ca învățătorul să înainteze lunar
sau chiar săptămânal, lista (conspectul) cu elevii care n-au cercetat/frecventat
școala (deloc) în perioada luată în calcul. Însă, fie că vorbim de cercetare
școlară, fie de frecvență școlară, în ambele cazuri e nevoie de a sublinia că:
- în spiritul epocii la care ne referim, cercetarea nu avea sensul actual
de investigație, studiu, analizarea amănunțită a fenomenului/situației etc.
supusă explorării pentru a obține un plus de cunoaștere, de informații și de
aceea, pentru a evita orice confuzie, mai potrivită ar fi folosirea denumirii
actuale de școlarizare, „participare la procesul instructiv-educativ organizat,
instituționalizat sub forma instituțiilor de învățământ, a școlilor”;
- şi frecvența poate crea o informare denaturată. În esența/substanța
ei, frecvența indică numărul de repetări regulate și de același fel, într-un
anumit interval de timp, a aceluiași fenomen. Or, în limbajul școlar, ea
(frecvența) interesează aproape în totalitate/în exclusivitate, numai aspectul
său statistic, general, la nivelul colectivității (clasă, ciclu de învățământ,
școală), nu frecvența reală a fiecărui elev.
De aici și sinonimia (falsă) între cercetare școlară și frecvență, precum
și caracterul dual exclusivist al fiecăreia din cele două părți: școlarizat-
neșcolarizat; frecvent-nefrecvent. După cum am afirmat deja, învățătorul
trebuia să înainteze lista nominală a elevilor care n-au frecventat școala nicio
zi în perioada de referință, nu și a celor care au participat la cursuri doar
câteva zile, numărul zilelor/orelor absente fiind mult mai mare decât numărul
zilelor/orelor la care acel elev era prezent la cursuri.
2. Reamintesc că între anii 1867-1924 (ca, de altfel, și în perioadele
anterioare), învățământul poporal/popular/național sau primar (cu denumirea
sa ulterioară, mai bine cunoscută în prezent) era o componentă a
învățământului public, care cuprindea toți copiii și tinerii cu vârsta între 6 și
15 ani împliniți, fiind structurat pe două cursuri: cursul de zi, care cuprindea
toți copiii de la 6 la 12 ani împliniți și cursul de repetiție sau cursul/școala
de duminică la care trebuiau să participe, tot obligatoriu, toți tinerii cu vârsta
între 12 și 15 sau 16 ani împliniți. Deși frecvența, participarea era obligatorie
la ambele cursuri, numai învățătorul de la cursul de zi avea obligația să
înainteze comitetului/consiliului parohial lista școlarilor nefrecvenți, iar acesta
să o predea autorității (administrației) locale, singura în drept să aplice măsuri
de pedepsire a părinților care nu-și trimit copiii la cursul de zi. (Dar, de cele
mai multe ori, învățătorii sunt îndrumați să înainteze ei aceste liste antistiei
comunale/primăriei în mod direct, nu prin comitetul parohial, „tutorele”
școlilor confesionale). Abia după ce programa analitică a cursului de repetiție
repeta pe cea a claselor IV-VI de la cursul de zi și realizarea/aplicarea ei a
devenit sarcină a învățătorului se poate vorbi cu adevărat de o repetare a celor
învățate până la vârsta de 12 ani, dacă tinerii au promovat cele șase clase ale

657
cursului de zi, pentru ceilalți tineri, aceste obiecte de studiu fiind noi,
necunoscute. Dar, nici în acest caz, raportarea frecvenței nu era obligatorie.
Factorii de care depinde participarea copiilor la cursul de zi
Participarea sau neparticiparea (frecvența ori nefrecvența) copiilor cu
vârsta între 6 și 12 ani împliniți este un fenomen extrem de complex la care
particularitățile psiho-fizice și sanitare, deși importante, au un rol
nesemnificativ comparativ cu ceilalți factori (obiectivi, străini de tinerii
școlari). Tocmai de aceea am și considerat elevul obiect, nu subiect al
educației.
Fără a-i ierarhiza, în ordinea oarecum succesivă în care își manifestă
influența aparte asupra frecvenței elevilor ‒ fără a-i absolutiza, căci, uneori,
provoacă reacții adverse, și fără a-i generaliza ‒ aceștia sunt:

1. Familia
A afirma că familia este primul mediu educațional hotărâtor pentru
noul născut, că acesta este obiect al educației părinților săi înseamnă a rosti un
truism, consacrat în binecunoscutul dicton „cei șapte ani de acasă” (care, în
treacăt fie spus, s-a tot redus ca durată până la dispariția aproape totală a
duratei acestei perioade – vezi copiii dați la creșă încă din primele luni de
viață). Totuși, rolul familiei continuă să fie recunoscut de către societate și de
către autoritatea de stat și după ce copilul ajunge elev la cursul de zi, dovada
cea mai evidentă constituind-o responsabilitatea familiei în cazul în care
copilul nu frecventează școala. Deci, nu cel ce absentează (elevul), ci cel
considerat vinovat de această absență (părintele) este pedepsit de lege.
Ca și în toate celelalte cazuri, există motive subiective și obiective
care determină părinții să nu-și trimită copiii la școală. Iată câteva dintre ele:
• Nivelul cultural scăzut. Experiența didactică confirmă aserțiunea că,
de regulă, părinții fără pregătire școlară ori cu una precară (minimă)
subapreciază importanța pregătirii pentru viață, prin școală, a copiilor lor, mai
ales dacă aceștia au reușit să-și creeze o stare materială relativ bună.
Argumentul lor „așa cum eu/noi am reușit în viață și fără școală (ori fără prea
multă școală), și ei vor reuși, dacă se vor strădui” este dovada unei concepții
statice cu privire la societate, neglijând caracterul ei evolutiv, că micuții lor de
astăzi nu vor trăi și acționa în aceleași condiții și folosind aceleași mijloace
precum au procedat ei, părinții, ci în alte condiții care cer alte mijloace pentru
a reuși în viață. Nu putem trece cu vederea nici peste reacția/atitudinea față de
școală a altor părinți cu nivel cultural scăzut, care judecă altfel: „noi n-am
putut înainta pentru că n-am avut școală; tocmai de aceea trebuie ca toți copiii
noștri să meargă la școală”.
• Starea materială precară a familiei, mai ales dacă în ea sunt și mulți
membri (copii). Problema se acutizează mai ales pe timpul iernii, când fiecare

658
școlar trebuie să fie mai bine îmbrăcat și încălțat, pentru ca să frecventeze
regulat școala (cursul de zi).
În astfel de situații, societatea a adoptat două atitudini oarecum opuse:
- posibil, pentru a nu avea probleme cu școlari nefrecvenți, comitetul
parohial din Bujor (Traian Vuia) aprobă, mai ales după anul 1900, la fiecare
început de an școlar, lista copiilor cu vârsta între 6 și 12 ani, scutiți de
frecvență (absolviți de obligația lor de a participa la orele de curs) în noul an
de învățământ, pe considerentul că provin din familii sărace, care nu pot
asigura îmbrăcămintea și încălțămintea sau chiar existența, trebuind să devină
paznici de porci, vaci etc1200.
Prin această hotărâre arbitrară, contrară legislației școlare și preotul
(ca director școlar local) și învățătorul (scutit de a mai întocmi liste cu elevi
nefrecvenți) și antistia comunală s-au complăcut într-o indiferență și
complicitate tacită;
-în alte comune bisericești, precum Făget și Jupani, s-au organizat
acțiuni de adunare de la populație, de articole de îmbrăcăminte și încălțăminte
pentru copii, colectarea de bani și organizarea (mai ales în legătură cu
sărbătorile de iarnă) unor serbări școlare cu taxă benevolă de intrare,
colindători organizați în grupuri de elevi etc., banii obținuți fiind folosiți tot
pentru a ajuta școlarii din familiile nevoiașe.
•Reținerea copiilor în timpul campaniei de toamnă. Fenomenul fiind
general și cunoscut de către autoritățile școlare, în unii ani calendaristici s-a
ținut cont de acest aspect, data începerii anului de învățământ fiind stabilită
după încheierea muncilor agricole de toamnă.
În lipsa acestor reglementări, autoritățile locale au adoptat hotărâri
proprii, iar dacă și acestea lipseau, fiecare familie hotăra cum credea de
cuviință, reținerea vizând școlarii de vârstă mai mare (din clasele IV-VI).
Câteva exemple: în anul 1896, „în conțelegere cu comitetul parohial”,
la școlile din Drăgsinești-Mâtnic, „s-au sistat prelegerile pe 14 zile din cauza
culesului” (porumbului), începând din 23 septembrie, raportează preotul
Eftimie Ișfănescu în nota informativă trimisă protopopului1201 [desigur, pentru
a se dezvinovăți, întrucât, conform Regulamentului aprobat de Consiliul
Național Bisericesc, preotul nu este numai director școlar local, ci și
președinte al comitetului parohial]; la Coșava, până la data de 30 septembrie
1888 [adică în prima lună din noul an școlar], „nu a cercetat școala un unic
[=nici un] prunc, din cauza lipsei intețitoare [= a nevoii stringente] a pruncilor
la economia câmpului”. Antistia comunală a intervenit pentru a determina pe

1200
DJTAN, Registru de procese verbale ale comitetului parohial Bujoru (Traian Vuia)
passim.
1201
APF., Fond anul 1896, adresa nr.96 Par.Mâtnicu Mic/1896.

659
părinți să-și trimită copiii la școală, dar fără succes1202; în anul 1889,
învățătorul Fenchea din Băsești (Begheiu Mic) înaintează protopopului
Sebastian Olariu o listă cu numele a 40 de școlari care nu au frecventat nicio
zi școala „deoarece toți pruncii aici %[=alăturați] sunt detrași [=reținuți] și
trimiși la vite”1203.
• Modul în care familia creează școlarului condiții de studiu și de
întocmire a temelor acasă, după orele de curs, eventual ajutându-l ori
controlându-l la nevoie, influențează indirect frecvența acestuia, știut fiind că
elevul care obține rezultate bune la învățătură este autostimulat să frecventeze
regulat și cu drag școala. Și reciproca este adevărată.
• Un motiv devenit tot mai evident pe măsură ce trec anii este speranța
ori convingerea multor părinți că, netrimițându-și copiii la școală, inspectorul
școlar regesc va reuși să transforme școala confesională în școală comunală,
ei scăpând, în felul acesta, de multele obligații crescânde privind achitarea
salarizării învățătorului, construirea unui edificiu școlar în conformitate cu
noile instrucțiuni ale MCIP și ale legislației școlare etc.
Este de subînțeles că autoritățile bisericești au încercat să combată
astfel de concepții și de atitudini, mai ales când și-au dat seama că și unii
învățători, preoți ori membri ai administrației politice locale încurajau sau
tolerau asemenea fenomene, pentru a scăpa de „bătaia de cap” provocată de
neajunsurile aplicării tuturor prevederilor legale cu privire la învățământ.

2. Învăţătorul
Aşa cum am încercat deja să dovedesc faptul că, în procesul instructiv-
educativ desfăşurat în şcoală, învăţătorul e subiect al educaţiei, iar elevul,
obiect al educaţiei, în cazul de faţă ne interesează modul în care personalitatea
învăţătorului reflectată în relaţiile sale cu elevii, cu părinţii elevilor, cu preotul
local, cu antistia comunală, cu alte persoane, influenţează frecvenţa elevilor.
a) În perioada în care constrângerea prin lovituri fizice, corporale
aplicate elevului pentru a-şi îndeplini datoria, aşa cum o înţelegea învăţătorul,
era nu numai admisă, ci şi încurajată de societate, prin dictonul că „bătaia-i
ruptă din rai”, singura restricţie fiind formulată încă de Maria Terezia:
învăţătorul să aibă grijă ca, prin loviturile aplicate elevului, să nu producă
acestuia urmări fatale pentru restul vieţii – surditate, pierderea şi slăbirea
văzului şi alte asemenea infirmităţi. Deşi mulţi părinţi au dat dreptate
învăţătorului atunci când copilul li s-a plâns că a fost bătut de învăţător, au
fost şi câteva cazuri în care părinţii au dezaprobat bătaia, fie pentru că ei nu o
foloseau, convinşi fiind că „vorba dulce mult aduce”, că ea aduce mai mult

1202
Idem, Fond anul 1888, adresa nr.31 Par.Coșava/1888.
1203
Idem, Fond anul 1889, adresa nr.32 Par.Băsești (Begheiu Mic)/1889.

660
decât constrângerea sub variatele ei forme (inclusiv constrângerea fizică prin
bătaie), fie pentru că bătaia a fost prea aspră. Este cazul unei familii din
Temereşti, care roagă pe protopop să intervină pe lângă învăţător de a nu le
mai bate copilul1204 şi al unei familii din Crivina de Sus care a trebuit să îşi
reţină pentru câteva zile copilul acasă spre a se reface fizic în urma bătăii
aplicate de către învăţătorul Ionaş George, în anul 18891205.
Cu toate că, în sinea lor, mulţi copii sufereau şi psihic, nu doar fizic, în
urma loviturilor primite, nu am întâlnit exemple de părinţi care să nu îşi
trimită copiii la şcoală pentru că învăţătorul i-a bătut şi nici şcolari care „să
fugă” de la orele de curs din cauza bătăii primite. (Probabil erau conştienţi că
urmările ar fi fost şi mai grave).
b) Raporturile dintre preot şi învăţător nu erau atât de simple cum
apar la prima vedere, ele fiind influenţate ori chiar determinate atât de
personalitatea fiecăreia dintre cele două părţi, cât şi de interesele materiale
ale preoţilor.
Conform regulamentului de organizare a învăţământului şcolar poporal
(primar), preotul este şi directorul local al unităţii de învăţământ din acea
comună bisericească, el având obligaţia să controleze cel puţin lunar modul în
care învăţătorul îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin şi să ia măsurile ce se
impun pentru înlăturarea neajunsurilor constatate.
Există mai multe ordine circulare în care Consistoriul diecezan ori
episcopul Caransebeşului pledează pentru buna înţelegere şi colaborare între
preot şi învăţător, dar şi ordine circulare prin care se cere protopopilor ca, prin
preoţii locali, să oblige învăţătorii să întocmească cu regularitate liste cu elevii
nefrecvenţi, recurgându-se la măsuri constrictive ori punitive.
De pildă, prin ord. circ. nr. 676 din 18 nov. 1882 Cons, nr. de
înregistrare 16 PF/1883, preoţii sunt îndemnaţi să sfătuiască, în biserică, pe
părinţi să îşi trimită cu regularitate copiii la şcoală, iar în convorbirile lor cu
învăţătorii să-i îndemne a-şi face cu conştiinciozitate datoria, „fiind de obşcie
cunoscut că acolo unde învăţătorul este harnic [=conştiincios în îndeplinirea

1204
Idem, Fond anul 1906, inv. nr.5, dosar nr.68 f.1.
1205
Idem, Fond anul 1889, nr.de înreg.16 PF/1883. În 1908, învățătorul Aurel Anghel din
Coșava a fost reclamat la Consistoriu de către o familie că i-a fost bătută fata. Consistoriul
cere protopopului să cerceteze cazul. Declarația dată de învățător, sub jurământ, nu se află în
dosarul pe care l-am consultat (probabil a fost înaintată Consistoriului). Se află doar două file.
Pe prima scrie numai : „Declar pe conștința mea că”, iar cea de a doua filă este o ciornă scrisă
cu creionul, în care învinuitul recunoaște că a tras fata de chică. Văzând-o nepieptănată și
murdară pe cap, a trimis-o acasă să o pieptene mamă-sa. [Probabil acest gest a supărat
familia, considerându-se „blamată” în fața părinților celorlalți școlari care ar fi putut povesti
acasă incidentul petrecut la școală]. În final, învățătorul declară că relațiile sale cu acea elevă
sunt bune, normale. (APF., Fond anul 1908, inv. nr.5, dosar nr.243, ff.1-4).

661
sarcinilor şcolare], şi şcoala este plină de prunci”. De asemenea şi învăţătorii
sunt îndemnaţi „să caute a trăi în cea mai bună înţelegere cu preoţii şi cu
corporaţiile bisericeşti, dând fiecăruia (sic!) ascultarea ce i se cuvine”1206.
În urma mai multor sesizări ale inspectorului şcolar regesc cu privire la
slaba participare a elevilor din protopopiatul Făget la cursul de zi,
Consistoriul diecezan al Caransebeşului reaminteşte învăţătorilor ‒ prin
intermediul protopopiatului Făget ‒ că, prin ordinul său din 18 nov 1876, nr
390 Şc. învăţătorii sunt îndatoraţi ca „în fiecare sâmbătă să facă arătare scrisă
preşedintelui comitetului parohial [care în mod normal trebuie să fie preotul]
despre absenţele elevilor, iar acesta să facă numaidecât arătare primarului
comunal”1207.
La rândul său, preotul, (dacă era preşedintele comitetului parohial), a
transferat responsabilitatea pe seama membrilor comitetului parohial, care,
neîntrunindu-se atât de des, au creat disfuncţionalităţi în sesizarea la timp a
antistiei comunale privind neparticiparea unor elevi la cursul de zi, după cum
vom arăta mai jos.
În ciuda acestor indicaţii precise, deficienţele persistau, ceea ce a
determinat pe inspectorul şcolar regesc să facă frecvente sesizări adresate
Consistoriului fie direct, fie prin Comitetul administrativ al comitatului sau
chiar prin MCIP, pentru ca efectele acestor sesizări să fie mai puternice.
Evident, episcopul Popasu nu putea rămâne indiferent. După ce aminteşte
că, în protopopiatul Făget, frecvenţa pruncilor la cursul de zi este „de tot
slabă” deoarece la şcoală vin „abia o treime” băieţi, „iar fete [vin] şi mai
puţine”, episcopul dispune ca fiecare învăţător, în afară de conspectul
absenţelor predat antistiei comunale, să mai întocmească un exemplar pe care
să îl predea protopopului [până la un anumit termen], ca acesta, la rândul său,
să înainteze [tot într-un anumit termen] Consistoriului conspectele primite,
spre a se convinge Consistoriul că dispoziţia episcopului este respectată.
Acest nou sistem trebuia aplicat începând cu luna ianuarie a anului
1884.
Pentru că unii învăţători nu s-au achitat de obligaţia ce le revenea,
episcopul a dispus ca învăţătorii din comunele bisericeşti Gladna Română,
Furdea, Hăuzeşti, Sudriaş-Jupani, Băsești, Povergina, Margina cu filia
Zorani, Homoşdia, Pietroasa, Crivina şi Poieni „să fie pedepsiţi cu amenda de
1 fl. v.a. în folosul fondului şcolar diecezan” pentru că nu au predat
protopopului Făgetului la timp conspectele despre frecventarea şcolilor de

1206
Idem, Fond anul 1883, ord. circ. nr.16 Ppiat F/1883.
1207
Arhiva Par. Jupani, Registrul..., ord. circ. nr.196 Ppiat F/1882.

662
către elevi, în lunile ianuarie şi februarie din 1884. Banii vor fi predaţi
protopopului, iar el îi va preda Consistoriului1208.
Şi protopopul este avertizat că, dacă nu va înainta la termenul fixat
aceste conspecte, va fi de asemenea amendat, dar cu 5 fl.v.a .
Probabil că, pe măsură ce au trecut anii, această obligaţie a dispărut,
dovadă fiind faptul că ea a fost reintrodusă în anul 1906.
Adeseori, în calitatea lor de directori școlari locali, în loc de a încerca
să corecteze comportamentul deviant al învățătorului prin convorbiri cu
acesta, preoții preferă să-l informeze pe protopop sau Consistorul diecezan
pentru ca, eventual, aceștia să facă ce se cuvenea să săvârșească el, ori să ia
măsuri disciplinare contra învățătorului.
De pildă, oficiul parohial Fârdea a informat Consistoriul că învățătorul
Patrichie Lugojanu nu a început prelegerile nici până la data de 12 septembrie
1877 căci „se află în afaceri de speculație pe la târgul Timișorii”. Aducând la
cunoștința protopopului această abatere, Consistoriul continuă: „mai departe
[= mai înainte] pe timpul conferinței învățătorești (din august 1877),
învățătorul se afla la târgul Becicherecului-Mare, din care cauză el nu a
cercetat conferințele”. În consecință, Consistoriul cere protopopului ca în
termen de 15 zile de la primirea acestui ordin să ia de la respectivul învățător
respuns de mântuială [= notă explicativă], pe care să o înainteze
Consistoriului1209.
Uneori, la temelia neînțelegerilor dintre preot și învățător stă orgoliul
și dorința preotului de a fi stăpân absolut în comuna bisericească al cărei
paroh era, neacceptând în preajma sa un învățător merituos care să-i
pericliteze prestigiul. Cel mai reprezentativ preot de acest fel a fost preotul
Dimitrie Iosof din Bujor. Când a fost instalat preot paroh aici de către socrul
său Atanasie Ioanovici, l-a găsit ca învățător definitiv pe Ioan
Constantinoviciu, localnic. Acest învățător a fost, și până atunci și în primii
ani de păstorire ca preot paroh a lui Iosof, apreciat ca un învățător cu rezultate
foarte bune în munca cu elevii și afirmându-se totodată și ca membru activ al
Reuniunii învățătorilor gr.or. din dieceza Caransebeșului. Dar, treptat-treptat
relațiile dintre învățător și preot au evoluat din reci în tot mai tensionate, ceea
ce l-a determinat pe Constantinoviciu să concureze la ocuparea postului de
învățător din Gladna (Română).
Fiind ales, pleacă la noul său loc de muncă. Dar, numai după ce a
ajuns la Gladna și-a dat seama că a ajuns de la rău la și mai rău.

1208
APF., Fond anul 1884, adresa nr.160 Șc.4/16 mai 1884 Cons. către P. Făget.
1209
Idem, Fond anul 1877, adresa nr. 360 Şc./21 septembrie 1877 Cons. – nr. de înregistrare
161 Ppiat F/1877.

663
 La Gladna Română funcționa deja, de câțiva ani, în calitate de capelan
pe lângă bătrânul paroh Ioan Daminescu, Ioan Neagu, recunoscut pentru
intrigăriile sale. Dornic să ocupe și postul de învățător, cu complicitatea
câtorva părinți, Neagu sesizează Consistoriul diecezan că Ioan
Constantinoviciu vine beat la clasă, că se poartă brutal cu elevii, că a introdus
în Gladna o stare tensionată între locuitorii pașnici de până la stabilirea sa aci
și alte învinuiri. Dar, reclamanții au trebuit să recunoască meritele învinuitului
ca învățător: muncește cu bune rezultate la clasă. Ancheta ordonată de
Consistoriu a dovedit falsitatea/neadevărul învinuirilor aduse. Cu toate
acestea, Constantinoviciu a decis că trebuie să plece din Gladna, iar prilejul i
s-a oferit prin vacantarea postului din Bujor.
La concursul din 1890, Ioan Constantinoviciu a fost ales. Conform
procesului-verbal privind modul de desfășurare a alegerilor întocmit și semnat
de membrii comitetului parohial și preot, alegerile au decurs fără incidente și
Ioan Constantinoviciu este declarat învățător ales. Cu siguranță că la alegere a
fost prezent și protopopul Sebastian Olariu, un susținător al lui
Constantinoviciu, cunoscându-i valoarea și meritele.
Procesul-verbal a fost înaintat Consistoriului pentru întărirea lui
Constantinoviciu ca învățător definitiv.
Dar, imediat după alegere, același comitet parohial și același preot
înaintează „recurs” cerând anularea alegerii pentru că, după încheierea votării,
noul ales a dat de băut alegătorilor.
Cu nr. 341 Şc.ex 1890 dtto 16/28 ianuarie 1891 confirmă alegerea lui
Ioan Constantinoviciu ca învățător definitiv în Bujor, respingând recursul pe
considerentul că autorii recursului, inclusiv preotul, sunt și semnatarii
procesului-verbal că alegerile sunt legale, „recomandând confirmarea celui
ales”. „Iară cele ce se zice că s-ar fi întâmplat după alegere [că alegătorii au
fost duși la birt] nu poate fi considerat mituire, pentru că nu au fost înainte de
alegere. De aceea [chiar] de ar fi adevărate, deşi Consistoriul nu le aprobă,
totuşi nu pot forma motiv de nimicirea alegerii”1210.
Revenind în satul natal, probabil că Ioan Constantinoviciu a ajuns la
concluzia să se resemneze și să se mărginească la munca sa la clasă, în ultimii
săi patru ani de activitate. Se pensionează la sfârșitul anului școlar 1894/1895.
Să precizăm că preotul Iosof era considerat unul dintre cei mai buni
parohi din protopopiatul Făget, că era un bun colaborator al protopopului
Sebastian Olariu, fiind ales în Consiliul de administrație al Băncii „Făgețana”,
al cărei director era chiar protopopul, că avea arhiva parohială pusă la punct și
că, în 1911, a fost distins cu brâu roșu de către episcopul Miron, cu prilejul

1210
Idem, Fond anul 1890, adresa nr. 42 Par.Bujor, inventar nr.5, nr. de înreg. 17/12 ian.
1890 P.F, dosar nr.32 ff.1-2.

664
primei părți a vizitei întreprinse în protopopiatul Făget. Dar, după cum am
relevat deja, suferea de grandomanie, neacceptând în preajma sa colaboratori
care să se afirme și, cu atât mai mult, care să-l eclipseze.
Tendința și dorința preotului de a ocupa și funcția de învățător au fost
prezente în mai multe comune bisericești, mai ales după 1888, odată cu
manifestarea tot mai acută a crizei de învățători în protopopiatul Făget. MCIP
a atenționat Consistoriul diecezan al Caransebeșului în mai multe rânduri că
preotul nu poate fi și învățător în acea localitate, chiar dacă are și pregătire
pedagogică (de învățător). În mod excepțional, preotul poate funcționa și ca
învățător doar câteva luni, de la vacantarea postului și până la ocuparea lui de
către alt învățător. Dar, Consistoriul a încălcat cu bună știință ordinul MCIP,
știind că orice școală confesională închisă din lipsă de învățător mai mult de
două luni de zile, riscă să fie pierdută, devenind comunală. Dacă în 1885 erau
4 preoți care cumulau și postul de învățător, numărul lor a crescut la 7.
Câteva exemple de preoți care au funcționat și ca învățători timp mai
îndelungat după anul 1890 : Virgil Lugojan – Botinești 1910-1916; George
Rebegia – Drinova 1891-1906; Ioan Făraș – Homoșdia 1890-1900, Dimitrie
Mioc – Săceni 1890-18951211.
O situație aparte a avut-o teologul absolut Damaschin Iclozan, fiul
preotului Iosif Iclozan din Băsești/Begheiul Mic. În loc să-l ia capelan, dacă
dorea să-și aibă copilul lângă el, pentru a-l face succesorul său mai târziu,
preotul convinge comitetul parohial ca să-l accepte învățător definitiv, fără a
deschide concurs. Bineînțeles că dorința i-a fost acceptată atât de comitetul
parohial, cât și de protopopul Sebastian Olariu. În felul acesta, Damaschin
Iclozan a funcționat (ilegal) ca învățător între anii 1891-1898, în ciuda
faptului că episcopia, descoperind aranjamentul în 1893, îl admonestează
aspru pe protopop, cerând ca la Băsești să se deschidă imediat concurs pentru
ocuparea postului de învățător1212. Dar, pentru că la concurs nu s-a prezentat
niciun concurent (?), Damaschin a funcționat în continuare ca învățător, până
când trece pe postul de preot.
Din multele exemple care pot fi aduse în acest sens, amintesc
următoarele:
• În 1878, preotul Ioan Bosică administra parohiile Pietroasa și
Crivina, fiind și învățător în ambele comune bisericești. Nimeni nu știe cum a
putut face față atâtor obligații profesionale. În toamna aceluiași an, a fost
introdus ca învățător în Crivina Ioan Dănilă. Peste câteva săptămâni, preotul

1211
APF., Fond anul 1891, adresa nr. 341Şc. ex. 1890 datată 28 ianuarie 1891, nr.de
înreg.145 PF din 21 martie 1891.
1212
Vezi Dările de seamă (Conspectele A,B,C) pe care le întocmea protopopul la sfârșitul
fiecărui an calendaristic și le înainta Consistoriului diecezan.

665
Bosică se simte obligat să anunțe pe protopop că învățătorul din Crivina
„umblă” pentru transformarea școlii confesionale în școală comunală și de
aceea „acest individ este periculos” atât pentru școala din Crivina, cât și
pentru toate școlile [confesionale] învecinate, necesitând „îndepărtarea sa
urgentă de aici”1213. Protopopul informează Consistoriul, iar acesta solicită
protopopului să se deplaseze la Crivina spre a cerceta cazul, spre a afla
adevărul. Rezultatul cercetării a fost înaintat Consistoriului care a
concluzionat: învățătorul este nevinovat; totul a fost o uneltire a preotului
Bosică1214.
• La 12 martie 1896, protopopul Sebastian Olariu introduce pe Trifu
Popovici ca învățător în Luncani, îndepărtând în felul acesta pe preotul local
(de fapt era administrator parohial) Nicolae Barboni, care era în cel de-al
doilea an de funcționare și ca învățător. La nicio săptămână de la instalare,
(adică la 17 martie 1896!) preotul Barboni înștiințează pe protopop că a
constatat la învățător că „portarea morală e departe de dânsul” și, pentru a nu
fi învinuit că nu a denunțat la timp asemenea „portări”, roagă pe protopop ca
„pentru [eventualele] urmări [rele] să fie scutit de responsabilitate”1215. Este
de la sine înțeles că preotul – care locuia în Fărășești – nu avea cum să-și
formeze o astfel de părere rea despre învățător, mai ales că fiind recent stabilit
în Luncani nu avea încă posibilitatea de a-și manifesta viciile (dacă, eventual,
la avea).
• La Coșteiu de Sus era o altă situație. Acolo, ultimele trei decenii ale
secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea au fost
dominate de familia parohilor Sudreșan: Ioan (1869-1904) și fiul său Eugen
(capelan 1902-1904, paroh 1904-1938). Această lungă păstorire le-a permis să
influențeze decisiv întreaga viață spirituală din Coșteiu de Sus, atât cu
urmările sale pozitive, cât și cu cele negative. Școala fiind confesională, se
subînțelege că preotul avea cuvânt de spus în desfășurarea activității ei.
Ceea ce a îngrijorat Consistoriul diecezan al Caransebeșului a fost
marea fluctuație a învățătorilor, fie ei definitivi, fie ei provizorii. Dacă în
primii săi ani de păstorire, Ioan a putut conviețui cu învățătorul Adam Inișca
(1869-1878), urmașii lui Inișca se schimbau aproape în fiecare an, ceea ce a
determinat Consistoriul caransebeșan să solicite protopopului (în 1893) să se
deplaseze la Coștei pentru a anliza împreună cu preotul Sudreșan care sunt

1213
APF., Fond anul 1893, adresa nr. 747Șc.din 16 aprilie 1893 Cons, nr. de înreg. 129 PF
din 1 aprilie 1893.
1214
Idem, Fond anul 1878, adresa nr.16 Par.Pietroasa din 22 aprilie 1878 ‒ inv. nr.5, dosar nr.
69 f.1.
1215
Ibidem, f.2.

666
cauzele acestei mari fluctuații de învățători1216 (care a făcut ca în acel an
[1893] școala să fie închisă, din lipsă de învățător). Nu cunosc concluziile
protopopului și nici pe cele ale Consistoriului, dar situația nu s-a îmbunătățit
cu mult nici după aceea. Abia odată cu venirea învățătorului Ioan Leva
(octombrie 1905) a încetat această fluctuație, el fiind consemnat ca învățător
atât până în 1915, cât timp școala era confesională, cât și după 1915, când
școala devine comunală.
În ciuda acestei continuități a învățătorului, relațiile preotului Eugen
Sudreșan (mascate sub denumirea comitetului parohial) cu cele ale
Consistoriului devin tensionate pe alte considerente, prezentate mai în detaliu
de către Napoleon Ceaușescu, cel care a cercetat temeinic arhiva parohiei1217.
„Frământările – zice Napoleon Ceaușescu – au început în 1906’’, când
Consistoriul diecezan, prin ordinul nr. 3927Șc. din 12 octombrie, „ordonează
înființarea în comună a celui de-al doilea post de învățător, ca urmare a
creșterii numărului de elevi”1218. [Conform reglementărilor în vigoare, unui
post de învățător nu-i pot reveni mai mult de 80 de copii cu vârsta între 6 și 12
ani. Or, la Coștei erau la acea dată mai mult de 80 de copii cu această vârstă,
ceea ce impunea existența a două posturi de învățător]. În răspunsul său,
preotul neagă că ar exista la acea dată mai mult de 80 de copii „obligați de
școală [=de a frecventa cursul de zi] și nu este speranță că nici în viitor să
treacă peste 60” și de aceea sunt suficienți atât o singură sală de clasă cât și un
singur învățător1219.
În 1907, situația se complică și mai mult, după adoptarea de către
Parlamentul maghiar a Articolului de lege (a Legii) Nr. XXVIII, numită și
Legea Apponyi, care ridică statutul învățătorului la cel de funcționar public,
cu toate consecințele sale pozitive și negative. Deși toate prevederile acestei
Legi vor intra în vigoare începând cu data de 1 septembrie 1910, Consistoriul
diecezan (de fapt întreaga intelectualitate românească) s-a mobilizat atât
pentru combaterea acestei Legi, care amenința serios menținerea caracterului
confesional al școlilor poporale, cât și pentru pregătirea din timp a acestor
școli ca să poată face față cât mai bine exigențelor Legii Apponyi. Acesta este
sensul ordinului circular nr. 69P/1907 la care se referă atât comitetul parohial
(recte preotul Eugen Sudreșan), cât și Napoleon Ceaușescu. În răspunsul la
acest ordin, comitetul parohial, după ce își justifică incapacitatea de a mări
salariul învățătorului (la cel puțin 800 coroane pe an) „din nici o parte, fie din
repartiție, fie de la Sf.Biserică, fie din fondul comunal”, continuă: căci în

1216
Idem, Fond anul 1896, adresa nr.10 Par.Luncani, nr.de înreg.108 PF /1896.
1217
Napoleon Ceaușescu, op.cit., vol.III, pp. 322-324.
1218
Ibidem, p.322.
1219
Ibidem, p.323.

667
realitate „și cele 600 de coroane ce le-a avut învățătorul până acum au fost
numai pe hârtie, deoarece în tot anul rămân restanță în salariul învățătorului
300-400 coroane” și, neexistând alte surse care să asigure mărirea salariului,
„atunci pe viitor nici cele 600 de coroane nu le mai putem plăti”1220. În felul
acesta, fără voia comitetului parohial, aflăm cauza reală a fluctuației
învățătorilor: ei niciodată nu primeau salariul ce li se cuvenea de drept (sau pe
care l-au acceptat la angajare, dacă era sub 300 fl. ori 600 cor.).
Deoarece nici edificiul școlar nu corespundea prevederilor Legii
Apponyi, trebuind a fi înălțat altul nou, comitetul parohial decide că „cu finea
anului școlar 1907/8 încetăm a mai susține școala noastră confesională și
cerem statificarea școalei noastre – nicidecum însă școală comunală, deoarece
comuna noastră bisericească, cu comuna politică ieste una, fiind toți locuitorii
comunei noastre de confesiune greco-ortodoxă română…”. „Noi ca şi
confesiune susținătoare de școală până aum suntem gata de a ceda statului
maghiar și edificiul școlar împreună cu o peteziune activă de 1096 cor. şi 86
fl. [corect fil.(eri)], cu care sumă se datorează comuna noastră politică din
anul 1883”. Urmează alte condiții pe care le pune comitetul parohial noii
autorități școlare: „aici în comună să fie pentru toate timpurile învățători de
religiune greco-ortodoxă română, adică de religiunea majorității locuitorilor
comunei noastre [deci nu mai sunt toți ortodocși cum se afirma puțin mai
sus!], [învățătorii] să propună și în limba română, având limba română să fie
și studiul obligat și ajutătoare la propunerea celorlalte obiecte de învățământ și
să prevadă cantoratul în și în afară la biserica noastră greco-ortodoxă
română”1221. Se subînțelege că nici Consistoriul nu putea rămâne indiferent.
Într-o informare trimisă protopopului, preotul Sudreșan afirmă că așteaptă
vizita asesorului consistorial dr. Nicolae Ionescu „care va descinde aici în
cauza școlii”1222.
Câtă naivitate în condițiile de mai sus! Dacă nu membrii comitetului
parohial, cel puțin preotul Eugen Sudreșan ar fi trebuit să știe că școlile
confesionale românești pot deveni comunale, nu de stat și că Statul, nu
comitetul parohial este cel care stabilește condițiile acestei treceri.

1220
Ibidem. Cazul nu este singular. În toamna anului 1894, protopopul, la cererea
Consistoriului, a trebuit să reintroducă în post pe învățătorul provizoriu George Ionescu, care
și-a părăsit postul din Sudriaș întrucât în anul școlar precedent el a fost plătit numai pentru
trei luni și jumătate, atât cât stabilise preotul că i se cuvine pentru munca depusă. Consistoriul
a dispus ca învățătorul Ionescu să fie plătit conform reglementărilor în vigoare.
1221
Ibidem, p.323.
1222
APF., Fond anul 1908, adresele nr. 67 Par.Coștei din 13/26 iunie 1908 și nr.77 Par.Coștei
din 23 iunie/6 iulie 1908. Probabil că cea de-a doua adresă cuprinde rezultatul (concluziile)
vizitei asesorului Ionescu. (Nu am găsit aceste adrese, ci doar înregistrarea numerelor lor).

668
 Nesupunerile față de Consistoriu continuă: în 1909, comitetul parohial
refuză să prevadă în buget sumele de bani necesare susținerii școlii
confesionale, iar în 1910, să înalțe un nou edificiu școlar, așa cum ceruse
inspectorul școlar regesc. Motivul este același: „starea mizeră a locuitorilor,
care au sărăcit fie pentru că unora li s-au vândut averile la licitație, fie din
cauza calamităților naturale”. Concluzia: „și așa aruncul este de 2 coroane la o
coroană împărătească [la fiecare coroană plătită ca impozit de stat], ceea ce
este puțin”1223.
Consecințele acestor atitudini au fost neplăcute pentru preotul
Sudreșanu: în mod cert asesorul consistorial dr. Ionescu a apreciat că preotul
Sudreșanu este principalul vinovat al stării tensionate existente la Coștei, căci
în 1911 preotul apare suspendat din post, în timpul vizitei canonice a
episcopului Miron. În adunarea ce a urmat serviciului divin, a luat cuvântul și
preotul suspendat. Nu cunosc conținutul intervenției, întrucât reporterul nu-l
reproduce1224.
Dacă acestea sunt faptele, nu putem fi de acord cu afirmațiile lui
Napoleon Ceaușescu: „Fiind un naționalist și un luptător neînfricat pentru
realizarea idealurilor românilor, libertate și unitate națională, parohul Eugen
Sudreșanu este suspendat din funcție…”1225. Preotul n-a fost suspendat de
statul maghiar pentru atitudinea sa naționalistă, ci de Consistoriul diecezan al
Caransebeșului pentru că submina școala confesională.
În 1913 (luna februarie), o delegație comunală se deplasează la
Caransebeș pentru a trata chestiunea școalei confesionale. N.Ceaușescu este
confuz în aprecierea rezultatelor convorbirilor „… se pare că [delegația]
obține aprobarea de a prelua școala confesională, nu statul, ci comuna
politică”1226. Afirmația e contrazisă de ordinul circ. nr. 2020 Șc. din 19 aprilie
1913 Cons., nr. de înreg. 336PF, din 3 iunie 1913 în care se precizează clar
că: „Consistoriul respinge și decizia comitetului parohial [din Coștei] de
nesusținere a școlii confesionale în Coștei [acel și arată că mai înainte a fost
respinsă cu același ordin circular cererea comunei parohiale Coșava de a trece
la școală comunală]”.
În mod cert, după ce au revenit la Coștei, membrii delegației au
informat despre rezultatul convorbirilor pe preot și pe membrii comitetului
parohial care n-au participat la convorbirile de la Caransebeș, căci au urmat
alte două decizii de predare a școlii confesionale, una în martie 1913 cu

1223
Napoleon Ceaușescu, op.cit., vol.III, p.323.
1224
Vezi supra, cap. „ Protopopiatul Făget în timpul păstoririi episcopului Miron”,
subcapitolul „Vizita episcopului Miron în protopopiatul Făget, în anul 1911”.
1225
Napoleon Ceaușescu, op.cit., vol.III, p.324.
1226
Ibidem.

669
refuzul Consistoriului de a aproba predarea (cel amintit mai sus) și a doua
(posibil tot în 1913) după aceea, neconsemnată de N. Ceaușescu, dar a cărei
existență o atestă ordinațiunea către protopopul Sebastian Olariu de a cerceta
dacă nu cumva „s-a făcut vreun document clandestin” prin care edificiul școlii
este transcris în Cartea Funduară (Funciară) pe numele comunei politice,
deoarece Consistoriul a primit „hotărârea definitivă a comitetului parohial și a
sinodului parohial de a preda edificiul școlii confesionale comunei
politice”1227.
Finalul tuturor acestor „frământări” a fost unul neprevăzut în
momentul declanșării sale.
1. În această perioadă în Coșteiu de Sus apare cultul baptist în 1910,
îmbrățișat inițial de către cinci familii, la care s-au adăgat, ulterior, și
altele1228;
2. În 1913, Protopopiatul Făgetului emite ordinul circular nr.558 PF.
din 24 septembrie, cu următorul conținut:
„Onorată preoțime parohială!
În urma înaltei ordinațiuni a Venerabilului Consistoriu diecezan cu
dtto [data de] 13 Septembrie a.c. Nro 6241 B.[isericesc] ex 1913 se comunică
On. preoțimi din tractul Făgetului spre sciință că Măritul Consistoriu
Metropolitan în temeiul Sfintelor canoane ale bisericei ortodoxe au judecat pe
inculpatul preot Evgheniu Sudresian [Sudreșan] din Coștei [de Sus] la
destituire necondiționată din oficiu și beneficiu cu valoare [=începând] dela
datul suspendărei lui și se lipsescie de dreptul a mai putea ocupa post
preoțesc și a mai funcționa ca preot în MetropolIa gr.or.rom. (subl.n.).
Făget, în 24 Septembrie 1913 Sebastian Olariu m./p.
protopresbiter”1229

Totuși, se pare că această sancțiune foarte dură nu a fost aplicată sau a

fost anulată datorită izbucnirii Marelui Război, deoarece numele său apare ca
preot în Coștei și după 1913 în Şematismul publicat de Calendarul
Românului, întocmit de Episcopia Caransebeșului, iar ulterior Eugen
Sudreșan ocupă și diverse demnități în cadrul protopopiatului Făget.
3. Singurul beneficiu a fost acela că, după ce școala confesională a
devenit comunală în 1915, comuna politică a înălțat un edificiu școlar cu două
săli de clasă și cu locuință pentru învățător.

1227
APF., Fond anul 1914, ord. nr. 1648Șc.din 18 martie 1918, nr. de înreg. 285PF. din 8
aprilie 1914.
1228
Napoleon Ceaușescu, op.cit., vol.IV, p.182.
1229
Arhiva Parohiei Bătești, Protocolul circularelor al Parohiei Bătești (1886-1937), anul
1913 (pagini nenumerotate). (În continuare A Par.Bătești, Protocolul circ...)

670
 În felul acesta, „preotul Eugen Sudreșan și-a văzut visul împlinit, de a
da comunei un lăcaș de cultură, pe care, cu forțele ei, n-ar fi fost posibil să-l
zidească niciodată. El este și ctitorul bisericii din sat – construită între anii
1905-1907 și sfințită în 1908”.
La acea vreme, școala din Coștei era printre cele mai mari și frumoase
școli sătești. Întreținută și reparată de-a lungul timpului, ea dăinuiește și
astăzi…”1230.
O chestiune pe care n-am întâlnit-o la niciuna din părțile care au
abordat situația școlii confesionale din Coșteiu de Sus a fost suprapunerea
anilor în care se cereau sporuri de bani pentru cel de-al doilea post la învățător
și de majorare a salariului învățătorului cu anii înălțării bisericii. Ca preot,
este explicabil că Eugen Sudreșan a acordat prioritate zidirii bisericii și că
starea economică a credincioșilor nu permitea să finanțeze, la nivelul cerut, și
biserica și școala. Trecută pe plan secund, cu incapacitatea de a asigura sporul
de resurse bănești și cu interpretarea acestei incapacități reale de către
Consistoriul diecezan ca o frondă, s-a ajuns la relații tot mai tensionate, cu
finalul amintit.
Iată cum de la o simplă relație nefirească dintre preot și învățător s-a
ajuns, pe parcursul câtorva ani, la un deznodământ pe care nimeni nu l-a
prevăzut și pe care, probabil, niciuna din părți nu l-a dorit.
Și la Surducu Mic există o situație ciudată, dacă comparăm rapoartele
negative pe care le face preotul Nicolae Brândeu în nume propriu ori al
comitetului parohial, cu privire la comportamentul (considerat
necorespunzător) al învățătorului Trifon Ardeleanu la clasă și în afara ei cu
calificativele „foarte bine” pe care le obține învățătorul la sfârșitul anului
școlar, în urma examenului cu elevii. Mai mult, deși se cere, în numele
comunei bisericești, mutarea învățătorului în altă parte, el este menținut în
continuare învățător la Surduc. Abia în 1919, învățătorul Ardeleanu părăsește
Surducu Mic, din proprie inițiativă. Pe reversul raportului pe care preotul
Brândeu îl înaintează revizorului școlar din Lugoj anunțând plecarea lui
Ardeleanu, preotul informează pe revizor să nu publice concurs pentru
ocuparea postului de învățător devenit liber, pentru că membrii comitetului
parohial au hotărât ca școala confesională să devină școală de stat1231.
În alte localități, părerile preotului și ale comitetului parohial sunt total
diferite de cele ale antistiei comunale cu privire la învățător. Cazul cel mai
concludent este cel de la Pogănești. La 1 septembrie 1905 ajunge aci, ca
învățător provizoriu, Ștefan Țigriș, absolvent al Institutului pedagogic de la
Caransebeș, promoția 1902/1903. Nu trec decât câteva luni că protopopul

1230
Napoleon Ceaușescu, op.cit., vol. III, p.324.
1231
APF., Fond anul 1919, adresa nr.5 Par.Surduc din 4 februarie 1919.

671
Sebastian Olariu primește o reclamație în care „locuitorii din Pogănești” sunt
nemulțumiți de învățătorul lor, întrucât este bețiv, cu comportare imorală și că
nu-și face conștiincios datoria de învățător, din care cauză copiii nu învață
nimic. Protopopul cere lămuriri de la preotul Vasiliu Ionescu. În răspunsul
său, acesta confirmă cele sesizate de locuitori. La rândul său, învățătorul
Țigriș, în loc să dea scrisoarea de mântuire cerută, trimite o adresă oficială,
semnată de primar și notar, în numele întregii antistii comunale, în care
certifică faptul că „din septembrie 1905 și până în prezent, învățătorul Țigriș a
dovedit o moralitate foarte bună și în afară de școală [=de munca la clasă], că
a condus corul (subl.t.) vocal și instrumental (sic!), fiind apt în toate
privințele, deci fiind apt de a ocupa postul de învățător la școala proprie” (cea
din Pogănești). Fiind act oficial, protopopul l-a menținut în continuare în post.
În decembrie 1906, preotul V.Ionescu informează pe protopop că Ștefan
Țigriș a abandonat postul de învățător, plecând din Pogănești. Roagă pe
protopop să numească de urgență un învățător suplent1232.
Un caz oarecum asemănător s-a petrecut în satul vecin Bârna. La
sesizarea preotului (care e același Vasiliu Ionescu) că învățătorul provizoriu
Romulus Ioanoviciu [anul școlar 1905/1906] a lipsit timp îndelungat din
comună și de aceea „nu a purtat nici învățământ, nici agendele cantorale”,
Consistoriul decide (la 1 octombrie 1906) destituirea învățătorului Ioanoviciu,
numind în locul lui pe Dimitrie Valușescu. Când s-a prezentat acesta la post,
Romulus Ioanoviciu a refuzat să părăsească locuința și postul până nu i se
asigură alt post de învățător provizoriu. A urmat o stare tensionată timp de
câteva zile. În final, când a constatat că „și poporul a declarat că nu-l voiește
pe noul învățător”, ci pe Romulus Ioanoviciu, „acesta [D.Valușescu] a plecat
acasă”1233.
c) Relaţia învăţător-antistia comunală
Şi această relaţie cuprinde mai multe forme, ea nereducându-se la
obligaţiile primarului de a asigura prezenţa la cursul de zi a tuturor celor
obligaţi, prin convingerea ori constrângerea părinţilor care nu-şi trimit copiii
la şcoală să renunţe la acest obicei.
Să amintim doar faptul că tot antistia comunală este cea care trebuie
să asigure salariul învăţătorului la nivelul prevăzut de legislaţia şcolară,
contribuţia la fondul de pensii pentru învăţător, asigurarea condiţiilor
materiale pentru buna desfăşurare a învăţământului ş.a..
Dar, totodată, nu putem ocoli nici concepţia greşită a multor învăţători
că problema absenţei de la lecţii a unor elevi nu îi priveşte şi pe ei ‒ şi ca

1232
Ibidem , anul 1906, inventar nr.5, dosar nr.131 ff.1-4, (nr.70 Par. Pogănești din 4
decembrie 1906).
1233
Ibidem, adresa nr. 31 Par. Bârna din 5 octombrie 1906, inv. nr. 5, dosar nr. 99 ff.1-2.

672
atare să-şi autoanalizeze munca didactică spre a constata dacă nu cumva se
fac şi ei vinovaţi, cel puţin în parte, de această neparticipare – ea,
încheindu-se odată cu întocmirea listei cu numele elevilor absenţi în luna
precedentă şi înaintarea ei antistiei comunale.
Această concepţie greşită reiese din aproape toate sesizările către
protopop ori Consistoriul diecezan, când doreau sau trebuiau să justifice
numărul mare de elevi absenţi.
În anul 1895, preotul Ioan Balint, care cumula şi postul de învăţător în
Povergina, fiind absolvent de institut pedagogic, trimite o informare
protopopului, anunţându-l că, din 5 şi până în 12 aprilie (când întocmeşte
sesizarea), „niciun prunc nu a venit la şcoală”. Fără a se strădui să afle care
sunt motivele/cauzele acestei situaţii anormale, el se plânge că „în repetate
rânduri” a cerut ajutorul judelui comunal, „atât verbal, cât şi scripturistic”, dar
acesta nu a întreprins nimic pentru a obliga părinţii să-şi trimită copiii la
şcoală1234.
Şi învăţătorul Damian Neagoe din Homojdia-Coşeviţa procedează la
fel. În „arătarea” sa către protopop, el scrie următoarele:
„Vă aduc la cunoştinţă că de lunea ce vine, adecă din 30/III 1908, dacă
nu se vor sili copiii să cerceteze prelegerea, voi fi silit a sista prelegerea din
cauză că nu vin la şcoală mai mult de 1,2,3, da [=dacă vin] 4 elevi atunci sunt
mulţi. La absențele (sic!) noastre nu se uită nime. Până acuma sunt arătate de
10-11 ori, dar Dl. Chinez se râde când le primeşte [listele cu elevii
absenţi]”1235.
Conform antipatiei pe care o are faţă de învăţătorul Trifon Ardeleanu,
de la alegerea/numirea sa ca învăţător definitiv în Surducu Mic, preotul
Nicolae Brândeu, în calitatea sa de director şcolar local, informează pe
protopop în ianuarie 1907 că, în acest sat, „cauza cercetării şcolii d-aici lasă
mult de dorit. Copiii vin neregulat la şcoală. Învăţătorul însă tace şi prezintă
neregulat conspectele de absenţele şcolare ordinate”1236. Adevărul pare să-l
spună preotul în februarie 1907 când afirmă că notarul comunal refuză
conspectele învăţătorului, dacă lipseşte procesul-verbal al comitetului parohial
că a analizat problema, menţionând măsurile propuse. Dar, continuă preotul,
întrucât membrii comitetului parohial se întrunesc cu greutate, conspectele
învăţătorului rămân fără efect1237.
Oprim aici lista exemplelor, deşi ea este mult mai lungă, pentru a
încerca să răspundem la întrebările: Să fie majoritatea primarilor/juzilor atât

1234
Ibidem , Fond anul 1895, nr. de înreg. 141 PF/1895.
1235
Ibidem , Fond anul 1908, inv. nr. 5, dosar nr. 189 f.2.
1236
Ibidem, Fond anul 1907, nr.15 Par.Surduc/1907.
1237
Ibidem, adresa nr. 7 Par.Surduc din 27 feb.1907, inv. nr. 5, dosar nr. 135 f.1.

673
de indiferenţi faţă de problema absenţei elevilor, în ciuda insistenţei
învăţătorilor? Dacă răspunsul este afirmativ, urmează alta: există vreo
explicaţie a aceste nepăsări/pasivităţi a primarilor?
În ce mă priveşte, eu cred că nu este vorba de o nepăsare crasă, ci de
una calculată, dacă ea există cu adevărat.
După cum am amintit de mai multe ori, majoritatea absolută a
localităţilor din protopopiatul Făget au fost – şi continuă să fie – localităţi
mici, cu număr redus de case, de familii şi de locuitori. Într-un astfel de
context de viaţă socială, toţi sătenii nu numai că se cunosc unii pe alţii, dar
sunt şi vecini, prieteni sau rude. Această stare de fapt în mod cert şi obiectiv îl
face pe primar să acţioneze cu prudenţă, când e vorba de a aplica vreo
sancţiune sau să-şi asume întreaga responsabilitate a pasivităţii preferabilă
(pentru el) înrăutăţirii relaţiilor cu tot satul ori cu o mare parte din el.
Dacă preotul (mai ales în cazul că este şi învăţător) ar fi încercat (în
sinea sa) să găsească o explicaţie a „nepăsării” judelui faţă de problema
şcolarizării tuturor pruncilor, atunci şi el, preotul, ar fi trebuit să îşi folosească
autoritatea necesară pe care o are asupra credincioşilor, îndemnându-i să-şi
trimită regulat copiii la şcoală, aşa cum, de altfel, a cerut şi Consiliul
diecezan, în mai multe rânduri.
d). Relaţiile învăţător-părinţii şcolarilor
În niciunul din materialele locale consultate nu am întâlnit nicio
consemnare a vreunei vizite a învăţătorului făcută familiilor şcolarilor săi, fie
pentru a le cunoaşte mai bine condiţiile de viaţă (şi de studiu acasă), fie pentru
a încerca să convingă pe părinţi că, dacă doresc un viitor mai bun copiilor lor,
acesta se poate asigura numai frecventând copiii, cu regularitate, şcoala. Nici
despre şedinţele cu părinţii la şcoală nu am cunoştinţă. Probabil aceste două
mijloace de legătură dintre învăţător şi familie sunt o inovaţie a pedagogiei
după 1924. Dar, şi fără impuls extern, învăţătorul trebuia să simtă necesitatea
stabilirii unor legături cu părinţii şcolarilor săi. Probabil că ele au existat în
întâlnirile ocazionale.
Experienţa unor şcoli, precum au fost cele din Sinteşti, Făget şi, cu
deosebire, din Curtea (ale căror rezultate le cunosc mai bine) dovedeşte că,
mai mult decât munca de lămurire verbală ori de pedepsire a părinţilor care nu
îşi trimit copiii la şcoală, aşa numita activitate extraşcolară – caracterizată prin
serbările şcolare şi prin excursiile (ieşirile în mijlocul naturii devenite
obligatorii prin aşa numitele majalis sau junialis [erau programate a se
organiza în luna mai sau iunie] pentru a cunoaşte „pe viu” diverse specii de
plante şi păsări din mediul ambiant) pregătite şi organizate de de învăţători cu
toţi elevii – a fost mult mai eficientă. Dar, pentru ca această activitate să
existe şi să aibă efectul amintit, se cereau anumite condiţii: învăţătorul să aibă
stabilitate (să fie definitiv) şi continuitate în muncă, să iubească această

674
activitate suplimentară, desfăşurată în afara orelor de curs, şi, mai ales, să
atragă în ea pe toţi şcolarii, atât sub forma unor forme colective (cor, dansuri,
scenete), cât şi individuale (recitări, solo voce sau cântec dintr-un instrument
muzical), pentru că fiecare părinte dorea să-şi vadă copilul etalându-şi
calităţile proprii. Aceste serbări au devenit îndemn pentru părinţii care
subapreciaseră importanţa şcolii, ca să-şi trimită şi ei copiii la şcoală.
Învăţătorul Ioan S. Caba aminteşte în autobiografia sa că, la instalarea sa ca
învăţător în Curtea, nicio faţă – nici măcar cea a preotului local – nu a
frecventat şcoala poporală. Prin aceste serbări şcolare, în care fetele au fost
partenere de dans băieţilor în jocurile-perechi, n-a mai fost nevoie de stăruinţă
din partea sa spre a convinge pe părinţii fetelor să le trimită la şcoală. Dar, pe
lângă continuitate în post ca învăţător şi sârguinţă în munca şcolară şi
extraşcolară, mai era nevoie şi de buna sa colaborare cu preotul care nu
trebuia să vadă într-un astfel de învăţător un adversar al prestigiului său, ci un
subaltern care îşi face pe deplin datoria, mai ales dacă are şi cor bisericesc,
şcolar ori de adulţi.
e) Relațiile învățător-comunitate sătească
Aceste relații depășesc problematica frecvenței elevilor, întrucât nu
exista familie care să aibă în permanență copii de vârstă școlară, dar ele
vizează cu precădere modul în care comportamentul și activitatea
învățătorului sunt receptate de către toți sătenii care îi asigură salariul ori care
îi vin în ajutor, la nevoie. Am dat mai sus exemplul comunității sătești din
Bârna, care își apărase (pe drept ori pe nedrept, nu se poate afirma) pe
învățătorul Romulus Ioanoviciu, când acesta urma să fie înlocuit cu
nou-numitul Dimitrie Valușescu, la intervenția (intrigile?) preotului Vasiliu
Ionescu.
Exemplele care urmează dovedesc un alt aspect (neplăcut) al modului
în care susținătorii materiali ai învățământului apreciază activitatea
învățătorului: refuză să plătească pe învățător (cel mai adesea,
provizoriu/suplinitor), pe considerentul că „nu le-a făcut niciun serviciu”,
adică pentru că nu le-a instruit copiii, ori mergând până la a-l obliga să
părăsească localitatea.
În ianuarie 1912, izbucnește un conflict între locuitorii din Drăgsinești
și fostul lor învățător Iuliu Lorințiu. Datorită situației tensionate din acel an –
inspectorul școlar regesc a cerut ca în locul școlii comune (al învățământului
comun) de până atunci, să se înființeze câte o școală separată atât în
Drăgsinești, cât și în Mâtnic(u) Mic, ceea ce însemna ca fiecare localitate să-și
aibă învățător al cărui salar să-l suporte singură, nu în comun, ca până atunci.
În acest context, pretenția învățătorului Lorințiu (care a demisionat la 31
decembrie 1911) de a i se achita restanța de 42 cor. și 48 fil. cuvenită pe
perioada 21 noiembrie–31 decembrie 1911, i-a îndârjit pe locuitorii

675
Drăgsineștiului, refuzând achitarea sumei reclamate „pe motiv că învățătorul
nu le-a făcut nici un serviciu1238, adică nu le-a instruit copiii. Anticipând, să
precizăm că cererea inspectorului școlar regesc a grăbit trecerea școlilor
confesionale din Mâtnic (1913) și Drăgsinești (1914) la școli comunale.
La Săceni (1877) și la Bujor/Traian Vuia (1878) comitetele parohiale,
cu acordul întregii comunități, au hotărât diminuarea salariului învățătorului
sub 300 fl. la cât fusese stabilit la Bujor și sub 200 fl. la Săceni, pe
considerentul că locuitorii nu puteau asigura salariul la acest nivel, dar și
pentru că nu merită asemenea salariu pentru munca prestată. Consistoriul
obligă pe protopop să lămurească poporul din Bujor că o astfel de diminuare
nu permite legea1239. În ce privește Săceni-ul, Consistoriul a acceptat să
acorde „deocamdată” un ajutor de 40 fl., în 1877.
În 1878, 67 de locuitori din Pogănești se adresează, în numele întregii
comunități, Consistoriului diecezan cu rugămintea de a-l destitui din post pe
învățătorul Ioan Marincu, căci, în cei trei ani de când le este învățător, a
distrus moșia bisericii (plantația de vreo 50 pruni și un cireș mare), promițînd
că va despăgubi comuna bisericească cu 14 fl.v.a. și că va plăti alți 18 fl.v.a.
pentru alte pagube pricinuite, dar n-a plătit nimic. De aceea ei sunt ferm
hotărâți să nu mai primească în comuna lor pe acest „tată [al] mincinoșilor”.
În 1883, comuna bisericească din Povergina refuză să plătească o parte
din salariul cuvenit învățătorului Nicolau Martinoviciu pe considerentul că
elevii n-au dovedit „niciun spor la învățătură”. (De altfel învățătorul și primise
calificativul „foarte slab”, dovadă clară că „n-au avut spor la învățătură”
școlarii săi).
Exemplele de mai sus nu reprezintă nici măcar a treia parte din cele
consemnate în protocoalele parohiilor și în documentele de arhivă pe care le-
am consultat (și acestea, puține, față de numărul parohiilor). De aceea ele sunt
doar ilustrative pentru fiecare caz în parte.
În afara acestor factori locali care au influențat frecvența și, implicit,
performanțele la învățătură ale elevilor, au existat și doi factori obiectivi
principali cu caracter general care au influențat frecvența și știința de carte.
Este vorba de criza învățătorilor (lipsa unui număr tot mai mare de
învățători în protopopiatul Făget, din care cauză școlile au stat închise) și
acțiunuile Statului maghiar, care, prin consecințele sale, a provocat mari
perturbări în buna desfășurare a învățământului confesional, fie intenționat, fie
nepremeditat.

1238
Ibidem, Fond anul 1912, nr.9 Par.Drăgsinești/1912.
1239
Este vorba de Legea Nr.38/1868 paragraful 144 și de regulamentul de organizare
provizorie a învățământului confesional poporal, paragraful 77, aprobat de Consiliul Național
Bisericesc în 1870.

676
 Deși acești doi factori au interacționat, îi vom prezenta separat, pentru
o mai clară percepere a modului în care fiecare a acționat și ce urmări a avut.
De asemenea, pentru că fiecare dintre ei a avut ori va avea o tratare mai
amplă, aici doar îi vom enumera și ilustra prin câteva exemple, pentru a ne da
seama de modul în care ei au influențat negativ frecvența elevilor și, pe plan
mai general, știința de carte.
Criza învățătorilor
Criza învățătorilor, adica lipsa tot mai acută de învățători calificați
necesari bunei funcționări a învățământului poporal/elementar confesional,
este un fenomen social-istoric cu cauze, mod de manifestare și urmări mult
mai complex decât apare la prima vedere și a reduce această criză exclusiv la
acțiunea subversivă a statului maghiar în dorința de a submina existența
învățământului elementar este o abordare nerealistă.
Nerealistă, în primul rând, deoarece schimbările social-economice din
secolul al XIX-lea, care au dus la desființarea relațiilor feudale în Banat și
Ungaria și la întărirea continuă a relațiilor capitaliste, cu alte exigențe în
formarea mentalității și pregătirii profesionale a școlarilor, au impus noi
criterii de admitere în preparandii și de pregătire a viitorilor învățători.
Înainte de anul 1800, tânărul devenea învățător calificat după o sumară
examinare în scris-citit și în cunoștințe de religie de către episcop sau după
absolvirea unui curs de două luni, după anul 1812, an în care s-a înființat
preparandia românească la Arad, pregătirea sa s-a prelungit de la 15 luni (la
început) la 2 ani, ulterior la 3 ani, iar după 1900 – la 4 ani. Ne putem imagina
câți învățători ar fi putut apărea în plus (dacă ar fi existat candidați în număr
suficient) în cazul în care și până după 1900 durata cursului ar fi fost tot de 15
luni.
Exigențele în pregătirea viitorilor învățători au crescut pentru că și
sarcinile lor didactice au devenit altele. Dacă până la reforma învățământului
din Ungaria de la 1868 (prin Legea Nr.38/1868) învățătorul muncea în cei
șase ani de la cursul de zi cu elevii numiți începători, silabitori și cititori (mai
ales din Ceaslov), după 1868, în cele şase clase introduse prin Legea amintită,
adică tot în cei șase ani, el trebuia să se asigure că elevii și-au însușit și
cunoștințe de istorie și geografie, de fizică și de chimie, de botanică și
zoologie, de organizarea politică a statului și, îndeosebi, de cunoașterea limbii
maghiare.
Ca să poată realiza cu succes aceste îndatoriri, nici pregătirea
elementară (cele șase clase) nu mai era suficientă pentru a deveni
preparandist: i se cerea să aibă și câteva clase de școală medie, apoi gimnaziul
inferior (patru clase) și, în cele din urmă, gimnaziul întreg (opt clase).
Dar, o dată ajuns cu gimnaziul terminat, pentru tânăr s-au deschis mai
multe posibilități de a-și realiza viitoarea profesiune: se putea înscrie la

677
institutul pedagogic pentru a deveni învățător; putea urma institutul teologic
pentru a deveni preot; se putea înscrie la facultatea de drept, de inginerie, de
medicină etc. Va mai dori să devină învățător și să fie la cheremul comunității
parohiale în a-și încasa salariul cuvenit, când putea să se facă preot ori, și mai
bine, avocat, meserie și bănoasă și liberală, căci își fixa programul și volumul
de muncă după cum dorea? Răspunsul nu este greu de dat. De aceea vom
constata că numărul „dinastiilor de preoți” era pe cale de dispariție, deoarece
nici preoții nu mai doreau să-și vadă fiul teolog absolut pentru a-l aduce
capelan pe lângă el spre a-i lăsa parohia moștenire, ci îl va orienta (sau îi va
permite să se orienteze) către alte profesiuni.
Întrebare: era pregătită etnia românească ortodoxă (ce ne interesează
pe noi) pentru a face față cu succes acestui șoc real? Răspunsul este unul
singur: categoric „Nu”. „Nu”, pentru că numărul copiilor de români care au
terminat cu succes școala elementară și care au urmat gimnaziul era foarte
mic. Or, fără gimnaziu, tânărului îi erau închise toate căile pentru a deveni
„domn”; „Nu”, pentru că, deși ortodocșii erau cei mai numeroși în Ungaria, ei
aveau cel mai mic număr de gimnazii: unul complet (și cu gimnaziu superior)
la Brașov și unul la Brad, care era gimnaziu inferior. De aceea mulți din cei
care doreau să facă și gimnaziul de limba română se orientau spre gimnaziile
greco-catolicilor, mai ales spre cele de la Blaj și de la Beiuș. Ceilalți
frecventau gimnaziile cu limba de predare maghiară (în special care doreau să
urmeze alte facultăți decât institutul teologic sau cel pedagogic). În sfârșit,
„Nu”, pentru că înșiși episcopii subminau propriul lor institut pedagogic.
Instrucțiunile MCIP cereau candidaților pentru institutul teologic să aibă
gimnaziul complet (cu sau fără bacalaureat). Și, cum nu-l aveau în număr
suficient au considerat preparandia/institutul pedagogic ca școală medie și-i
îndemnau pe pedagogii absoluți (pe absolvenții acestei forme de învățământ)
să urmeze și Teologia, căci, în felul acesta, ei pot funcționa și ca preoți și ca
învățători. Numai că același MCIP a interzis acest cumul de funcții,
acceptându-l temporar, până la ocuparea postului de către un învățător
calificat, dar nu mai mult de un an de zile școlar.
Așa cum a menționat MCIP în 1887, în Raportul său general despre
starea învățământului din Ungaria în anii 1885 și 1886, criza învățătorilor au
provocat-o conducătorii Bisericii ortodoxe (română și sârbă) și prin aceea că
nu au înființat și preparandii (școli pedagogice) și pentru fete, dacă nu doreau
să aibă clase de fete în cadrul institutelor lor pedagogice. Or, în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea și după 1900 numărul fetelor care au
frecventat școala elementară a devenit tot mai mare așa încât, de la cerința de
a fi așezate în rânduri separate de băieți în aceeași sală de clasă, s-a simțit
nevoia de a se înființa clase separate de fete. Și, cum nu existau învățătoare, și
aceste clase au fost conduse de învățători. E drept, pe la 1900, s-a creat

678
 posibilitatea ca și fetele să poată deveni învățătoare, pregătindu-se „în
privat/particular” și prezentându-se numai la examen, iar în 1914, când la
Lugoj, greco-catolicii au deschis școala de învățătoare, au fost admise și
câteva fete de confesiune ortodoxă, întreținute fie de părinți, fie de episcopia
caransebeșană, prin burse. Era o soluție ale cărei urmări benefice nu s-au
putut constata datorită evenimentelor (Marele Război, Marea Unire...). Să
adăugăm, ca fapt ilustrativ, că, înainte de 1918, în protopopiatul Făget a
funcționat, câțiva ani, o singură femeie, soție de preot, și aceea în curs de
calificare.
Cele de mai sus sunt doar câteva din aspectele prin care societatea
românească însăși a contribuit la criza învățătorilor.

Frecvența elevilor în 1791

Prima evidență completă a elevilor între 6 și 12 ani obligați să frecventeze
cursul de zi și care a fost frecvența lor reală, pe sexe (Băieți/Fete) este
Conscripția întocmită în 1791 de către Administrația Comitatului Caraș pentru
toate școlile cu filiile lor existente pe întregul cuprins al comitatului.
Conscripția cuprinde și alte informații, dar am extras din ea numai pe cele
referitoare la frecvența elevilor. (Vezi Anexa Nr.2)
La acea data, din actualul protopopiat al Făgetului, pe tot cuprinsul
comitatului Caraș făceau parte 29 de localități cu școală proprie. Dintre
acestea, 21 aveau școală-materă/mama cu 30 de filii în total.

Tabel Nr. 21 - Frecvența elevilor la cursul de zi în 1791

Nr. Numărul pruncilor Total

crt. Obligați să Care frecventează școala frecvența în
Localitatea Filii frecventeze %
cu școală școala
B F Băieți Fete

Nr % Nr. %

1 2 3 4a 4b 5a 5 6a 6aa 7
1 Bujoru Săceni 50 25 39 78,0 0 52,0
(Traian
Vuia)
2 Bichigi 26 16 17 65,4 0 40,4
3 Bătești 20 14 12 60,0 0 35,3
4 Brănești Jupânești și 81 51 30 37,0 0 22,7
Baloșești
5 Bucovăț 35 23 25 71,4 0 43,1
6 Bunea Pădurani 35 9 17 48,5 0 38,6
(Mare)
7 Bărna Sărăzani 30 21 12 40,6 0 23,5

679
 8 Dubești 33 10 18 54,5 0 41,8
9 Drăxinești Mătnic (Mic) 36 12 26 72,2 0 54,1
10 Drinova Jurești și Botești 84 52 15 17,8 8 9,5 16,9
11 Făget Băsești/Be- 100 50 32 32,0 0 21,3
gheiu Mic și
Povergina
12 Furdia/Fărd Hauzești 25 40 22 88,0 0 33,8
ea
13 Goizești Tomești și 33 15 21 63,6 0 43,7
Fărărșești
14 Crivina Petroasa și 70 50 20 35,0 0 16,6
Poieni
15 Curtea 150 48 52 34,6 0 26,2
16 Coșava Homoșdia 35 11 27 77,1 0 58,6
17 Coștei (de Nemeșești și 48 20 15 31,2 0 22,1
Sus) Coșevița
18 Cliciova Nevrincea 79 34 15 18,9 0 13,2
19 Cladova Cutina 54 30 12 22,2 0 14,3
20 Luncani 20 9 10 50,0 0 34,5
21 Leucușești Remetea 50 17 15 30,0 0 22,4
(Lunca)
22 Margina Zorani 38 19 31 81,8 11 35,5 73,7
23 Pogănești 28 17 12 42,0 0 26,0
24 Răchita Mănăștur 75 35 51 68,0 0 46,3
25 Sudriaș Jupani și Susani 81 39 44 54,3 0 36,6
26 Surducu 49 16 14 28,4 0 21,5
(Mic)
27 Temerești 50 36 16 44,4 5 31,2 24,4
28 Topla Ierșnic și Ohaba 27 26 20 74,3 0 37,7
(Română)
Lungă
29 Zolt Gladna 70 15 36 51,4 0 42,2
(Română)

Sursa “Foaia Diecezană”, an.XXIX, 1914, numerele 45, 46, 48, 49, 50; an. XXX, 1915 nr.1.
,,Consignatio scholarum graeci ritus non uniti nationalium per gremium Cottus [= Comitatus]
Krasoviensis introductarum 1791 (selectiv), coloanele 1, 2, 3, 8a, 8b, 9a, 9b.
Desigur, Administrația comitatului a centralizat și reprodus datele
primite de la administrația locală (antistia comunală), fără a le mai analiza
sau/și verifica cât de mult corespund ele cu realitatea.
O primă impresie generală frapantă este numărul redus al fetelor
comparativ cu cel al băieților, ce poate duce la concluzia (confirmată ulterior)
că aceste date nu sunt reale. Consider că intenția celor care au furnizat datele
era de a diminua numărul neșcolarizaților, căci în 26 din cele 29 localități cu
școală nicio fată nu a fost cuprinsă efectiv în învățământul primar/poporal,
nici măcar la Făget, Curtea, Cliciova, Fârdea și altele considerate a avea
oameni cu nivel cultural mai înalt, dar și cu efective școlare mai mari.
În al doilea rând, în secolul al XVIII-lea, cuplurile fertile încă nu au
început să-și controleze și să-și reglementeze numărul nașterilor, dar, în ciuda

680
mortalității infantile ridicate, în câteva localități numărul celor obligați să
frecventeze școala pare mic, întrucât este vorba de șase serii de copii, născuți
în șase ani calendaristici consecutiv/diferiți.
Lăsând la o parte aceste rezerve (și altele nemenționate) să analizăm
frecvența/prezența la școală a celor socotiți școlari. Pentru o mai ușoară
surprindere (exprimare) a mărimii frecvenței am introdus și exprimarea ei ca
un raport procentual între cei prezenți și totalul celor care trebuiau să
participle la cursuri, apoi am grupat aceste procente pe decade, rezultatul fiind
următorul (la băieți).
Între10,1 și 20,0 la sută: Drinova cu filiile Jurești și Bătești 17,8;
Cliciova cu filia Nevrincea 18,9. Total 2 școli.
Între 20,1, și 30,0 la sută: Cladova cu filia Cutina 22,2; Surducu Mic
28,4; Leucușești cu filia Remetea (Lunca) 30,0. Total 3 școli.
Între 30,1 și 40,0 la sută: Brănești cu filiile Jupânești și Baloșești
37,0; Făget cu filiile Băsești (Begheiu Mic) și Povergina 32,0; Crivina cu
filiile Petroasa și Poieni 35,0; Curtea 34,6; Coștei (de Sus) cu filiile Nemeșești
și Coșevița 31,2. Total 5 școli.
Între 40,1 și 50,0 la sută: Bunea (Mare) cu filia Pădurani 48,5; Bârna
cu filia Sărăzani 40,6; Luncani 50,0; Pogănești 42,0; Temerești 44,4. Total 5
școli.
Între 50,1 și 60,0 la sută: Bătești 60,0; Dubești 54,5; Sudriaș cu filiile
Jupani și Susani 54,3; Zolt cu filia Gladna (Română) 51,4. Total 4 școli.
Între 60,1 și 70,0 la sută: Bichigi 65,4; Goizești cu filiile Tomești și
Fărășești 63,6; Răchita cu filia Mănăștur 68,0. Total 3 școli.
Între 70,1 și 80,0 la sută: Bujoru (Traian Vuia) cu filia Săceni 78,0;
Bucovăț 71,4; Drăxinești cu filia Mutnic (Mic) 72,2; Coșava cu filia
Homoșdia 77,1; Topla cu filiile Ierșnic și Ohaba (Română/Lungă) 74,3. Total
5 școli.
Între 80,1 și 90,0 la sută: Furdia/Fărdea cu filia Hauzești 88,0;
Margina cu filia Zorani 81,8. Total 2 școli.
Cele trei școli care figurează cu fete școlarizate se clasifică astfel:
Drinova cu filiile Jurești și Botești 9,5%; Margina cu filia Zorani 35,5% și
Temerești cu 31,2%.
În sfârșit, să urmărim clasificarea școlilor în funcție de frecvența totală
a pruncilor de ambele sexe, întrucât ea ne apropie mai mult de adevăr.
Se mențin în același interval (primul procentaj este al băieților, al
doilea, al băieților și fetelor, deci per total frecvență): Drinova cu filiile Jurești
și Botești 17,8 – 16,9; Cliciova cu filia Nevrincea 18,9 – 13,2; Leucușești cu
filia Remetea (Lunca) 30,0 – 22,4; Surducu (Mic) 28,4 – 21,5. Total 4 școli.
Cele mai mari decalări (diferențe) le întâlnim la: Bucovăț 71,4 –
43,1 (peste 20%); Topla cu filiile Ierșnic și Ohaba [Română/Lungă] 74,3 –

681
37,4 (peste 30%) și Furdia/Fărdea cu filia Hauzești 88,0 – 33,8 (peste 40%).
Total 3 școli.
La toate celelalte 22 de școli decăderea este cu peste 10% (Ele apar în
două decade consecutive).
Concluzie: deplină încredere putem acorda școlilor care se mențin în
același interval, cu valori cât mai mici și cea mai mică încredere merită școlile
la care diferențele sunt foarte mari și la cele care înregistrează diferență de
peste 10 puncte procentuale, dar cu valori mari ale frecvenței.
Falsitatea multor date poate fi ușor descoperită dacă le raportăm la
starea în care se află edificiul școlar în anul 1791 (coloanele 10 și 11 din
Conscripție). Ne putem întreba: cum putea școlariza Fărdea pe cei 22 de băieți
(din totalul de 25) când nu exista edificiu școlar (citim ,,In nullo” în col. 10) și
nici nu se menționează organizarea cursurilor în altă parte, ca, de pildă, la
Făget (col. 11)? Fără clădire școlară și fără precizarea că se desfășoară
învățământ în altă parte figurează și Coșava (77,1% băieți școlarizați);
Margina (cu 81,8% băieți și 35,5% fete), Răchita (cu 68% băieți), Topla (cu
cei 74,3% băieți frecvenți) și exemplele pot continua.
Dacă vom compara frecvența din 1791 cu cea de după 1900 vom
constata un regres al ei la multe școli, în ciuda faptului că după 1900, atât
autoritățile bisericești cât și inspectorii școlari regești făceau tot felul de
presiuni asupra părinților care nu-și trimiteau copiii la școală (recurgându-se
chiar la amenzi) ca să-i școlarizeze, precum și asupra comunităților locale în
ansamblul lor, ca să construiască o nouă școală, cea existentă devenind
necorespunzătoare.
Desigur, ‒ dacă n-ar fi stat la bază dorința de a cunoaște realitatea,
adevărul ‒, puteam trece cu vederea peste marile falsuri făcute de către cei
care au furnizat informațiile cerute de către Ministerul Luminării (al
Învățământului), legănându-ne cu iluzia că în protopopiatul Făgetului, cu
mici excepții (care au trimis date exacte sau aproape de realitate), frecvența
școlară a băieților era foarte bună, marea neîmplinire fiind neșcolarizarea
fetelor.
Pe lângă datele/exemplele deja amintite, omitem multe altele care pot
fi aduse, pentru a releva câteva din nemulţumirile forurilor de conducere
privind slaba frecventare a cursurilor de către cei obligaţi să cerceteze şcoala,
precum şi câteva date cu caracter sintetic, deci date statistice.
Frecvenţa elevilor. Exemple
• În sesizarea sa, datată 31 martie 1878 Nr. 7280, MCIP reaminteşte
Consistoriului diecezan că, în conformitate cu paragrafele (articolele) 48, 49,
50 din Articolul de lege (Legea) Nr. 38/1848 toţi tinerii cu vârstă între 6 şi 15
ani împliniţi sunt obligaţi a frecventa şcoala (sub cele două forme ale ei: curs
de zi şi curs de repetiţie). Se subînţelege că acelaşi lucru îl face Consistoriul în

682
adresa sa către protopopi, solicitându-i să urmărească cu toţii responsabilitatea
ca „în fiecare sâmbătă învăţătorii să facă arătare la preşedintele comitetului
parohial despre absenţele nescuzate ale pruncilor de la şcoală” ca acesta – pe
lângă măsurile (de lămurire a părinţilor recalcitranţi) – să facă cunoscută
primarului aceeaşi arătare, pentru a pedepsi pe părinţii copiilor nefrecvenţi.
(De fapt indicaţia amintită este o repetare a celei date anterior, prin ord. circ.
nr. 390Şc./18 nov. 1876)1240.
• În 1880, Consistoriul îşi exprimă din nou nemulţumirea, printr-o
adresă către protopop, gest ce poate fi interpretat că numai în protopopiatul
Făget situaţia frecvenţei şcolare este nesatisfăcătoare: „ cercetarea şcoalei
noastre (confesionale) din partea tinerimei îndatorate şi harnice
[=apte/corespunzătoare] de şcoală de ambe sexe, după cum arată conspectele
anuale, este cu mult mai slabă decât (sic!) se corespunde justelor dorinţe şi
recerinţelor legale, căci în multe comune cercetează şcoala abia a treia parte
din numărul pruncilor îndatoraţi şi numai în foarte puţine [comune] două
treimi, aşa încât peste tot [=în total/per ansamblu] luând [făcând media] abia
jumătate din pruncii de şcoală se bucură de binefacerile instrucţiunei; fireşte
că nici aceştia în măsura cuviincioasă, pentru că nici aceştia nu cercetează
şcoala regulat. Însă ce se atinge [cu privire la] de fete, acestea sau nu umblă
deloc (sic!) sau dacă umblă, acestea sunt de tot puţine”. Deşi îi este adresată
numai lui, protopopul consideră bine-venită cunoaşterea conţinutului ei de
către toţi preoţii şi învăţătorii şi o difuzează sub formă de ord. circ1241.
• Aceeaşi nemulţumire şi în termeni asemănători îşi exprimă
nemulţumirea şi în anul 18821242, precum şi în anii următori Consistoriul, de
fapt, episcopul Ioan Popasu şi de aceea nu o mai reproducem.
Să urmărim datele statistice din Rapoartele Conspectelor A, B. pe anii
1907/1908, 1911/1912 şi 1916/1917:
În anul şcolar 1907/1908 situaţia este următoarea (B=Băieţi/prunci,
F=Fete, T=Total):
Obligaţi:
6-12 ani: 1558 B + 1417 F = 2975 T
12-15 ani: 682 B + 663 F = 1345 T
Total general: 2240 B + 2080 F = 4320
Frecvenţi:
6-12 ani: 1270 B + 956 F = 2226 T

1240
Ibidem, Fond anul 1878.
1241
A Par. Jupani, Registrul..., ord. circ. nr. 249Șc./20 mai 1880 Cons..
1242
Arhiva Parohiei Breazova, Protocolul circularelor pe anii 1867-1892, ord.circ.nr.676
Șc.din 18 noiembrie 1882 Cons., nr.de înreg. 16/1883 (în continuare A Par. Breazova
Protocolul circ...).

683
 12-15 ani: 347 B + 316 F =663 T
Total general: 1617 B + 1272 F = 2889
Elevi ai şcolilor elementare care au frecventat şcoli comunale ori de
stat au fost în total 73.
Tinerii români care au urmat şcoli medii au fost 26, din care 3 la
gimnaziile româneşti şi 23 la gimnazii străine. Învăţământul superior l-au
urmat 6 români din protopopiatul Făget.
N-au frecventat niciun fel de şcoală:
6-12 ani: 287 B + 462 F = 749 T
12-15 ani: 335 B + 347 F = 682 T
Nu se arată câţi dintre aceştia, din lipsă de învăţători.
Obs. Cei 73 elevi (53 băieţi şi 20 fete) provin din localităţile în care
funcţionau şcoli elementare confesionale, dar au optat pentru şcoli cu limba
de predare străină, probabil din intenţia de a urma şcoli medii în aceste limbi.
Deci, elevii cuprinşi în şcolile comunale din localităţile în care nu există (şi)
şcoală elementară confesională nu au fost cuprinşi în datele statistice
prezentate.
La finele anului şcolar 1911/1912 situaţia statistică se prezintă astfel:
Obligaţi:
6-12 ani: 1687 B + 1537 F = 3224 T
12-15 ani: 645 B + 610 F = 1255 T
Total general: 2332 B + 2147 F = 4479
Au frecventat:
6-12 ani: 1182 B + 954 F = 2136 T
12-15 ani: 258 B + 239 F = 497 T
Total general: 1440 B + 1193 F = 2633
Elevi din localităţile cu şcoli poporale confesionale care au frecventat
şcoli elementare statificate au fost în total 44 şi anume din Făget 9, din Băteşti
8, din Băseşti (Begheiu Mic) 6, din Bichigi 5 şi din Temereşti 4, cu toţii
frecventând şcoala de stat din Făget, iar cei 9 copii din Gladna Română s-au
orientat spre şcoala de stat din Gladna Germană (Gladna Montană).
N-au cercetat niciun fel de şcoală elementară:
6-12 ani: 505 B + 583 F = 1088 T
12-15 ani: 387 B + 371 F = 758 T
Total general: 892 B + 954 F = 1846
În sfârşit, situaţia frecvenţei la finele anului şcolar 1916/1917:
Obligaţi:
6-12 ani: 1520 B + 1467 F = 2987 T
12-15 ani: nu se arată
Au frecventat:
6-12 ani: 673 B + 491 F = 1164 T

684
 Au urmat alte şcoli elementare 22 B + 6 F = 28 T
N-au urmat niciun fel de şcoală elementară:
6-12 ani: 843 B + 976 F = 1823 T
Surprinde numărul absolvenţilor de gimnaziu care frecventau diverse
forme ale învăţământului superior (Facultăţi, Academii), 52, din care 41 B şi
11 F. Dacă numărul mare de tineri se poate explica prin încercarea de a nu fi
mobilizaţi şi trimişi pe front, acest argument nu poate fi invocat şi în cazul
fetelor. (De altfel, este şi prima statistică în care este trecut şi sexul
studenţilor).
O analiză fugară a statisticilor din anii 1907/1908 şi 1911/1912 (cele
din 1916/1917 sunt variate datorită mobilizării multor învăţători şi trimişi pe
front, iar o parte dintre preoţi au refuzat să devină şi învăţători sub diverse
pretexte – sunt bătrâni, bolnavi, ş.a.):
•Numărul copiilor între 6-15 ani a fost mai mare în 1912 decât cel din
1908, în schimb numărul total al celor care au frecventat şcoala în 1912 era
inferior celui din 1908. Este o dovadă indirectă a numărului şcolilor fără
învăţători.
•În anul 1907/1908, frecvenţa celor în vârstă de 6-12 ani era de aproape
75%, iar cea din 1911/1912, de 66.3%; cum era de aşteptat, frecvenţa băieţilor
era mai bună decât cea a fetelor, fără ca discrepanţa să fie prea mare; la fel, la
cursul de repetiţie, frecvenţa era inferioară celei de la cursul de zi şi anume
48.5% în 1907/1908 şi de 39.1% în 1911/1912.
Aceste rezultate mai mult decât satisfăcătoare, care contrazic oarecum
criticile Consistoriului aduse protopopului şi comunelor bisericeşti din
protopopiatul Făget – e drept, anterioare anilor acestor statistici (şi pe vremea
altui protopop) – îl îndreptăţesc pe Sebastian Olariu să afirme, la sfârşitul
Raportului pe anul şcolar 1907/1908 că „ţinând seama de multele greutăţi pe
care le are învăţământul (confesional) în protopopiatul nostru, aceste rezultate
ne îndreptăţesc să afirmăm că situaţia a fost bună”.

III. ŞTIINȚA DE CARTE, EXPRESIA SINTETICĂ A

PERFORMANȚELOR ÎNVĂȚĂMÂNTULUI INSTITUȚIONALIZAT
Ştiinţa de carte este expresia performanţelor învăţământului
instituţionalizat, deoarece ea este rezultatul calităţii muncii învăţătorului şi a
elevilor, în condiţiile social-economice şi politice create de toți factorii
educaţionali, implicaţi în procesul instructiv-educativ: legislaţia şcolară, baza
materială a învăţătorului, mentalitatea societăţii cu privire la utilitatea sau
inutilitatea învăţământului ș.a.m.d..
Pentru a cunoaşte în ce măsură credincioşii protopopiatului Făget
stăpânesc ştiinţa de carte, am procedat inductiv, analitic, adică am prezentat
mai întâi factorii care o determină (în primul rând învăţătorul considerat

685
subiectul educaţiei şi elevul prin aptitudinile și frecvența școlară de care a dat
dovadă că le are) ca pe baza lor să se ajungă la ştiinţa de carte. Dar, tot aşa de
bine putem să procedăm şi deductiv: cunoscând starea de fapt a nivelului de
pregătire şcolară a adulţilor să explicăm această stare reanalizând factorii care
au condus, cauzal, la existenţa ei.
În ilustrarea ştiinţei de carte a credincioşilor din protopopiatul Făget
m-am oprit la două situaţii statistice relativ apropiate: cea oficială (din
recensământul populaţiei din întreaga Ungarie) din anul 1910, prezentată de
profesorul universitar doctor Ioan Munteanu în Banatul istoric… volumul
31243, și cea protopopească din 19171244.
Înainte de a compara datele statistice dintre cele două recensăminte se
cuvine să facem câteva precizări:
a) Ioan Munteanu folosind datele recensământului oficial include pe
toţi locuitorii unei aşezări săteşti indiferent de vârstă şi naţionalitate, ceea ce
falsifică întrucâtva concluzia privind numărul ştiutorilor de carte ortodocși,
sub două aspecte: ponderea etnicilor neromâni şi cea a copiilor sub 7 ani. Deși
doar Făget, Săceni, Margina, Tomeşti şi Gladna Montană au număr mai mare
de neromâni, este important acest aspect ştiut fiind că germanii, maghiarii,
evreii şi aşa mai departe au, per total, număr de știutori de carte superior
știutorilor de carte români. Această superioritate a fost, probabil parțial
diminuată datorită faptului că, în acei ani numărul copiilor într-o familie de
români era de regulă mai mare decât numărul copiilor într-o familie de
germani sau chiar de maghiari.
Protopopul Sebastian Olariu a folosit rezultatele recensământului făcut
de preoți, în consecință, aceste rezultate au putut fi mai ușor falsificate decât
cele oficiale, atunci când preotul, ca director şcolar local, a dorit să ascundă
realitatea. După cum se va vedea, este greu de admis numărul știutorilor de
carte, „mare" în localitățile în care școala a fost ani în șir închisă din lipsa
învăţătorilor sau cu învățători provizorii, neconștiincioși și necalificați, care
trebuia să plece de la o școală la alta, în fiecare an.
b) Faptul că, în majoritatea localităţilor, numărul locuitorilor eram mai
mic în 1917 decât cel din 1910 îndreptăţeşte ipoteza că preoții au recenzat
numai pe români ̶ cel puţin în Făget, Margina şi Tomeşti s-a procedat aşa. În
schimb, nedumeresc rezultatele din Cliciova și Săceni/Soceni unde sporul
populației este inexplicabil, întrucât în Săceni aşezarea maghiarilor s-a făcut

1243
Ioan Munteanu, Banatul istoric …Vol. 3, pp. 518-519; 521-523; 527-529.
1244
APF, Fond anul 1918, Conspectul indivizilor cari sciu ceti și scrie din comunele
bisericești aparținătoare protopresbiteratului Făget, cu finea anului 1917, nr. 73/1918, Făget.
Comunicat Consistoriului diecezan al Caransebeșului la 16.02.1918.

686
înainte de 1910, iar în Cliciova nu se cunoaște nici un aflux de străini între
anii 1910 -1917.
c) În anul 1910, parohiile protopopiatului Făget erau dispersate,
administrativ, în patru plase (popular plăși) sau preturi: plasa Bega, cu
reşedinţa Balinț, din care făceau parte Sudriaș, Jupani, Susani și Cliciova.;
plasa Lugoj cu reședința Lugoj, cu: Bârna, Botești, Drinova, Jurești Pogănești
și Sărăzani; plasa Mureș cu reședința Birchiș, căreia aparțineau Temerești și
Sintești, iar celelalte parohii din plasa Făget aveau și plasa și protopopiatul cu
reşedinţa localităţii care a împrumutat numele plasei. Din punct de vedere
teritorial, repartizarea amintită este ilogică, întrucât Temerești și Sintești sunt
mult mai aproape de Făget decât de Birchiș. Nici includerea unor localităţi
apropiate, în plasa Lugoj, a altora în plasa Bega nu s-a făcut pe criteriul
amplasării lor teritoriale, ci ţinând cont de interesele politice, mai ales
electorale, sau de influenţa şi interesele unor persoane din zonă.
d) Atât statistica din 1910, cât şi cea din 1917 precizează că știutor de
carte este cel ce ştie să scrie şi să citească.
e) Întrucât toate satele din protopopiatul Făget erau româneşti, sau cu
populație predominant românească (exceptând Făgetul), o altă necunoscută
este felul în care au fost înregistrați românii în 1917 de către preoţii care
aveau în localitate şi adepţi ai cultelor neoprotestante (mai ales Jupâneşti şi
Coşteiu de Sus): pe toţi sau numai pe ortodocși, întrucât, în realitate,
neoprotestanții nu erau sub ascultarea protopopului Făgetului, dar își trimiteau
copiii la școala ortodoxă.
f) Intervalul 1910-1917, cu perturbările provocate de izbucnirea
Marelui Război în 1914, când mulţi învăţători ‒ şi aşa insuficienţi până atunci
‒ au fost mobilizaţi şi trimişi pe front nu putea să ducă la un salt prea mare al
știutorilor de carte în 1917 faţă de 1910.
Cele de mai de sus sunt câteva aspecte care ne îndeamnă să primim şi
să acceptăm cu oarecare rezervă procentele ştiutorilor de carte din totalul
locuitorilor unei localităţi/parohii mai ales că în 1910 şi în 1917, consemnarea
ştiinţei de carte s-a făcut (dacă s-a făcut) pe bază de declaraţie a celui
recenzat, nu pe un act oficial.
Câteva cuvinte despre Tabelul Nr.22.
El reprezintă situaţia sintetică a rezultatelor celor două recensăminte.
Din Tabelul 71, „Evoluţia ştiinţei de carte în localităţile rurale"
Banatul istoric volumul 3 am reținut numai coloanele 6: „totalul populaţiei
civile", 9: “ştiu să scrie şi să citească" şi 12: „în procente", toate trei oglindind
situaţia din anul 1910; din recensământul protopopului, am cumulat numărul
bărbaţilor şi cel al femeilor pentru a obţine totalul populaţiei; analog am
procedat pentru a afla totalul ştiutorilor de carte. Făcând raportul procentual

687
dintre numărul ştiutorilor de carte şi totalul populaţiei am găsit cât la sută din
totalul populaţiei reprezintă ştiutorii de carte.
În Tabelul Nr.22 coloanele 3 și 4 reprezintă totalul locuitorilor în 1910
(coloana 3) şi în 1917 (coloana 4). Tabelul știutorilor de carte este ilustrat în
coloană 6 (în 1910) și 7 (în 1917), iar coloana 9 și 10 ne arată procentele
ştiutorilor de carte în 1910, respectiv 1917. Am introdus coloana 5 pentru a
vedea care este situaţia totalului populaţiei în 1917 comparativ cu cea în 1910
a crescut?, a scăzut?, a rămas aceeaşi? Acelaşi obiectiv l-am urmărit şi prin
introducerea coloanei 8, ştiinţa de carte 1917-1910.

Tabel Nr. 22 - Situația științei de carte în anii 1910 şi 1917. Date

comparative

Nr. Localitate Nr. Nr. Diferența Nr. știutorilor Nr.știutori Diferența lor Diferența Diferența
crt. locuitori locuitori 1917-1910 de carte 1910 lor de carte în cifre lor în lor în
1910 1917 1917 absolute procente procente
1910 1917
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 Baloşeşti 244 230 -14 2 16 +14 0.8 6.9
2 Băsești 585 538 -47 205 400 +195 35,1 74.7
3 Bătești 532 495 -37 243 220 -23 45.7 44.4
4 Bârna 439 448 +9 154 70 -84 35.1 15.6
5 Bichigi 886 904 +18 240 570 +330 27,1 64,0
6 Botești 237 215 -22 25 38 +13 10.6 17,6
7 Botinești 538 552 +14 175 101 -74 32.5 18,2
8 Brănești 684 670 -14 230 100 -130 33,6 14,9
9 Breazova 459 447 -12 177 86 -91 38,6 19,2
10 Bucovăț 787 809 +22 232 325 +93 29,5 40,1
11 Bujoru 659 595 -64 295 147 -148 44,8 24,7
12 Cliciova 1045 1322 +277 413 678 +265 39.5 52,1
13 Coșava 704 645 -59 323 256 -67 45,9 39,7
14 Coșavița 152 152 0 37 35 -2 24,4 23,0
15 Coștei 630 602 -28 226 245 +19 35,9 40,9
16 Crivina 336 336 0 5 56 =51 1,5 16,6
17 Curtea 1325 1279 -46 490 732 +242 37,0 57,1
18 Dragsinești 287 335 +48 61 112 +51 21,8 33,3
19 Drinova 396 411 +15 38 58 +20 9,6 14,1

688
20 Făget 3343 1121 -2222 2079 914 -1165 62,6 81,5
21 Forașești 597 508 -89 167 136 -31 28,0 26,7
22 Furdia 1016 945 -71 415 593 +178 40,9 62,1
23 Gladna 317 271 -46 164 135 -29 51,7 49,8
Montană
24 Gladna 752 752 0 153 250 +47 20,4 33,2
Română
25 Goizeşti 181 180 -1 46 30 -16 ,22,4 20,6
26 Hăuzești 341 332 -9 147 204 +57 43,1 61,5
27 Homoșdia 370 373 +3 83 67 -16 22,4 20,6
28 Jupunești 339 319 -20 71 50 -21 21,0 15,6
29 Jupani 704 532 -172 330 200 -130 46,9 37,5
30 Jurești 308 313 +5 115 68 -47 37,3 21,7
31 Luncani 619 615 -4 122 160 =38 19,7 26,0
32 Marginea 685 586 -119 314 340 +26 45,8 60,1

33 Mâtnic 343 351 +8 37 172 +135 10,8 51,9

34 Nemeșești 185 195 +10 63 33 -30 34,1 17,0
35 Petroasa 577 535 -42 341 76 -265 59,1 14,2
36 Poeni 698 646 -52 57 45 -12 8,2 6,9
37 Pogănești 571 538 -3 154 209 +55 28,5 38,8

38 Povârgina 449 495 +46 51 37 -14 11,4 7,4

39 Românești 712 696 -16 300 198 -102 42,2 28,4

40 Sărăzani 500 521 +21 200 254 +54 30,0 48,7

41 Soceni 396 549 +153 142 70 -72 35,0 12,7
42 Sintești 935 938 +3 394 470 +76 42,2 50,1

43 Sudriaș 634 527 -107 187 240 +53 29,5 45,5

44 Surduc 791 800 +9 214 640 _426 27,1 80,0
45 Susani 940 726 -214 319 420 +101 33,9 57,8
46 Temerești 886 1007 +121 452 520 +68 51,0 51,9

47 Tomești 699 382 -317 321 115 -206 45,9 30,1

48 Zolt 414 373 -41 190 152 -38 45,9 40,8

49 Zorani 284 291 +7 94 141 +47 33,1 48,4

Din coloana 5 rezultă că în 27 de localităţi populaţia a scăzut în 1917,

comparativ cu cea din 1910, că în 18 localităţii a crescut, iar în patru localităţi

689
a rămas aceeaşi. Lucru firesc, cu condiţia ca această diferenţă să nu fie prea
mare, datorită intervalului scurt dintre cei doi ani-limită, ceea ce nu s-a
întâmplat în toate cazurile, cele mai discutabile fiind cele de la Cliciova
(+277), Drăgsinești (+48), Fărășești (-89), Petroasa (-42), Poieni (-48),
Povârgina (+46), Săceni (+143), Sudriaș (-107), Susani (-317), chiar şi
Temerești (+121), Boţeşti (-22), Bujor (Traian Vuia) (-59) ș.a., ţinând cont de
totalul populaţiei precum şi de faptul că, până la finele anului 1917, încă nu
apăruse epidemia de la sfârşitul Conflagraţiei Mondiale, care să explice
brusca reducere a numărului locuitorilor în localităţile care au înregistrat
reduceri semnificative de locuitori. În cazul localităţilor cu spor de populaţie
nefiresc cum sunt cele de la Cliciova și Săceni, trebuie să admitem că este
vorba de superficialitatea recenzorului, a preotului.
Am arătat anterior că cifrele mai mici de la Făget, Margina, Tomeşti
se justifică prin populaţia alogenă din aceste localităţi, în 1917 fiind cuprinşi
numai românii.
Coloana 8 (diferenţa dintre numărul ştiutorilor de carte în 1910 faţă de
cel din anul 1917) ne arată clar cât de puţină încredere trebuie să acordăm
unuia sau ambelor recensăminte. Această diferenţă este pozitivă (în 1917 erau
mai multe, cu ştiinţa de carte decât în 1910 în 25 de localităţi) şi negativă, în
24. Deci, rezultatele sunt apropiate. Firesc, ele ar fi trebuit să fie numai
pozitive, căci din 1910 şi până în 1917 șapte serii de copii au învăţat să scrie
şi să citească, principala condiţie fiind ca frecvenţa acestor copii să fie totală
(sută la sută) şi numărul lor să fie superior numărului născuților în acelaşi
interval de timp şi al decedaţilor ştiutori de scris şi citit. În plus să fi existat şi
învăţător conştiincios în munca la clasă.
Dar, dacă abaterile în sus (pozitive) ori în jos (negative) sunt nefireşti
ţinând cont de numărul locuitorilor şi de intervalul de timp scurt în care s-au
făcut aceste abateri, suspiciunea planează mai ales asupra preoţilor, dovedind
că nu cunosc cu adevărat ştiinţa de carte a credincioşilor lor. Este imposibil
ca, din 1910 şi până în 1917, să fi învăţat să scrie şi să citească 195 de
locuitori din Băsești (Begheiu Mic), 330 din Bichigi, 93 din Bucovăţ, 178 din
Furdea/Fârdea, 57 din Hăuzești, 135 din Mâtnicu Mic, 426 din Surducu Mic,
101 din Susani ori 47 din Zorani, localităţi cu mai puţin de 300 de locuitori.
Aceeași lipsă de încredere planează şi în cazul diferenţelor negative mari: 84
la Bârna, 130 la Botinești, 91 la Breazova, 148 la Bujor (Traian Vuia), 130 la
Jupani, 265 la Pietroasa, 102 la Româneşti.
Diferenţele mari de la Făget (-1165), Gladna Montană (-29), Săceni (-
72) şi Tomești (-206) sunt dovezi indubitabile ale conviețuitorilor lor cu alte
etnii cu ştiinţă de carte superioară românilor.
În cifre absolute, la Făget diferenţa știutorilor de carte este de 1165 de
persoane, ceea ce înseamnă că, la nivelul populaţiei Făgetului (per total și al

690
Făgetului român), din cei 1121 de români în 1917, 914 dintre ei știau carte și
din cei 2195 neromâni, 1865 știau să scrie şi să citească. Rezultă că ştiinţa de
carte a românilor era de 81,5 % (914/1121 ori 100%), iar cea a neromânilor
1165/2195 ori 100%=51,2%, adică inferioară celei a românilor. La fel la
Tomești ştiinţa de carte a românilor era de 30,1%, iar cea a neromânilor
206/317 ori 100%=68%, deci dublu față de cea a românilor.
Pentru a constata mai uşor modul în care a fost apreciată ştiinţa de
carte în fiecare din cele două recensăminte, am prezentat pe decade aceste
rezultate, exprimate procentual în coloanele 9 şi 10 din tabelul anterior.

Tabel Nr. 23 - Date comparative, în procente, pe localități în ceea ce

privește știința de carte în 1910 și 1917

Procen Anul Localitatea Total

te pe
decade
1910 Baloşeşti 0,8; Crivina (de Sus) 1,5; Drinova 9.6; Poeni 8.2 4
0-10,0 1917 Baloşeşti 6,5; Poeni 6,9; Povârgina/Povergina 7,4 3
1910 Botești 10,6; Luncani 19,7;Mutnic/Mâtnic (Mic) 10,8; Povergina 11,4 4
10,1- 1917 Bârna 15,6; Botești 17,6; Botinești 18,2; Brănești 14,9; Breazova 19,2; 12
20,0 Crivina (de Sus) 16,6; Drinova 14,1; Hăuzești 16,6; Jupunești/Jupânești 15,6;
Nemeșești 17,0; Petroasa 14,2; Soceni/Săceni 12,7

10,1- 1910 Bichigi 27,1; Bucovăț 29,5; Coșavița/Coșevița 24,4;Dragsinești/Drăgsinești 13

20,0 21,8; Forașești/Fărășești 28,0; Gladna Română 20,4; Hăuzești 25,4;
Homoșdia/Homojdia 22,4; Jupunești 21,0; Pogănești 28,5; Sărăzani 30,0;
Sudriaș 29,5; Surduc (Mic) 27,1

20,1- 1917 Bujoru/Bujor(Traian Vuia) 24,7; Coșavița 23,0; Forașești 26,7; Homoșdia 7
30,0 20,6; Jurești 21,7; Luncani 26,0; Românești 28,4
20,1- 1910 Băsești (Begheiu Mic) 35,1; Bârna 35,1; Botinești 32,5; Brănești 33,6; 13
30,0 Breazova 38,6; Cliciova 39,5; Coștei (de Sus) 35,9; Dragsinești 37,0; Jurești
37,3; Nemeșești 34,1; Soceni 35,0; Şuşani 33,9; Zorani 33,1

30,1- 1917 Cosova/Coșava 39,7; Dragsinești 33,3; Gladna Română 33,1; Jupani 37,5; 6
40,0 Pogănești 38,8; Tomești 30,1
30,1- 1910 Bătești 45,7; Bujoru (Traian Vuia 44,8; Coșava 45,9; Furdea/Fârdea 40,9; 11
40,0 Hăuzești 43,1; Jupani 46,9; Marginea/Margina 45,8; Românești 42,2; Sintești
42,2; Tomești 45,9; Zolt 45,9
40,1- 1917 Bătești 44,4; Bucovăţ 40,1; Coștei (de Sus) 40,9; Gladna Montană 49,8; 8
50,0 Sărăzani 48,7; Sudriaș 45,5; Zolt 40,8; Zorani 48,4
50,1- 1910 Gladna Montană 51,7; Petroasa 59,1; Temerești 51,0 3
60

691
50,1- 1917 Cliciova 52,1; Curtea 57,1; Mutnic 51,9; Sintești 50,1; Susani 57,8; Temerești 6
60 51,9
1910 Făget 62,6 1
1917 Bichigi 64,0 1

Tabelul reflectă atât concordanţa, cât şi diferenţa, pe decade (perioade

de 10) a cifrelor oferite de cele două recensăminte:
1. Localităţi în care ambele recensăminte încadrează ştiinţa de
carte în aceeaşi decadă:
- Localităţi în care ştiinţa de carte este sub 10% inclusiv din totalul
populaţiei: Baloşeşti și Poieni. Total 2.
- Localităţi în care ambele recensăminte indică ştiinţa de carte între
10,1 şi 20,0% din totalul locuitorilor: Botești. Total 1.
- Localităţi în care ambele recensăminte includ pe ştiutorii de carte
între 20,1 și 30,0 din totalul populaţiei: Coșevița, Fărășești, Homoșdia. Total
3.
- Localităţi cu ştiinţa de carte între 40,1 şi 50,0 la sută din totalul
populaţiei: Bătești, Zolt. Total 2.
- Localităţi în care știutorii de carte reprezintă între 50,1 și 60,0 la
sută din totalul populaţiei: Temerești. Total 1.
În decadele omise nu a existat concordanţă în legătură cu aprecierea
ştiinţei de carte în aceeaşi localitate.
Concluzia este simplă: putem acorda suficientă încredere rezultatelor
celor două recensăminte cu privire la ştiinţa de carte în cele 9 localităţi.
2. Localităţi încadrate în două decade vecine (în una rezultatul
recensământului din 1910 sau cel din 1917, în cealaltă decadă rezultatul
celuilalt recensământ). Rezultă că diferenţa dintre cele două rezultate este mai
mare de 10 unităţi și mai mică de 20 de unităţi procentuale.
- Decadele 0,1-10,0 și 10,1-20,0: Crivina de Sus, Drinova, Povergina.
Total 3.
- Decadele 10,1-20,0 și 20,1-30,0: Hăuzești, Jupânești, Luncani. Total
3.
- Decadele 20,1-30,0 și 30,1-40,0: Gladna Română, Drăgsinești,
Jurești, Pogănești. Total 4.
- Decadele 30,1-40,0 și 40,1-50,0: Coșava, Coșteiu de Sus, Jupani,
Sărăzani, Tomești, Zorani. Total 6.
- Decada 40,1-50,0 și 50,1-60,0: Gladna Montană, Sintești. Total 2.
Diferenţa de peste 10 unităţi procentuale în aceste 18 localităţi este
dovada ca cel puţin în unul din cele două recensăminte s-au strecurat erori,

692
ceea ce pune la îndoială, fără a respinge total cifrele oferite de cele două
recensăminte cu privire la numărul știutorilor de carte.
3. Localităţi în care datele oferite de cele două recensăminte sunt
separate între ele printr-o decadă procentuală, adică veridicitatea
informaţiilor ştiinţei de carte oscilează cu erori între 20 şi 30 la sută. În
această situaţie se află următoarele localităţi cu decadele respective:
- Decadele 10,1-20,0 și 30,1-40,2: Bârna, Botinești, Brănești,
Breazova, Nemeșești, Soceni/Săceni, Sărăzani. Total 7.
- Decadele 20,1-30,0 și 40,1-50,0: Bucovăț, Bujor (Traian Vuia),
Românești, Sudriaș. Total 4.
- Decadele 30,1-40,0 și 50,1-60,0: Cliciova, Curtea, Susani. Total 3.
- Decada 40,1-50,0 și 60,1-70,0: Furdea, Hăuzești, Margina. Total 3.
- Decada 60,1-70,0 și 80,1-90,0: Făget. Total 1.
Intervalul de timp dintre cele două recensăminte fiind foarte scurt din
punct de vedere al activităților sociale pentru a obţine rezultate cât-de-cât
sesizabile la nivel general (fie el şi de grup) este imposibil de admis că în
decurs de șapte-opt ani cele 18 localităţi să fi obţinut, în 1917, rezultatele
menţionate (în plus sau în minus) comparativ cu cele din 1910. În toate aceste
cazuri, este util să acceptăm fie rezultatul mic din unul dintre cele două
recensăminte, fie să le respingem. Ori, la nevoie, să luăm media lor.
4. Rezultatele celor două recensăminte din localităţile
Băseşti/Begheiu Mic, Bichigi, Mâtnicu Mic, Petroasa și Surducu Mic sunt
atât de diferite între ele încât acceptarea vreuneia dintre ele este
imposibilă.
Tabelul de mai sus ne permite să formulăm câteva concluzii:
- Rezultatele celor două recensăminte converg spre ideea că, înainte de
anul 1918, deci pe timpul Austro-Ungariei, în 36 de localităţi (două treimi din
total) ale protopopiatului Făget, ştiinţa de carte oscila între 30 și 60 la sută din
totalul populației, că în 10 localități rezultatele fiind foarte apropiate sunt pe
deplin credibile și că în 5 localități nu putem avea niciun fel de garanție că ele
reflectă realitatea.
- Diferenţele mai mult sau mai puţin mari între rezultatele celor două
recensăminte arată fie imprecizia modului în care au fost concepute
recensămintele (am amintit că, în cel din 1910, consemnarea ştiinţei de carte
s-a făcut pe baza declaraţiei celui recenzat, care putea afirma ce vroia), fie din
necunoaşterea realităţii, a comodităţii preotului care n-a mers din casă în casă
pentru a cunoaşte mai bine realitatea, fie din dorinţa de a masca situaţia de
fapt a ştiinţei de carte în acea localitate, situaţie care l-ar fi putut incrimina şi
pe el.
Revenim la ştiinţa de carte din localitatea Făget, întrucât ea mi se pare
a fi fost prezentată în 1917 prea frumoasă. (Când zic Făget, am în vedere ‒ în

693
analiza de faţă ‒ pe toţi românii din localitate, indiferent unde locuiesc ‒ în
partea românească, în partea nemţească/germană, sau chiar în nou înfiinţatul
cartier maghiar Telep, deși în evidenţele statistice ale protopopiatului
figurează Făgetul-român, cu şcoala confesională ortodoxă, și Făgetul-german,
cu fosta şcoală confesională romano-catolică, până în anul 1891, când a
devenit şcoala populară de stat, cu limbă de predare maghiară).
În arhiva protopopiatului se păstrează copia Conspectului nr. 73 prot.
1918, amintit deja. Din conspect am reținut numărul total al sufletelor (al
populaţiei), precum şi numărul total al celor ce ştiu ceti și scrie, din fiecare
localitate, deși ambele totaluri sunt însumarea indivizilor pe criterii de sex
(Bărbaţi/Femei) și ştiinţa de carte (Bărbaţi/Femei), fiecare din aceste elemente
fiind redat numai în cifre absolute. Deşi foarte valoroase şi semnificative
aceste date, le-am omis, pentru a nu supraîncărca tematica.
Mă voi mărgini la a prezenta situaţia de la Făget, la sfârşitul anului
1917. Atunci în Făgetul-român (în accepţiunea de mai sus) erau 294 de case
în care vieţuiau tot atâtea cupluri căsătorite, alcătuite din 562 de Bărbați
(persoane de sex masculin) și 559 de femei (persoane de sex feminin). Dintre
aceștia, ştiau să scrie şi să citească 550 de Bărbaţi, deci erau numai 12
neştiutori de carte, fie ei copii care nu au împlinit vârsta de șase ani pentru a fi
obligați să urmeze cursul de zi, fie ei adulți. În cazul femeilor, 364 din cele
559 erau știutoare de carte. Pe scurt, 97,3% din cei de sex masculin și 65,0%
dintre făgețence ştiau să scrie și să citească! Comentariile sunt de prisos.
Nu am găsit în arhiva protopopiatului Conspectul frecvenţei elevilor în
anul şcolar 1916/1917 de la fiecare şcoală din protopopiat, ci numai pe cel al
frecvenţei la nivel de protopopiat.
Însă se află Conspectul frecvenţei de la fiecare şcoală în anul școlar
1913/1914, deci cu trei ani în urmă. Acolo m-a frapat o altă situaţie: în acel an
de învăţământ în Făget erau obligați să cerceteze cursul de zi 12 băieţi și 24 de
fete, adică în total 36. În acelaşi an şcolar, la Crivina de Sus erau 33 de copii
de vârstă între 6 şi 12 ani, la Drăgsineşti 34 și la Gladna Montană 35, cu toate
că, în 1917, Făgetul român avea 1121 de suflete, Crivina 336, Drăgsinești
335, Gladna Montană/Germană numai 271. Deci, cam acelaşi număr de elevi,
deşi populaţia Făgetului era de 3 ori mai mare. Să luăm în calcul localităţile
care, în 1917, aveau o populaţie apropiată de cea a Făgetului: Bichigi 904
suflete în 1917 şi 112 şcolari în 1913/1914: Cliciova 1322 (1.045 în 1910)
locuitori respectiv 114 elevi: Curtea 1279 locuitori şi 115 elevi; Sinteşti 938
locuitori şi 89 elevi; Temereşti 1007 locuitori (886 în 1910) şi 82 elevi.
Rezultă că localităţile cu număr de locuitori apropiat de cel al
Făgetului au un număr de elevi de circa trei ori mai mare decât avea Făgetul
în anul şcolar 1913/1914.

694
 Cum se explică această situaţie nefirească de la Făget? Evident, numai
prin falsificarea datelor. Căci este imposibil ca în Făget să se fi născut, timp
de 6 ani, băieţi care să rămână în viaţă până în 1917 doar 12.
În acest scop, am urmărit dinamica nașterilor şi pe cea a deceselor
şcolarilor care la începutul anului de învăţământ 1913/1914, adică în anul
1913 aveau vârsta cuprinsă între 6 ani împliniţi şi 12 ani neîmpliniţi (deci de
11 ani). Ajungem la următoarea concluzie: cei de 11 ani s-au născut în anul
1903, iar cei de 6 ani în 1908, ceea ce înseamnă că anii vârstelor sunt
înglobați în anii vârstei celor de 11 ani. De aceea trebuie să calculăm numărul
născuţilor din anul 1903 şi până în 1908, când cei născuţi în 1903 au împlinit
6 ani și pe cei născuţi din 1908 ei ajungând în 1913 la 6 ani. În cea ce priveşte
decesele, am luat intervalul 1903-1914, nu doar pe cel până la etatea de 6 ani,
considerând posibile decese și în anii şcolarizării. Rezultatul acestui
raţionament este următorul: din 1903 și până în 1908 inclusiv s-au născut 261
de copii şi au decedat până la vârsta de 1 an 69, iar între un an şi 12 ani au
decedat, tot până în 1908 inclusiv, încă 21. Din 1909 până în 1914 au decedat
încă 18 (printre aceştia putând fi şi o parte dintre cei născuţi după 1908, pe
care nu îi luăm în calcul). Înseamnă că din ce 261 de copii născuţi între anii
1903-1908 au decedat 108 până la sfârşitul anului şcolar 1913/1914, de unde
rezultă că numărul copiilor cu vârsta cuprinsă între 6 şi 11/12 ani obligaţi a
frecventa şcoala era 153, nu 36. Unde sunt ceilalţi 117 copii? Admitem că o
parte au frecventat școala maghiară ca să-și însușească mai bine limba
statului, dar numărul copiilor românilor din Făget şi din satele din jur
niciodată nu a depăşit 30, la şcoala maghiară.
Cu toate că 153 depăşeşte efectivele şcolare din localităţile cu
populaţia apropiată de cea Făgetului, chiar dacă admitem că în Făget erau de
vârstă școlară numai cei 117 copii, pierduţi" (a căror situaţie nu o cunoaştem),
falsul tot rămâne.
În concluzie, ştiinţa de carte la Făget nu este reflectată veridic nici în
conspectul înaintat de protopop Consistoriului caransebeşean în 1918 și nici
în conspectul frecvenţei şcolare în comunele bisericeşti din protopopiat la
sfârşitul anului şcolar 1913/1914. Și unde s-au înfăptuit aceste mistificări? În
Făget, centru de plasă (pretură) şi reşedinţa a protopopiatului! Dacă în Făget a
putut să se întâmple aşa ceva, de ce nu s-ar fi putut întâmpla şi în cele cinci
localităţi cu datele celor două recensăminte total inacceptabile?

695
 CAP. V. ALTE ASPECTE

I. DONAȚII, FONDURI ȘI FUNDAȚIUNI BISERICEȘTI.

ASPECTE GENERALE
Deoarece în aceste chestiuni s-au făcut multe confuzii (mai ales între
fonduri şi fundaţiuni) este nevoie să definim pe fiecare.
Donaţia presupune dăruirea unei sume mai mari de bani sau a unor
bunuri materiale (în deosebi, teren arabil) bisericii, de regulă fără nicio
condiţionare. De pildă, un credincios ori o familie de credincioşi donează un
prapore/steag, fără a condiţiona modul în care este el folosit. Alteori, cu
deosebire când suma de bani este importantă sau când se donează teren
agricol, donatorul face un act între el şi preot, menţionând ca după moarte să
fie organizat parastas, cu prilejul datei morţii sau la sărbătoarea onomasticii
lui. Dacă donatorii sunt membrii aceleiaşi familii (mai ales soţ – soţie)
parastasul vizează pe fiecare.
Fondurile sunt tot donaţii, cu câteva trăsături specifice: a) ele au o
destinaţie precisă. Ex. Fondul şcolar era menit pentru a asigura păstrarea
caracterului confesional al şcolii poporale prin acoperirea cheltuielilor legate
de tot mai marea creştere a salariului învăţătorilor, la nivelul impus de
legislaţia şcolară, de construire a unor edificii şcolare noi ori adaptarea celor
existente conform „recerinţelor” MCIP, de înzestrare a şcolilor cu materialul
didactic necesar etc.; fondul preoţesc inalienabil care trebuia să se constituie,
începând cu anul 1908, conform conclusului nr. 76 al Congresului Naţional
Bisericesc din acel an de la Sibiu, era menit să asigure „augmentarea
fondurilor bisericeşti, din care cu timpul să se poată acoperi întregirea
dotaţiunii preoţilor şi toate trebuinţele bisericeşti şi culturale ale comunelor
bisericeşti, fără a primi ajutor din altă parte”1245; b) are caracter mai ales
colectiv la constituirea şi alimentarea cu contribuţii anuale băneşti contribuind
întreaga comunitate; c) de regulă, fondul se constituie în baza unei hotărâri
sau decizii luate de organul ierarhic superior (Episcopie, Mitropolie), care
stabileşte scopul fondului şi nivelul (mărimea) contribuţiei fiecărui membru
(2,5 la sută pentru fondul şcolar, 3 la sută pentru fondul preoţesc) din venitul
brut al fiecărei gospodării precum şi modul de colectare a sumelor (cu
precădere prin bugetul parohiei) etc.
Aceste două fonduri au fost sortite eşecului de la început în condiţiile
concrete ale protopopiatului Făget, cu sate mici şi cu surse de venituri
modeste. Dacă aproape toate şcolile confesionale (până la aplicarea Legii
Apponyi în 1910) şi absolut toate (după 1910) aveau nevoie de ajutor de Stat

1245
APF., Fond an. 1918 adresa nr. 122Ppiat din 1918 P.Făget (pagini nenumerotate)

696
pentru achitarea salariilor învăţătorilor, pentru zidirea se şcoli noi ş.a., este
uşor de concluzionat că nici contribuţia pentru formarea fondului şcolar nu
putea fi asigurată. Acelaşi fapt s-a repetat şi în cazul contribuţiei
credincioşilor faţă de preot.
De aceea, în „Raportul general despre starea protopopiatului Făget cu
finea anului 1917”, protopopul Sebastian Olariu precizează că fondul special
inalienabil (al preoţilor) „s-a început a fi creat în 1915” şi că, până la finea
anului 1917, fondul a fost creat în 35 de comune, nefiind încă înfiinţat în
Bichigi, Jureşti – Băteşti, Săceni, Sudriaş şi Surducu Mic1246. În anul 1912
(când a fost difuzat ord. circ. din 21 iulie 1912 nr. 5235E[p]), doar
comunităţile din Făget şi din Cliciova au creat fondul. A fost „un mic şi prea
modest început”, precizează protopopul. În ciuda insistenţelor sale ulterioare –
continuă protopopul – în celelalte comune bisericeşti „rezultatul a fost nul,
căci această bună şi de mare însemnătate pornire a aflat la organele parochiale
şi respective la poporul nostru inimi reci şi urechi surde...”
Şi fără a ţine seama de faptul că şi Consistoriul diacezan cunoaşte
greutăţile vieţii după anul 1917, protopopul îşi încheie raportul afirmând că
„greutăţile zilei [de astăzi] nu mai îngăduie să trăiască preotul din creiţarul de
la miruit şi din slujbele remunerate cu câte 20-40 fileri. „Numai atunci când
va fi asigurată substanţial preotului român [starea sa materială] se va putea
dedica cu trup şi suflet chemării sale”1247.
Cred că protopopul este nedrept în afirmaţiile pe care le face la
încheierea raportului. În primul rând, pentru că în cei aproape 30 de ani de
păstorire ca protopop al Făgetului nu s-a convins încă de faptul că în toţi
aceşti ani au existat preoţi (şi încă destui) care nu şi-au îndeplinit conştiincios
nici obligaţiile lor duhovniceşti, nici pe cele administrative, când nu erau
condiţiile vitrege ale anului 1917. În al doilea rând, este nedrept când afirmă
că preotul trăieşte numai cu banii încasaţi din miruit şi din slujbele religioase
făcute credincioşilor, deoarece, cu excepţia câtorva comune bisericeşti
constituite ca parohii după atribuirea sesiilor parohiale (şi aceste comune
devenite filii) în toate celelalte, fiecare preot beneficia de circa 30 iugăre teren
agricol, pentru care nu plăteau impozit, în condiţiile de atunci, cînd peste un
sfert din localităţi erau sate domeniale, câte familii de credincioşi aveau o
suprafaţă de teren egală cu sesia parohială? Şi cu toate acestea, nu doar
familiile amintite, ci toate familiile, indiferent de starea lor materială, trebuiau
să asigure atât salariul învăţătorului, cât şi stola preotului, întreţinerea
edificiului şcolar şi a bisericii etc.

1246
Ibidem.
1247
Ibidem.

697
 Fundaţia sau fundaţiunea este o instituţie (organizaţie, societate), tot
de interes obştesc, general, ca şi fondul, care dispune de mai multe
realităţi/fonduri (bani, teren agricol, construcţii, acţiuni bancare ş.a.) donate
de cel/cei care o întemeiază cu scop/scopuri precise, stabilite printr-un
act/document oficial numit statut sau, în terminologia vremii, litere
fundaţionale. Alte trei trăsături definitorii esenţiale ale fundaţiei o deosebesc
de fond: a) intangibilitatea fondurilor cu care este constituită, adică celui/celor
care administrează averea fundaţiei nu i/li se permite să folosească vreo parte
din această avere nici măcar pentru atingerea scopurilor pentru care a fost
constituită; b) caracterul ei nonprofit, adică toate veniturile băneşti sau
materiale obţinute de pe urma folosirii ei trebuie în totalitate folosite în
scopurile pentru care a fost ea creată şi menţionate în literele fundaţionale; c)
caracterul deschis al oricărei fundaţiuni. Aceasta înseamnă că, chiar şi atunci
când o fundaţiune este constituită de către o singură persoană sau familie,
fondul (averea) fundaţiei poate fi mărit prin donaţii ulterioare. În asemenea
situaţii, fundaţiunea, din privată/personală capătă caracter obştesc. De aceea,
după cum se va vedea, întemeietorul unui fond i-a zis dinadins fundaţie pentru
a atrage contribuţii din partea altor persoane. În sfârşit, înainte de a ilustra
câteva din particularităţile amintite să adăugăm şi faptul că, în funcţie de cel
care administrează averea fundaţiei poate fi chiar întemeietorul ei (fundaţie
particulară) sau o organizaţie obştească. Pe noi ne interesează numai
fundaţiile atribuite organelor bisericeşti spre administrare (Mitropolie,
episcopii, parohii).
Câteva exemple: „Fundaţiunea Gojdu” (cea mai bogată) a fost creată,
în principal, pentru a fi ajutaţi, ca bursieri, studenţii români care urmau, pe
atunci, (înaintea Primului Război Mondial) universităţi maghiare; Fundaţia
„Paul şi Anastasia Tempea” din Toracu Mare a prevăzut, în statutul său, că
scopul urmărit era de a contribui la mai buna funcţionare a Episcopiei
Timişoara, atunci când va fi înfiinţată, capitalul fundaţiei fiind încredinţat a fi
gestionat, până atunci, Episcopiei Aradului, de care depindea parohia;
„Fundaţiunea <<Alisandru şi Raveca Iclozan>>” din Bichigi, înfiinţată de
Raveca după moartea soţului, originar din Băseşti (Begheiu Mic) şi învăţător
în Bichigi, avea ca obiect acordarea anuală, a două burse pentru tinerii din
Beghei şi din Bichigi care urmau şcoala normală [de învăţători] şi de aceea
fundaţia a fost încredinţată protopopiatului Făget pentru aplicarea acestei
hotărâri.
Experienţa a dovedit că fundaţiunile constituite exclusiv ca fonduri
băneşti sunt supuse riscului de a falimenta (prin inflaţia mare, prin falimentul
băncii la care sunt depuşi, ori prin schimbarea banilor – a monedelor maghiare
cu bani româneşti – după Primul Război Mondial) sau aduc venituri inferioare
prin „interesele” (dobânzile) pe care le aduc banii depuşi la bănci decât dacă

698
cu ei s-ar cumpăra bunuri materiale (mai ales pământ). De pildă, dacă
urmărim bilanţurile contabile pe anumiţi ani calendaristici, vom constata că,
cu deosebire pe timpul episcopului N. Popea apar câteva domenii (moşii) care
înlocuiesc băncile. Avantajul este dublu: pe de o parte se asigură o garanţie
mai mare că banii fundaţiei – cu care s-a făcut investiţia – nu vor mai fi supuşi
riscului de a fi pierduţi (dar a fost pierdut domeniul din Mărghita Mare,
rămas, după 1918, în hotarele Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, pe
care statul l-a împărţit coloniştilor sârbi), iar pe de altă parte, veniturile sunt
mai mari şi, în plus, aceste venituri fiind rodul unei alte forme decât bănească,
au putut fi orientate şi spre alte ţinte decât cele din statut. Tocmai acest ultim
aspect a determinat (pe lângă alte consecinţe [pierderea unor protopopiate şi,
implicit, a veniturilor acestora pe care le foloseau]) pe episcopii şi
consistoriile eparhiilor Arad şi Caransebeş, să se opună din răsputeri
înfiinţarea episcopiei Timişoara.

1. Fonduri şi fundaţiuni în protopopiatul Făget

În anii ´80 ai secolului trecut am cercetat arhiva Parohiei ort. române
din Făget, pe care am găsit-o păstrată în biserică. Cu acel prilej, am descoperit
un registru pe care scrie (coperta) „I• Fundaţiunea Tarasie Marcu II• Fond de
ajutorare reciprocă”.
Pe prima filă a registrului este un Opis (cuprins) intitulat „Tabloul
fundaţiunilor cuprinse în registrul de faţă”, ca, în interior să fie rezervate una
sau mai multe file pentru fiecare. Dar, după cum se va vedea, sunt înşiruite nu
numai fundaţiile, ci şi fondurile existente în protopopiat. Iată lista lor:
1. Fundaţiunea „Tarasie Marcu” (pentru construirea mănăstirii „Izvorul
Miron” de la Româneşti, pe locul numit „Balta Caldă” fila 13 şi urm.;
2. Fondul de [într]ajutorare a preoţilor din tractul Făgetului – fila 22;
3-4. Fondul cultural din Luncani şi fondul cultural din Homojdia – fila 37;
5. Fondul cultural din Nemeşeşti - fila 40;
6. Viribus Unite [formulare în limba latină, greşită] – nu se arată cine a
înfiinţat fondul sau fundaţia – fila 45;
7. [Fondul pentru] Monumentul eroilor căzuţi [în Primul Război Mondial]
– nu se dau alte amănunte privitoare la cine şi unde a fost înfiinţat- fila 47;
8. Fundaţiunea pentru biserica din Băteşti [pentru zidirea ei] – fila 57;
9. Fondul pentru cruce în Băteşti – fila 60;
10. Fondul şcolar confesional [fondul cultural] din Botineşti – fila 63;
11. Fondul cultural a bisericii din Bujor (Traian Vuia) – fila 67;
12. Fondul cultural al bisericii din Crivina – fila 71;
13. Fundaţiunea Alessandru şi Raveca Iclozan [domiciliaţi în Bichigi]
pentru biserica din Băsăşti (Begheiu Mic) – fila 73;
14. Fondul cultural al bisericii din Româneşti – fila 75;

699
 15.Fundaţia Iliana Fileriu din Sinteşti – fila 77;
16. Fondul cultural al bisericii din Sărăzani – fila 79;
17.Fundaţia Maria Verculescu din Mutnicul Mic – fila 83;
18. Fondul „Corul bisericii din Făget” – fila 85 verso;
19.Fundaţia Ioan Stănescu din Drinova – filele 91-92;
20.„Fundaţiunea Sofia Ivaşcu” din Surducul Mic – fila 95 verso- fila 96;
21. Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan pentru biserica din Bichigi –
filele 96 şi 99;
22. Fondul cultural Seceni – fila 100. Este şters ulterior menţionându-se
(cu creionul): „libelul[=libretul de depuneri] la preot”.
Evidenţa de mai sus ne permite câteva observaţii şi concluzii:
• 8 îşi zic fundaţiuni, 11 se numesc fonduri, iar caracterul celorlalte
două nu-l putem preciza. Probabil că erau fonduri create ori care urmau a fi
create în mai multe localităţi, gestionate pe plan local şi cu un anumit
obiectiv, de pildă ridicarea de monumente în memoria celor căzuţi în cel de-al
Doilea Război Mondial (înfiinţat în 1942).
• Dacă analizăm scopul pentru care a fost format fiecare, putem
constata că, de pildă, Fundaţiunea Maria Verculescu din Mâtnicu Mic,
înfiinţată pentru pomenirea ei după moarte este, de fapt, o donaţie
condiţionată (după cum se menţionează în registru). În shimb, Fundaţiunea
pentru biserica (nouă) din Băteşti, cea creată de Alexandru şi Raveca Iclozan
pentru biserica din Băseşti (Begheiu Mic) sunt, în realitate, fonduri căci ele
vor fi consumate/cheltuite integral, dar denumirea de fundaţiune era menită să
atragă sprijin din afara localităţii. (Afirmaţia este susţinută şi de evidenţa celor
care au donat bani pentru construirea bisericii noi din Băteşti, printre aceştia
aflându-se şi Traian Vuia, considerat „băteştean” întrucât tatăl său a fost
preot şi în Băteşti. Evidenţa am constatat-o în registrul destinat tocmai
înregistrării numelor binefăcătorilor externi (care nu locuiau în Băteşti).
• Fundaţiunea „Tarasie Marcu”, cu care se deschide registrul făgeţean,
a fost înfiinţată ulterior (nu se ştie când, căci n-am găsit consemnat anul în
care Tarasie a venit monah la mănăstirea „Izvorul Miron”). Oricum, registrul
consemnează numele donatorilor începând cu anul 1911, adică din momentul
prezenţei episcopului Miron la Balta Caldă, când protopopul Sebastian Olariu
a propus crearea unei troiţe în amintirea evenimentului, troiţa fiind înlocuită
cu o capelă, apoi cu o mănăstire, a cărei „piatră de temelie” sau „piatră
fundamentală” a fost pusă, de către acelaşi protopop, la 20 iulie 1912 (Sf.
Ilie).1248În registru înregistrările sunt făcute iniţial până în 1923, anul sfinţirii
mănăstirii. Pentru că fundaţiei i se spune „Tarasie Marcu” putem deduce că el
a fost şi primul ieromonah, probabil venit încă pe când se construia biserica

1248
Pentru mai multe amănunte vezi capitolul despre episcopul Miron (1910-1919).

700
mănăstirii, deoarece el moare în 1923 (martie). Dacă în 1923 fondul fundaţiei
era de 3379 lei, în 1940 a ajuns la 4405 lei, în 1946 la 6841 lei( era deja
inflaţie! ) iar, în urma stabilizării monetare din vara anului 1947, fondul era de
165 lei [„grei” /noi]. Cu acest sold se şi încheie informaţiile despre
fundaţiune.
• Registrul conţine două fundaţiuni importante Fundaţiunea
„Alisandru şi Raveca Iclozan” din Bichigi, care era fundaţiune în sensul
propriu al denumirii şi Fundaţiunea [jubiliară] „Protopop Sebastian Olariu”,
înfiinţată în anul 1938, cu prilejul aniversării celor 50 de ani de activitate în
fruntea protopopiatului Făget. Fundaţiunea a fost întemeiată, la propunerea
lui Dionisie Feneş – un mare sprijinitor al bisericii din Făget ‒ , urmând ca
fondurile să fie alimentate prin contribuţiile băneşti ale tractului Făget şi ale
altor binefăcători. (Despre ele vom trata ulterior).
•Fundaţiunea „Ioan Stănescu” din Drinova, înfiinţată în anul 1927, are
litere fundaţionale, aprobate la 30 iulie 1928 de către Consiliul eparhiei ort.
rom. a Caransebeşului şi este înregistrată în protocolul amintit, dar
administrarea fondurilor fundaţiunii este de competenţa comunei bisericeşti
din Drinova, nu a protopopului. Probabil că aprobarea a fost înaintată de
Consistoriu protopopului la Făget, care a dispus copierea ei în protocol sau a
fost trimisă copia de către parohia din Drinova.
Caracterul fundaţional al donaţiei de 6840 lei în favoarea bisericii
ortodoxe din Drinova rezultă, pe de o parte, din condiţiile formulate de
întemeietorul ei, iar pe de altă parte, din destinaţia veniturilor anuale ( a
dobânzilor) rezultate prin depunerea banilor la bancă. Totuşi, prin faptul că în
partea finală a modului în care vor fi utilizate aceste dobânzi se adaugă
precizarea „iar restul se va capitaliza” este ştirbit caracterul fundaţional
deoarece o fundaţie reală, în adevăratul sens al cuvântului, va cheltui toţi banii
rezultaţi din beneficiile capitalului iniţial numai în scopul/scopurile acelei
fundaţii.
•În arhiva bisericii ortodoxe din Făget am găsit o ciornă intitulată
„Cronica parohiei Făget”, datată „Făget, la 30 mai 1959” care este alcătuită,
de fapt, din răspunsurile date de către protopopul Ioan Munteanu la un
chestionar-ghid al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Mitropoliei Banatului (care
lipseşte de la dosar). În această Cronică răspunsul la întrebarea nr. 43 (ad. 43)
se afirmă textual: „Fundaţiuni nu există [în 1959] lăsate de diferiţi credincioşi
ca din veniturile lor să se oficieze parastase şi să se remunereze personalul
bisericesc. Aşa a[u] fost fundaţia Dionisie Feneşiu, [fundaţia] Fabius Dobrean
şi [fundaţia Petru Drăgan]. În prezent nu mai există” [desigur pentru că banii
obţinuţi după stabilizarea monetară din 1947 nu mai puteau satisface
prevederile literelor fundaţionale, care, sunt convins, nu au existat niciodată,
cel puţin unele din ele].

701
 Cu toate acestea, în perioada interbelică, au existat mai multe
„fundaţiuni” întemeiate de către diverşi credincioşi făgeţeni. Pe opt dintre ele
le-am putut depista ca existând, cercetând protocoalele şedinţelor comitetului
parohial şi ale sinodului parohial din Făget. Iată-le, aşa cum sunt consemnate
în procesele-verbale:
1. Ştefan Bunda (epitrop 1888-1889) a lăsat bisericii din Făget, la 30
noiembrie 1913, suma de 2000 coroane ca fundaţiune, cu dorinţa să se
cumpere un clopot pentru biserica din Făget, iar veniturile să intre în casa
bisericii. Drept recunoştinţă, preoţii se îndatorează să-l sărbătorească la
Sfântul Ştefan (27 decembrie). [Nu se precizează cum şi nici cât timp – numai
cât timp este în viaţă sau şi după moarte].
2. Anterior, la 6 august 1913 se consemnează (la punctul 13 de pe
ordinea de zi) că credinciosul Nicolae Sedan (decedat în 14 noiembrie 1894)
înfiinţase „Fundaţiunea Nicolae şi Sofia Sedan din Făget” cu un capital de
300 florini, cu scopul ca în fiecare an să fie organizate două parastase: unul la
11 noiembrie, data morţii soţiei Sofia, şi celălalt la 6 decembrie (Sfântul
Nicolae). În ambele cazuri, liturghia cu parastas să se oficieze în capela din
cimitir, ctitorie a sa.
3. Cu prilejul împlinirii celor 30 de ani de protopopiat ai lui Sebastian
Olariu, la 20 ianuarie 1918, comitetul parohial hotărăşte crearea unei
fundaţiuni, numită Fundaţiunea „Sebastian Olariu”, fără a-i cunoaşte Statutul
ori activitatea ei ulterioară. Probabil că hotărârea nu a fost finalizată, din
moment ce, în 1938, se hotărăşte înfiinţarea (alteia noi) cu aceeaşi denumire.
[Posibil să-şi fi încetat activitatea în anii crizei economice 1929-1933].
4. La 26 ianuarie 1923, comitetul parohial „ia la cunoştinţă cu plăcere”
înfiinţarea „pe seama bisericii” a unei fundaţii de 24.000 de lei, de către
Dionisie Feneş1249 a „harnicului şi marelui binefăcător al sf[i]ntei noastre
biserici”. Comitetul parohial „primeşte [= acceptă] condiţiunile indicate în
actul de fondaţiune”.

1249
El niciodată nu îşi zicea Feneşiu, ci numai Feneş. Forma Feneşiu (pronunţată Feneşìu, cu
accentul pe i) a fost introdusă şi utilizată de către fiul său Victor, când a ajuns parlamentar în
Bucureşti, desigur sub influenţa colegilor „regăţeni”, care nu ştiau că Feneşiu este forma tot
Feneş, scrisă aşa de către intelectualii români de pe vremea Austro-Ungariei, care au trecut de
la alfabetul latin înaintea celor din Vechiul Regat. Şi cum în alfabetul latin nu au găsit semne
grafice speciale pentru ş, ţ, z etc. au inventat ei unele ad-hoc, folosite până la adoptarea de
către Academia Română a regulilor ortografice din 1904. Corect: ş se scria si (ca să difere de
maghiarul s citit ş), ţ era ti, ca în latină, z se scria fie dz, fie ḍ (d cu sedilă, ca şi ţ, ş) etc. Cât
despre u, acesta era un u „mut”, care nu se citea, consemnat la-nceput, sub forma ŭ (cu
„căciulă” ca şi ă). De aceea, unii lingvişti şi istorici au „actualizat” vechiul mod de scriere a
numelor unor personalităţi – vezi George Bariţ şi „contemporanii săi”, deşi îşi consemna
numele Baritiu.

702
 5,6,7. La 20 ianuarie1927, Comitetul parohial ia cunoştinţă de
fundaţiuni cu acelaşi conţinut: „Fundaţiunea Petru Drăgan şi soţia [,] din
Făget în sumă de 10.000 lei; „Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan” din
Bichigi , cu suma de 2334 lei şi „Fundaţiunea Fabius Dobrean”, de 1500 lei,
scopul comun al lor fiind „pomenirea lor în biserică la toate slujbele”:
De data aceasta se menţionează că literele fundaţionale ale acestora au
fost prezentate de către adunarea parohială (sinodul parohial) din 23 ianuarie
1927 şi aprobate „cu plăcere”.
8. La 12 mai 1929, Terente Răchiţan a depus suma de 2000 de lei
„drept fundaţiune pentru binefăcătorul său Dionisie Romoniţă din Făget ca
numele acestuia să fie pomenit în toate duminicile şi sărbătorile de peste an,
iar duminica ce urmează după M[arele] M[ucenic] Dionisie Areopagitul să se
celebreze un parastas pentru sufletul acestuia, având a se urma pentru
retribuţi[u]ni [ale personalului bisericesc] condiţiile celorlalte fundaţiuni. [...].
Consiliul fondaţional ia cunoştinţă şi dispune să se facă [de către preot?]
literele fundaţionale spre a fi prezentate, spre aprobare, adunării parohiale,
apoi Consiliului [fostului Consistoriu] Eparhial”.
Aici sunt de reţinut mai multe aspecte: a) Folosirea noilor denumiri
consiliu parohial pentru vechea formă comitetul parohial; adunarea parohială
pentru sinodul parohial şi Consiliul Eparhial pentru Consistoriul Eparhial; b)
Terente Răchiţan nu ştia cum se întocmesc Literele fundaţionale, lăsând ca
altcineva să le facă; c) Forma democratică a aprobării unei fundaţiuni:
consiliul parohial, sinodul parohial, Consiliul episcopesc; d) Intenţia lui
Terentie Răchiţan ca banii să devină cu adevărat o fundaţiune; e) Nu cunosc
ce binefaceri a săvârşit Dionisie Romoniţă pentru Terentie Răchiţan, dar
merită toată lauda Terente pentru gestul său de a nu-şi uita binefăcătorul. Ne
aflăm, aşadar, pentru prima dată în faţa înfiinţării unei fundaţii nu pentru
pomenirea întemeietorului ei (care poate fi interpretată şi ca o formă de
egoism), ci a altuia.
Din prezentarea primelor şapte fundaţiuni se poate concluziona că
niciuna dintre ele nu este cu adevărat o fundaţiune, ci toate sunt donaţii cu
anumite condiţii.
Revenind la cele două fundaţiuni, să le analizăm mai îndeaproape.
1. Fundaţiunea „Alisandru şi Raveca Iclozan” din Bichigi a fost creată
de văduva Raveca, în înţelegere cu soţul Alexandru, învăţător în Bichigi
(evident, înainte de decesul acestuia). Suma de 100.000 de lei depusă la banca
„Făgeţana” este cea mai mare sumă pe care o cunosc.
Conform statutului, din dobânzile obţinute, urmau să se acorde ,anual,
două burse cu sume egale, pentru doi tineri, indiferent de sex, din Băseşti
(Begheiu Mic) sau/şi din Bichigi care urmează cursurile unei şcoli normale,
spre a fi învăţători. În cazul în care în cele două comune nu se găsesc tineri

703
normalişti, bursele puteau fi acordate altora din protopopiatul Făget, însă
respectându-se clauza (să urmeze şcoala normală). Dar, de îndată urmează
restricţia: în lipsa tinerilor normalişti din Băseşti şi Bichigi, prioritate au elevii
înrudiţi cu vreunul din soţi, indiferent dacă locuiesc sau nu în protopopiatul
Făget şi indiferent de şcoala urmată. Fondul va fi administrat în comun de
către preoţii din Băseşti şi Bichigi, lor revenindu-le şi dreptul ca să hotărască
împreună cui se vor acorda cele două burse în fiecare an.
În final, Raveca menţionează că odată cu depunerea la banca
„Făgeţana” a celor 100.000 de lei ca fundaţiune, va depune încă 5000 de lei ca
„din cametele acestor bani să se facă în fiecare an parastas în ziua de Sf. Ioan
adecă la 7 ianuarie în sf[in]tele biserici din Făget, Băseşti şi Bichigiu; acuma
numai pentru răposatul meu soţ [dovadă că îl chema (şi ?) Ioan, nu (numai)
Alexandru ?] iar după moartea mea pentru ambii. Această sumă o voi
completa ulterior la o sumă mai mare. Aşa se explică de ce în protocolul de la
Făget este înregistrată şi „Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan” din
Bichigi.
Acest act este însoţit, pe foaie separată, de altul întocmit de protopopul
Sebastian Olariu care modifică total modul de administrare a fondului
fundaţiei (vezi punctele 3 şi 4, precum şi aprobarea Consiliului eparhial ort.
rom. al Caransebeşului a variantei întocmite de protopopiat, deşi aceasta
ştirbeşte voinţa întemeietoarei).
Din „condica de socoteli” a fundaţiei rezultă că suma de 100.000 lei a
fost depusă la „Făgeţana” în anul 1926 şi că acordarea burselor a început în
anul următor, după cum urmează: în anul 1927 s-a acordat bursa de 6000 lei
lui Victor Iclozan din Băseşti (Begheiu Mic). Tot de bursă întreagă a mai
beneficiat Victor Iclozan în anii 1939 (2487 lei) şi 1940 (semestrial, câte 1752
lei). De două burse au beneficiat Victor Iclozan şi Letiţia Florescu în anii:
1928 (câte 6000 lei în semestrul şcolar I şi 6000 lei în semestrul II, fiecare,
din anul şcolar 1927-1928); 1929 (4840 lei + 4882); Victor Iclozan şi Elena
Iovescu, cl. a VII-a normală (probabil nu era rudă); câte 1898 lei fiecare, în
1942.
Cu această ultimă menţiune se încheie informaţiile cu privire la
beneficiarii fundaţiei. De observat că în anii 1932 şi 1933 nu s-a acordat nicio
bursă, desigur în urma conversiunii banilor ca urmare a crizei economice,
menţionându-se că „la conversiune au fost pierderi de 86.083 lei”.
Semnele inflaţiei au apărut şi spre sfârşitul deceniului patru din veacul
trecut, când se menţionează că la finea anului 1939 au fost depuneri [de
capital ?] la „Făgeţana” 35.888 lei + rente [beneficii] în valoare de 80.000 lei,
total 115.888 lei.
De asemenea, între anii 1943 şi 1947 nu a mai fost acordată nicio
bursă.

704
 În 1944, cei 53.024 lei aflaţi la „Făgeţana” au fost retraşi şi depuşi la
C.E.C. (probabil în speranţa că CEC-ul fiind de unitate de stat, banii nu vor fi
pierduţi). Nu se motivează în ce împrejurări capitalul fundaţiei s-a diminuat,
când numai în 1939 au fost depuşi peste 115.000 lei. Evidenţele se încheie în
1949, căci din 1947 nu mai este prezentată „starea fondului”, cvasi-inexistent
în urma stabilizării monetare din 15 august 1947.
În arhiva păstrată în biserica ortodoxă din Făget1250 nu am găsit vreun
registru care să cuprindă informaţii despre Fundaţiunea „Protopop Sebastian
Olariu” din 1918 şi nici despre cea din 1938 intitulată „Fundaţiunea jubiliară
Protopop Sebastian Olariu” a cărei înfiinţare s-a decis cu prilejul aniversării
unei jumătăţi de secol de strădanii în fruntea protopopiatului Făget.
După acest ultim eveniment găsim următoarea informaţie: În şedinţa
sa din 17 septembrie 1938, la propunerea lui Dionisie Feneş se decide în
unanimitate ca „în semn de stimă şi recunoştinţă” faţă de protopopul
Sebastian Olariu care la 18 septembrie 1938 (deci a doua zi) va împlini 50 de
ani de păstorire a parohiei şi a protopopiatului Făget, parohia din Făget să
contribuie la augmentarea ‹‹Fondului Sebastian Olariu>> cu rente în valoare
nominală de lei 10.000 (zece mii)” – punctul 2 al ordinii de zi.
Formularea este confuză: Fond în loc de fundaţie; o rentă adică
beneficii [de la ce ?].
În sfârşit, cea de-a doua sursă de informaţii o găsim în Registrul cu
„Fundaţiunea Tarasie Marcu”, în care se menţionează că fondurile culturale
ale parohiilor din Luncani, Homojdia şi Nemeşeşti trec integral la
„Fundaţiunea jubiliară protopop Sebastian Olariu”, iar fondul cultural se
divide astfel: 500 lei trec la „Fondul S. Olariu”, iar restul de 1008 lei trec la
fondul parohial. Nu cunosc contribuţia celorlalte parohii, dar se pare că suma
minimă trebuie să fie de cel puţin 500 lei din partea parohiilor de clasa a III-a
şi contribuţia să crească la parohiile mai mari.
Dintre celelalte fonduri, demn de reţinut este cel intitulat „Fondul de
ajutorare a preoţilor din tractul Făgetului”, denumire schimbată (cu o mai
bună formulare) în „Fondul de ajutor reciproc al preoţilor din protopopiatul
Făgetului”, cum apare ea în Statutul din 1929.

1250
Trebuie să precizez că, în anii ´70 ai secolului trecut, când am consultat atât registrul
amintit care cuprindea informaţii (sumare) despre fundaţiile şi fondurile gestionate de către
protopopiat, cât şi registrele de procese verbale ale comitetului/consiliului perohial Făget erau
ascunse în turnul bisericii, pentru a nu fi găsite, la un eventual control al activiştilor de partid
comunist. Arhiva, precum şi cărţile bibliotecii (parohiale şi ale protopopiatului) erau aruncate
la nimereală şi deja începuse degradarea lor, datorită prafului şi a şoarecilor. Nu cunosc soarta
lor actuală. Accesul mi-a fost facilitat de crâsnicul (?) bisericii, al cărui nume nu-l cunosc, dar
după informaţii neverificate era rudă cu fostul dirijor Vasile Barbu.

705
 Statutul nu este întocmit de către un profesionist, după modul în care
apare. Pentru înfiinţarea fondului, fiecare preot va achita câte 1000 lei în două
tranşe egale de câte 500 lei fiecare, „prin detragere” (reţinere automată) din
ajutorul de stat şi anume în luna decembrie 1930 şi în martie 1931. După
moartea unui preot, membru al fondului, „de îndată vor fi retrase din ajutorul
primit de la stat câte 500 lei, din interesele (dobânzile) după capitalul alocat şi
din alte eventuale donaţiuni”. Banii neutilizaţi vor fi păstraţi spre fructificare
la banca „Făgeţana”, libelul de depunere păstrându-se la oficiul
protopresbiteral ort. rom. din Făget. Ajutorul urmaşilor celui decedat este de
10.000 de lei, cu mult mai mare decât contribuţia sa, dacă moare la scurtă
vreme după crearea fondului. Fiecare preot din tractul Făget este obligat să se
înscrie membru, deci cotizant al fondului.
Statutul este urmat de câteva precizări ulterioare: a) Este votat în
unanimitate în conferinţa preoţească a protopopiatului Făget la 31 octombrie
1930; b) Statutul este aprobat de Consiliul Eparhial al Caransebeşului la 22
noiembrie 1930, Nr. 65874 E.[piscopesc]; c) În conferinţa preoţească din 27
octombrie, cota de 500 lei pe care fiecare preot trebuia să o plătească după
fiecare caz de deces a unui preot membru al fondului este redusă la 250 lei, iar
ajutorul acordat urmaşilor decedatului a devenit 5.000 lei în loc de 10.000 lei,
ca până atunci; d) Conferinţa preoţilor din data de 4 noiembrie 1938 a hotărât
ca fondul să fie declarat „inalienabil, neavând niciun preot sau urmaşii lui
dreptul de a reclama restituirea taxelor odată solvite”(achitate); e) „Conferinţa
preoţească a preoţilor din protopopiatul Făgetului, ţinută la 8 decembrie 1942
a hotărât, iar Ven. Cons. Eparh. Sub Nr. 7145B/942 din 8 ianuarie 1943 a
aprobat ca „Fondul de ajutor reciproc” să fie augmentat cu cotizaţii lunare de
câte 200 lei de fiecare preot din protopopiat”, „ca Fondul să poată acorda
împrumuturi mai mari membrilor săi”.
Se observă că la 4 noiembrie 1938 nu s-a hotărât ca „Fondul de
întrajutorare a preoţilor în caz de deces” să devină „Fond de ajutorare
reciprocă” prin acordarea de împrumuturi băneşti membrilor săi, iar o altă
conferinţă preoţească anterioară celei din 8 decembrie 1942 nu este amintită.
Desigur, condiţiile grele din anii celui de-al Doilea Război Mondial
îndreptăţesc transformarea amintită, care poate fi considerată nestatutară, dacă
consiliul parohial nu a luat o hotărâre în acest sens.
În încheiere se poate afirma că atât banii fondurilor, cât şi cei ai
fundaţiilor adunaţi cu multe eforturi chiar şi de către generoşii donatori ai
bisericii din Făget, ca să nu mai vorbim de membrii fondurilor s-au pulverizat
prin stabilizarea monetară din 15 august 1947 ceea ce a făcut ca atât fondurile,
cât şi fundaţiile să-şi înceteze activitatea.
Insistenţa cu care am prezentat conţinutul fondurilor şi ale fundaţiilor
a urmărit două scopuri: pe de o parte să reactualizeze numele celor care au

706
făcut donaţii bisericilor, pentru ca preoţii să le îndeplinească dorinţa de a fi
amintite numele şi puse parastase, aşa cum au condiţionat în prevederile
fondurilor şi ale fundaţiilor, dar şi a le folosi ca exemple spre a determina pe
credincioşii actuali să procedeze asemănător, iar pe de altă parte am dorit ca
situaţia de la Făget să fie îndemn pentru preoţi spre a cerceta cu atenţie mai
ales registrele de procese-verbale ale consiliilor parohiale căci, cu siguranţă
vor găsi situaţii similare celor de la Făget şi, printr-o colaborare, să dovedim
cititorilor că în întregul protopopiat au existat oameni devotaţi Bisericii.
În continuare prezentăm documentele privind:

A. Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan

Fundaţiunea
„Alisandru şi Raveca Iclozan” din Bichigi

„Act fundaţional
Urmând dorinţei răposatului meu soţ Alexandru Iclozan fac o
fundaţiune de 100.000 lei şi împreună cu acest act o predau Prea Onoratului
oficiu protopresbiteral din Făget pentru administrare.
Numele fundaţiunei e: „ Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan”.
Banii se vor depune la banca „Făgeţana” din Făget; se vor putea însă depune –
dacă cer împrejurările – şi la altă bancă.
Menirea fundaţiunei este promovarea culturală a poporului din
protopopiatul Făgetului. Eu împreună cu răposatul meu soţ – carele a fost
dascăl confesional român – cu mare trudă am adunat, ceea ce bunul
Dumnezeu ne-a ajutat să avem şi neavând copii împreună am hotărât să facem
o fundaţiune, din a cărei camete să se dea ajutor tinărilor cari studiază.
Dispunem, ca din cametele [dobânzile] acestor bani să se dea două (2)
burse egale alor [celor] doi elevi de orice sex din comunele Băseşti ori
Bichigiu, cari urmează vr´o şcoală normală; iar de nu se va afla nimeni în
aceste comune, atunci să se dea ajutorul altora din protopopiatul Făgetului,
dar tot numai acelora cari urmează la vr´o şcoală normală. Dacă însă se va
cere bursa de vr´o rudenie atât a soţului meu cât şi a mea, atunci înainte de
alţii să li se dea acelora, chiar şi atunci când aceştia ar urma la vr´o altă şcoală
şi nu la şcoala normală. Cei înrudiţi cu răposatul meu soţ şi cu mine pot primi
bursă şi dacă nu sunt din protopopiatul Făgetului.
Dreptul de administrare al fundaţiunei îl va avea protopopul Făgetului
dimpreună cu preotul din Băseşti şi cu preotul din Bichigiu. La acordarea de
stipendii [burse] aceasta comisiune va hotărî cui să i se dea ajutorul.
Odată cu suma mai sus arătată depun şi suma de 5000 Lei (adecă cinci
mii Lei) cu scopul ca din cametele acestor bani să se facă în fiecare an
parastas în ziua de Sf. Ioan adecă la 7 Ianuarie în sfintele biserici din Făget,

707
Băseşti şi Bichigiu; acuma numai pentru răposatul meu soţ iar după moartea
mea pentru ambii. Această sumă ulterior o voi completa la o sumă mai mare.
Rog Prea Onoratul oficiu protopresbiteral să ţină cont de intenţiile
mele bune şi stipendiile să se acorde acelora, cari pe lângă progresul ce-l fac
în şcoală, vor dovedi că sunt exemplu şi în ceeace priveşte moralitatea. –
Bichigiu la 12 August 1926.
(ss) Raveca Iclozan.
Subscrişii martori, fiind toţi deodată prezenţi la cetirea şi subscrierea
acestui act fundaţional, adeverim că Doamna Văd. Raveca Iclozan în deplină
sănătate şi cu mintea întreagă în faţa noastră a subscris acest document, drept
ce şi noi il subscriem.
Bichigiu la 12 August 1926 –
(ss) Adrian Olariu Făget; Iosif Furdui Făget; Ion Dumitrescu Brăneşti;
Victor Iclozan Băseşti”.
Pe o foaie separată lipită ulterior Raveca scrie:” După moartea mea,
nimenea să nu aibă drept de a ridica bani, din capitalul acestui fond. Totodată
dispun ca din suma intereselor 2 % [conectat cu cel anual 20 %] să se
capitalizeze în fiecare an pentru majoritatea [majorarea] fondului.
(ss) Raveca Iclozan”

Litere fundaţionale
Pentru fundaţiunea „Alexandru şi Raveca Iclozan”
1). Doamna văd. Raveca soţia răposatului învăţător Alexandru Iclozan
din Bichigiu prin actul său fundaţional din 12 August 1926 a depus din averea
sa 100.000 Lei (unasutămii Lei) pentru înfiinţarea unei fundaţiuni cu numele
„Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan”.
2). Scopul acestei fundaţiuni este, ca din cametele acestei fundaţiuni să
se dee două burse egale la doi elevi ortodoxi (sic!) români de orice sex din
comunele Băseşti şi Bichigiu, care urmează vr´o şcoală normală, iar de nu se
va afla nimeni în aceste comune, atunci să se dea ajutorul altor doi elevi
ortodocşi români din protopopiatul Făgetului, care urmează la vr´o şcoală
normală. Dacă însă se va cere bursa de către vr´o rudenie atât de a fondatoarei
cât şi de a soţului fondatoarei, atunci înainte de alţii li se va da acestora chiar
şi atunci când aceştia ar urma la vr´o altă şcoală şi nu la şcoala normală. Cei
înrudiţi cu fondatorii pot primi burse şi dacă nu sunt din protopopiatul
Făgetului.
3). Fundaţiunea se administrează sub controlul Consiliului eparhial
exercitat prin mijlocirea consiliului protopresbiteral, de către o reprezentanţă
compusă din Prea. On. Domn protopresbiter al Făgetului ca preşedinte natural
şi de preotul ort. român din Băseşti şi Bichigiu. Averea fundaţiunii se

708
administrează la protopresbiterul ort. român al Făgetului, după normele pentru
administrarea averilor bisericeşti; având să înainteze în tot anul socoata
fundaţiunei adunării protopresbiterale. Sediul fundaţiunei este în Făget.
Adunarea protopresbiterală ia responsabilitatea, pentru exacta administrare a
fundaţiunii.
4). Din venitul anual al fundaţiunii se vor distribui pentru cele două
burse 80 % în părţi egale 2 % se va da fondului protopresbiteral ort. român al
Făgetului pentru administrare, iar restul se va capitaliza an de an. Fundaţiunea
aceasta care formează proprietatea protopresbiteratului ort. român al
Făgetului, se reprezintă prin organele protopresbiterale în cazuri de procese
cât şi afară de proces.
Fundaţiunea se consideră de înfiinţată din momentul aprobării literelor
fundaţionale de către Consiliul eparhial şi adunarea protopresbiterală.
Făget, din şedinţa comitetului protopresbiteral ţinută la 27 Februarie
1927.
(ss) Sebastian Olariu (ss) Victor Iclozan
protopresbiter notar
preşedinte

Aceste litere fundaţionale s-au aprobat de cătră adunarea

protopresbiterală în şedinţa sa din 28 Februarie 1927, prin conclusul Nr.
12/1927.
(ss) Sebastian Olariu (ss) Victor Iclozan
protopresbiter
paroh, notar

Nr. 1631E/1927 E (episcopesc)

Consiliul eparhiei ort. rom. a Caransebeşului aprobă aceste litere.
Caransebeş, din şedinţa Consiliului eparhial şinută la 29Aprilie 1927
(L.S.) (ss) Episcopul Diecezan
Dr. Iosif Tr. Badescu

Nr. 6727E/1939
Consiliul eparhiei ort. Rom. a Caransebeşului, în baza cererii
fondatoarei Raveca Iclozan admite modificarea prezentelor litere fundaţionale
în sensul acelora, ca asupra uneia dintre cele două burse , să dispună dânsa cât
va trăi.
Caransebeş din şedinţa Consiliului eparhial secţia econom[ică] ţinută
la 9 Decem[brie] 1939
(L.S.) (ss) Episcopul Vasile [Lăzărescu]

709
 Nr. 1042E/1940
Consiliul eparhiei ort. rom. a Caransebeşului în baza cererii fondatoarei
Raveca Iclozan admite ca Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan să poarte
numirea de:” Fundaţiunea Alexandru şi Raveca Iclozan, născ. Mariţa”.
Caransebeş din şedinţa Consiliului eparhial secţia econom. Ţinută la
13 Martie 1940
(L.S.) (ss) Episcopul Vasile”

Sursa: Registrul I• Fundaţiunea Tarasie Marcu II Fond de ajutorare

reciprocă, păstrat în arhiva Parohiei ortodoxe române din Făget.

Din Condica de socoteli, rezultă că în anul 1926 au fost depuşi la „Făgeţana”

100.000 lei.
Burse au început să se dea din anul 1927.
Bursieri
1927 : Victor Iclozan – Băseşti 6000 lei.
1928: Victor Iclozan [şi] Letiţia Florescu – 6000 lei sem. I + 6000 lei
sem. II (an şc. 1927/zi)
1929: Victor Iclozan [şi]
Letiţia Florescu – 4840 lei sem. I +4882 lei sem. II [fiecare]
1930: idem - 4928 lei + 4940 lei [fiecare]
1931: V. Iclozan - 2234 lei + 1490 lei.
1932: ‒
1933: ‒
1934 – 1938 nu se acordă stipendii.
1939: V. Iclozan 2487 lei [pierderi de la conversiune 80.083].
La finea anului 1939: depuneri la „Făgeţana” 35.888 lei + rente în
valoare de 80.000 lei total 115.888 lei.
1940: Victor Iclozan – 1752 + 1752 lei.
1941 Victor Iclozan – 1530 [lei].
Elena Iovescu (cl. VII normală) 1530 lei.
1942 : Valeria Ciurescu
Elena Iovescu ‒ câte 1898 lei fiecare.
Din 1943 şi până în 1947 nu mai apare niciun bursier.
La finea anului 1943, starea fondului era:
Rente 4½ 1936 [1942 ?] = 70.000 [lei].
Depuneri la Făgeţana = 53.000 [lei].
Total: 123.024 [lei].
În 1944 banii sunt retraşi de la „Făgeţana” şi depuşi la CEC
(53.024lei).

710
 În 1947 nu mai este încheiată „starea fondului” [probabil, după
stabilizarea din 15 august nu s-a mai ales nimic din fond].
Cu anul 1947 încetează şi informaţiile despre ce s-a ales cu fondurile
[mici] ale fundaţiei.

B. Fundațiunea Ioan Stanescu

Litere fundaţionale
ale fundaţiunei Ioan Stanescu din Drinova
1.Ivon Stanescu locuitor din Drinova, ortodox român a depus din
averea sa suma de 6.840 Lei adecă: şasă mii optsute patruzeci Lei; în scopul
înfinţărei unei fundaţiuni pentru pomenirea lui.
2.Fundaţiunea poartă numirea: „Fundaţiunea Ivon Stanescu din
Drinova”
3.Scopul fundaţiunei este, ca la toate sfintele liturghii ce să vor celebra
în Duminicile şi sărbătorile de peste an în sânta biserică ort. rom. din Drinova,
să să pomenească la ecteniile viilor cât va fi în viaţă, ear când va muri, atunci
sfânta biserică să grijească ca în fiecare an, la sărbătoarea „Adormirei Născ.
de Dumnezeu” să să celebreze un parastas în sfânta biserică ort. rom. din
Drinova pentru odihna sufletului său.
4.Fundaţiunea o administrează comuna bis. ort. rom. din Drinova, prin
organele sale parohiale sub controlul autorităţilor bisericeşti superioare, având
să înainteze în tot anul socoata fundaţiunei. Comuna bisericească ia
răsponsabilitatea pentru esacta administrare a fundaţiunei.
5.Din interesele [dobânzile] capitalului întreg – cu capitalizarea intereselor
să solveşte la finea fiecărui an preotului instituit definitiv la această sfântă
biserică jumătate adecă 50%, sfintei biserici pentru administrarea fondului 30
Lei, adecă: Treizeci Lei, cantorului celebrant 25 Lei; adecă Douăzecişicinci
Lei; crâsnicului 20 Lei; adecă: Douăzeci Lei; pentru colivă 20 Lei, adecă:
Douăzeci Lei; sfintei biserici pentru clopote 15 Lei, adecă Cincisprezece Lei,
iar restul se va capitaliza.
6.Fundaţiunea aceasta care formează proprietatea comunei bisericeşti ort.
rom. din Drinova o reprezintă organele parohiale în cauză de proces şi afară
de proces.
7.Remuneraţiunea preotului şi respective preoţilor din această fundaţiune
nu are să să compute la salarizarea preotului nici din partea statului nici din
partea forurilor bisericeşti.
8.Literele acestea fundaţionale intră în vigoare cu anul 1927 şi respective
după aprobarea lor de către consiliul şi adunarea parohială ort. rom. din
Drinova.

711
Aceste litere fundaţionale s-au aprobat de către consiliul parohial ort. rom. din
Drinova în şedinţa sa ţinută la 15 Ianuarie 1927, şi de către adunarea parohială
ort. rom. din Drinova în şedinţa sa ţinută la 23 Ianuarie 1927.
(ss) Samson Lugojanu (ss) Oct. Lugojanu
preş. cons. şi adunării par. (L.S.) not. adhoc

[Literele fundaţionale sunt scrise cu mâna, dar – după cum se vede –

nesemnate de fondator. Confirmarea episcopiei e bătută la maşină].

Nr. 3592E ex 1928

Consiliul eparhiei ort. rom. a Caransebeşului aprobă aceste litere
fundaţionale.
Caransebeş din şedinţa Consiliului eparhial ţinută la 30 Iulie 1928.

Episcopul diecezan
(L.S.) (ss) Dr. Iosif Tr. Badescu

Sursa: Registrul I Fundaţiunea Tarasie Marcu II Fond de ajutorare

reciprocă, păstrat în arhiva Parohiei ortodoxe române din Făget.

712
 II. CLĂDIRI/EDIFICII ȘCOLARE
În anii 1774 şi 1776, când împărăteasa Maria Terezia a dispus
înfiinţarea şcolilor triviale pentru copiii credincioşilor români de confesiunea
greco-orientală (gr.or.) sau greco–neunită, ea a împărţit localităţile în două
grupe: unele mai mari, cu putere economică suficientă pentru a-şi înălţa o
clădire şcolară, dacă nu aveau până atunci şi altele cu posibilităţi materiale şi
financiare mai modeste care nu-şi puteau zidi şcoală. Localităţile din prima
categorie au fost considerate cu şcoala-materă/şcoală mamă, unde urmau să
vină şi copiii din localităţile din cea de a doua categorie, numite filii/fiice, ca
şi ei să înveţe scris-cititul şi socotitul până când se vor construi şi în
localităţile lor câte o şcoală. În plus, în 1774-1776 era şi o lipsă acută de
învăţători care abia acopereau nevoile şcolilor-mamă.
Împărăteasa moare în 1780, aşa că ea n-a mai putut să verifice în ce
măsură planurile şi dispoziţiile ei au fost aplicate. O va face fiul şi urmaşul
său la domnie Iosif al II-lea în 1785 şi, în continuare, alţii.
Pentru că datele statistice din 1791 sunt cele mai complete, ne vom
referi, în continuare, la prevederile Conscripţiei (Consignațio) deja amintite,
când am abordat problema pregătirii profesionale a învăţătorilor,
rămânându-ne să prezentăm conţinutul coloanelor 10 şi 11 cu privire la
edificiile şcolare. (Vezi Anexa Nr. 2).
În 1791 existau 29 de şcoli-matere, cu următoarea situaţie a edificiilor
şcolare, consemnată în Consignaţio.
 Nu există (In nullo): Brăneşti, Bucovăţ, Bunea (Mare), Bârna, Dubeşti,
Drăxineşti, Drinova, Furdia, Goizeşti, Crivina, Curtea, Coşava, Cladova,
Luncani, Leucuşeşti, Margina, Răchita, Surduc, Temereşti şi Topla. Cea mai
gravă situaţie se pare că a fost la Zolt, căci ,,nu corespunde din niciun punct
de vedere” (Penitus in nullosau in nulla). Total 21 de localităţi fără edificii
şcolare şi fără a se preciza unde şi în ce mod se desfăşoară procesul de
învăţământ.
 Nu există clădire şcolară, dar tinerii (de vârstă şcolară) din Băteşti sunt
instruiţi câte puţin pe cale privată acasă (de către învăţător) (Indefectum
scholaris aedificii, juventus in quandam privatam et exiqua, erga censum
assumta domo instruitur) – iar la Făget, ,,neexistând aci edificiu şcolar, o
parte din tineri sunt instruiţi în case private [probabil la domiciliul lor], iar o
altă parte în hanul cameral [al poştei] (Hic loci scholari aedificio non
existente, juventus parim in privatis domibus, parim vero in diversoro
cameradiensis instruitur).
În schimb, la Surducu (Mic), edificiul şcolar fiind nefuncţional, tinerii
(şcolari) sunt instruiţi la locuinţa învăţătorului [dovadă că el este localnic]
(Indefectum scholaris aedificii, juventus in paedagogi domo instruitur). Total
3 localităţi.

713
 Există şcoală, dar ea este în stare de ruină (In ruinoso): Bichigi, Coşteiu
(de Sus), Cliciova. Total 3 localităţi
 Există şcoală, dar ea trebuie reparată: (In reparaţione eget): Pogăneşti.
Total 1 localitate.
 La Sudriaş şcoala este în curs de reparaţie. Trebuie să fie făcută
corespunzătoare. (In bono eget. Tamen intranseca reparaţione). Total 1
localitate.
 Unicul edificiu şcolar corespunzător (In bono) era cel de la Bujoru (Traian
Vuia). Total 1 localitate.
Concluzia se impune de la sine, atât în ce priveşte asigurarea
principalei baze/condiţii materiale pentru buna desfăşurare a activităţii
didactice, cât şi în privinţa nivelului de pregătire a copiilor de vârstă şcolară,
în condiţiile consemnate în Consignaţio. În coloana 11 este exprimată, sub
diferite forme, necesitatea construirii de urgenţă a unui nou edificiu şcolar, în
toate localităţile fără clădire şcolară sau cu una necorespunzătoare.
Cu siguranţă că inspectorul şcolar de Stat a fost cel care a întocmit
raportul cu informaţiile despre fiecare clădire şcolară din protopopiatul Făget.
Problema clădirilor şcolare a rămas nerezolvată până în 1924, ea fiind
subliniată în nenumărate rânduri de către inspectorii şcolari regeşti maghiari.
E drept, s-au construit clădiri şcolare noi, conforme cerinţelor MCIP, dar
progresele au fost lente, cu mari eforturi din partea credincioşilor, căci nici
Ioan Popasu şi nici Nicolae Popea n-au acordat niciun fel de ajutor material
sau bănesc, parohiilor sărace, fiecare sesizare a inspectorului şcolar maghiar
fiind urmată de un ordin adresat protopopului să lămurească credincioşii să-şi
facă o nouă şcoală.
În schimb, episcopul Miron Cristea, încă la prima sa întâlnire cu
membrii Adunării Comitatense a declarat că problema şcolilor confesionale,
sub toate aspectele ei, reprezintă o urgentă prioritate. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Vizita canonică în protopopiatul Făget i-a permis să ia contact
nemijlocit cu toate parohiile, ,,din cel mai sărac protopopiat” al Eparhiei
Caransebeşului, (el însuşi îl apreciase aşa). De fiecare dată, în localitatea în
care a găsit necorespunzătoare şi biserica şi clădirea şcolară, episcopul
îndemna pe credincioşi să-şi zidească mai întâi şcoală, apoi biserică. Obişnuia
să doneze o sumă de bani neînsemnată, pe care o considera modestă, ca gestul
său să fie urmat şi de către alţi credincioşi, precum şi de întreaga comunitate
bisericească.
A pus pe arhitectul eparhiei să întocmească planuri–tip de construire a
unui edificiu şcolar în patru variante: cu 1 sau 2 săli de clasă, fiecare din ele
cu sau fără locuinţă pentru învăţător. Planurile–tip respectau cerinţele MCIP
în această privinţă.

714
 În consecinţă, în anul 1911, prin protopopul Sebastian Olariu, au
comandat şi cumpărat planuri–tip învăţătorii din Bucovăţ, Margina, Luncani,
Surducu Mic, Botineşti, Sărăzani, Bârna, Pogăneşti, Drinova şi Povergina.
(Înv. Aurel Barbu procurase un astfel de plan-tip încă în 1910 pentru şcoala
din Tomeşti)1251.
La nivelul Eparhiei Caransebeşului au fost create două fonduri
speciale pentru ajutorarea credincioşilor cu dificultăţi în construirea de edificii
şcolare: unul eparhial, din care se acordau fie împrumuturi cu dobândă
redusă, fie ajutoare băneşti, celălalt era fondul creat cu ajutoarele oferite de
către marele mecenate Vasile Stroiescu 1252.

1251
Daniel Alic, op. cit. pp. 210 – 211.
1252
Vasile Stroiescu (11 noiembrie 1845 satul Trinca, ținutul Hotinului, Basarabia-15 aprilie
1923, București) face parte din vechea boierime basarabeană a neamului Stroieștilor, cu
ascendență până în anul 1682, ca cel de al 15-lea copil al lui Vasile Stroiescu și al Porfirei
Manuilă, fostă Guțu. Studii universitare la Petrograd și la Berlin –Literele, Dreptul și Științele
Agricole.Vorbea fluent franceza, italiana, germana, engleza, rusa, ucrainiana și alte limbi
slave. În 1867 se reîntoarece în Basarabia ajungând judecător la Tribunalul din Hotin. După
moartea tatălui (1875) se ocupă de administrarea moșiei, cu întinse suprafețe în ținuturile
Bălți și Hotin, pe care le sporește mereu ajungând la circa 25000 [pogoane? ] în 1900. În
plus, avea mari herghelii de cai din rasele arabă și Orlov, cirezi de vaci rasa Simenthal și
turme de oi de rasă Karakul.
În anul 1900 renunță la administrarea uriașei averi moștenite și agonisite, pentru a se
dedica vizitării țărilor lumii. Terenurile arabile le-a dat în arendă numai moldovenilor
(românilor basarabeni) cu condiția să se organizeze în obști țărănești (exploatarea pământului
arendat în comun, spre a putea folosi tehnica nouă în agricultură). Se stabilește în Elveția la
Davos și banii încasați din arenzi i- a folosit acțiunilor de binefacere. O deosebită dragoste a
manifestat față de ardeleni și bănățeni, pe care îi considera ,,cea mai riguroasă parte a
poporului român” (O. Ghibu, A murit Vasile Stroescu, în ,,Calendarul “, Sibiu, 1927, pp.7-8).
Au beneficiat de generozitatea sa : Astra, care a putut tipări 45 000 de exemplare, pe diferite
teme, cu care s-au alcătuit 300 de biblioteci populare în Ardeal și/sau au fost trimise în
Bucovina (6000 exemplare) și în România (15000 exemplare); școlile confesionale
românești; studenții români etc. Pentru aceste acte de generozitate în sprijinul culturii
românești , în 24 mai 1910, Academia Română îl alege membru de onoare al său.
Nu-și uită frații basarabeni; cu sprijinul său financiar a fost editat ,,Cuvântul Moldovenesc“
care milita pentru unirea Basarabiei cu România (,,Historia“, anul XVI, nr. 170, martie 2016
p.22) .
În aprilie 1926, Ioan Lupaș publică în ,,Transilvania“, (Sibiu) un articol dedicat morții lui
Vasile Stroiescu, în care afirmă că mulți oameni [mai ales maghiari] ,,neputându-și explica
taina unei dărnicii cu totul nelimitate, din partea unui singur om, puneau la îndoială însăși
existența fizică a lui Vasile Stroescu și erau aplecați [=înclinați] a crede că acest nume ilustru
ar fi fost inventat de către organele de conducere ale României libere [Mici] spre a-și putea
strecura, sub vălul lui, ajutoarele și subvențiile necesare pentru salvarea instituțiilor culturale
și religioase ale fraților subjugați “ (citat în Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare
[Arhiva patriarhului Miron Cristea], Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Antonie
Plămădeală, Editura Minerva București, 1984, p.XXX)

715
 Conform Tabelului XVII (pp. 212–213), între anii 1910 şi 1913 au fost
acordate ajutoare în valoare totală de 18.837,88 coroane, în 34 de reprize
(poziţii), din care 23 sunt ocupate de către cele 16 comune bisericeşti din
protopopiatul Făget.
Pe anii calendaristici, situaţia este următoarea:
1910: Botineşti, Bârna, Boteşti, Jureşti, Bucovăţ şi Pogăneşti, câte 500
cor. fiecare. Coşava şi Tomeşti au primit în două rânduri, fiecare, sume
totalizănd 1500 (500 + 100) cor. în cazul Coşavei şi 700 (500+200) cor., în
cazul Tomeştiului. Cel mai puţin a primit şcoala din Bichigi (400 cor.), deşi
acolo se înălţa edificiu şcolar cu două săli de clasă. Total 9 localităţi în suma
totală de 5600 cor.
1911: Bichigi 200, Povergina, Sărăzani, Luncani şi Margina, câte 500
cor. fiecare. Total 5 localităţi şi 2200 cor. ajutor.
1912: Câte 200 cor. au primit Tomeşti, Homojdia cu Coşeviţa şi
Povergina, iar 300 cor. a primit Mâtnicul-mic. Total 4 localităţi şi 900 cor.
ajutor eparhial.
1913: Luncani 300, Drinova 500, Bârna 600. Total 3 localităţi cu 1400
cor. ajutoare.
Se observă că numai în primul an (1910) sumele au fost mai mari pentru
fiecare parohie, cele mai mici sume fiind în 1912.
O singură dată au primit ajutor comunele bisericeşti din Botineşti,
Boteşti, Jureşti, Bucovăţ, Pogăneşti, Sărăzani, Margina, Homojdia-Coşeviţa,
Mâtnicul-mic şi Drinova. Total 10.
De câte ori au primit sprijin bănesc parohiile: Bârna (în 1911 şi 1913),
Bichigi (1910 şi 1911), Coşava (1910), Povergina (1911 şi 1912) şi Luncani
(1911 şi 1913). Total 5.

Trăind marea bucurie a înfăptuirii României Unite, care să cuprindă atât Basarabia, cât și
Bucovina și Transilvania (în sens larg), Vasile Stroiescu se stabilește la București în 1919.
Este ales deputat în patru județe din Basarabia (Tighina, Orhei, Lăpușna și Bălți), iar ca
omagiu al marilor sale merite i se încedințează președinția conducerii lucrărilor în cel dintâi
Parlament al tuturor românilor, fiind, apoi, proclamat senator pe viață.
Scârbit de politicianismul românesc, renunță la orice activitate și manifestare publică și
își trăiește ultimii ani de viață izolat de lume în camera nr. 313 a hotelului Athenée Palace.
Moare, în urma unei pneumonii: I s-au organizat funerarii naționale, fiind înmormântat în
cimitirul ,,Sf. Vineri’’ din București. Prin grija prietenului său dr. Nicolae Lupu, în 1933,
guvernul României îi înalță un bust din marmură, operă a sculptorului Onofrei.
Ca o ironie a soartei, pe cruce este trecut greșit anul nașterii: 1848, în loc de 1845.
Iată textul:,,VASILE STROESCU//Basarabean// 1848-1926//Mare patriot și filantrop //
Întâiul președinte al Camerei României Întregite”. (Cf. ,,Literatură și Artă“, Săptămânal al
Uniunii Scriitorilor din Moldova, nr. 13 și nr. 14 din 1991, articolul ,,Vasile Stroescu“ de
Alex. Ciulcu).

716
 În sfârşit, de trei ori a fost ajutată parohia Tomeşti (de două ori în 1910
şi o dată în 1911). Total 1.
Însumând aceste rezultate şi comparându-le cu cele ce rezultă din
Tabelul XVII constatăm că din totalul celor 27 de comune bisericeşti ajutate,
16 erau din protopopiatul Făget (aproape 60%), iar cele 9900 cor. alocate
şcolilor din protopopiatul Făget reprezintă peste 50% din totalul celor
18.837,88 cor. destinate ajutorării comunelor bisericeşti din întreaga eparhie.
Să adăugăm că parohiile din Coşava (cu cele 1500 cor.) primite şi
Tomeşti (1000 cor.) au fost cele privilegiate atât în protopopiatul Făget, cât şi
în toată eparhia.
Îmi permit să fac următoarele comentarii:
Ajutoarele substanțiale care au premers și care au succedat vizitei
episcopului Miron în întregul protopopiat al Făgetului sunt dovada elocventă
că episcopul a înțeles să ajute, atât cât s-a putut, școlile din cel mai sărac
protopopiat al eparhiei. Nici preoții (ca directori școlari locali) și nici
comitetele parohiale – și, prin ei, nici credincioșii acestui protopopiat – nu i-
au rămas moralmente datori, organizănd o primire și ospitalitate deosebită atât
episcopului, cât și însoțitorilor săi.
Preferința ajutorării parohiei Tomești (sat) ar putea avea drept cauză
indirectă și invizibilă existenta Fabricii de sticlărie din Tomești (-colonie), la
care lucrau mulți tomeșteni. În ceea ce privește Coșava, lucrurile par mai
complicate: episcopul ar fi putut primi sugestii, în acest sens, de la bunul său
ajutor și sfetnic Filaret Musta, a cărui soră era căsătorită cu preotul Antoniu
Anghel din Coșava sau, mai probabil, de la protopopul Sebastian Olariu, mai
ales că, în timpul vizitei, preotul coșăvean a fost singurul preot distins cu
brâu roșu. (După vizită, aceeași distincție a fost acordată și preotului Iosof
din Bujoru/Traian Vuia, colaboratorul protopopului mai ales la Banca ,,
Făgețană”).
Dar, atât coșăvenii, cât și tomeștenii au înțeles să-l primească pe
episcop ca niște gazde deosebit de ospitaliere ‒ vezi aceste vizite prezentate la
capitolul despre păstorirea episcopului Miron. Pe lângă protopop, ,,umărul”
la reușita întregii vizite l-a pus și prim – pretorul făgețean Schönenfeld.
În afară de Fondul eparhial de ajutorare a parohiilor sărace cu scopul de
a-și construi sau adapta clădirea școlară în conformitate cu prevederile
ordinelor MCIP, eparhia a administrat și ,,Fondul Vasile Stroiescu” 1253.
Inițial, Vasile Stroiescu acorda ajutoare bănești, pentru biserică sau/și
pentru școală la solicitările unora din comunitățile bisericești ce i-au fost
adresate. Este cazul celor din Hauzești (200 cor. pentru înlocuirea
acoperișurilor [de sindrilă] ale bisericii și școlii), Poieni (350 cor. pentru

1253
Vezi Tabel XVIII în Daniel Alic, op cit., pp. 214 – 215.

717
înzestrarea școlii cu cele nescesare și 250 cor. pentru zidirea unei noi biserici),
Jupânești (500 cor. pentru zidirea unei noi biserici), Drăgsinești (600 cor.
pentru a plăti o parte din împrumutul luat [de la Consistoriul diecezan] ca
să-și construiască o școală nouă). Pentru renovarea sau construirea bisericii au
fost sprijinite (cu diverse sume) și parohiile din Breazova, Românești și
Bichigi.
Pentru că Vasile Stroiescu nu era în măsură să cunoască situația reală a
fiecărei parohii spre a putea face o oarecare selecție sau o ierarhizare a
urgențelor în acordarea ajutoarelor, a convenit cu episcopul Miron ca anual
să-i trimită o anumită sumă de bani pe care el să o distribuie parohiilor celor
mai nevoiașe. (Îndreptățirea deciziei luate este confirmată, de pildă, de
exemplul Breazovei care a primit 600 cor., fără a construi o nouă biserică, ci,
eventual, reparând pe cea veche).
Din Tabelul amintit rezultă că, în 1912 (când s-au acordat și cele mai
multe și cele mai mari ajutoare), au beneficiat următoarele unități de
învățământ din protopopiatul Făget: cu câte 500 cor. fiecare: Bârna, Botinești,
Surducu Mic și Crivina. (Total 4); cu câte 600 cor. fiecare: Drinova,
Homoșdia, Pogănești, Povergina, Margina și Românești. (Total 6). Numai
Tomești a beneficiat de 700 cor. (Total 1), iar cele mai mari sume (de câte 800
lei pentru fiecare) au revenit localităților Coșteiu (de Sus), Luncani și
Coșevița. (Total 3).
Totalizându-le, aflăm că 14 școli din protopopiatul Făget, din totalul
celor 39 (în Tabel sunt menționate 40 de poziții, dar Ohaba Mâtnic a primit
două ajutoare, în ani diferiți) au beneficiat de 8700 cor. adică 38,4% din
numărul școlilor și aproape 36% din totalul ajutoarelor.
În aceste condiții, nu este greu de concluzionat că în marea majoritate a
parohiilor amintite, au fost date în folosință școli noi, unica dificultate în
enumerarea lor fiind aceea că, îndată sau la scurtă vreme după ajutoarele
primate (sau ajutate tocmai pentru că încercaseră să treacă la școala
comunală/de Stat) în localități precum Coșteiu de Sus, Mâtnicu Mic,
Drăgsinești, Hăuzești, Coșava și altele, finalizarea făcându-se în anii în care
comunele bisericești declarau că au școală de Stat [corect: comunală], iar
episcopia considera aceste școli în continuare școli comunale.
În Conspectele sale pentru anii școlari 1913/1914 și 1914/1915,
protopopul Sebastian Olariu consideră școli comunale existente în
protopresbiteratul său următoarele 9 școli din Breazova, Coșava, Fărășești,
Hauzești, Mătnic (Mic), Săceni, Zolt și (cu câte o clasă/unitate de învățământ
comunală în Curtea și Surduc (Mic). în 1914).

718
 Lor li se vor adăuga (în 1915) altele 5 (Bârna, Crivina, Botești, Coștei
(de Sus) și Drăgsinești)1254 .
În anii războiului lipsesc asemenea conspecte. După 1 Decembrie 1918
(și până la Legea învățământului primar de Stat din iulie 1924) nu avem
informații despre zidirea de edificii școlare noi, preocuparea esențială a
comitetelor parohiale fiind cea de a găsi modalitatea de a preda școala Statului
român.

III. ROLUL INSPECTORILOR ȘCOLARI REGEȘTI ÎN

MAGHIARIZAREA ȘCOLILOR CONFESIONALE ROMÂNEȘTI
Inspectorii şcolari regeşti sau inspectorii şcolari comitatenşi sau
inspectorii şcolari maghiari sunt o creaţie a regimului dualist, în sensul că ei
au apărut după 1867.
Atribuţiile lor au fost stabilite printr-o lege specială în 1868. În
esenţă, menirea lor era de a veghea ca legislaţia şcolară maghiară să fie
aplicată în şcolile nemaghiare, cu toate prevederile ei: baza materială,
procesul de învăţământ (desfăşurarea lui; încadrarea şcolilor cu învăţători
calificaţi, ataşaţi Statului maghiar şi buni pedagogi; frecvenţa elevilor ş.a.),
salarizarea învăţătorilor; respectarea regulilor igienice în şcoală etc. De
asemenea se prevede modalitatea în care inspectorul şcolar poate acţiona în
cazul în care constată anumite deficienţe a căror înlăturare este absolut
necesară: nu direct, ci prin susţinătorul şcolii. Cu alte cuvinte, orice neajuns
constatat trebuia făcut cunoscut susţinătorului acelei şcoli şi numai acesta
putea acţiona direct pentru înlăturarea neajunsurilor. În cazul în care organul
în drept rămâne nepăsător ori ineficient, inspectorul regesc va aduce la
cunoştinţă MCIP situaţia creată, MCIP fiind singurul organ de stat care are
dreptul de a interveni în îmbunătăţirea situaţiei, peste susţinătorul şcolii,
mergând până la etatizarea acelei şcoli confesionale.
Situaţia concretă (rea, cu multe aspecte negative) a şcolilor
confesionale româneşti din protopopiatul Făget a oferit inspectorilor şcolari
regeşti multe ocazii de nerespectare a prevederilor legislaţiei şcolare, deci
prilejuri de a acţiona în direcţia statalizării lor. Vom enumera câteva domenii
şi direcţii mai importante.

1254
Vezi APF. Fond anul 1914 respectiv 1915, Conspectele școlare A,B,C, înaintate de către
protopopul Sebastian Olariu Consistoriului diecezan al Caransebeșului, la încheierea anilor
școlari 1913/1914 și 1914/1915 (ciorne, nepaginate și fără numerele adreselor).

719
 1. Baza materială necorespunzătoare.
a) Edificiile/clădirile şcolare
Am amintit în altă parte că, în 1785, autorităţile comitatiense au găsit,
în întregul protopopiat al Făgetului, o singură clădire şcolară ,,bună”, în toate
celelalte localităţi cu şcoli –matere clădirile şcolare fie că erau într-o stare rea
periclitând sănătatea şi viaţa şcolarilor în caz de prăbuşire, fie că nu mai
existau.
Din 1785 şi până în 1867 situaţia nu s-a îmbunătăţit cu mult.
Regulamentul Organic al BOR din Transilvania a trecut în totalitate sarcina
întreţinerii şcolilor confesionale pe seama comunităţilor locale, ceea ce a făcut
imposibilă crearea unei baze materiale corespunzătoare a şcolilor confesionale
din zona Făgetului, cu localităţi mici şi venituri modeste. În plus, când era
vorba ca credincioşii să opteze între a-şi construi şi întreţine o biserică şi o
şcoală, evident că biserica era pentru ei mai importantă decât şcoala.
Reamintesc faptul că dintre cei trei episcopi caransebeşeni până în
1918, singurul care a înţeles să ajute, cât-de-cât, construirea de edificii şcolare
a fost episcopul Miron Cristea.
Dată fiind situaţia reală a sălilor de clasă prezentată schematic mai sus,
inspectorii şcolari comitatenşi au avut multe prilejuri să constate starea
necorespunzătoare a clădirilor şcolare, în cazul celor de la Pogăneşti şi
Povergina chiar depăşindu-şi atribuţiile dispunând organelor locale să
interzică imediat desfăşurarea cursurilor până la repararea clădirilor.
b) Lipsa manualelor şcolare
Manualele şcolare au înlocuit, treptat, cărţile religioase folosite
totodată şi drept cărţi de învăţat cititul. Procurarea (cumpărarea) manualelor
şcolare era o obligaţie a comunei bisericeşti, pe care, rareori, şi-o îndeplinea.
În plus, problema cumpărării manualelor şcolare a devenit tot mai apăsătoare
din două motive. Pe de o parte, în planul de învăţământ au apărut tot mai
multe discipline şcolare, cu consecinţa nevoii de a procura din ce în ce mai
multe manuale şcolare, iar pe de altă parte, cenzurarea şi interzicerea de către
MCIP a manualelor aprobate de către episcopii, din care cauză au trebuit
retrase, uneori, manualele folosite numai unu-doi ani.
c) Lipsa mobilierului şcolar
Înainte de anul 1900 în multe şcoli nu se putea vorbi de băncile
şcolare aşa cum le ştiam noi, ca elevi. Erau scaune lungi, fără spătar, în care
elevii îşi ţineau pe genunchi tăbliţa când scriau ori, în mâini, cartea, când
citeau. Nici acestea nu erau suficiente, mai ales când s-a dispus ca fetele să
stea pe bănci ori/şi în rânduri separat de băieţi. Adesea aceste bănci se
deteriorau, elevii fiind obligaţi să stea tot timpul în picioare.
d) Lipsa materialului didactic

720
 Este vorba, de planşe şi hărţi murale; de unităţi de măsură (metrul
liniar, vase de 1 litru, 1 decilitru …, ceas de perete, după ce sistemul metric a
devenit obligatoriu în Ungaria în 1874; materiale necesare pentru efectuarea
unor experienţe la fizică şi chimie etc.
De exemplu, un control efectuat în şcolile protopopiatului Făget la doi ani
de la introducerea sistemului metric a dovedit că numai la şcolile din Făget şi
din Cliciova existau o parte din materialele intuitive obligatorii.
e) Nerespectarea de către susţinătorul învăţământului confesional a
obligaţiei de a construi o nouă sală de clasă, dacă numărul copiilor între 6 şi
12 ani era mai mare de 80, câţiva ani succesiv: În această situaţie s-au aflat
mai multe localităţi, dar numai la Curtea şi la Surducu Mic s-a reuşit să se
înfiinţeze o clasă comunală în cadrul învăţământului confesional care continua
să existe.

2. Învăţătorul
Atitudinea Statului maghiar faţă de învăţătorul confesional este
complexă şi oarecum antagonică, datorită rolului activ pe care el îl poate avea
prin mai uşoară maghiarizare a învăţământului confesional şi a tineretului
şcolar. De aceea, pe de o parte, prin legislaţia şcolară, i se oferă o stare
materială tot mai bună, dar şi tot mai greu de a o asigura de către susţinătorul
şcolii, provocând un conflict între ei şi, implicit, i se deschide perspectiva
asigurării bună-stării sale materiale în cadrul şcolii comunale/de Stat, iar pe de
altă parte, o exigenţă sporită mai ales în privinţa predării limbii maghiare.
a) Primul aspect vizează salarizarea învăţătorului. N-o mai
analizăm, căci am tratat-o deja. Să reţinem doar faptul că ea a fost o pârghie
importantă în transformarea învăţătorului confesional dintr-un supus al
bisericii într-un cetăţean cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice alt cetăţean
cu aceeaşi pregătire şi cu o slujbă asemănătoare.
Minusurile în pregătirea şi în munca învăţătorilor – deci aspectele
negative ale personalităţii învăţătorului – erau domeniile cele mai vulnerabile
ale învăţământului confesional din protopopiatul Făget.
b) Lacune în cunoaşterea şi predarea limbii maghiare
Şi aici trebuie făcute mai multe diferenţieri:
Erau învăţători calificaţi mai în vârstă în momentul în care s-a introdus
limba maghiară ca obiect de studiu obligatoriu. Cei în prag de pensionare erau
lăsaţi în pace; celorlalţi li s-a cerut să se pregătească în particular şi să se
prezinte la o şcoală pedagogică de stat cu limba de predare maghiară spre a
dovedi că stăpănesc limba statului în suficientă măsură încât să o poată preda
elevilor. Pe baza atestatului primit, ei vor putea rămâne învăţători până la
vârsta pensionării. Cei care nu se prezintă la examinare sau care nu reuşesc

721
vor fi înlăturaţi din învăţământ, o victimă de acest gen fiind înv. Făraş din
Sinteşti.
Învăţătorii necalificaţi sau care au încheiat institutul pedagogic cu
rezultate slabe erau, de regulă, categoria de învăţători cu rezultate
nesatisfăcătoare în predarea limbii maghiare, pentru că nu o cunoşteau nici ei.
Semnificativ este, din acest punct de vedere, cazul învăţătorului Vasile
Petruțescu din Botineşti adus la cunoştinţă protopopului Sebastian Olariu, în
anul 1892, de către inspectorul şcolar cu rugămintea de a cere Consistoriului
caransebeşan înlăturarea lui din învăţământ. Petruţescu adresase inspectorului
şcolar comitatens o cerere în limba maghiară (în mod cert, concepută şi scrisă
de un cunoscător al limbii oficiale) rugându-l să i se aprobe căsătoria (??).
Inspectorul îi răspunde, în maghiară, că i se aprobă cererea. Necunoscând
(probabil bine) maghiara, nici el şi nici membrii comitetului parohial cu care
se consultase, cu toţii au ajuns la concluzia că este vorba de o gloabă(amendă)
pe care trebuie să o plătească Petruţescu. În consecinţă, el adresează
conducerii comitatului Caraş–Severin cererea de a fi scutit de plata gloabei,
considerându-se nevinovat.
Învăţătorii mai tineri care, deşi absolviseră cu bune rezultate institutul
pedagogic, cunoscând şi limba maghiară, datorită convingerilor lor naţionale,
antimaghiare, neglijau intenţionat predarea limbii statului la nivelul cerut.
Este cazul învăţătorului Ioan S. Caba din Curtea, care, pentru rezultatele slabe
obţinute cu elevii la limba maghiară a fost deferit justiţiei pentru atitudinea sa
,,antipatriotică” şi suspendat din învăţământ până la pronunţarea sentinţei. A
fost amendat şi reprimit în învăţământ.
Nu numai învăţătorii, ci chiar şi Consistoriul diecezan caransebeşan a
interpretat greşit Legea Apponyi, evident, nu din necunoaşterea limbii
maghiare, ci din prea marele său zel de a păstra şcolile confesionale.
După ce a ordonat ca, pe parcursul unei săptămâni, învăţătorii să
dedice 14 1/2 ore predării limbii maghiare, în detrimentul unor obiecte de
studiu în limba română, ca, la încheierea clasei VI-a, elevii să se poată
exprima fluent şi corect, în scris şi oral, atât în limba română, cât şi în limba
maghiară, Consistoriul a comis interpretarea eronată a Legii.
Conform planului de învăţământ din 1910, Limbii maghiare i s-au
alocat 13 ore, Aritmeticii 6 ore, Geografiei Ungariei 2 ore, Istoriei Ungariei 1
oră şi Constituţiei (Cunoaşterii drepturilor cetăţeneşti) ½ oră (pe săptămână).
Urmează precizarea interpretată (şi aplicată greşit): La toate disciplinele
amintite elevii trebuie să cunoască şi să folosească terminologia maghiară.
Adăugăm şi faptul că planul de învăţământ de mai sus este obligatoriu
pentru toate unităţile de învăţământ cu un singur învăţător (situaţia şcolilor din
protopopiatul Făget), Consistoriul a interpretat precizarea că şi toate celelalte

722
patru obiecte şcolare (fără limba maghiară) trebuie predate numai în limba
maghiară, ceea ce a ridicat mari probleme atât învăţătorilor cât şi elevilor.
Văzând aceste dificultăţi, inspectorul şcolar regesc a cerut MCIP să
aducă precizări suplimentare în ce priveşte cele patru obiecte aflate în
discuţie. Abia după doi ani de asemenea strădanii ineficiente s-a aflat că
predarea se va face în limba maternă, dar atunci când se va ajunge la o
denumire importantă (ex. adunare, scădere, …, râu, munte, …, război, pace,
…, dreptul la vot, alegător, deputat, …), să se arate (şi să impună elevilor să
memoreze) şi corespondentul maghiar al termenului amintit în limba română.
c) După 1890, cunoaşterea limbii maghiare a devenit obligatorie nu
numai de către învăţător (în predarea la clasă), ci şi de către celălalt personal
al şcolii:
Toată corespondenţa primită şi cea trimisă autorităţilor, se făcea
numai în limba maghiară, în ea trebuia afişată, în exteriorul clădirii denumirea
şcolii, pe măsură ce denumirile maghiare ale localităţilor înlocuiau pe cele
vechi, acestea trebuiau puse în en-tete-urilor actelor oficiale, în ştampilele
şcolilor ş.a.
Începând cu anul şcolar 1900/1901, şi în învăţământul confesional s-a
introdus tipizat (tipărit) ,, Formularul de zi” pe ore de predare. Este vorba de
condica în care învăţătorul era obligat, pe ore de curs, să indice denumirea
obiectului de studiu şi subiectul lecţiei, în limba română (în stânga paginii) şi
în limba maghiară (pe pagina din dreapta, când condica este deschisă). Din
1910 subiectul lecţiei se scrie numai în limba maghiară.
În felul acesta inspectorul şcolar poate verifica dacă învăţătorul a
respectat în totalitate planul de învăţământ şi programa şcolară şi dacă lecţiile
la care asistă sunt cele curente ori au fost predate deja ca elevii să poată da
răspunsuri mai bune.
Procesul de maghiarizare a continuat şi sub alte forme în documentele
şcolare: dacă numele elevului s-a păstrat fiind scris cu grafia maghiară,
prenumele româneşti trebuiau înlocuite cu corespondentele lor maghiare, Ioan
devine János, Pavel – Pál, Constantin – Szilard, Toma – Tamas, Ana –
Anusca, Maria – Marisca, Varvara – Barbara, … .
Ca să împiedice asemenea metamorfăzări, mai ales preoţii au început
să-şi boteze copiii cu denumiri romane, fără corespondente în limba maghiară.
De pildă, tatăl lui Lucian Blaga a dat tuturor copiilor prenume cu iniţiala L.
Şi calificativele şcolarilor s-au scris numai cu denumirile lor maghiare.
Prin măsuri de acest gen, dacă stăpănirea austro – ungară ar mai fi
durat câteva decenii s-ar fi împlinit visul maghiarilor: existenţa unei singure
naţiuni, cea maghiară (care, teoretic, exista din 1868), fără membri ,, cu buze
nemaghiare” (care să aibă altă limbă maternă decât maghiara).
d) Alte aspecte

723
 Învăţătorii necalificaţi
Înmulţirea lor a devenit pentru Consistoriu o ,,supapă de siguranţă” în
dorinţa de a păstra şcolile confesionale pe orice căi şi mijloace. Ei au acceptat
salarii inferioare celor legale şi obligatorii, au acceptat chiar şi achitarea lor
sub nivelul înţelegerii iniţiale, dar – nu este mai puţin adevărat – , că şi
rezultatele muncii lor au fost pe măsura recompensei primite.
Conform legii, un învăţător necalificat nu poate funcţiona la aceeaşi
şcoală mai mult de un an şcolar. De aici, fluctuaţia locului de muncă. Or,
schimbarea locului de muncă impune o anumită perioadă de adaptare şi
tocmai bine, când s-a adaptat, trebuia să plece în altă parte.
Localităţile mici s-au obișnuit cu asemenea învăţători, din două
considerente de ordin financiar: un învăţător necalificat e suplinitor, deci pe
timpul vacanţei mari nu este plătit şi, în plus, are salariu inferior învăţătorului
calificat .
În plus, marea majoritate a învăţătorilor necalificaţi erau comozi
(tocmai pentru că nu le plăcea munca au rămas necalificaţi) şi cu viciul beţiei
şi al scandalului.
Această categorie de învăţători a fost cea care a oferit inspectorilor
şcolari cele mai multe necazuri şi cereri de îndepartare a lor din învăţământ,
sesizări la care Consistoriul rămânea surd, căci nu avea înlocuitori mai buni.
Or, a-i înlătura din învăţământ echivala cu a deveni şcoala respectivă vacantă
mai mult de două luni de zile, situaţie în care, conform legii MCIP avea
dreptul de a o transforma în şcoală comunală.
Marele număr de neştiutori de carte, deşi ,,şcolarizaţi” pe când erau
copii, sunt îndeosebi produsul acestor învăţători.

3. Frecvenţa elevilor
Această problemă a fost prezentată pe larg, aşa că nu o mai
dezvoltăm.
Şi ea a dat prilej inspectorilor şcolari şi chiar MCIP să ceară
Consistoriului diecezan să intervină pentru îmbunătăţirea ei, dar rezultatele au
fost modeste, mai ales până pe la 1900. Abia de prin 1890, când o parte dintre
părinţi ştiau carte şi apreciau importanţa şcolii au început să creeze un fel de
opinie publică, prin exemplul lor, frecvenţa şcolară a început să crească,
rămânând, totuşi, departe de prevederile legale.
De altfel, legiuitorii şi conducătorii învăţământului au făcut de la
început, rabat în privinţa frecvenţei: a repartiza unui învăţător 80 de şcolari
din şase clase diferite cu planul de învăţământ şi cu programa şcolară egale cu
ale unui învăţător de la şcoala capitală (orăşenească), cu o singură, cel mult
două clase de elevi însemnează a condamna pe primul învăţător la eşec sigur.
În al doilea rând, chiar şi cu mobilierul şcolar primitiv de atunci, a pune 80 de

724
elevi într-o sală de clasă construită pe baza planului- tip MCIP era un lucru
irealizabil.
Cu alte cuvinte, şcolarizarea (cuprinderea la cursul de zi) tuturor
copiilor cu vârsta între 6 şi 12 ani era un deziderat, nu o întreprindere posibilă
şi tocmai de aceea a şi rămas la stadiul de deziderat.
E drept că, fără o stimulare verbală ori scrisă ce se putea transforma în
pedeapsă, nici părinţii, nici învăţătorii, nici autorităţile locale nu ar fi acţionat
din proprie iniţiativă şi numai aşa, prin intervenţii din afară, s-a putut ajunge
la frecvenţa la care s-a ajuns.

4. Inspectorul şcolar regesc

Repet afirmaţia pe care am făcut-o deja de mai multe ori: inspectorii
şcolari din comitatul Caraş, devenit Caraş–Severin, nu s-au comportat atât de
drastic cât le permitea legea, căci, dacă şi-ar fi folosit deplin împuternicirile la
care aveau dreptul, în 1918 aproape toate şcolile confesionale ale
protopopiatului trebuiau să fie şcoli comunale: şi baza materială şi încadrarea
şcolilor cu învăţători şi salarizarea acestora şi lacunele în predarea lecţiilor şi
frecvenţa elevilor şi multe alte neajunsuri puteau fi ocazii ca una sau alta
şcoală confesională să devină comunală. În plus, se poate afirma că nicio
şcoală confesională care a devenit şcoală comunală nu şi-a schimbat statutul
la intervenţia inspectorului şcolar regesc, ci factorii interni au fost cei decisivi.
Nu avem o situaţie clară şi exactă a numărului şcolilor confesionale
devenite comunale întrucât Consistoriul diezan (în calitatea sa de susţinător al
şcolilor confesionale) a respins orice cerere ce i-a fost adresată în acest scop,
dar comitetele parohiale, iniţiatoarele acestei transformări, cu acordul
autorităţilor administrative locale, au neglijat/nesocotit decizia Consistoriului.
În mod cert, prima localitate care a făcut pasul a fost şcoala din Săceni la
1900, românii de acolo având ca alternativă şcoala comunală deschisă pentru
coloniştii maghiari de acolo. (Zoltul trecuse la şcoala comunală pe când era
dat spre administrare protopopiatului Lugoj, adică înainte de 1888). După
1905 au urmat Breazova, Fărăşeşti, Hauzeşti, ca prin 1913 sau 1914 ori 1915
au devenit comunale şcolile din Coşteiu de Sus, Mâtnicu Mic, Drăgsineşti,
Bârna, Crivina şi Boteşti. Probabil au făcut acest pas şi alte şcoli, despre care
nu am cunoştinţă (În arhiva protopopiatului n-am găsit Conspecte A, B, C, în
anii războiului).
O situaţie aparte s-a creat la Curtea şi la Surducu-Mic. Numărul
copiilor de vârstă şcolară fiind peste 80, pentru că, în aceste localităţi, comuna
bisericească a refuzat să construiască o nouă sală de învăţământ, le-a făcut
Statul maghiar. De aceea în aceste două localităţi au coexistat ambele tipuri
de şcoală: confesională şi comunală.

725
 În concluzie, inspectorii şcolari ai comitatului Caraş-Severin nu se pot
lăuda, ca, de pildă, cel din comitatul Hunedoara, Dénés Karoly, care se
mândrea că a exploatat, în interes maghiar, orice dificultate, de orice fel,
pentru a transforma o şcoală confesională în una comunală, reuşind ca, din
1911 şi până în 1915, 21 de şcoli de stat să apară pe întregul teritoriu
hunedorean, ,,aproape toate fiind în astfel de puncte, unde interesul naţional
[maghiar] le pretinde de urgenţă” 1255.
Din documentele cercetate am reţinut numele câtorva inspectori şcolari
regeşti ai comitatului Caraş/Caraş–Severin, fără a putea preciza anii
mandatului fiecăruia ori că, succesiunea pe care o dau este cea reală: Ferencz
Schultag, Dengi Janos, Berecz, Sandor Lajos şi Pap.
Lor şi celorlalţi neamintiţi trebuie să le fim recunoscători pentru
înţelegerea manifestată faţă de situaţia grea a şcolilor confesionale din
protopopiatul Făgetului, nerecurgând la măsuri extreme în aplicarea
atribuţiilor pe care le aveau.

1255
Cornel Stoica şi colab., Din istoria învăţământului Hunedorean (volum tipărit de către
Inspectoratul şcolar judeţean (Hunedoara), Deva, 1973, pp. 185-196; cit p. 196.

726
 BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE

1. ARHIVE

Arhiva Istorică Centrală Bucureşti, Fond Reforma agrară din 1921 în judeţul
Caraş-Severin
Arhiva Parohiei Bătești, Protocolul circularelor al Parohiei Bătești (1886-
1937)
Arhiva Parohiei Breazova, Protocolul circularelor 1866-1865
Arhiva Parohiei Făget
Arhiva Parohiei Jupani, Registrul circularelor 1871-1924
Arhiva Protopiatului Făget
Arhiva Şcolii cu clasele I–VIII Curtea
Arhiva Școlii generale Sudriaș, Registrul protocoalelor anii 1903-1922
Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale, Fondurile:
Prefectura Severin
Aurel Cosma
Comitetul Raional PCR Făget
Comitetul Regional PCR-Banat 1944-1947
Fond documentar parohia Bichigi
Legiunea de Jandarmi Severin
Pretura Plăşii Făget
Protocolul circularelor parohiei Bichigi
Registru de procese verbale ale comitetului parohial Bujoru
Serviciul Agricol Severin
Biblioteca Academiei. Secția manuscrise, ms.1059
Muzeul Banatului Timișoara, Fond Ilieşiu

3. DOCUMENTE PUBLICATE

***1918 la Români, vol. X, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1989
*** 1930_Recensamant_Cifre-preliminare-populatia
***Acta sobora naroda srpskog u Temišvaru godine 1790-te držanog i carska
rešenja, Zemun, 1861
Baroti, Lájos , Adattar Delmagyarorszag XVIII, szazadi tortenetehez, vol VI,
Timişoara, 1901
Dan, Petre, Asociaţii, Cluburi, Ligi, Societăţi, Dicţionar cronologic, Editura
Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

727
***Dezbateri Parlamentare. Adunarea Deputaţilor(1919-1920)
***Enciclopedia Banatului vol.I Literatură, Coordonator general Crișan
Dascălu, Editura David Press Print, Timișoara, 2015
***Făurirea statului naţional unitar român. Contribuţii documentare
bănăţene.
1914-1919, coordonator Ioan Munteanu, Bucureşti, 1983
***Indicatorul localităților din România. Datele recensământului general din
6 aprilie 1941, București,1943
***Istoria României 1918-1944. Culegere de documente. Coordonator Ioan
Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Martinovici, C. şi Istrati, N., Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi
celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, Institutul de arte grafice "Ardealul", 1921
***Protocolul Sinodului eparhial al diecezei gr.or. române a Caransebeşului.
Periodul XV, Caransebeş , 1912
***Recensământul din 1880. Transilvania, coordonator Traian Rotariu,
Bucureşti, Editura Staff, 1997
***Recensământul din 1910. Transilvania, coordonator Traian Rotariu,
Bucureşti, Editura Staff, 1997
***Statutul Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi
Transilvania cu un Suplement , ed. a V-a oficială, Nagyszebes (Sibiu), Tiparul
tipografiei arhidiecezane, 1914
Varga E. Arpád, Statistică recensăminte după limba maternă și naționalitate,
jud.Timiș

2. PRESA

„Albina”, Pesta
,,Biserica și Școală”, Arad
“Drapelul”, Lugoj
„Foaia diecezană”, Caransebeș
„Gazeta de Transilvania”, Brașov
„Gura Satului”, Arad
„Luceafărul”, Timișoara
„Orizont”, Timișoara
„Răsunetul”, Lugoj
„Revista Institutului Social Banat-Crișana”, Timișoara
„Românul”, Arad
„Telegraful Român”, Sibiu
„Transilvania”, Sibiu

II. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

728
Albu, N., Contribuţii la istoria culturii bănăţene, în „Apulum”, Alba Iulia,
1973
Alic, Daniel, Eparhia Caransebeșului în perioada păstoririi episcopului
Miron Cristea (1910-1919). Biserică și societate, Editura
Episcopia Caransebeșului, 2013
Anania, Valeriu, Acțiunea catolicismului în România interbelică, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1992
***Aniversarea a 52 de ani de arhipăstorire de către Înaltpreasfinţitul
Mitropolit Nicolae în “Învierea”, nr.21/martie 2014
Ardelean, Petru, Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei
Caransebeşului în „Altarul Banatului”, an XIII (LII), seria nouă,
nr. 1-3, ianuarie-martie, 2012
Ardeleanu, Petru, Tragedia unui episcop în „Altarul Banatului”, an XIII
(LII), seria nouă, nr. 4-6, aprilie-iunie, 2002
Ardeleanu, V., Zăvoianu, I., Judeţul Timiş, Edititura Academiei, Bucureşti,
1979
Babescu, Traian, Monografia comunei Fârdea, Editura Mirton, Timişoara,
2003
Bariţiu, George, Părţi alese din istoria Transilvaniei Pe două sute de ani în
urmă, vol. II, Sibiu, 1890
Bartolomeiu, Ioan, Şirul cronologic al Episcopilor din Caransebeş-Vârşeţ
(1690-1865), în Vasile V., Muntean, Monografia Arhiepiscopiei
Timişoarei. Antecedente istorice, deziderat, realizare şi evoluţia ei
până astăzi, I, Editura Învierea, Mitropolia Banatului, Timişoara,
2012
Binder, Pavel, Lista localităților din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-
lea în Studii de istorie a Banatului, vol. 2, Timişoara, 1970
Bindiu, O., Mănăstirea Izvorul Miron Româneşti, Româneşti 1990
Birou, V., Oameni şi locuri din Caraş, ed. II, Timişoara, 1943
Blaj, Violeta; Grigorescu, Elena, Zona etnografică Făget, Editura Sport-
Turism, București, 1985
Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla,
Timişoara, 1986
Böhm, Lénárt, Dél-Magyarország vagy az úgnevezett Bánság külön
történelme vol.I, Pesta, 1867
Bona, Petru, Episcopia Caransebeşului, vol.2, Editura Marineasa, Timişoara,
2006
Boroş, Ioan, Evenimentele revoluţiei de libertate din anii 1848/49 desfăşurate
la Lugoj, Editura Tipografiei Naţionale Lugoj, 1927

729
Boroş, Ioan, Monografia Parohiei româneşti unite din Timişoara, Tiparul la
Iacob Csendes, Timişoara, 1907
Boroş, Ion, Documente cu privire la istoricul diecezei Lugojului şi a
singuraticelor parohii. Zăbrani, în „Sionul Românesc”, nr. 7,
Lugoj, 1914
Botiş, Teodor, Istoria Şcoalei Normale (Preparandia) şi a Institutului
teologic ortodox român din Arad, Arad, Editura Consistoriului,
1922
Branişte, Valeriu, De la Blaj la Alba Iulia, Editura Facla, Timişoara, 1980
Brătescu, Constantin, Biserica strămoșească din Banatul de sud și contribuția
sa la făurirea României Mari (1867-1919), Editura Dalami,
Caransebeș, 2007
Brătescu, Constantin, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura
Mitropolia Banatului, Timișoara, 1995
Bria, Ioan, Istoria nu se opreşte aici în „Biserica Ortodoxă Română” an 103,
nr, 1-3, 1991
Brusanowski, Paul, Contribuţii cu privire la evoluţia BOR sub impactul Legii
şi Statutului de organizare din 6 mai 1925 în File de istorie.
Preţuire şi recunoştinţă Părintelui Profesor Mircea Păcurariu,
Editura Andreiana [Sibiu], Presa Universitară Clujeană, 2012
Bulboacă, Sorin, Structuri politice și confesionale în Banatul Lugojului și
Caransebeșului (1552-1658), vol. 1, Editura ”Vasile Goldiș”
University Press, Arad, 2011
Buruleanu, Dan.N., Traia, Ioan, Răchita. Monografie ilustrată, Edititura
Solness, Timişoara, 2013
Caba, Ioan S., Memorii, 1934 (Manuscris)
***Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei, Editura Învierea, Timişoara 2016
***Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române a Timișoarei- pe anul 1942
***Calendarul Eparhiei Timișoarei pe anul 1947, Timișoara, 1947
***Calendarul Românului [pe anul] 1889, Editura Tipografiei diacezane,
Caransebeș
***Cărările credinței. Biserici de lemn monument-istoric din județul Timiș,
Timișoara, Editura Graphite, 2006
Călin, Petru, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş 1886-1918 vol. I,
Editura Banatica, Reşiţa, 1996
Călin, Petru, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş, 1885-1918, vol. I,
Reşiţa, Edit. Banatica, 1996
Cârstea, Sebastian Dumitru, Biserica Ortodoxă Română în documentele
regimului comunist în perioada 1945-1958, în File de istorie.
Preţuire şi recunoştinţă Părintelui Profesor Mircea Păcurariu,
Presa Universitară Clujeană, Editura Andreiană , 2012

730
Ceauşescu, Napoleon, Monografia Comunei Margina, Vol. III, 225 de ani de
învăţământ românesc, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004
Ceauşescu, Napoleon, Monografia Comunei Margina, vol. IV, Viaţa
spirituală şi sfintele biserici, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj,
2004
Cherciu, Viorel, Înfiinţarea şi organizarea Episcopiei Caransebeşului în
„Altarul Banatului”, nr. 7-9, 1998
Cilibia, Constantin, Biserică și societate bănățană în timpul episcopului Dr.
Iosif Traian Badescu (1920 - 1933), Editura Diecezană,
Caransebeș, 2012
Cipu, Ioan, Familia Bekus–Bekes–Bichigianu”, în Ioan Cipu, Ion Gheorghe
Oltean, Dumitru Tomoni, Contribuţii la Istoria Făgetului, Făget,
1992
Cipu, Ioan, Fragmetarium făgeţean, vol. I Populaţia, Editura Nagard, Lugoj,
2008
Cipu, Ioan, Învăţământul făgeţean 1769/1998, Editura Dacia Europa Nova,
Lugoj, 1998
Cipu, Ioan, Mănăstirea Româneşti contribuţii monografice, Româneşti 1994
Cipu, Ioan, Prenumeranți din Banat la cărțile de patrimoniu românești cu
caracter laic, tipărite la Buda, în „Supliment istoric al revizei cu Suflet
nou”, a, XI,nr. 23, decembrie 2015
Cipu, Ioan, Revoluţia de la 1848-1849 în zona Făgetului, Editată de
Mănăstirea ,,Izvorul Miron” Româneşti, Tiparul FED, Lugoj,1993
Cipu, Ioan, Români de vază din Banatul sârbesc, Editura Eurostampa,
Timişoara, 2012
Constantinescu, Radu T., Temă cu variaţiuni, Editura Junimea, Iaşi, 1986
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 1997
Cornean, Nicolae, Monografia eparhiei Caransebeş, Editura Autorului,
Tiparul Tipografiei diecezane, Caransebeş, 1940
Corneanu, Nicolae, Cu cârja apostolică în Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Vasile
Lăzărescu, Mitropolitul Banatului, Timişoara, 1958
Cosma, Sorin Mitropolitul Nicolae Corneanu şi Seminarul Teologic din
Caransebeş, în „Învierea”, nr.39/septembrie 2015
Cotoşman, Gh., Banatul şi biserica românească bănăţeană în epoca
principilor naţionali. Principele Glad. în „Altarul Banatului”, IV,
1947, Timişoara
Cotoşman, Gh., Bănăţenii şi Episcopia Timişoarei, Caransebeş, 1938
Cotoşman, Gh., Episcopia Caransebeşului până în pragul sec. al XIX, Editura
autorului, Caransebeş, 1941

731
Creţiu, Iacob, În slujba credincioşilor bănăţeni în Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr.
Vasile Lăzărescu, Mitropolitul Banatului, Timişoara, 1958
Cristache-Panait, Ioana, Contribuţii la cunoaşterea picturii bănăţene din
bisericile de lemn în Studii şi Cercetări de Istorie a Artei,
Bucureşti, nr.1, 1972
Daicoviciu, Hadrian, Descoperiri monetare romane în Banatul secolului al
XIX - lea, în „Acta Musei Napocensis”, VIII, 1971
Damşa, V. Teodor, Biserica greco-catolică din România în perspectivă
istorică, Editura de Vest, Timişoara 1994
***50 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române 1925-1975. 90 de ani de la
recunoaşterea autocefaliei BOR 1885-1975, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1975
***Din cronologia Judeţului Timiş, coordonator: Vasile Dudaş, Editura
Marineasa, Timişoara, 2004
Dragalina, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, Partea I-III, Caransebeș,
Editura Autorului,1898
Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românescă,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
Dudaș, Florian, Cazania lui Varlaam în vestul Transilvaniei, Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980
Dudaș, Florian, Vechi cărți românești călătoare, vol. I, Editura Sport-Turism,
București, 1987
Editura Eurostampa, Timișoara, 2012
Ehrler, Johan Jacob, Banatul de la origini până acum (1774), Prefaţă,
traducere şi note de Costin Feneşan, Timişoara, Editura Facla,
1982.
Feneşan, Costin, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial 1716–1778,
Editura de Vest, Timişoara, 1997
Feneşan, Costin, Circulaţia cărţilor româneşti din secolul al XVII-lea în
Banat, în „Studia Universitates Babeş-Bolyai, Series (Historia)”,
fasciculus I (an XVII), 1972
Feneşan, Costin, Cnezi şi obercnezi în banatul imperial 1716-1778, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1996
Feneșan, Cristina, Vilayetul Timișoara 1552-1716, Editura Ariergarde,
Timișoara, 2014
Flora, Radu, Relaţiile sârbo-române. Noi contribuţii, Editura Libertatea,
Panciova, 1968
Gavrilović, Nikola, Srpsko-rumunsko klerikalno učilište u Vršcu (Şcoala
clericală sârbo-română de la Vârşeţ) 1822-1867, Novi Sad, 1983
Gavrilović, Nikola, Zalaganje Bečkog dvora oko unapredjenja obrazovanja
srpske i rumunske omladine u Banatu nakon proglašenja školstva

732
 za Politikum 1769 godine în Actele Simpozionului Banatul
iugoslav. Trecut istoric şi cultural, Novi Sad 1999, Editura
Fundaţiei, 2000
Gavrilović, Slavko; Nikola Petrović, Temišvarski sabor 1790, Novi Sad -
Sremski Karlovci, 1972
***George Bariţ şi contemporanii săi, vol. V, Ediţie coordonată de Ştefan
Pascu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981
Georgescu, I., Contribuţii la istoricul dezvoltării învăţământului românesc în
comitatul Caraş (1774-1806), în „Revista de pedagogie”, nr. 4 din
1969
Georgescu, Vlad, Istoria Românilor - de la origini până în zilele noastre, ed.
a-III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
Geția, Ioan, Catedrala Mitropolitană Timișoara ‹‹Începuturi»”, în Înalt Prea
Sfinţiei Sale Dr. Vasile Lăzărescu, Mitropolitul Banatului,
Timişoara, 1958
Ghibu, O., A murit Vasile Stroescu, în ,,Calendarul “, Sibiu, 1927
Ghibu, Onisifor, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun,
Cluj, 1935
Giurescu, Dinu C., Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri până
la moartea Regelui Ferdinand (1927), Editura Humanitas,
București, 2000
Grădinariu, Virgil, Școli și dascăli bănățeni în cel de-al doilea deceniu al
secolului al XIX-lea în „Mitropolia Banatului”, an .XXXVII, nr.1,
1987
Griselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei, Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, Editura
Facla, Timişoara, 1984
Gruescu, Partenie, Ierarchia şi natiunea Romana, în suferinţiele ei secularie
şi Martiriul lui Moise Nicoră, în „Albina”, an. V, nr. 106-110,
1870
Hâncu, G .,Cartea românească veche, Bibliografie, Galați 1965
Hockl, Nik Hans, Das deutsche Banat (Bantul german), Timișoara, 1940
I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980
Ioan, Mitropolitul Banatului, Mitropolitul Dr. Nicolae Corneanu, cărturarul
umanist, membru de onoare al Academiei Române în „Altarul
Banatului“, nr.7-9/2015
† Ioan, Mitropolitul Banatului, Hristos, bucuria îngerilor şi a oamenilor, în
„Învierea”, anul XXVI, nr. 41, noiembrie 2015
† Ioan, Mitropolitul Banatului, Iubirea ca esenţă a vieţii în „Învierea” , anul
XXVI, nr.39, septembrie, 2015

733
† Ioan, Mitropolitul Banatului, Presa bisericească, punct de convergenţă între
religie şi ştiinţă în „Învierea”, an. XXVII, nr.47, mai 2016
Ioana Cristache-Panait, Florica Dimitriu, Bisericile de lemn ale Banatului
(extras din „Mitropolia Banatului”), an. XXI,Timişoara, 1971
Iorga, N., Discursuri parlamentare, vol.III, Aşezământul tipografic "Datina
Românească", Bucureşti, 1940
Iorga, N., Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, I, Bucureşti, 1916
Istodorescu, Ilie, Învăţământul pedagogic timişorean între 1777-1918, în
„Studii de istorie a Banatului”, an. VIII, Timişoara, 1982
Iuliu Vuia, Școalele românești bănățene în secolul al XVIII-lea. Studii
istorice, Orăștie, 1896
***Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu,
o jumătate de veac de arhipăstorire ca întâistătător al Mitropoliei
Banatului, 4 martie 1962 - 4 martie 2012, Editura Partoş,
Timişoara, 2012
Jean-Paul Bled, Franz Joseph, Traducere din limba franceză de Smaranda
Bedrosian, Editura Trei, Bucureşti, 2002
Jovan, Erdeljanović, Srbi u Banatiu, Ediţia a doua, Matica Srpska „Prometej”,
Novi Sad, 1992
Kakucs, Lájos, Contribuţii la istoria agriculturii în Banat Secolele XVIII-XIX,
Editura Mirton, Timişoara, 1998
Kostić, Slobodan, Bogoslovski tečaj u Temišvaru 1800. Godine, Timişoara,
1926
Lay, Emeric; Muntean, Vasile, Ctitorul Gavril Gurean, în „Mitropolia
Banatului”, an XXX, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1989
Liţiu, Gheorghe, Cultura clerului român din Banat şi Crişana în veacul al
XIX-lea în „Mitropolia Banatului”, an. XXIV, nr. 1-3, ianuarie-
martie, 1974
Lotreanu, Ioan, Monografia Banatului, vol. I, Timișoara, 1935
Lupsa, Ștefan, Suprimarea Mitropoliei Banatului în urma războiului turco-
austriac din 1683-1699 în Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Vasile
Lăzărescu, Mitropolitul Banatului, Timişoara, 1958
Lupulovici, Vasa, Viaţa bisericească a sârbilor din Banat între anii 1865–
1918, Editura Presa Universitară Clujeană, 2009
Magiar, Nicolae; Magiar, Eduard, Viaţa monahală din judeţul Timiş, Editura
Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 2010
Manea, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ediţia a II-a, Editura
Patmos
Marin, William; Munteanu, Ion; Radulovici, Gh., Unirea Banatului cu
România, Timișoara, 1968

734
***Mănăstirea “Acoperământul Maicii Domnului” Luncanii de sus, Editura
Memento Media, Timişoara, 2008
Măran, Mircea, Românii din Voivodina, Editura ICRV, Zrenianin, 2009
Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Studiu introductiv,
ediţie, note şi glosar de Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1988
Micle, Dorel, Niţu, Elena-Cristina Un sit arheologic din epoca pietrei își
dezvăluie secretele Temereşti - Dealu Vinii, oraş Făget în
Arheologia Banatului Cercetări, descoperiri, intervenţii, editori,
Victor Bunoiu și Dan Vlase, Timişoara, 2016
Miloia, Ioachim, Biserica de lemn din Povârgina, în ,,Luceafărul”, nr.3, 1935
Miloia, Ioachim, Biserica de lemn din Povergina, în “Luceafărul’
(Timişoara), nr.3, martie, 1935
Miloia, Ioachim, La marginea Banatului în ,,Luceafărul”, nr.1-2, 1938
Miloia, Ioachim, La marginea Banatului în “Luceafărul”, an.IV, seria a II-a,
nr.1-2, 1937
Mitrea, Bucur, Decouvertes recentes et plus anciennes de monnaies antiques
et byzantines en Roumanie, în "Dacia", Nouvelle Series, XI, 1967
Mitropolia Banatului în ultimii 52 de ani în „Învierea”, nr.27/septembrie
2014
Mogoşanu, Florea, Paleoliticul în Banat, Edititura Academiei, Bucureşti,
1978, p.51
Mogoşanu, Florea, Stratan, Ion, Noi descoperiri paleolitice în Banat, în
„SCIV”, București,
Morar, N., Banatul are un nou Mitropolit, în „Învierea”, nr.30/2015
Motogna, Victor, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în evul mediu.
Districtele româneşti în „Banatul de altădată”, vol.I, Timişoara,
1944
Munteanu, Ioan, Banatul istoric.1867- 1918,vol.III, Școala. Educația,
Timișoara, Editura Excelsior Art, 2008
Munteanu, Ioan, Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Editura Antib,
Timişoara, 1994
Munteanu, Ioan, Zabercea, Vasile M., Sârbu, Mariana, Banatul şi Marea
Unire 1918, Editura Mitropolia Banatului, Timişoara, 1992
Munteanu, Zeno, Ioan Popasu, restauratorul Episcopiei Caransebeşului în
„Altarul Banatului”, an IX (XLVIII), Timişoara, 1998
Muntean, Vasile V., Colecția muzeală bisericească din Lugoj în ,,Mitropolia
Banatului”, an XXXV, nr.3-4, martie –aprilie, 1985
Muntean, Vasile V., Monografia Arhiepiscopiei Timişoarei. Antecedente
istorice, deziderat, realizare şi evoluţia ei până astăzi, I, Editura
Învierea, Mitropolia Banatului, Timişoara, 2012

735
Mureşan, Camil, Iancu de Hunedoara, ed. a II a, Editura Știinţifică,
Bucureşti, 1968
Mureşian, Ion B., Aspecte din trecutul bisericii bănăţene în „Mitropolia
Banatului”, nr.7-9, 1969
Mureşianu, Ion B., Pagini din trecutul satului Sinteşti (dactilo), 1979
Mureşianu, Ion B., Carte veche bisericească din Banat, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1985
Mureşianu, Ion B., Mănăstiri din Banat, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, . 1976
Mureşianu, Ion. B.; Ioan I. Mureşanu, Din trecutul parohiei Zolt şi câteva
probleme de istorie, în „Mitropolia Banatului”, an. XXXIII, nr. 3-
4, martie-aprilie, 1983
Musta, Horia, Neamul Mustonilor în Banat, Editura Marineasa, Timişoara,
2009
Naghi, George, Întregiri la un schimb epistolar [dintre] George Bariţiu şi
personalităţile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în
Restituiri bănăţene II, Editura Eurostampa, Timişoara 2014
Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti,
1995
Negru, Ion, Lupta națională a școlilor confesionale românești și doi din
corifeii săi: Pavel Vasici și Vasile Goldiș în „Altarul Banatului”,
an II(XLI), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1991
Nicolae, Popp, Populaţia Banatului în timpul lui losif al II-lea,Timişoara,
1942
Nistor, Filoteea, Mănăstirea “Acoperământul Maicii Domnului” de la
Luncanii de sus, Ed. Piatra Seacă 2011
Onciulescu, Dumitru, Situaţia dascălilor bănăţeni în timpul secolului al
XVIII-lea, în „Studii de istorie a Banatului” (Timişoara), an X,
1984
Oprişa, Longin I., Biserici de lemn-monumente istorice din Arhiepiscopia
Timişoarei şi Caransebeşului în ,,Mitrpolia Banatului”, an.
XXXIX, 1989, nr. 2, martie-aprilie, 1965
***Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Ediție îngrijită, studiu
introductiv și note de Antonie Plămădeală, Editura Minerva
București, 1984
Pál, Egel, A Temesvári és Moldovai szandszák törökkori települései (1554-
1579), Szeged,
Pataki, Iosif, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, 1973,
Editura Academiei, Bucureşti

736
***Pe cărarea Raiului, Convorbiri duhovnicești cu Înaltpreasfințitul IOAN,
Arhiepiscop al Munților realizate de prof. dr. Luminița Cornea,
Ediția a doua revăzută și adăugită, Editura Sofia, București
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1981
Păuncu, Magdalena, Monografia geografică a localităţii Făget, 1976,
(manuscris)
Pârvu, Ion, Biserică şi societate în Episcopia Caransebeşului în perioada
păstoririi episcopului Nicolae Popea 1889-1908, Editura.
Eurostampa, Timişoara, 2009
Pârvulescu, Dorina S., Gheorghe Diaconovici, Zugravul bisericilor din
Povergina şi Băteşti în ,,Analele Banatului”, Timişoara, 1984.
Pesty Frigyes, Krassó vármegye, vol.I/1și vol.II/1, Budapesta, 1884,1885
Pesty, Frigyes, Krassó varmegye története (Istoria comitatului Caraş), vol. III,
Budapest, 1884
Pesty, Frigyes, Krassó Varmegye történeté (Oklevéltár), Budapest, 1883
Petrica, Vasile, Institutul teologic diecezan ortodox român Caransebeş 1865-
1927, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2005
Pop, Ştefan, La trecutul diecezei Caransebeşului, vol. I, Tiparul Tipografiei
Diecezane, Caransebeş, 1932
Popescu, Ionel; Brătescu Constantin, Patriarhul Miron Cristea, ierarh
providenţial al naţiunii române. Cuvântări, Editura Învierea,
Timişoara, 2009
Popovici, George, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904
Popp, Nicolae, Populaţia Banatului în timpul lui Iosif II, Timişoara, 1942
Popu, Ștefan, Măsurile metrice, Blaj, 1875
Radu, Petru; Onciulescu, Dimitrie, Contribuţii la istoria învăţământului din
Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977
Radu, Petru,; Onciulescu, Dimitrie, Contribuţii la istoria dezvoltării
învăţământului din Banat, Timişoara, 1976
***Raport de activitate în cuprinsul Arhiepiscopiei Timişoarei pe anul 2014,
în „Învierea”, nr.31/ianuarie 2015
Râmneanţu, Vasile, Aspecte ale vieţii economice şi politice din judeţul
Severin în perioada 1944 - 1946 în "Analele Banatului", serie
nouă, Arheologie - Istorie, vol.V, Timişoara, 1997
***Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România 1908-1921, Editura
Politică, Bucureşti, 1967
Rotaru-Dumitrescu, Angela, Şcoala şi Societatea din Banat la începutul
secolului XX, Editura. Excelsior Art., Timişoara, 2011
Rusu, Raularian, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Edititura Mirton,
Tmişoara

737
Ruvarac, Dimitrije, Opis Termišvarske eparhije 1727. Godine, Sr. Karlovci,
1923
S., Anuichi, Rolul Mitropoliei de Carloviţ în apărarea ortodoxiei din Austro-
Ungaria în „Ortodoxia”, XIII, Bucureşti, 1961
Săcară, Nicolae, Bisericile de lemn ale Banatului, Timişoara, Edit. Excelsior,
2001
Scurtu, Ioan, Alegerea primului parlament al României întregite (noiembrie
1919) în 60 de ani de la înfăptuirea statului naţional unitar
român, Bucureşti 1978
Simedrea, Tit, Patriarhia Românească. Acte şi documente, Bucureşti, 1925
Stoica de Haţeg, Nicolae, Cronica Banatului, ediţia a II-a, studiu introductiv,
ediţie, glosar şi indice de Damaschin Mioc, Editura Facla,
Timişoara, 1981
Stoica, Cornel şi colab., Din istoria învăţământului Hunedorean, Deva, 1973
Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor medievale din
Banat, Timişoara, 1973.
Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoșii, Editura Științifică, București,
1971
Stratan, Ioan; Muntean, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984
***„Studii şi materiale de istorie medie”, vol. V (1962), Editura Academiei,
Bucureşti
Suciu, Coriolan, Dicţionarul localităţilor din Transilvania, vol. II Localităţi
dispărute, Bucureşti
Suciu, I.D., Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1968
Suciu, I.D., Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria
Mitropoliei Banatului, vol.I-II, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1980
Suciu, I.D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1977
Suciu, I.D.; Niculescu, Doina; Țigu, Viorel Gh., Catedrala Mitropoliei
Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1979
Surlașu, Liviu, Catedrala din Timișoara - premisă pentru reînființarea
Mitropoliei Banatulu în Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Vasile
Lăzărescu, Mitropolitul Banatului, Timişoara, 1958
Szentkláray, Jenö, Szaz ev Delmagyarorszag ujabb tortenetebol. Timişoara,
1879
Şandru, Dumitru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei,
Bucureşti, 1975

738
Șchiau, Octavian, Cărturari și cărți, în spațiul românesc medieval, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1978
Teleguţ, Mircea, Arhitectura bisericilor de lemn de pe valea Begheiului în
„Mitropolia Banatului”, nr.4-6, 1970.
Tincu-Velea, Nicolae, Istorioara bisericească politico naţională a Românilor
peste tot, …, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1865
Tomoni, Dumitru , Făget. Monografie istorică, Editura Europa Nova, Lugoj,
1999
Tomoni, Dumitru, Comuna Pietroasa de Sus. Scurt istoric în „Timisensis”,
an. XI, nr. 1, 2004
Tomoni, Dumitru, Nord-Estul Banatului și Marea Unire. Contribuții
documentare, Timișoara, Editura Mirton, 2003
Tomoni, Dumitru, Societate,cultură și politică.” Astra” în Banat(1896-1948),
Editura Învierea, Timișoara, 2009,
Tomoni, Dumitru; Oltean, Ioan Gheorghe; Milostean, Doru, Biserici de lemn
din zona Făgetului, Lugoj, 1991
Traia, Ioan; Balaci, Cătălin, Groși. Contribuții monografice, Timișoara,
Editura Eurostampa, 2016
Turchányi Tihamér, Krassó - szörény megye Története, vol.I, Lugoj, 1906
Ţintă, Aurel, Colonizările habsburgice, Editura Facla, Timişoara,1972
Ţîrcovnicu, V., Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat
(1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Ţîrcovnicu, V., Istoria învăţământului din Banat până în anul 1800, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
***Unirea Românilor din Lugoj Istoricul parohiei în anii 1836-1860, Editura
Sionul Românesc, Lugoj, 1925
Ursulescu, Ana, Ținutul Făgetului. Comunitate, biserica și școală între anii
1842-1918
Ursulescu, Petre, Ţinutul Făgetului în hotarele Principatului autonom al
Timişoarei până la ocuparea de către otomani (1541–1658), în
„Studii de istorie a Banatului”, an. XIII, Timişoara, 1987
Ursulescu, Petru, Banatul de nord-est în secolele X-XVI, Timișoara, Editura
Orizonturi Universitare, 2005
Ursulescu, Petru, Curtea. File de istorie, vol. I De la origini la Unirea din
1918, Timișoara, Edit. Eurostampa, 2011
Vârtaciu, Rodica, Centre de picturăromânească din Banat însecolul al XIX-
lea, Timișoara, 1997
Vesa, Pavel, Biserici de lemn de odinioară, Arad, Editura Gutemberg, 1997
Vesa, Pavel, Eparhia Aradului în timpul episcopului Gherasim Raţ (1835 –
1850), Editura Mirador, Arad, 2008

739
Vuia, Iuliu , Districtus Walachorum în „Analele Banatului”, an II, iulie - dec.
1929, Timişoara
Wallner Bărbulescu, Luminiţa, Aspecte din istoria liberalismului lugojean
(1919-2009), în Restituiri bănăţene I, Editura Eurostampa,
Timişoara, 2013
Wallner Bărbulescu, Luminiţa, Biserica greco-catolică din Banat –
Începuturile, în Biserică şi societate în Banat, volum coordonat şi
îngrijit de Tamara Petrov şi Viorel Dorel Cherciu, Editura
„Învierea”, Timişoara, 2005
Wallner-Bărbulescu, Luminiţa, Zorile modernităţii. Episcopia greco-catolică
din Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihalgi de Apşa, Presa
Universitară Clujeană, 2007
Zamela, Petrică, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969),
Monografie istorică, Editura Universităţii din Oradea, 2011
***Ziarul “Românul” şi Marea Unire, Editura politică, Bucureşti, 1988

740
III. WEBOGRAFIE

http/: Mitropolia Banatului, IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei şi

Mitropolit al Banatului
http://turism.bzi.ro/biserica-de-lemn-din-cosevita-galerie-foto-34578
http://turism.bzi.ro/biserica-de-lemn-din-nemesesti-foto-32901
http://www.blogprinvizor.ro/2012/12/16/biserica-de-lemn-din-margina-1737-
timis/
http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Poieni.html
http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdstat/tmetn.pdf
http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/
http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdstat/tmetn.pdf

741
ANEXE
745
746
747
748
749
750
751
752
753
754
755
756
757
Iconografie
Protopopiat Făget

761
 Biserici
Monumente istorice
Băteşti

Bulza

765
 Coşeviţa

Crivina de sus

766
Curtea

Dubeşti

767
 Groşi

Homojdia

768
Jupâneşti

Nemeseşti

769
 Poieni

Povergina

770
Româneşti

Zolt

771
Zorani

772
 Biserici
Parohiale
Baloseşti

Bârna

775
 Băteşti

Begheiu Mic

776
Bethausen

Bichigi

777
 Boteşti

Botineşti

778
Brăneşti

779
Breazova

780
 Bucovăţ

Bunea Mare

781
Cladova

Cliciova

782
 Coşava

Coşteiu de Sus

783
Curtea

Cutina

784
Drăgsineşti

Drinova

785
Dumbrava

Făget I

786
Făget II

Fărăşeşti

787
 Fârdea

Gladna Montană

788
Gladna Română

Hăuzeşti

789
 Ieşnic

Jupâneşti

790
Jupani

Jureşti

791
Leucuşeşti

Luncani

792
Mănăştiur

Margina

793
Mâdnicu Mic

Nădrag

794
 Nevrincea

Ohaba Lungă

795
Ohaba Română

Pădurani

796
Pietroasa

Pogăneşti

797
Povergina

Răchita

798
Remetea Luncă

Româneşti

799
 Săceni

Sărăzani

800
Sineşti

Sudriaş

801
Surducu Mic

Susani

802
 Temereşti

Tomeşti Colonie

803
 Tomeşti

Traian Vuia

804
Zolt

805
Mănăstiri
Mănăstirea Fârdea

809
Mănăstirea Luncani

810
Mănăstirea Româneşti

811