Disertatie - Sfântul Dionisie Exiguul

Universitatea „Ovidius” Constanța
Facultatea de Teologie Ortodoxă

Master: Istoria culturii și civilizației creștine
Lucrare de disertație
CONTRIBUȚIA SFÂNTULUI DIONISIE EXIGUUL LA

DEZVOLTAREA CULTURII ȘI CIVILIZAȚIEI
CREȘTINE DIN PRIMELE ȘASE
SECOLE
Coordonator ştiinţific:
Pr. Prof. Univ. Dr. NECHITA RUNCAN
Absolvent:
LIOPA ALIN
Constanţa
2011
2
Planul lucrării
INTRODUCERE
Capitolul I – PERSONALITATEA PATRISTICĂ A

CUVIOSULUI DIONISIE EXIGUUL
a) Repere bio-bibliografice
b) Model de erudiție și trăire spirituală
c) Preocupări teologice, spirituale şi culturale
Capitolul II – CONTRIBUȚIA LUI DIONISIE CEL SMERIT

LA DEZVOLTAREA LITERATURII PATRISTICE
a) Traducerea în limba latină a unor scrieri patristice răsăritene, însoţite

de prefeţe personal
b) Scrieri aghiografice. Biografii
c) Scrieri de Drept canonic
d) Scrieri de comput pascal şi de cronologie creştină
3
Capitolul III – CRONOLOGIA ÎN CONCEPȚIA
SFÂNTULUI DIONISIE ȘI FUNDAMENTAREA EI
TEOLOGICĂ
a) Elemente de calcul calendaristic şi pascal

b) Ciclul pascal dionisian
c) Generalizarea întrebuinţării erei creştine
d) Importanţa erei creştine dionisiene
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
4
Abrevieri
B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română
E.I.B.M.B.O.R. = Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române
G.B. = Glasul Bisericii
M.O. = Mitropolia Olteniei
O. = Ortodoxia
S.T. = Studii Teologice
5
INTRODUCERE
Sciția Minor (Dobrogea de astăzi) şi regiunile dunărene au primit

Evanghelia destul de devreme, faptul că pe la jumătatea secolului al IV-lea
creştinismul era bine organizat în Sciția Minor, arată că el apăruse acolo
mai devreme, probabil în jurul anului 300 d.Hr. sau mai devreme. Ceea ce
atestă începuturile creştinismului pe teritoriul Sciției Minor sunt
numeroasele inscripţii funerare creştine. O inscripţie funerară din jurul
oraşului Tomis (Constanţa de astăzi), pare a aşeza începuturile
creştinismului din Dobrogea în a doua jumătate a secolului al III-lea.
Inscripţiile creştine din această provincie se întind, cronologic, de la
sfârşitul secolului al III-lea până la sfârşitul secolului al VI-lea. Marea
persecuţie a lui Diocliţian din 303-304 a făcut martiri creştini, ceea ce
presupune prezenţa unor Biserici organizate mai devreme în aceste
regiuni.1
Creştinismul în Sciția Minor este atestat pentru secolul IV prin
numeroase morminte, mai ales în, sau aproape de marile centre ale acestei
provincii. Începând din secolul al IV-lea, dar mai ales din secolul al V-lea,
se găsesc basilici uneori impozante în marile centre ca: Tropaeum Traiani,
Tomis, Callatis, Histria.2
Însă dovada cea mai importantă a unei activităţi creştine în Sciția
Minor sunt personalităţile bisericeşti marcante din această regiune care au
pus în relief ţinuta şi rolul creştinismului din epoca lor prin poziţia,
activitatea şi relaţiile pe care le-au avut. E vorba de un număr de episcopi şi
1
Pr. Prof. I. G. Coman, Contribuţia scriitorilor patristici din Scythia Minor-Dobrogea- la
patrimoniul ecumenismului creştin, în secolele al IV-lea, al VI-lea, în „Ortodoxia”, anul XX,
nr. 1, ianuarie-februarie 1968, p. 3-4.
2
Idem, p. 5.
6
de monahi care s-au făcut apreciaţi în ţara lor şi în alte părţi în sânul
Bisericii.
Tomis, singura episcopie a Sciției Minor care se bucura de oarecare
autocefalie, numără printre episcopii ei pe: Evanghelius sub Diocliţian,
Titu sub Licinius, Bretanion sau Vetranio sub Valens, Gerontius sub
Teodosie I, Teotim I sub Teodosie I şi Arcadius, Timotei sub Teodosie II,
Ioan sub Teodosie II, Alexandru sub Marcian, Teotim II sub Leon, Paternu
sub Anastasie I şi Valentinian sub Iustinian.3
Printre monahi sunt adevărate personalităţi care au însemnat mai mult
decât simple nume înregistrate de istorie. Un nume de rezonanţă este Ioan
Casian a cărui origine este prezentată de către cel mai vechi biograf al său
Ghenadie de Marsilia, ca fiind de origine scită.
Un alt nume de rezonanță, al doilea mare teolog, cunoscut traducător de
scrieri patristice și călugăr plin de dragostea lui Hristos, pe care ni l-a dat
Dacia Pontică, după Sfântul Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic,
adică „Smeritul”, iar în limba latină „Exiguul”, o mare personalitate a
creştinismului românesc, care a marcat cultura universală prin propunerea
numărării anilor începând cu Hristos, Mântuitorul lumii.4
Voi încerca pe cât cu putință, cu ajutorul lui Dumnezeu, să prezint în
paginile ce urmează, elemente din viața acestui mare sfânt al Ortodoxiei
Universale, în general, și al Ortodoxiei românești, în special. O
personalitate marcantă asupra întregii lumi, unul dintre cei mai importanţi
oameni care au influenţat în mod deosebit viaţa creştină din Apus, care a
revoluționat, mai mult sau mai puțin, sistemul de calcul al anilor. Voi
3
Ibidem.
4
Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat
participanţilor prezenţi la proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul,
Constanţa, 2 noiembrie 2008.
7
prezenta, în cele ce urmează, o mare parte din activitatea sa ca slujitor al
Sfântului Altar, ca păstor al oilor cele cuvântătoare, dar și ca om de știință,
ca astronom, școlit în cele mai de seamă școli ale acelei vremi.
8
Capitolul I – PERSONALITATEA PATRISTICĂ A
CUVIOSULUI DIONISIE EXIGUUL
Condițiile istorice și geografice a le imperiului roman au permis

scriitorilor teologi daco-romani să-și aducă din plin contribuția la
dezvoltarea ecumenismului epocii patristice a secolelor IV-VI.
Prin călătoriile, contactele, șederea de lungă durată și întemeierea de
mănăstiri sau prin lucrările lor scrise, acești teologi au legat între ele trei
continente: Europa, Asia și Africa, depășind influențele legiunilor, ale
administrației civile sau ale culturii greco-romane. Mai mult, ei au semănat
buna sămânță a înțelegerii și a întrajutorării frățești. Prin operele lor
practice și teologice, ei au creat conștiința unității europene așa de grav
primejduită și continuu amenințată de invazii.
Ceea ce face deosebit de prețioasă lucrarea ecumenică a monahilor
teologi daco-romani este spiritul lor profund misionar, care se manifestă
peste tot pe unde se găsesc ei: de-a lungul călătoriilor cu misiune specială –
Sfântul Ioan Cassian, călugării sciți – sau pe loc, în centrele unde s-au
stabilit – sfântul Ioan Cassian ți Sfântul Dinosie Exiguul. Fiind oameni de
vocație, plini de dinamism, aceștia au imprimat un foc viu, nestins
ecumenismului creștin. Pentru ei, trăsătura fundamentală a acestuia era
apărarea sau promovarea neobosită a credinței ortodoxe și a cercetării
științifice cu privire la aceasta. Scrierile teologice, operele personale sau
traducerile, sunt, în cea mai mare parte apologii minuțios puse la punct și
construite științific până în cele mai mici amănunte împotriva ereziilor.
Hristologia și eclesiologia constituie pietre de temelie pentru
ecumenismul scriitorilor de origine dobrogeană. Unitatea Bisericii, unitatea
9
tuturor creștinilor, dar mai ales unirea Bisericilor nu este posibilă decât în
condițiile unei înțelegeri adecvate a unirii celor două firi, a lucrării lui
Hristos. Unirea ipostatică a firii divine și a firii umane în Hristos și în
Biserică nu poate fi înțeleasă decât prin credință și prin dragoste. Pentru a
realiza această unire divino-umană, Părinții din Sciția Mică, alături de
mulți alții, și-au luat asupra lor efortul imens al desăvârșirii duhovnicești.
Etapa străromână a culturii noastre, în general, și a teologiei, în
special, consemnează ca personalitate marcantă pe Dionisie Exiguul care
era un creștin integru, „legat total cu statornicie de rânduielile
strămoșești”5. Acest nume este mai ales cunoscut în studiile istorice de
circulație apuseană.
Dr. Al. L. Tăutu îl numește „Dionisie Românul”6. Având în vedere
însă concepția lui despre viață, Dionisie Smeritul este numele cel mai
potrivit cu care literatura română ar trebui să-l numească pe cel care se
identifică a fi unul dintre cei mai mari teologi daco-romani7.
Se pare că și-a dorit tot timpul să-și ascundă personalitatea sa
aureolată de genialitate si sfințenie, numindu-se „Exiguus” . mai târziu,
teologii moderni, nedisociindu-l de optica occidentală, au redat acest nume
prin traduceri de tipul „cel Mic”, „cel Scund”. Pentru un teolog ortodox
însetat de trăirea monahală cea mai înaltă, această denumire avea un sens
duhovnicesc. Cu toate acestea, la Dionisie apare ca nume permanent, nu ca
o simplă formulă de cancelarie sau formală afirmare monahală.
5
Cassiodorus, Scrieri. Istoria bisericească tipărită, traducere de Liana și Anca Manolache,
introducere și note de Pr. Prof. Dr. Ștefan C. Alexe, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, apud
Mihai Diaconescu, Istoria literaturii daco-romane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999, p.
561-563.
6
Dr. Al. Tăutu, Dionisie Românul. O capodoperă a Bisericii noastre străromâne, Roma,
1978, p. 8 apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Prefețele cuviosului Dionisie Smeritul la unele
traduceri în limba latină, în „M. O.”, anul XXXVIII, Craiova, 1986, nr. 2, p. 76.
7
Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Valențe universale ale creștinismului dobrogean în
primele șase secole, Ed. Performantica, Iași, 2006, p. 296.
10
Pentru cercetătorii zilelor noastre este aproape de neînțeles cât de
dezinteresat a fost Dionisie Smeritul privitor la popularitatea numelui și a
obârșiei sale. Nu există nici o știre directă despre sineși despre patria din
care provenea. El doar sugerează prin întâmplătoare aluzii generale,
acestea având mai mult om natură spirituală. Dincolo de solicitările
speciale ale unor cerințe ale epocii, ilustrul teolog străromân a fost nevoit
să demitizeze unele clișee răspândite în elita intelectuală a Romei și a
Italiei privitoare la ținutul Dobrogei de azi.
Cu alte cuvinte, lui Dionisie Smeritul sau Exiguul, îi revine meritul
combaterii în Apus a aunei reprezentări negative despre „friguroasa și
îndepărtata Sciție”.
Face acest lucru atât prin scrierile sale, cât și prin întreaga sa
personalitate patristică universală, luminoasă și caldă8 .
Conform sentimentului de superioritate al grecilor și romanilor,
„lumea” coincidea cu hotarele formațiunilor politice între care locuiau ei.
În opoziție, ceea ce depășea aceste limite era, în principiu, grosolan,
neadevărat sau barbar. Pentru a evidenția aceste caracteristic, fantezia
poetică, și atitudinea apologetică religioasă au avut rol semnificativ.
În aceste categorii se încadrează poetul roman Ovidiu, mort în exil
(†1 ian. 17 d. Hr.), la Tomis9. Născut la Sulmona, într-un orășel situat pe
versantul sudic al Apeninilor, el era deprins din copilărie să contemple
izbucnirile de foc ale vulcanilor, întinderea mării albastre și apusul soarelui
din sud. Condamnat prin decret imperial de cabinet, răsfățatul de odinioară
al saloanelor literare din Roma s-a pomenit de curând într-un mediu fizic
pustiu și neospitalier. După cucerirea romană Tomis era un „castellum”, un
8
Ibidem, p. 297
9
Pr. Gh. Drăgulin, Un fiu de seamă al Arhiepiscopiei Tomisului din veacul al VI-lea, la
Roma, în „G. B.”, anul XLV, 1986, nr. 3 (mai-iunie), p. 62.
11
punct de rezistență militară la granița răsăriteană a provinciei Moesia. „Cu
ce ochi va fi privit elegantul cântăreț al voluptăților rafinate din Roma pe
hirsuții geți, pe grecii corciți și pe barbarii din Tomis e ușor de imaginat”10.
Exilatul a văzut că ținutul pustiu și neroditor ăn care era silit să
trăiască de atunci înainte nu diferă prea mult de descrierile poeților.
Orgoliul rănit, frica de necunoscut, disperarea din inima sa au dublat frigul
cerebral și imaginativ din lecturile anterioare. Toate acestea au pus
stăpânire pe poet în așa fel încât, coasta de vest a Pontului Euxin a devenit
cel mai jalnic și mai groaznic loc de pe Pământ, situat la marginea lumii,
nu departe de Polul Nord. Chinuit și de gândul că va muri aici, aceste
meleaguri de stepă aproape că excludeau marea, iar aceasta nu se mai
prezenta privitorului cu unduiri line, ci cu „urlete”.
La rândul ei, nici populația Sciției nu se dovedea în realitate așa de
sălbatică precum o prezenta poetul exilat. Chiar înarmați cu pumnale și cu
tolba de săgeți pe spate, ei ascultau cu un fel de religiozitate și căinau, dând
din cap, povestirile nefericite ale ilustrului pribeag din Roma, unite cu alte
doruri și amintiri din patria sa. Conștienți de superioritatea culturii și
sensibilității sale, localnicii manifestau o oarecare deschidere sufletească
față de melancolicul și nobilul lor concetățean. La rândul său, el le-a
învățat limba, le-a preluat credința ăn nemurire și a primit decorația și
scutirea de biruri pe care aceștia i-au acordat-o, „distincțiuni care muiară
inima poetului și îl făcuseră să regrete calomniile spuse pe seama
concitadinilor săi”11.
Chiar dacă lipsa de profunzime, lipsa de măsură și unele frivolități
ale societății în care a trăit au împiedicat ca opera lui Ovidiu să devină o
10
Ștefan Bazdechi, Ultimii ani ai lui Ovidiu, în volumul „Gânduri și chipuri din lumea
antică”, Cluj-Napoca, 1980, p. 292.
11
Ibidem, p. 306.
12
creație generală, totuși ea a rămas un element obligatori al formației clasice
a oricărui om de cultură apuseană. De la această lege nu au putut face
excepție nici intelectualii creștini de mai târziu, precum Sfântul Paulin,
episcopul Nolei, care descrie întoarcerea lui Niceta Remesianul († după
414) în patrie, în îndepărtata Dacie. De la dacii „arctici” pe care îi păstorea
deja, prietenul său urma să ducă focul credinței „locuitorilor ținuturilor
ripheice, ale căror inimi sunt înghețate”12.
Depărtarea este amintită și în demonstrațiile apologetice. Astfel
procedează Tertulian pe la anul 196. În capitolul VII al scrierii Adversus
Judaeos, el vrea să arate răspândirea creștinismului la majoritatea
popoarelor europene de atunci. Nu numai romanii ci, și galii și britanii se
închină Mântuitorului Hristos. Între neamurile și provinciile îndepărtate
sunt amintiți acum sarmații și sciții.
Pe la anul 403, Fericitul Ieronim scria: „frigurile Sciției se încălzesc
de căldura credinței, hunii învață Psaltirea, goții blonzi și roșcați se
îmbulzesc în bisericile corturi”13.
Lăsând la o parte creațiile poeților cu efectele lor liricedin descrierea
reală a mediului fizic neospitalier și prezentarea alegorică a barbarilor,
Cuviosul Dionisie se adresează „necunoscătorilor” invitându-i să
depășească geografia învățată din versurile mitologiei. Ei trebuie să știe că
provincia din care provine și în care s-a „renăscut prin Taina Sfântului
Botez”, „a crescut întotdeauna bărbați plini de ardoare și minunați prin
blândețea moravurilor”14. Ei au ajuns la o „rodnicie duhovnicească”15 de
care se poate mândri întreaga regiune doar ducând o viață sufletească înaltă
12
Pr. Gh. Drăgulin, Un fiu de seamă…, p. 77.
13
Idem, Prefețele cuviosului Dionisie Smeritul…, p. 77.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
13
desprinzându-se de grijile nefolositoare. Astfel se evidențiază necesitatea
strădaniilor pentru „neștirbire credinței” după Tradiția apostolică și în
acord cu Biserica Universală.
14
a) Repere bio-bibliografice
Prin numele său chenotic și prin laconismul autobiografic, Dionisie

Exiguul a evitat să atragă atenția asupra persoanei sale. Acest fapt
îngreunează cercetarea prin lipsa mărturiilor categorice.
Biografia lui Dionisie prezintă ca punct sigur locul de origine, dar nu
și anul de naștere. Pe de o parte, Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus (c.
490-c. 583), iar pe de alta, câteva aluzii strecurate și legate de operele pe
care le-a alcătuit conțin puține date despre viața lui Dionisie Smeritul16.
După propria mărturisire, s-a născut pe la anul 470 în Sciția Mică
(Daci a Pontică, Dobrogea de astăzi) și a murit, probabil, la Vivarium, în
sudul Italie, în jurul anului 545. Se pare că acesta a rămas orfan din
copilărie, fiind crescut într-o mănăstire locală. Această presupunere este
susținută de mărturia făcută în prefața adăugată traducerii Epistolei
sinodice a Sfântului Chiril al Alexandriei: „mi-aduc aminte de binefacerile
voastre, venerabile părinte și podoabă aleasă a învățătorilor lui Hristos, și
am mereu înaintea ochilor minții râvna sfântă pentru hrana duhovnicească
pe care o cheltuiați cu mine când eram copil, râvna pe care nici spațiul nici
timpul nu o pot da uitării” (traducere de Pr. Prof. i. G. Coman)17. Prin
aceste cuvinte Dionisie își exprimă recunoștința profundă față de episcopul
Petru, care i-a fost magistru, îndrumător sufletesc, model uman și spiritual
demn de urmat în viață. Despre acest episcop nu se poate spune unde își
avea reședința de ierarh. Ar fi putut face parte din celebra grupare de
teologi și scriitori militanți a „monahilor sciți”18. Cu toate strădaniile făcute
de către cercetători nu s-a putut localiza mănăstire în care a ucenicit
16
Mihai Diaconescu, op. cit., p. 127.
17
Ibidem, p. 557.
18
Ibidem, p. 115.
15
cuviosul Dionisie și în care va fi urmat studiile de nivel mediu, devenind
monah râvnitor după desăvârșirea cea duhovnicească.
Unii, bazându-se pe argumentul feririi de bântuielile barbarilor
năvălitori și pe descoperirea moaștelor martirilor de la Niculițel, situează
mănăstirea în partea nordică a Dobrogei. Un toponimic „Mănăstirea” ar
pleda în acest sens19.
Alți teologi presupun că mănăstirea de metanie a Smeritului s-ar fi
situat în apropiere de Hârșova de astăzi, poate chiar peste Dunăre, în sud-
estul Muntenie. Argumentarea lor are la bază ideea conform căreia era
necesară ocrotirea populației de circulația barbarilor în spațiu deschis. Tot
în favoarea acestei presupuneri înclină și nevoia terenului agricol, necesar
unei așezări numeroase. Este știut faptul că drumurile comerciale urmau
firul apelor curgătoare. Pe aceste drumuri au circulat, periodic, ciobanii cu
turmele lor, călugării cu troițele lor și cu mănăstirile lor. De exemplu,
Drumul Făgărașului de mai târziu, cobora la Târgoviște și urma Valea
Ialomiței până la Târgul de Floci sau Piua-Pietrii20.
Exceptând acești factori, reprezentarea din copilărie a monahului
dobrogean corespunde unei forme de relief de câmpie, dschis vânturilor
potrivnice ale Bărăganului.
În prefața scrisă la Epistola către Succesus a Sfântului Chiril al
Alexandriei, tradusă în latinește, Dionisie aduce un adevărat elogiu
oamenilor și meleagurilor din care s-a ridicat:„ Poate pare lucru nou celor
neștiutori, ca Sciția, care se arată îngrozitoare prin frig și în același timp
prin barbari, a crescut bărbați plini de căldură și minunați prin blândețea
moravurilor. Că lucrul stă așa, eu îl știu nu numai printr-o cunoaștere din
19
Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit., p. 221.
20
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Prefețele cuviosului Dionisie Smeritul…, p. 78.
16
naștere, ci mi l-a arătat și experiența. Se știe că acolo (în Sciția Minor),
într-o comunitate pământească deschisă (exposita terrena congregatione)
am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin taina botezului și am fost
învrednicit să văd viața cerească în trap fragil a preafericiților Părinți
(călugări), cu care acea regiune se mândrește ca de o rodire duhovnicească
deosebită. Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru
toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji
lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: «Cetatea noastră este în ceruri»
(Filipeni 3, 20). Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei
ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau
nepricepuţi...”21. Pe cei ce-și imaginau că Sciția înseamnă numai frig și
barbari, dobrogeanul îi invită să depășească această reprezentare
climaterică și istorică. Bogăția factorilor morali și spirituali nu trebuie
neglijată. În ciuda condițiilor vitrege amintite, provincia sa natală a crescut
bărbați plini de căldură și deosebiți plin blândețea moravurilor lor. Tot aici
el a primit Taina Sfântului Botez, iar mai târziu schima monahală.
„Rodirea duhovnicească” pe care a avut-o zilnic sub priviri aici, precum și
tăria atașamentului față de adevărul credinței ortodoxe vor fi construit
„repere veșnic luminoase pe drumul sinuos al vieții sale”22.
Un alt moment în derulare biografiei lui Dionisie Exiguul a fost acela
de monah în mănăstire de la Mabbug (Hierapole) lângă Antiohia. Baza
acestei presupuneri este dată de unele elemente de legătură și de apărare a
ortodoxiei din ținuturile ponto-danubiene prin grija Bisericii de acolo. În
acele vremuri la daco-romani exista tradiția de a se îndrepta către centre
creștine orientale spre creștere și desăvârșire în trăire monahală. Din
21
22
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 64.
17
dorința de a se desăvârși duhovnicește și de a se maturiza intelectual, unii
călugări, de origine dobrogeană au frecventat și, chiar s-au stabilit în centre
de mari experiențe creștine: Egipt, Palestina, Siria. Este suficient a se
aminti nume ilustre precum Sfântul Ioan Cassian, Leontie de Bizanț sau
monahii „sciți”23. în acest context, ipoteza petrecerii marelui erudit
dobrogean, Dionisie Exiguul într-o mănăstire din Constantinopol este mult
mai verosimilă. Mai mult, se poate avansa ipoteza potrivit căreia viitorul
mare canonist a fost închinoviat în tinerețe la Mănăstirea Studion
(construită în anul 463 pentru achimiți), centru de aprofundare a teologiei
și filosofiei, precum și, a științelor profane. Această mănăstire are ca hram
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul datorită faptului că, până la
venirea cruciaților, această relicvă (Capul Sfântului Ioan Botezătorul) a
fost păstrată aici. Astfel se poate explica, cunoașterea în amănunt și marea
evlavie a teologului dobrogean pentru renumita scriere aghiografică legată
de numele Înaintemergătorului. Mai târziu el o va traduce în limba latină,
la rugămintea abatelui Gaudențiu24.
Șederea la Constantinopol a coincis cu vremea în care a arhipăstorit
Patriarhul Eufimie (490-496).
În această etapă a vieții sale, Dionisie Exiguul avea deja reputația
unui precoce și erudit teolog. Regele barbar și analfabet, Theodoric cel
Mare apăsa Episcopia Romei, care trecea printr-o etapă de sărăcie amară și
nenumărate umilințe îndurate cu smerenie creștină și cu speranță. Papa
Ghelasie I (492-496), episcopul Romei, îl cheamă cu insistență pe
Dionisie să vină în Italia. Renumele cunoașterii limbilor greacă și latină,
absolut necesare în nesfârșitele dispute teologice și în contactele bisericești
23
Ibidem, p. 78.
24
Ibidem, p. 65.
18
ale epocii schismei acachiene, completat de preferința pontifului pentru
tovărășia călugărilor studioși și înduhovniciți, respectiv a călugărilor sciți
cărora li se adăugase și Dionisie Smeritul, au pledat pentru alegerea
compatriotului nostru dintre alți monahi vestiți din capitala imperială.
Aprecierea a fost reciprocă, acest lucru dovedindu-se prin remarcabilul
portret moral pe care îl face teologul vest-pontic Papei Ghelasie, la moartea
sa, deși nu îl cunoscuse personal.
Eruditul teolog daco-roman a răspuns invitației adresate de papă. La
acea vreme era tânăr și încrezător în puterea sa de lucru. Momentul sosirii
sale la Roma nu se păstrează în nici un document. Se cunoaște faptul că
Dionisie a ajuns la Roma după moartea episcopului Ghelasie I. el s-a
instalat la mănăstirea Sfânta Anastasia, de la poalele palatinului, unde
locuiau călugări egipteni. Hramul mănăstirii era dat de Sfânta Anastasia, o
daco-romană ucisă într-o zi de 25 decembrie, probabil în 304, în timpul
persecuțiilor anticreștine din vremea lui Dioclețian. Faptul că Dionisie
Exiguul a fost primit și instalat la Roma într-o mănăstire care păstra
memoria acelei sfinte daco-romane a influențat în bine activitatea sa
teologică, științifică, literară și didactică.
Aici se pare că i s-a conferit curând și titlul de abate, respectiv,
conducerea acelui așezământ duhovnicesc25. Totuși această ipoteză trebuie
înțeleasă într-un sens foarte restrâns, pentru că adevăratul conducător al
acelui așezământ era cardinalul-preot Iulian, căruia monahul străromân i-a
arătat și i-a păstrat o recunoștință deosebită pentru ospitalitatea cu care a
fost întâmpinat de la început. Însăși denumirea de „abate”, la cea vreme
făcea referire la o conducere spirituală, onorifică. Conducerea propriu-zisă
25
J.-M. Versanne, Denys la Petit et ladroit canonique dans l'Église latine au VI-e siecle, Ville
franche, 1913, p. 14 apud Pr. Gh. Drăgulin, Un fiu de seamă…, p. 65.
19
administrativă, aparținea superiorilor mănăstirilor, fiind numiți de cele mai
multe ori „arhimandriți”. Această funcție de conducere spirituală nu era
ceva inedit pentru că avea antecedenți prin persoana ieromonahului
Dalmatie, duhovnicul împăratului Teodosie, sau a Sfântului Simenon
Stâlpnicul, a călugărului Polihronie. Menirea acestora era aceea de a fi
părinți sufletești cărora să li se poată cere sfaturi, îndrumări sufletești,
alinare. Nu oricine putea însă ajunge aici; doar cei înțelepțiți printr-o
credință deosebită, prin dragoste jertfelnică și biruitori asupra
meșteșugitelor curse ale nevăzutului vrăjmaș erau vrednici a se numi
conducători spirituali.
Trebuie menționat faptul că teologul dobrogean a trăit și a lucrat la
Roma și în alte localități sub zece papi: Anastasius al II-lea (496-498),
Symmachus (498-514), Hormisdas (514-523), Ioan I (523-526), Felix al
IV-lea (526-530), Bonifaciu al II-lea (530-532), Ioan al II-lea (533-535),
Agapet (535-536), Silverius (536-537) și Virgilius (537-555)26.
În ultima parte a vieții sale, respectiv spre anul 540, Dionisie Exiguul
s-a retras la mănăstirea de la Vivarium (în sudul Italiei), fondată de marele
său amic, om politic și scriitor Cassiodor, pe unul din domeniile sale din
Calabria, aflat pe malul Golfului Squillace.
Pe lângă mănăstire funcțion și o Academie, unde eruditul scriito și
teolog daco-roman a predat teologia ortodoxă și logica.
Alcătuind biografia monahului daco-roman, se observă că viața și
activitatea acestuia parcă se suspendă pentru o perioadă de aproximativ
douăzeci de ani, respectiv de la consultațiile pascale din anul 526 până la
ultima parte a vieții petrecute la mănăstirea Vivarium. Este greu de crezut
26
N. Dură, Dionisie Exiguul și Papii Romei, în „B. O. R.”, CXXI, București, 2003, nr. 7-12,
p. 459-463.
20
că un om cu preocupări administrative, duhovnicești și culturale ca el să-și
întrerupă brusc activitatea. Această punere într-un con e umbră poate fi de
natură politică, datorată orientării filobizantine. Manifestarea clară,
concretă prilejuită de misiunea călugărilor sciți în Apus, a făcut, poate, ca
teologul dobrogean să fie oarecum îndepărtat din viața oficială, după
sfârșitul tragic al lui Boețiu și al Papei Ioan I. totuși din viața bisericească
și din elita culturală romană nu putea fi eliminat. După anul 535, odată cu
sosirea armatei bizantine în Italia orice formă de constrângere nu își mai
avea locul.
Unii istorici sunt convinși că între 540-545, cât a trăit la Vivarium,
eruditul teolog l-a cunoscut pe Sfântul Benedict de Nursia (480-547), care
trăia la mănăstirea fondată de el în anul 529, Monte Cassino (în sudul
Italiei).
În jurul anului 545 marele teolog, scriitor și savant Dionisie Smeritul
a trecut la cele veșnice, probabil la Vivarium, unde trăise în ultimii ani.
Ilustrul monah dobrogean a rezumat de la început idealul vieții pe
care a îmbrățișat-o prin însușii numele său Dionisie Smeritul27. Comparativ
cu niște episcopi ilirieni care semnau în această formă, la el epitetul era
permanent și exprima o viziune deosebită a vieții. Prin virtutea smereniei,
monahul nostru a uimit pe contemporani. Cu excepția aceleia de
27
Pr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 77; Vezi mai multe informații biografice referitoare la Dionisie
el Smerit la autorii: I. G. Coman, Literatura patristică de la Dunărea de Jos din sec. IV-VI ca
geneză a literaturii și culturii daco-romane și române - Ioan Cassian și Dionisie Exiguul, în
„B. O. R.”, anul XLIX, București, 1981, nr. 7-8, p. 778-780; Idem, Scriitori bisericești din
epoca străromână, București, 1979, Idem, Scriitori teologi în Scythia Minor, în volumul „De
la Dunăre la Mare”, ed. A II-a, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos , Galați,
1979, p. 63-83; Idem, Teologi și Teologie în Scythia Minor în secolele IV-VI, în „B. O. R.”,
XCVI, București, 1978, nr. 7-8, p. 781-793; Nicolae V. Dură, Străromânul Dionisie Exiguul
și opera sa canonică. O evaluare canonică a contribuțiilor sale la dezvoltarea Dreptului
bisericesc, în „O.”, XLI, București, 1989, nr. 4, p. 37-61; Idem, Un daco-roman, Dionisie
Exiguul, părintele dreptului bisericesc apusean, în „S. T.”, anul XLIII, București, 1991, nr. 5-
6, p. 84-90.
21
recunoștință față de episcopul Petru, el nu a lăsat nici o indicație
autobiografică explicită. Aceasta dovedește că părintele erei creștine s-a
micșorat pe sine, ca să se vadă numai Biserica și viața ei.
Prin activitatea sa, Dionisie Exiguul a pus în contact romanitatea
răsăriteană cu cea apuseană. Mai mult, a contribuit la promovarea unității
nu numai între creștini, ci și între toți oamenii prin aceasta demonstrând
valența universală a personalității sale patristice. Limba latină folosită,
lexicul, construcția frazei, echilibrul general al textului demonstrează
„experiența magiastra”, de care se servește acesta pentru a desemna
mijlocul prin care a cunoscut pe oamenii duhovnicești superiori ai Sciției
Mici, făcând aluzie la Ioan Cassian28. El împărtășea celor din Apus
învățătura Răsăritului în latina clasică, învățată în Sciția Mică și desăvârșită
după aceea în Apus29.
Dionisie Smeritul, alăturându-i-se lui Ioan Cassian reprezintă
expresia anticipativă a continuității poporului român însușii, care, deși
ortodox, vorbește o limbă neolatină, moștenind astfel și credința și limba
celor amintiți mai sus.
28
Pr. Prof. I. G. Coman, „Sciții”Ioan Cassian și Dionisie cel Mic și legăturile lor cu lumea
mediterană, în „S. T.”, anul XXVII, București, 1975, nr. 3-4, p. 203.
29
Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p. 173.
22
b) Model de erudiție și trăire spirituală
Lucrarea lui Cassiodorus De institutione divinarum et humanorum

litterarum (seu lectionem) – Despre metoda artelor divine și umane (sau a
celor ce se citesc) a fost concepută, ca un manual destinat să-i ajute pe
monahii creștini în drumul lor spre o spiritualizare tot mai înaltă prin
cultură, prin lucrare neîntreruptă, prin rugăciune și meditație. Ea prezintă
fundamentele formării intelectuale şi spirituale a clerului creştin, punând în
prim-plan însuşirea celor şapte „arte liberale”. Marele erudit considera ca
părţi decisive în instrucție și educaţie, gramatica, retorica şi dialectica, pe
de-o parte, şi, pe de alta, aritmetica, muzica, geometria, şi astronomia.
Prima grupă a numit-o trivium, iar pe cealaltă, quadrivium30. Această
„programă” de studiu a avut parte de o carieră strălucită în sistemul de
învăţământ al evului mediu european. Conform acestei „programe”,
Cassiodorus îl dă drept strălucit exemplu de erudiție, ținută spirituală,
înțelepciune şi spirit activ pe bunul său amic Dionisie Exiguul. Amiciția
celor doi s-a bazat pe o stimă intelectuală reciprocă.
Cassiodorus precizează că eruditul său amic, „Sfântul bărbat”
Dionisie, a predicat mulţi ani în biserică şi, apoi, a predat dialectica (ars
bene judicandi, logica) la Academia de la Vivarium. Traducea fluent din
latină şi greacă, dovedindu-se, astfel, un admirabil vorbitor al acestor
limbi, dar şi un exeget profund al Sfintei Scripturi.
Era un ortodox desăvârşit, definitiv ataşat regulilor din mănăstiri,
respectiv „rânduielilor părinteşti”31(ale mănăstirii dobrogene de unde
venea). Se spune că era blând, înţelept, smerit, feciorelnic. Vieţuia modest,
30
31
Pr. Gh. Drăgulin, Un fiu de seamă…, p. 64.
23
fiind pasionat doar de ştiinţă. Dionisie Exiguul postea regulat, fără să-i
condamne pe cei lacomi. Mânca rar, alimente simple aflate la îndemâna
tuturor. Ştia să se retragă sau să se abțină atunci când alții se dedau
plăcerilor. Era de o sensibilitate rar întâlnită, astfel încât, ascultarea unor
relatări violente sau cuvinte şi expresii îl determină să plângă.
La adunări sau la mese, când ceilalţi se înfruptau din bunătăţi,
desfătându-se cu plăceri minore, eruditul dobrogean intervenea plin de tact
cu observaţii de ordin pur spiritual, care îi îmbunătăţeau sufleteşte pe
ascultători. Răspundea strălucit la orice chestiune care îi era pusă,
dovedindu-se a fi un dialectician de mare vocaţie. Pentru Cassiodorus,
bunul său amic Dionisie Smeritul era o întrupare superlativă a celor mai
înalte idealuri ale perfecţiunii umane şi creştine, căci „dovedea prin faptele
sale omenia şi era vrednic de societatea regilor”32.
Cassiodorus îi dedică amicului său Dionisie, magistrul de ars bene
judicandi de la Academia din Vivarium, un portret în care admiraţia,
afecţiunea profundă şi recunoştinţa se împletesc armonios. E un portret în
care viaţa empirică şi atitudinile practice ale celui evocat evidenţiază
trăsăturile lui creatoare şi spirituale.
După traducerea făcută de Pr. Prof. Univ. Dr. Ştefan C. Alexe, acest
portret este prezentat astfel: „Naşte încă şi astăzi Biserica universală
bărbaţi iluştri, strălucind de podoaba dogmelor adevărate. Căci a fost în
zilele noastre călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul
roman, foarte învăţat în amândouă limbile (greacă, latină, n.n.), dovedind
prin faptele sale echilibru sufletesc pe care îl învăţase în Cărţile Domnului.
A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare şi le-a înţeles astfel încât ori
de unde ar fi fost întrebat, avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o
32
24
întârziere. Acesta a predat dialectica împreună cu mine și a petrecut cu
ajutorul lui Dumnezeu foarte mulţi ani din viaţă în învăţământului glorios.
Mi-e ruşine să spun despre un coleg nu găsesc în mine. În el era multă
simplitate împreună înţelepciune, smerenie, împreună cu învăţătură,
moderaţie cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic, sau unul dintre
cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea. Să
mijlocească pentru noi, el, care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să
putem fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi
aici, pe pământ”. Acesta fiind rugat de Ştefan, Episcopul oraşului Salona
(azi Split, în Dalmaţia, n.n.), a strâns laolaltă cu marea elocinţei sale, căci
era simplu şi înţelept, din exemplarele greceşti, canoanele bisericeşti,
potrivite cu obiceiurile sale, pe care Biserica Romană şi le-a însuşit astăzi
printr-o folosire frecventă33. Pe acestea este necesar „să le citiţi şi voi
permanent, ca nu cumva să păreţi că ignoraţi în mod vinovat regulile,
bisericeşti atât de folositoare”. Şi alte multe a tradus din greceşte în
latineşte, care pot să fie spre folosul cerinţelor bisericeşti. „El se folosea cu
pricepere atât de mare de latină şi de greacă, încât orice cărţi grecești lua în
mâini, le traducea fără poticnire în latineşte şi, la fel, pe latineşti le citea pe
greceşte, încât credeai că aceasta este scrisă cum îi pronunţa gura lui, cu o
iuţeală nestăvilită”.
„Este lung să vă spun cu de-amănuntul toate despre acel bărbat care,
între celelalte virtuţi, era dovedit că a avut şi acest lucru admirabil, anume
33
N. Dură, Colecții canonice apusene din primul mileniu, în „B. O. R.”, anul CXII,
București, 2003, nr. 7-12, p. 449-468. Ibidem, în „Analele Universităţii Ovidius”, Seria: Drept
şi Știinţe Administrative; vol., 1, Editura University Press, Constanţa, 2003, p. 83-93; Idem,
Un daco-roman, Dionisie Smeritul (Exiguul), părintele Dreptului bisericesc apusean…, p. 84-
90.
25
că, deşi se dăruise lui Dumnezeu în întregime, nu refuza să ia parte la
întâlniri cu oameni de lume. Era de o castitate rară, deşi vedea zilnic soţiile
altora; deşi era mânat de firea, pătimaşă a celor mânioși. Vărsa
lacrimi,mișcat de durere, când auzea cuvinte necuviincioase în timpul
veseliei; postea fără să reproşeze celor care mănâncă. Mai mult, lua parte la
mese, dorind ca între mâncările trupeşti să împărtăşească, totodată, bogăţii
sufleteşti. Că dacă mânca totuşi undeva, mânca puţin şi, mai ales,
măncăruri comune. Din această cauză, socotesc ca cel mai mare gen de
înfrânare să fii între plăcerile omeneşti şi să păstrezi măsura cumpătării.
Dar, ca să ne referim la bunele podoabe ale minţii lui cu un
cuvânt de laudă, putem spune că era un creştin integru, legat total, cu
statornicie de rânduielile strămoşeşti; şi ceea ce pot să găsească unii
citind la diferiţi scriitori, era cunoscut că străluceşte în ştiinţa lui.
Unii oameni răi se silesc să umbrească într-un mod calomnios numele
lui glorios al lui şi, prin aceasta, ei par să-şi scuze până la un punct
greşelile lor. Dar acela, după ce a părăsit răutatea veacului acestuia, cu
ajutorul lui Dumnezeu fiind primit în pacea Bisericii, credem că are parte
de comuniunea cu slujitorii lui Dumnezeu.
Poate am adăugat şi altele despre Sfântul bărbat, pe care le-am aflat
ca un adevăr de netăgăduit, dar trebuie să urmărim mai departe planul
nostru ca să nu fim datori altei promisiuni34.
Lecturând acest text, pot fi remarcate câteva cuvinte
cheie, practic, tot atâtea noţiuni de bază ale nevoinţei ortodoxe,
precum: înţelepciune, smerenie, virtute, feciorie, blândeţe, post,
cumpătare. De asemenea, în portretul schiţat Papei Ghelasie I, teologul
34
Cassiodorus, Scrieri. Istoria bisericească tipărită…, apud Mihai Diaconescu, op. cit., p.
561-563
26
daco-roman vorbeşte de „curăţia vieţii”, de „convorbirile duhovniceşti”, de
rugăciune, de răbdare35. Tot aşa, când recomandă Apusului Viaţa Sfântului
Pahomie, el prescrie un întreg program ascetic, pentru ca acei „creştini
numai cu numele, nu şi cu faptele” să fie determinați să se lepede de
patimile lor.
În legătură cu toate aceste calităţi morale şi umane, un mare
specialist modern, Fr, Maassen concluzionează astfel: „chiar dacă scuturăm
această prezentare de podoaba oratorică proprie lui Cassiodorus, tot mai
rămâne atât de mult, încât el trebuie să-l fi socotit pe Dionisie un om cu
totul ales”36.
Un alt cercetător, Don Ambrosius Amelli aduce personalităţii
marcante a monahului dobrogean: „Dacă mi s-ar cere părerea despre
Dionisie Smeritul, eu sunt convins că sub numele şi haina lui modestă se
ascundea un mare geniu, expert în toate ştiinţele; unul dintre acei oameni
pe care obişnuim să-i numim «biblioteci vii» sau «ambulante»; de aceea nu
fără temei a afirmat Cassiodorus despre el: «tot ce putea căuta cititorul la
alţii, afla înştiinţa lui în mod strălucit». Căci în el admirăm pe omul învăţat
în adâncirea Sfintelor Scripturi, pe cunoscătorul desăvârşit al Sfinţilor
Părinţi, pe magistrul veteran al catedrei de dialectică, concurentul lui
Cassiodorus însuşi, pe corifeul tuturor dascălilor de drept canonic, pe
preaînvăţatul bărbat în amândouă limbile, greacă și latină, pe cel atât de
distins în ştiinţa calculelor astronomice, încât a devenit «părintele erei
creștine» şi prin părerea sa fără recurs a fixat pentru veacurile viitoare felul
sărbătoririi Paştilor, pe cel atât priceput în aghiografie. De aceea nu e de
mirare că Dionisie al nostru s-a bucurat de bunăvoinţa şi încrederea atâtor
35
Pr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 77.
36
Ibidem, p. 78.
27
papi şi de prietenia atâtor oameni învăţaţi, drept care cu bun temei îl putem
socoti un alt Ieronim al veacului său”37.
Se cuvin a fi citate şi păreri ale oamenilor de ştiinţă din ultima
vreme privind excepţionala personalitate a monahului dobrogean: „Unind
cultura «scitică» locală, de care el vorbeşte ca de o «rodire duhovnicească
deosebită», cu cultura universală creştină a vremii sale, Dionisie poate fi
considerat ca unul din ctitorii de seamă ai spiritualităţii europene. Prin
ortodoxia operelor sale şi prin crearea erei creştine, azi în vigoare la
aproape toate popoarele lumii, Dionisie a potenţat reţeaua unei unităţi şi
continuităţi în toată lumea creştină și necreştină”38.
Când se vorbeşte despre ctitorii evului mediu, se
numesc trei personalităţi: filosoful Boeţiu, Sfântul Benedict de
Nursia şi învătatul monah Cassiodorus, fără ca numele lui Dionisie
Smeritul să fie amintit, printre aceştia. De asemenea, trebuie remarcat
faptul că fiecare dintre cei trei l-a cunoscut pe genialul călugăr daco-
roman. Unii chiar au recunoscut cât de rodnică a fost conlucrarea cu acesta.
Ba mai mult, se poate observa influenţa lui asupra operelor personalităţilor
amintite. De aceea, cercetătorii români trebuie să facă demersuri pentru a
arăta cât îi datorează fiecare.
37
Ibidem.
38
Pr. Prof . I. G. Coman, Scriitori bisericești…, p. 335.
28
c) Preocupări teologice, spirituale şi culturale
Roma şi Bizanţul erau în schismă bisericească de mai bine de două

decenii. Acest fapt a fost deosebit de important pentru activitatea
cuviosului Dionisie Exiguul în cetatea pontificală. Motivul disensiunilor îl
constituia interpretările ulterioare ale definiţiei hristologice dogmatizate la
Calcedon
(451).
Unii dintre partizanii monofiziţi ai formulelor Sfântului Chiril îşi
motivau poziţia lor prin aceea că la marele Sinod câțiva combatanți
împotriva anatematismelor ierarhului alexandrin fuseseră reabilitaţi. Cât
privesc hotărârile pronunţate acolo, ele erau socotite o biruinţă a Papei
Leon şi a nestorianismului. De aceea erau necesare unele precizări ale
înţelegerii celebrei definiţii hristologice, atât împotriva monofiziţilor cât şi
împotriva nestorienilor. După moartea lui Timotei Elurul din Alexandria,
Sever al Antiohiei relua doctrina acestuia puţin deosebit, ceea ce încuraja
discuţiile ortodocşilor cu monofizismul. „Faţă de acesta, ortodocșii,
trebuiau să apere definiţia de la Calcedon, nu numai pentru expresia despre
cele două firi ci şi pentru expresia despre cele două lucrări, luate de la
Leon, arătând că aceasta nu e contrară acelei definiţii, cum zicea Sever, ci e
solidară cu ea. Dar totodată, ideea celor două lucrări trebuia interpretată în
lumina hristologiei chiriliene, pentru a elibera definiția de la Calcedon de
acuza de nestorianism”39.
Printre cei dintâi care au sesizat pericolul ca definiţia la Calcedon să
fie interpretată într-un sens din care nu dispăruse mentalitatea nestoriană au
39
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Definiția dogmatică de la Calcedon, în „O.”, anul III,
București, 1951, nr. 2-3, p. 418.
29
fost călugării sciţi sau daco - romani. Pentru a combate această tendinţă,
precum şi a celei monofizite, ei s-au servit de formula: „Unul din Treime a
pătimit pentru noi cu trupul”. Este de ştiut faptul că, la acea vreme circulau
documente apocrife în spiritul calcedonismului „antiohian”40. De aceea, ei
au preluat micul lor text de la Patriarhul Proclu al Constantinopolului. Din
Fecioara Maria S-a născut Domnul Hristos în Care firea omenească nu
lucrează independent, deoarece persoana Sa, nu e rezultatul unei
convergenţe. Erau veştejite astfel rătăcirile nestoriene, după care un om
asociat cu Dumnezeu a îndurat răstignirea, şi totodată cele monofizite care
afirmau că întreaga Treime a îndeplinit aceasta. Prin afirmarea categorică a
Ipostasului divin în care firea noastră e asumată şi curăţită, toţi ereticii, de
la Teodor de Mopsuestia până la Petru Gnafevs şi Acachie, erau înfierați41.
Monahii daco-romani, în frunte cu arhimandritul Maxenţiu, care a
scris o Cărticică despre credinţă (Libellus fidei)42 au venit la
Constantinopol pentru a impune şi susţine această teologie pe care o
considerau indispensabilă. Pentru realizarea acestui demers, ei au fost
încurajaţi de generalul Vitalian, un compatriot de-al lor. In prima fază au
fost în audienţă la Patriarhul Ioan. Totuşi, ei s-au adresat mai întâi,
membrilor delegaţiei papale venite în capitala Bizanţului. Exprimând
convingerea că „uneori adaosul de cuvinte aduce lămurirea credinţei”43,
monahii sciţi au arătat Cărticica despre credinţă (Libellus fidei). Refuzul
40
Pr. Gh. Drăgulin, Prefețele Cuviosului Dionisie…, p. 91.
41
Pr. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 1992, p.
240. A se vedea și Florian Duță, Noi considerații asupra identității asupra teologilor
sciți:Ioan, episcop de Tomis, în „Izvoarele creștinismului românesc”, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2003, p. 245-249; Idem, Precizări privind Dobrogea lui Dionisie cel
Mic, în „Izvoarele creștinismului românesc”, …, p. 282.
42
Idem, Les Théologiens scytes de 440 à 553. La formule théoanthropopaschite
(théosarkopaschite), Strasbourg, 1998, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p.
314-315.
43
Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Cuviosul Ioan Maxențiu, Mărturisire de credință (Libellus fidei),
traducere din limba latină, în „M. O.”, anul XXXVII, Craiova, 1985, nr. 3-4, p. 245.
30
prelaţilor apuseni a fost categoric, nevoind să se uite măcar pe text,
socotindu-l pe autor monofizit.
Încurajaţi de scrisorile de recomandare ale lui Justinian şi Vitalian,
însoţiţi de defensorul papal la Constantinopol şi, mai ales, înflăcăraţi de
dorinţa de a apăra credinţa calcedoniană, călugării daco-romani au sosit la
Roma la sfârşitul lunii iulie a anului 519. Într-o adunare a episcopilor şi a
senatorilor, textul este cercetat şi acceptat.
Zelul „monahilor sciţi” (daco-romani, n.n.) a provocat
scrierile cu conținut trinitar ale lui Boețiu, un exemplu elocvent fiind
tratatul Liber de persona et duabus naturis contra Eutychen et Nestorium44.
Din cuprinsul acestuia iese în evidenţă părerea senatorului-filosof conform
căreia atributele absolute pot fi afirmate substanţial despre fiecare dintre
cele trei Persoane divine. Cu alte cuvinte, în virtutea posedării desăvârşite a
firii, ceea ce se spune despre ea se poate spune şi despre particularul care o
posedă. Raţionamentul lui Boeţiu este infirmat de Dionisie Exiguul în
prefața scrisă cu ocazia traducerii Tomosului către armeni. După el, chiar
Fericitul Augustin „arată cu toată convingerea că se zice Treime nu după
ființă, ci după persoane”45.
Tratatul ierarhului constantinopolitan era necesar demonstrației
călugărilor sciţi. Doctrina teopashită combătea atât pe sabelieni cât şi pe
nestorieni. S-a emis ipoteza că traducerea s-ar fi efectuat pentru susţinerea
compatrioţilor săi monahi la Roma, adică în jurul anului 519.
Problema interpretării doctrinei ortodoxe a celor două firi din
44
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Prefețele Cuviosului Dionisie…, p. 93.
45
Ierom. Augustin Prunduș și Pr. Clementie Plăianu, Creștinarea românilor, extras din
„Catolicism și Ortodoxie”, www.greek-catholic.ro
31
persoana lui Iisus Hristos stabilită la Calcedon în 45146 obseda spiritul
epocii ca în cazul oricărei întrebări controversate şi nelămurite. În timpul
lui Dionisie, Roma nu mai avea un teolog cu spiritul şi perseverenţa lui
Leon cel Mare (susținut intelectual de „scitul” Ioan Cassian și de Prosper
de la Calcedon. Pentru el închegarea unor discuţii doctrinare se baza pe
înţelegerea corectă a începuturilor teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei.
Tonul cald şi amintirea strămoşilor comuni dovedesc că traducerea
Epistolei a XLV-a a Sfântului Chiril al Alexandriei către episcopul
Succesus, făcută de Dionisie Exiguul a fost cerută în mod evident de
compatrioții săi monahi. La rândul lor, asemenea înaintaşilor lor „sciţii
Ioan şi Leontie arată o grijă deosebită pentru integritatea credinţei precum
şi o râvnă neobosită pentru răspândirea ei. Având în vedere „furia rătăcirii
nestoriene” manifestată în mod direct sau indirect, prin uneltiri
meşteşugite, teologul dobrogean se lasă călăuzit de îndemnul inspirat de
„tăria Bisericii Universale”. Prin traducerea făcută, el se străduieşte să
ridice „o stavilă mântuitoare împotriva armelor nimicitoare ale ereziei”47,
prezentând, practic, o scurtă expunere a hristologiei ortodoxe şi un răspuns
complet al motivării necesităţii Întrupării.
Epistola a XLVI-a, a aceluiaşi autor (Chiril al Alexandriei), adresată
tot întâistătătorului Diocesareei din Isauria, cuprinde explicaţiile mai
multor întrebări, în special referitoare la faimoasa formulă scitică48.
Înainte de a reproduce formula augustiniană „Duhul Tatălui şi al
Fiului”, Dionisie Exiguul a amintit de „mărturiile venerabililor Părinţi
referitoare la deosebirea Persoanelor”. Astfel, unii cercetători au văzut aici
46
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile
teologice, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 104.
47
48
Ibidem; Idem, Ieromonahul Dionisie Smeritul „Exiguus” sau „cel mic”…, p. 521-539.
32
o dovadă a existenţei unui florilegiu de texte patristice. Mai mult, vestea
descoperirii Codex-ului Novariensis XXX a stârnit păreri controverse:
aprobare, probabilitate sau respingere49. Cei care o resping au ca motivaţie
lipsa dedicaţiei antologiei. Faptul că această colecţie de texte nu citează
nici pe Papa Leon şi nici pe Sfântul Chiril al Alexandriei, arată precauția
lui Dionisie Smeritul față de discuţia de la acea vreme, care a evoluat de la
hristologic la trinitar. În favoarea atribuirii, paternităţii daco-romane, un
învăţat catolic observă că ,,nici traducerea pieselor nu pare să fie opera
unică a lui Dionisie cel Mic”. Este posibil ca antologia să fi
fost începută cu ocazia venirii la Roma a călugărilor „sciţi” pentru ca în
533, ea să fie definitivată şi Papa Ioan al II-lea să aprobe formula scită50. În
ceea ce priveşte susţinerea ortodoxiei împotriva monofizismului şi
nestorianismului, precum și alertarea generală împotriva rătăcirilor şi
căutarea soluțiilor ortodoxe, călugării „sciţi” au adus o contribuţie
remarcabilă, lor alăturându-se Dionisie Smeritul, atât prin traducerile latine
din autori răsăriteni ireproşabili doctrinar, cât şi prin intervenții teologice
în direcția alexandrină, asociată uneori, critic, cu cea augustiniană.
Trebuie remarcat faptul că, dorinţa bazileului de la Constantinopol
şi a papei de la Roma era de a reface unitatea de credinţă. Modalitatea prin
care Dionisie Exiguul a secondat și înlesnit această acţiune de refacere, a
cuprins două căi: prin consultațiile diplomatice din cancelaria pontificală,
respectiv, traducerile pentru utilitatea călugărilor „sciţi"” și prin susținerea
cauzei ortodoxiei veacului al VI-lea prin adâncirea tradiției alexandrine.
Iubirea pentru pacea Bisericii, duhul rugăciunii și smerenia
recunoscută l-au ajutat să se îndrepte către această nouă cale. Profunda
49
Idem, Prefețele Cuviosului Dionisie…, p. 98.
50
Ibidem.
33
gândire teologică, meditaţia de decenii asupra tainei întrupării şi
cunoaşterea în original a izvoarelor creştine i-au fost de mare folos.
Găsirea unei formule ireproşabile meditaţiei sale în duh și rugăciune
reprezintă un merit în plus. În urma discuțiilor teologice de aproape un
secol în legătură cu firile Mântuitorului, cu realitatea lor în unitatea
Persoanei Sale, cu modul mântuirii noastre prin Hristos, Cuviosul Dionisie
conchide, îmbrățișând ambele aspecte ale căutărilor, într-un spirit perfect
ortodox: „De altfel, El nu săvârşea cele divine ca Dumnezeu nici cele
umane ca om, ci ne-a făcut să participăm la o nouă lucrare divină şi umană
in acelaşi timp a Dumnezeului celui întrupat51. Celebrul termen teandric
vrea să afirme că, unind în Sine firea omenească, după ipostas, Domnul a
rămas nedespărţit de suprafiinţialitatea divină. Astfel, după Întrupare,
însuşirile şi lucrările celor două firi se dovedesc întregi şi deosebite, dar
manifestarea lor se face prin participare şi comunicare reciprocă. Firea
omenească fiind îndumnezeită lucrează împreună cu cea divină,
desăvârşindu-se într-o singură şi nouă activitate.
După părerea Pr. Prof. univ. dr. Gheorghe Drăgulin, care îl
identifică pe Dionisie Exiguul cu Dionisie Pseudo-Areopagitul, teză puţin
cunoscută în teologia românească, Dionisie Smeritul a descris şi
aşezământul mântuirii, Biserica, în care se înfăptuieşte îndumnezeirea celui
credincios. Ea cuprinde, pe de o parte, oamenii şi, pe de alta, făpturile
netrupeşti. Trei grupe de câte trei ierarhizează şi unesc în sobornicitatea
aceluiaşi univers următoarele cete cereşti: Serafimi, Heruvimi, Scaune;
Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii, Arhangheli, Îngeri. Cele două opere
în care sunt descrise lucrările şi întreaga solidaritate angelo-umană se
numesc Ierarhia cerească şi Ierarhia bisericească. Înainte de acestea,
51
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Un fiu de seamă…, p. 69.
34
strălucitul teolog dobrogean a analizat şi a clasificat lucrările dumnezeieşti
necreate, izvorâtoare din fiinţa Sa, într-un tratat numit Despre numele
divine.
O altă mărturie a prețuirii învățăturilor Sfinților Părinți și a
preocupărilor sale pentru dogma treimică şi îndeosebi pentru cea a
întrupării Logosului o constituie Florilegiul pe care cercetările de astăzi i-l
atribuie în majoritate52. Această antologie de texte doctrinare a unit în
simfonia credinței ecumenice patru mari teologi din Răsărit: Sfinţii
Atanasie, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa,
alături de tot atâţia autori apuseni: Sfinţii Ciprian, Ilarie, Ambrozie şi
Fericitul Augustin.
Dionisie Exiguul este preocupat de spiritualitate. El o concepe ca pe
o dorinţă arzătoare de progres, ca pe o luptă continuă contra păcatului, ca
pe o vigilenţă neîncetată asupra simţurilor, ca pe un efort de a trezi şi întări
conştiinţa care „procură adevărata independenţă şi libertate interioară mai
presus de teama servilă şi de nădejdea mercenară”53. Spiritualitatea este
dragostea de bine pentru binele însuşi. De aceea, prietenia are un rol
decisiv în procesul desăvârşirii, pentru că în fond ea apare şi se menţine
doar între oameni care merg pe același drum al binelui şi practică aceeaşi
virtute54. Dragostea de muncă, ascultarea, răbdarea, smerenia, bunătatea şi
dragostea reprezintă temeliile desăvârşirii.
52
Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice în literatura română,
sec. IV-XVI, Ed. „Scrisul românesc”, Craiova, 1992, p. 111.
53
Pr. Prof. I. G. Coman, „Sciții”Ioan Cassian și Dionisie cel Mic…, p. 201.
54
Ibidem; Florian Duță, Precizări privind Dobrogea…, p. 294-295.
35
Capitolul II – CONTRIBUȚIA LUI DIONISIE CEL SMERIT LA
DEZVOLTAREA LITERATURII PATRISTICE
După remarca lui Ambrosius Amelli „sub haina cea smerită a lui
Dionisie se ascunde un mare geniu, expert în aproape toate ştiinţele; unul
din acei bărbaţi pe care obişnuim a-i chema biblioteci vii sau ambulante”55.
Foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi, neîntrecut în mânuirea
limbilor greacă şi latină, Dionisie Exiguul traduce fluent dintr-una în
cealaltă. Opera acestuia constă dintr-un număr de traduceri patristice în
limba latină, din care unele spre folosul confraţilor săi, călugării sciţi.
Acestor traduceri li se adaugă şi opere personale, în legătură cu
sărbătorirea Sfintelor Paşti, precum şi zece Prefeţe elaborate de el la
traducerile făcute. Ele conțin informații de un real interes atât pentru cei ce
îi cercetează biografia, cât şi pentru istoria culturii noastre străvechi.
Privind contribuţia lui Dionisie Smeritul în domeniul literaturii
patristice se disting mai multe categorii de lucrări, după tematica şi scopul
lor:
 traduceri în limba latină a unor scrieri patristice

răsăritene, însoţite de prefeţe personale;
 scrieri aghiografice, biografii;
 scrieri de drept canonic;
 lucrări de cronologie creştină.
Prima serie de scrieri ale lui Dionisie cuprinde traduceri din limba
greacă, spre a fi la îndemâna confraţilor săi, călugării sciţi, în slujba
55
Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit., p. 201.
36
apărării Ortodoxiei, în contextul disputelor hristologice, pentru combaterea
nestorianismului.
Privind cea de-a doua categorie, seria aghiografică, Dionisie
Exiguul este considerat autorul unei impresionante colecţii de texte
patristice din opera Sfinţilor Atanasie, Grigorie Teologul, Grigorie de
Nyssa, Vasile cel Mare, Ciprian, Ilarie, Ambrozie, Fericitul Augustin.
Textele acestora se referă la diverse probleme teologice, în special trinitare
şi hristologice56.
Scrierile de drept canonic formează o altă serie de lucrări
dionisiene. Cercetându-le, constatăm că nu poate fi vorba despre simple
lucrări de arhivă, ci de traduceri elaborate, comentate, care dovedesc o
muncă ştiinţifică susţinută, o deosebită competență şi responsabilitate.
Lucrările de cronologie creştină elaborate de Dionisie Exiguul sunt
de o mare însemnătate pentru întreaga Biserică creştină. Bun cunoscător al
calculului calendaristic oriental, el întocmit tabela pascală bazată pe ciclul
alexandrin, conformându-se regulii Sinodului I Ecumenic.
56
Pr. Prof. I. G. Coman, Scriitori bisericești…, p. 85-129.
37
a) Traducerea în limba latină a unor scrieri patristice răsăritene,
însoţite de prefeţe personale
În perioada cât a stat la mult încercata Episcopie a Romei, Dionisie

Exiguul a fost solicitat să traducă din Părinţi şi Scriitori ai Răsăritului.
Clericii episcopiei i-au cerut să le dea în traducere latină măcar o parte din
cărţile de doctrină ale credinţei. După cum rezultă din scrierile pe care ni
le-a lăsat, astfel de îndemnuri i-au fost adresate de papa Hormisdas şi
preoţii Iulian, Felician, Pastor şi Gaudentius.
Dionisie Smeritul a tradus din greacă în latină operele
reprezentative ale unor Părinţi şi Scriitori bisericeşti precum Sfântul
Grigorie de Nyssa (Despre crearea omului), Sfântul Chiril al Alexandriei
(Scrisoarea sinodală sau Epistola XVII), Proclus (Tomosul către armeni),
pe care le-a trimis şi fraţilor săi monahilor sciți. A tradus, de asemenea, din
limba latină canoanele Sinoadelor Ecumenice de la Constantinopol, Efes,
Calcedon şi ale unor sinoade locale, pe care le-a ordonat în două ediții. A
mai tradus şi unele biografii de sfinţi (scrieri aghiografice deosebit de
apreciate de monahi: Descoperirea, capului Sfântului Ioan Botezătorul,
Pocăinţa minunată aSfintei Thaisia, Viaţa Sfântului Pahomie. Pentru
traducerile efectuate, Dionisie Exiguul a scris zece Prefeţe57:
 Prefaţă la traducerea în latineşte a cărţii Sfântului
Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului;
 Prefaţă la prima traducere a canoanelor greceşti, către
Episcopul Ştefan;
 Prefaţă la colecţia de decretale ale pontifilor romani;
57
Textele integrale ale acestor prefețe la Prof. David Popescu, „M. O.”, anul XXXVIII,
Craiova, 1986, nr. 2, p. 89-156.
38
 Prefaţă la o altă traducere a canoanelor greceşti;
 Prefaţă la traducerea în latineşte a celor două epistole ale
Sfântului Chiril, Episcop de Alexandria, adresate Episcopului
Successus;
 Prefaţă la traducerea latinească a Epistolei sinodale a
Episcopului Chiril;
 Prefaţă la traducerea în latineşte a Tomosului către armeni a
Episcopului Proclu al Constantinopolului;
 Prefaţă la traducerea Istorisirii aflării capului fericitului Ioan
Botezătorul scrisă de arhimandritul Marcel;
 Prefaţă la traducerea în latineşte a Pocăinţei Sfintei Thaisia;
 Prefaţă la traducerea în latineşte a Vieţii Sfântului Stareţ
Pahomie.
Epistola către Eugipiu însoțește traducerea operei Despre crearea
omului a Sfântului Grigorle al Nyssei. În ea, învăţatul monah se roagă de
iertare, în ceea ce priveşte eleganţa şi claritatea lucrării sale. Cauza
neîndeplinirii maxime a sarcinii pe care şi-a asumat-o este determinată de
izolarea în care se afla, de lipsa conversaţiei cu oameni foarte învăţaţi.
Această prefaţă arată iniţiativa şi poziţia traducătorului
faţă de mesajul său teologic. Admirând pe drept cuvânt mulţimea
cunoştinţelor filosofice, relevă că unele gânduri bune acumulate le aprobă,
iar asupra altora atrage atenţia cititorului să se ferească de nocivitatea lor.
Bineînțeles că cititorul nu este obligat să fie de părerea traducătorului,
„ştiind că nimic nu este mai vrednic de respect decât adevărul”58. Din
aceste câteva consideraţii se observă încă o dată smerenia, dar şi
competența, alegerii, tăria de caracter, bogăţia cunoştinţelor şi legătura lui
58
Ibidem, p. 98.
39
cu oameni evlavioşi ai ţinuturilor natale sau măcar apropiate.
Pentru astfel de osteneli, cere ca răsplătire sprijinul rugăciunilor
prietenului, ca să nu fie biruit de mâhnirea atâtor necazuri şi să se bucure
măcar de dulceața contemplaţiei și a studiilor duhovniceşti. Din cauza
acestei solicitări a mijlocirii sufleteşti se poate presupune că lucrarea a fost
efectuată în vreme de grele tulburări politice.
În prefaţa sa la traducerea Tomosului către armeni, Dionisie
Smeritul infirmă raţionamentul lui Boeţiu din tratatul Liber de persona et
duabus naturis contra Eutychen et Nestorium. Din cuprinsul tratatului
reiese opinia senatorului-filosof că atributele absolute pot fi afirmate
substanţial despre fiecare dintre cele trei Persoane divine. Cu alte cuvinte,
în virtutea posedării desăvârşite a firii, ceea ce se spune despre ea, se poate
afirma şi despre particularul care o posedă. După Dionisie Exiguul, chiar
Fericitul Augustin arată cu toată convingerea că se zice Treime nu după
fiinţă, ci după persoane59. Tratatul ierarhului constantinopolitan era necesar
demonstraţiei călugărilor „sciţi”. Menirea doctrinei era de a-i combate atât
pe sabelieni cât şi pe nestorieni. Aceştia din urmă adăugau la cele trei
persoane încă una, pe a patra. Se crede că traducerea, s-a efectuat la cererea
lui Felician şi Pastor pentru susţinerea compatrioţilor săi monahi la Roma,
adică prin anul 519. Până la potolirea reacţiilor potrivnice de aici, ea a fost
ţinută în sertar pentru ca să vadă publicitatea în anul 53460. Nu se știe cine
erau cele două personaje. Dr. Aloisie C. Tăutu îi identifică pe cei doi cu un
singur urmaş al episcopului Fulgenţiu de Ruspe și consideră că „traducerea
59
60
Ibidem.
40
făcută la 519 a fost publicată de Dionisie în 534”61.
Pentru Dionisie Exiguul era foarte importantă înţelegerea corectă a
începuturilor teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei. La întrebarea care
dintre scrierile acestui ierarh au fost traduse mai întâi în latineşte, părerile
cercetătorilor sunt împărţite: unii afirmă că prima lucrare tradusă a fost
Epistola
sinodală din 430, cu anexa celor 12 anatematisme; alţii datează versiunea
ei în latină în anul 519. Printre argumente se află derularea firească a
evenimentelor, dar şi mărturisirea dionisiană: „am tradus-o mai deunăzi din
greceşte în latineşte”62. Fenomenul reluat în studiu la Roma privea erezia
faţă de coexistenta celor două firi în Hristos. Această boală nestoriană
poate fi diagnosticată precis şi sigur, dacă „se studiază credinţa apostolică a
unui învăţat atât de mare destul de bine cunoscută la greci, dar nu şi la
latini”63. Găsind punctul vulnerabil al problemei, traducătorul consideră
remediul propus foarte eficient. Măcar cei căzuţi în eroare din neştiinţă vor
primi instruirea eforturilor sale.
Identificarea cronologică mai sus amintită suportă două
obiecții posibile. Prima se referă la adresantul lucrării. Existența
episcopului Petru ar contrazice situaţia din Sciţia Mică unde nu exista decât
o singură episcopie. Totuşi această nelămurire se poate înlătura dat fiind
faptul că, odată cu dispariţia năvălirilor barbare, provincia şi-a putut
îmbunătăţi și organizarea bisericească64. Această nouă perspectivă din viaţa
Dobrogei se găseşte în timpul împăratului filomonofizit, Anastasie,
61
Prof. N. Chițescu, Formula «o singură fire întrupată a logosului lui Dumnezeu», în „O.”,
anul XVII, București, 1965, nr. 3, p. 301-303.
62
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Prefețele Cuviosului Dionisie…, p. 117-118.
63
Ibidem.
64
Prof. Dr. Emilian Popescu, Organizarea ecleziastică a provinciei Scythia Minor în secolele
IV-VI, în „S. T.”, XXXII, București, 1980, nr. 7-10, p. 598.
41
preocupat de redresarea economică şi de sporirea finanțelor statului.
Atunci, în oraşele mai înfloritoare de aici, au apărut legiuiţii
episcopi, faţă de care cel din Tomis era întâistătător, adică mitropolit65.
De asemenea, este necesară o altă precizare: Epistola a XVII-a a
Sfântului Chiril există şi într-o traducere mai veche atribuită lui Marius
Mercator şi păstrată printre actele latine ale Sinodului al V-lea Ecumenic.
Din acest motiv, multă vreme, Dionisie Exiguul a fost acuzat de plagiat.
Însă, cunoscându-se condițiile de lucru şi căutările călugărilor sciți la
Roma, în vremea Papei Hormisdas, cercetătorii de astăzi se îndoiesc de
atribuirea primei versiuni lui Marius Mercator, considerând lucrarea
eruditului dobrogean o nouă ediţie66.
Traducerea Epistolei a XLV-a Sfântului Chiril al Alexandriei către
episcopul Successus a fost solicitată de compatrioţii săi monahi. Tonul cald
şi amintirea strămoşilor comuni dovedesc destinația acestei lucrări. La fel
ca şi predecesorii lor din patrie, sciţii Ioan şi Leontie demonstrează o grijă
deosebită pentru neştirbirea credinţei şi pentru răspândirea ei. Având în
vedere că „furia rătăcirii nestoriene” se manifestă pe două fronturi, unul pe
faţă, altul pe ascuns, prin uneltiri meşteşugite, eruditul de neam scit are
înaintea ochilor îndemnul pe care i-l inspiră „tăria Bisericii Universale”67.
De aceea el se străduieşte să ridice „o stavilă mântuitoare împotriva
armelor nimicitoare ale ereziei”68. Lucrarea tradusă se dovedeşte a fi o
scurtă expunere a hristologiei ortodoxe şi un răspuns complet al motivării
necesităţii Întrupării.
Epistola a XLVI-a aparţine aceluiaşi autor şi este destinată
65
Pr. Prof. I. G. Coman, Scriitori bisericești…, p. 283.
66
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 117.
42
tot întâistătătorului Diocesareei. Ea cuprinde explicaţiile mai multor
întrebări, mai ales cele referitoare la faimoasa formulă scitică: „Unul din
Sfânta Treime a pătimit în trup”69.
69
Ibidem.
43
b) Scrieri aghiografice. Biografii
Cu fidelitatea sa faţă de tradiţia patristică şi faţă de hotărârile

Sinoadelor Ecumenice, cu propovăduirea pocăinţei şi a creşterii lăuntrice,
Dionisie Smeritul nu-şi putea tăinui multă vreme „preocupările
duhovnicești și năzuinţa după pildele sfinţilor”70. Aplecarea către evlavia
alexandrină şi, în general răsăriteană părea în societatea romană, în care
susţinuse masiva pătrundere a teologiei chiriliene, un lucru firesc şi era
acceptat ca atare de către contemporani.
Această preocupare se regăseşte în traducerea în limba latină a
Vieţii Sfântului Pahomie. Piesa este un răspuns la o cerere sau, mai bine
zis, îndeplinirea unei promisiuni faţă de binefăcătoarea sa doamnă. Se
poate evidenţia, astfel, preţuirea eruditului, sensibilitatea acestuia şi
adoptarea idealului său religios. Se recurge la învățatul monah venit de la
Bizanţ într-un moment de criză şi de mare durere sufletească din preajma
anului 524, anul morții filosofului Boețiu. De altfel, transpunerea în
latineşte a scrierii anonime era cerută şi garantată de un şir întreg de rude şi
de prieteni din aristocrație, de la Cassiodorus până la stareţul Eugipiu. În
anul 404, prin traducerea pravilei monahale pahomiene, Fericitul Ieronim
sensibilizase societatea nobiliară din Roma față de Orientul creştin,
oferindu-i satisfacțiile inedite ale ascetismului de acolo.
Destinată unei respectate doamne, cum reiese din folosirea unor
termeni reverenţioşi de adresare, epistola însoţitoare cuprinde în mod
obligatoriu complimentele şi politeţea obişnuită: „respectata şi întru
Hristos, preadistinsa Doamnă”71. Ea trece apoi pe neobservate la amintirea
70
71
Ibidem, p. 124.
44
unui doliu, la care a dus groaznica realitate socială şi politică a zilei. Critica
este proiectată pe un fundal eshatologic, prin folosirea unor citate biblice:
„Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi,
hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de
dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine,
vânzători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât
iubitori de Dumnezeu”72. Ca şi atunci, oamenii sunt „creştini numai cu
numele, nu şi cu faptele”73, deoarece s-au lăsat subjugaţi de patimi.
„Bărbatul fericit şi slăvitul părinte al vostru, stăpânul meu, nu numai că a
îndurat pentru dreptate întotdeauna cu răbdare şi tărie răutatea lor dar şi cu
rezultat fericit pentru adevăr - care este Hristos ...”74.
Multă vreme s-a crezut că această scrisoare de consolare a fost
adresată Gallei, fiica senatorului-patrician Symmachus şi cumnata marelui
Boețiu. În realitate, ea este dedicată surorii acesteia, Proba. Trăind în
feciorie consacrată această aristocrată şi-a alcătuit o bogată bibliotecă
teologică. Cu ajutorul lui Eugipiu, stareţul mănăstirii Sfântul Severin,
fondul ei se mărise cu operele Fericitului Augustin. Poseda şi unele scrieri
ale episcopului Fulgenţiu de Ruspe, anume dedicate ei, fiind în legătură
epistolară pe teme de viaţă spirituală75. O interesa îndeosebi experienţa
monahală din Egipt. Setea ei de cunoştinţe despre îndepărtata Tebaidă o
îndrumase către Dionisie Smeritul, admiratorul teologiei şi al Bisericii
alexandrine printre romani. Cu relaţiile şi cu amintirile sale cărturăreşti
despre Alexandria, el şi-a putut procura sigur de aici originalul în
limba greacă, pe care l-a tradus în limba latină. Lui îi este caracteristic
72
II Timotei 3, 2-4, în „Biblia sau Sfânta Scriptură”, E.I.B.M.B.O.R, București, 1982, p. 1354.
73
74
Arhiereu Calistrat Bîrlădeanu, Sfântul Pahomie, începătorul vieții chinoviale, în „B.O.R.”,
XXIII, București, 1899, nr. 5, p. 386.
75
Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice…, p. 113.
45
fragmentul în care Sfântul Pahomie ar fi scris pravila sa monahală sub
dictarea unui înger. Astăzi s-a dovedit că această imagine provine din
Istoria lausiacă a lui Paladie76.
De la părintele vieţii monahale de obşte, gândul lui Dionisie
Exiguul s-a îndreptat către patriarhul monahilor. La cererea unei
comunități de călugări, în frunte cu starețul Gaudenţiu, el transpune din
greceşte lucrarea arhimandritului Marcel, Istoria aflării capului Sfântului
Ioan Botezătorul. În precuvântarea lucrării se arată cinstea de care se
bucură Înaintemergătorul, ca cel mai mare dintre prooroci şi, totodată, ca o
pildă unică de trăire monahală. Plecând de la aceia care „nu se ruşinează să
înjosească prin vorbe urâte ceea ce ar trebui să respecte şi să imite”77,
autorul coboară în altă epocă a istoriei decât a lui.
Povestirea reacţiei anticreştine a lui Iulian Apostatul (†363) era o
completare necesară. Se relatează soarta „osemintelor” şi a „capului
Botezătorului” dezgropate şi risipite din ordinul împăratului lepădat de
credinţă. Întâmplarea a făcut ca în apropiere să se afle doi monahi. Cu voia
lui Dumnezeu, ei au salvat rămăşiţele acestor sfinte moaşte.
În timp ele au ajuns prin bisericile de pe Muntele Măslinilor,
Fenicia şi, chiar Italia. Capul a fost încredinţat stareţului Filip de la
Ierusalim pentru ca, mai târziu, să fie trimis şi depus într-o biserică din
Alexandria. În anul 391, împăratul Valens aduce capul la Constantinopol.
Historia tripartita a lui Cassiodorus cuprinde o poveste despre un fapt
minunat care s-a petrecut atunci: în apropiere de Calcedon, carul care
transporta aceste Sfinte Moaşte s-a oprit şi boii nu au mai vrut să
pornească. Împăratul s-a văzut nevoit să le aşeze cu evlavie în biserica de
76
77
Ibidem, p. 121.
46
aici anume construită78.
Cea de-a doua aflare a cinstitului cap a avut loc la Emesa Siriei în
453. Întâmplarea a fost istorisită de către arhimandritul Marcel. Însă
această relatare nu a fost Ia fel de bine primită pretutindeni. Astăzi, critica
modernă a stabilit cucertitudine cauzele pentru care capul
Înaintemergătorului a devenit obiectul unor „erupţii ale evlaviei
populare”79.
Este ştiut faptul că Dionisie Exiguul a fost preocupat ani de-a rândul
de teologia Sfântului Chiril al Alexandriei. Mai mult, s-a specializat în
istoria evenimentelor de la Efes (431), fiind permanent atent la apărarea
tezei calcedoniene. La lucrările sinodului care a formulat dogma Sfintei
Fecioare, de Dumnezeu Născătoarei au participat inclusiv episcopii
Emesei. Aceştia au avut de suferit datorită rezultatului neaşteptat, fiind
învinuiți că au contribuit la condamnarea ereziarhului Nestorie. Pentru a
anula aceste incriminări, la numai câteva luni de la încheierea
evenimentului sinodal, a apărut vestea senzațională despre descoperirea
moaştelor Sfântului Ioan într-o peşteră a unei mănăstiri locale: „Pentru
oarecare timp cel puţin, lumea a trebuit să se ocupe cu altceva decât cu
blestemarea împăratului Marcian și a Tomosului Sfântului Leon”80.
Contribuția lui Dionisie Smeritul la dezvoltarea literaturii şi a
evlaviei este evidentă. Versiunea sa în limba latină este în acelaşi timp şi
elegantă, şi fidelă, având o reală valoare documentară. Numele
personajelor, detaliul topografic şi întregul decor al pitorescului oriental nu
se află în cealaltă lucrare a copiştilor greci81. Dincolo de acestea, naivitatea
78
Mihai Diaconescu, Istoria literaturii daco-romane…, p. 562.
79
Ibidem.
80
Ibidem.
81
Ibidem, p. 103.
47
celor simpli, moralizarea populară şi reprezentarea artistică s-au îmbogăţit.
Poate sub imboldul pătimirilor martirilor, care se citeau în cadrul Sfintei
Liturghii din Galia şi din Africa, s-a născut elementul aghiografic al
„cefaloforiei” (al purtării capului), Sfântul Dionisie al Parisului fiind
reprezentat în icoane purtându-şi în mână capul împodobit cu mitra
arhierească82.
Într-o creație folclorică românească din Bucovina, „Sfântul Ioan cap
tăiat” era fecior în casa lui Irod-împărat83. De aici se poate deduce că
fantezia populară a fost traumatizată în toate veacurile de oribilul păcat al
decapitării Înaintemergătorului. De aceea, justiţia imanentă a aplicat în
felul ei pedepsirea făptaşului. Legenda spune că, vrând să treacă peste apa
Ilerda din Galia, „Irodiada a murit cu trupul sub gheaţă, iar cu capul
deasupra ei”84.
S-au dat mai multe explicaţii genezei acestei imagini. Unii
cercetători se gândesc la mitul egiptean ακεφαλοζ δαιμων85. Temeiul
istoric potrivit căruia ar exista o posibilă legătură între Egipt şi Britania se
regăseşte în situaţia bisericească din Galia şi din regiunile limitrofe. De-a
lungul a mai mulți zeci de ani au avut loc dispute cu privire la întinderea
eparhiilor şi la primatul din Biserica locală. Un exemplu elocvent este dat
de Cezar de Arles. Tot ce venea de la Roma era învestit cu nimbul
apostolicităţii şi al adevărului. De aceea era căutat de ambele părţi pentru
obţinerea câştigului de cauză86.
Pe de altă parte, există mai multe cazuri de sfinţi apuseni morţi prin
82
Theodor Fecioru, Poporul român și termenul religios. Studiu pe marginea producțiilor
folclorice, București, 1939, p. 194 apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 103.
83
84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
Pr. Prof. I. G. Coman, Scriitori bisericești…, p. 328.
48
cefaloforie (tăierea capului, pe care apoi îl, purtau în mână). Actele
Sfinţilor Fuscian, Victoric şi Genţian au fost scrise către sfârşitul secolului
al VIII-lea. Ba mai mult, în privinţa aceleiaşi teme de origine celtică se
înscrie şi cazul unei femei: Sfânta Natalena (Lena sau Aleno), fecioară din
Aquitania, sărbătorită acolo la 10 noiembrie, care şi-a ţinut pe piept capul
retezat de călău.
Istorisirea despre Sfântul Ioan arată cu câtă evlavie
trebuie privite Cinstitele Moaşte. Totodată mai dovedeşte faima
duhovnicească a învățatului monah răsăritean de la curtea papală printre
călugării simpli din Occident87.
Condus de. Aceleaşi preocupări, Dionisie Exiguul a tradus şi
Pocăinţa Sfintei Thaisia. Tot el menţionează că această piesă aghiografică
„a produs-o Egiptul cel rodnic în atâtea virtuţi”88.
În diferite împrejurări, Dionisie Smeritul s-a străduit să comunice
romanilor o parte din teologia şi viaţa bisericească din această ţară.
Folosindu-se de modelul feminin de pocăinţă, el dă o notă variată
preocupărilor sale. Cuvioşii Serapion, Pafnutie, Antonie şi alţii sunt
chemaţi să coopereze la mântuirea unui suflet, care altfel ar fi fost pierdut.
Mila lui Dumnezeu a izbăvit-o pe desfrânata din Alexandria „în scurtă
vreme de chinurile cele veşnice”, pentru că s-a hotărât să se îndrepte pe
calea cea aspră şi grea a pocăinţei. Piesa se bazează
pe două naraţiuni diferite89. „Dionisie şi alţii au completat-o cu o prefaţă şi
diferite amănunte, până ce viaţa ei a ajuns la forma definitivă”90.
87
Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p. 332.
88
89
90
Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice…, p. 111.
49
c) Scrieri de Drept canonic
Prin Dionisie Exiguul, zestrea canonică a Bisericii primelor cinci

secole a fost transmisă Evului Mediu apusean în special şi, culturii
europene, în general: „cultura europeană îşi are începuturile şi dezvoltarea
în ideologia canoanelor stabilite de Părinţii bisericeşti, în reuniunile
sinodale de la Niceea din anul 325 şi până în secolul al VIII-lea”91.
Prin crearea bazelor doctrinei canonice, eruditul teolog străromân a
fost declarat în unanimitate de către canoniştii apuseni ca fiind „cel care a
introdus la latinii veacului al VI-lea dreptul bisericesc grec, deja foarte
avansat în formarea lui, şi părintele şi magistrul ştiinţelor juridice ...”92.
Episcopul Ştefan din Salona (Dalmația), episcopul Petronius din
Calabria (după unii din Ohrida), cardinalul Laurenţiu, Abatele mănăstirii
Sfânta Anastasia din Roma şi papa Hormisdas (514-523), fiecare la vremea
sa, i-au cerut să traducă din limba greacă în limba latină textele canoanelor
care circulau în Biserica răsăriteană. Dionisie însuşi mărturisea în prefaţa
primei ediţii a canoanelor că unii ierarhi ai Biserici apusene, declarându-se
nemulţumiţi „de stângăcia traducerii celei vechi”, l-au solicitat să traducă
„din greceşte regulile (canoanelor) bisericeşti ...”93.
Până să apară traducerile lui Dionisie Exiguul, în Biserica Apuseană
au circulat, în limba latină, numai canoanele apostolice (primele 50), ale
Sinodului I Ecumenic (325), cele ale Sinodului de la Sardica (343) şi ale
sinoadelor locale, din Răsărit, din secolul al IV-lea94. Însă acele colecţii
91
Prof. Dr. Pandele Olteanu, Reconstrucția și editarea științifică a textului celor mai vechi
pravile românești pe baza izvoarelor și a versiunilor, în „B. O. R.”, CVI, București, 1988, nr.
9-10, p. 145.
92
Nicolae V. Dură, Străromânul Dionisie Exiguul …, p. 41.
93
Ibidem.
94
Ibidem.
50
prezentau unele deficienţe, precum echivalenţa semantică a noţiunilor de
drept canonic din limba greacă sau utilizarea unor termeni improprii etc.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, limba
greacă a fost înlocuită treptat cu limba latină şi în domeniul Dreptului
canonic. Chiar şi în această etapă, Dreptul canonic apusean continuă să
rămână tributar Dreptului canonic răsăritean, de limbă greacă. Cu alte
cuvinte, Biserica Ortodoxă răsăriteană reprezenta atât leagănul
creştinismului, cât şi al Dreptului eclesiastic.
Legislaţia canonică a primelor veacuri a fost redactată în_limba
greacă, pentru că iniţial, nucleul primelor comunități creştine era constituit
din elemente etnice orientale. În primele două-trei veacuri, „comunităţile
italice, galeze şi africane s-au recrutat, în mare parte, dintre orientali, care,
fie că erau de origine elenică, fie că veneau din interiorul Asiei Mici, a
Egiptului sau a Siriei, vorbeau şi greceşte”95. Istoricii literaturii creştine
precizează că, în Apus, literatura canonică zisă-apostolică a circulat iniţial
în limba greacă, limba vorbită curent de clerul învăţat al Romei în primele
trei-patru secole. De exemplu, Tradiţia apostolică, atribuită lui Ipolit al
Romei, a fost scrisă în limba greacă. Din a doua jumătate a secolului al IV-
lea apar însă şi primele traduceri al canoanelor în limba latină.
Realizând prima, traducere a canoanelor greceşti, în Prefaţa către
episcopul Ştefan96, Dionisie mărturisea că a fost înduplecat să traducă din
greceşte canoanele bisericeşti97.
În bogata sa activitate de traducător, eruditul teolog a creat şi
încetăţenit în limbajul canonic latin şi unele noţiuni şi sintagme proprii
Dreptului canonic răsăritean, precum, canones, care va substitui noţiunea
95
Ibidem, p. 42-43.
96
97
Ibidem.
51
de „regulae” sau „statuta”: „reguli părinteşti”98, „titlurile hotărârilor”99,
„disciplina rânduielii bisericeşti”100, „canoanele Sinodului de la Niceea”101,
„hotărârile Sfântului Sinod de la Calcedon”102 etc. Până la traducerea
făcută de Dionisie Exiguul, în Colecţiile canonice apusene, redactate în
limba latină, apare noţiunea de „statut”, nu de „canon”. În Prefața către
episcopul Ştefan, el precizează că a introdus în Colecţia sa canonică
tradusă „chiar şi hotărârile Sinodului de la Sardica, precum şi a celui din
Africa”103.
În Prefaţă la colecţia de Decretale ale pontifilor romani, epistola
adresată preotului Iulian, Dionisie pune în circulaţie noţiuni, ca: „disciplina
bisericească”104, „hotărârile Întâistătătorului Scaunului apostolic din trecut
”105, „canoanele Sfinţilor Părinţi traduse din greceşte”106, „conducerea în
Biserică”107, „autoritate respectabilă”108, „măreţia demnităţii sau a
slujirii”109, „cinstea demnităţii supreme”110.
În epistola adresată papei Hormisdas, pe care Dionisie Exiguul a
trecut-o drept Prefaţă la traducerea canoanelor greceşti (colecţie astăzi
pierdută) apar, atât noţiunea de „reguli – Canoanele Sfinţilor Părinţi”111, cât
şi aceea de „canoane - canoanele grecilor112, „canoanele niceene”113. Prin
98
Ibidem.
99
Ibidem.
100
Ibidem, p. 113.
101
Ibidem.
102
Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Colecții canonice, apusene, din primul mileniu, în „B. O. R.”,
CXXI, București, 2003, nr. 7-12, p.449-468.
103
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem.
108
Ibidem.
109
Ibidem.
110
Ibidem.
111
Ibidem, p 115.
112
Ibidem.
52
menţionarea ambelor echivalenţe pentru aceeaşi noţiune, se dovedeşte
faptul că Dionisie a introdus în limbajul canonic latin, terminologia
canonică de limbă greacă. Aceasta este acceptată şi de papa Hormisdas,
care a recunoscut „autoritatea cu care sunt conduse Bisericile orientale”114.
Prin opera canonică a lui Dionisie Exiguul, însuşi limbajul canonic
latin a dobândit o accepţie universală, care s-a impus odată cu vehicularea
noţiunilor terminologice echivalente din limbajul canonic de limbă
greacă115.
Faptul că, din Corpus-ul lucrărilor sale fac parte şi cele cu conţinut
eminamente canonic demonstrează, fără a putea fi combătut, că „mai ales
canoanele Sinoadelor ecumenice şi a celor locale au fost cercetate de
timpuriu şi de Biserica noastră…”116.Cu alte cuvinte, în ţinuturile natale ale
lui Dionisie Exiguul au existat Şcoli de Drept canonic în care au circulat
vechile Colecții canonice. Se pare că însuşi monahul daco-roman s-a
format în astfel de şcoli. Venind Ia Roma, el a adus şi Colecţia de canoane
pe care a folosit-o ulterior.
O mărturie elocventă în acest sens o face colegul de la Universitatea
de la Vivarium şi bunul său prieten, Cassiodorus, care menţionează că toate
„canoanele bisericeşti” traduse de „călugărul Dionisie, scit de neam, dar cu
moravuri întru totul romane”, erau „întrebuinţate... cu atâta publicitate în
Biserica romană”117. Secolele următoare au dovedit că utilizarea
canoanelor traduse de Dionisie Exiguul au avut aceeaşi largă publicitate.
Ca exemplu evident în acest sens se înscrie la loc de frunte Colecţia
113
Ibidem.
114
Ibidem, p. 116. A se vedea și Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, Colecții canonice, apusene…, p.
449.
115
Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, op.cit., p. 453-454.
116
Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, op. cit., p. 72.
117
De institutione divinarum…, apud Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, op.cit., p. 45.
53
datorată binecunoscutului patrolog Jean Paul Migne (†1875)804118.
Lucrarea Codicis Canonum Ecclesiasticorum Dionysii Exigui, editată de
acesta, are următorul cuprins119:
 Praefatio (prefaţă);
 Regulae Ecclesiasticae Sanctorum Apostolorum prolatae per
Clementem Ecclesiae Romanae Poniificem (Rânduielile eclesiastice ale
Sfinţilor Apostoli înmânate prin Clement; Părinte al Bisericii Romei).
Este vorba despre cele 50 de canoane apostolice traduse în limba latină
înainte de epoca lui Dionisie;
 Regulae Ancyrani Concili (Canoanele Sinodului de la
Ancira, în număr de 24);
 Regulae prolatae în Synodo Neocaesariensi (Canoanele
Sinodului de la Neocezareea, în număr de 14);
 Regulae Gangrenses XX, quae post Nicaenum Concilium
expositate sunt (Canoanele Sinodului de la Gangra, în număr de
20,care au fost editate după Sinodul de la Niceea);
 Regulae expositae apud Antiochiam in encaeniis XXV
(Canoanele Sinodului de la Antiohia, în număr de 25);
 Regulae apud Laodiciam expositae num. LIX (Canoanele
Sinodului de la Laodiceea, în număr de 59);
 Regulae Constantinopolitanae (Canoanele Sinodului de la
Constantinopol, din anul 381, în număr de 3). În realitate, Dionisie a
tradus textul primelor patru canoane, din cele şapte ale Sinodului II
118
Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada persecuțiilor
anticreștine(sfârțitul secolului I – începutul secolului IV), Ed. Europolis, Constanța, 1999, p.
33.
119
De institutione divinarum…, apud Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, op.cit., p. 45-47.
54
Ecumenic. Numai că textul canonului trei a fost trecut alături de textul
canonului doi, figurând, deci, drept text al canonului doi.
 Regulae Ecclesiasticae XXVII promulgatae a Chalcedoriens
sancto Concilio (Canoanele Sinodului de la Calcedon, în număr de 27).
Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic nu a fost inserat în textul Colecției
dionisiene. Deşi nu este prezentată nici o motivaţie pentru omiterea
acestui canon, se poate deduce că Dionisie a avut la îndemână doar
Colecția celor 27 de canoane întrucât canonul 28 al Sinodului IV
ecumenic, care legaliza superioritatea Scaunului de la Constantinopol, nu
fusese agreat de Biserica Romei. Cu toate acestea, teologul daco-roman
știa de existenţa canonului, pentru că l-a avut în propria Colecție
canonică adusă din patria sa natală, Dobrogea de astăzi. Se pare că
omiterea canonului 28 a fost făcută intenționat de către Dionisie, pentru
că el dorea să elimine diferendele dintre cele două Scaune apostolice,
Roma Veche şi Roma Nouă, care fuseseră deja destul de înrăutățite din
timpul schismei acachiene;
 Canones Synodi Sardicensis XXI (Canoanele Sinodului de la
Sardica, în număr de 21). După cum se poate observa, noțiunea de canon
este redată atât prin „regula” cât şi prin „canon”, ceea ce demonstrează
cât se poate de clar că Dionisie Exiguul a fost primul canonist care a
introdus noţiunea de canon în limbajul latin de specialitate. În viziunea
călugărului daco-roman, ordinea enumerării textelor canoanelor
Sinodului de la Sardica diferă de limba greacă (Sintagma Ateniană)120. De
exemplu, în versiunea lui Dionisie, conţinutul canoanelor cinci și șase
sunt identice cu textul canonului şase din Colecția greacă. În schimb,
textul canonului cinci din Colecţia greacă
120
Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, Străromânul Dionisie Exiguul…, p. 46.
55
este trecut la numărul şapte în traducerea lui Dionisie, în timp ce, canonul
opt din traducerea teologului străromân se regăseşte în canonul şapte din
Colecţia greacă. Aceste diferențe au drept cauză faptul că, uneori două
sau trei canoane din traducerea dionisiană au fost reunite în textul unui
singur canon. Trebuie subliniat că această ordine enumerativă a
canoanelor nu prejudiciază textul sau conţinutul celor 21 de canoane ale
Sinodului de la Sardica, pentru că este identic în ambele Colecţii de limbă
: greacă şi latină. Parafrazarea şi respectiva ordine enumerativă a
canoanelor din Colecţia dionisiană se poate datora fie lui Dionisie, fie
Colecţiei latine anterioare.
 Synodus apud Carthaginem Africanorum quae constituit
canones numero CXXXVIII (Canoanele Sinodului de la Cartagina, în
număr de 138). Diferenţa de la 133 canoane, cât cuprinde Colecţia
canonică de limbă greacă, la 138 se datorează parafrazării textului unor
canoane de către Dionisie Exiguul.
 Collectio Decretorum Pontificum Romanorum, auctore
Dionysie Exiguo (Colecţia decretaliilor pontificale, datorată lui Dionisie
Exiguul). Această colecţie cuprinde decretaliile a opt papi, începând cu
Siricius (385) şi sfârşind cu Anastasius (498). Există unii canoniştii
romano-catolici care consideră ca fiind egale ca valoare canoanele şi
decretaliile papilor. Pentru a justifica această opţiune, ei afirmă că, „în
conformitate cu Dreptul roman, Dreptul canonic recunoaşte sentinţelor
pontificale, date în circumstanţe bine definite, o valoare coercitivă,
fiindcă, în realitate, ele sunt legi'”121.
A treia Colecţie canonică, numită şi „a treia ediţie” a fost
121
G. Fransen, La valeur de la jurisprudence en droit canonique, în „Jus Canonicum”, vol.
XV, Universitad de Navarra, 1987, p. 104 apud Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, op.cit., p. 47.
56
redactată de Dionisie Exiguul la cererea expresă a papei Hormisdas (514-
523). Ea cuprindea şi decretaliile papale mai sus amintite. Se ştie că ediţiile
I şi a II-a ale Colecţiei dionisiene s-au păstrat „până în ziua de astăzi, în
manuscrise destul de vechi ... ”, în timp ce din a III-a ediție „nu ne-a
parvenit decât dedicația'”122. În această Prefață se menționează că,
Sanctorum pontificum regulas (Regulile Sfinţilor Părinţi) pe care papa
Hormisdas îl obligase să le traducă „corect din greceşte”, Dionisie le
terminase „cu sârguinţă deja mai demult”123. Este evident că monahul
daco-roman se referea la cele două ediții anterioare. Tot aici, Dionisie a
mărturisit că papa îi poruncise ca să arate, „cu toată sârguinţa, că cele
latineşti nu se deosebesc deloc de cele greceşti”, şi să le aşeze „pe aceeaşi
pagină faţă în faţă pe cele din fiecare regiune, mai ales pentru aceia care cu
oarecare îndrăzneală cred că pot să calce în picioare canoanele de la Niceea
şi să pună în locul lor alte hotărâri”124. Bineînţeles că cei avizaţi erau înşişi
delegaţii, papali şi, implicit, Scaunul papal, întrucât atribuiseră paternitate
niceeană canoanelor Sinodului de la Sardica pentru a justifica pretenţiile
necanonice, de jurisdicţie universală, ale episcopului Romei. În aceeaşi
Prefaţă, Dionisie îşi informa suveranul pontif că în prezenta Colecţie nu a
mai introdus „canoanele zise-apostolice şi cele ale Sinodului de la Sardica,
precum şi Cele ale provinciei africane”, pentru că „nu le primesc toţi”, cu
atât mai mult cu cât „aceste canoane” le prezentase deja în prima
traducere125. În încheiere, Dionisie specifica următoarele: „de data aceasta,
Paternitatea Voastră a căutat să recunoască autoritatea cu care sunt conduse
122
Dr. Al. Tăutu, op. cit., p 38-39.
123
124
Ibidem, p. 116.
125
Ibidem.
57
Bisericile Orientale”126. Această afirmație demonstrează că la acea vreme,
canoanele zise-apostolice, cele ale Sinodului de la Sardica (343) şi cele ale
provinciei africane nu erau acceptate unanim de Colecțiile canonice ale
Bisericilor răsăritene.
În Prefața din ediția a II-a, Dionisie mărturisea că, în traducerea
„canoanelor greceşti”, pe care a făcut-o la îndemnul papei Hormisdas, a
omis, cu bună ştiinţă, canoanele zise apostolice şi ale Sinodului de la
Sardica şi cele ale eparhiei africane („canones qui dicuntur Apostolorum et
Serdicensis Concilii, atque Africanae provinciae”127) pentru că acestea nu
fuseseră admise de toți. Astfel, Dionisie a tradus mai întâi, „din greceşte,
canoanele numite apostolice”, şi apoi „a strâns laolaltă canoanele Sinodului
de la Niceea şi mai departe ale tuturor Sinoadelor - şi care au fost mai
înainte şi cele ce au fost după aceea - pană la Sinodul celor 150 de Părinţi,
care s-au adunat la Constantinopol, în ordine numerică, de la primul
capitol, până la o sută şaizeci şi cinci, precum se găsesc în actele greceşti.
Astfel, adăugând hotărârile Sfântului Sinod de la Calcedon, declarăm -
conchidea Cuviosul Dionisie în Prefața la prima traducere a canoanelor -
că prin acestea se sfârşesc canoanele greceşti”128.
126
Ibidem. A se vedea și Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, Colecții canonice, apusene…, p. 456-458.
127
Pr. Prof. dr. Nicolae Dură, Străromânul Dionisie Exiguul…, p. 48.
128
Dionisie Exiguul, Prefață la prima traducere a canoanelor grecești, de către Episcopul
Țtefan, trad. De Prof D. Popescu, în „M. O.”, anul XXXVIII, Craiova1986, nr. 2, p. 113.
58
d) Scrieri de comput pascal şi de cronologie creştină
Când se studiază contribuţia lui Dionisie Exiguul la elucidarea

problemelor privind ciclul pascal şi cronologia creştină, se face referire la o
Carte despre Paşti. Este ştiut faptul că preocupările învăţatului monah
depăşesc limitele unui sfert de veac, însă cuprinsul unei cărţi cu titlul de
mai sus nu există. A închipuit-o doar editorul textelor latine din colecţia lui
J. P. Migne.
Cunoscutele epistole pe teme de comput129, una adresată
episcopului Petroniu, iar cealaltă secretarilor-şefi ai cancelariei pontificale,
se repetă şi în De ratione Paschae. De aici s-ar putea accepta una din două
explicaţii: ori Liber Paschale s-a pierdut, rămânându-i doar dedicaţia către
ierarhul amintit, ori titlurile acestor lucrări ale lui Dionisie Smeritul sunt
formulate de către autorii ediţiilor moderne de texte, fără grija şi fără
discernământul critic cuvenit130.
Preocupat fiind de a da o imagine cât mai unitară a strădaniilor
părintelui erei creştine şi cu scopul unei mai clare înţelegeri, Pr. Dr.
Gheorghe I. Drăgulin atribuie fiecărei piese scurte titluri analitice,
incluzând în Cartea despre Paşti: Pascalia adevărată, Regulile îndreptării
şi ale fixării începutului ei, Ciclul lunar de 19 ani, Pascalia pe 95 de ani, şi
traducerea latină a Epistolei Sfântului Proterie.
În scrisoarea către episcopul Petroniu, marele învățat străromân
arată că prelucrarea deplină a calculului pascal egiptean a făcut-o la Roma.
Însă acestor preocupări el le-a dedicat o parte din viaţa sa, atâta timp cât cei
129
Comput – calcul al timpului, făcut pentru a fixa data Paștilor și pentru a socoti calendarul
bisericesc (http://www.dexonline.ro).
130
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Cuviosul Dionisie Smeritul și Exiguul. Două epistole despre
problemele datei Paștelui și„elementele calculului calendaristic și pascal”, în „M. O.”,
XXXIX, Craiova, 1987, p. 40.
59
mai „mulți” i-au cerut-o „de vreme îndelungată”.
În epistola amintită, Dionisie declară de la început că s-a condus
după „hotărârea definitivă şi justă a celor 318 Sfinţi Părinţi” de la Niceea
(325)131. Ei ar fi fixat ziua a XIV-a a lunii pascale. De la această regulă unii
s-au îndepărtat, sub influenţe străine și iudaice. Greşeala se observă,
practic, în modul în care ei socotesc timpul marii sărbători creştine. Regula
ortodoxă niceeană a fost menţinută şi respectată cu grijă de către Atanasie,
mai ales în ceea ce priveşte ciclul de 19 „eneadecaterida” (în
greceşte,numărul 19 se numește „enneadeca”). „Papa Teofil” şi urmaşul
său, Sfântul Chiril al Alexandriei, au mers neabătuți pe această cale a
tradiției adevărate. Dionisie Exiguul specifică faptul că el însuşi a alcătuit
un ciclu pascal de 95 de ani, arătând modul compunerii şi al reluării lui.
Totodată a atras atenţia că s-a ajuns la un comput eronat, pentru că nu s-a
ţinut seama de cunoaşterea exactă a primei luni. „Ziua de Paşti trebuie să
fie prăznuită în prima lună, în intervalul dintre a 14-a zi spre seară până la
21 ale lunii”132. Cei care nu cunosc aceste hotărâri ale Sfinților Părinți sau
nu țin seama de ele se îndepărtează de adevărul tradiţional. De aceea,
nimeni nu trebuie să caute ziua a XIV-a înainte de 21 martie. Trebuie
menţionat că luna, ca unitate de timp, nu are o întindere fixă de 30 de zile,
drept pentru care grecii întrebuinţau epactele133. Cu ajutorul lor se obţinea
potrivirea mersului Lunii după acela al Soarelui.
Monahul daco-roman a mai combătut pe cei care au utilizat alte
metode de socotit decât cele stabilite ecumenic în timpul Sfântului
131
Dionisie Exiguul, Epistola I (Pascalia adevărată, Regulile îndreptării și ale fixări
începutului ei), trad. de Prof. D. Popescu după textul colecției J. P. Migne, Patrologie latinae,
tomus LXVII, Paris, 1865, col. 19-23, 485-495, apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Cuviosul Dionisie
Smeritul…, p. 58.
132
Ibidem, p. 59.
133
Epactă – număr de zile care trebuie adăugate unui an lunar pentru a-l face să concorde cu
anul solar (http://www.dexonline.ro/).
60
Constantin cel Mare, ajungând să considere, printre altele, ziua a 14-a, ca a
15-a. Cei care au fost combătuţi fără a fi numiți, au fost romanii. Ca şi cum
ar face o revizuire generală, finală asupra adevărului celor susţinute,
Dionisie Exiguul invocă, în încheiere, autoritatea preceptelor ortodoxe în
materie. De această dată sunt amintite canoanele sinodului local din
Antiohia, unele afirmaţii ale papei Leon cel Mare, Epistola Sfântului
Proterie al Alexandriei şi ciclul pascal pe care l-a alcătuit el însuşi, inspirat
după tradiţia egiptenilor. În referatul prin care se dă răspuns la solicitările
lui Bonifaciu şi Bonus din cancelaria pontificală, eruditul străromân se
menţine la aceeaşi poziţie doctrinară, respectiv autoritatea sinodală
niceeană, convins că „va fi înlăturată orice luptă de păreri contrare”134.
Pentru o şi mai evidentă fundamentare a zilei a XIV-a pascale din cadrul
ciclului de 19 ani, Dionisie invocă şi susţinerile convergente, ale
episcopului Paschasin din arhivele romane, cel care a prezidat Sinodul al
IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) în locul papei Leon I. Se dau apoi
explicații în amănunt asupra anilor comuni (de 12 luni lunare, adică de 354
de zile fiecare) şi celor embolici (anul dei 13 luni, în total 384 de zile) în
scopul egalizării duratei anului solar cu cel lunar.
Considerând ciclul de 19 ani ca format din două grupe, de 8 şi de 11
ani, se constată că în prima grupă „5 ani sunt comuni şi 3 embolici”, pe
când cea de 11 ani „are 7 comuni şi embolici”135.
Această epistolă exemplifică regulile mnemotehnice136 enunţate cu
date din anul în curs şi se încheie cu precizări pentru toţi anii ciclului de 19
134
Ibidem, p. 60.
135
Dionisie Exiguul, Epistola a II-a (Alte precizări pentru stabilirea datei Paștelui, ani
comuni și embolici), trad. de Prof. D. Popescu după textul colecției J. P. Migne, Patrologie
latinae, tomus LXVII, Paris, 1865, col. 19-23, 485-495, apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Cuviosul
Dionisie Smeritul…, p. 63.
136
Mnemotehnic – ansamblu de procedee care înlesnesc memorarea cunoștințelor pe baza
unor asociații dirijate (http://www.dexonline.ro/).
61
ani.
Scrierea Elemente ale calculului calendaristic şi pascal dă răspuns
la următoarele probleme: Despre anii de la Hristos, Despre indiction,
Despre epacte, Despre concurente, Despre ciclul de 19 ani, Despre ciclul
lunar, Despre ziua a XIV-a în luna martie, Despre bisectă, Despre luna
pascală în martie, Despre ziua sărbătoririi de Paşti în Săptămâna Sfântă,
Despre luna celor mai apropiate Paşti, Dacă vrei să ştii ziua calendelor
lui ianuarie în fiecare an, ce sărbătoare este, Despre luna calendelor lui
ianuarie, În ce lună cade ziua a XIV-a pascală în primul an al ciclului de
19 ani, Despre ziua echinocţiului şi a solstiţiului, Despre calcularea anului
bisect.
După cum se poate observa, lucrarea redă argumente, cunoştinţe
considerate sigure, invocate pentru fundamentarea unor date esenţiale de
calendarologie. Caracterul lor evident este reliefat chiar din subtitlul
operei. Totodată se precizează că răspunsurile în discuţie sunt „stabilite de
priceperea egiptenilor” şi ele trebuie să constituie „evidențe pentru cei din
vremea
noastră”137.
Având o astfel de menire, argumentele enumerate mai sus au avut o
importanţă majoră în computul pascal. Deşi, odată cu îndreptarea
calendarului iulian aceste argumente şi-au pierdut din importanţă, totuşi, în
ştiinţa cronologiei, ele sunt indispensabile.
137
Dionisie Exiguul, Epistola a II-a…, p. 63.
62
Capitolul III – CRONOLOGIA ÎN CONCEPȚIA SFÂNTULUI
DIONISIE ȘI FUNDAMENTAREA EI TEOLOGICĂ
După cum preciza marele patrolog I. G. Coman, „Dionisie Exiguul

a pus bazele calculului erei creştine ... Este era noastră actuală, valabilă
pentru întreaga planetă”138.
Se știe că în cadrul scrierilor patristice ale monahului Dionisie
Smeritul, un loc de cinste îl ocupă lucrările de cronologie creştină. Paralel
cu traducerile şi comentariile efectuate, aceste opere l-au făcut celebru în
lumea întreagă:
 Cartea despre Sfintele Paşti (Liber de Paschate);

 Argumente pascale (Argumenta paschalia);
 două scrisori (epistole) (De ratione Paschae).
Aceste lucrări cuprind argumente, date astronomice istorice şi

calendaristice, interpretări teologice şi demonstraţii, care converg spre
concluzia că un sistem corect de numărare al anilor nu poate începe decât
cu Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos.
Spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care
începeau ciclul pascal de la unii împăraţi romani, Dionisie Exiguul afirmă
următoarele: „Eu n-am voit să pun la baza ciclurilor mele amintirea acelui
om fără de lege şi persecutor (Diocleţian), ci mai degrabă am ales să
socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca
astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să
apară mai clar cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile
138
63
Mântuitorului nostru”139.
Datorită rigorii cu care a fost conceput şi realizat, sistemul
cronologic al lui Dionisie Smeritul s-a impus treptat în întreaga lume
creştină.
Bazându-se pe cunoştinţele calculului oriental, el a întocmit, în
deceniul al treilea al secolului al VI-lea, tabela pascală bazată pe ciclul
alexandrin. Explicaţiile şi motivaţia alegerii, în conformitate cu regulile
Sinodului I Ecumenic, le prezintă într-o epistolă. Astfel, a adaptat calculul
la anii erei creștine „pentru prima oară în datarea faptelor istorice, socotind
că anii trebuie număraţi de la Naşterear Domnului Hristos, evenimentul
cardinal şi referinţa fundamentală pentru existenţa umană. Generalizarea
acestui sistem a rezolvat problema pascală pentru Apus fiind vorba de
acceptarea calculului pascal oriental”140.
Preocupări pentru astfel de probleme de cronologie se pare că
Dionisie le-a avut încă din vremea când se aflase în patria sa. Se ştie că
geto-dacii aveau cunoştinţe bogate în acest domeniu. Ca exemplu poate fi
numit celebrul car solar de la Bujoreni – Teleorman, datând din secolul al
VIII-lea î.H. De aici şi ideea că ar exista o legătură psihologică şi ştiinţifică
între fondul ancestral astronomic al spiritualităţii geto-dace şi preocupările
originale de cronologie ale monahului Dionisie Smeritul141.
„Dionisie Exiguul a pus bazele calculului erei creştine ... Este era
noastră actuală, valabilă pentru întreaga planetă. O astfel de cucerire de
valoare universală, din partea unui smerit monah plecat din Daca Pontică,
îmbracă literatura daco-romană pe care a produs-o cu o strălucire şi o
139
Ibidem.
140
Prof. Teodor M. Popescu, Problema stabilizării datei Paștilor, în „O.”, XVI, București,
1964, nr. 3, p. 362.
141
64
valoare care nu are egal în nici o literatură europeană contemporană pentru
o problemă similară”142.
Acest sistem cronologic, este menţionat mai târziu în unele dintre
primele tipărituri româneşti.143 Se menţionează, de asemenea, în
Molitvelnicul slavon tipărit la Târgovişte în anul „de la zidirea lumii 7053,
iar de la naşterea lui Hristos 1545”, iar după doi ani, în Apostolul tipărit tot
la Târgovişte, datat ,,1547”144.
142
Ibidem.
143
Valeriu Anania, Dionisie cel Mic, în „M. I.”, anul XV, București, 1981, nr. 2, p. 28-29.
144
65
a) Elemente de calcul calendaristic şi pascal
Perfecționarea sistemului calendaristic din vremea împăratului

roman Iulius Cezar pare să corespundă cu formula cunoscută din Sfânta
Scriptură „plinirea vremii” (Gal. IV, 4), care desemna pregătirea omenirii
ca să primească în trup pe Fiul lui Dumnezeu. Bazat pe ştiinţa astronomică
înaintată a epocii, din Alexandria, acest calendar se străduia mai întâi să
restabilească identitatea lungimii anului civil cu durata anului
astronomic145. Pentru simplificarea calculelor s-a acceptat să se lucreze cu
zile întregi. Socotit că începe la 1 martie (dată mutată peste puţin timp la 1
ianuarie), anul civil sau calendaristic, adoptat în anul 45 înainte de Hristos,
avea 365 de zile. Pentru ca diferența de 5 ore, 48 minute şi aproape 46 de
secunde cu care acesta era mai scurt decât anul solar sau astronomic să nu
fie neglijate, Sosigene s-a văzut nevoit să adauge câte o zi la sfârşitul
fiecărui ciclu de patru ani. Este vorba de aşa-numitul an bisect146, mijloc de
restabilire a echivalenței dintre cele două noțiuni întrebuinţate,
„calendaristică” şi „astronomică”. O dată cu numărul de 12 al lunilor
anului (reechilibrate în privinţa numărului zilelor), calendarul iulian a
păstrat echinocţiul de primăvară la 24 martie.
Acest instrument păgân de măsurare a timpului a fost moştenit şi de
creştini, suferind unele transformări. Astfel, pe lângă numerotarea inversă a
145
An civil – an calendaristic
An astronomic – an solar
146
An bisect – denumire care vine de la preocuparea ca, în anii bisecţi, luna februarie să aibă
29 de zile. Însă numărul acesta era socotit la romani nefast, adică nenorocos şi neplăcut zeilor.
Pentru a-i induce în eroare şi pentru evitarea nenorocirilor, ziua suplimentară trebuia oarecum
ascunsă, intercalându-se între zilele de 23 şi 24 ale lunii în discuţie. Data de 24 februarie se
socotea astfel de două ori. Cum 23 februarie era ziua a şasea dinainte de kalendele lui martie,
cea intercalată devenea „bis sexta kalendas Martii”. (Pr. Prof. Ene Branişte, Problema
unificării calendarului liturgic în Bisericile ortodoxe, în „O.”, anul VII, București, 1955, nr.
2, p. 183.)
66
elementelor ei, „octada romană” a fost înlocuită cu o unitate mai mică de
timp, grupa de şapte zile. Tradiţia aceasta provine de la evrei şi reflectă
simbolismul zilelor de la facerea lumii. După cum se ştie în istoria
revelaţiei, iudeo-creştine, numărul şapte are un caracter sacru. Cum sabatul
evreiesc era socotit ziua a şaptea, de odihnă şi de sărbătoare, creştinii au
acordat acest rol şi însemnătatea cea mare Zilei Domnului, duminica, în
care a înviat Mântuitorul Hristos. Câtorva dintre celelalte zile ale
săptămânii li s-a schimbat ordinea numerică, primind cu timpul, numele
unor zeităţi păgâne. Romanii aveau o credinţă astrologică puternică,
socotind că oamenii stau sub influenţa planetelor. De aceea denumirea dată
de ei zilelor săptămânii, provenite de la egipteni, a prelevat, cu timpul în
întreaga lume, iar nu aceea a manierei iudaice147.
În locul sărbătorilor păgâne, creştinii au introdus noile sărbători. Tot
aşa, ca o contrabalansare a închinării fiecărei zile a săptămânii şi a fiecărui
ceas din ea unei planete, cu nume de zeitate, ei au fixat pomenirea
cotidiană a unuia sau a mai multor sfinți. Aceasta este cea de a doua mare
deosebire dintre calendarul roman păgân şi cel creştin, pe lângă alte
rânduieli în legătură cu praznicele, pomenirile şi posturile bisericeşti148.
În primele veacuri creştine, a existat ca preocupare de bază
întocmirea tabelelor pascale. Sărbătoarea cea mare a creştinătăţii era
retrăită anual de către credincioșii de atunci, ca și în zilele noastre, cu
sentimentul evidenței divinității Mântuitorului şi al aşteptării învierii din
morţi a celor răposaţi. În secolul I însă, ca punct de orientare sigură în
această privinţă, ei nu aveau decât data comemorării Pashăi iudaice. Legaţi
puternic de mediul în care se născuseră şi educaţi în spiritul semnificaţiei
147
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul. Două …, p. 28.
148
Pr. I. Mihăiescu, Notițe despre calendar, în „B. O. R.”, anul XLII, București, 1924, nr. 7,
p. 428.
67
evenimentelor Vechiului Testament, unii dintre primii creştini se străduiau
să serbeze Paştile ca şi părinţii lor, în seara zilei de 14 nisan. Spre
deosebire de aceşti „cvartodecimani”149, majoritatea confraţilor lor din
Răsărit şi îndeosebi din Apus se arătau preocupați de respectarea aceluiași
adevăr al faptului istoric.
Numai că ei nu socoteau că Paştile au coincis cu Pasha. De aceea nu
se orientau după data apariţiei lunii iudaice, după ziua săptămânii creştine:
vineri şi duminică, zile în care au avut loc răstignirea şi, respectiv, Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos. „Numai în vorbire figurată, şi anume în,
mediul iudeo-creştin, se putea face o apropiere de înţeles între faptul istoric
iudaic şi faptul istorico-creştin”150. Consecinţele religioase şi istorice ale
celui din urmă îşi dovedeau însă net superioritatea şi bogăţia. „O deosebire
era totuşi între cvartodecimani şi ceilalţi creştini: pe când aceştia serbau ca
Paşti învierea Mântuitorului, cvartodecimanii serbau la 14 nisan ospăţul
pascal al Mântuitorului cu ucenicii Săi, ca zi de început al patimilor
Domnului, a cărui moarte era socotită la 15 nisan. Era o chestiune de
interpretare a cronologiei evanghelice a Patimilor, cvartodecimanii
bazându-se pe cea a Sfântului Matei, respectiv a sinopticilor, iar adversarii
lor pe cea a Sfântului Ioan, ceea ce a încercat să lămurească Claudius
Apolinaris”151.
La acest dezacord privind data sărbătoririi Paştilor, se adăuga durata
postului premergător praznicului Învierii. Acesta avea o anumită durată
într-o parte a creştinătăţii şi alta ,ai lungă în restul lumii creştine.
În secolele al II-lea şi al III-lea viața Bisericii era umbrită de
149
Cvartodecimani – unii dintre primii creştini se străduiau să serbeze Paştile ca şi părinţii lor,
în seara zilei de 14 nisan, la fel cum o serbaseră și părinții lor.
150
Prof. Teodor M. Popescu, Problema stabilizării…, p. 33.
151
Ibidem, p. 34.
68
controverse şi divergenţe pascale creştine avându-i în frunte pe de-o parte,
pe episcopul Victor al Romei şi, pe de alta, pe episcopul Policarp al
Efesului. Folosirea ca, argumente a tradițiilor apostolice de atunci şi
pledoaria scrierilor epocii pentru o tradiţie sau pentru cealaltă a dus la
necesitatea despărţirii „Paştilor” de sărbătoarea „Pashăi iudaice”.
Credibilitatea motivării cvartodecimane a disputei începea să scadă.
La începutul secolului al IV-lea, înaintea ţinerii Sinodului I
ecumenic, apare posibilitatea îndreptării calendarului iudaic, prin tabela
pascală rămasă de la conciliabulul din Filipopole. Din ea se vede că s-a
încercat reglementarea datei Pashăi, în cadrul ciclului de 19 ani,
neglijându-se prescripțiile legale de mai înainte. „Această reformă strică şi
calendarului iudaic şi computului pascal creştin”152 prin sărbătorirea
înaintea echinocţiului şi chiar prin mutarea Pashăi mai târziu decât 14
nisan.
O altă încercare de stabilizare calendaristică evreiască a fost şi cea
sub numele lui Hillel al II-lea (Hanasi)153. S-a urmărit
atunci realizarea unui calendar fix, care să nu mai țină seama de data
echinocţiului de primăvară. Astăzi, însă, echinocţiile şi solstiţiile pe care se
bazează calendarul mozaic se dovedesc întârziate aproximativ cu 16 zile
faţă de calculele astronomice154.
Fixarea datei Paştilor, cea mai mare sărbătoare creştină, a preocupat
profund pe cei 318 episcopi care au participat la Sinodul I ecumenic, de la
Niceea, din anul 325. Cercetătorii de astăzi au constatat că nu s-a stabilit
atunci nici un canon care să reglementeze tehnica aflării zilei Paştelui.
152
Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 336.
153
Ibidem.
154
Pr. Ath. Negoiță, Calendarul mozaic și Paștele creștin, în „G. B.”, XXXI, București, 1972,
nr. 11-12, p. 1213.
69
Biserica Alexandriei a fost însărcinată de Sinodul I Ecumenic să
comunice anual episcopilor din întreaga creştinătate data pascală. Datorită
reputaţiei ştiinţifice în domeniul astronomiei, Patriarhia din Alexandria
comunica, pe de-o parte, data Paştilor prin „enciclici” speciale, iar pe de
alta, începerea postului. Sfântul Ioan Cassian precizează că momentul
răsăritului soarelui avea un mare rol în fixarea începutului slujbelor
bisericeşti. Acest fapt demonstrează că cel care stabilea aceste date trebuia
să aibă cunoştinţe temeinice despre mersul astrelor şi despre întocmirea
calendarului.
Însă uniformitatea pascală dorită şi indicată de Sinodul I Ecumenic
nu s-a obţinut pe deplin, datorită deosebirilor de dată a prăznuirii Paştilor
între Roma şi Alexandria. Aceste deosebiri se acutizează în a doua
jumătate a secolului al V-lea.
70
b) Ciclul pascal dionisian
Unul din titlurile de glorie nepieritoare ale învăţatului

străromân Dionisie Exiguul îl constituie intuiția credinței sale ortodoxe că
drept criteriu al numărării anilor în istoria mântuirii nu trebuie luat un
eveniment istoric sau persoana vreunui împărat sau prooroc, ci Întruparea
Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ca şi cum acest act
soteriologic n-ar încăpea în istoria umană, data naşterii lui Iisus Hristos nu
se cunoaşte precis, cu toate că în mod paradoxal constituie evenimentul ei
cel mai de seamă.
Situaţia se repetă privitor la anul morţii Sale, asupra căruia
concluziile învățaților diferă de la unul la altul, în multe cazuri. Pentru a
explica modul după care a fost stabilită era creştină, unii istorici au recurs
la speculaţii cu date arbitrare. Astfel, numărul 532 este explicat ca
provenind din 284+248 (unde primul arată începutul domniei lui
Diocleţian, iar cel de-al doilea, răstimpul scurs de la evenimentul
amintit155. Într-un fel asemănător caută explicarea stabilirii erei dionisiene,
şi alți istorici: anul 532 de la naşterea lui Hristos este anul 1285 ab urbe
condita. Deoarece 19*28=532 ani, este evident că 1285 - (532 -1)=753
a.U.c.156.
Datelor şi calculelor de mai sus se pare că li se poate imputa prea
marele ataşament faţă de calendarul necreştin. Distanțarea de amintirea
domniei lui Dioclețian constituie în realitate preocuparea şi meritul specific
al intuiţiilor dionisiene. O dată cu aceasta, ele s-au îndepărtat şi de rolul
ciclului de 532,
155
156
Ibidem, p. 43.
71
încetăţenit în Apus de către Victoriu de Aquitania.
Dionisie Exiguul încheie frământările şi iniţiativele timide de până
atunci prin introducerea la Roma a manierei alexandrine de stabilire a zilei
de prăznuire a Învierii. Preocupările mai vechi ale învăţatului monah au
fost silite să se concretizeze datorită apropierii încheierii ciclului Sfântului
Chiril cel Mare (153 - 247) respectiv, a erei diocleţiene, numită şi „era
martirilor”, sau 437-531 de la naşterea lui Hristos.
Cu strădania cu care am putut, mărturiseşte el episcopului
Petroniu, m-am silit să duc acest ciclu pe o perioadă de 95 de ani. Ultimul
ciclu, al fericitului Chiril, adică al V-lea, fiindcă rămăsese un interval de
şase ani între al lui şi al meu, l-am aşezat la începutul lucrării mele şi am
continuat cu alte cinci cicluri, după norma aceluiaşi ierarh, mărturisind însă
că „am respectat în primul rând hotărârile Sinodului de la Niceea”157. Fiind
însărcinat să alcătuiască tabela pascală pe o perioadă de 95 de ani (532 -
626), el a aşezat la începutul calculului său ultimul ciclu chirilian. Punctul
de pornire al lucrării însă a fost cu desăvârşire nou. Renunţând să-l mai
lege de era lui Diocleţian (calificat „mai mult tiran decât împărat”,
amintirea unui „prigonitor nelegiuit” trebuind să fie uitată), el începe
socotirea anilor ab Incamatione Domini nostri Jesu Christi158.
În acest scop, în loc să continue vechea numărătoare după începutul
domniei împăratului - cum era de aşteptat -, Dionisie Exiguul a înlocuit
anul 248 al lui Diocletian cu anul 532 după Hristos. În ciclul conceput
astfel, primul lui an are drept caracteristici ciclul solar 10, cel lunar 2 şi
indictionul159 roman 4, proclamând astfel identitatea lui cu anul 4714 al
157
Ibidem, p. 58.
158
Ibidem, p. 43.
159
Indiction – perioadă de 15 ani în cadrul căreia fiecare an capătă numele tot de indiction; de
exemplu, indictionul 2 era anul al II-lea în perioada de 15 ani.
72
„perioadei iuliane”, care iarăşi coincide cu al patrulea an al celei de a 194-a
Olimpiadă, şi cu 753 de la întemeierea Romei160.
Lucrarea învățatului străromân a aflat continuatori de-a lungul
veacurilor. Astfel, Felix Gilitanus, un abate african din secolul al VI-lea,
realizează prelungirea ei pe alţi 95 de ani (627 - 721). Tabela însăşi s-a
pierdut, păstrându-se doar prefața ei. Pentru aceeaşi perioadă, o operă
similară a rămas de la Sfântul Isidor al Sevillei. Calculul unei pascalii pe
532 de ani al britanicului Beda Venerabilul priveşte răstimpul dintre 532 şi
1063. De la această dată şi până la 1633, calculul pascal s-a făcut de către
Ioan Noviomagus.
Având în vedere că părintele erei creştine a făcut să coincidă anul 1
al sistemului său cu 754 al Romei, se poate spune că metoda folosită ţine
de domeniul computului bisericesc.
În anul 753 a.U.c.161 - anul 1 al ciclului dionisian - a avut loc
Bunavestire. Pascalia alexandrină făcea ca ciclul lunar de 19 ani să se
termine în 532. După calculele eruditului monahînsă, el se încheia cu anul
531, iar numărătoarea începe cu Vestirea naşterii Domnului162.
Alt autor explică stabilirea datei naşterii Mântuitorului de către
Dionisie Smeritul tot cu elemente de pascalie. Pentru aceasta, el crede că
Iisus Hristos a fost răstignit la vârsta de 30 de ani şi că a înviat la 25
martie, Bunavestire fiind primul Paşte. Căutând în tabelele sale anul cel
mai apropiatde timpul în care 25 martie coincide cu duminica pascală, a
aflat că aceasta s-ar produce peste 38 de ani, adică în anul 279 al erei
Dioclețian, ceea ce corespunde cu anul 563 d.Hr. Scăzând 532 – pascalia
perpetuă -, Dionisie a stabilit că Hristos a înviat la 25 martie anul 31 d.H.
160
Ibidem.
161
a.U.c. – ad Urbe condita (de la fondarea cetății Roma).
162
Pr. Ath. Negoiță, op. cit., p. 1215.
73
şi, deci, că S-a născut în anul 1 d.H.163
Fixarea datei naşterii Mântuitorului la anul 754 al Romei constituie
o eroare a calculului dionisian de cel puţin 5 sau 6 ani. Fiul lui Dumnezeu
S-a întrupat mai înainte şi aceasta o ştim din deducţiile în legătură cu
moartea lui Irod. Iosif Flaviu precizează că regele iudeu a murit după 37 de
ani de la primirea decretului Senatului roman de împuternicire a sa164. O
astfel de dată începe la 714. În raport cu moartea lui Irod şi cu
uciderea pruncilor din Bethleem, Mântuitorul trebuie să fi avut vârsta de
peste 4 ani. Acestor argumente de ordin istoric se adaugă şi argumente de
ordin astronomic. Acelaşi istoric face precizarea că înainte de moartea lui
Irod a survenit o eclipsă de Lună. Dintre cele trei eclipse ale epocii, ultima
a avut loc în noaptea de 12 spre 13 martie 750, Pasha căzând atunci la 12
aprilie. La puţin timp după această dată a urmat moartea tiranului165. S-a
observat că în era dionisiană se întrebuințează aşa-numita cronologie scurtă
a vieţii lui Iisus Hristos, care se pare că ar fi descrisă în Evangheliile
sinoptice. El ar fi murit în anul 31 al erei noastre (d.H.), ipoteză pe care au
îmbrăţişat-o gnosticii, Ipolit Romanul şi alţii.
Cercetările din zilele noastre au ajuns la concluzia că Paştele din
Evanghelia lui Ioan (VI, 4) este o sărbătoare de la începutul celui de-al
treilea an al activităţii mesianice. Astfel, ipoteza că aceasta s-a redus numai
la durata unui singur an cade166.
O altă observaţie se poate face cu privire la data sărbătoririi
Crăciunului. Faptul că, în vechime, răsăritenii o considerau la 6 ianuarie,
iar apusenii la 25 decembrie, reflectă armonia unor reguli de comput. Cum
163
164
Ibidem.
165
Ibidem.
166
Dr. Vasile Gheorghiu, Anul și ziua morții Domnului nostru Iisus Hristos, Cernăuți, 1925,
p. 47 apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 49.
74
vieţii pământeşti a Mântuitorului i se atribuie desăvârşirea printr-un număr
rotund de ani, socotindu-se nouă luni de la 25 martie, se obține ziua de 25
decembrie şi 6 ianuarie, când se porneşte de la 6 aprilie. Din punct de
vedere al cronologiei se pune următoarea problemă: Părerile diferă asupra
chestiunii dacă Dionisie a plasat naşterea lui Iisus Hristos la 25 decembrie
care precede era sa, sau la 25 decembrie a anului 1 al erei. Prima
modalitate răspunde mai bine expresiilor: „post Christum natum”, „a
Christio nato”, prin care anii erei sunt cel mai adesea indicaţi167.
167
75
c) Generalizarea întrebuinţării erei creştine
Răspândirea în Europa a ciclului pascal al lui Dionisie Exiguul a

început cu Roma, cu Italia în general. Este cunoscut cazul papei Virgiliu,
aflat în Spania, şi, întrebat fiind despre data praznicului Învierii din 539,
acesta a indicat ziua de 24 aprilie. Aceeaşi situaţie este întâlnită şi anul
550. Episcopul Victor de Capua acceptă data de mai sus, sub influenţa
calculului pe care l-a lăsat părintele erei creştine168.
Cât priveşte învăţatul Cassiodorus, el îşi arată prietenia pe care a
purtat-o marelui monah daco-roman nu numai reliefându-i frumuseţea
vieţii pentru monahii de la Vivarium, ci şi transmiţându-i opera de pascalist
prin scriptoriul de acolo. Un Computus paschalis cu data de 562, care i se
atribuie, s-a dovedit că este o reproducere fidelă a lucrării dionisiene
Argumenta Paschalia169. El cuprinde exact cele 16 elemente ale
originalului şi nu 9 sau 10, cum greşit s-a afirmat170.
Pentru consacrarea calculului alexandrin şi dionisian în Apus, un
merit deosebit l-au avut Beda Venerabilul († 735) şi Carol cel Mare (†
814). Primul a fost autor de lucrări de calendaristică şi de pascalie care a
reluat preocupările lui Dionisie. El a observat primul că „perioada
dionisiană era cu doi ani în eroare asupra adevăratei epoci a naşterii lui
Iisus Hristos, sau că anul adevărat al naşterii Mântuitorului era cu doi ani
anteriori erei creştine”171.
În Galia, pătrunderea ciclului erei creştine a fost îngreunată de
tradiţia fidelă canonului lui Victoriu de Aquitania. Această constatare poate
168
169
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Cuviosul Dionisie Smeritul…, p. 44.
170
171
76
fi dedusă privind anul 590, când tabela pe care o stabilise acesta prevedea
data greacă de 26 martie („XV lunae”), dar şi pe cea latină de 2 aprilie.
Episcopul Grigorie de Tours a preferat-o pe ultima.
În Spania, rolul de pregătire pentru primirea sistemului alexandrin l-
a jucat opera tehnică a Sfântului Chiril cel Mare, prin existenţa unei
prelucrări a tabelei de 95 de ani a acestuia. Isidor de Sevilla, considerat
autorul lucrării amintite, este cunoscut şi ca adept al metodei dionisiene.
Anul 593 este momentul în care este introdus aici ciclul dionisian.
Veacul următor, al VII-lea arată că încă nu se ajunsese la
uniformizarea celor două tradiţii pascale. A fost necesară intervenţia papei
Adrian I († 795) și invocarea autorităţii Sinodului I Ecumenic de la Niceea
(325) ca data romană să fie însuşită.
Tradiţiile şi variaţiile din Statul Franc sunt cunoscute prin
intermediul incidentului călugărului irlandez Columban († 615).
Respectând ciclul roman de 84 de ani cu unele modificări, unde echinocţiul
era socotit Ia 25 martie şi conducând mănăstirea Luxeuil, acesta intră în
conflict cu episcopii franci. Aceştia din urmă, adepţii sistemului lui
Victoriu de Aquitania, l-au calificat drept „cvartodeciman”. Columban
doreşte ca această controversă să nu facă bucuria vrăjmaşilor (adică a
păgânilor şi a evreilor). Să rămână fiecare cu Dumnezeu la ceea ce este
chemat, dacă şi o tradiţie şi alta este bună172.
În Irlanda şi în Britania computul dionisian a fost întâmpinat cu
aceeaşi intransigenţă şi spirit regional. În general anglo-saxonii, barbari
convertiţi de către călugărul Augustin, au primit de la el ciclul pascal
dionisian. Iniţiativa va fi apoi uşurată şi datorită faptului că pe scaunul de
arhiepiscop de Canterbury a ajuns grecul Teodor († 690). Acesta s-a
172
Ibidem, p. 45.
77
dovedit un om foarte învăţat, filosof, cu mari merite bisericeşti şi culturale
în Biserica Angliei173.
Au trebuit să treacă de la Sinodul din Niceea 459 de ani
(325 - 784), ca să se unifice datele pascale între Apus şi Răsărit şi încă
peste o sută de ani până să se uniformizeze computul în Apus174. Ca unele
care se străduiseră să răspândească sistemul alexandrin la Roma şi și
îndeosebi să-i evidenţieze reglementarea ecumenică de la Niceea pe care se
întemeia, eforturile computiste ale lui Dionisie Smeritul au trebuit să
suporte şi neajunsurile pe care ea le purta de-a lungul veacurilor, datorită
unor date întârziate şi necorespunzătoare realităţilor cereşti175.
Inconvenientele care decurg din aceste cauze au fost îndreptate în Apus
prin reforma gregoriană176 a calendarului.Biserica Ortodoxă nu a acceptat
şi perfecţionat metoda punerii de acord cu datele științifice astronomice
decât în secolul al XX-lea. „Acest ciclu - al lui Dionisie - este codicele
datei Paştelui după prescripţiile Bisericii Orientale, ciclu care, începând cu
anul 345 d.H., se repetă neîncetat. Marele ciclu pascal a fost în uz în toată
creştinătatea, până la reforma calendarului iulian în 1582. Din acest
an, Biserica (Occidentală a părăsit, odată cu calendarul iulian, vechile
reguli şi a creat altele noi, cu totul deosebite. Dar Biserica Orientală rămas
la calendarul iulian şi la vechile calcule”177. Aşa se face că
în spaţiul ei au continuat să circule „pascaliile” pe stilul vechi.
La români, de exemplu, este renumit egumenul Silvan de la Putna
173
174
Ibidem, p. 378.
175
Prof. Ene Braniște, De ce atât de mare distanțăăntre Paștile catolicilor și cele ale
ortodocșilor în anul 1975, în „G. B.”, anul XXXIV, 1975, nr. 3-4, p. 293.
176
Nicolae Popescu, Neînțelegerea îndreptării calendarului, Ed. Europolis, Constanța, 2002,
p. 20-21.
177
George Coșbuc, Comentariu la Divina comedie I.Tavola Tonda, București, 1963, p. 289
apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 46.
78
(sec. al XVI-lea), preocupat de căderea sărbătorii Paştelui cu calculele
astronomice pe care se întemeiază. Printre dispoziţiile de drept bisericesc la
noi s-au perpetuat şi formulare de ciclu pascal. Cărţile de rugăciuni cuprind
învăţături pentru înţelegerea pascaliei în numeroase „spiţe sau în stâlpi”.
Mai des decât acestea, Psaltirea arăta anii bisecţi,„naşterea luminii
lunilor”, „ştirbirea luminii lunilor”, data praznicelor împărăteşti, începutul
şi durata posturilor etc.178
Dintre cele aproximativ 200 de ere179 cunoscute, era
creştină comună sau dionisiană este astăzi cea mai cunoscută. Era
„seleucidă” care începea la 312 i.e.n., când urmașii lui Alexandru cel Mare,
prin bătălia de la Gaza, puneau bazele statului seleucid; ea a supraviețuit
până în zilele noastre, la sirieni, în procedura încheierii contractelor.
Era „dioclețiană”, folosită mai ales în Egipt, se socotea de la 283
e.n., când generalul Dioclețian a devenit stăpân al Imperiului roman. Era
„spaniolă” începea de la 38 i.e.n., când Octavian prefăcea Spania în
provincie romană. Era „musulmană” își are ca eveniment inițial fuga lui
Mahomed din Mecca la Medina, petrecută în anul 622 e.n.; cum însă anul
acestei ere nu este echivalent cu anul solar, ci are numai 354 de zile, la
fiecare 32 de ani el îi ia erei noastre înainte cu un an, ceea ce înseamnă ca
pentru a converti o data era mahomedană în era noastră trebuie să scădem a
treizeci și treia parte din zilele acelui an și să adunăm cu 622. Au existat,
de asemenea, o era „tiriană” (de la orașul fenician Tyr) cu începutul la 125
i.e.n., folosită de sinoadele ecumenice creștine, o eră „consulară”, a
Imperiului roman, care implica biografia unor conducători religioși sau
politici, o eră „mauritană”, purceasă din anul 40 e.n., când Mauritania
178
179
Eră – perioadă mare de timp
79
devenea provincie romană, o eră „a lui Avraam”, socotită de la anul 2017
i.e.n.
Cea mai nesigură și mai controversată din cele vechi - și mai noi -
este era „de la facerea lumii”, al cărei calcul, în raport cu a noastră, a variat
între evrei (3761 i.e.n.), Occident (3943 i.e.n.), Orient (5492 i.e.n.),
Alexandria (5508 i.e.n.) și Constantinopol (5509 i.e.n.). Prin secolul IX,
Răsăritul creștin adopta era constantinopolitană, care așeza evenimentul
creației la 5508, începutul anului fiind la 1 septembrie. Acest sistem de
datare a fost folosit și în vechile noastre manuscrise și tipărituri, până ce a
prins a-și face loc, mai întâi paralel și apoi de sine stătătoare, era noastră,
care nu este altceva decât era „dionisiană”. Aceasta eră a noastră este a
noastră nu numai în sensul general în care se utilizează formula, ci și într-
un sens mult mai propriu180.
Cum grecii şi, în general, orientalii aveau propriile lor instrumente
de cronologie, latinii au îmbrăţişat-o mai întâi decât toţi. Analiştii şi
cronicarii au făcut în general uz de ea înainte de a deveni un element
comun în documentele oficiale ale cancelariilor.
În Italia, era creştină este adoptată în actele publice încă de pe la
sfârşitul secolului al VI-lea şi în computul pascal. Un exemplu de utilizare
a ei în documentele imperiale este diplomatului Lotar I din 840. După cum
se poate deduce dintr-o scrisoare a lui Ioan al XIII-lea, în cancelaria
pontificală apare în veacul al X-Iea181.
Aceeaşi concluzie se poate trage referitor la istoria Angliei, care
prezintă cazuri de utilizare a erei creştine în actele particulare încă din
secolul al VII-lea. De altfel, sinodul din Whitby (664) o adoptă oficial în
180
Prof. Dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericești ..., p. 12-13.
181
Ibidem, p. 51.
80
Anglia. Echipa misionară a abatelui Augustin a purtat-o aici de la începutul
acţiunii ei, odată cu preocupările de nouă pascalie romană.
În Franţa, era lui Iisus Hristos a fost impusă în special de Carol cel
Mare, ca unul care şi-a numărat anii domniei de la Naşterea Domnului. Dar
şi mai înainte de el, actele sinoadelor din Liptines (743) şi din Soissons
(744) sunt datate în acelaşi fel182.
În Spania, ea apare în secolul al XIV-lea, iar în Portugalia, în veacul
următor183.
Situaţia Greciei e asemănătoare cu cea din Portugalia.
În Rusia, era creştină a înlocuit pe aceea de la crearea
lumii abia la anul 1700.
O situaţie apropiată se constată la români. Bineînţeles că aici ea a
fost precedată de datarea în ambele ere. Un exemplu îl poate constitui o
carte tipărită de Filip Moldoveanul „în anul 7054, de la naşterea lui Hristos
1546”184. Pentru a deosebi anul erei bizantine de acela al erei lui Iisus
Hristos, românii s-au folosit în Evul Mediu de noţiunile de „văleat” şi,
respectiv, de „milesim”185.
Generalizarea occidentală a erei creştine dionisiene poate fi
observată şi din formulele ei în documente şi, mai ales, din varietatea lor:
„anno Incarnationis”, „anno ab incamatione Domini”, „Dominicae
incarnationis, trabeationis, ab incarnati Verbi mysterio”, „anno Domini”,
„a nativitate Domini”, „orbis redempti”, „salutis gratiae”, „imno gratia”",
„a passione Domini”, „a Resurrectione”, „circumcisionis”, „l'an du
182
183
Ibidem.
184
185
Ibidem.
81
Seigneur” etc.186
Aşa cum s-a remarcat, data erei dionisiene este eronată. Cu toate
acestea, istoria umană poartă cu sine această eroare, ca pe multe din
comportările noastre bazate pe vechi concepţii. Modificarea începutului
acestei ere este de neconceput astăzi, pentru marile nedumeriri şi confuzii
pe care le-ar provoca.
186
Ibidem.
82
d) Importanţa erei creştine dionisiene
Dionisie Exiguul a pornit în strădaniile, sale de la preocupări

computiste în scopul determinării datei praznicului Învierii şi a celorlalte
sărbători în legătură cu el.
Aşezând Naşterea lui Iisus Hristos la începutul cronologiei creştine,
învăţatul monah a refuzat să mai perpetueze amintirea unui împărat
prigonitor al ucenicilor Lui, punând în lumină în schimb întruparea
Domnului şi nădejdea mântuirii oamenilor. Perspectiva răsplătea cu
posibilitatea armonizării aspiraţiilor şi evenimentelor lumii în al cărui
centru se situa de acum înainte creştinismul. Cuviosul străromân a intuit
astfel că noul ev devenise o putere spirituală, socială şi istorică de prim
ordin şi că el constituia un întreg a cărui esenţă, acţiune şi aspiraţie nu mai
trebuiau deviate pe drumuri străine de Hristos. Era creştină a dat Bisericii
conștiința unei vieți istorice proprii a cărei răspundere avea să o poarte de
aici înainte187.
Cu acest criteriu unic al lui Hristos, stăpânitorul veacurilor,
cronologia cea nouă nu se mai raporta numai la, Vechiul Testament, ci
cuprindea şi unea într-o viziune universală Roma creştină, cultura
europeană şi, ulterior, întreaga lume.
Fundamentarea teologică a concepţiei după care Dionisie Exiguul se
conduce în aplicarea sărbătoririi pascale are la bază fidelitatea față de
Sfânta Tradiție. Pentru cuviosul monah, încorporarea evidentă şi sigură a
vieţii Duhului în Biserică este dată de hotărârile Sinodului I Ecumenic.
Preocupările sale de calcul pascal evidenţiază şi legătura strânsă
187
Pr. Prof. I. G. Coman, Contribuția scriitorilor patristici din Scythia Minor – Dobrogea la
patrimoniul ecumenismului creștin în secolele al IV-lea și VI-lea, în „O.”, anul XX, București,
nr. 1, p. 18.
83
dinte cele două Testamente pe firul aceluiaşi adevăr revelat. Cu scopul
stabilirii precise a primei luni, a trebuit să întreprindă cercetări asupra
începutului ei pentru că textul sfânt nu îl precizează, fiind interpretat
marele Proroc Moise188.
Aşezarea echinocţiului de primăvară la 21 martie reprezintă un alt
simbol. Luna nisan fiind la începutul anului, sărbătoarea Paştelui trebuia să
amintească evenimentul cruţării întâilor născuţi evrei la ieşirea din Egipt,
dar totodată şi armonia Cosmosului. O veche tradiție afirmă că Dumnezeu
a făcut luminătorii cerului în a patra zi. Atunci ziua era egală cu noaptea,
luna fiind plină, cum se cerea şi pentru 14 nisan. Această notă de
deplinătate, de covârşire a întunericului de către lumina răstimpului
sărbătoririi, se adaugă la aceea de început nou şi sfânt, de statornicire a
primăverii. De altfel, semnificația teologică a noțiunii de echinocțiu de
primăvară s-a precizat la Sinodul I Ecumenic. Ea indica icoana timpului
primordial când Creatorul a separat întunericul de lumină189.
De luna începutului s-a legat porunca - divină a înjunghierii
mielului pascal. De aceea, în ziua de 14 nisan, vineri, când în templu se
îndeplinea acest ritual, Domnul nostru - Iisus Hristos se jertfea pe cruce
pentru mântuirea lumii. A treia zi, 16 nisan, în dimineața unei duminici, El
avea să învieze din morţi spre bucuria ucenicilor. Însemnătatea acestei
jertfe universale de mântuire s-a arătat chiar din clipele consumării ei. De
pe la ceasul al şaselea, „Întuneric s-a făcut peste tot pământul până la
ceasul al nouălea” (Luca XXIII, 44). Precizarea tradiţiei ebraice care
fixează data de 14 nisan în ziua lunii pline arată -
fără putinţă de tăgadă - că acest fenomen a fost o minune, care s-a adăugat
188
189
Ibidem.
84
la însuşi miracolul întrupării în istorie a Fiului lui Dumnezeu190. Din punct
de vedere ştiinţific, conform datelor astronomice amintite ale zilei, o
eclipsă de lună nu era posibilă191.
Cele câteva elemente amintite mai sus pot să mijlocească o
înţelegere corectă în problema raportului Paştelui creştin cu Pasha iudaică.
Insistenţa lui Dionisie asupra importanţei determinării exacte a pascaliei, a
începutului primeiluni şi a fidelităţii creştine ecumenice faţă de Sinodul I
de la Niceea dovedeşte un efort unic şi consecvent de respectare a
Revelaţiei divine din toate etapele dezvoltării ei. Totodată el s-a străduit să
pătrundă şi sensul universal al elementelor cărora le era destinată. Regula
computistă alexandrină, ca Paştele să nu se serbeze odată cu Pasha, evoca
repetarea spirituală a unui fapt istoric. În anul răstignirii Domnului nostru
Iisus Hristos, marea sărbătoare iudaică s-a prăznuit înainte de Învierea
Mântuitorului. În al doilea rând, regula amintită se baza pe o realitate
profetică şi simbolică. Prin jertfa pe cruce, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a
dovedit cu adevărat „Miel ispășitor universal”, cum a fost preînchipuit prin
mielul pascal anual al evreilor. Trebuia să fie mai întâi închipuirea şi apoi
să se realizeze ce se prefigura prin ea. Moartea şi Învierea Mântuitorului
sunt o împlinire a Pashăi veterotestamentare, o desăvârşire a ei.
Prescripțiile canonice niceene, pe fundalul realităţilor astronomice juste de
atunci pe care le aveau în vedere, evidenţiau rădăcina credinţei creştine, în
revelaţia dată poporului evreu192.
Începută prin reglementarea pascaliei, continuată prin colecțiile de
canoane ale Sinoadelor ecumenice, inițiativa unificatoare a celor două părţi
190
Ibidem.
191
Ierom. Nicodim Sachelarie, Calendarul și pascalia veche și nouă, Mănăstirea Cernica,
1936, p. 31 apud Pr. Dr. Gh. Drăgulin, op. cit., p. 54.
192
85
ale creştinătăţii dezbinate de mai multe decenii se împlinea în impunerea
unui sistem unic de comput pascal şi de numărare a anilor. Conciliată astfel
progresiv în problemele de credinţă ortodoxă, Europa de după anul 525
dobândea germenii solidarităţii ei şi sub raport moral şi social. Noile relaţii
politico-diplomatice ale populaţiilor încă nestabilizate se pare că au ştiut să
se folosească de premisele care apăruseră în istoria spirituală comună lor.
Având acelaşi sistem de cronologie, popoarele Europei, neolatine mai întâi,
au putut să se apropie treptat între ele193.
Sistemul cronologic al lui Dionisie Smeritul a putut deveni sistemul
lumii civilizate, fiind o cucerire a întregii omeniri până în vremea noastră.
Chiar dacă de-a lungul veacurilor calendarul creştin a suferit ameliorări,
creştinii şi necreştinii au rămas uniţi de un sistem care poartă ca efigie
Naşterea Mântuitorului lumii.
Păstrând ferm criteriul Învierii şi al Naşterii Domnului, statornicit
de către Sfinții Părinți, Dionisie Exiguul a contribuit la încetarea
dezbinărilor dintre cele două părţi ale creştinătăţii pe care le provocase
schisma acachiană. De asemenea, el a făcut ca Olimpiadele, anii activităţii
consulilor, ca însăşi data miticei întemeieri a Romei să înceteze să mai ţină
în stăpânire spiritele oamenilor. Până într-atât încât să devină criteriu
cronologic al istoriei lor194. Prin computul pascal şi prin era creştină pe
care le-a inițiat, numele ilustrului învățat străromân a rămas nemuritor.
Veacurile îl urmează în această intuiție şi credință a sa în Adevărul veşnic,
în posibilităţile unităţii şi ale dragostei umane. Prin toate aceste strădanii,
Dionisie Exiguul îşi dovedeşte cu prisosinţă universalitatea personalităţii
sale.
193
Ibidem.
194
Ibidem.
86
CONCLUZII
Din cele prezentate mai sus desprindem următoarele

considerații finale:
Forma epistolară modestă în care se prezintă opera unuia dintre
marii noştri compatrioţi - Dionisie Exiguul sau Smeritul, reuşeşte totuşi să
comunice, contribuția sa la rezolvarea marilor probleme ale lumii creștine
de atunci în căutarea împăcării şi a unităţii. Totodată ea ne oferă atâtea din
datele biografiei controversatei personalităţi a autorului, care a uimit lumea
prin smerenie, ştiinţă şi credinţă ortodoxă, ca şi prin demnitate
românească195.
În peisajul intelectual al epocii, personalitatea sa profundă şi cultura
multilaterală pe care a probat-o dovedesc pe de o parte, posibilitatea
exprimării în mai multe limbi de circulaţie, iar pe de alta, abordarea unor
teme din genuri diferite - de la teologie şi filozofie la calcul calendaristic şi
astronomic - admirând o operă de traduceri, de prelucrări, dar şi de creaţie
proprie. Toate, însă, demonstrează reale virtuţi de gânditor profund şi
originale calităţi de compoziţie şi stil.
În timpul activităţii monahului Dionisie Exiguul la Roma, ca şi
consilier al cancelariei pontificale, se ştie, s-au perindat zece papi. Tot ce
era nevoie, el împlinea. De la el, se aşteptau soluţii pentru marile probleme.
În momentele de tensiune şi de incertitudine, unii dintre ei trimiteau să-l
consulte în mod special. De exemplu, papa Hormisdas l-a solicitat direct,
în problema ediţiilor canoanelor Sinoadelor ecumenice, sau, Papa Ioan I i-a
cerut ajutorul în privinţa calculării datei Paştilor196.
195
Nechita Runcan, Valențele universale ale …, p. 365.
196
Ibidem, p. 366.
87
Lor li se adaugă abaţi, monahi, reprezentanţi ai elitei societăţii
capitalei. Pentru competența sa, solicitată în diverse rânduri sau locuri,
drept mărturie stau numeroasele dedicaţii ale, traducerilor efectuate de
smeritul monah.
Cu talent şi muncă neîntreruptă, dar şi cu o incontestabilă integritate
morală, Dionisie Exiguul a servit ca nimeni altul cauza unității Bisericii.
Dincolo de cunoscuta sa activitate de traducător şi de sfetnic al cancelariei
pontificale se poate observa şi o modalitate subtilă a înfăptuirii nobilului
scop
amintit mai sus. În lumina adevărului istoric şi a interpretării lui imparțiale
se poate spune că smeritul monah dobrogean a contribuit la temperarea
acelora care recurgeau prea uşor la „schismă” şi la „anatemă”. În acest sens
trebuie amintit că lui îi revine meritul alcătuirii unei ediţii sistematice de
decrete pontificale. Se poate spune că motivul fundamental al acestei
inițiative a fost preocuparea pentru evidențierea biografiei unor papi cu
atitudini conciliante față de Răsăritul aflat atunci în schisma acachiană,
impusă de exclusivismul roman. În faţa pretenţiilor de primat papal,
atitudinea editorului canoanelor bisericeşti exprimă cinste, conlucrare
sinceră şi înţeleaptă, deschidere ecumenică. Vestitul canon 28 de la
Calcedon (prin care scaunul de la Constantinopol a fost socotit al doilea în
ordinea onorifică a vechilor scaune patriarhale, bucurându-se însă de
aceeaşi cinste şi de aceleaşi privilegii ca şi scaunul Romei) l-a omis cu
bună ştiinţă, evidenţiind, în schimb pe acelea de la Sinodul II Ecumenic de
la Constantinopol. Totodată, a avut grijă să despartă un canon de la Niceea
de adaosul lui apocrif de provenienţă romană.
Prin impunerea erei creştine, Dionisie Smeritul a exprimat ideea
stăpânirii Mântuitorului Iisus Hristos asupra istoriei şi a veacurilor. În chip
88
real, viziunea aceasta a unit în spirit trei continente. Numită şi era
dionisiană, sau era nouă, era noastră a influenţat atât cultura europeană, cât
şi toate culturile lumii. Astăzi, şi cei care nu sunt creştini utilizează în
relaţiile lor internaţionale era fundamentată de marele scriitor, teolog şi
savant daco-roman197.
Opera de traducere a Sfinţilor Părinţi răsăriteni - de talia lui Chiril al
Alexandriei sau a lui Grigorie al Nyssei - i-a cerut pătrundere intelectuală,
o cultură foarte variată şi mult har. Scopul traducerilor din limba greacă în
limba latină a fost de a ajuta confraţii săi, călugării sciţi, în vederea apărării
Ortodoxiei, în contextul discuţiilor hristologice, pentru combaterea
nestorianismului. De asemenea, traducerea canoanelor nu arată o lucrare
mecanică de arhivar ci o cunoaştere a izvoarelor creştine ecumenice,
precum şi talent literar. Astfel, pune la îndemâna clericilor, monahilor de
limba latină o parte din inteligenţa, disciplina şi sensibilitatea canonică
patristică bizantină.
Umbra de amărăciune şi singurătate care i-au întovărăşit anii
bătrâneţii, n-a putut fi risipită nici măcar prin activitatea didactică de la
mănăstirea Vivarium, din Calabria, unde a predat ceea ce astăzi se numeşte
logică formală. Poate că la această însingurare, în afara lipsei de convorbiri
cu oameni învăţaţi de talia lui, a contribuit şi năzuinţa sa după trăirea
monahală în care afla seninătate şi împlinire. Cu toate acestea, imensa lui
ştiinţă de carte nu i-a tulburat înţelepciunea, frumuseţea şi simplitatea vieţii
monahale, dar nici nu l-au izolat de varietatea preocupărilor bisericeşti ale
epocii198.
În urma sumarei descrieri a genialei sale personalităţi, se poate
197
Ibidem, p. 367.
198
Ibidem, p. 368.
89
înţelege de ce părintele dreptului bisericesc apusean şi al cronologiei
creştine nu a putut lăsa nici un ucenic, deşi a avut mulți admiratori încă din
viață.
Îmbunătăţirea proprie şi continua jertfire a omului celui vechi din
sine a fost posibilă prin cercetarea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu,
ştiut fiind faptul că, Biblia îi era „cunoscută în profunzime”199. Credinţa
fierbinte pe care i-au comunicat-o paginile Sfintei Scripturi l-a inspirat să
acorde lui Iisus Hristos locul de slavă pe care îl merită în istoria omenirii.
Ilustrul monah dobrogean a rezumat de la început idealul vieţii pe
care a îmbrăţişat-o prin însuşi numele său, Dionisie Smeritul. Prin această
virtute, ilustrul învăţat daco-roman a uimit pe contemporani. Cu excepţia
recunoştinţei arătate faţă de episcopul Petru, el nu a exprimat nici o
indicaţie autobiografică explicită. Această caracteristică dovedeşte că
părintele erei creştine s-a micşorat pe sine, pentru ca să se vadă numai
Biserica şi viaţa ei.
Respectul lui Dionisie față de monahi este evident prin efortul de
resacralizare a lumii, efort început în Apus de Sfântul Ioan Cassian cu un
secol înaintea sa200.
Pentru toate vredniciile minţii şi ale osârdiei sale, pentru duhul
rugăciunii şi al pocăinței care i-a caracterizat viața, unit cu sobrietatea în
purtări şi cu dulceaţa contemplaţiei tăcute este posibil ca noi mărturii să-l
aşeze printre primii isihaşti ai spiritualităţii noastre bisericeşti universale201.
Scrierile patristice ale eruditului monah, Dionisie Exiguul, atât de
variate şi de interes major pentru lumea creştină a epocii sale şi pentru
posteritate, au cunoscut o amplă circulaţie în diversele compartimente ale
199
Ibidem.
200
Ibidem.
201
Ibidem, p. 369.
90
vieţii bisericeşti din Ţările Române: scrieri patristice necesare şi pline de
eficienţă pentru apărarea dreptei credinţe în controversele trinitare şi
hristologice, scrieri de edificare sufletească, mai ales în mediile monahale,
canoanele Bisericii universale şi lucrările de cronologie creştină.
Universalismul spiritualităţii daco-romane s-a manifestat prin scrieri
ca cele elaborate de Dionisie Exiguul, dar şi prin contactele dintre
romanitatea răsăriteană şi cea apuseană sau prin promovarea unei împletiri
de elemente spirituale între cele două vaste arii europene.
Credința creştină militantă, trăită cu o mare intensitate
duhovnicească, linia ortodoxă desăvârşită în problema Întrupării,
promovarea valorilor ecumenice ale dreptei-credinţe cu scopul unificării
creştinătăţii din răsărit şi din apus, punerea istoriei sub stăpânirea lui Iisus
Hristos, prin era creştină, respectul contemporanilor care îl socoteau un
sfânt apărut în generaţia lor, elogiile cercetătorilor din toate timpurile, care
îl apreciază drept un învăţat şi evlavios teolog constituie argumente solide
pentru aşezarea lui Dionisie Smeritul sau Exiguul în rândul Sfinţilor
români şi nu numai. Canonizarea de către Biserica Ortodoxă Română
reprezintă o recunoaştere oficială a universalităţii personalităţii sale ilustre,
a contribuţiei lui incontestabile ca teolog, filosof, estetician, dialectician,
jurist, calendarolog şi traducător din limba greacă în limba latină.
91
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R, București, 1982;

2. Anania, Valeriu, Dionisie cel Mic, în „M. I.”, anul XV,
București, 1981, nr. 2;
3. Arhiereu Calistrat Bîrlădeanu, Arhiereu Calistrat, Sfântul
Pahomie, începătorul vieții chinoviale, în „B.O.R.”, XXIII, București,
1899, nr. 5;
4. Bazdechi, Ștefan, Ultimii ani ai lui Ovidiu, în volumul
„Gânduri și chipuri din lumea antică”, Cluj-Napoca, 1980;
5. Băbuș, Pr. Dr. Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Ed.
Sophia, București, 1992;
6. Braniște, Prof. Ene, De ce atât de mare distanțăăntre Paștile
catolicilor și cele ale ortodocșilor în anul 1975, în „G. B.”, anul XXXIV,
1975, nr. 3-4;
7. Cassiodorus Flavius Magnus Aurelius Senator, Scrieri. Istoria
bisericească tipărită, traducere de Liana și Anca Manolache, introducere și
note de Pr. Prof. Dr. Ștefan C. Alexe, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998;
8. Chițescu, Prof. N., Formula «o singură fire întrupată a
logosului lui Dumnezeu», în „O.”, anul XVII, București, 1965, nr. 3;
9. Coman, Pr. Prof. I. G., „Sciții”Ioan Cassian și Dionisie cel
Mic și legăturile lor cu lumea mediterană, în „S. T.”, anul XXVII,
București, 1975, nr. 3-4;
10. Idem, Contribuţia scriitorilor patristici din Scythia Minor-
Dobrogea- la patrimoniul ecumenismului creştin, în secolele al IV-lea, al
VI-lea, în „Ortodoxia”, anul XX, nr. 1, ianuarie-februarie 1968;
92
11. Idem, Literatura patristică de la Dunărea de Jos din sec. IV-VI
ca geneză a literaturii și culturii daco-romane și române - Ioan Cassian și
Dionisie Exiguul, în „B. O. R.”, anul XLIX, București, 1981, nr. 7-8;
12. Idem, Scriitori bisericești din epoca străromână, București,
1979;
13. Idem, Scriitori teologi în Scythia Minor, în volumul „De la
Dunăre la Mare”, ed. A II-a, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării
de Jos , Galați, 1979;
14. Idem, Scriitorii bisericești din epoca Străromână,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1979;
15. Idem, Teologi și Teologie în Scythia Minor în secolele IV-VI, în
„B. O. R.”, XCVI, București, 1978, nr. 7-8;
16. Coșbuc, George, Comentariu la Divina comedie I.Tavola
Tonda, București, 1963;
17. Daniel, Preafericitul Părinte, Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, Cuvântul adresat participanţilor prezenţi la proclamarea locală
a canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, Constanţa, 2 noiembrie
2008;
18. Diaconescu, Mihai, Istoria literaturii daco-romane, Ed. Alcor
Edimpex, București, 1999;
19. Dionisie Exiguul, Epistola a II-a (Alte precizări pentru
stabilirea datei Paștelui, ani comuni și embolici), trad. de Prof. D. Popescu
după textul colecției J. P. Migne, Patrologie latinae, tomus LXVII, Paris,
1865, col. 19-23;
20. Idem, Epistola I (Pascalia adevărată, Regulile îndreptării și
ale fixări începutului ei), trad. de Prof. D. Popescu după textul colecției J.
P. Migne, Patrologie latinae, tomus LXVII, Paris, 1865, col. 19-23;
93
21. Idem, Praefatio ad Ioannem et Leontium, 1, 2, 3, Series Latina
LXXXV, Tumholti, 1972;
22. Idem, Scriptores Illyrici Minores, Chorpus Christianorum,
Series Latina LXXXV, Tumholti, 1972;
23. Drăgulin, Gh. și Aug., Cercetări asupra operei lui Dionisie
Exiguul și îndeosebi asupra celei necunoscute până acum, în „M. O.”,
1988, nr. 5;
24. Drăgulin, Pr. Dr. Gh., Cuviosul Dionisie Smeritul și Exiguul.
Două epistole despre problemele datei Paștelui și„elementele calculului
calendaristic și pascal”, în „M. O.”, XXXIX, Craiova, 1987;
25. Idem, Ieromonahul Dionisie Smeritul, „Exiguus”, sau „cel
mic”. Încercare de întregire bio-bibliografică , în „S. T.”, 1985, nr. 7-8;
26. Idem, Un fiu de seamă al Arhiepiscopiei Tomisului din veacul
al VI-lea, la Roma, în „G. B.”, anul XLV, 1986, nr. 3 (mai-iunie);
27. Idem, Prefețele cuviosului Dionisie Smeritul la unele traduceri
în limba latină, în „M. O.”, anul XXXVIII, Craiova, 1986, nr. 2;
28. Dură, N., Analele Universităţii Ovidius, Seria: Drept şi Știinţe
Administrative; vol., 1, Editura University Press, Constanţa, 2003;
29. Idem, Colecții canonice apusene din primul mileniu, în „B. O.
R.”, anul CXII, București, 2003, nr. 7-12;
30. Idem, Colecții canonice, apusene, din primul mileniu, în „B. O.
R.”, CXXI, București, 2003, nr. 7-12;
31. Idem, Dionisie Exiguul și Papii Romei, în „B. O. R.”, CXXI,
București, 2003, nr. 7-12;
32. Idem, Străromânul Dionisie Exiguul și opera sa canonică. O
evaluare canonică a contribuției sale la dezvoltarea dreptului bisericesc,
în „O.”, XL (1989), Nr. 4;
94
33. Idem, Străromânul Dionisie Exiguul și opera sa canonică. O
evaluare canonică a contribuțiilor sale la dezvoltarea Dreptului
bisericesc, în „O.”, XLI, București, 1989, nr. 4;
34. Idem, Un daco-roman, Dionisie Exiguul, părintele dreptului
bisericesc apusean, în „S. T.”, anul XLIII, București, 1991, nr. 5-6;
35. Duță, Florian, Les Théologiens scytes de 440 à 553. La
formule théoanthropopaschite (théosarkopaschite), Strasbourg, 1998;
36. Idem, Noi considerații asupra identității asupra teologilor
sciți:Ioan, episcop de Tomis, în „Izvoarele creștinismului românesc”, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2003;
37. Idem, Precizări privind biografia lui Dionisie cel Mic, în
„Izvoarele creștinismului românesc”, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanța, 2003;
38. Idem, Precizări privind Dobrogea lui Dionisie cel Mic, în
„Izvoarele creștinismului românesc”, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanța, 2003;
39. Fecioru, Theodor, Poporul român și termenul religios. Studiu
pe marginea producțiilor folclorice, București, 1939;
40. Fransen, G., La valeur de la jurisprudence en droit canonique,
în „Jus Canonicum”, vol. XV, Universitad de Navarra, 1987;
41. Gheorghiu, Dr. Vasile, Anul și ziua morții Domnului nostru
Iisus Hristos, Cernăuți, 1925;
42. Mihăiescu, Pr. I., Notițe despre calendar, în „B. O. R.”, anul
XLII, București, 1924, nr. 7;
43. Negoiță, Pr. Ath., Calendarul mozaic și Paștele creștin, în „G.
B.”, XXXI, București, 1972, nr. 11-12;
95
44. Olteanu, Prof. Dr. Pandele, Reconstrucția și editarea științifică
a textului celor mai vechi pravile românești pe baza izvoarelor și a
versiunilor, în „B. O. R.”, CVI, București, 1988, nr. 9-10,
45. Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Cuviosul Ioan Maxențiu,
Mărturisire de credință (Libellus fidei), traducere din limba latină, în „M.
O.”, anul XXXVII, Craiova, 1985, nr. 3-4;
46. Popescu, Nicolae, Neînțelegerea îndreptării calendarului, Ed.
Europolis, Constanța, 2002;
47. Popescu, Prof. David, Prefețele Sfântului Dionisie Exiguul „M.
O.”, anul XXXVIII, Craiova, 1986, nr. 2;
48. Popescu, Prof. Dr. Emilian, Organizarea ecleziastică a
provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, în „S. T.”, XXXII, București,
1980, nr. 7-10;
49. Popescu, Prof. Teodor M., Problema stabilizării datei Paștilor,
în „O.”, XVI, București, 1964, nr. 3;
50. Prunduș, Ierom. Augustin și Plăianu, Pr. , Creștinarea
românilor, extras din „Catolicism și Ortodoxie”, www.greek-catholic.ro
51. Rambaud-Buhot, J., Denys cel Mic, în „Dicționar de drept
canonic”, IV, 1, col. 1131;
52. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Istoria bisericească universală,
manual pentru seminariile teologice, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992;
53. Runcan, Pr. Lect. Univ. Nechita, Istoria literaturii patristice
din perioada persecuțiilor anticreștine(sfârșitul secolului I – începutul
secolului IV), Ed. Europolis, Constanța, 1999;
54. Idem, Valențe universale ale creștinismului dobrogean în
primele șase secole, Ed. Performantica, Iași, 2006;
96
55. Sachelarie, Ierom. Nicodim, Calendarul și pascalia veche și
nouă, Mănăstirea Cernica, 1936;
56. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Definiția dogmatică de la
Calcedon, în „O.”, anul III, București, 1951, nr. 2-3;
57. Tăutu, Dr. A. L., Dionisie Românul, o podoabă a Bisericii
noastre strămoşeşti, Roma, 1967;
58. Versanne, J.-M., Denys la Petit et ladroit canonique dans
l'Église latine au VI-e siecle, Ville franche, 1913;
59. Vornicescu, Nestor, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri in
literatura noastră (sec. IV-XVI), Craiova, 1984;
60. Idem, Primele scrieri patristice în literatura română, sec. IV-
XVI, Ed. „Scrisul românesc”, Craiova, 1992;
61. http://www.dexonline.ro;
62. www.greek-catholic.ro
97
DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE
Subsemnatul Liopa Alin, cunoscând sancţiunile legii, declar pe propria

răspundere că în prezenta lucrare de licenţă „CONTRIBUȚIA SFÂNTULUI
DIONISIE EXIGUUL LA DEZVOLTAREA CULTURII ȘI
CIVILIZAȚIEI CREȘTINE DIN RIMELE ȘASESECOLE”, nu am utilizat
alte izvoare bibliografice în afara celor menţionate în bibliografia generală şi în
notele bibliografice, că nu este un plagiat şi că îmi aparţine în întregime.
Data: Semnătura:
98

Disertatie - Sfântul Dionisie Exiguul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Disertatie - Sfântul Dionisie Exiguul

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Disertatie - Sfântul Dionisie Exiguul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Ovidius” Constanța

Facultatea de Teologie Ortodoxă

CONTRIBUȚIA SFÂNTULUI DIONISIE EXIGUUL LA

Capitolul I – PERSONALITATEA PATRISTICĂ A

Capitolul II – CONTRIBUȚIA LUI DIONISIE CEL SMERIT

a) Traducerea în limba latină a unor scrieri patristice răsăritene, însoţite

a) Elemente de calcul calendaristic şi pascal

B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română

E.I.B.M.B.O.R. = Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române

G.B. = Glasul Bisericii

M.O. = Mitropolia Olteniei

S.T. = Studii Teologice

Sciția Minor (Dobrogea de astăzi) şi regiunile dunărene au primit

Condițiile istorice și geografice a le imperiului roman au permis

Prin numele său chenotic și prin laconismul autobiografic, Dionisie

Lucrarea lui Cassiodorus De institutione divinarum et humanorum

Roma şi Bizanţul erau în schismă bisericească de mai bine de două

 traduceri în limba latină a unor scrieri patristice

În perioada cât a stat la mult încercata Episcopie a Romei, Dionisie

Cu fidelitatea sa faţă de tradiţia patristică şi faţă de hotărârile

Prin Dionisie Exiguul, zestrea canonică a Bisericii primelor cinci

Când se studiază contribuţia lui Dionisie Exiguul la elucidarea

După cum preciza marele patrolog I. G. Coman, „Dionisie Exiguul

 Cartea despre Sfintele Paşti (Liber de Paschate);

Aceste lucrări cuprind argumente, date astronomice istorice şi

Perfecționarea sistemului calendaristic din vremea împăratului

Unul din titlurile de glorie nepieritoare ale învăţatului

Răspândirea în Europa a ciclului pascal al lui Dionisie Exiguul a

Dionisie Exiguul a pornit în strădaniile, sale de la preocupări

Din cele prezentate mai sus desprindem următoarele

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R, București, 1982;

Subsemnatul Liopa Alin, cunoscând sancţiunile legii, declar pe propria

S-ar putea să vă placă și