George Călinescu

ENIGMA OTILIEI

George Călinescu
La apariţia “Enigmei Otiliei”, în 1938 (în două volume), romanul, ca specie a literaturii
avusese o evoluţie extrem de rapidă, dominând literatura românească interbelică; perioad a fost
deosebit de fertilă în domeniul literaturii, şi în special al romanului, care se afirmă puternic,
racordându-se şi integrându-se valorilor universale: 1920 - “Ion”; 1922 - “Pădurea spânzuraţilor” ale
lui Rebreanu; 1930 - “Baltagul” - M. Sadoveanu; 1930 - “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război” - Camil Petrescu; 1932 - “Răscoala” - Liviu Rebreanu; 1933 - “Patul lui Procust” - Camil
Petrescu; 1935-1942 - “Fraţii Jderi” - M. Sadoveanu.
Aria tematică a romanului se lărgeşte substanţial, după ce Rebreanu fundamentase stilul
obiectiv, romanul-frescă prin “Ion” şi “Răscoala”, întemeindu-se romanul de evocare istorică prin
Mihail Sadoveanu, transferand perspectiva din lumea satului în cea a oraşului. Formulele epice
tradiţionale coexistă cu tehnici artistice moderne (Marcel Proust); se abordează şi se afirmă romanul de
analiză psihologică - Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, romanul evoluând astfel de la
formula obiectivă spre cea subiectivă.
“Enigma Otiliei” - 1938 (al doilea roman al lui George Călinescu, după “Cartea nunţii”)
constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană. Romanul lui Călinescu
devine astfel unul polemic, replică literară la cultivarea asiduă în epocă a formulei proustiene, dar şi o
ilustrare a concepţiei sale despre curente literare. Romanul dezvolta cateva teme tipic balzaciene:
familia, paternitatea, conditia de orfan, la care adauga o filiatie romantica, iubirea, surprinsa intr-o
complexitate de aspecte, de la iubirea paterna la sentimentul erotic adolescentin sau la trairea matura,
marcata de plenitudinea afectiva. Particularitatea narativa a romanului consta in imbinarea de
perspective: a naratorului omniscient , care poseda viziunea auctoriala, si a personajului-reflector, alter-
ego ( Felix), prin intermediul caruia sunt prezentate multe dintre aspectele esentiale ale romanului
( descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, detaliile arhitecturale, amanuntele de cadru interior etc)
Pivotul firului narativ va fi clanul familial, urmărindu-se mai multe destine umane: al Otiliei,
al lui Felix, al lui Stănică Raţiu, al Olimpiei, al lui Pascalopol, al lui Titi, al Auricăi; familia devine
modalitate de structurare a unui tablou, o frsca ce defineste relaţiile sociale, economice, viaţa
burgheziei bucureştene la începutul veacului al douăzecilea.Un prim-plan al romanului prezintă cele
două familii - Costache Giurgiuveanu - Otilia şi Tulea. Mobilul principal al tuturor acţiunilor care se
desfăşoară este moştenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vânează clanul Tulea, la care
se raliază inventivul şi rapacele Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, sora lui Costache (şi ceilalţi membri ai
familiei Tulea: Simion Tulea, soţul Aglaei, şi copiii acestora: Olimpia, Aurica şi Titi).
Eforturile lor sunt canalizate statornic spre înlăturarea Otiliei, fiică vitregă a lui Costache
Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţiune filială legală.
Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, venit să studieze
medicina în Bucureşti şi dornic de a face carieră, care trăieşte prima experienţă erotică. Aceasta
constituie fondul liric al romanului: iubirea romantică, adolescentină a lui Felix pentru Otilia, pe care o
cunoştea din corespondenţa întreţinută. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia să-i fie tutore
şi să-i administreze bunurile lăsate de tatăl său, care murise. În casa lui moş Costache, unde va locui, îl
cunoaşte pe Pascalopol, moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea, ce locuieşte în vecinătatea casei lui
Costache.
Felix o iubeşte pe Otilia, si-l priveste intial cu rezerva pe Leonida Pascalopol, o prezenţă
nelipsită din preajma Otiliei şi necesară, prin generozitatea, experienţa şi cavalerismul omului rafinat.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar vrea să-l ajute să se realizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu
maturitate şi luciditate ambiţia, dorinţa de a ajunge “cineva”.
Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu Pascalopol, capriciile şi luxul satisfăcute cu
generozitate subtilă şi discretă de acesta, instinctul feminin precoce, inteligenţa şi discernământul
practic, izvorâte dintr-o experienţă timpurie nesigură, toate acestea o fac pe Otilia să-l accepte pe
Pascalopol drept soţ.
Neînţelegând acţiunile Otiliei, Felix se consideră pe sine o enigmă. El va studia cu seriozitate,
va deveni medic şi profesor universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o
imagine a eternului feminin.

Pagina 1
 George Călinescu

Pe celălalt plan, al luptei acerbe pentru moştenire, atacând-o pe Otilia cu infinite şi inventive
răutăţi, clanul Tulea cunoaşte declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache,
pentru că-i furase Stănică de sub salteaua bătrânului, provocând moartea acestuia, la al doilea atac
cerebral ce-l suferise; Stănică renunţă la Olimpia, care-l plictisea şi nu ţinea pasul cu ritmul său alert şi
imprevizibil de arivist, orientandu-se Georgeta, femeie uşoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va
înlesni relaţii “înalte”, în lumea Bucureştiului; Titi va divorţa de Ana, evoluând psihic spre o idioţenie
vizibilă (se legăna din ce în ce mai mult); Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată erotic.La
sfârşitul romanului cititorul poate afla că Pascalopol i-a redat libertatea Otiliei, care va ajunge în
Spania, America, nevasta unui conte, “aşa cava” - va spune Stănică Raţiu. Privind o fotografie recentă
a Otiliei, Felix va vedea o figură străină, o Otilie maturizată, chipul ei de acum spulberând imaginea
enigmaticei adolescente. Ea a rămas o iluzie a tinereţii.O lume întreagă, ca un spectacol, este cuprinsa
în acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punând în lumină aspectele sociale, economice,
familiale, ale vieţii bucureştene din anii de dinaintea primului război mondial.
“Enigma Otiliei” este un roman situat între tradiţie şi inovaţie:este un roman realist obiectiv de tip
balzacian, în primul rând prin tema abordată: moştenirea, care declanşează şi mobilizarea energiei
umane ce se înfruntă. Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei” (schimbat de editor) şi ilustra
motivul balzacian la paternităţii, concretizat în raportul dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia,
Pascalopol - Otilia şi ceilalţi), pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Naratorul este omniscient , desi ii imprumutab perspectiva unui a dintre personaje pe care il învesteste
adeseori si cu atributele unui raisonneur aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe
romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a
clădirilor, a interioarelor etc.), pustie şi întunecată, având un aspect “bizar”, varietatea arhitecturală,
amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se “dezghioga”, făceau din
strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”.Exteriorul casei lui Costache
Giurgiuveanu e prezentat în detalii semnificative, sugerând calitatea şi gustul estetic: imitaţii ieftine,
intenţia de a impresiona prin grandoare, vechimea şi starea dezolantă a clădirii. Atenţia e apoi centrată
pe un detaliu al casei, uşa, descrisă amănunţit: de lemn umflat şi descheiat, imensă, “de forma unei
ferestre gotice”.Aspectul neîngrijit, degradarea clădirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar:
nici o perdea la geamurile pline de praf, “străvechi”; uşa cea uriaşă se mişca “aproape singură,
scârţâind îngrozitor”.Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amănunte semnificative, în care
epitetele (umflat, descleiat, imens, străvechi) şi elementele auditive conturează o atmosferă lugubră şi
misterioasă, cu un aer de ruină romantică.
Asemenea descrieri minuţioase sunt relevante şi pentru conturarea caracterelor.Camera Otiliei o
defineşte pe fată întru totul, înainte ca Felix să o vadă. Prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă
camera se intuieşte firea exuberantă: lucrurile fine, jurnalele de modă franţuzeşti, cărţile, notele
muzicale amestecate cu păpuşi alcătuiesc universul de viaţă cotidiană, spiritual, “ascunzişul feminin”
cum spune scriitorul. Casa lui Pascalopol, mobilele, obiectele exprimă rafinamentul, bunul gust,
plăcerea confortului, dar şi filozofia lui. Mobilele, vestmintele prefigurează caracterul, exprimă o
atmosferă de viaţă, de intimitate, educaţia şi instrucţia personajului.
Personajele sunt concepute potrivit gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru “căutarea
permanenţelor în scopul de a atinge universalul”. Tipologia personajelor este de esenţă clasicistă;
conturate realist, sunt caractere dominate de o singură trăsătură fundamentală, tipuri general-umane de
circulaţie universală (avarul, arivistul, baba absolută), aşa cum concepea scriitorul: “Psihologia unui
individ n-a devenit artistic interesantă decât când a intrat într-un tip”. Naratorul se cantoneaza in
modalitatile clasice de prezentare a personajelor, in maniera determinista: descrierea mediului, portretul
fizic, care releva trasaturi accentuate prin reactii, prin acţiuni, opiniile , caracterizari făcute de către alte
personaje şi autocaracterizarea.
Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite (Otilia
şi Felix - pentru că îl iubesc şi-l ocrotesc, Pascalopol - pentru ca e tutorele Otiliei; clanul Tulea - pentru
că-i ravnesc averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix, fratele Aglaei, in care
trăsăturile clasice ale avarului se întrepătrund cu duioşia paternă. In primele pagini, chipul lui
Giurgiuveanu este reflectat prin privirile lui Felix. Coborând cu încetineală scara ce scârţâia cu
“pârâituri grozave”, Felix văzu “un omuleţ subţire şi puţin încovoiat”. De la această imagine globală,
portretul fizic se alcătuieşte prin acumulare de detalii, îngroşat cu o pastă densă, alcătuind o imagine
grotească: capul era “atins de o calviţie totală”; faţa părea “aproape spână”, “pătrată”. Buzele erau
Pagina 2
 George Călinescu

“întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de
os”; clipea “rar şi moale”, ca “bufniţele supărate de o lumină bruscă”, avea “glasul răguşit” şi bâlbâit.
Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea din teamă,
din instinct de apărare, faţa de cei care-i vânau averea; ca şi bâlbâiala, care poate fi şi un defect de
vorbire, dar şi un mijloc de apărare, de a câştiga timp. Aflat la o vârstă înaintată, moş Costache
manifestă şi alte “bizarerii” care-i dau individualitate: îşi freacă mâinile cu “un râs prostesc”, are un
supărător glas “stins”, “răguşit”, dar are duioşii şi tremurări de suflet: pe Otilia , “fe-fetiţa” lui (pe care
o iubea în felul său), “Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când
fata îl prindea în braţele ei lungi”.Conştient că sora lui, Aglae, ca şi nepoţii (Aurica, Titi), la care se
adaugă escrocul nonşalant, abil şi jovial - Stănică Raţiu - vor să-l fure, să-i ia averea, pândindu-l şi
dorindu-i moartea cât mai devreme, Costache Giurgiuveanu trăieşte drama neputinţei proprii, bătrân şi
neajutorat, dar şi neînduplecat când e vorba de bani. Deşi are îndatorirea de a asigura existenţa Otiliei,
el amână tot timpul reglementarea situaţiei fetei. Vorbeşte mereu de intenţiile lui - să o înfieze, să-i facă
o casă, să-i pună bani pe numele ei -, dar amână mereu, pentru că mania lui de a ţine banii e mai
puternică. De aici teama, suspiciunea că va fi prădat; îi crede în siguranţă numai sub duşumea, sub
saltea, şi nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind prădat de Stănică, cel
care-i grăbeşte moartea..
Otilia vede în “papa” - “un om bun”; însă are “ciudăţeniile” lui, e cam “avar” în acord cu zgârcenia lui,
bătrânul mânca “cu lăcomie”, “vârând capul în farfurie”. Iubirea pentru Otilia se manifestă şi se
observă în gesturi, reacţii elocvente: moş Costache nu protestează niciodată când Otilia îl mustră, stă ca
un copil în faţa ei.La primul atac cerebral, Pascalopol vede cu uimire cum bătrânul, “cu nădragii de
stambă şi cu pătura pe umeri, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini inelul cu
chei”. Deşi Pascalopol încearcă să-l determine să reglementeze situaţia Otiliei, aceasta amâna mereu.
La al doilea atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleşte casa lui moş Costache,
cărând scaune, tablouri, oglinzi, trecând prin zăpadă spre fundul curţii de dimineaţă până
târziu.Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din literatura română (Hagi Tudose) şi
universală (Gobseck, Goriot, Grandet), conturându-se ca un personaj complex, in raport cu care se
definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi.
Stănică Raţiu este un Dinu Păturică modern, încadrându-se în tipologia arivistului. Avocat fără
procese, energia lui nu se consumă în muncă; el circulă în diferite medii, află, ştie tot, aşteaptă “ ceva”,
care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească; agresiv, fără nici un scrupul, cu o
mare disponibilitate de adaptare şi de supravieţuire, este inteligent şi escroc, fanfaron şi abject; ideea de
familie, pe care o cultivă, nu-l împiedică s-o părăsească pe placida lui nevastă, Olimpia, şi să se însoare
cu Georgeta, femeie uşoară, întrezărind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatică
(e primit cu bucurie de toate rudele), un artist al intrigii, ascultător pe la uşi, cu afaceri dubioase, fără
nici un simţ moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialeşti şi lui Gore Pârgu
din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale.
Clanul familiei Tulea, prin Aglae şi Stănică Raţiu, este spiritul “rău” al casei, prin ferocitatea lăcomiei
lor.Portretul Aglaei este fixat de la început cu detalii precise ce indică trăsăturile morale: cam de
aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, are nasul încovoiat şi
ascuţit, obrajii brăzdaţi de câteva sute de cute mari, ochii bulbucaţi, este vulgară şi rea, o “viperă”, cum
o califică Otilia. Ea dirijează ofensiva împotriva Otiliei, pe care o vrea cât mai departe de Costache, a
cărui moarte n-o afectează deloc, urmărind numai banii. Acreala, lăcomia de bani, de avere, spiritul
cârcotaş, răutatea sunt trăsăturile care alcătuiesc tipul “babei absolute”, asa cum o numeste doctorul
Weissman. Aurica, fiica Aglaei, este fata bătrână, cu dorinţe erotice neîmplinite, manifestate până la
ridicol, dezechilibrată psihic, pierzând orice decenţă şi bun simţ, lipsită de orice atractivitate feminină,
invidioasă, cu răutăţi,complexată.Titi Tulea, calificat de Otilia drept “prost”, repetent de câteva ori şi
corigent, “vlăjgan molatic” de 22 de ani, nu citeşte pentru că lectura îi dă “dureri de cap”; este debilul
mintal, infantil şi apatic. Îi place ordinea militară, copiază întruna, se leagănă, este ipohondru. Crizele
lui de apatie sunt luate de Aglae drept dovezi de “cuminţenie”; are fixaţii erotice. Simion Tulea, soţul
Aglaei, bătrân senil, are comportamentul unui degenerat; îşi pipăie muşchii, caută prin dulapuri,
brodează, face crize psihice până la violenţă, ce alternează cu stări de apatie; are idei fixe, crede că
Olimpia nu este fata lui; este izolat de Aglae şi de ceilalţi.
Leonida Pascalopol este “un personaj nou” în literatura română (Pompiliu Constantinescu), fiind
expresia rafinamentului, a bunului simţ, a generozităţii. Scriitorul îi face şi lui un portret în care
Pagina 3
 George Călinescu

detaliile pun în lumină poziţia socială, trăsăturile fizice şi morale: un om de vreo cincizeci de ani,
“oarecum voluminos, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor”; scriitorul remarcă “fineţea pielii” şi
tăietura “englezească” a mustăţii cărunte, deci un om subţire; un lanţ greu de aur îi atârnă la vestă,
hainele sunt din stofă fină; emană un parfum discret asociat cu o nuanţă de tabac; are o politeţe şi
maniere ce dezvăluie creşterea lui aleasă.Pascalopol vorbeşte despre sine lui Felix, în intimitatea
conacului său de la moşie, aranjat în stil românesc. Felix află că Pascalopol făcuse studii în Germania,
apoi la Paris, călătorise prin mai toată Europa, fusese căsătorit; află că-i place să cânte la flaut, că e o
fire boemă. Pascalopol se consideră un “ratat” şi vrea ca aspiraţiile lui artistice să le realizeze în
Otilia. Ea îl consideră un bărbat “chic”, un om de “mare caracter”, care a fost foarte bun cu ea. Fata e
cuprinsă de o caldă înduioşare pentru că Pascalopol e “singur, săracul!”, nu are pe nimeni si stie ca
vine în casa lui Costache, aşa cum el însuşi mărturiseşte, ca să aibă sentimentul de familie.Oarecum
blazat, prin nobleţea sufletească, prin discreta poezie a sentimentelor personajul a fost asociat eroilor
lui Turgheniev.
Chipul adolescentin al Otiliei este şi el descris în mod particular de scriitor, din momentul sosirii lui
Felix în casa unchiului său, aşa cum o observă tânărul: un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu
bucle, căzând până pe umeri.Observatia coboară asupra vestimentaţiei, care sugerează supleţea,
delicateţea, firea deschisă a fetei, o apariţie romantică tulburătoare.Prezenţa Otiliei înviorează şi
luminează atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Ea răspândeşte în jur graţie, inteligenţă, delicateţe,
tumult de pasiuni când cânta la pian, “părea că ştie multe şi intimida pe bărbaţi”, încât “Moş
Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuşi n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia”. Amestec de
copilărie şi adolescenţă, cu instinct feminin sigur, naivă, ea are efecte tonice tulburătoare asupra lui
Pascalopol, faţă de care se manifestă cu gesturi materne (îi potriveşte cu grijă acul din cravată), sau
sărind de pe scaunul lui moş Costache pe cel al lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsă în procesul
ei de formare, remarcabil redată de scriitor.În conturarea Otiliei, cel mai complex personaj a romanului,
scriitorul foloseşte tehnica modernă a perspectivelor poliedrale/ a oglinzilor paralele şi a observaţiei
psihologice.Ea se reflectă diferit în cei din jurul său: moş Costache “o sorbea umilit din ochi şi râdea
din toată faţa lui spână”; pentru Pascalopol este “o mare ştrengăriţă”, “cu un temperament de
artistă”, “o rândunică, închisă în colivie, moare”; “o fiinţă gingaşă care merită ocrotirea”, “o floare
rară”, “o fată mândră şi independentă”.Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii
sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine
pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează.
Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica,
purtările Otiliei sunt asemeni “fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Ea însăşi se analizează cu luciditate: “Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!…”.Şi faţă de Felix are griji materne, dorind ca acesta
să-şi facă o carieră strălucită; sentimentele faţă de Felixsunt, asa cum le defineste, contradictorii: “şi eu
te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate şi ca iubită”.Călătoria la
Paris, împreună cu Pascalopol, o maturizează; devine mai sigură, mai conştientă de ea însăşi, schimbare
pe care Felix o percepe.Criza adolescenţei, criza erotică în drumul spre maturizare prin care trece Felix
este descrisă prin acumulări succesive. El parcurge drumul de la simpla atracţie până la acuitatea trăirii
sentimentului iubirii caste: simte nevoia imperioasă a prezenţei fetei; are insomnii, simţurile toate
tresaltă acut. Neputând sta cu Otilia, şedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei îi
reconstituia mişcările. Se simţea mai aproape de Otilia în odaie, decât lângă ea însăşi. Familiaritatea cu
Pascalopol, prezenţa permanentă a acestuia îl indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid stările
psihice şi fizice prin care trece Felix, ale primei experienţe erotice, ale iubirii dintâi, adolescentine:
nelinişte şi incertitudine, adoraţie şi deznădejde, gelozie şi fericire. Chinurile prin care trece când Otilia
nu-i răspunde la scrisoare sunt relevatoare. Îndrăgostit, visător şi reflexiv, simţea nevoia prezenţei ei
feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de timpuriu).
Tăcerea Otiliei îi umple sufletul de multiple stări: mânie, gelozie, face fel de fel de ipoteze, îl cuprinde
o frenezie nebună “de a merge pe jos, în frig”, până la Băneasa; fericire şi nesiguranţă se zbat în
sufletul său tânăr şi pur.Experienţa erotică împlinită fiziologic, prin cunoaşterea Georgetei, îl
maturizează pe Felix, privind altfel acum imaginea Otiliei şi comportamentul ei. Chipul ei rămâne însă,
pentru totdeauna, învăluit în mister, o imagine derutantă, de vis.
Titlul romanului şi finalul său exprimă esenţa dilematică a feminităţii, natura contradictorie a sufletului
omenesc.Elementele romantice se adaugă tehnicii balzaciene: personajele sunt grupate antitetic (Felix
Pagina 4
 George Călinescu

şi Otilia se opun, prin puritatea lor morală, ariviştilor şi meschinilor din jurul lor; generozitatea lui
Pascalopol se opune avariţiei lui Costache ş.a.m.d.); analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate
degajată amintesc de paginile romantice ale lui Stendhal.Descrierea naturii, proiectarea grandioasă a
Bărăganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor în descrierea câmpiei, reflectate în conştiinţa
lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantică. Imensitatea câmpiei, “plată şi întinsă”, fără nici o
margine, puţul cu cumpănă, un cal ce “părea gigantic”, iar copilul care-l mâna părea un “ciclop”, totul
lăsa impresia de ieşire din civilizaţie şi din timp. Felix are intuiţia “pustietăţii scitice”. Totul era
“rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate”. Scriitorul ilustrează plăcerea
grandiosului, o sensibilitate acută la “sugestiile de infinit şi spaţiu aistoric”, prin care se apropie de
Eminescu şi Sadoveanu.
Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente ale
romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia analizei psihologice; interesul pentru
psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări
psihice (alienarea, senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor
eredităţii (Titi), toate intră în sfera modernului. Romanul se încheie simetric, cu imaginea de la început:
casa lui Costache Giurgiuveanu, şi mai dezolantă, Felix reînviind în memorie cuvintele acestuia: “Aici
nu stă nimeni” - ce sună dezolant şi lugubru.
“Enigma Otiliei” se constituie astfel ca o sinteză a clasicismului realist de tip balzacian, cu
elemente romantice şi moderne.

Pagina 5