1. OBIECTUL DE STUDIU, METODELE ȘI FUNCȚIILE ȘTIINȚEI POLITICE.

1.1. Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei 1.2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice
1.3. Legile generale şi categoriile politologiei 1.4. Funcţiile politologiei

2. ISTORIA GÂNDIRII POLITICE.

2.1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui
2.2. Gândirea politică în Orientul antic
2.3. Grecia antică și gândirea sa politică
2.4. Gândirea politică în Roma antică
2.5. Ideile şi gândirea politică medievală
2.6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii
2.7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă
2.8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea

3. PUTEREA POLITICA
3.1. Puterea politică. Conținut, trăsături 3. 2. Autoritatea și legimitatea puterii politice
3.3. Consensul politic 3.4. Funcţiile puterii politice

4. SISTEMUL POLITIC
4.1. Conceptualizarea, esența sistemului politic 4.2. Funcțiile sistemului politic
4.3. Clasificarea sistemelor politice

5. REGIMUL POLITIC
5.1. Conceptul de regim politic 5.2. Clasificarea regimurilor politice
5.3. Regimul politic democratic 5.4. Regimurile politice nedemocratice

6. STATUL ELEMENT PRINCIPAL AL SISTEMULUI POLITIC

6.1. Definirea noțiunii de stat 6.2. Teorii privind apariția statului
6.3. Componentele statului: populație, teritoriu, organizare politică
6.4. Clasificarea tipurilor și formelor de organizare a statului 6.5. Statul de drept
6.6. Funcțiile statului

7. SOCIETATEA CIVILĂ
7.1. Definirea conceptului de societate civilă 7.2. Clasificarea formelor de organizare a societăţii civile
7.3. Rolul societății civile în democratizarea societății și statului

8. PARTIDELE POLITICE
8.1. Conceptul de partid politic 8.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice
8.3. Rolul și funcțiile partidelor politice 8.4. Clasificarea partidelor politice

9. GRUPURILE DE PRESIUNE ȘI GRUPURILE DE INTERES

9.1. Definirea si scopul grupurilor de presiune și interes 9.2. Clasificarea grupurilor de presiune

1
9.3. Modele de organizare a grupurilor de interes 9.4. Mijloace și tehnici ale acțiunii de pressing
9.5. Lobbying -ul ca grup de presiune

10. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE POLlTICE

10.1. Conceptul de ideologie politică și doctrină politică 10.2.Funcțiile ideologiei politice
10.3. Liberalismul şi neoliberalismul 10.4. Conservatorismul și neoconseravatorsmul
10.5. Doctrinele politice creștin-democrată și social-democrată 10.6 Ideologia politică fascistă
10.7. Socialismul și comunismul 10.8. Ideologia naţionalismului şi anarhismului

11. SISTEME ELECTORALE

11.1. Definirea sistemului electoral 11.2. Drepturile electorale ale cetățenilor
11.3. Clasificarea sistemelor electorale 11.4. Sistemul electoral din Republica Moldova

12. ELITA ŞI LIDERISM POLITIC

12.1. Concepţia politologică a liderismului politic 12.2. Tipologia liderismului politic
12.3. Elita politică 12.4. Liderul şi masele

13. CULTURA POLITICĂ

13.1. Conceptul de cultură politică 13.2. Tipologia culturii politice
13.3. Funcțiile culturii politice. 13.4. Cultura politică din Republica Moldova

14. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI POLITICA EXTERNĂ

14.1. Definirea conceptul de politică internațională și politică externă
14.2. Orientări contemporane în teoria relațiilor internaționale: realism, liberalism, radicalism
14.3. Esența și funcțiile politicii externe

15. POLITICI ÎN DOMENIUL SPORTULUI

15.1. Interferențele sportului cu political 15.2. Rolul sportului în procesul de integrare socială
15.3. Rolul Parlamentului European în dezvoltarea domeniul sportului

Cursul de Politologie are drept subiect de studiu sfera politicului și urmărește surprinderea într-o imagine
generală a vieții politice, a fenomenelor, a conduitelor, și a acțiunilor politice.
Disciplina face parte din componenta de orientare socioumanistă din planul de învățământ și ţine cont de noile
teorii şi cercetări în domeniul politologiei, de realizarile şi experienţa predării ştiinţei politice în instituţiile de
învăţămînt superior din Moldova. Deasemenea, asigură un minimum de cunoştinţe de cultură politică, necesare în
formarea tuturor specialiştilor din diferite domenii de activitate, cât şi pentru înţelegerea fenomenului politic de către
cetăţeni în general.
Cursul a fost conceput într-o legătură indisolubilă cu științele comunicării, punând un accent deosebit pe
interacționismul simbolic care structurează imaginarul politic și mecanismele de formare a acestuia. Din această
perspectivă un rol deosebit în economia lucrării îl au lecțiile despre puterea politică, ideologiile și culturile politice în
care se explică geneza și influența imaginii politice în viața socială. Cursul abordează, de asemenea, rolul instituțiilor

2
și valorilor politice în consolidarea unui regim politic democratic; obiectul științelor politice, formele și cauzele
schimbărilor social-politice.
În contextul reformării sistemului de învățământ din Republica Moldova, cursul de Politologie își propune să
ofere studenților, masteranzilor, profesorilor și tuturor celor care se interesează de problematica științelor politice, un
ansamblul de valori și norme politice cu ajutorul căruia să poată înțelege și analiza fenomenul politic contemporan.
La USEFS, disciplina Politologia urmează a fi predată ca o știință de sinteză, umanistă, care va îmbogăți
cunoștințele fiecărui student despre rolul său în luarea deciziilor din societate care îi afectează viața cotidiană,
drepturile pe care le are și cum le poate exercita, dezvoltând-ui spiritul cetățensc.

1. OBIECTUL DE STUDIU, METODELE ȘI FUNCȚIILE ȘTIINȚEI POLITICE.

.1. Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei
.2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice
.3. Legile generale şi categoriile politologiei
.4. Funcţiile politologiei

1.1. Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei

Politologia reprezintă una dintre cele mai vechi ştiinţe despre societate, apariţia şi dezvoltarea ei fiind strâns legate
de afirmarea politicului ca sistem şi, îndeosebi, a statului. Însăşi denumirea de "Politologie" provine de la două
cuvinte greceşti: "polis" - care înseamnă stat, cetate, şi "logos" - ştiinţă, semnificând ştiinţa despre stat, despre cetate,
respectiv ştiinţa politică.
Sub această denumire, de "ştiinţa politicii", s-a dezvoltat de-a lungul timpului până în deceniul al VI-lea al
secolului XX, când a căpătat titulatura de Politologie. Termenul de "politologie" a fost lansat în perioada postbelică
de către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul André Thérive pentru a denumi ştiinţa politică şi a fost folosit
pentru prima dată în 1954 de către Gert von Eynern.
Problematica politologiei, complexă şi diversificată, impune elucidarea unor probleme, precum: sistemul politic,
puterea politică, statul, partidele politice, democraţia, regimurile politice, societatea politică - societatea civilă, cultura
şi acţiunea politică, doctrine politice privind organizarea şi conducerea societăţii etc.
Studiul acestor teme asigură un minimum de cunoştinţe de cultură politică, necesare în formarea tuturor
specialiştilor din diferite domenii de activitate, cât şi pentru înţelegerea fenomenului politic de către cetăţeni în
general.
Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei este raportul dintre domeniul politic şi celelalte domenii ale
vieţii sociale
Societatea, într-o abordare sistemică, reprezintă un sistem global de un fel deosebit. În raport cu celelalte
sisteme globale, acest sistem are anumite trăsături specifice care, într-un fel, îl face unic în univers. Astfel, societatea
privită ca sistem global are la bază gândirea şi acţiunea omului care, pe de o parte, îi dă posibilitatea să se autoreflecte
şi reflectându-se pe sine, reflectă întregul univers, iar pe de altă parte îi dă posibilitatea să se dezvolte pe linia
progresului istoric. Rezultă prin urmare că societatea este singurul sistem global din univers care are capacitatea de a
se autoreflecta şi dezvolta.

3
 Existenţa şi dezvoltarea socială reclamă totodată şi un alt domeniu al vieţii sociale, domeniul politic căruia îi
sunt încredinţate activităţi privind organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, prin intermediul cărora se
asigură funcţionalitatea complexului social al unei comunităţi umane.
Între domeniile vieţii sociale (economic, spiritual, politic) există legături organice de condiţionare şi potenţare
reciprocă în sensul că unul fără celelalte nu poate exista şi, în acelaşi timp, cu cât fiecare dintre ele este mai bun şi
societatea, în ansamblul ei, funcţionează mai bine.
Legat de locul şi rolul domeniilor sociale în ansamblul societăţii sunt formulate puncte de vedere diferite.
Astfel, unii cercetători susţin că domeniul economic ar constitui domeniul hotărâtor al vieţii sociale, în sensul că
fără de el n-ar putea exista societatea şi că, în acelaşi timp, acesta ar determina existenţa şi viabilitatea celorlalte
domenii.
Un astfel de punct de vedere îşi are sorgintele încă din antichitate, după expresia latină "primum bibere de inde
filosofare", adică "întâi să mâncăm să bem şi apoi să filosofăm". În prezent acest curent de gândire, se bucură de mare
răspândire, curent la care s-au raliat şi marxiştii cu nuanţări diferite.
Prin intermediul acestei teze marxist-leniniştii încercau să formuleze o bază teoretică regimurilor totalitare,
politicii de reprimare folosită pe scară largă în societatea socialistă, societate pe care au urmărit s-o impună omenirii.
Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului social global. Politicul reprezintă
acel domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară activitatea conştientă a oamenilor pentru promovarea anumitor
interese ce se manifestă sub o multitudine de forme precum: interese individuale, generale, de grup social, naţionale,
internaţionale, economice, spirituale, politice etc. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când se
realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate, se constituie în domeniul politic.
Domeniul politic se prezintă sub trei aspecte: sistem politic, acţiune politică şi gândire politică, între acestea
existând o strânsă interdependenţă.
În legătură cu momentul apariţiei domeniului politic, în lumea politologilor există păreri controversate.
Unii politologi consideră că domeniul politic există de la începutul vieţii sociale, de când există societatea,
motivând că activităţile conştiente, de promovare a unor interese, au existat de la început. În cele mai primitive forme
de organizare umană (gintă, trib), au existat şi anumite activităţi ce promovau conştient diferite interese. Şeful unei
ginţi sau al unui trib stabilea, pe baza unei politici, cum şi în ce măsură urma să-şi satisfacă trebuinţele fiecare membru
al grupării sociale.
Alţi politologi consideră că în acea perioadă este greu de vorbit de activităţi politice pentru că acestea
presupuneau anumite structuri, instituţii etc., pentru a putea promova organizat interesele. În epoca respectivă acestea
lipseau în mod complet. Sigur că şeful unei cete sau unui trib, prin firea lucrurilor, era mai apropiat de bunul dobândit
şi putea să-şi adjudece o parte mai însemnată din acesta. Numai că, acelaşi lucru se putea referi la oricare membru al
comunităţii respective, pentru că oamenii nu puteau obţine decât un minimum de bunuri care să le asigure existenţa
biologică, în acea perioadă lipsind surplusurile pentru care s-ar fi ivit necesitatea unei politici de adjudecare.
Pornind de la aceste considerente, mulţi politologi consideră că domeniul politic apare o dată cu diferenţierea
socială, cu proprietatea privată, cu apariţia de surplusuri care necesitau o activitate conştientă şi organizată privind
modalităţile de repartiţie şi de însuşire a acestor surplusuri, iar de aici un întreg sistem de organizare, gândire şi
activitate politică. De aceea, se consideră că domeniul politic a apărut în momentul trecerii spre orânduirea
sclavagistă, când îşi fac apariţia instituţiile politice, în special statul.

4
 Apariţia domeniului politic a condus la o dezvoltare socială conştientă care a accelerat progresul istoric. După
cum se ştie, dezvoltarea socială din toate timpurile se realizează sub două forme: spontană şi conştientă. Dezvoltarea
conştientă, spre deosebire de cea spontană, presupune o activitate programată, organizată în concordanţă cu cerinţele
progresului istoric care să conducă la o concordanţă între scopurile propuse şi rezultatele activităţii desfăşurate.
Politicul este elementul care a dat posibilitatea oamenilor să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să realizeze într-o
măsură cât mai mare o dezvoltare conştientă.
Apariţia domeniului politic a creat necesitatea organizării unui sistem politic menit să asigure funcţionarea de
ansamblu a societăţii. O caracteristică a domeniului politic, în afară de faptul că el reprezintă activitatea conştientă
pentru promovarea unor interese, constă în aceea că, pe măsura dezvoltării sociale, a înaintării societăţii pe noi trepte,
acesta a căpătat o însemnătate tot mai mare. Fiecare orânduire socială a marcat şi o sporire a importanţei domeniului
politic în viaţa socială

1.2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice.

Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic. Domeniul politic, ca domeniu
al vieţii sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic
este studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa statului, ştiinţa partidelor (stasiologia), istorie politică, filosofie politică,
sociologie politică etc. Faţă de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a menţionat, domeniul politic sub
aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelalte ştiinţe politice sunt, într-un fel, ştiinţe particulare, în sensul că
fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al politicului, şi nu ansamblul său.
Această realitate a determinat pe unii politologi să considere greşit politologia ca ştiinţa fundamentală a
politicului. Politologia reprezintă într-adevăr teoria generală a politicului, care se ocupă cu studierea legilor generale
ale acestuia, dar această împrejurare nu este un motiv ca politologia să fie declarată ştiinţă fundamentală. Studiind
politicul, sub aspectul său cel mai general, politologia nu poate fi considerată mai importantă decât altă ştiinţă care
studiază un fenomen politic particular, dar mai în detaliu. Prin urmare, fiecare dintre ştiinţele politice are obiectul
propriu de studiu bine delimitat, motiv pentru care este greu să se vorbească despre o ierarhizare a acestora de genul
fundamentală, secundară, principală, auxiliară etc.
Se poate vorbi despre alt gen de delimitare, referitor la aria de cuprindere a fenomenelor şi gradul de
generalizare. Din acest punct de vedere, putem vorbi de ştiinţă ca o teorie generală a domeniului, cum este politologia
pentru domeniul politic şi de ştiinţe particulare, cum sunt celelalte ştiinţe politice. Este adevărat că unii politologi,
vorbind despre politologie şi alte ştiinţe ale politicului, pun de multe ori semnul egalităţii între ele, însă majoritatea
dintre ei apreciază în mod corect, politologia ca ştiinţă distinctă în sistemul ştiinţelor politice.

1.3. Legile generale şi categoriile politologiei

Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile, procesele şi legile specifice acestui
domeniu sub aspectele sale cele mai generale. Pentru aceste considerente, politologia poate fi definită ca ştiinţa celor
mai generale legi ale domeniului public şi a modalităţilor în care acestea acţionează, în funcţie de condiţiile concret
istorice. Legile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul

5
oamenilor, deci al unor factori subiectivi. Această caracteristică creează mari dificultăţi în descoperirea şi formularea
legilor domeniului politic care sunt mult mai mari decât în cazul descoperirii şi formulării legilor naturii.
Ţinând cont de specificul domeniului şi de dificultăţile pe care le implică, unii cercetători au descris şi analizat
fenomenul politic sub diverse aspecte, fără să formuleze însă şi legi sau dacă le-au formulat, au făcut-o insuficient,
limitându-se prin a exemplifica doar prin câteva legi. Alţii, cei marxişti mai ales, au formulat o serie de legi ale
societăţii socialiste, legi declarate imuabile, obligatorii pentru toţi, dându-le o formulare rigidă, dogmatică, mergându-
se până acolo încât se numerotau şi ierarhizau. Sunt cunoscute în această privinţă consfătuirile partidelor comuniste şi
muncitoreşti de la Moscova din anii 1957 şi 1968, care au decretat că există 10 legi generale ce guvernează procesul
construirii socialismului, pe care le-au declarat obligatorii pentru toţi, într-un fel ca cele 10 porunci.
O asemenea abordare a problemelor este improprie investigaţiei ştiinţifice şi, ca atare, fără să tăgăduim
posibilitatea descoperirii şi formulării unor legi care guvernează domeniul politic, trebuie să manifestăm, în această
privinţă, precauţie, prudenţă, elasticitate, inventivitate şi, mai ales, relativitate.
În literatura de specialitate, încă de la apariţia politologiei ca ştiinţă şi, îndeosebi, în epoca contemporană, se
găsesc referiri la anumite legi proprii domeniului politic.
Dacă plecăm de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este comun, şi se repetă cu necesitate în cadrul
fenomenelor din domeniul respectiv, atunci putem considera că politologia studiază legile domeniului politic, legi pe
care le prezentăm sub forma unor principii generale precum:
 Organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul
căruia societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică, relevat de
literatura de specialitate, că, fără un sistem politic, societatea n-ar putea funcţiona. În fapt, nu există societate,
comunitate umană, fără un sistem politic;
 Organizarea şi conducerea democratică a societăţii. Experienţa istorică a dovedit că, de regulă, numai în
condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile progresul social, bunăstarea şi prosperitatea
cetăţenilor;
 Armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric
nu se poate realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât şi a celor de grup
sau individuale. Aceasta îşi poate găsi expresia numai prin armonizarea unor asemenea interese în
concordanţă cu cerinţele progresului general al societăţii;
 Unitatea organică între libertate şi responsabilitate. Unitatea dintre libertate şi responsabilitate constituie un
principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertăţii în mod
responsabil de către membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;
 Unitatea organică dintre organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea
tuturor cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică sunt probate în primul rând de capacitatea lor de-a
asigura bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsi
rezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizare democratică.
Formulând asemenea principii, trebuie să avem permanent în vedere că acestea nu sunt singurele şi că important
este modul în care factorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în activitatea lor.
Instituţiile politice, factorii politici la nivel naţional şi internaţional simt tot mai mult nevoia unor studii de
amploare şi a unor concluzii pertinente, cu caracter ştiinţific, pentru a le avea în vedere în politica ce o promovează.

6
 Această împrejurare a determinat şi determină multe instituţii şi mulţi factori de decizie politică să facă comenzi
sociale privind cercetarea fenomenului politic, ajungându-se chiar la organizarea unor institute de cercetări
specializate pe domenii (stat, partid, sistem, doctrine etc.) şi chiar pe ţări, aşa cum se prezintă realitatea în SUA,
Japonia, Germania etc. Chiar mai mult, instituţii neguvernamentale, organizaţii aparţinând societăţii civile din diferite
ţări, îndeosebi din Occident, au preocupări constante în studierea fenomenului politic, concretizate în studii de
amploare, cum sunt rapoartele Clubului de la Roma etc.
În Republica Moldova, după declararea independenței la 27 august 1991, se constată o efervescenţă politică, o
atracţie spre acest fenomen, exprimată fie şi prin discutarea şi comentarea lui, în cercuri tot mai largi.
Paralel cu această realitate, se constată o preocupare mai susţinută pentru studierea fenomenului politic, în care
se circumscrie şi introducerea politologiei ca obiect de studiu în învăţământul superior.
Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă
generalizare a domeniului politic, care se ocupă cu studierea legilor şi modalităţilor concrete în care acestea se
manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic.
Categoriile studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare şi se referă la sistem politic, stat, putere
politică, partidism, democraţie, regimuri politice, doctrine politice, acţiune politică etc. Ca şi legile, categoriile
politologiei au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate într-o relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.

1.4.Funcţiile politologiei
Ca teorie generala a politicului, politologia exercită în cadrul societăților o serie de funcții. Prin aceste funcții,
ea își exprimă, manifestă, rolul, utilitatea și eficienta socială.
Amploarea acestor funcții, utilitatea lor nu sunt aceleași în toate societățile și sistemele sociale dar sunt
determinate de o serie de factori, cum ar fi:
 natura regimului social și a forțelor social–politice aflate la putere;
 nivelul dezvoltării vieții materiale și spirituale;
 gradul dezvoltării vieții politice și în special a democratismului;
 sarcinile, obiectivele politice urmărite și realizate.

În esența, politologia exercită următoarele funcții:

 funcția cognitivă, vizează politologia ca o știință ce realizează o funcție de cunoaștere și interpretare a
realității politice. Aceasta cunoaștere este obiectivă, nepartinică și nepartizană, lipsită de poziție și încărcătură
ideologică și este un bun al întregii societăți și vizează politicul în ansamblul său, procesele și legitățile sale
generale;
 funcția creativă, se referă la cunoașterea realizată de politologie se materializează în elaborarea unor teorii,
concepții, doctrine și programe politice, într–un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea și
fundamenta cultura politică.
Politologia nu numai că se întemeiază pe valori dar însăși creează valori, valorile politice
 funcția normativă, înţelegându-se prin aceasta căile, mijloacele, metodele privind organizarea şi conducerea
politică cât mai eficientă a societăţii;

7
  funcția prospectivă, care se referă la previziunea politică pe baza unor investigaţii de amploare, menită să
descifreze tendinţele fenomenului politic, mutaţiile ce survin în cadrul raporturilor sociale pe plan naţional şi
internaţional şi a noilor cerinţe de progres ale societăţii;
 funcția formativ–educativă civica și patriotică, care să vizeze implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în
activitatea politică în cadrul căreia să primeze spiritul patriotic, democratic, respectarea valorilor general
umane;
 funcția praxiologică, politologia nu este numai o știință teoretică, abstracta dar este dublata de o importantă
dimensiune praxiologică. Prin rezultatele și concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluții
pertinente pentru îmbunătățirea și perfecționarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele
alternative de dezvoltare social–politică fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru
transformarea radicala a acestuia;
 funcția previzională, singura sau împreună cu alte științe sociale sau politice de ramură, politologia poate
prefigura modelele și alternativele de dezvoltare sociale și le pune la dispoziția societății.

2. ISTORIA GÂNDIRII POLITICE.

2.1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui.
2.2. Gândirea politică în Orientul antic.
2.3. Grecia antică și gândirea sa politică.
2.4. Gândirea politică în Roma antică.
2.5. Ideile şi gândirea politică medievală.
2.6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii.
2.7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă.
2.8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea.

2.1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui.

Din punct de vedere istoric, primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din antichitate, de care se
leagă însăşi etimologia termenului „politică” (gr. polis – cetate, oraş, stat şi derivatul acestuia – politeia, ori lat. res
publica). Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale relaţionării gândirii prin cultură sau
civilizaţie cu: societatea, dreptul, statul, naţiunea, umanitatea.
Obiectul de studiu al ştiinţei „istoria gândirii politice” îl reprezintă ideile, sistematizate conform unor principii
şi reguli de procedură (ştiinţifică) în cadrul teoriilor, doctrinelor şi concepţiilor, având ca obiect realitatea
sociopolitică.
Într-un sens mat extins, obiectul de studiu al disciplinei constă în examinarea ideilor
(teoriilor/concepţiilor/doctrinelor) despre putere, stat şi drept, analizate prin prisma apariţiei şi evoluţiei istorice a
construcţiilor teoretice.
Redarea celor mai importante momente ale gândirii politice este un proces ce permite înţelegerea modului în
care a apărut şi s-a dezvoltat politologia ca ştiinţă. În acest sens, studierea istoriei gândirii politice este structurată în
funcţie de diferite etape a progresului social şi de dezvoltare a civilizaţiei umane:
1. Perioada antichităţii este caracterizată prin apariţia elementelor constitutive ale gândirii politice;
2. Perioada medievală sau feudală se caracterizează prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic, dar
şi perioada/epoca Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă;

8
 3. Epoca moderna se caracterizaeză prin extinderea sferei de cuprindere a cunoştinţelor politice, iar politologia
se afirmă ca ştiinţă/teorie politică aparte (în această perioadă politica se prezintă sub forma unor centre ale
puterii ierarhizate pe ansamblul vieţii sociale, iar puterea – ca un fenomen gradual, cu intensităţi diferite,
fenomene şi procese sesizate şi analizate de gânditori de-a lungul istoriei civilizaţiei umane);
4. Perioada contemporană – politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi se conturează ca ştiinţă socio-umană
distinctă.

2.2. Gândirea politică în Orientul antic

Analizând din punct de vedere istoric apariția și evoluția politicului, a ideilor, concepțiilor și teoriilor politice,
oamenii au fost preocupați de cunoașterea mediului și a cadrului social în care trăiesc și își duc existenta. Aceasta
preocupare o întâlnim încă din societatea primitiva când, într-o formă extrem de modestă, apare o anumita gândire
socială, care se va manifesta sub forma unor dansuri, ritualuri, simboluri, mituri sau legende. În cadrul acestora, pe
lîngă marea încărcătura religioasă, vor fi exprimate și numeroase aspecte ale vieții sociale, în care oamenii își pun
întrebări legate de natura, viața și societate și încearcă să le dea anumite răspunsuri.
Momentul inițial și hotărâtor al constituirii unei adevărate gândiri social-politice îl va constitui apariția și
evoluția societarii sclavagiste, unde, pe fundalul relațiilor și forțelor de producție specifice acestei societăți, se va naște
și dezvolta și o anumita spiritualitate. În cadrul noii spiritualități, alături de ideile religioase dominante vor exista și se
vor manifesta și cele filosofice, morale, juridice și politice.
Apariția și evoluta gândirii politice nu a fost întâmplătoare, ea a fost în legătura directă cu progresul general al
societății umane, cu constituirea politicului ca domeniu distinct al sistemului social, cu creșterea rolului și locului
acestuia în societate, cu apariția unor forte sociale-politice interesate în promovarea unor anumite interese și aspirații
în organizarea și conducerea societății. Politicul, atât în ansamblul său, cât și prin instituțiile și gândirea ce a generat-o,
a influențat și orientat evoluția societății, i-a imprimat o anumită caracteristică și direcție de dezvoltare, a constituit
întotdeauna un factor de echilibru și progres social.
În consecința, în cadrul fiecărei societăți, gândirea și viața politică a îmbrăcat caracteristici distincte, acestea
reflectând natura sistemului social, nivelul sau de dezvoltare, primordialitatea proceselor si fenomenelor sale, însăși
evoluția politicului.
Primele state sclavagiste au apărut cu aproximativ 6000 de ani în urmă în Orientul antic. În societățile din
Orientul antic (Egipt, Babilon, India și China), vor apărea și primele preocupări teoretice privind studiul societății,
inclusiv al politicului.
Specificitatea sclavagismului în Orientul antic își va pune amprenta asupra spiritualității sale, în special asupra
gândirii și practicii politice, care va îmbrăca următoarele caracteristici:
Într-o măsura mult mai mare decât în celelalte societăți antice, în cele din Orient, gândirea și viața politică se
vor afla sub dominația religiei. În aceste societăți, ca de altfel în întreaga lume sclavagistă, dogma teologică va da
statului, puterii, instituțiilor sale, vieții în general o natură și o esență divină. În urma unei asemenea explicații divine,
statul, puterea în general nu puteau fi înlocuite sau reformate; orice ridicare împotriva ordinii de stat existente, a
puterii monarhului și a clasei dominante, era sinonimă cu ridicarea contra divinității, contravenea legilor și era aspru
pedepsită;

9
  Monopolul religiei este prezent și în conținutul actului de conducere. Puterea exercitată de monarh sub
diferitele sale denumiri, (faraon, rege, împărat) va avea un temei și un conținut religios, și nu unul politic.
 Religia, dogma teologică va determina locul și rolul puterilor în societate. Dintre formele puterii sociale,
puterea religioasă va ocupa un rol dominant în raport cu celelalte forme ale puterii, politice, economice și
chiar militare;
 Cu unele excepții, gânditorii Orientului antic sunt reprezentanți ai clasei dominante. În demersurile lor
religioase, morale, filosofice sau politice, ei vor urmări să justifice și să legitimeze starea de fapt existentă,
natura puterii divine și caracterul său absolut, dominația monarhului și a autocrației sclavagiste, toate acestea
căpătând o explicație și o natură religioasă, divină;
 Cu tot monopolul exercitat de religie, în Orientul antic, ca de altfel în întreaga lume sclavagistă, au apărut
curente și orientări filosofice-politice cu caracter laic, care au tratat problematica umana, sensul vieții sociale.
Multe din aceste curente au avut un caracter contestatar, s-au constituit în critici la adresa dogmei teologice, a
sistemului social, și-au manifestat neîncrederea față de acestea, au emis idei progresiste privind viața socială,
organizarea și conducerea acesteia.

Egiptul Antic – este prima societate sclavagistă unde au apărut și primele scrieri cu caracter etic, politic și
religios, având ca obiect de analiză statul, puterea, relațiile sociale și umane.
Prima lucrare în acest sens este "Povețele lui Ptah –hotep" scrisă de-a lungul secolelor 26-25 i.e.n. Este o
scriere care își propune stabilirea unor norme și reguli de comportare etice și politice, atât ale aristocrației față de
sclavi, cât și a acestora din urmă față de societate. Ideile promovate urmăreau consolidarea statului sclavagist și
descurajarea luptei celor asupriți. În principiu, se urmărea impunerea ideii necesitații respectării de către fiecare
individ și clasă socială a statutului și a condiției sociale pe care o aveau în societate, sclavul fata de sclav, aristocratul
față de aristocrat. Motivarea unei asemenea necesitați și conduite este de ordin divin, ca fiind voința zeilor.
De pe aceeași poziție, a intereselor de clasă ale aristocrației sclavagiste, este scris și papirusul "Instrucțiunile
lui Athoi către fiul sau". Această lucrare constituie un adevărat cod de conduită morală și politică, de inițiere în arta
conducerii și guvernării a viitorilor monarhi. Și în această lucrare întâlnim preocuparea pentru preîntâmpinarea și
reprimarea răscoalelor sclavilor și săracilor liberi. Deși autorul recomandă măsuri aspre contra răsculaților, el
promovează și o atitudine prudentă, lipsită de abuzuri și violențe nejustificate.
Starea de spirit, modul de gândire al vieții aristocrației egiptene din secolul al III-lea. i.e.n. este reflectată în
"Învățăturile lui Ipuver". Autorul, el însuși reprezentant al aristocrației sclavagiste înlăturate de la putere de o
răscoala a sclavilor și oamenilor liberi, este preocupat de perspectiva social-politica a propriei sale clase, el văzând în
decăderea acesteia însăși decăderea omenirii.
Un plan aparte al scrierilor din Egiptul Antic îl reprezintă cele cu caracter contestatar, atât la adresa dogmei
teologice, cât și a sistemului social-politic. O asemenea scriere cu un pronunțat conținut social și laic este papirusul
"Convorbiri dintre un dezamăgit și sufletul sau". Sub forma unui dialog, autorul anonim atacă dogma teologica și
rânduielile social –politice existente. El se îndoiește de valabilitatea perceptelor religioase și, în primul rând, de
existența vieții de apoi. Condamna inegalitatea, jaful, violența, arbitrarul, dar nu este în măsură să găsească soluții
pentru depășirea lor. Totul se petrece și rămâne la nivelul constatării și al criticii, fără întrezărirea perspectivei
viitoare. Este, de fapt, cugetarea omului simplu care nu se împacă cu nedreptatea și credința religioasa partizană, dar
nici nu este în măsură să–și depășească condiția socială de exploatat.
10
 Babilonul Antic – Dintre statele formate între fluviile Tigru si Eufrat la sfârșitul mileniului IV i.e.n., cel mai
prosper pare a fi fost Babilonul, care în timpul împăratului Hammurabi a cunoscut maximul de înflorire economică și
spirituală.
Cea mai reprezentativa lucrare din perspectiva tratării problematicii statului și a puterii este "Codul lui
Hammurabi". Construit pe fondul unui temei religios, codul apare ca un dar al divinității, iar regele Hammurabi ca
reprezentantul acesteia, cel ce face legătura între realitatea umană și divinitate. Codul era chemat să reglementeze și să
statueze relațiile interumane, relațiile dintre autoritate și membrii societății, dintre cei bogați și săraci, să impună și să
inoculeze conduita și comportamentul social dorit de clasele înstărite. Drept urmare, în lucrare vom întâlni referiri la
dreptul de proprietate, la statutul și condiția socială a celor bogați, a oamenilor liberi și a sclavilor, la drepturile
primilor și obligațiile celor din urmă, la relațiile dintre aceștia și autoritate.
Poemul lui Ghilgameș care este cu semnificație socială și filosofică cu un pronunțat conținut laic marchează și
prima încercare de desprindere a gândirii social–politice de concepțiile religioase. Personajul principal Ghilgameș,
prin calitățile și acțiunile sale, simbolizează omul dornic de dreptate, prietenie, de viață. Este omul de toate zilele,
omul natural, care nu are nimic comun cu divinitatea, cu religia.
Ideea neîncrederii în divinitate apare și într-o altă scriere în Babilonul antic. Un anume Bulta Atrua se plânge
că, deși a fost un bun credincios, a avut încredere în zei, aceștia nu l–au protejat, ci dimpotrivă, asupra lui s–au abătut
numeroase nenorociri, fapt ce îl face să nu mai aibă încredere în ei.
Neîncrederea în divinitate, oscilațiile față de aceasta, nu trebuie confundate cu ateismul, ci mai degrabă, acestea
sunt asociate cu puterea, autoritatea, cu aristocrația, cu cei bogați care, în numele divinității și sub protecția acesteia,
înfăptuiau nedreptate și inechitate socială. Cum orice ridicare socială contra rânduielilor existente era sinonimă cu
ridicarea contra divinității, atunci este normal ca aceasta să fie asociată cu neîncrederea, cu refuzul divinității, pe al
cărei temei se fundamenta întregul sistem social. Acest fapt va fi valabil în întreaga lume sclavagistă și feudală, adică
tocmai acolo unde sistemul social a avut o întemeiere și un primat teologic.
India Antica – Societatea sclavagistă apare în India antică la sfârșitul mileniului IV i.e.n., dar primele concepții
filosofico-politice-religioase se vor cristaliza către sfârșitul mileniului II i.e.n.
Mai mult decât în celelalte societăți din Orientul antic, în India dogma teologică își va pune amprenta asupra
gândirii social –politice, a spiritualității în general. Acest proces este legat de însăși modul de structurare în caste a
societății indiene, fapt ce impunea intervenția puternică a religiei pentru legitimarea, justificarea și menținerea sa. În
consecință, primele sisteme de gândire relativ închegate și structurate vor fi cele religioase. Dintre acestea, cel mai
vechi a fost brahmanismul.
Brahmanismul a impus și consacrat împărțirea oamenilor în caste, pe de o parte, în aristocrație alcătuita din
brahmani (preoți) și ksatriva (militari) și pe de altă, vaisia marea majoritate a oamenilor liberi, membri ai obștilor. Cea
de-a patra castă era paria, ea cuprinzând pe sclavi, pe cei care își pierduseră libertatea.
Progresul social – economic înregistrat de societatea indiană a condus la apariția unor noi forțe social-politice,
care, la rândul lor, urmăreau realizarea propriilor interese și aspirații. Vechea aristocrație, brahmanismul, în plan social
și ideologic –religios, constituia principala clasă socială care se opunea afirmării noilor forțe sociale. Pentru a–și
promova interesele acestea aveau nevoie de o noua dogma religioasă –politică. Ea a fost găsită în budism.
Doctrina cu caracter religios, dar și cu importante componente morale, filosofice și politice, budismul a apărut
în secolele VI-V i.e.n. ca o opoziție în plan religios –politic a noilor forțe sociale, opuse brahmanismului.

11
 La începuturile sale, budismul a promovat idei și concepții înaintate, cum ar fi desființarea castelor, egalitatea
oamenilor în plan religios, ideea schimbării și a unei noi deveniri în natură și societate, fapt ce venea în contradicție cu
brahmanismul.
În planul vieții sociale budismul a orientat acțiunile și preocupările umane în direcția realizării liniștii sufletești,
a dezinteresului față de viață politică, renunțarea la lupta pentru schimbări și prefaceri sociale, la pasivism și non –
activism social –politic, la împăcarea cu soarta, cu realitatea existentă.
China Antică – preocupările pentru studiul fenomenului etic și politic apar încă din secolul al VI-lea i.e.n.,
odată cu procesul descompunerii obștii și afirmării statului.
Una din cele mai importante doctrine etico-politice care a influențat gândirea lumii antice chineze și o buna
parte din feudalism a fost confucianismul.
Întreaga concepție a lui Confucius(551 – 479 i.e.n.) se bazează pe jen (omenie), principiu moral care determină
relațiile dintre oameni în familie și societate. În esență, aceste relații trebuie să se fundamenteze pe respectarea
condiției și a statutului social ale fiecărui individ. Astfel, în Lun-iui, în secțiunea XI, se spune: “Stăpânul trebuie să fie
stăpân, supusul – supus, părintele – părinte, fiul – fiu”.
Deși o doctrină cu caracter etic, confucianismul a urmărit importante scopuri politice ca: justificarea rânduielilor
și a inegalității sociale existente, supunerea față de puterea împăratului și a instituțiilor statului, opoziția față de
schimbările și înnoirile sociale.
Confucius a emis și o importanță concepție pentru acea vreme despre guvernarea statului. După el statul trebuie
condus de oameni înțelepți a căror principala sarcină constă în a-i educa pe supuși după exemplul personal. A cârmui
înseamnă, după Confucius, a așeza pe fiecare om în societate la locul sau în conformitate cu situația pe care o deține.
Concepția lui Confucius a fost contradictorie, pe lângă multe elemente pozitive care au servit progresul social,
în cadrul învățăturii sale întâlnindu-se și aspecte mai puțin luminoase. Așa de exemplu, Confucius împărțea oamenii în
“nobili” și “inferiori” și stabilea norme de comportare diferite pentru diversele grupuri sociale. Caracterul
contradictoriu al doctrinei lui Confucius va fi folosit de clasele aflate la putere în direcția subordonării spiritual –
ideologice a maselor populare, a acceptării ierarhiei de castă a orânduirii feudale și a relațiilor sale sociale inechitabile
și rigide, a eternizării acestei societăți. Drept urmare, confucianismul a fost declarat religie oficială, ea orientând și
direcționând atât societatea antică chineză, cât și o buna parte a feudalismului.
Daoismul. Alături de confucianism, dar în opoziție cu acesta, s-a aflat daoismul.
În literatura de specialitate nu există o poziție clară, unanim acceptată, referitoare la creatorul daoismului. Unii
specialiști leagă apariția daoismului de numele și activitatea filosofului Lao-tzu, care se spune ca a trăit în același timp
cu Confucius sau chiar înaintea lui. Meditațiile sale filosofice ți politice ar fi fost scrise și transmise mai târziu de
discipolii săi, scrisă în secolele IV-III i.e.n. și cunoscută ulterior sub numele Dao –de-tzin.
În lucrarea Dao-de-tzin sunt criticate concepțiile religioase și social-politice din epoca respectiva. Toate
nenorocirile din viața poporului provin din faptul că stăpânirea încalcă legea Dao.
Daoiștii în practica socială promovau ideea revenirii la trecut pe care îl idealizau, a nonacțiunii și a pasivității
sociale.
Mulțumirea, satisfacția umană nu se puteau realiza prin acțiune socială, ci prin contemplare, prin liniște. Acest
fapt a convenit autoritarilor și aristocrației feudale, care vor transforma daoismul într-o religie și care va accentua și
dezvolta latura pasivistă, nonactivistă a acestei doctrine

12
 Un alt curent de gândire cu importante conotatei politice, dar și cu un pronunțat caracter critic și contestatar a
fost cel promovat de Mo-tzu (479-381 i.e.n.). Critic al rânduielilor social-politice existente, adept al schimbării și
înnoirii sociale, concepția politică a lui Mo-tzu cuprinde și idei referitoare la dreptul natural, contractul social și
suveranitatea poporului. Pentru Mo-tzu, inegalitatea socială, sclavia, exploatarea erau fenomene opuse stării naturale.
Importante idei a emis Mo-tzu și despre puterea de stat. După el, puterea de stat este un drept al poporului și
nicidecum al monarhului și de aceea, numai poporul are dreptul să o exercite și să o controleze.
În ceea ce privește guvernarea, Mo-tzu pune la bază trei factori importanți: experiența generațiilor precedente,
opinia poporului și aplicarea în practică a cunoștințelor.
Mo-tzu a fost un adversar convins al războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor sociale și un apărător
al păcii, care era considerată starea normală a oamenilor.
Deși a fost un contestatar și un critic al existenței aristocrației, Mo-tzu a acceptat, în baza principiului diviziunii
sociale a muncii, existența unei clase dominante. Cu toate acestea, putem aprecia ca Mo-tzu a promovat cel mai
radical curent social-politic din China antica.
Spre deosebire de toate societățile Orientului antic, în China a existat și un puternic curent al legiștilor, ce a avut
ca reprezentant pe Han-fei. Acesta s-a ridicat împotriva formelor tradiționale de organizare și conducere socială,
promovând o doctrină ce pune, la baza organizării și funcționarii statului legea.
Potrivit concepției lui Han-fei, ca și natura, care își are propriile sale legi, și societatea trebuie să-și aibă legile
sale numite fa. Aceste legi nu sunt veșnice, imobile, ci “se schimbă în concordanță cu timpul”.
Promotor al unei noi politici administrative, Han-fei se pronunța pentru o putere centralizată și o administrație
bazată pe legi edictate, iar respectarea acestora trebuie să fie obligatorie pentru toți membrii societății, indiferent de
statutul lor social.

2.3. Grecia antică și gândirea sa politică

Alături de Roma, Grecia antică a constituit societatea sclavagistă cu cea mai mare dezvoltare a vieții materiale
și spirituale, fapt cu consecințe pozitive pentru gândirea și practica sa politică.
Teoriile și concepțiile politice apărute în Grecia antică au constituit adevărate izvoare de inspirație și meditație
pentru gânditorii epocii moderne, importante premise în evoluția gândirii social europene. Acest fapt îi determină pe
majoritatea politologilor, care analizează istoria ideilor politice, să considere antichitatea elenă drept loc și moment al
nașterii și debutului științei politice.
Spre deosebire de gândirea politica din Orient și Roma antică, cea din Grecia antică se caracterizează prin
câteva trăsături distincte, care o particularizează, îi releva gradul de dezvoltare, forță de influenta și originalitatea.
 Dacă în antichitate cele mai multe popoare și-au orientat cu precădere preocupările spre problemele religioase,
grecii, pe lîngă acestea, în demersurile lor filosofice, morale sau politice, au avut în vedere cunoașterea
cadrului, a mediului social în care trăiesc și își duc existența, a relațiilor dintre om și natura sau dintre acesta și
structurile vieții comunitare;
 Reflecțiile filosofico-politice ale grecilor nu aveau nimic comun cu divinitate dar țineau de rațiune, de logică,
de gândirea umană. În gândirea politică greacă, divinitatea, zeii, jucau un rol minor, secundar, rațiunea, etica,
morala, aveau un loc și un rol mult mai mare în realizarea politicii comunității, a binelui comun;

13
  Grecia antică este societatea în care asistăm la elaborarea unor adevărate teorii și concepții politice atât despre
societate în ansamblul ei, cât și despre principalele sale domenii: politic, economic, moral, filosofic sau
juridic. În această direcție s-au distins Platon, dar mai ales Aristotel. Cel din urma va inaugura un nou mod de
studiu al societății, bazat pe principii și metode științifice, cum ar fi deducția logică, analiza concreta și
comparată, observația etc.
 Pluralitatea formelor de organizare social-politică și de exercitare a puterii în polisurile grecești va da naștere
și unei pluralități de idei, teorii și concepții politice, fapt ce va genera opinii, dispute politice, centrate
îndeosebi pe eficiența formelor și mecanismelor puterii, pe scopul și finalitatea lor și mai ales spre realizarea
binelui comun.
 Deși nu a excelat în privința practicii politice, gândirea politică din Grecia antică stă la baza creării
demonstrației văzuta ca formă și mijloc de exercitare a puterii politice. Una dintre acestea alegerea
magistraților, a conducătorilor care se făcea prin tragere la sorți, întrucât vechii greci considerau că toți
cetățenii sunt apți și capabili să conducă, zeitatea trebuia doar să decidă pe cel care urma să îndeplinească
aceste funcții. Democrația ateniană a creat unele principii care și astăzi și-au păstrat valabilitatea, cum ar fi
participarea directă, egalitatea între cetățeni,posibilitatea de revocare a celor aleși etc.

Odată cu constituirea orașelor-state grecești, începe să se cristalizeze și viitoarea gândire social-politică. Cele
mai vechi izvoare care dezvăluie începuturile acestei gândiri, sunt celebrele poeme Iliada și Odiseea, atribuite lui
Homer(sec IX î.e.n.). În aceste poeme este prezentată situația polisurilor grecești din perioada de descompunere a
societății gentilice și trecerii la cea sclavagistă. Din această descriere reiese că autorul cunoaște cele trei forme de
organizare și guvernare a vieții politice monarhia, aristocrația și democrația, deci ele existau și funcționau încă din
acea vreme, daca Homer își poate manifesta preferința spre una dintre acestea, monarhia căreia îi atribuie o origine
divină.
Următoarea informație ne provine de la poetul Hesiod (sfârșitul secolului al VIII-lea- începutul secolului al VII-
lea), în poemul sau Munci și zile. În acest poem este descrisă o societate gentilică aflată în plină descompunere, în
care deja își făcuseră apariția elementele sclavagismului: proprietatea privată, clasele sociale,statul și dreptul. Poetul
este puternic legat de vechile structuri social-politice și organizatorice, din moment ce detestă noua dezvoltare și face
apel la timpurile îndepărtate.
Dezvoltarea vieții orășenești și a celei economice în polisurile grecești a determinat consolidarea, de-a lungul
secolului al VI-lea, societății sclavagiste și odată cu aceasta, a structurilor sale social-politice. Odată cu noua
dezvoltare socială apar și noile forțe social-politice reprezentate de grupurile meșteșugarilor, comercianților, a
oamenilor liberi, care, în scurt timp, vor intra în conflict cu vechea aristocrație gentilică și cu structurile organizatorice
și politice existente. Creșterea conflictelor sociale va impune necesitatea realizării unor reforme care să pună de acord
vechile structuri social-politice cu noua dezvoltare socială și forțele politice ce o susțineau. Atena reprezenta, la
vremea aceea, societatea cea mai dezvoltată din vechea Elada, fapt ce a impus reformarea și restructurarea vieții sale
sociale.
O asemenea acțiune a întreprins-o Solon (640-558 i.e.n.). Esența reformelor sale a constituit-o impunerea legii
ca suprem arbitru peste vechile tradiții care susțineau vechea aristocrație gentilica. Deși puterea rămânea în mâinile
aristocrației, prin reformele instituționale întreprinse de Solon, demosul(cetățenii) câștigă dreptul să aleagă anumiți

14
magistrați care rezolvau probleme curente ale vieții sociale. S-au creat și legiferat astfel primele forme incipiente, ale
democrației.
În cercetarea, explicarea și interpretarea fenomenelor vieții sociale privitoare la societate, stat, putere, politică și
morală din vechea Elada, un rol important l-au avut, pe de-o parte anumite școli și orientări filozofico-politice, cum a
fost cazul sofiștilor, iar pe de altă activitatea și opera unor mari gânditori ca Pitagora, Socrate, Democrit, Platon și
Aristotel.
În această perioadă, lupta și disputa politică s-au centrat pe două planuri distincte: primul, cel dintre stăpânii de
sclavi și sclavi, plan pe care îl regăsim în toate societățile sclavagiste; al doilea, care este specific antichității grecești,
a vizat lupta pentru întâietate între cele două forme de guvernare, cea aristocratică și democratică, susținute și
promovate de cele două mari grupuri sociale, aristocrația și demosul.
Un aport deosebit în cadrul gândirii și filosofiei politice l-au adus sofiștii. Cel mai de seamă reprezentant al
sofiștilor a fost Protagoras din Abdera (481-411 i.e.n.). El a fost un important ideolog al democrației sclavagiste și a
considerat ca republica sclavagistă este cea mai buna formă de stat. Protagoras și–a manifestat îndoieli chiar față de
problema existenței zeilor. “Despre zei nu știm nici dacă sunt, nici dacă nu sunt și nici cum arată“.
Sofiștii sunt, în același timp, și primii gânditori politici care au susținut necesitatea abordării problemelor
politice prin prisma categoriei de interes. De pe această poziție, ei au criticat rânduielile sociale existente, au dezbătut
aspecte legate de regimurile politice și constituțiile acestora, au supus analizei relațiile dintre clase, ajungând chiar să
înfiereze instituția sclaviei.
O concepție interesanta pentru acea vreme pe care au emis-o sofiștii,a fost privind dreptul. Pentru ei, acesta nu
este o instituție divina, ci este rezultatul convenției dintre oameni, dar aceste convenții sunt schimbătoare, ele nu sunt
valabile în toate timpurile și sub toate guvernămintele.
Socrate (469-399 i.e.n.) a fost fondatorul unui cerc filosofic frecventat de tinerii aristocrați și de partizanii
politici ai lor, ca Platon, Alcibiade, Xenofan etc.
El este promotorul unei filosofii fundamentate pe etica idealistă religioasă. După părerea sa, adevărata morală
trebuie să izvorască din cunoașterea existenței unui principiu spiritual în om (sufletul) și în natură (divinitatea).
Puternic impresionat de religie, etica sa idealistă se transforma într–o teologie. Aplicată la viața socială, moralitatea
promovată de Socrate nu aparține decât unui mic număr de oameni aleși. El respinge democrația, considerând–o
putere a gloatei, fiind împotriva participării demosului la treburile și hotărârile comunității, pe motiv că aceasta este
lipsit de experiență și obiectivitate. După Socrate, puterea în stat trebuie să aparțină aristocrației, întrucât ea este
exponenta adevăratei moralități.
Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai idealismului antic și ai filosofiei politice a fost Platon (427-347
i.e.n.). Față de alți gânditori, Platon și-a expus concepțiile politice în lucrări distincte ca: Omul de stat, Republica și
Legile.
Discipol al lui Socrate, Platon a încercat să–i continue opera filosofică în special în problema moralității. În
schimb, sub aspect politic a încercat să–și păstreze o anumită neutralitate și nu a pledat pentru nici o forma de
guvernământ aristocratică sau democratică, pe care le considera denaturate și corupte.
Pe baza idealismului obiectiv, Platon a constituit și o proprie concepție despre etică. După el, manifestările
superioare ale vieții morale (înțelepciunea și curajul) aparțin numai unui număr restrâns de aleși, aristocrații, demosul
nu este capabil decît de o moralitate negativă, caracterizată prin supunere, cumpătare. În ce–i privește pe sclavi,

15
Platon nu–i considera oameni și le contesta orice capacitate de viața morală. Virtutea, dreptatea, o îmbinare
armonioasă între înțelepciune, curaj și cumpătare nu este posibilă decât în statul ideal, în care se realizează dominația
aristocrației.
În “statul ideal” propus de Platon, societatea este structurată în trei clase: prima, filosofii, cu rol de a conduce,
ei întruchipând înțelepciunea, virtutea; a doua, războinicii, cu rolul de a apăra societatea și pentru care Platon
propune educarea lor de către stat pentru a mări unitatea lor și a diminua invidia, filosoful susținând că aceștia să nu
posede nimic personal dar totul să fie în comun; treia clasă sunt agricultorii și meseriașii care trebuie să producă tot
ce este necesar pentru întreținerea statului.
În afară de “statul ideal”, Platon a mai menționat incă patru forme de stat, pe care le consideră inferioare:
timocrația, oligarhia, democrația și tirania. Timocrația, deși nu poate să satisfacă “statul ideal”, se apropie de acesta.
O asemenea forma de guvernare era caracteristică Spartei. Oligarhia este definită de Platon drept puterea unui număr
restrâns de oameni bogați, proprietari de sclavi, negustori, cămătari. Democrația sclavagistă era forma de guvernare
caracteristică Atenei din timpul lui Platon, dar care nici ea nu satisface cerințele “statului ideal”. Tirania este cea mai
inferioară forma de stat, intricat ea se bazează pe constrângere și violență.
Platon este și primul gânditor care este preocupat de crearea unei științe aparte despre studiul societății. Pornind
de la deosebirea dintre știința, în general, și “științele speciale care au ca obiect cutare sau cutare cunoștințe”, autorul
susține ca în “statul ideal” trebuie sa existe “o știință aflătoare în anumiți cetățeni care să ne poată da sfat relativ la
statul întreg și la cârmuiala lui”.
Deși nu se pronunță direct pentru politică ca o știință aparte în studiul societății, Platon lasă însă să se înțeleagă
posibilitatea că politica să îndeplinească acest rol.
Aristotel (384-322 i.e.n.) și–a expus concepțiile social–politice în lucrările sale: Etica Nicomahica, Politica,
Constituțiile. Este gânditorul care realizează un studiu de ansamblu și de anvergură al societății, supunând analizei
domenii distincte ale acesteia, cum ar fi cel politic, moral, economic, juridic sau filosofic.
În elaborarea teoriilor și concepțiilor sale, Aristotel pornește de la studiul științific și riguros al lumii, al
societății, folosind în acest sens ca metode de cercetare analiză concretă și comparată, deducția logică, observația
premeditată.
Întregul crez filosofico–politic al lui Aristotel a fost pus în slujba realizării ideii Binelui uman. În Etica
Nicomahica, Aristotel afirma “deși acest bine este același și pentru fiecare individ în parte, și pentru cetate în
ansamblul ei, este evident mai important și mai desăvârșit să iei asupra ta răspunderea și salvarea binelui cetății, fără
îndoială, este de dorit sa faci binele unui singur om, dar mai frumos și mai înălțător e să–l înfăptuiești pentru un popor
întreg sau pentru o cetate”.
Tot în ideea realizării Binelui comun, Aristotel încearcă să explice noțiunea de cetate sau stat. Statul-se
constituie ca o asociație naturală, deci prin voința liber consimțită a indivizilor, cu scop moral. El este prin excelență o
asociație politică care are ca scop realizarea binelui, “iar binele cel mai desăvârșit îl realizează asociația cea mai
desăvârșită – statul”
O atenție deosebită a acordat în studiile sale Aristotel a acordat problemei formei de guvernământ. El consideră
că natura formei de guvernământ este dată de cine și în folosul cui guvernează, conducerea putând fi făcută în
conformitate cu Binele comun sau în virtutea interesului personal. Pornind de la acest criteriu moral și de la numărul
și calitatea celor care exercită puterea, Aristotel distinge șase forme de guvernământ, trei pure sau normale (monarhia,

16
aristocrația și politica) care pun în centrul guvernării scopul moral și trei impure sau anormale (tirania, oligarhia,
democrația) care sunt derivate de la scopul moral al guvernării. “Când monarhia sau guvernământul unuia singur are
drept obiect interesul general, se numește, vulgar, regalitate. Cu aceeași condiție, guvernământul minorității, dacă nu
este redusă la o singură persoană, este aristocrație. În sfârșit, când majoritatea guvernează în sensul interesului
general, guvernul primește ca nume special numele generic al tuturor guvernămintelor și se numește republica”.
Din cadrul formelor derivate sau impure, Aristotel acordă o deosebită atenție democrației, pe care însă o
identifică cu demagogia: “Ceea ce distinge în mod esențial democrația de oligarhie este sărăcia și bogăția; și oriunde
puterea este în mâna bogaților, majoritatea sau minoritatea, este o oligarhie; oriunde este în mâna săracilor, este
demagogie”.
Reprezentant al aristocrației sclavagiste, Aristotel a fost preocupat de asigurarea stabilității statului, condiția
fiind atenuarea inegalității sărăciei și nedreptății. “Când într–un stat sunt mulți oameni lipsiți de drepturi politice, când
în altul sunt mulți săraci, atunci un astfel de stat este inevitabil încărcat cu elemente dușmănoase și se vor produce
inevitabil zguduiri”.
Stabilitatea unui stat, a unei societăți, este data de forma de guvernământ. Pentru a evita disputele interne pentru
putere între cei săraci și bogați, Aristotel promovează ideea unei forme de guvernământ mixtă, care sa îmbine
trăsăturile republicii cu cele ale aristocrației. În aceasta situație, puterea ar fi aptă să asigure echilibru și stabilitate
statului. “În fiecare stat–spune Aristotel–întâlnim trei clase de cetățeni: cei foarte înstăriți, cei cu totul neavuți și cei
situați la mijloc. Întrucât, după părerea unanimă, cumpătarea și calea de mijloc constituie lucrul cel mai bun, reiese
evident ca și îndestularea mijlocie constituie cel mai bun dintre toate bunurile”.
Dominat de ideea ca statul sclavagist trebuie întărit, Aristotel a încercat să reglementeze raportul dintre
stăpânii de sclavi și sclavi, să definească sclavia. Pornind de la aceasta premisă, el a considerat ca este drept și
folositor pentru societate ca un om sa fie sclav și altul stăpân, cele două categorii sociale trebuie sa fie unite, întrucât
sunt călăuzite de interese comune.
Cu toate limitele gândirii sale: reducerea noțiunii de popor la cetățean, iar acesta la proprietar, de sclav la
unealtă vorbitoare, de neacceptare și neîncredere în democrație și în capacitatea de conducere a demosului, limite
determinate de însuși stadiul dezvoltării istorice și al științei teoretice, de statutul sau social de aristocrat, Aristotel
rămâne cel mai mare și complet gânditor al antichității, un precursor al științei politice moderne.
Începând cu secolul al II-lea î.e.n., gândirea politică grecească va pierde tot mai mult din forță și rolul ei social
și mai ales din originalitate, aflând–se din ce în ce mai mult sub influența organizării statului roman, a vieții și practicii
politice din aceasta societate.

2.4. Gândirea politică în Roma antică.

Fenomenul politic roman s–a format și afirmat în procesul trecerii societății romane de la epoca gentilică la
organizarea statală, odată cu constituirea republicii, secolul al VI-lea î.e.n. Pe măsura dezvoltării vieții materiale și
spirituale, ideile și instituțiile politice au dobândit o puternică identitate, delimitând tot mai mult și mai clar de
celelalte idei și instituții sociale, în special de cele morale și religioase. Acest proces a prins contur și a devenit o
componentă a vieții sociale odată cu secolul al II î.e.n..

17
 Deși păstrează în cea mai mare măsură trăsăturile generale ale spiritualității antice, în existența și evoluția sa,
gândirea și mai cu seama politică romană au fost influențate de acțiunea unor factori proprii numai lumii romane cum
ar fi:
 Gradul înalt al dezvoltării culturii și civilizației materiale și spirituale romane. Acest fapt s–a reflectat în mod
pozitiv și asupra evoluției politicului, atât a aspectului sau teoretic, dar mai ales a practicii politice;
 Interferența și asimilarea de către societatea romană a culturilor și civilizațiilor popoarelor cucerite, acestea
constituind adevărate surse și izvoare de dezvoltare a lumii romane, inclusiv a teoriei și practicii sale politice;
 Existența în timp istoric și imensul spațiu teritorial-geografic în care s–a mișcat și evoluat societatea romană,
i–a permis acesteia și componentelor vieții sale sociale, atât dezvoltarea și maturizarea sa, cât și confruntarea
ei cu o mare diversitate de problematici practico–politice care au obligat și stimulat dezvoltarea gândirii și mai
cu seamă practica politică romană.

În anumite perioade istorice, cum a fost cazul elenismului, organizarea politica romană a influențat viața
politică a numeroase societăți, inclusiv a Greciei Antice, ea constituind pentru eficienta ei un model de urmat.
Numeroși gânditori, cum a fost cazul lui Polibiu, grec romanizat, au văzut în organizarea politică romană cheia
succeselor și victoriilor sale. Pornind de la modelul roman, de la caracterul ciclic al formelor de guvernare, Polibiu va
formula teza guvernării mixte. După el, fiecare forma de guvernare cunoaște un ciclu de evoluție, se dezvoltă, ajunge
la apogeu și apoi decade, ca în cele din urmă ciclul să fie reluat. Astfel, monarhia se transformă în tiranie, iar aceasta
în aristocrație, care reprezintă maxima înflorire a statului. La rîndul ei, aristocrația duce la oligarhie, care se
transformă în democrație, aceasta fiind ultima treaptă a ciclului, ducând statul la decădere. De la democrație ciclul este
reluat din nou.
Aplicând această teză la organizarea politică romană, Polibiu constată că nici una din formele de guvernare
pure nu se regăsesc în conducerea romană, că aceasta de fapt este o îmbinare armonioasă a celor trei instituții, încât cu
greu s–ar putea spune că respectiva guvernare este de esență monarhică, aristocratică sau democratică. Polibiu
consideră că fiecare formă de guvernare luată separat conține atât elemente pozitive, dar și negative, acestea din urmă
în timp conduc la decăderea statului. De aceea, nici una din formele de guvernare nu este singura în măsura să asigure
forța, stabilitatea, eficiența actului de guvernare, fapt ce–l determină pe Polibiu să susțină guvernarea mixtă.
Teza guvernării mixte l–a influențat și pe Cicero, care în condițiile acutizării crizei sistemului politic roman de
la începutul secolului I î.e.n., a luptei dintre democrație și aristocrație, vedea în aceasta singurul mijloc eficient de
impunere a actului de guvernare.
Cel mai de seama ideolog al democrației sclavagiste romane a fost Titus Lucretius Carrus (99-55 î.e.n.). El și–
a expus concepțiile filosofice de esență materialistă și doctrină social–politică în poemul De rerum natura (Despre
natura lucrurilor).
Lucretius Carrus a fost totodată un ateu iluminist încercând să demonstreze că zeii nu au nici o legătură cu ceea
ce există, că oamenii pentru a fi liberi trebuie să se debaraseze de credința în zei, ori pentru acea vreme și într–o
societate unde religia constituia o componență importantă a subordonării spiritual–ideologice, acest fapt reprezentă o
formă a luptei politice, de protest și de negare a sistemului social–politic .
Cel mai de seamă reprezentant al aristocrației sclavagiste romane din secolul I î.e.n. a fost Marcus Tullius
Cicero (106 - 43 î.e.n.). Deși nu a formulat teze, concepții originale legate de drept, filosofie sau politică, totuși prin
opera și activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea acestor domenii. În filosofie, Cicero este primul gânditor care a
18
tradus în limba latină termeni de specialitate și care ulterior vor fi preluați de întreaga gândire filosofică din Europa
Occidentală.
Concepțiile din domeniul juridic–politic de la Cicero oglindesc încercările aristocrației romane de a găsi pentru
acea perioada, secolul I î.e.n., mijloacele de guvernare cele mai eficiente pentru asigurarea ascensiunii politice a
Romei și estomparea sau diminuarea crizei de sistem, care deja la acea vreme începuse să se manifeste. În consecință,
în lucrările sale “Despre stat” și “Despre legi”, aflat sub influența tezei guvernării mixte a lui Polibiu, Cicero a
încercat s–o impună Romei sub formă principatului, adică a concentrării puterii în mâinile împăratului și a cercului
ce–l înconjoară, cu menținerea cel puțin formală a republicii și a instituțiilor sale democratice. Idealul politic al lui
Cicero a fost statul sclavagist, o îmbinare între monarhie, aristocrație și democrație.
Față de popor, Cicero a manifestat o atitudine de neîncredere, considerând ca acesta este lipsit de rațiune și
înțelegere și ca urmare nu poate participa la conducerea societății. Din rațiuni strategice, politice și în interesul
proprietarilor de sclavi, Cicero s–a pronunțat pentru menținerea unor drepturi și libertăți politice pentru aceasta “căci
tot nu vor ști cum să le folosească”.
În schimb, față de aristocrație, de grupările acesteia a fost adeptul înțelegerii (concordia ordinum), în special
între gruparea senatorilor și a cavalerilor pe care le consideră baza întregii organizări politice romane.
Un alt curent în gândirea politică a lumii romane a fost prezentă și școala stoică, creată și dezvoltată sub
influența celei grecești. În esență, stoicismul roman a făcut apologia statului sclavagist, a susținut caracterul veșnic și
constant al acestuia, a urmărit să apere și să legitimeze interesele aristocrației sclavagiste, să atenueze tensiunile și
disputele sociale, să le confere o altă turnură și o altă cale. În acest sens, ei au promovat ideea armoniei sociale dintre
oameni, indiferent de clasa lor socială.

2.5. Ideile şi gândirea politică medievală

Deși intolerantă față de religia greco-romanilor, Biserica Catolică asimilează elemente ale ideologiei antice,
cum ar fi filozofia platonică și aristoteliană (prin intermediul bizantinilor și arabilor) și jurisprudența romană. Astfel
apar patristica și scolastica, concepții religioase despre lume, care nu posedă un caracter unitar și care se constituie ca
două mari perioade în gândirea politică și religioasă medievală.
Patristica este prima perioadă a gândirii creștine (secolele I - al VIII-lea) care a avut ca reprezentanți: apostolii,
Tertulian, Clement al Alexandriei, Origene, Lactanțius, Augustin de Hipona ș.a. și care au pus bazele literaturii
teologo-filozofice.
Istoricii gândirii politice din perioada timpurie a evului mediu păstrează adeseori vocabularul latin al
scriitorilor creştini, ţinând astfel să sublinieze că traducerea ar putea duce la o înţelegere greşită. Cuvântul sacerdoțium
înseamnă deopotrivă instituţia bisericii şi responsabilitatea ei morală superioară sau pe termen lung, imperium sau
regnum (după cum este vizat un imperiu sau un regat) înseamnă atât instituţia autorităţii civile, cât şi funcţiile ei
particulare, de menţinere a ordinii şi de protejare a societăţii în general faţă de forţele din afară, ce ar urmări, eventual,
să o distrugă.
În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori modelatori ai societăţii şi ai idealurilor ei:
 Biserica instituţională, organizată ierarhic, şi şeful ei, episcopul Romei, papa;
 Influenţa în declin a Romei imperiale cu dreptul şi instituţiile ei;

19
  Barbarii germanici care creaseră separat o divinitate regală şi care aveau o concepţie proprie despre
conducerea militară şi personală, loialitatea fiind ataşată acestei persoane, nu funcţiei deţinute de ea.
Roma reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de o idee iar Europa barbară reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă
de neam şi faţă de regalitatea personală. Papalitatea era susţinută de argumentele unor teologi ca Aureliu Augustin((
354-430) (Sf. Agustin de Hipona) care promova loialitatea şi obligaţia faţă de Dumnezeu, nu faţă de oameni sau de
instituţii pământeşti.
Aureliu Augustin a pledat pentru ideea ca o comunitate adevărată şi dreaptă era aceea care venera şi adora după
cuviinţă pe Dumnezeu. Curând, această teză va fi golită de sensul ei spiritual şi răstălmăcită în sensul unei scheme de
împărţire a jurisdicţiilor şi dominium–ului (stăpânirii) între două instituţii: biserica şi statul, care realizau unitatea
creştinătăţii potrivit sferelor de influenţă, considerate a fi în armonie asupra aspectelor spirituale şi respectiv temporale
ale vieţii creştine.
În anul 494 Papa Gelasius I i-a scris împăratului bizantin că existau două puteri princiare prin care este
cârmuită lumea–autoritatea sacră a clerului şi puterea regală. Responsabilitatea preoţilor era mai importantă, pentru că
la Judecata de Apoi ei aveau să dea socoteală pentru cârmuitorii de oameni. Gelasius I susţinea că însăşi demnitatea
imperială era acordată prin mila Domnului şi că preoţii ascultă de legile împărăteşti privitoare la ordinea publică, dar
împăratul se supune clericilor investiţi cu administrarea Sfintelor Taine.
Această teorie a lui Gelasius I, care în esenţă preconiza conducerea lumii de către două spade, cea spirituală
având o autoritate fundamental superioară celei temporale, va marca începutul unei îndelungate tradiţii de conflict
între biserică şi stat, între sacerdoțium şi regnum, adică între sfere de autoritate din cadrul aceleiaşi societăţi.
În opoziţie cu această concepţie, stătea ideea germanică a regalităţii divine care se baza pe trei teze esenţiale:
 Autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii;
 Suveranitatea lor este nelimitată şi invizibilă (deşi moralmente ei sunt datori să se conformeze legii divine);
 Orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.

În secolele VII–VIII-lea regalitatea era controlată de biserică prin ceremoniile de încoronare oficiate de cler.
Autoritatea regală a fost creştinizată, iar regii germanici erau priviţi în termenii Vechiului Testament. Biserica a
devenit principalul depozitar al gândirii şi opiniei culte, la toate nivelurile societăţii. În mod inevitabil, oamenii
bisericii au pătruns în administraţia regatelor şi a altor formaţiuni feudale. De multe ori, ei au fost singurii
administratori competenţi, disponibili pentru îndeplinirea dregătoriilor seculare. În consecinţă,intrarea în biserică era o
cale importantă de promovare socială.
Scolastica este a doua perioadă din evoluția doctrinei creștine, când sunt introduse elemente din filozofia
greacă, perioadă în care are loc confruntarea dintre cultura europeană religioasă și gândirea laică medievală.
În lucrările sale, "Summa Theologiae" și De regno (sau De regimine principum), Toma d'Aquino, militează
pentru dependența puterii laice față de cea a clerului și fundamentează doctrina care va sta la baza Bisericii Romano–
Catolice. Susține că statul a apărut datorită caracterului social al omului (cum susținea și Aristotel), dar acesta nu
poate exista fără participarea divinității. De aceea ar trebui ca statul să fie subordonat Bisericii și trebuie să contribuie
nu numai la asigurarea cerințelor materiale, ci și spirituale ale membrilor săi, astfel încât fiecare cetățean să fie un bun
creștin. Mai mult, papa, ca reprezentant suprem al divinității, are dreptul să sancționeze monarhii, teză care avea să
aibă o importanță deosebită în evoluția relațiilor politice medievale. În ceea ce privește individul, acesta trebuie să se
supună legilor instituite de stat, legi care sunt de trei tipuri:
20
  legi eterne: care guvernează lumea și au ca fundament rațiunea divină;
 legi naturale: cópii imperfecte ale legilor eterne;
 legi umane: invenții ale omului, cu cel mai mic grad de rațiune divină, de aceea se schimbă cel mai des.

Unele din conceptele lui Toma d'Aquino (în speciale cele inspirate de Aristotel) reprezintă o anticipare a
Renașterii. Susținea că autoritatea, deși vine de la Dumnezeu, trebuie să treacă prin popor: omnis potestas a Deo, per
populum, deci doctrina tomistă se apropie de o viziune democratică.
Un alt reprezentant al scolasticii este Dante Alighieri. În lucrările sale, Despre monarhie, Banchetul, Divina
Comedia, supune discuției raportul dintre stat și Biserică. Omul este o ființă socială, cetățean al lumii, responsabil
pentru faptele sale, iar statul apare ca urmare a predeterminării naturii în raport cu forțele supranaturale. Relațiile
politice reprezintă pentru autor un domeniu al activității oamenilor. Susținând că scopul statului este omul și că
puterea statală trebuie să fie deasupra celei bisericești.
Un continuator al gândirii politice a lui Dante este Marsilio de Padova. În lucrarea sa Defensor pacis
("Apărătorul păcii"), susține ideea naturii sociale a omului (ca și Aristotel) și definește statul ca o instituție socială
suficientă, pentru care dreptul reprezintă un produs al vieții statale, în opoziție cu dogma creștină, unde statul avea ca
temei dreptul divin. De asemenea, afirmă teza separării statului de Biserică. Mai mult, Biserica ar trebui să–și
desfășoare activitatea sub controlul instituțiilor statului ca unic reprezentant al poporului suveran.
Ca și Aristotel, Marsilio de Padova menționează cele trei forme corecte de organizare a statului (monarhia,
aristocrația și politia) și forme incorecte de organizare a statului (tirania, oligarhia și democrația). Anticipează ideea
separării puterilor în stat, descriind raportul care trebuie să existe între puterea executivă și cea legislativă.
În evul mediu a avut loc transformări social–politice și spirituale majore. Daca în Occident gândirea politică a
fost influențată de religia creștină atunci Orientul a fost sub influența religie musulmane apărut în anul 622 care a unit
lumea arabă ce va răspândi Islamul rapid în Siria, Irak, Persia, Maghreb, Spania în mai puțin de un secol. Mai mult,
după Cruciade, expansiunea islamului se va relua și în Extremul Orient, Africa Centrală, spațiul balcanic. Credincioșii
se integrează într-o comunitate în care cetatea musulmană se prezintă ca o teocrație. Cartea de bază, Coranul, este și
cod juridic. Puterea executivă, în același timp civilă și canonică, aparține doar divinității, față de care toți cetățenii
sunt egali, deci doar teoretic există un fel de democrație.
Unul dintre primii mari filozofi arabi, Al–Farabi (870-950), a scris și câteva tratate de politică: Despre
concepțiile locuitorilor orașului virtuos, Aforismele omului de stat, Politica civilă. Orașul este imaginat ca un întreg,
ale cărui părți interacționează ca într-un organism. Fiecărui membru al societății îi este destinată sarcina cea mai
potrivită cu abilitățile sale. Șeful statului trebuie să fie curajos, inteligent și cu sete de cunoaștere, calități
asemănătoare filozofului-rege din "Republica" lui Platon. La acestea, Al–Farabi adăuga și capacitatea de a comunica
cu lumea celestă, deci de a fi asemeni unui profet, teorie care a avut un impact evident și în lumea europeană de mai
târziu.
Avicenna( Ibn Sina 980–103), savant multidisciplinar, pe lângă conceptele sale filozofice, în care prima
realitate se raporta la divinitate, în politică a considerat ca esență metodele de realizare a puterii și guvernării, în
organizarea treburilor de stat. Ca și Platon, preconiza existența a trei categorii sociale (conducători, străjeri și
lucrători), numai că situația lucrătorilor era mai bună decât la filozoful grec.
Ibn Khaldun (1332-1406), în lucrarea Prolegomena, încearcă să stabilească originile și cauzele evenimentelor
politice. Susține că fenomenele vieții sociale sunt supuse unor legi naturale. O trăsătură fundamentală a omului ar fi
21
nevoia de autoritate, de a fi limitat de o putere superioară, în absența căreia ar domni dezordinea și anarhia. Aflat în
epoca de decadență a sistemelor politice ale lumii arabe, Ibn Khaldun se preocupă și de cauzele constituirii și
dezagregării statelor, formulând o lege a evoluției lot ciclice. Menținând–se pe linia religioasă a Coranului, opera sa
nu are o finalitate practică, fiind mai degrabă străbătută de un pesimism idealist. Cu toate acestea, opera sa anunță
apariția Renașterii.

2.6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii.

Renaşterea a fost o mişcare social-culturală, politico-juridică și spirituală europeană, marcând începutul crizei
orânduirii feudale, a afirmării pe scena istorică a burgheziei. Această mişcare s–a manifestat cu putere în sec. XV.
Renaşterea este apreciată de cercetători ca fiind o adevărată auroră în această istorie, caracterizată prin adevărate
explozii spirituale, materiale, politice, culturale.
Nicolo Machiavelli (1469-1527) a fost un om politic și istoric italian. Principala sa opera “Principele” cuprinde
importante date referitoare la politică. Autorul consideră că în politică dictează interesele și forța. Aceste două
elemente erau considerate ca superioare problemelor de ordin moral. Autorul pornește de la interesele generale ce
primează în fața intereselor particulare.
Machiavelli a contribuit la despărțirea teoriei despre morala de teoria politică și de teologie. El e considerat pe
bună dreptate întemeietorul științei politice moderne. În lucrările sale sunt precizate următoarele reguli și principii
privind organizarea politică și guvernarea:
 Necesitatea previziunii politicii care să permită luarea unor măsuri corespunzătoare;
 Necesitatea unei conduceri ferme bazată pe abilitate (diplomație) sau forță;
 Formularea unor obiective nobile care să determine și caracterul mijloacelor folosite;
 Separarea puterii politice de biserică;
 Scoaterea politicului de sub incidența fenomenului religios.

Tot în lucrările sale, Machiavelli dezvoltă ideea dezvoltării ciclice a formelor statale, la baza căreia a pus
fenomenul rotației, al alterării binelui și a răului. Conform acestei concepții, există șase forme de stat, trei dintre care
sunt rele și trei bune.
Aplicând această idee obținem următoarea schemă a dezvoltării ciclice a formelor statale: Monarhie–Tiranie,
Tiranie–Aristocrație, Aristocrație–Oligarhie, Oligarhie–Democrație, Democrație–Ochlocrație.
În concepția lui Machiavelli, cea mai bun formă de stat o constituie republica mixtă, care constă dintr-o
îmbinare a monarhiei, aristocrației și democrației.
Un alt domeniu de investigație a lui Niccolo Machiavelli îl constituie lupta dintre nobili și plebei, pe care el o
apreciază, considerând că ea are un efect educativ asupra cetățenilor și contribuie la întocmirea unor legi bune. El
considera că bunele exemple iau naștere dintr–o educație bună, educația bună–din legi bune, iar legile bune–din acele
frământări care se petreceau în societate. Însă Machiavelli face diferențierea clar dintre lupta între clasele sociale și
între fracțiunile politice, subliniind că în urma celor dintâi, societatea progresează, se hotărăsc lucruri noi se realizează
revoluții, pe când în cadrul luptelor dintre fracțiuni, acestea luptă exclusiv în scopuri personale. Deci, lupta claselor
constituie un fenomen necesar și inevitabil în orice stat.

22
 Într-un stat sănătos, după părerea lui Machiavelli, instituțiile juridice trebuie să aibă ca scop apărarea libertății
cetățenilor. În acest context, puterea este un instrument indispensabil care va impune oamenilor niște reguli, iar ei, de
teamă să nu fie acuzați, nu vor face nimic împotriva cetății.
Deși vorbește despre libertatea uman, Niccolo Machiavelli, nu subestimează importanță armatei, afirmând că
“romanii nu au cumpărat niciodată cu bani pacea, dar întotdeauna cu tăria armelor, ceea ce nu cred că s-a petrecut
vreodată într-o altă republică”.
El apreciază modul în care romanii au luptat vitejește cât vreme au fost liberi, până a se începe destrămarea
marelui imperiu. Machiavelli renega atitudinea principilor care acuză poporul de insucces în activitatea statală,
considerând de fapt pricina acestor căderi pe însuși conductorul.
În fine, celebra frază a lui Machiavelli “Scopul scuză mijloacele ” își are originea în momentele de apărare a
patriei: “patria e bine apărată, oricum ar fi, fie cu mijloace josnice sau cu cinste”.
De fapt, toate principiile și ideile sale politice pe care le promova, aveau singurul scop de apărare a integrității
statului, ca fiind un întreg ce asigură siguranța și libertatea fiecărui cetățean, pentru că acesta, folosind deja mijloacele
proprii, să–și clădească viața calm și în pace, știind că face parte dintr–o comunitate care, deși trece prin momente de
extrem, iese învingătoare, fie cu o lege nouă, fie cu o structură nouă.
Jean Bodin (1530-1596), jurist, economist, filosof şi scriitor renumit al Renaşterii, este, poate, figura cea mai
impunătoare, alături de cea a lui Pierre de la Ramée, în mişcarea intelectuală din Franţa epocii renascentiste.
Cea mai importantă lucrare a sa a fost "Tratatul despre republică" unde se expune cu claritate despre principiul
suveranităţii statelor. Lucrarea are şase părţi. În prima, autorul studiază statul sau „republica” (termenul antic)–în
general–şi cercetează condiţiile existenţei sale. În partea a doua, examinează formele de guvernământ, iar, în cea de-a
treia, studiază diferitele organe ale statului şi raporturile dintre ele. În partea a patra, el caută cauzele măririi şi
decăderii statelor. În partea a cincea, trece în revistă mijloacele lor de apărare în afară şi înăuntru (armata, diplomaţia
şi războiul). În partea a şasea, examinează viaţa economică a statului, comerţul şi industria, monedele şi impozitele.
Bodin analizează scopul statului şi puterea care îl realizează. Această putere care hotărăşte şi execută în ultimă
instanţă este suveranitatea. Ea nu cunoaşte deasupra ei decât legile eterne ale justiţiei; toate celelalte legi sunt sub ea,
fiindcă le face ea însăşi. Această putere supremă aparţine statului întreg şi nu este altceva decât statul însuşi,
considerat de autor ca un organism colectiv, ca o persoană morală. Bodin a apărat principiile unei monarhii regale
temperate. L-au preocupat drepturile poporului, lucru dovedit prin datoriile pe care le impune suveranităţii. În
concepţia sa, regele trebuie să respecte, în mod absolut, persoana şi averea supuşilor săi: „Suveranul nu este stăpân pe
bunurile supuşilor săi ... [el]nu poate stabili impozite fără consimţământul adunării generale”. Modelul de monarhie
pe care î-l propune Bodin se îndrepta, de fapt, către monarhia constituţională pe care aveau s-o preconizeze
cugetătorii politici ai veacului al XVIII-lea.
De asemenea a avut viziuni progresiste și despre confesiunile religioase. Când, într-un stat, există mai multe
confesiuni, cel mai înţelept lucru, afirmă el (care era catolic), este ca fiecare cetăţean să fie lăsat să creadă în felul său.
Aşadar, Bodin era adeptul toleranţei religioase, din motive de ordin practic, punând înainte interesul statului.
Toleranţa religioasă era o necesitate pentru pacea spirituală a lumii şi pentru buna ei dezvoltare.
Un loc aparte în evoluția gândirii politice renascentine îl dețin gânditorii socialismului utopic, dintre care
Thomas Morus și Tommaso Campanella. Thomas Morus a scris lucrarea “Utopia”, iar Tommaso Campanella a
scris lucrarea “Cetatea soarelui”.

23
 Principalele idei ale gânditorilor socialismului utopic s–au referit la egalitatea deplină a membrilor societății
fără discriminare. Ei optau pentru o societate ideală prin înlăturarea proprietății private.
Thomas More (1478 –1535)–în 1515 a scris cea mai faimoasă și controversată operă a sa, De optimo statu rei
publicae deque nova Utopia ("Despre cea mai bună formă de stat și despre noua Utopie", pe scurt: „Utopia”), un
roman în care un călător imaginar, Raphael Hythloday (al cărui prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael,
purtătorul adevărului, și al cărui nume înseamnă „cel care vorbește fără sens” în greacă), descrie organizarea politică a
unei națiuni insulare imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-topos, „niciun loc”, și eu-topos, „loc bun”) .În
această carte, orașul Amaurote este prezentat, printre altele, ca fiind „Cel mai valoros și mai demn”.
În opera sa, More contrastează viața socială contențioasă a statelor europene, cu aranjamentele sociale ordonate
și rezonabile ale Utopiei și ale ținuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia, și Aircastle). În Utopia, proprietatea
privată nu există, și se practică o toleranță religioasă aproape absolută. Mesajul principal al operei este necesitatea în
primul rând de ordine și disciplină, mai degrabă decât libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară, și foarte
diferită de ceea ce înțelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care încercările de discutare a politicilor publice în
afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea.
Există o asemănare cu statul comunist imaginat de Karl Marx mai târziu, în ceea ce privește lipsa proprietății
private, dar în Utopia nu există ateismul considerat de Marx necesar. Mai mult, în Utopia există toleranță pentru
diferite practici religioase, dar nu pentru ateism. Asta deoarece More considera că dacă un om nu credea în Dumnezeu
sau într-un tip de viață după moarte, nu i se putea acorda încredere că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau
principii care să nu derive din propria persoană.
Având ca punct de plecare „Republica” lui Platon și romanul utopic alexandrin, „Utopia” propune o formă de
stat ideală, întrevăzută în spațiul exotic și fictiv al insulei Utopia, anticipatoare a societății comuniste, în care
proprietatea privată să fie desființată, valoarea individului fiind determinată de valoarea muncii sale.
Tommaso Campanella (1568 –, 1639)-Călugăr dominican format sub influența lui Telesio, lucrările sale
"Filosofia democrației prin simțuri", "Cetatea Soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile
Inchiziției unde a fost închis în 1599, și torturat timp de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare de a organiza
rațional societatea preconizând desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas More, unul dintre cei
mai importanți precursori ai teoriei comunismului. Referitor la cunoaștere Campanella consideră-în spiritul noii epoci,
că baza ei constă în sensibilitate.
Opera sa Cetatea Soarelui ia forma unei povestiri de călătorie. În urma explorărilor sale, un marinar genovez
care a descoperit o insulă necunoscută în mijlocul oceanului indian expune marelui maestru al ordinului ospitalierilor
rezultatul cercetărilor sale.
Imediat ce a debarcat, locuitorii insulei l-au dus sa vadă reședința lor, Cetatea Soarelui, numită astfel după
șeful care îi guverna. Aceasta se ridica pe colină așa încât să poată fi zărită de departe. Locuitorii acestui paradis sunt
guvernați de un monarh, care poartă numele de Soare. El concentrează în mâinile sale toate puterile astfel el fiind
șeful statului și al bisericii adică este magistrat militar și preot.
Având competența universală șeful cetății soarelui judeca și hotărăște singur în prima și ultima instanță. În
exercitarea atribuțiilor sale monarhul este ajutat de trei principi subordonați, care poartă ca și el nume simbolice pentru
a le arăta impersonalitatea. Astfel primul principe se numește Puterea, al doilea Înțelepciunea, iar al treilea Iubirea.
Puterea are în grija sa ordinea din lăuntrul și siguranța din afară, adică el conduce și armata.

24
 Înțelepciunea are in grijă de știința și arte , conservarea și dezvoltarea lor.
Iubirea are sub îngrijirea sa tot ceea ce privește existența materială a comunității și conservarea ei.
Suveranul era ales de colegiul miniștrilor ținând seama de indicațiile colegiului funcționarilor și ale adunării
poporului.
Adunarea poporului este alcătuita din toți cetățenii ajunși la maturitate, fără deosebire de sens. Ea este numai un
organism consultativ. Cetățenii se adună la fiecare două săptămâni pentru a discuta afacerile statului , dar se mărginesc
să semnaleze autoritarilor superioare neajunsurile și modul în care ei le văd îndreptate.

2.7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă.

Epoca modernă (sec XVII pană în sec XIX), este perioada revoluțiilor burgheze, a înlăturării monarhiei
absolutiste și instaurării principiilor statului de drept.
În această perioadă a avut loc revoluția tehnico–industrială cu implicații puternice în evoluția societății în
ansamblu.
Reprezentanții de seamă ai perioadei de început a epocii moderne s–au remarcat iluminiștii francezi
Montesquieu, Voltaire și J.J.Rousseau.
Charles Louis Montesquieu (1659-1755), scriitor, jurist francez s–a remarcat prin fundamentarea principiului
legalității ce trebuia și ce trebuie să reglementeze raporturile dintre guvernanți și guvernați. Tot el a analizat temeinic
formele de guvernământ republican, monarhic și despotic.
Prima sa lucrare care are conotații politice este "Scrisori persane" publicată în 1721. Este o lucrare critică și
satirică la adresa despotismului monarhic și a moravurilor clerului catolic. În opoziție cu monarhia absolută,
Montesquieu propune ca formă de guvernământ Republica. După el republica este singura capabilă să asigure
democrația, în care interesul individual se realizează prin cel comun, fapt ce conduce la crearea unei societăți
puternice și democratice, cu oameni fericiți.
Ideea republicii ca formă de guvernământ este încă prezentă în concepția politică a lui Montesquieu, de ea
legându-se mărimea și strălucirea Romei. În schimb, decăderea acesteia este pusă pe seama pierderii libertăților civile
prin renunțarea la instituțiile politice democratice și la nevoile locuitorilor, fapt similar cu situația din societatea
feudala franceza din acele timpuri.
Lucrarea fundamentală filosofică, sociologică și politică a lui Montesquieu este "Despre spiritul legilor"-în
care autorul a făcut cercetări asupra legilor romane privitoare la succesiune, asupra legilor franceze și asupra legilor
feudale.
Prin această lucrare Montesquieu a dorit să realizeze o sinteză teoretică asupra societății din perspectivă
multidisciplinarității (filosofie, drept, economie, sociologie, geografie, politologie, istorie).
Elementul esențial al întregii sale construcții teoretice este legea care "în înțelesul cel mai larg sunt raporturile
necesare care derivă din natura lucrurilor și în acest sens tot ce există are legile sale, divinitatea are legile sale,
substanțele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor, omul cu legile sale. După Montesquieu
în societate există două tipuri de legi: legile naturii, izvorâte din evoluția naturii lui și legile pozitive create de oameni,
care "derivă numai din structura ființei noastre și care constă înainte de constituire societății".
Prin natura guvernării Montesquieu înțelege structura sa particulară, iar principiul guvernării îl reprezintă
pasiunea oamenilor care o fac să acționeze. Ca forme de guvernare el distinge republica și monarhia. Republica este

25
forma de guvernare realizată prin participarea poporului la conducerea și deținerea puterii. După nivelul participării
poporului în totalitate sau numai în parte se nasc două tipuri de republici – republica democratică și aristocratică.
Principiul ei este virtutea politică, adică dragostea de patrie și libertate.
Republica democratica nu este posibilă decât în țările mici, unde toți cetățenii au posibilitatea să se instruiască
și să participe la treburile obștii. Republica aristocratică este o guvernare a reprezentanților marilor proprietari ce
dețin și exercită puterea în numele acestora.
Monarhia este guvernarea unei singure persoane, potrivit legilor stabilite. În monarhie trebuie să existe puteri
intermediare subordonate și dependente, unde să se mențină privilegiile nobiliare, privilegii care împiedică evoluția
spre republică, dar și spre despotism.
Guvernarea despotica este aceea în care unul singur guvernează, nu după legi, ci potrivit bunului plac al
monarhului. Principiul acestei guvernări este teama, iar scopul ei este liniștea. Pentru a–și întări puterea despoții își
asociază religia care, așa cum spune Montesquieu, reprezintă "o teama adăugata la teama".
Deși Montesquieu nu și–a declarat deschis opțiunile pentru o formă de guvernare, a fost interesat de limitarea
monarhiei, acceptând o monarhie constituțională după modelul englez cu predominanța aristocratică. Așa se explica
și elogiul făcut constituționalismului englez de Montesquieu, precum și preocuparea lui de a limita puterea
monarhului prin alta putere a statului. Într–o forma sau alta, el reia teoria separării puterilor formulata de J. Locke, pe
care o dezvoltă și o adaptează situației societății franceze.
În teoria sa politică Montesquieu a fost preocupat și de relația dintre climă, așezare, întinderea solului, feluri de
viață și gândire al unui popor, economie, religie și instituțiile politice, susținând că toate acestea ar determina legile
țării respective. Aceste condiții diferite generează legi diferite pentru țări în așa măsura, încât “este o foarte rară
întâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite pentru altul“, precizează Montesquieu. Pornind de la această corelație
dintre clima, sol, așezare politică și legi, mulți autori tind să–l considere pe Montesquieu un precursor al teoriei
geopolitice.
François –Marie Voltaire (1694 – 1778)–Concepțiile sale filosofice au tendințe materialiste care se îmbină cu
concesii făcute idealismului și este primul care a prezentat modelul unui simplu cetățean îmbrățișând în dorințele și
acțiunile sale interesele omului, ridicându-se împotriva tuturor opresiunilor, apărând, răspândind toate adevărurile
umane.
Voltaire a fost un adversar deschis și declarat al religiei, respingând dogma teologică a revelației și ideea că
religia ar sta mai presus de rațiune și că ar fi data oamenilor de la natură. A dus cu consecventă o luptă înverșunata
împotriva abuzurilor, intoleranței, cruzimii și fanatismului bisericii catolice, cerând desființarea tribunalelor
ecleziastice pentru sentințele nedrepte împotriva “ereticilor”. Voltaire s–a pronunțat pentru toleranța religioasă, pentru
o “religie naturală” care sa exprime și să promoveze interesele burgheziei. Principiul esențial de la care pornește
gândirea politică a lui Voltaire pleacă de la necesitatea subordonării politicii ”rațiunii normale”, adică a năzuințelor și
intereselor burgheziei.
Opțiunile lui Voltaire pentru forma de guvernământ relevă într–o anumită măsura evoluția gândirii sale politice.
Este un adversar convins al despotismului fiind un adept și simpatizant al monarhului luminat, iar, către sfârșitul vieții
sale, probabil și sub influenta republicii existente la Geneva, unde se stabilise în 1778 în Elveția la domeniul sau din
Ferney, Voltaire ajunge să incline spre ideea superiorității formei republicane de guvernământ față de cea monarhică.

26
 Contrar iluminismului, Voltaire nu a fost un adept al principiului separării puterilor în stat, dimpotrivă, el l–a
combătut pe Montesquieu, considerând că drepturile și libertățile burgheziei pot fi asigurate de o putere forte fără a fi
necesare puteri intermediare.
Această opțiune a lui Voltaire trebuie pusa în legătura directă cu categoria socială pe care o reprezenta și ale
cărei interese le fundamenta și promova, marea burghezie.
Tot din aceste considerente, Voltaire respinge și ideile egalitariste promovate de J.J. Rousseau, acceptând ideea
ca în societate trebuie să existe oameni care să nu depindă de nici o proprietate, singura libertate fiind aceea de a–și
vinde munca altuia.
Jean-Jacques Rousseau(1712 – 1762) a publicat lucrări de teorie social–politică cum ar fi: Discurs asupra
originii și fundamentelor inegalității dintre oameni (1755), Contractul social sau Principiile dreptului politic (1762),
de educație și morală ca Iulia sau Noua Eloiza (1761), Emil sau Despre educație (1762), încheind cu celebra sa lucrare
filosofico-morala Confesiuni.
J. J. Rousseau își va construi întreaga teorie social–politică din perspectiva intereselor și aspirațiilor burgheziei
mici, a stării a treia, de care era legat prin convingerile și concepțiile ideologice, dar și prin starea sa socială.
Lucrarea fundamentală în care își va expune teoria sa politică, noul model de dezvoltare socială, va fi fără
discuție Contractul social. Întreaga gândire a lui Rousseau se fundamentează pe ideea că oamenii în mod natural sunt
buni, răutatea și decăderea lor s–ar datora societății, principiilor defectuoase pe care aceasta se întemeiază și
funcționează.
Deși a idealizat starea naturală, societatea primitivă unde oamenii erau buni, trăiau liberi și egali, J.J. Rousseau
a avut puterea sa vadă că reîntoarcerea la acea stare naturala nu mai este posibilă și nu este în măsură sa rezolve
problemele cu care se confruntă societatea, oamenii. Pentru că rezolvarea nu ține de trecut, ci de prezent și mai ales de
viitor. Acest viitor constă în formularea unui nou model de societate, de organizare social–politică care ar trebui sa fie
"o forma de asociație care sa apere și să protejeze cu toata forța comună persoana și lucrurile fiecărui asociat și în
cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu–se cu toți, să nu asculte totuși decât el însuși și să rămână tot atât de liber cat și
mai înainte”
De fapt, J.J. Rousseau dorește să realizeze o societate nouă, superioara celei existente, care să asigure
drepturile și libertățile de care oamenii au beneficiat în starea naturală. Noua societate urma să se bazeze pe un nou
contract social. Pentru a–și asigura egalitatea oamenii urmau să cedeze de buna voie comunității toate drepturile
naturale și să primească în schimbul acestora, drepturi civile mai sigure, dar limitate de voința generală. Egalitatea
socială trebuie să se bazeze mai întâi pe egalitatea economică, de aceea J.J. Rousseau nu propune desființarea
proprietății, ci doar o noua redistribuire a ei în mod democratic, care să nu conducă nici la existența oamenilor bogați
dar nici săraci. Egalitatea bazată pe mica proprietate dorita de J.J.Rousseau era una ideală, dar irealizabilă, ea venind
în contradicție cu interesele marii burghezii și legile care guvernau dezvoltarea capitalistă și, așa cum recunoaște și
Rousseau, ea este împotriva “forței lucrurilor”.
În noua ecuație a puterii J.J. Rousseau ia în calcul trei elemente distincte: voința generală, suveranitatea
poporului și guvernământul.
Voința generală este voința membrilor comunității. Ea nu este însa o sumă a voinței intereselor particulare,
întrucât acestea pot fi si contrare. Voința comunității trebuie să fie mai presus decât interesele particulare, luând forma
interesului general.

27
 Suveranitatea poporului este dată de totalitatea cetățenilor liberi, fiind singura care garantează libertatea și
egalitatea acestora. Ea este, în același timp, expresia voinței generale pe care o întruchipează legea.
Suveranitatea poporului nu poate fi nici înstrăinata, nici divizată, fapt ce îl conduce pe J.J.Rousseau la ideea
negării separării puterilor și, în consecința, a regimului reprezentativ. În concepția lui J.J.Rousseau, deputații nu pot fi
reprezentanții poporului, ci numai comisarii săi. Respingerea principiului separării puterilor și a instituțiilor acestuia
este justificată de J.J.Rousseau prin faptul că suveranul, adică poporul, este cel care face legile prin participarea
directă a fiecărui membru, legile fiind astfel o expresie a voinței generale și purtătoarea interesului general.
Guvernământul este, în concepția lui J.J.Rousseau, o instituție politică aflată în slujba suveranului “ca un corp
intermediar plasat între supuși și suveran, pentru legătura lor reciprocă și însărcinat cu aplicarea legilor și menținerea
libertății atât civile cat, și politice”.
Deși consideră că guvernământul este o problemă secundară, J.J.Rousseau formulează o concepție largă
despre formele de guvernare. Luând drept criteriu numărul membrilor care participă la guvernământ, starea lor socială,
el distinge: democrația, aristocrația și monarhia. Oricare dintre aceste forme este legitimă, dacă ea se întemeiază pe
suveranitatea poporului. Deși nu se declara deschis pentru o anumită formă de guvernământ, J.J. Rousseau înclina
spre republică, considerând–o ca fiind cea care apără și reprezintă cel mai bine voința generală.
Ceea ce îl distinge pe Rousseau de ceilalți iluminiști și, în special, de Voltaire și Montesquieu, este faptul că el
este primul care vede necesitatea educației realizată pe baza teoriei pedagogice, a formării caracterelor, a virtuții, ca o
condiție pentru realizarea solidarității și unității pe plan social.
John Locke (1632 - 1704)-Filosofia sa politică are la baza sa teoretică ideea dreptului natural; omul are
anumite drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau conducător. Între drepturile naturale, dreptul
de proprietate este esențial. Oamenii se asociază într–o comunitate organizată în baza unui contract social încheiat
între fiecare membru pentru a obține avantaje pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură. Contractul social
este fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei
însuși fiind creatorii și beneficiarii acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract dintre cel care conduce și
supuși care–i dau puterea astfel încât bunăstarea celor din urmă să crească, iar proprietățile lor să fie protejate într-un
fel în care, în starea de natură, nu este posibil.
Statul la John Locke este o reafirmare a libertății individuale naturale ( nu o negare a acestei libertăți ) care–și
regăsește în stat garanția existenței sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăți care fac posibila funcționarea statului
ca un organ superior de protecție. Pentru a demonstra că funcționarea statului trebuie sa se bazeze pe anumite
principii, aceste principii nu sunt întemeiate pe rațiunea pura, ci sunt regăsite în momentul nașterii Statului. Principiile
de funcționare a Statului sunt o consecința a acestor origini. Atribuirea consensului cetățenilor pentru instituirea
puterii politice lasă deschisă acreditarea ideii că cetățenii ar putea oricând să revoce guvernământul sau să–i modifice
structura.
J. Locke nu a fost foarte exact în a indica un model de organizare a guvernării. Spunea ca legislativul și
executivul trebuie să fie separate. De asemenea, credea că puterea legislativă trebuie să fie cea mai importantă și cu
cea mai mare forță printre funcțiile autorității statului.

2.8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea.

Dezvoltarea ascendentă a relațiilor capitaliste, tranziția de la feudalism la capitalism au generat mutații profunde
în gîndirea politico-juridică de la începutul sec. al XIX-lea.
28
 Aspirațiile noii clase politice au fost reflectate de B. Constant și J. Bentham, care au definitivat teoria
liberalismului. Reperele lui principale sunt: separația puterilor în stat, neamestecul statului în viața social-economică,
supremația drepturilor și libertăților burgheze, libertatea activității de antreprenoriat, inviolabilitatea proprietății
private etc.
Socialismul un este un alt curent care apare în această perioadă, mai întâi ca elaborare teoretică doctrinară sub
forma unor doctrine utopiste, care aveau ca notă comună critica proprietarii capitaliste (sau pur şi simplu a proprietăţii
private). Cea mai puternică exprimare şi-a găsit-o în operele utopiştilor socialişti francezi din prima treime a secolului
al XIX –lea.
În anul revoluţionar 1848 clasa muncitoare se manifestă pentru prima dată ca o forţă socială independentă în
urma căruia apare și Manifestului comunist, scris de K. Marx şi F. Engels, care va inaugura perioada de închegare a
unei doctrine cu pretenţii științifice, care va fundamenta emanciparea socială şi politică a proletariatului.
Internaţionala I (1864-1872) afost o tentativă de organizare a unui partid revoluţionar internaţional, care a eşuat
însă mai ales din cauza caracterului său compozit şi a luptei dintre partizanii lui Marx şi cei ai anarhistului rus
Bakunin. Mișcarea politică şi doctrina socialistă, cu excepţia exploziei din Paris (1870), s-au orientat spre o cale
nemarxistă ce a constituit Internaţionala a II-a (1889-1914), care a contribuit la organizarea partidelor şi dezvoltarea
doctrinelor de factură social–democrată.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea au fost larg răspândite și alte concepții
politice despre viitorul civilizației și omenirii: teorie violenței, teorie elitelor, sociologia statului după M. Weber etc.
Esența de bază a majorității concepțiilor nesocialiste din această perioadă era elitismul politic, avînd nuanțe foarte
diferite. Principalele lui forme au fost: elitismul romantic, elitismul organicist biologic – rasismul, elitismul social-
politic. Caracteristic tuturor formelor lui e că elitismul, contrar marxismului, nega rolul maselor populare în istorie,
considera adevărata forță motrice a istoriei personalitățile proeminente, grupurile de indivizi din vârful piramidei
ierarhice. Anume aceste teze fundamentale explică înrudirea teoriilor politice elitiste cu ideologia contemporană a
neoliberalismului și neo–conservatorismului, precum și cu curentele politice de ordin social-darwinist: rasismul,
fascismul, neofascismul.
În anii 30 ai sec. al XX-lea cercetarea problemelor politice a căpătat o mare amploare. Au apărut o mulțime de
centre științifice, unde se cercetau procesele politice la nivel național, se utilizau larg materialele obținute în rezultatul
prelucrării datelor empirice, analizei documentelor, rezultatelor sondajelor, se alcătuiau caracteristici psihologice
pentru anumite grupuri sociale.
Tot în această perioadă se observă integrarea sociologiei, psihologiei sociale și științei politice cu predominarea
cercetărilor empirice. Aceasta a contribuit la aceea, că în anii 50 ai sec. al XX-lea politologii și sociologii încep,
împreună, să cerceteze:
a) Probleme legate de modelarea conștiinței de masă,
b) Metodele de folosire a propagandei și contra propagandei,
c) Problemele liderismului politic.
Un mare aport la dezvoltarea behaviorismului l-a adus cercetătorul D.Easton, care a pus accentul pe analiza
aspectelor psihologice ale activității politice și a comportamentului politic al personalității.
În concluzie, știința politică contemporană este bazată pe cercetarea literaturii din antichitate pînă în ziua de
azi, demonstrînd unitatea de substanţă şi metodă, şi cumulativă în sensul unei baze a cunoaşterii din ce în ce mai mari,

29
şi în ameliorarea rigorii inferenţiale. Există un pluralism în metodă şi abordare, dar el este eclectic şi sinergic, mai
curînd decît izolativ. Ea recunoaşte contribuţiile substanţiale ale şcolii marxiste exemplificate în a sa istorie a claselor
sociale, contribuţiile straussienilor la istoria ideilor politice, contribuţia ştiinţei politice a alegerii raţionale la rigoarea
analitică, şi altele asemenea. Acest pluralism nu este “izolativ”, el este eclectic şi integrativ, guvernat în ultimă
instanţă de angajamentul său lipsit de compromis faţă de regulile evidenţei şi inferenţei.

3. PUTEREA POLITICĂ

3.1. Puterea politică. Conținut, trăsături

3.2. Autoritatea și legimitatea puterii politice
3.3. Consensul politic.
3.4. Funcţiile puterii politice.

3.1. Puterea politică. Conținut și trăsături

Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercită în orice societate, puterea politică, ca formă specifică
a puterii sociale, joacă în cadrul acestuia un rol major.
Noțiunea de putere, inclusiv cea de putere socială este extrem de vagă, de generală, fără a fi în măsură să aibă
niște delimitări clare, precise.
Unii autori definesc puterea prin stat, avînd în vedere rolul acestei instituții în cadrul puterii. Pentru Franz
Neuman "puterea politică este puterea socială concentrată în stat". O poziţie apropiata o are și G Burdeau, nici
pentru el neexistînd o delimitare clara între puterea de stat și cea politică. Un fapt incorect, întrucît statul este numai o
componență a puterii, și nu puterea în totalitate. În sistemul puterii în afară de stat, intră și alte instituții politice cu rol
important în derularea vieții politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.
Într-adevăr, statul concentrează în cea mai mare măsură puterea politică, dar nu în totalitate și nici în situaţia de
a se identifica cu ea, întrucît fiecare din aceste concepte acoperă realităţi sociale distincte și, în același timp,
intercondiţionate.
Alți autori reduc puterea politică la forța social-politică care o deține și o exercită. Este o abordare simplistă,
reducționistă. Daca pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definiție se poate apropia
de realitatea politică, în teorie, faptele stau și în acest caz altfel. Chiar și în aceste regimuri alături de forța social-
politică care deține și exercită puterea, există și se manifestă, este adevărat în anumite limite, și alte elemente ce
constituie puterea. În regimurile democratice situația este și mai puțin relevantă, unde, în afară de elementele
instituționalizate ale puterii, în cadrul acesteia trebuie să includem și opoziția politică.
În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este în primul rînd o noțiune ideologică, ce
exprimă, interpretează și fundamentează de pe pozițiile și din perspectiva intereselor unei forțe social-politice,
realitatea politică.
Orice forță social-politică și cu atît mai mult una care se află la conducerea societății, are o anumita viziune
despre societate și pe care o impune în practică prin putere. Acest fapt este valabil atît în cazul societăților totalitare
unde există o unică forță social–politică care prin putere, organizează și conduce societatea, își promovează interesele,
cît și în societățile democratice. În cazul acestora din urma unde întîlnim forțe politice aflate la putere și forțe politice
ale opoziției și într-un caz și în altul avem de–a face cu o putere politică bazată pe aceleași principii fundamentale,
urmărind în esență aceleași scopuri și interese, ceea ce le deosebește fiind modalitatea proprie de înfăptuire, căile,
30
mijloacele, ritmurile, într–un cuvânt paradigmele doctrinare. Componența ideologică a puterii este dată de emitentul
politic, de cel care o deține și o exercită în scopul sau.
Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existența societății, posibilitatea funcționalității acesteia.
În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politică are următoarele trăsături:
 Caracterul integrator ce constă în capacitatea pe care puterea politică o are de a–și subordona celelalte
forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care să–și exprime
propriile sale scopuri și interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de către puterea politică,
este condiția esențială a realizării actului de conducere socială. Nu există fapt politic care sa nu fie în același
timp un fapt social și, cu atât mai mult, nu există procese și fenomene sociale care să nu fie susceptibile de a
îmbrăcă un caracter politic. Tocmai aceasta îngemănare între social și politic permite puterii politice să–și
subordoneze și să–și folosească celelalte forme ale puterii sociale, în mai multe situaţii acestea fiind chiar
forme ale mișcării și exprimării politicului.
 Caracterul suveran. Puterea politica este singura și unica instanță supremă dintr–o societate. În această
calitate ea este singura care prin instituțiile sale legitime are dreptul de a lua și aplica decizii, de a exercita
controlul fără amestecul sau influența unei alte puteri din interior, cît mai ales din exterior. Altfel spus puterea
politică este suverană, unică, indivizibilă, exclusivă și inalienabilă.
 În raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politică are un caracter imperativ, obligatoriu și
ierarhic atît pentru societate în ansamblul ei cît și pentru celelalte forme particulare ale puterii sociale.
 Puterea politică în exercitarea atribuțiilor sale are un caracter relațional și asimetric. Înfăptuirea puterii este
o relație socială care impune cu necesitate cel puțin doi parteneri: conducătorii sau conducerea și condușii și
supunerea, adică aceia asupra cărora să se impună, să se realizeze în interiorul ei.
 În contextul oricărui sistem politic, statul reprezintă principalul instrument de realizare în practică a
puterii politice. Statul este cel care, prin instituțiile sale, elaborează deciziile, legile (parlamentul), le pune în
aplicare (guvernul), realizând astfel obiectivele și sarcinile puterii politice. Tot același stat înfăptuiește și
controlul modului de aplicare în practică a deciziilor și hotărârilor puterii politice.
 Fiecărei orânduiri sociale, societății îi este specific un anumit tip de putere politică. Forma pe care o îmbracă
puterea politică este determinată de o serie de factori, cum ar fi:
a) natura și esența sistemului politic. În cadrul acestuia un rol important îl joacă clasa sau grupul social pe
care o reprezintă și ale căror interese, aspirații și scopuri le fundamentează, legitimează, apără și
promovează;
b) raportul de forțe dintre clase, grupuri, partide și forțe politice din societate la momentul dat;
c) nivelul de dezvoltare al democratismului politic.

În decursul istoriei s-au constituit două tipuri de puteri politice – puterea politică democratică și puterea politică
dictatorială. În societățile democratice, puterea politică se întemeiază pe lege, pe drept. Ea exprimă și promovează
voința, aspirațiile interesele majorității cetățenilor. În societățile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar
teoretică, în realitate ea este o încălcare a legii sub toate formele și aspectele ei.

3.2. Autoritatea și legimitatea puterii politice

31
 Termenul de autoritate provine de la cuvântul latinesc autoritas care înseamnă forță, putere de convingere.
Autoritatea politică este modalitatea concretă de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a–și impune
voința în societate.
În știința politică actuală, prin autoritate se înțelege “dreptul de a îndeplini o acțiune, implicit de a face legile, și
de a exercita celelalte drepturi atașate funcției guvernamentale”.
În esența, este vorba despre dreptul și capacitatea guvernanților de a guverna. Acest fapt se realizează în
principiu pe doua căi:
 prin convingere
 b) prin constrângere.
Stabilitatea, funcționalitatea societății este legată în mod direct de autoritatea politică. Practica social-istorică a
demonstrat că autoritatea politică este cu mult mai mare cînd aceasta se realizează prin convingere, cînd ea se bazează
pe forța argumentelor. Aceasta relație presupune o concordanță între obiectivele puterii și cele ale majorității. În aceste
condiții, autoritatea politică se definește drept capacitatea de a obține ascultare în absența constrângerii. Ea se bazează
pe consensul majorității. Autoritatea politică realizată prin convingere este caracteristică societății democratice.
Autoritatea politică obținuta prin constrângere are la bază argumentul forței. De regulă ea se află în minoritate
cu societatea, cu interesele majorității. Practica societății politice obținuta pe calea constrângerii, își pierde treptat din
forță, fapt ce duce la declinul și pierderea ei. Ea este caracteristică societăților totalitare nedemocratice.
Ca să se poată impune puterea trebuie să fie legitimă. Termenul de legitimitate provine din latinescul
“legitimus”- ce înseamnă "conform cu legea".
Legitimitatea politica constituie un principiu conform căruia un sistem de guvernare, o putere politică se
exercită pe baza unui drept conferit de guvernați, de cetățeni, pe baza unor înțelegeri legiferate. Prin aceasta cetățenii
recunosc dreptul de guvernare al puterii politice.
Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscută odată pentru totdeauna, ea trebuie supusă mereu unei revizuiri
deoarece trebuie să existe mereu o concordanță între valorile proclamate inițial și realizările sale ulterioare.
De–a lungul istoriei s-au înregistrat trei forme de manifestare a legitimității politice.
 Legitimitatea divină sau tradițională
Aceasta își întemeiază dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a
reprezentantului ei – de regulă monarhul. Acest tip de legitimitate a corespuns antichității și societății medievale și o
bună parte a epocii moderne sub forma monarhiilor constituționale, când cel puțin o parte a acesteia, cea deținuta de
monarh.
O asemenea formă de legitimare a puterii în special în sclavagism și feudalism nu avea în vedere acceptul,
voința maselor, puterea se exercită fără consultarea acestora. Puterea, guvernarea era impusă prin forța și temeiul
divin, orice ridicare împotriva puterii era sinonimă cu ridicarea contra divinității.
În această situație legitimitatea puterii se făcea prin divinitate, ea fiind exterioară omului, societăţii.
 Legitimitatea carismatică
Acest tip de legitimitate al puterii se face de către persoana carismatică a conducătorului. Acesta sub diferite
forme (duce, fuhrer, conducător, căpitan, mare lider) prin calitățile sale naturale excepționale, legitimează puterea, se
impune maselor care îl accepta legitimând astfel puterea. În aceasta situație, legitimitatea puterii se face cu concursul
și adeziunea maselor.

32
 Calitățile morale, volitive, politice, intelectuale ale conducătorului au rolul decisiv în legitimitatea politică. În
realitate, nu este vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a forței de persuasiune și
instinct, de dominare pe care conducătorul o are asupra celor guvernați.
La aceasta trebuie sa adăugam și calitățile strict personale ale liderului – frumusețea fizică, prezența scenică,
gesticulațiile, stilul exprimării, căldura și atracția pe care o emană, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea
contribuind în mare măsură la explicarea impunerii și dominării. Așa a fost cazul în istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza,
Charles de Gaulle, J.F.Kennedy.
 Legitimitatea civilă sau legală.
A apărut în societatea modernă, odată cu democratismul politic. Ea se întemeiază pe lege, pe votul popular, pe
referendum, care prin acesta legitimează puterea politica.
Aceasta forma de legitimitate, prin acordul majorității, asigură cea mai mare stabilitate și dă eficientă
guvernării. Tipurile de legitimitate nu ființează în stare pura, pe parcursul unui regim politic de la instaurare pînă la
căderea lui, ea se poate modifica sau în aceeași perioada, pot ființa doua tipuri de legitimitate: carismatica cu cea
legală sau divină cu carismatică, etc.

3.3. Consensul politic

Forma a consensului social, consensul politic, constă în acordul liber exprimat al cetățenilor asupra autorității,
puterii politice și actului de guvernare.
El poate fi:
 Consens de bază care vizează legitimitatea existenței comune în cadrul unei societăți. El este constituit prin
acordul de voință existent între membrii societății asupra valorilor, credinței, modului de viață, relațiilor
sociale, a instituțiilor politice, etc. Pentru existenta unei societăți este nevoie de un minim de consens de baza,
fără acest consens social societatea s-ar dezagrega.
 Consensul politic fundamental vizează legitimitatea sistemului politic, acordul cetățenilor asupra organizării
politice a comunității, a formei de putere, a mijloacelor sale de exercitare. Consensul politic presupune
existența unei Constituții care să asigure cadrul și normele politice fundamentale ale acțiunii politice a
guvernanților dar și pentru acțiunea de control a celor guvernați asupra celor ce guvernează. Consensul politic
este prezent în societățile democratice el având un rol major în stabilirea regulilor jocului politic, al
confruntării pentru putere între forțele politice democratice. Ceea ce este important în consensul politic “nu
constă în acordul asupra principiilor politic cît în acordul asupra regulilor jocului politic”.În societățile
democratice fără respectarea regulilor jocului politic, nu ar fi posibilă democrația. În fond, esența acesteia
consta tocmai în aceasta. În schimb, în societățile totalitare consensul politic se obține prin forță și teroare, nu
se admite în nici un fel dezacord față de putere, sistem, orice încercare fiind reprimata în mod brutal. Dacă în
societățile totalitare dezacordul nu este permis, pentru comunitățile democratice, acordul de a fi în dezacord,
este tocmai o caracteristică a acesteia, o parte a jocului politic, o regulă a acestuia.
 Consensul specific este o forma specifică a consensului politic, el vizează anumite aspecte ale puterii politice.
Principalul instrument în realizarea acestuia sunt sondajele de opinii. Acestea au scopul de a exprima
atitudinea, poziția unui grup sau segment al acesteia față de o anumită problemă, indicând existența sau nu a
unui consens specific.

33
 3.4. Funcţiile puterii politice.
Puterea politică este fenomenul fundamental al structurii politice a societății, impus de aceasta din necesitatea
conducerii și administrării raționale a activităților sociale, a satisfacerii aspirațiilor și intereselor umane, în contextul
unui sistem social aflat în permanentă mișcare, schimbare și transformare. În acest scop, puterea politică a creat un
sistem de instituții statale și ne–statale, politice și ne–politice cu rolul de a asigura funcționalitatea sistemului social.
Puterea politică are rolul de a ordona și orienta evoluția socială în raport cu direcțiile mișcării sociale sau cu
diverse momente de discontinuitate (revoluții, stări de tranziție, reforme).
Îndeplinirea rolului puterii politice se realizează prin mai multe funcții. Cele mai importante dintre acestea
sunt:
 funcţia decizională. Principala activitate a unei autorităţi politice constă în luarea de decizii. Acestea se
traduc în mod oficial prin legi, decrete sau reglementări. Elaborând şi aplicând asemenea hotărâri puterea
politică îşi manifestă capacitatea de a arbitra între interese antagoniste şi de a coordona multiplele dimensiuni
ale vieţii în societate.
 funcţia organizatorică. Constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate şi
de a mobiliza grupurile sociale pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat.
 funcţia ideologică. Propagarea valorilor programatice în scopul atragerii de noi adepţi. Prin intermediul
acestei funcții, puterea politică se preocupa să formeze, să educe oamenii în spiritul valorilor ce decurg din
programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care ea provine și care urmăresc să
influențeze, să direcționeze acțiunea socială spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politică încearcă,
prin exercitarea funcției menționate, să convingă restul societății să accepte viziunea sa despre perspectivele
societății, ca și dorința de a conduce societatea într–o anumita direcție, să obțină adeziunea acesteia față de
deciziile pe care ea le adopta.
 funcţia coercitivă. Constă în aplicarea diferitor mijloace de constrângere pentru a determina pe cetăţeni să
acţioneze în conformitate cu deciziile adoptate. Funcția coercitiva a puterii politice este indisolubil legată de
legitimitatea acesteia, întrucât numai puterea politică legitimă poate crea autorități care să impună îndreptățit
sancțiuni pentru cei ce se abat de la lege, de la regulile sociale acceptate.
 funcţia de control. Se urmăreşte modul în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce se impun,
conform legii. Această funcție se realizează prin utilizarea întregului ansamblu de resurse (procedee și
mijloace economice, politice, ideologice și morale) de care dispune puterea, cu scopul de a regla dinamica
mecanismului social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea și funcționarea acestuia, în
concordanță cu valorile și interesele forțelor sociale pe care le reprezintă.
 funcţia de pregătire a specialiştilor pentru organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice.
Prin această funcție, puterea politică acționează, prin metode și mijloace specifice, pentru crearea unui corp de
cadre (specialiști) care să se ocupe de organizarea vieții sociale, în conformitate cu voința puterii politice, și
care să se implice cu precădere în exercitarea actului guvernării.
În concluzie, se poate afirma că funcțiile constituie forma cea mai vie, cea mai pregnantă de manifestare a
puterii politice. În viața socială, puterea politică se obiectivează, în primul rând, prin existența și activitatea statului,
dar și prin alte instituții politice sau nepolitice (partidele politice, grupurile de presiune, instituții cu caracter nepolitic
ale societății civile etc.).
34
4. SISTEMUL POLITIC.
4.1. Conceptualizarea, esența sistemului politic.

4.2. Funcțiile sistemului politic.

4.3. Clasificarea sistemelor politice.

4.1. Conceptualizarea, esența sistemului politic.

Sistemul politic este un subsistem al sistemului social global, ce reprezintă totalitatea organizaţiilor, uniunilor
de stat şi obşteşti, a normelor politice şi de drept, a principiilor de organizare şi realizare a puterii politice în societate.
Sistemul politic al societăţii reprezintă o totalitate integră, coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, proceselor,
principiilor organizării politice a societăţii, supuse codului de norme politice, sociale, juridice, culturale, tradiţiilor
istorice şi regimului politic al unei societăţi concrete.
Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile dintre societate şi stat, caracterizează procesele
politice care includ instituţionalizarea puterii, starea şi nivelul activităţii politice în societate, caracterul participării
politice, relaţiile politice neinstituţionale. Sistemul politic colaborează cu alte subsisteme sociale: economic, ideologic,
cultural, juridic.
Pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie luate în considerare atît abordarea din perspectiva
structurală, cît şi cea funcţională.
Din perspectiva abordării structurale, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global, fiind
alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi forme şi mijloace ale acţiunii politice,
normele şi valorile politice corespunzătoare.
Însă din perspectiva abordării funcţionale, sistemul politic asigură organizarea şi conducerea societăţii, a
sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă a sistemului social global, sistemul politic reprezintă ansamblul
structural de relaţii specializate, de laturi care se condiţionează reciproc, asigurînd funcţionarea în raport cu exigenţele
ce decurg din relaţiile sale cu sistemul şi cu celelalte subsisteme, ca şi din propriul mecanism de autoreglare a
sistemului politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice, formelor de acţiune, normelor şi
valorilor politice ce determină rolul specific în viaţa socială.
Conceptul de sistem politic s–a impus atât asupra noțiunii de “organizare politica”,cît și a celui de “sistem de
organizare politică”. Primul aspect, de “organizare politică”este noțiunea folosită de politologii tributari formațiunii
juridice și nu este în măsură să acopere întregul domeniu al politicului, mai ales că ea integrează, pe lângă elemente
politice și pe cele de natură juridică.
Există câteva variante ale teoriei sistemului politic, fiecare reflectând diverse direcţii ale ştiinţei politice, care
servesc drept bază pentru examinarea metodei analizei sistemice şi a teoriei sistemului politic. Variantele teoriei
sistemului politic determină într-o oarecare măsură multitudinea definiţiilor contradictorii date sistemului politic,
precum şi a celor care se exclud reciproc. Elocvente în acest sens sunt ideile divergente privind sistemul politic, care
sunt reflectate, pe de o parte, în varianta sistemului politic a lui D.Easton, conform căruia sistemul este examinat ca o
totalitate de interacţiuni a subiecţilor, prin intermediul cărora valorile în societate sunt distribuite în mod autoritar; iar
pe de altă parte, în varianta teoriei lui I.Huss, sistemul politic se determină cu totul sub alt aspect, în plan idealist, şi
anume ca un complex de idei, principii, legi, doctrine care formează un tot unitar şi completează conţinutul unei
filosofii, religii, forme de guvernare.

35
 O abordare funcționala a dat–o sistemului politic și Gabriel Almond care definește sistemul politic ca "un
sistem de interacțiuni prezente în toate societățile independente care îndeplinesc funcția de integrare și adaptare" și
consideră că sistemul politic este compus din structură politică și cultură politică iar "Structura politică cuprinde
ansamblul activităților politice: instituțiile politice, dar și aspectele politice ale structurilor sociale".
Astfel prin sistem politic înțelegem acel sistem parțial al societății ce cuprinde ansamblul relațiilor, instituțiilor,
concepțiilor, comunicațiilor de natură politică, prin care se asigură organizarea, funcționarea și conducerea societății.
În pofida tuturor varietăţilor teoriilor sistemelor politice existente în politologia occidentală, care se deosebesc
una de alta, ele toate au aceeaşi bază economică, politică şi ideologică, urmărind aceleaşi obiective finale, susținând
aceleaşi interese, conducîndu –se de aceleaşi principii de funcţionare, iar în calitate de teze iniţiale ce au fost puse la
baza creării şi dezvoltării acestor teorii au servit aceleaşi postulate. Deci ele toate exercită unele şi aceleaşi funcţii,
îndeplinesc acelaşi rol metodologic şi aplicativ.
În concluzie, am putea formula câteva coordonate de bază în abordarea și înțelegerea teoretică a sistemului
politic:
 practica istorică a demonstrat că omul, ca ființa socială, nu poate exista și acționa decât în cadrul organizat al
unui sistem social;
 sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale societății contemporane privita și
concepută ca sistem social global;
 el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporării continue a elementelor noi ale vieții sociale,
ale fenomenelor și proceselor politice ce apar în condițiile noii dezvoltări sociale;
 sistemul politic este într-o continuă devenire, perfecționare și autoreglare. Aceste aspecte sunt în mare măsura
determinate de existența și gradul dezvoltării vieții politice și mai ales a democratismului politic;
 în cadrul societăților nedemocratice, așa cum a fost cazul celor fasciste și chiar comuniste, posibilitățile de
înnoire, de perfecționare a sistemului politic, sunt limitate de însăși natura acestor societăți, a lipsei lor de
transparență și democratism social–politic;
 caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanentă definire și redefinire a componentelor
sale;
 autonomia relativă a sistemului politic. Deși sistemul politic este parte integrantă a societăți și unul dintre
elementele ei structurale și funcționale cel mai important, el nu se dizolvă, disipează în sistemul social global,
nu se substituie acestuia și nu se identifică cu el, ci se afirmă și funcționează ca un element distinct, având
propria sa identitate și autonomie.

4.2. Funcțiile sistemului politic.

Sistemul politic este relativ independent, într-o anumită măsură formalizat, aşa cum relaţiile din cadrul lui sunt
reglate de normele de drept şi politice şi pentru el fiind caracteristice:
1) Adaptarea. Direcţionată spre determinarea relaţiilor între activitatea sistemului cu mediul înconjurător. Esenţa
constând în primirea de la mediul înconjurător, de la sistemele externe a resurselor necesare, asimilarea
acestora, a schimbărilor în corespundere cu necesităţile. Sistemul se adaptează la mediul înconjurător şi se
acomodează la propriile necesităţi.
2) Urmărirea obiectivelor, ce constă în determinarea obiectivelor sistemului, precum și căilor de realizare;

36
 3) Integrarea, constă în coordonarea elementelor sistemului, în asigurarea congruenţei lor, în securizarea
sistemului de schimbări neaşteptate sau distrugere;
4) Latenţă, chemată să asigure motivarea subiecţilor sistemului, de ai inspira la acţiuni în corespundere cu
normele şi valorile existente.

Printre funcţiile de bază ale sistemului politic al societăţii pot fi menţionate următoarele:
 determinarea scopurilor şi priorităţilor societăţii, elaborarea programului de activitate;
 mobilizarea resurselor societăţii pentru realizarea scopurilor propuse;
 integrarea societăţii în jurul scopurilor social-politice şi valorilor ideologice, culturii politice;
 conducerea proceselor politico-comunicaţionale;
 distribuirea valorilor în societate în corespundere cu interesele menţinerii proprietăţii şi puterii sistemului,
realizarea dezvoltării politice în corespundere cu interesele şi preferinţele politico culturale;
 controlul asupra realizării legilor şi regulilor, a încălcărilor şi nerespectării normelor politice.
 de organizare și conducere a sistemului global. Această funcție decurge din faptul că politicul stabilește
obiectivele sistemului social și subsistemelor sale și asigură prin mobilizarea resurselor materiale și umane
realizarea acestora.
 de autoreglare a sistemului social global. Reglând întregul sistem social global, sistemul politic asigură
implicit funcționalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul
societății care se autoreglează prin propriile instituții și mecanisme.
 de distribuire în cadrul societății a valorilor în general, a celor politice în special. Această distribuție trebuie
făcută în concordanță cu interesele sociale globale și cu cele ale diferitelor clase și grupuri sociale, ale întregii
societăți.

Funcțiile sistemului politic nu se manifestă în mod izolat dar într–o strînsă corelație cu cele ale celorlalte
subsisteme sociale, se întrepătrund și completează reciproc, asigurând astfel reglarea, autoreglarea și funcționarea
sistemului social global, a societății în ansamblul ei.
Funcțiile din cadrul sistemului politic diferă de la o societate la alta, atât în ceea ce privește conținutul cît și în
formele și mecanismele de realizare. Acest fapt e în legătură directă cu obiectivele și sarcinile pe care și le propune în
fiecare etapă respectivul sistem, de dinamica acestuia, de însăși calitatea și funcționalitatea elementelor sale
componente și situația internațională.

4.3. Clasificarea sistemelor politice.

Primele încercări de clasificare a sistemelor politice le întâlnim la"întemeietorii" sociologiei politice, care au
elaborat ceea ce astăzi numim "tipologii clasice", dintre care două sunt reprezentative - cea a lui H. Spencer și A.
Comte și cea a lui Max Weber.
Herbert Spencer și Auguste Comte au clasificat sistemele politice în funcție de procesul apariției și consolidării
autorității politice ca factor major al menținerii unității sistemului social–global, indiferent dacă această autoritate
politică se întruchipează în stat, în regalitate ori în autoritatea instituțiilor religioase sau în orice alt fel de instituție.
Conform acestui criteriu, ei au constituit următoarea clasificare:
 Societăți primitive, subdivizate în:
37
 a. fără o structură politică distinctă și permanentă.
b. cu o structură politică distinctă, dar puternic inf1uențată de religie și de relațiile de înrudire.
 Statele–cetăți.
 Imperiile bazate pe state –cetăți.
 State asiatice cu o birocrație centralizată.
 Statele–națiuni, subdivizate în:
a. state democratice moderne;
b. state tota1itare;
– Imperii bazate pe state - națiuni.
Max Weber alege drept criteriu de clasificare natura autorității, distingând trei tipuri de sisteme politice, după
celebra sa triadă a tipurilor de legitimare a puterii:
a. sistemul tradițional, în care autoritatea se bazează pe sanctitatea tradiției din timpuri imemoriale. În acest
tip de sistem politic, prerogativele și obligațiile rămân neschimbate sau se schimbă foarte puțin. Este
puterea discreționară;
b. sistemul charismatic, care se bazează pe autoritatea exercitată de un conducător unic, dotat cu calități
excepționale și cu o forță de atracție și influență magnetică asupra supusi1or;
c. sistemul rațional–legal, care îți extrage legitimitatea și consensul din gradul de concordanță dintre sursa,
natura și structura puterii și concepția guvernaților despre putere. Se observă că ambele tipologii au un
caracter globa1izator, nediferențiat, ele referind –se în egală măsură la toate tipurile de societale ca și la
stat, la caracterul regimului politic ca și la guvernământ, la autoritate ca și la imperii;
La etapa contemporană este răspândită clasificarea propusă de G. Almond, care pune la bază tipul culturii
politice şi distribuirea rolurilor politice între participanţii procesului politic.
Astfel, după nivelul libertăţilor cetăţeneşti se diferenţiază:
Sistemul politic democratic, care se caracterizează printr-o includere largă a cetăţenilor în politică și are
următoarele caracteristici:
– asigurarea cu drepturi şi libertăţi, un nivel de viaţă înalt, rolul clasei medii dezvoltate este esenţial;
– participarea în realizarea puterii a unui cerc larg de persoane şi instituţii ale puterii;
– o formă competitivă de participare politică şi sistema pluripartidistă de guvernare;
– forma de guvernare parlamentară, organe active ale puterii legislative şi executive; cultură politică
democratică.
Mecanismul formării şi funcţionării instituţiilor sistemului politic de tip democratic reduc posibilităţile formale
de monopol a puterii unora în detrimentul altor grupuri sociale, organizaţii politice.
Sistemul politic autoritar se diferenţiază prin concentrarea întregii puteri politice într-un centru unic de
adoptare a deciziilor politice și are următoarele caracteristici:
– extinderea maximă a competenţelor puterii executive;
– participarea politică limitată a partidelor şi mişcărilor neguvernatoare, precum şi a deposedării acestora de
atribuţii pentru realizarea puterii;
– realizarea strictă a principiului nomenclaturist.

38
 – centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative, limitarea activităţii partidelor şi
organizaţiilor de opoziţie, limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ş.a.
Sistemul politic totalitar se caracterizează printr-o reglementare strictă a întregii vieţi sociale, reflectându-se şi
asupra modului de viaţă, comportamentului şi mentalităţii oamenilor.
Trăsăturile sistemului politic totalitar constituie:
 supracentralizarea puterii şi instaurarea conducerii totalitare a unui lider sau cerc limitat de indivizi;
 crearea mecanismului structurii puterii în bază unipartidistă, cu o subordonare ierarhică strictă şi disciplină
severă;
 subordonarea tuturor instituţiilor politice şi structurilor puterii partidului aflat la guvernare şi liderului lui;
 reglarea totalitară a întregii vieţi economice într-un centru unic, lichidarea tuturor formelor de pluralism,
opoziţie şi autonomiei în sistemul puterii politice, implicarea în viaţa privată a cetăţenilor;
 impunerea societăţii unei ideologii oficiale, suprimarea manifestărilor eterodoxe şi critica guvernării, controlul
totalitar politico-partinic şi cenzura strictă a mass–mediei;
 demagogia social–politică ;
 tendinţa spre ducerea în eroare a populaţiei prin convingerea în unitatea regimului şi a societăţii, a elitei
guvernatoare şi maselor, partidului şi poporului.
Sistemul politic totalitar al societăţii nu poate exista fără dominarea culturii politice totalitare.
Realizând clasificarea sistemelor politice, G.Almond îşi concentrează atenţia și asupra mediului socio–cultural,
la bază atribuind diferite culturi politice. Important este depistarea valorilor, ce se află la baza funcţionării şi formării
sistemelor politice. Astfel, Almond după acest criteriu diferenţiază patru tipuri de sisteme politice:
Sistemul anglo-american se caracterizează prin omogenitate şi cultură politică pluralistă. El este omogen în
sens că marea majoritate a subiecţilor procesului politic împărtăşesc principiile de bază a organizării sistemului politic,
normele şi valorile admise. Cultura politică se bazează pe ideea libertăţii omului, recunoaşterea legitimităţii tuturor
intereselor şi poziţiilor, între ei predomină toleranţa, ceea ce creează condiţii pentru o uniune stabilă a societăţii şi
elitei şi cursului politic realist. Coordonatorii structurii sunt partidele politice, grupurile de interes, mass-media.
Orice individ poate aparţine în același timp diverselor grupuri ce se intersectează. Acestui tip de sistem politic îi
sunt caracteristice organizarea strictă, stabilitatea înaltă, raţionalitatea, dezvoltarea funcţiilor şi divizarea puterii între
diversele ei elemente, birocratizarea. În general, acestui sistem este caracteristic egalitarismul, individualismul;
Sistemul euro-continental se diferenţiază prin fragmentarea culturii politice, care are o bază comună.
Sistemului în cauză este caracteristic coexistenţa culturilor vechi şi noi, societatea este divizată într-o multitudine de
subculturi cu valorile sale, norme comportamentale, stereotipuri, uneori incompatibile unul cu altul. Posibilităţile
grupurilor de interes, partidelor de a transfera necesităţile şi doleanţele poporului în alternativă politică sunt limitate,
dar tentativele şi posibilităţile altor organizaţii sociale (religioase, naţionale) stimulează contradicţiile dintre diverse
subculturi. În rezultat, sub ameninţare sunt ordinea politică şi stabilitatea politică. Se poate de concluzionat că, în acest
sistem este puternică influenţa etatismului, elementelor autoritate (în Europa Centrală);
Sistemul politic parţial-industrial are o cultură politică amestecată: coexistă instituţiile tradiţionale de valori,
norme, orientări şi atribute a sistemului politic occidental (parlament, birocraţie). Astfel, însăşi condiţiile formării unei
asemenea culturi politice se însoţesc de încălcări considerate obiceiuri sacre, tradiţii, legături, predominarea senzaţiei
de instabilitate. În căutarea ordinii şi protecţiei oamenii apelează către liderul carismatic. Aceste procese din punct de
39
vedere a comunicării şi coordonării, complică relaţiile în societate. Pentru sistemul politic de acest tip este caracteristic
neclaritatea divizării puterilor, libertatea limitată, folosirea coerciţiei;
Sistemul politic de tip totalitar, există tipul impus de activitate politică, puterea este concentrată în mîinele
aparatului birocratic şi se controlează de un partid monolit, lipseşte posibilitatea realizării interesului parţial şi de
creare a organizaţiilor, uniunilor benevole.

5. REGIMUL POLITIC.
5.1. Conceptul de regim politic.
5.2. Clasificarea regimurilor politice.
5.3. Regimul politic democratic.
5.4. Regimurile politice nedemocratice.

5.1.Conceptul de regim politic.

Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor, mijloacelor de realizare a puterii politice. Prin
regim politic se poate înțelege modul concret de organizare și funcționare a sistemului politic, de constituire a
organelor de conducere în societate în raport cu cetățenii. Rezultă că regimul politic exprimă un raport direct între
organele de conducere din societate și cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul
sistem politic, dar nu în sensul de a se confunda cu acesta și ai lua locul dar de a exprima funcționarea lui efectivă.
Ion Rusu face distincția între forma de guvernământ și regimul politic: în timp ce forma de guvernământ
privește constituirea și organizarea autorităților statale și raporturile dintre acestea și procesul exercitării atribuțiilor,
regimul politic desemnează ansamblul procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii, raporturile dintre
componentele sistemului social–politic și economic, reliefând și gradul de stabilire și garantare a drepturilor
cetățenești fundamentale. Referindu–se la distincția dintre cele două concepte, Cezar Avram arată că regimul politic
nu se poate identifica cu forma de guvernare, care desemnează modul concret de constituire și organizare a organelor
puterii de stat, caracteristicile și principiile lor, raporturile dintre ele și celelalte forme instituționale ale sistemului
politic. În planul practicii sociale, natura regimului politic și forma sa de exprimare sunt date de raportul de forțe
dintre clase, partide, dintre cetățeni și societatea civilă și politică. Ele sunt și o materializare a ierarhizării valorilor
politice.
Deci, există abordări care restrâng definirea regimului politic la organizarea statului, ca principala instituție
politică, echivalând statul cu un tip sau altul de regim politic. Esențiale sunt, desigur, natura regimului politic,
modalitățile sale de funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează etc. Din perspectiva
eficienței procesului de guvernare, unii analiști conferă regimului politic atributul de modalitate de a răspunde
problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării.
În context, M. Duverger în lucrarea "Instituții Politice", analizează specificul organelor puterii de stat și
modalitățile de realizare a actului de guvernare iar G. Bouthoul în lucrarea "Sociologia Politică", consideră că :
regimul politic e determinat prin gradul de libertate a cetățenilor. În concepţia lui T. B. Bottmore regimurile politice
sunt identificate cu sistemul politic iar G. Burdeau în lucrarea "Regimul Politic" susţine că regimul politic este un
mecanism de autogestiune socială, rolul de bază jucându-l instituțiile politice. J. W. Lapierre optează că regimul
politic reprezintă o modalitate de a face față problemelor organizatorice puse în grija guvernării iar R. Aron în lucrarea

40
"Democrația și Totalitarismul" subliniază că criterii importante ale regimului politic sunt legăturile dintre instituții și
modul lor de funcționare, formele interdependențelor lor cu infrastructura, contextul istoric, rolul pe care îl are
administrația în cadrul regimului.

5.2.Clasificarea regimurilor politice.

Alături de definirea regimului politic, o deosebita atenție se acorda în literatura de specialitate și problemei
clasificării acestora. Importanța acordată acestei probleme este demonstrată de organizarea în 1967 la Bruxelles, a
unui Congres Internațional de știință politică ce a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificării regimurilor politice.
Juriștii contemporani au clasificat regimurile politice îndeosebi după modelul de manifestare a principiului
separării puterilor în stat: regimuri de contopire sau de confuzie a puterii (dictaturile de orice fel), regimurile de
separare a puterilor (regimul prezidențial) și regimuri de colaborare a puterilor (regimul parlamentar). Într–o
perspectiva descriptivo–comparativa, care definește regimurile în funcție de relația guvernanți–guvernați, E. Finer
arată ca acestea ar trebui clasificate în funcție de 3 elemente majore:
1. Gradul de implicare a publicului în procesul de luare a deciziilor, acesta reprezentând palierul participare-
excludere;
2. Relația mase-conducători, reprezentată pe dimensiunea participare-excludere;
3. Măsura în care sistemul îi determină pe oamenii de stat să fructifice valorile mulțimii sau să le ignore –
dimensiunea ordine reprezentativitate.
Există clasificări care pornesc de la fundamentele tradiționale (M. Prélot, G. Vedel) și clasificări ce depășesc
cadrul tradițional (M. Duverger, G. Burdeau, R. Aron).
Marcel Prélot deosebește următoarele categorii de regimuri:
1) democratice;
2) oligarhice;
3) mixte.
Democrația este reprezentată de toate acele regimuri în care majoritatea poporului determină în mod liber
orientarea și își asumă controlul conducerii și legislației. Conducerea de către o persoană este monocrație, conducerea
de către o parte a populației – oligarhie. Regimul mixt are o poziție intermediară, între democrație și monocrație
(regim mixt înclinat spre democrației și monocrație).
M. Duverger împarte regimurile politice după sistemul de partide în două grupe fundamentale: regimurile
liberal–democratice sau pluraliste și regimurile autocratice sau unitare. Regimurile autocratice sunt divizate în
autocrații moderate, care acceptă o anumită opoziție în regim, unele mijloace de exprimare legală a antagonismelor
politice și autocrații totalitare, care distrug întreaga opoziție și obligă la lupte clandestine. Regimurile pluraliste sunt
clasificate în 3 tipuri:
– regimurile prezidențiale, fie cu bipartism suplu sau pseudo –bipartism, fie cu multipartitism;
– regimurile parlamentare de tip englez;
– regimurile parlamentare cu multipartitism, de tip european continental.
La G. Burdeau clasificarea cuprinde regimuri autoritare și regimuri democratice. Autoritarismul se
caracterizează prin dominația șefului statului și limitarea libertății politice. Omul reprezintă instrumentul puterii, spre
deosebire de regimurile democratice în care puterea este în slujba omului. Regimurile totalitare sunt divizate în

41
dictaturi și regimurile puterii individualizate. Dictaturile sunt împărțite în cezarismul empiric și dictaturile
ideologice.
– Cezarismul empiric ar reprezenta o procedură autoritară de înfăptuire a puterii fără o baza ideologică
(regimurile unor republici latino–americane care au funcționat până în anii ’80, regimul lui Napoleon I).
– Dictaturile ideologice (regimurile fasciste din Spania și Portugalia) au o baza ideologică, resping
principiile și idealurile democrației.
Regimul puterii individualizate se caracterizează printr–o personalizare extremă a puterii și prin credința
irațională în conducător (Germania hitleristă, Italia fascistă).
Regimurile democratice sunt împărțite în regimurile democrației conduse și regimurile democrației care
conduce. Primul tip este reprezentat de democrațiile liberale clasice ale secolului al XIX-lea, cel de-al doilea – de cele
ale secolului XX.
Raymond Aron propune o clasificare a regimurilor politice legată de numărul și funcționarea partidelor politice.
El identifica:
1. Regimuri monopartidiste sau totalitare prin caracterul lor. În categoria regimurilor totalitare sunt
incluse regimurile fasciste și cele comuniste;
2. Regimuri politice multipartidiste sau constituțional–pluraliste, democratice prin caracterul lor.
Marxiștii au apreciat regimurile politice ca reflex ale sistemelor de producție, definit în esență prin regimul de
proprietate. Ei au distins: despotismul oriental, tirania sau democrația în statul sclavagist, monarhiile centralizate sau
absolute în statul feudal, democrația occidentală sau fascismul în statul burghez, regimul sovietic sau democrațiile
populare în statele socialiste.

5.3. Regimul politic democratic

Etimologic, noțiunea democrație provine din cuvintele grecești demos – popor și kratos – putere, însemnând
deci puterea poporului, conducerea poporului. Dar situaţia în care întregul popor şi-ar realiza dominarea, adică
democraţia directă este doar un ideal. Democraţia reală este puterea reprezentanţilor poporului, aleşi de popor. Ea se
numeşte democraţie reprezentativă.
Democrația moderna se întemeiază pe libertatea politică, privită ca o valoare fundamentală a democrației,
autoritatea rămânând în cadrul acestei democrații compatibilă cu libertatea cetățenilor.
Modelul democrației moderne, concretizat prima data în Anglia s–a format treptat, pe baza experimentului
anglo–saxon de delimitare a puterii în stat, începând cu anul 1215, cu Magna Charta Libertatum, întemeiată pe
principiul separației puterilor în stat.
Drepturile garantate cetățenilor într–un regim democratic și–au găsit consacrarea într–o serie de declarații
precum:
 Declarația Drepturilor Omului (Anglia 1688);
 Declarația de Independenta a S.U.A. (4 iulie 1776);
 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (Franța 1789);
 Carta O.N.U. a Drepturilor Omului (1948);
 Declarațiile de la Helsinki (1975), Viena (1989), Paris (1990).

42
 Noțiunea democrație este legată indisolubil de cea de pluralism. Expresia vine din latinescul pluralis - compus
din mai multe elemente. Aceasta înseamnă o unitate în diversitate și practica politică prin care se manifestă această
diversitate. Pluralismul politic se concretizează în multitudinea de partide și organizații politice, sindicale, etnice,
religioase, exprimând diversitatea orientalilor și organizațiilor ce se interpun între individ și stat.
Puterea politica se exercită cu consimțământul și în interesul cetățenilor. Instituțiile regimului politic dezvoltă și
garantează un sistem de drepturi, libertăți, îndatoriri și responsabilități. Se asigură organizarea politică pluralist–
partidistă și garantarea exercitării drepturilor și libertăților cetățenești. Cele trei (sau patru) puteri în stat funcționează
într–un mod corespunzător. Este garantată existența societății civile și se creează un sistem de instituții cu caracter
politic care să asigure un control eficient asupra statului. Reprezentativitatea și pluralismul valorilor permit
regimurilor democratice rezolvarea pe cai deschise și negociabile a conflictelor sociale.
Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Sursa puterii într-un stat democratic este poporul. El alege reprezentanţii săi, delegând-ui cu dreptul de a
soluţiona orice problemă reieşind din propria poziţie.
 Puterea politică are în condiţiile democraţiei un caracter legitim şi se realizează în corespundere cu legile
existente. Existînd în limitele legilor, astfel statul atribuie cetăţenilor posibilităţi largi de realizare a propriilor
interese şi necesităţi. Pentru un regim politic democratic e caracteristic principiul – “este permis totul, cu
excepţia a ceea ce e interzis de lege”.
 Divizarea puterilor în stat în legislativă, executivă și judecătorească.
 Dreptul poporului de a influenţa asupra elaborării deciziilor politice. Această infleinţă se manifestă sub forma
susţinerii sau criticii în mijloacele de informare în masă, prin demonstraţii şi activitatea lobbistă, participarea
în condiţiile campaniilor electorale. Participarea politică a poporului în elaborarea procesului de adoptare a
deciziilor este garantată de constituţie.
 Pluralismul politic, ce presupune posibilitatea formării sistemei bipartidiste sau multipartidiste, concurenţa
partidelor politice în influenţa lor asupra poporului, precum şi existenţa în bază legală a opoziţiei politice, atât
în parlament cît şi în afara lui.
 Respectarea drepturilor omului. Către acestea se referă normele, drepturile şi principiile interacţiunii statului şi
cetăţenilor. Problemele drepturilor omului se află în centrul atenţiei comunităţii internaţionale. Funcţionează
peste 50 de documente politico-juridice, care declară drepturile omului şi le consolidează juridic. Printre
acestea sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Asambleea Generală ONU la 10
decembrie 1948, Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
(1950), Carta Africană privind Drepturile Omului şi a Popoarelor (1984) etc.

5.4. Regimurile politice nedemocratice

Regimurile nedemocratice se caracterizează prin tendinţa statului spre controlul absolut asupra tuturor
domeniilor vieţii sociale, subordonarea completă a omului puterii politice şi ideologiei dominante.

Regimurile autoritare
Analizând regimurile politice nedemocratice, politologul italian Gianfranco Pasquino precizează că atât
regimurile autoritare cât și cele totalitare „constituie modalități specifice de reglare a raporturilor de putere între stat și
societate, puse în aplicare în locuri caracterizate printr–o mai mare sau mai mică stabilitate, în funcție de originile și de
43
instaurarea lor și de provocările la care sunt supuse aceste regimuri. În anumite cazuri, astfel de regimuri sunt post–
democratice, statele în care se manifestă cunoscând, într-un anumit moment al existenței lor, democrația, directă sau
indirectă, iar cauzele lor fiind de regulă de ordin cultural si soci-economic.
Regimurile autoritare acceptă un pluralism limitat, nu recurg întotdeauna la o ideologie obligatorie pentru toți
cetățenii și, cu excepția unor momente ale evoluției lor, nu manifestă voința de mobilizare intensivă a populației. Ele
restrâng libertatea, dar nu o desființează total. În anumite limite, se acceptă existența societății civile. Uneori,
regimurile autoritare folosesc sistematic violența, alteori recurg la o represiune minimă. Alegerile sunt formale dar, de
multe ori, recrutarea conducătorilor se face prin cooptare. Exemple: regimurile militare din America Latină, Asia de
Sud–Est, guvernările teocratice din lumea islamică, regimurile cu partid unic din țările eliberate de colonialism.
Adrian Gorun și Dan R. Mateu realizează o clasificare istorico–analitică a regimurilor autoritare:
a) Autoritarismul patrimonial: autoritatea este una familială și se întâlnește în țări subdezvoltate, în care puterea
are un caracter exclusiv familial, cu puternice nuanțe medievale.
b) Oligarhiile clientelare: procesul electoral este în mod clar trucat. Oligarhiile economice au o influenta
considerabilă și sunt prezente în zona de instabilitate a Americii de Sud.
c) Dictaturile populiste și bonapartismul: exaltarea primatului voinței populare, prin recursul frecvent la elogiile
charismatice ale unității națiunii. Se întâlnesc frecvent în Orientul mijlociu unde populismul este dublat de
patriotism, apelul la suveranitate și istorie.
d) Birocrațiile autoritare: delegarea puterii dinspre stat spre alte forme de organizare intermediare, ca urmare a
intensificării nemulțumirilor sociale sau a pericolului preluării puterii de către grupuri sau formațiuni dizidente
în cadrul partidului unic.
Regimurile autoritare impun restricții severe cetățenilor, instituțiilor sau organizațiilor cu caracter
neguvernamental.
Regimurile dictatoriale și totalitare.
Termenul dictatură indică un regim politic polițienesc, antipopular și antidemocratic. El provine din latinescul
„dictatura”, derivat din „dictare”, cu înțelesul de a afirma, a porunci. Un prim sens al sau ar fi dominația nelimitată a
unei persoane sau unui grup. Un al doilea indică instituția și, respectiv, perioada de dominație a dictatorului – persoana
care exercita conducerea unipersonală a statului, având puteri discreționare.
Ca trăsături ale unui regim politic dictatorial, se pot distinge:
1) caracterul absolut al autorității supreme;
2) absenta unor norme de succesiune;
3) lipsa unor legi sau cutume care sa stabilească responsabilitatea celor care exercita dictatura;
4) concentrarea puterii in numele unei singure persoane.
În funcție de evoluția concretă a situației istorice, mijloacele folosite de regimurile dictatoriale pot merge de la
cele legale pana la cele ilegale, de la manipulare pașnica, până la violența deschisă. Regimurile dictatoriale îmbracă
mai multe forme: dictatura personală, dictatura militară sau dictatura totalitară – fascistă și comunistă.
Dictatura personala se caracterizează prin concentrarea puterii politice legislative, executive, judecătorești în
mâinile unei singure persoane sau ale unui grup de persoane care o exercită prin decrete–legi, instituirea unei cenzuri
generalizate, limitarea drepturilor și libertăților cetățenești, reprimarea forțelor democratice.

44
 Dictatura militara este un regim de dominație, în care întreaga putere este preluata de militari. Sunt interzise
partidele și organizațiile politice, sunt suspendate drepturile și libertățile cetățenești. Viața economică și socială este
militarizată, valorile militare le înlocuiesc pe cele democratice.
Dictatura totalitara, de tip fascist si de tip comunist
Conceptul “totalitarism” (de la latinescul “totalis”) înseamnă tot, întreg, deplin; a fost introdus în circuit de
ideologul fascismului Italian Dj. Djentile la începutul secolului XX. În 1925 această noţiune pentru prima dată a fost
folosită în parlamentul Italian. Liderul fascismului italian B. Mussolini la introdus în lexiconul politic. Din acest
moment începe constituirea regimului totalitar în Italia, apoi URSS în anii stalinismului şi în Germania hitleristă în
1933 .
Totalitarismului i se atribuie următoarele trăsăturile generale :
 Concentrare ridicată a puterii, hipertrofia aparatului de stat, pătrunderea ei deplină în toate domeniile vieţii
societăţii. În condiţiile totalitarismului poporul, real este înlăturat de la putere, considerând că puterea exprimă
interesele sale mai deplin şi mai complet, decît ar face-o el de unul singur.
 Pentru regimurile totalitare este caracteristic unipartidismul. Există un singur partid politic care este condus de
un lider charismatic.

Ideologizarea întregii vieţi a societăţii. Ideologia în cauză include o serie de mituri (privind rolul conducător al
clasei muncitoare, privind superioritatea rasei ariene etc), care exprimă puterea magică a simbolurilor.
Unii autori fac distincția între stânga și dreapta totalitarismului, varianta comunistă, derivată în principal de la
Rousseau și Marx fiind plasată la stânga, varianta fascistă – de la Hegel și Nietzsche fiind situată la dreapta. Alții
insistă asupra trăsăturilor comune ale totalitarismului.
Dictatura fascista se concretizează într–un regim politic militaro –polițienesc, antidemocratic și antipopular,
instaurat de cercurile cele mai reacționare. Sunt suspendate drepturile și libertățile democratice, partidele și
organizațiile politice sunt scoase în afara legii, viața economic și socială sunt militarizate, forțele democratice sunt
reprimate, se recurge la asasinate și genocid.
Dictatura de tip comunist se caracterizează prin:
– diminuarea sau înlăturarea diferitelor partide și organizații politice;
– instituirea sistemului partidului unic al dictaturii proletariatului;
– subordonarea mijloacelor de comunicare în masa partidului conducător;
– negarea valorilor democratice si instaurarea dictaturii proletariatului;
– anularea separării puterilor in stat;
– absenta garanțiilor legale privind drepturile și libertățile cetățenești;
– cultul dictatorului;
– folosirea mijloacelor de comanda în economie, cultură;
– reprimarea forțelor democratice.

6. STATUL ELEMENT PRINCIPAL AL SISTEMULUI POLITIC.

6.1. Definirea noțiunii de stat.
6.2. Teorii privind apariția statului.
45
6.3. Componentele statului: populație, teritoriu, organizare politică.
6.4. Clasificarea tipurilor și formelor de organizare a statului.
6.5. Statul de drept.
6.6. Funcțiile statului.

6.1. Definirea noțiunii de stat.

În cadrul oricărei societăți o componentă importantă a sistemului politic o constituie instituțiile politice. Ele
asigură derularea și realizarea efectivă a vieții și practicii politice. Principala lor caracteristică este aceea că au ca
obiect de activitate puterea politică, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea și legitimarea ei.
În cadrul sistemelor politice se întâlnesc două tipuri distincte de instituții politice :
a) Instituții politice statale care au în centrul lor statul, cea mai importantă și cea mai veche instituție a societății
și care în funcție de natura puterii exercitate se împart în :

– Instituția politică executivă - guvernul ;

– Instituția legislativă - parlamentul ;
– Instituția șefului statului.
b) Instituții politice extrastatale din care fac parte partidele politice.

Cea mai importantă și eficientă instituție în exercitarea puterii politice a fost și rămâne statul. Ea este în același
timp și prima instituție politică structurală, organizată și instituționalizată de deținere, exercitare și legitimare a puterii
politice. Acest fapt a făcut că nu de puține ori statul să fi identificat, cu puterea politică, iar aceasta din urmă să fie
definită prin stat, ca putere de stat. Și într-un caz și în altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere de termeni dar
și de o lipsă de rigoare, o identificare de continuturi și semnificații.

Statul nu se rezumă numai la putere, însăși puterea politică nu e doar cea deținută și exercitată de grupul sau
clasa socială aflată la conducere dar ea implică și forțele sociale asupra cărora se exercită și care dau opoziția politică.

Activitatea și acțiunea statului e mult mai cuprinzătoare decât puterea politică, ea e generalizantă, are ca spațiu
de acțiune și alte forme ale puterii sociale, cum ar fi cea economică, socială, spirituală etc.

În acest sens se poate aprecia ca, "daca termenul Putere, fără vreun alt determinativ, desemnează adesea Statul,
este pentru că aceasta din urmănu e doar puterea prin excelență dar este și sursa puterii care poate fi exercitată asupra
altor persoane".

Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu ce desemna și
identifica o continuitate socială cât și ca instituție supremă a societății.

Vechii greci defineau statul cu noțiunea de polis-stat cetate, ca așezare delimitată de alta, dar și ca instituție de
exercitare a conducerii sociale.

La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincție între stat ca teritoriu, așezare și stat ca instituție,
foloseau doi termeni distincți: de "civitate"-stat în sensul de teritoriu și "res-publica" - ca instituție politică, aceasta din
urmă fiind mult mai aproape de semnificația ei reală.

46
 Și vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cât și una politică, definindu-l cu noțiunea de
land.
Pentru prima oară noțiunea de stat - "statio" este folosită de N. Machiavelli în scrierea sa Principele (1513),
când se referă la ideea unității.
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere și instituție politică cu rol major în
organizarea și conducerea societății, se impune treptat în limbile moderne. După această perioada noțiunea de stat va fi
folosit în sensul de instituție politică sau de comunitate umană aflată sub o anumită autoritate, accepțiune care și astăzi
și-a păstrat valabilitatea.
O problemă mult disputată care nu și-a găsit nici astazi o rezolvare deplină, este aceea a definirii și genezei
statului. Diversitatea de pareri și opinii a fost și este determinată de mai mulți factori cum ar fi:
– momentul istoric și perioadă în care a fost analizat statul;
– nivelul dezvoltării științelor sociale;
– interesele sociale, economice și politice care au primat în studiul problematicii statului;
– criteriile de la care s-a plecat și care au primat în cercetarea statului;
– domeniile științei din perspectiva cărora a fost definit și investigat statul.

6.2. Teorii privind apariția statului.

De-a lungul vremii, problema definirii originii și conținutului statului a generat mai multe teorii :
Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societăților antice și feudale. Potrivit acestora, statul este o creație divină, rezultatul voinței
lui Dumnezeu, acceptarea și supunerea față de acesta este o obligație religioasă.
În feudalism are loc o coabitare între puterea laică și biserica, ce a avut ca efect imprimarea unui pregnant
caracter divin atât puterii cât și instituțiilor sale politice, fapt ce a determinat o justificare și o legitimare supranaturală
a acestora.
Potrivit acestei teorii, monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, el primește și exercită puterea de
la Dumnezeu, iar pentru faptele și actele sale este răspunzator doar în fața divinității.
Cei mai de seamă reprezentanți ai teoriei teocratice au fost Aurelius Augustin cu lucrarea De civitate Dei, și
Toma D'Aquino cu Suma Teologica.
Aurelius Augustin este primul teolog al bisericii creștine care pune problema raportului dintre statul pământesc
și statul lui Dumnezeu, deschizând lupta pentru hegemonie dintre biserica și puterea laică.
Teoria patriarhală
Această teorie este foarte apropiată de cea teocratică. Ea susține ca statul ar fi luat naștere direct din familie, iar
puterea monarhului din puterea părintească a lui Dumnezeu. Elementele unei asemenea teorii întâlnim la Aristotel, dar
și la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care în lucrarea sa Patriarhul (1953) consideră că monarhul, ca
moștenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar deține puterea de la acesta și deci implicit ea ar avea un caracter,
o natură divină.
Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie socială, ea apărând încă din antichitate, fiind susținută și promovată de
gânditorii Mo-tzu, Men-tzu, școala stoică grecească, Epicur etc.
47
 Despre un drept natural nescris aflăm și de la Sofocle și Cicero, acesta din urmă, în scrierea sa De republica
face distincția între dreptul natural și cel legal.
În feudalism, dreptul natural a fost înlocuit cu cel divin, întreaga explicare și reglementare a relațiilor sociale se
va face prin divinitate.
În perioada descompunerii feudalismului și trecerii la capitalism, dreptul natural își va recăpăta caracterul laic,
rațional și va deveni o armă ideologică în lupta burgheziei contra feudalității.
Dreptul natural exprima poziția, atitudinea noii clase în ascensiunea burgheziei față de problema preluării și
organizării puterii politice.
În accepțiunea dreptului natural, statul nu este o instituție de esență divină, veșnică și imuabilă dar o creație
umană, supusă unor continui transformări.
Teza contractualistă a statului
Este în strânsă legatură cu dreptul natural, care constituie temeiul, fundamentul acesteia. Ea marcheazăun pas
înainte în evoluția teoriilor despre stat, în sensul că înlătura vechea ipoteză teocratică potrivit căreia statul ar fi ca o
creație și o voință divina.
Deși originile teoriei contractualiste se regăsesc în antichitate, ea a fost fundamentată și dezvoltată în epoca
iluministă, având ca principal protagonist pe Montesquieu și mai ales pe J.J. Rousseau. Acesta din urmă, într-o
lucrare cu titlul semnificativ Contractul social, consideră că statul a apărut dintr-o nevoie naturală, pe baza unei
înțelegeri între putere și cetățeni, când acestia din urmă și-au delegat atribuțiile lor puterii pentru a le folosi în numele
comunității, a binelui comun.
Teoria organicistă
A apărut ca ripostă spirituală, o contrarevoluție ideologică a vechii clase feudale și a bisericii față de burghezie,
de revoluție și doctrina sa liberală. Ea este o variantă a conservatorismului politic din perioada când aceasta se prezintă
și se manifestă ca ideologie antiburgheză.
Statul este sinonim cu organismul uman și este format din mai multe părți între care există o legatură
indestructibilă. El dispune de cap care conduce, și orientează activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctrația feudală,
un stomac care să consume, adică aceeași aristocrație, și unii membrii care să producă țărani, muncitori, comercianți.
Această teorie a urmărit să justifice, să legitimeze existența statului feudal, a inegalităților sociale și să
evidențieze predestinația rolului și statutului claselor și categoriilor sociale.
Teoria violentei
A încercat să explice apariția statului ca o simplă necesitate naturală a oamenilor de-a curma violența din
societate, de-a statua ordinea între oameni, clase și grupuri sociale.
Thomas Hobbes consideră că statul nu rezultă dintr-o inclinație a omului spre viața socială, ci, dimpotrivă, din
necesitatea temperării agresivității lui naturale.
Teoria psihologică
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi : voința, dorința de-a
trăi împreună, existența acelorași obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au impus și închegat statul.
Teoria juridică
În viziunea teoriei juridice, statul a apărut din necesitatea reglementării prin acte normative de esență juridică a
relațiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri și clase sociale, a statuării rolului și locului acestora în societate.

48
Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea apariția statului ca "personificarea totală a dreptului" sau
"personificarea ordinii juridice"
Paradigmele doctrinar politice moderne și contemporane sunt cele care analizează puterea statală din
perspectiva politică. Ele pun accentul pe locul și rolul statului în societate, pe atributele și prerogativele instituțiilor
sale.
Toate teoriile, luate fiecare în parte, conțin într–o anumită măsură unele mai mult, altele mai puțin sau chiar
deloc, anumite adevăruri. Toate în schimb au acelasi numitor comun : sunt partinice, partizane, promovează interesele
și aspirațiile celor care le-au creat și pus în circulație.
Istoricește, momentul apariției statului diferă de la o societate la alta, dar ca proces istoric el are loc în perioada
de trecere de la socitetatea gentilică la cea sclavagistă.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori :
 Dezvoltarea de ansamblu a societății în plan social, organizatoric, economic și politic; În plan organizatoric,
trecerea de la triburi în uniuni de triburi și tendința acestora de constituire în popoare a determinat un cadru
politic superior-statul.
 Trecerea la sedentarism a impus existența și apărarea unui teritoriu și în strânsă legătură cu acestea, existența
unei instituții politice adecvate, concretizate în stat;
 Apariția proprietății private, diviziunea socială a muncii și a plusprodusului a determinat de asemenea apariția
unor instituții politice autonome care să reglementeze relațiile dintre producatori, dintre membrii societății.
Toate aceste modificari și transformări pe care le-a cunoscut societatea, au impus apariția unui organism și a
unor instituții specializate care și-au găsit exprimarea în stat, precum și anumite persoane cărora li s-au încredințat
anumite funcții de organizare, apărare și conducere socială. Așa cum precizează și L. Dauguit, "statul este pur și
simplu produsul unei diferențieri naturale, uneori prea simple, alteori prea complexe între oameni, unii aparținînd
aceluiași grup social, de unde rezultă ceea ce se numește puterea politică".

6.3. Componentele statului : populație, teritoriu, organizare politică.

Existența și funcționalitatea statului ca entitate distinctă, de sine stătătoare, este condiționată de prezența unor
componente fundamentale, definitorii : populația, teritoriul și organizarea politică. Aceste componente au existat în
toate formele pe care le-a cunoscut statul de-a lungul istoriei, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificații,
valori și conținuturi diferite.
În epoca modernă, aceste componente au căpătat forme, conținuturi, principii noi impuse de cerințele
dezvoltării sociale, de societatea burgheză.
Populația constituie pentru existența oricărei forme statale o componentă de bază, fără aceasta statul nu și-ar
justifica prezența, nu ar exista obiectul asupra căruia să-și exercite autoritatea.
În același timp, oamenii sunt cei ce creează și dau viață statului, îl pun în mișcare și fac din el o realitate vie.
Aceiasi oameni creează voința de-a trăi în cadrul aceleiași comunități și tot ei dau naștere solidarității, fără de
care statul nu s-ar putea inchega și funcționa.
Teritoriul constituie factorul material, spațiul în limitele căruia se crează și funcționează statul. Existenta sa
este tot atât de necesară și importantă ca și cea a populației sau organizării politice.
El este un bun al întregii comunități și în această situație pune problema apărării integrității și suveranității sale.

49
 Existența teritoriului impune uniformitatea normelor sociale și juridice în întreg spațiul comunitar, exercitarea
autorității politice statale asupra tuturor componentelor și membrilor săi.
Legea este cea care asigură pentru toți membrii și clasele sociale unitatea sistemului de normativitate, ea este
aceeași pentru toți indivizii, indiferent de apartenența lor la o etnie, grup profesional sau social.
Organizarea politică.
Componenta cu rol major în structurarea și funcționarea statului. Ea instituie ordinea, legăturilă între
componentele politice ale statului, le stabilește rolul și statutul în societate, normele și limitele funcționalității.
Acest fapt se realizează prin instituțiile statale politice și aparatul specializat al acestora.
O analiză a componentelor statale nu ar fi completă fară evidențierea suveranității sale. Ea e puterea sau
autoritatea care dispune de atributele ultime de arbitru. Deasupra puterii suverane nu se află nici o altă instanță care să
decidă, hotărârele sale sunt fundamentale și definitive. Suveranitatea e un atribut esential al puterii de stat, "este acea
trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acesteia de-a se organiza și exercita, de a-și stabili și rezolva
problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imixtiune, respectând suveranitatea
altor state, precum și normele dreptului internațional".

6.4. Clasificarea tipurilor și formelor de organizare a statului.

Elucidarea, stabilirea tipului și a formei pe care a îmbracat-o statul, constituie de asemenea o problemă de baza
în cercetarea acestuia, ea exprimând esența statului într-o anumită perioadă istorică, forma lui concretă de manifestare,
caracterul sau, atributele și prerogativele exercitate.
De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntată cu mai multe tipuri și forme pe care le-a îmbrăcat statul în
existența și funcționalitatea sa.
Raportat la cetățeni, la modul cum respectă și promovează interesele și voința acestora, la principiile pe care se
întemeiază, de-a lungul istoriei s-au conturat două tipuri de state : democratice și dictatoriale.
Statele democratice-au apărut încă din antichitate, în special în Grecia Antică și în anumite perioade și în
Roma în perioada sa republicană.
O adevarată dezvoltare a acestora va avea loc odată cu societatea modernă și mai ales cea contemporană.
Acest tip de stat e în concordanță cu voința și interesele majorității cetățenilor, ele fiind exponentul acestora, le
fundamentează, apără și le promovează interesele și aspirațiile.
Aceste tipuri de state se întemeiază pe principii și valori democratice cum ar fi : principiul separării puterii, al
reprezentativității și eligibilității, al democratismului politic. Ele conferă și asigură transpunerea în practică a unor
largi drepturi și libertăți social politice.
Sunt tipurile de state majoritare ale epocii noastre, spre ele se orientează astăzi cele mai multe din țările și
popoarele lumii.
Statele dictatoriale, nedemocratice–sunt primele tipuri pe care le-a cunoscut statul în existența și
funcționalitatea sa. Aceste tipuri de stat au dominat sclavagismul și feudalismul într-o mare măsura și epoca modernă.
Statele dictatoriale promovează interesul de grup sau de clasă, care în raport cu societatea sunt în minoritate,
excluzând opțiunile și voința majorității, interesele și aspirațiile acestora.
Unicitatea puterii, exercitarea ei în mod discrețional și absolut, forța, teroarea, frica sunt doar câteva din
caracteristicile acestor tipuri de state.

50
 Forma de stat se clasifică după modul de constituire și organizare al puterii de stat. Ea este caracterizată de trei
elemente : forma de guvernamânt, structura de stat, regimul politic.
Forma de guvernamant–desemnează modul de exercitare și manifestare a puterii de stat, constituirea și
funcționarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprimă modul în care se exercită puterea de stat. Forma de guvernare
e independentă față de structura de stat.
Astfel sunt cunoscute două forme de guvernământ : monarhia și republica
Monarhia (gr. monos–singur, arche–conducere) –forma de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei
singure persoane, monarhului (rege, împărat, ţar, şah, etc.). monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar
mandatul lor nu este limitat în timp. Formele monarhiei sânt : monarhie absolută şi monarhie constituţională
(limitată).
Monarhia absolută–se caracterizează prin faptul că puterea absolută aparţine monarhului. El este unicul
legislator, dirijează cu administraţia publică şi este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de
guvernământ, de acea la etapa actuală ea este rar întîlnită. Ca exemplu poate să servească monarhia din Arabia Saudită
şi Oman. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sânt şi conducători religioşi. Totuşi puterea acestor
monarhi poate fi limitată de către familia regală care decide asupra moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să
abdice. În monarhiile absolute lipseşte organul legislativ.
Monarhia constituţională (limitată)–se caracterizează prin faptul că împuternicirile conducătorului statului sânt
limitate prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. În dependenţă de gradul acestei delimitări
deosebim monarhia dualistă şi monarhie parlamentară.
Monarhia dualistă–este forma iniţială a monarhiei limitate în cadrul căreia puterea de stat se realizează
conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă şi executivă. Puterea legislativă aparţine
parlamentului ales de către un cerc de supuşi (în dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral).
Puterea executivă este încredinţată monarhului care o exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura
judecătorească la fel aparţine monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile adoptate de către
parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege şi de a dizolva parlamentul. Guvernul poartă răspundere în faţa
şefului de stat. O astfel de formă de guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
Monarhia parlamentară–este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă. Actualmente, monarhia
parlamentară este în : Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, Danemarca.
În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind limitată considerabil la
sfera administrării. Legile se adoptă de către parlament, monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în
baza majorităţii parlamentare şi poartă răspundere în faţa parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a
votului de neîncredere guvernului, acesta demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent.
Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul
monarhiei parlamentare monarhul domneşte, dar nu guvernează.
Republica (lat. res publica–treburi publice) –forma de guvernământ în care cetăţenii deţin şi exercită puterea
suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte). Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea
nu este ereditară şi nici viageră. Republica este considerată cea mai democratică formă de guvernământ. Republicile se
împart în: prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială–se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în sistemul organelor de stat :

51
  Conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi (în SUA), fie prin votul direct al
alegătorilor ;

 Preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor adoptate de parlament ;

 Separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de independenţă semnificativă în raportul

reciproc;

 Parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar nici preşedintele nu este în
drept să dizolve anticipat parlamentul;

 Preşedintele este şi şeful executivului;

 Miniştrii sânt numiţi în funcţie de către preşedinte;

 Lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.

Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde pentru prima oară a fost
instaurată această formă de guvernare. Sistemul organelor de stat superioare se construieşte pe principiul „balanţei şi
contrabalanţei”.
Republica parlamentară –este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat. Această formă de
guvernământ se caracterizează prin următoarele aspecte :
 Şeful statului este ales de către parlament ;

 Guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă de parlament ;

 Parlamentul este investit cu dreptul de-a exercita control asupra activităţii guvernului ;

 Parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat ;

 Parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de neîncredere ;

 Atribuţiile şefului statului sânt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului
sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului statului.

Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei,
Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei forme de guvernământ, astăzi se vorbeşte despre : regim
parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa parlamentului şi în faţa şefului de stat) şi regim parlamentar
monist (guvernul e responsabil doar în faţa parlamentului)
Republica semiprezidenţială – este forma de guvernământ care combină particularităţile republicii prezidenţiale
şi a celei parlamentare. Franţa şi Portugalia sânt republici semiprezidenţiale.
Structura de stat– este raportul dintre organele centrale și locale ale statului. Din această perspectivă se
întalnesc: state unitare, state federative, state confederative.
Statele unitare –Se caracterizează prin existența unui singur stat, a unui singur Parlament, Guvern, Constituție,
adică a unor singure organe și instituții centrale de stat.

52
 Statele federative– Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat central cu competențe și
personalitate distinctă față de celelalte state membre.
Statul federativ se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Ordinea constituțională comună. Aceasta se regăsește în existența unei singure constituții care are
prioritate asupra tuturor celorlalte reglementări

 Funcțiile statului sunt împărțite între statul federal și statele membre. În consecință, în cadrul statului
federal se întâlnesc paralel organe ale puterii și ordinii de drept federale și organe ale puterii și ordinii ale
statelor membre;

 Statul federal e însărcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentând și statul în relațiile

internaționale;

 Statele membre își păstrează o autonomie relativă. Ele au o legislație proprie, organe și instituții proprii de
aplicare a acesteia fără a se substitui celor ale statului federal. Sub rezerva respectării constituției federale,
fiecare stat are o ordine constituțională proprie, consacrată în constituția sa.

State confederative –sunt state suverane, ele pastrându-și supremația și independența în mod integral. Au luat
naștere prin asocierea a două sau mai multe state care au convenit să-și creeze sau nu organe comune, pastrându-și
suveranitatea și calitatea de subiect de drept internațional.
Regimul politic constituie modul concret de organizare, instituționalizare și functionare a sistemului politic și
de exercitare a puterii politice de către o forță social-politică în cadrul unei comunități sociale sau a unui sistem social.
El are în vedere modul concret de constituire, organizare și funcționare a sistemului politic, în principal a statului și a
instituțiilor acestuia.

6.5. Statul de drept

Ideea statului de drept a aparut încă din antichitate, cand o serie de școli filosofice, în special grecesti, ca cea a
sofiștilor, sau ca cea a legitimiștilor din China Antică, dar și o serie de gânditori, ca Platon, Aristotel, au formulat
ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. În forma clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu
așezarea societății pe principii laice, raționale, pe principii de drept.
Odată cu aceasta au aparut și teorii despre statul de drept. Primele teorii au aparținut dreptului natural.
Denumirea de stat de drept a fost pusă în circulație de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat și fundamentat de
doctrina germană din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
În general, prin stat de drept se înțelege statul care se fundamentează pe lege, funcționează și își exercită
prerogativele pe baza legii. El foloseste forța argumentelor și legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale
statului prin urmatoarele trăsături:
– Se întemeiază sâși funcționează pe baza legii supreme a Constituției. Constitutia este cea care fundamentează,
legitimează, argumentează, orientează și conduce întreaga activitate a statului, a instituțiilor sale ;
– Există un larg sistem de drepturi și libertăți cetățenești fundamentate pe lege, pe Constituție care le garantează
existența și aplicarea în practică ;
– Se aplică în practică și se respectă principiul separașiei puterilor în stat ;

53
 – Organele și instituțiile statului atât centrale cât și locale sunt rezultatul votului, a opțiunilor exprimate de
cetățeni, de majoritatea acestora ;
– În Statul de drept există o delimitare clară a instituțiilor, prerogativele și atributele statului și cele ale
partidelor politice.
Partidele politice, indiferent de locul și rolul lor în societate, nu pot fi confundate cu statul sau statul redus,
identificat cu acestea.
Măsurile și deciziile luate nu trebuie să reflecte atitudinea și poziția unui partid dar trebuie să fie rezultatul
voinței și intereselor majorității.
Asemenea state de drept funcționează astăzi în țările democratice din Europa Apuseană, Japonia, Canada, SUA,
etc.
Statul de drept este un nou model de concepere a raportului și relațiilor dintre instituții, dintre acestea și
cetățean, dintre societatea civilă și politică.
El constituie o garanție suplimentară pentru drepturile și libertățile cetățenești. Și în Republica Moldova, după
27 august 1991, se poate aprecia că se înfîptuiește un stat de drept, fundamentat pe supremația legii, a Constituției.

6.6. Funcțiile statului

Rolul și scopul statului se realizează prin funcțiile sale, care sunt: funcții interne și funcții externe. În analiza
obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea și stabilitatea în societatea dată, să contribuie, prin
mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnic, uman. Pe plan extern, statul modern îndeplinește funcțiile de
promovare a cooperării cu celelalte state, de statornicire a unor relații de bună vecinatate și de apărare a țării printr-o
relație de cooperare și parteneriat cu alte țări.
Statul – în îndeplinirea atribuțiilor sale specifice, ca principala instituție politică și, totodată, în calitate de
gestionar pentru bunurile și mijloacele aflate în proprietatea sa – are obligația ca, în condițiile dezvoltării tehnice fără
precedent, din ultimii ani, să îndeplinească funcții multiple: să asigure, în măsura mijloacelor de care dispune,
progresul economic, tehnic și uman; să mențină ordinea; să garanteze stabilitatea politică și socială.
Pe plan intern, statul modern are atribuții importante acolo unde inițiativa particulară este insuficientă.
Statul acționează ca subiect de drept privat (de iure gestiones), ca parte într-un contract. Totodată, statul
acționează ca putere suverană (de iure imperii) când reglementează relațiile financiar-valutare, vamale etc.

Funcțiile statului sunt următoarele:

 funcția legislativă, este expresia, manifestarea directă a suveranității poporului și se caracterizează prin aceea
ca statul stabilește reguli de conduită socială obligatorii și care pot fi aduse la îndeplinire, în situația încălcării
sau nesocotirii lor, prin forța de constrângere pe care numai statul o are;
 funcția executivă și administrativă are ca obiect organizarea aplicării și aplicarea în practică a legilor,
asigurarea funcționării serviciilor publice instituite în acest scop, precum și elaborarea de acte normative și
individuale, date în baza legilor;
 funcția jurisdictională are ca obiect principal soluționarea conflictelor juridice, care se pot naște în societate și
asigurarea respectării legilor, prin punerea în aplicare a unor proceduri speciale menite să garanteze o deplină
obiectivitate.
54
 Pe plan extern, statul modern îndeplinește funcții de promovare a cooperării cu alte state; de statornicire a unor
relații de bună vecinătate și de apărare a țării, printr-o relație de cooperare și parteneriat cu alte țări.

7. SOCIETATEA CIVILĂ
7.1. Definirea conceptului de societate civilă

7.2. Clasificarea formelor de organizare a societăţii civile

7.3. Rolul societății civile în democratizarea societății și statului

7.1. Definirea conceptului de societate civilă

Conceptul de societate civilă este unul esențial pentru știința politică. Dacă la început el desemna acea parte a
societății diferită de organizațiile militare sau congregaționale și era sinonim cu cel de societate politică, pe măsură ce
sfera politică a societății s–a particularizat tot mai mult, a început să denumească acele moduri de organizare socială și
economică, coduri și instituții diferite de cele statale.
Expresia „societate civilă” este foarte veche și derivă din latinescul „societas civilis”, care, la rândul său,
constituie traducerea formulei „koinonia politike”, utilizata de Aristotel.
În concepția filosofilor greci ai antichității, noțiunile de stat și societate civilă aveau același conținut, respectiv
nu desemnau fenomene sociale diferite. În concepția lui Aristotel–societatea civilă este forma cea mai elevată de
comunitate, de asociere: ea înglobează grupurile sociale și are cea mai mare valoare întrucât se ocupa de interesul
comun. Societatea civilă este sinonimă polis–ului (societatea politică, statul, cetatea).
A abordat problema societății civile și oratorul roman Marcus Tullius Cicero în lucrarea sa De res publica (54-
52 i.Ch.). În viziunea sa, societatea civila includea nu numai statul sau indivizii, dar și condițiile de viață ale unei
comunități politice evoluate, suficient de dezvoltată pentru a cuprinde orașe, un cod de legi propriu (ius civile), o doză
de civilizație și urbanitate (în contrast cu modul de viață al barbarilor și culturilor preurbane), de parteneriat civic (care
însemnă a trăi și a fi cârmuit în conformitate cu legile civile) și de rafinamente ale „vieții civile” și „artelor
comerciale”.
Bazele teoretice ale societății civile au fost puse în lucrările gânditorilor din secolele XVII-XIX, când, în
Europa Occidentala avea loc procesul destrămării relațiilor feudale și de instaurare a celor capitaliste. Odată cu
aceasta, a început răspândirea ideilor și concepțiilor a ceea ce, mai târziu, va constitui societatea civilă.
Un rol important în elaborarea conceptului de societate civilă, i–a revenit filosofului englez Thomas Hobbes. În
lucrările sale „Elementele legii naturale și politice (1640)”și „Leviatan (1651)” scria că oamenii se nasc liberi și în
acțiunile pe care le întreprind, urmăresc satisfacerea intereselor personale iar forța motrice a conduitei lor fiind
atingerea bunăstării materiale. Dar starea naturală ca o condiție de egalitate originară și de drept nelimitat al tuturor,
are drept consecință inevitabilă ciocnirea intereselor personale, manifestată prin neîncredere, agresivitate, rivalitate.
Situația respectivă, așa–numitul „bellum omnium contra omnes” (războiul tuturor contra tuturor), face ca fiecare să
devina dușmanul celuilalt - „homo homini lupus ” (omul este lup pentru om).
Deși „legea naturală” recomandă pacea, atât cat este posibil, sprijinul între oameni, respectul egalității,
moderația etc., în starea naturală nu există nici o autoritate care să aibă puterea de a obliga la respectarea normelor de
comportament exprimate de această lege. În consecință, se impune, în mod obiectiv, trecerea de la starea naturală și de
la legile naturale, la o altă societate și la legi civile. Această este numită, mai apoi, societate civilă.

55
 Pentru John. Locke, „societatea civilă sau politică” este o formă de organizare socială care se opune stării
naturale și este un factor de progres, generator de confort și de ordine bazată pe lege. Rolul legilor și al statului este de
a crea condițiile necesare bunei conviețuiri a oamenilor, desfășurării normale a vieții sociale, prin asigurarea
drepturilor și libertăților umane. Statul se subordonează societății, slujind–o prin crearea sistemului de drept necesar
activității libere a indivizilor, a grupurilor umane.
În prezent, prin societate civilă se înțelege totalitatea indivizilor în calitate de cetățeni (făcând abstracție de
implicarea pe care o pot avea unii în relație cu puterea), a agenților și organizațiilor economice, totalitatea
organizațiilor socio–profesionale, de creație a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu caracter apolitic,
care desfășoară, în cadrul societății, multiple activități.
Societatea civilă este o societate cu relații economice, culturale, juridice și politice dezvoltate, independentă
de stat, dar interacționând cu acesta, creează în comun relații juridice dezvoltate și o societate a cetățenilor cu statut
social, politic, cultural și moral ridicat.
Într–un regim democratic, societatea civilă își desfășoară activitatea pe baza unor legi ferme, inclusiv a
constituției, menite să prevadă și să asigure drepturile și libertățile cetățenilor, obligațiile și îndatoririle pe care să le
exercite fără dificultăți din partea societății politice, precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de
grevă, de demonstrații, de circulație liberă, de informare și instruire etc.
Pentru a determina societatea politică să funcționeze mai eficient, societatea civilă trebuie să fie informată,
organizată, responsabilă și în conformitate cu legea să furnizeze mijloace de a împiedica puterea politică în
eventualele sale tendințe de a–și subordona societatea civilă, cum se întâmpla într–un regim totalitar.
O putere, după cum constată Montesquieu, nu poate fi oprită decât de o altă putere. În cazul nostru, puterea
politică nu poate fi oprită decât de puterea civilă. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că societatea civilă este
cu atât mai puternică cu cât este mai independentă de puterea politică, iar această independență rezidă, în mare
măsură, în natura proprietății, în independența cetățenilor ca agenți economici.
Numai o societate politică, autentic democratică, bazată pe egalitatea șanselor, creează condiții afirmării
societății civile. În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică și societatea civilă nu pot exista
raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare, doar raporturi complexe de interdependentă, îmbrăcând și forme
contradictorii în anumite situații. În condițiile respectului reciproc dintre societatea politică și societatea civilă, se pot
statornici raporturi normele, lipsite de constrângere între puterea politică și puterea civilă, între guvernanți și
guvernați.
Între cele doua categorii se realizează astfel sisteme de comunicare, transfer de interese. Uneori, segmente ale
societății civile trec în sfera societății politice, și invers. Unele componente ale societății civile, în anumite situații, au
un caracter ambivalent, cum este, de exemplu, instituția bisericii. Interferențele dintre societatea politică și societatea
civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de Hegel, care consideră ca nu poate fi vorba de o separare absolută a
societății politice (statul) de societatea civilă, manifestându–se o comunicare unică între stat și societatea civilă.
În concluzie, se poate afirma că societatea civilă este simultan:
a) Un domeniu al vieţii sociale reglementat de o anumită ordine legală, dar autonomă în raport cu statul, în care
se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor,
aspiraţiilor private şi de grup;

56
 b) O diversitate de forme de organizare (fundaţii, asociaţii, federaţii, organizaţii neguvernamentale etc.), prin
care oamenii se exprimă public şi încearcă să promoveze o gamă largă de interese, de la cele economice,
culturale, educative, profesionale, până la cele civice şi politice.

Aceste forme de organizare alcătuiesc o pluralitate de centre de interese şi de putere în cadrul societăţii şi
acţionează în funcţie de natura scopurilor propuse, în alianţă sau în opoziţie unele cu altele sau cu puterea de stat
instituită.
Totuşi, atributele-cheie ale societăţii civile sunt acelea că se referă la viaţa publică şi nu la activităţile private
sau casnice, juxtapuse familiei şi statului şi există în cadrul domniei legii.

7.2. Clasificarea formelor de organizare a societăţii civile.

În prezent, societatea civilă, ca realitate socială distinctă, există la toate nivelurile-local, naţional, regional şi
internaţional. Formele prin care ea se manifestă sunt de o mare diversitate. Practic, societatea civilă este formată dintr–
o pluralitate de organizaţii. Structura, obiectivele, metodele de activitate, calitatea şi numărul membrilor lor sunt
dependente de forma de organizare a societăţii umane, de nivelul de dezvoltare economică, şi nu numai, de tradiţii,
cultură etc. Fiecare nivel de existenţă are forme de manifestare atât specifice, cât şi comune.
La nivel local se vor întâlni diferite asociaţii, fundaţii, diverse consilii, comitete formate din cetăţenii localităţii
respective. Obiectivele lor privesc elaborarea politicilor de dezvoltare a localităţii, consultarea cetăţenilor, mobilizarea
acestora la soluţionarea unor probleme de interes individual şi de grup.
La nivel naţional se constituie o serie de organizaţii ale societăţii civile cum ar fi asociaţii diverse (de exemplu,
asociaţia istoricilor, asociaţia artiştilor plastici), fundaţii, sindicate, organizaţii ecologice, organizaţii de apărare a
drepturilor omului, ligi etc. Acestea pot şi, de cele mai multe ori, au filiale în principalele oraşe şi municipii. Ele
desfăşoară acţiuni şi activităţi, permanent sau ocazional, potrivit statutului lor de constituire. Practic, mai active şi mai
prezente în viaţa localităţilor, a ţării sunt organizaţiile ecologice, cele ce se ocupă de respectarea drepturilor omului,
precum şi sindicatele. Frecvent, acestea organizează şi desfăşoară activităţi specifice care, prin mijlocirea presei scrise
şi mai ales a televiziunii, sunt făcute cunoscute cetăţenilor ţării.
Organizaţiile societăţii civile de la nivel naţional se implică în elaborarea politicilor de dezvoltare economico-
socială şi de relaţiile internaţionale ale ţării, a proiectelor de dezvoltare cu efecte atât pozitive, cât şi negative, asupra
climatului psihosocial şi a mediului ambiant, acţionează pentru conştientizarea populaţiei asupra responsabilităţilor şi
costurilor sociale ale integrării în diferite structuri europene şi nu numai. Totodată, ele întreţin o legătură sistematică
cu organizaţii similare de la nivel regional şi internaţional, în vederea concertării acţiunilor lor de interes comun.
La nivel regional, sunt constituite o serie de organizaţii ce cuprind structuri similare naţionale. În acest sens,
câteva exemple vor fi edificatoare:
 ALENA (Acordul de liber schimb nord-american - Canada, Mexic, SUA), organizaţie creată în 1994 având ca
obiectiv favorizarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor între cele trei state;
 ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Sud-estul Asiei), înfiinţată în 1967, cu scopul realizării unei zone de liber
schimb şi favorizarea comerţului între statele ce o compun;
 OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) are menirea de a consilia şi a realiza studii
pentru cele 30 de state ce o compun etc.

57
 Există un ansamblu de mecanisme pentru participare societăţii civile la procesul integrării regionale. Pe acest
temei, organizaţiile societăţii civile au putut să ia parte activă din ce în ce mai mult la procesul întâlnirilor la nivel înalt
din decursul anilor prin prezentarea studiilor și strategii de dezvoltare etc.
În condiţiile globalizării, se pare că societatea civilă a devenit, în imaginarul politic contemporan, un actor cu
normă întreagă, oricât de exclusivă ea este. Expresia „societate civilă internaţională”, deşi este în mod curent folosită
de oamenii politici, analişti, mass-media şi a intrat chiar în vocabularul cotidian al oamenilor obişnuiţi, pune totuşi
probleme în definire. Ea este întrebuinţată într-un mod ce face impresia că se uită originile societăţii civile. În plus,
câmpul pe care ea îl acoperă este variabil de la o ţară la alta. De exemplu, în Franţa, este stabilită o echivalenţă între
societatea civilă şi organizaţiile neguvernamentale, în timp ce în SUA sau în Canada sindicatele, cabinetele de
consiliere fac parte, de asemenea, din societatea civilă.
În prezent, tot mai mult, organizaţii ale societăţii civile internaţionale sunt implicate alături de guvernele
statelor şi alte organizaţii mondiale la soluţionarea problemelor cu care se confruntă omenirea( cum ar fi probleme de
mediu, demografie, etc.). Totuşi, folosirea sintagmei „societate civilă internaţională” este problematică. Unii autori
lasă să se înţeleagă că ar rezulta din „adunarea”, la nivel planetar, a societăţii civile existente în fiecare stat. Este o
opinie într–o mare măsură nejustificată. Şi aceasta dintr-o serie de motive.
Primul motiv îl reprezintă faptul că nici la nivel naţional nu se poate vorbi de societatea civilă ca ansamblu al
organizaţiilor sale. Practic, structurile ce sunt cunoscute ca „organizaţii ale societăţii civile” sunt, de fapt, organizaţii
independente, de sine–stătătoare, cu statute şi roluri distincte în societatea în care fiinţează, fără relaţii ierarhice de
autoritate sau de altă natură între ele. Ocazional, pe timpul unor acţiuni unele organizaţii ale societăţii civile, se pot
întâlni şi colabora, dacă şi numai dacă scopurile lor, coincid în acel moment după care fiecare organizaţie are propriul
program de activitate.
Un al doilea motiv îl constituie faptul că nu toate organizaţiile societăţii civile dintr-o ţară sau alta au legături cu
organizaţii similare existente la nivel global.
Un al treilea motiv este absenţa unor norme, reguli, proceduri de participare a organizaţiilor societăţii civile
dintr–o ţară sau alta la acţiuni şi activităţi internaţionale. În acest context, trebuie amintite regulile de părăsire a unui
stat de către cetăţenii acestuia, individual şi în grupuri, precum şi condiţiile de acces pe teritoriul altor state.
Deocamdată libera circulaţie este doar un drept general al omului, nu o realitate. Fiecare stat, în actualele condiţii de
evoluţie a mediului de securitate regional şi global, când provocările asimetrice de tipul terorismului internaţional,
proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată etc. cunosc o dezvoltare fără precedent, adoptă măsuri de
securitate care îngrădesc circulaţia persoanelor dintr-un stat în altul.
Un al patrulea motiv îl reprezintă faptul că nu toate organizaţiile societăţii civile internaţionale sunt recunoscute
ca atare de organizaţiile interguvernamentale, de sistemul Naţiunilor Unite, de guvernele unor state puternice
economic, militar, financiar.
În fine, al cincilea motiv îl reprezintă acţiunile unor organizaţii din spaţiul societăţii civile ce se opun
globalizării.
Prin urmare, când se vorbeşte de societatea civilă internaţională se face trimitere la interacţiuni semnificativ
inegale între actori cu resurse diferite, deci cu puteri, la fel, de deosebite. Sub acest aspect, distincţia este mai puţin
importantă între actori statali şi nonstatali decât între cei care au mijloacele de accedere în marea familie internaţională

58
şi de a acţiona direct asupra ordinii de zi şi a deciziilor ce se adoptă în reuniunile mondiale şi cei care nu au această
capacitate.

7.3. Rolul societății civile în democratizarea societății și statului.

Societatea civilă, prin organizaţiile sale, deţine un statut relativ important şi joacă roluri bine definite în
societatea în care fiinţează, în regiune şi la nivel internaţional. Atât statutul, cât şi rolul societăţii civile sunt
dependente de o serie de factori sociali, politici, culturali, economici şi de nivelul la care se manifestă–local, naţional,
regional sau internaţional. De aceea, se vor întâlni diferenţe semnificative între modul în care este percepută
societatea civilă într–un stat dezvoltat economic şi cu tradiţii democratice şi cu totul altfel într–un stat aflat în
tranziţie. În plus, rolurile îndeplinite de societatea civilă depind foarte mult de nivelul la care organizaţiile acesteia
acţionează. De exemplu, la nivel local, preocupările şi misiunile organizaţiilor societăţii civile se îndreaptă spre
mobilizarea şi atragerea cetăţenilor la anumite activităţi ce prezintă interes pentru comunitate şi fiecare dintre
locuitorii săi.
La rândul ei societatea civilă este într–o interdependență și influențare reciprocă cu statul în cadrul căruia
îndeplinește următoarele sarcini:
– critică neajunsurilor activității statale (ale puterii), dar și recunoașterea, în mod obiectiv, cinstit și legitim
a succeselor acesteia, care sunt, de fapt, succesele întregii țări;
– influențarea instituțiilor/organismelor statului, direct sau prin mobilizarea opinii publice, pentru a–și
îndeplini atribuțiile specifice în spiritul valorilor democratice (toleranța, coexistența, compromis, dialog,
negociere, deschidere, transparența decizională, comunicare liberă etc.). Eficiența acestor demersuri
întreprinse de organizațiile civice, capacitatea lor de a influența instituțiile statului și clasa politică depind
de experiența, maturitatea, prestigiul, utilizarea judicioasă a resurselor de care dispun;
– trecerea de la strategia de reacție față de acțiunile organismelor statale (monitorizare, semnalare de
neajunsuri și abuzuri, contestare, confruntare) la una de cooperare/conlucrare (parteneriat) cu acestea, în
vederea identificării de soluții realiste pentru rezolvarea problemelor care apar în societate (propuneri de
alternative - altele decât cele venite din partea partidelor politice - la diverse măsuri economice, sociale,
culturale etc. inițiate de către guvernanți). Organizațiile societății civile trebuie să se implice activ în viața
social–politică a comunităților locale, prin cooperarea/conlucrarea cu instituțiile statului și nu doar prin
contestarea activității acestora. În acest mod, societatea civilă preia unele din obligațiile autorităților
publice, mai ales pe plan local, fixând–și obiective proprii în vederea rezolvării problemelor de interes
comunitar;
– proiectarea unor mecanisme de negociere cu actorii politici (putere, opoziție etc.) pentru protecția și
îmbunătățirea situației cetățenilor în raport cu statul, revigorarea libertății lor de organizare și a dreptului
de a forma asociații consacrate unor probleme de interes comun, pentru a exercita influența necesara
asupra deciziilor puterii și a modela corespunzător forța statului. Prin aceasta, se conferă noi valente
democratice activității statale, creste gradul sau de receptivitate în raport cu dorințele și revendicările
sociale, cu manifestarea opoziției parlamentare care, în esență, optimizează mecanismele sociale inerente
funcționării societății civile;
– diversificarea scopurilor propuse;
59
 – desfășurarea de activități concrete în vederea atingerii scopurilor asumate;
– creșterea responsabilității sociale a cetățenilor, prin educarea/influențarea acestora de a participa activ la
viața politică și la acțiunile întreprinse de organizațiile societății civile, în vederea soluționării/rezolvării
problemelor comunitare.

Totuşi, atunci când se vorbim de rolul societăţii civile în cadrul statului nu trebuie evidenţiate doar aspectele
pozitive ale acesteia. Societatea civilă şi activitatea sa nu trebuie văzute ca o „nouă religie”, ca un panaceu al tuturor
problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea. Ea poate avea o contribuţie mai mult sau mai puţin bună,
consistentă şi semnificativă, în funcţie de un complex de factori. Există organizaţii ale societăţii civile care pot şi
uneori chiar produc mai mult sau mai puţin rău societăţii umane sau comunităţii în care acţionează. De fapt, în
prezentarea rolului societăţii civile în cadrul statului, trebuie ţinut seama că aceasta acoperă puncte de vedere extrem
de diverse. Acesta este un teren disputat ce reflectă numeroasele divizări, contradicţiile şi inegalităţile din societate în
ansamblul său. De aceea, nu se va întâlni un singur punct de vedere asupra aceluiaşi fenomen sau proces ce va face
obiectul acţiunii
O democrație puternică se bazează pe existența unei comunități de cetățeni, uniți prin interese și obiective
comune, dispuși să participe la viața societății. În lipsa participării, este posibil ca statul să monopolizeze puterea și să-
și susțină exclusiv propriile interese.
În societățile marcate printr-o puternică participare la viața publică, cetățenii sunt mai exigenți pe plan etic și
mai respectuoși față de regulile organizării sociale. Cerând transparență în gestionarea treburilor publice și respectul
obligației de a da seamă, societatea civilă repune în discuție, în mod fundamental, modalitățile de exercitare a puterii.
Într-o democrație, cetățenii pot forma grupuri independente, care răspund nevoilor colectivității sau tarii lor și
care sprijină complet sau critică munca guvernului. Aceste grupuri independente sunt ceea ce poartă numele de
organizații ale societății civile.
Aceste organizații îndeplinesc o multitudine de roluri în societate. Printre acestea sunt și următoarele:
– permit indivizilor îmbunătățirea condițiilor din societatea lor, fiind apărătorii unei cauze, dând informații,
atrăgând atenția asupra unor probleme ce privesc publicul și supraveghind comportamentul guvernului și a
întreprinderilor private;
– deprind persoane din medii diferite să lucreze împreună și să elaboreze competențele, legăturile și încrederea
necesare unei bune conduceri;
– servesc un vast evantai de interese publice. Ele pot fi furnizoare de servicii sociale, apărătoare ale mediului
ambiant, promotoare ale unui anumit nivel de viață sau ale unor norme de muncă, ori, la fel de bine, să fie
catalizatori ai unor schimbări democratice;
– reprezintă interesele oamenilor care, fără ajutorul lor, ar putea fi excluși de la dezbaterile politice naționale.
– elaborează programe la nivel local și internațional în toate domeniile care contribuie la promovarea
principiilor democratice, îndeosebi a drepturile omului,

În concluzie se poate afirma că societatea civilă joacă un rol considerabil în stat în emergența unei noi maniere
de a face politică de care umanitatea are o nevoie urgentă pentru a face față cu succes actualelor provocări. Aceasta,
prin organizațiile sale, are capacitatea de a schimba politica la toate nivelurile - local, național, regional și global -
transformând lupta pentru putere într-un proiect de dialog și de cooperare între oameni, între state, între civilizații.
60
8. PARTIDELE POLITICE

8.1. Conceptul de partid politic.

8.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice.
8.3. Rolul și funcțiile partidelor politice.
8.4. Clasificarea partidelor politice.

1.1. Conceptul de partid politic.

Termenul “partid” provine din limba latină “pars”–parte, fiind utilizat pentru evidenţierea unui grup de cetăţeni,
ce reprezentau interesele unei părţi a societăţii şi influenţau exercitarea puterii politice.
Existenţa partidelor politice, partitismul, ca fenomen politic, reprezintă un element esenţial al unei vieţi
democratice. Între partitism şi democraţie există o relaţie directă, în sensul că democraţia începe să se manifeste cu
adevarat o dată cu apariţia dezvoltării partidelor ca instituţii politice, acestea putând să desfăşoare o activitate
sistematică şi de amploare numai într-un climat democratic autentic.
Apreciat ca „una dintre cele mai sugestive şi mai interesante personalități colective” , partidul politic apare ca
element și factor al sistemelor și acțiunilor politice, sub înfățișări variate și originale. Preocuparile pentru înțelegerea și
tratarea partidului au sporit pe măsura evoluției istorice a acestuia și a dezvoltării gândirii social–politice. În același
timp, specialiștii care se apleacă asupra studierii partidelor politice relevă atât vastitatea temei, cât și dificultățile în
realizarea unei lucrări exhaustive în legatura cu acest fenomen, datorită diversității sale.
„Un partid este o reuniune de oameni, care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică”, scria Benjamin Constant
încă în 1816, oferind astfel una din cele mai vechi, mai redutabile şi, în definitiv, mai pertinente definiţii, pe cît de
laconică pe atît de durabilă. Dimensiunea ideologică este, s–ar părea, prima trăsătură caracteristică a partidelor, care s-
a impus ca importanţă conceptuală. Această trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă, căci şi astăzi pare imposibil a se
vorbi despre un partid fără a–l corela cu un proiect de factură doctrinală, ce poate merge de la o formă accentuat
ideologică pînă la una pragmatică, cu un fundament doctrinal abia vizibil.
Maurice Duverger, în lucrarea „Partidele politice” scria că definirea partidului nu poate fi decât „vagă,
conjuncturală, aproximativă”. Raspunzând unor tendințe ostile instituționalizării partidelor politice și pledând pentru
necesitatea lor ca o condiție sine qua-non a afirmarii democratiei. Duverger subliniaza ca „A le refuza înseamna a
refuza să acționeze. Dacă ar fi adevarat că democrația este incompatibilă cu ele, aceasta ar însemna că democrația este
incompatibilă cu condițiile epocii noastre”. Pentru înțelegerea clară a partitismului ca fenomen politic, o mare
importanţă o are conceptul de partid politic.
Încercarile privind definirea partidelor politice au în vedere existența lor ca sisteme grupale, care concentrează
mase de indivizi polarizați prin interese comune şi factori identici comuni, a căror rezultantă este o cauză politică
unitară raportată la puterea de stat existentă, la regimul politic din cadrul comunitar dat.
În literatura de specialitate au existat și exista preocupari permanente pentru definirea conceptului „partid
politic”, preocupari care au condus la conturarea unei definiții cuprinzând trasaturile esențiale ale partidului.
Prin partid politic se înțelege o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimțământ care acționează
programatic, conștient și organizat pentru servirea intereselor unor clase , grupuri sociale, comunități umane (popoare,

61
națiuni), pentru dobândirea și menținerea puterii politice în vederea organizării și conducerii societății, în conformitate
cu idealurile proclamate în platforma program.
Din definiție rezultă o serie de trăsături specifice partidului și care îl deosebesc de alte instituții politice:
 caracterul conștient pronunțat, deoarece partidul se constituie prin liberul consimțământ al cetățenilor care
aderă la o concepție, un program, o ideologie.
 caracterul de grupare socială – uneori declarat – în sensul că partidele servesc, în primul rând, interesele unei
categorii sociale. De regulă, partidele politice nu–și declară deschis slujirea intereselor anumitei clase,
majoritatea afirmă că servesc interesele tuturor, dar, în practică, în mod tacit, iar uneori chiar deschis, se
sprijină mai mult pe anumite categorii sociale. În preluarii orice partid se adresează, prin programul sau,
tuturor cetățenilor țării.
 caracter istoric, partidele apar o dată cu organizarea politică a societății și au evoluat împreună cu aceasta.
Așadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al afirmării modului de producție sclavagist,
de momentele în care societatea în acea perioadă a adoptat și forma democratică de conducere.
Se consideră, de asemenea, ca un partid ar fi expresia relațiilor de tip asociativ, reflectând apartenențe bazate pe
libera înregimentare, cu scopul de a înfăptui un ideal sau a obține avantaje materiale pentru militanții săi. În alte
abordări, partidele politice sunt grupări voluntare mai mult sau mai puțin organizate, care în numele unei anumite
concepții asupra intereselor comune și ale societății, pretind să–și asume singure sau în coaliție funcțiile guvernării.
Sintetizând, în definirea partidelor politice trebuie să se țină seama de unanimitatea următoarelor determinări:
– partidul politic este o asociație sau uniune liberă, adică un grup secundar sau de adeziune, formal, cu
caracter permanent sau quasi–permanent;
– partidul politic are un caracter organizat, o structură stabilă, implicând existența unei rețele permanente de
relații între centrul național, nivelele intermediare și unitățile de bază;
– partidul politic exprimă și promovează, de regulă, interesele fundamentale ale unui grup determinat (clasă
socială sau fracțiune de clasă);
– partidul politic presupune elaborarea unui program, cu obiective imediate și de perspectivă, stabilite după
o anumită platformă ideologică în lumina căreia se stabilesc opțiunile asupra metodelor și mijloacelor de
înfăptuire a programului. Ideologia partidelor și propaganda accestora joacă un rol hotărâtor în atragerea
și orientarea membrilor, simpatizanților și a adepților. În principiu orice partid politic are un rol
informațional și formativ, dar, mai ales în cazul partidelor reacționare, nevoia camuflării obiectivelor reale
determină recurgerea la dezinformare și demagogie socială;
– în societățile antagoniste, lupta politică fiind competiția pentru exercitarea puterii supreme în societate
prin intermediul statului, iar partidele fiind principalul instrument al forțelor sociale în această luptă,
finalitatea partidului politic este fie menținerea puterii, fie influențarea, controlul sau cucerirea acesteia.
În concluzie, , partidismul, ca fenomen politic reprezintă o componentă dinamică a vieții democratice active, în
sensul că democrația începe să se manifeste eficient social odată cu apariția și dezvoltarea partidelor ca institutii
politice.

1.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice.

Cu toate că partidele politice își au originea în antichitate, ele nu au avut aceeași pondere și semnificație în toate
orânduirile sociale. În prezent, majoritatea politologilor se situează pe poziția unei delimitări nete între partidele care
62
s–au manifestat în viața social–politică a orânduirilor sclavagistă și feudală și cele a căror existență este legată de
dezvoltarea societății moderne.
De aceea, unii dintre ei acordă partitismului, ca formă de acțiune politică, o vechime doar de aproximativ două
secole considerând că partidele din perioadele istorice sclavagistă și feudală trebuie să fie calificate ca facțiuni,
societăți secrete, clici, camarile, conjurații etc.
Se apreciaza ca aceste grupari au o natură extrinsecă și un rol incidental în raport cu fratiile, sfaturile, comunele,
ghildele și altele, care s–au constituit – prin caracterul lor instituționalizat – în elemente fundamentale ale vieții
sociale, încadrându–se în sistemul politic al comunității umane din epocile respective. Grupările politice concentrate
în „partide” existente în cetățile antice, cu precadere în cele ateniene și romane, dar și luptele facționale și dinastice
din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntările partidiste din principatele, ducatele și orașele medievale sau
cele care au exprimat, în ipostaze diferite, lupta dintre partea clericală și cea laică, dintre aristocrație și monarhie în
cursul epocii medievale sau grupările politice de la confluența dintre orânduirile sociale feudală și capitalistă se
constituie, fiecare dintre acestea, în precursoarele unor forme de organizare și acțiune politică care s–au cristalizat ca
factorii cei mai activi și expresivi ai politicului în epoca contemporana.
Marea comunitate a Greciei antice, raspândită pe o larga arie geografică (mai ales în urma procesului de
colonizare elenă) a fost divizată timp de secole în doua forțe politice antagonice: Liga ateniana (în frunte cu Atena) și
Liga peloponeziacă (în frunte cu Sparta). În disputa acestora pentru hegemonie s–au reflectat contradicțiile orânduirii
sclavagiste care, în plan ideologic, și–au gasit expresie în opoziția dintre democrație și oligarhie ca forma de
organizare și guvernare politica a statului.
În aceste condiții istorice, democrația (guvernarea poporului) și oligarhia (guvernarea bogaților, aristocraților)
au devenit doi antipozi și, totodată, două alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la
organizarea și conducerea polisului, la caracterul și sensul puterii politice în cadrul comunității statale sclavagiste ale
vechii Elade.
Este o realitate ilustrata cu un profund discernamânt și în opera Stagiritului "Statul atenian", în care autorul,
descrie lupta dintre partide și ilustrează dialectica metamorfozării contradicțiilor economice și a luptelor sociale pe
care acestea le determină, în politică, în acțiunile pentru puterea statală. "Agora" a rămas în tradiția istorică
principalul loc al confruntărilor dintre forțe, în cadrul cărora–a afirmat ca factor dinamic în luptă dintre partidele
politice.
Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI î.Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul
grecesc era deja împărâit în două partide (eupatrizii și demosul), ce corespundeau în plan social unor grupări sociale
antagoniste distincte. Dupa Solon, Atena s–a divizat, potrivit relatărilor lui Aristotel, în trei partide politice ce
reflectau accentuarea stratificării sociale: pedienii (partidul celor de la câmpie, reprezentând aristocrația funciară),
paralienii (partidul celor de pe țărmul mării, reprezentând negustorii, comercianții etc.) și diacrienii (partidul celor de
la munte, agricultorii și păstorii nevoiași etc.). Fiecare partid milita pentru o formă de guvernare a polisului, care
corespundea intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o formă
moderată, iar al treilea, spre democrație). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democrația ateniană, ca o
formă a puterii de stat și un sistem de guvernare în orânduirea sclavagistă. În cadrul regimului de clasă sclavagist,
forțele sociale dominante și–au făurit din partide instrumente de organizare și luptă pentru propria lor cauză, în cadrul
sistemului social–politic respectiv. Politicul a jucat în viața ateniană din ultima jumătate a mileniului I î.Hr. un rol în

63
care funcțiile, legile și formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu–se în
componente ale valorilor clasice lăsate moștenire posterității de către civilizația antică.
Ultima fază de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit–o lupta dintre partidul macedonean și
cel antimacedonean (a doua jumătate a sec. IV î.Hr.), atunci când Macedonia, ajunsă la rangul de prima putere între
statele sclavagiste balcanice, a început o puternică acțiune expansionistă facilitată de decăderea politică și militară a
polisurilor din Elada.
Roma antica a înregistrat, la rândul său, în decursul tumultuoasei sale istorii, mișcări și grupări de partide a
căror luptă a influențat viața social–politică romană, mai ales, în perioadele sale de criză. Istoria politica a Romei,
dominată de ample confruntări interpartitiste care au ajuns la războaie civile, furnizează importante elemente pentru
ilustrarea formelor de partidism în primele sale manifestări. De pilda, în cadrul conflictelor sociale declanșate între
patricieni și plebei, având ca formă de exprimare cunoscutele „secesiuni”, s–a conturat curentul reformator al
plebeilor care a devenit o mișcare socială cu revendicări politice și tactică proprie, în directa confruntare cu
conservatorismul patrician reprezentat politic prin Senat.
Conflictul între cele două grupări sociale, care a îmbraţişat ca expresie politică forma rivalităţii între două
„partide”, s–a soldat cu obţinerea unor drepturi de către plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetăţeni romani,
dreptul de a alege magistraţi (cei mai importanţi fiind tribunii poporului, cu autoritate excepţională), elaborarea Legii
celor XII table (considerată actul fundamental al dreptului public și civil roman), îngaduința căsătoriilor între plebei și
patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formulă
originală politică și juridică de dezagregare a vechilor relații gentilice și de integrare a celor două tabere într–un sistem
social sclavagist.
Deosebirile de condiții social–economice și ciocnirile de interese și–au găsit reflectarea în plan politic într–un
sistem de relații și instituții specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s–au
instituit forme de afirmare a puterii: Senat (alcătuit din senatori), treptat constituindu–se magistraturi reprezentate
prin edili, chestori, tribuni, un rol important avându–l adunarile populare.
În acest cadru s–a desfășurat o acerbă luptă de partide, în anumite perioade vorbindu–se de partidul senatului
și partidul poporului. Disputele între magistrați au avut la bază diferitele interese și opinii de partid, care au
degenerat în razboaie civile.
În perioada republicană, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea
de cetățeni romani și drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s–a ajuns în perioada republicană la structurarea
social–politică a Romei în trei mari grupări, denumite și partide: nobilitas (aristocrația de origine patriciană și
plebiană, magistrați, comandanți militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuită din micii proprietari,
negustori, meșteșugari etc. Aceste grupări au avut o factură partidistă, problemele interne și externe generând
puternice contradicții, curente și facțiuni politice în rândurile forțelor dominante. Carierismul, demagogia au luat
amploare pe masura ce Roma s–a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o poziție de partid la alta devenise
ceva obișnuit la oamenii politici romani, exemple oferind în acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei,
Caesar, Brutus etc.
Problema fundamentală social–economică, care a generat și întreținut în întreaga perioada republicană lupta de
partide, a constituit–o problema agrară. Lumea romană s–a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II î.Hr. în două
partide politice: populares - partidul democrat al poporului și optimates - partidul aristocrației latifundiare.

64
Antagonismului dintre cele două partide i se suprapuneau contradicțiile de interese și opinii manifestate de diferite
grupuri și curente existente în interiorul fiecăruia. După o durată de aproximativ cinci secole, regimul republican își
încheia existența printr–o dramatică perioadă de răscoale ale sclavilor, războaie civile, mișcări antiromane în provincii
și colonii.
În epoca imperiului (27 î.Hr. - 476 d.Hr.) a început procesul de feudalizare a sistemului social. În aceste
conditii, partidele își pierd caracterul și sensul funcțional pe care l–au avut în perioada republicană. Pe fondul
conflictelor dintre imperialitate și senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce caută să dispună de pârghiile
puterii supreme), s–au conturat, în perioada imperiului, "partidul senatorial" și "partidul împaratului", între care se
ducea lupta pentru putere.
Spre deosebire de antichitate, în epoca medievală, în toate etapele acestei orânduiri, partidele politice nu au
beneficiat de ambianțe comunitare și instituționale favorabile unor manifestări politice, cum au fost cele din polisurile
mediteraneene. În condițiile specifice medievale, monarhia a aparut și s–a dezvoltat, fiind în acel moment cea mai
raspândită formă de organizare a puterii supreme, reunind comunitățile medievale în formațiuni statale, cu grade
diferite de cuprindere, putere și autoritate.
Civilizația medievală a fost și sub influența ideologică a marilor religii universale: creștinismul, islamul,
budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice și norme juridice, toate formele ideologiei fiind
anexate și subordonate teologie care a dus la contradicții dintre puterea laică și cea religioasa pentru supremație.
În Europa, în conditiile consolidării orânduirii feudale şi ale absenţei unei autorităţi statale puternice, biserica
(şi în mod deosebit cea romanocatolică) a ajuns la situaţia de a fi forța supremă a guvernării. Din punctul de vedere al
teologiei catolice, societatea se ierarhizează în trei stări: clerul, nobilimea și țărănimea. Aristocrația ecleziastică și
nobilimea își disputau între ele primatul conducerii, al guvernării. Prin lupte și compromisuri s–a impus și starea a
treia, care a dobândit și ea un statut politic propriu, fiind reprezentată în organele puterii. Partidele se confundau
adeseori cu ordinile, ghildele, corporațiile etc., înăuntrul cărora se formau.
Etapa Medievală în istoria partidelor politice va fi incheiată de partidele "filosofice" al căror nucleu va fi
reprezenatat de: Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, D’Alambert, Holbach, etc. Acești mari ganditori și filosofi
ai vremii vor incerca să reformeze conceptul de stat, pornind de la ideia că majoritatea populației reprezentă o clasă
defavorizată. Revoluțiile burgheze vor deschide noua etapa istorică de formare și afirmare a partidelor politice.
Astfel apar Revoluțiile Burgheze care–și propuneau tocmai abolirea monarhiei absolutiste, eliminarea
privilegiilor clasei dominante, a asupritorilor și obținerea unor drepturi pentru poporul majoritar. Acum apare
principiul separației puterilor în stat, care însemna tocmai limitarea puterilor monarhului, acesta conducând împreună
cu un parlament, fiind totodată controlat de către acesta.
De fapt Revoluțiile Burgheze vor reprezenta noua etapa istorică de formare și afirmare a partidelor politice.
Partidul politic va fi factorul de abolire al absolutismului, formă de instaurare a societății moderne cu conducere
democratică.
Partidele, în accepțiunea lor modernă, ca instituții politice bine conturate, cu statute și programe clar
fundamentate, cu activitate permanentă la care au acces toate categoriile sociale, apar în condițiile societății capitaliste
unde concurența pe plan economic este asigurată de competiția politică a mai multor partide care, o dată cu înlăturarea
absolutismului, trec la forme democratice de conducere. Prin urmare, partidismul în formă evoluată este strâns legat de
epocile moderna și contemporană, în care el devine un fenomen general, caracteristic structurilor și sistemelor politice

65
ale societăților dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Formele concrete și durata proceselor de constituire a partidelor și
sistemelor partitiste își au particularitățile lor, izvorâte din conditiile specifice procesului de afirmare a orânduirii
burgheze, de instaurarea puterii de stat a acesteia și a democrației, de închegare a națiunilor moderne.
Sociologul german M.Weber a evidenţiat trei etape de formare a partidelor politice: grupuri aristocratice –
cluburi politice – partide de masă. El sublinia că partidele politice sînt copii ale democraţiei, ai votului universal, al
necesităţii de a recruta şi de a organiza masele. În practică prin aceste etape au trecut doar două partide: liberal (vigy)
şi conservator (thory) din Marea Britanie. Majoritatea partidelor contemporane au apărut ca partide de masă.
Aşadar, partidele politice, ca instituţii bine conturate, cu programe şi statut, s–au constituit în etapa afirmării
orânduirii capitaliste, reprezentând o grupare de oameni, constituiţi pe criterii benevole, ce acţionează pe bază de
program pentru promovarea intereselor şi scopurilor unui grup social, pentru dobândirea puterii politice în vederea
organizării şi conducerii politice a societăţii.

1.3. Rolul și funcțiile partidelor politice.

În cadrul oricarei societati democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea și conducerea
vieții social–politice. De regulă acest rol exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice.
Rolul partidelor politice nu se limiteaza doar la perioada alegerilor. Ele desfășoară și activități de formare,
conștientizare și educare, propunând o anumită concepție privind raporturile politice, fundamentată pe o construcție
doctrinară structurală. Natura partidelor, platforma politică, pozițiile lor (partide de guvernamânt sau de opoziție),
scopurile urmărite condiționează manifestarea în raport cu opinia publică, ca factori de informare sau dezinformare.
Activitatea educatoare are drept țintă atât masa cetățenilor dar și un anumit public specific. De exemplu, atât mișcările
naziste și fasciste din Germania și Italia cât și statele comuniste dar și cele democratice au acordat o atenție specială
tinerilor.
Partidele apar ca un factor de integrare socială la nivel individual, la nivelul grupului social și la cel al
colectivității. Ele pot fi un catalizator al socializării persoanei sau un instrument de depășire a conflictelor categoriale
și a revendicarilor particulare. La scara colectivității, partidele apar ca niște corpuri intermediare între putere și
cetățeni, permitandu–le acestora agregarea într–o colectivitate care le exprimă revendicarile.
Aflate la conducere, partidele orientează politica generală a statului, pe baza programului sau a platformei
electorale. Partidul de guvernamant exercită un control direct asupra guvernului și unul indirect, prin intermediul
grupului său parlamentar.
De la apariția lor și până în prezent, rolul partidelor a variat sensibil, funcție de epocă și țară. Dacă primele
partide au avut un rol relativ redus, în prezent activitatea lor este indispensabilă evoluției și echilibrului societăților
contemporane. Funcțiile partidelor politice au fost configurate diferit, în legătura cu natura lor și a regimurilor politice,
existând mari deosebiri între regimurile care admit pluralitatea partidelor și cele cu partid unic. În vocabularul
sociologic, o funcție înseamnă contribuția adusă de un membru (individ sau grup) al unui corp social pentru a permite
satisfacerea exigențelor lui funcționale, necesare conservării, adaptării sau dezvoltării sale. Analiza funcțiilor duce la
construirea unor modele care au în vedere diversitatea lor în diferite țări.
David Apter (Comparative Politics, 1963) distingea trei categorii de funcții în sistemul politic democratic –
controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidaților și două în sistemul totalitar – crearea
solidarității de grup și funcția de conducere.
Neil A. McDonald distingea cinci tipuri de funcții ale unui partid în societate:
66
 1) partidul ca manager;
2) partidul ca un intermediar între guvernanți și guvernați;
3) partidul ca purtător de cuvant al opiniei publice;
4) partidul ca selector de candidați;
5) partidul ca instrument de cucerire a puterii.
Charles Debbasch și Jean-Marie Pontier (Introduction à la politique, 1991) evidențiau următoarele funcții:
1) funcția de organizare a alegerilor;
2) funcția de educație politică;
3) funcția de integrare socială.
Daca facem o totalizare a clasificarilor funcțiilor partidelor politice care există în literatura de specialitate vom
evidenția următoarele funcții ale partidelor politice, care caracterizeaza rolul acestora în societate dar rolul de
conducere a partidului.
a. Functia electorala.
Prin ea partidele selectează și propun candidați pentru alegeri, recrutează aderenți, formează opinia alegătorilor,
înregimentează deputații etc.
Se realizeaza prin inițierea de către partidul politic a anumitor dezbateri politice în care alegătorii sunt informați cu
ideile și programul politic, făcându–și astfel propriile opinii.
b. Functia de selectare.
Este una din cele mai importante căi în formarea omului politic. Activitatea de partid, prin ea însasi, reprezinta
o activitate formatoare și o selecție pentru propulsarea personalităților, în functiile de partid sau de stat. Rolul său este
de prim ordin atat în partidele competitive (democratice) cât și în cele necompetitive (totalitare).
Tehnicile de selectare:
– Numirea –este efectuată de organele de conducere și transmite actului caracteristica sa: dacă organul a
fost ales democratic sau nu, actul numirii va avea sau nu acest caracter.
– Cooptarea –urmărește atragerea personalităților influente.
– Autorecrutarea –este specifică partidelor democratice întrucât individul este autorul propriei candidaturi,
prin valoarea personalității și activității sale în viața politică în general și de partid în special.
c. Funcția de integrare.
Orice partid politic democratic are ca obiectiv integrarea în viața socială, politică. Exercitarea acestei funcții
cuprinde: acomodarea, adaptarea individului, ceea ce inseamnă dobandirea anumitor cunoștinte și deprinderi pentru a
raspunde la cerințele mediului socio–politic.
d. Funcția de formare a conștiinței civice.
Partidul sensibilizează populația la problemene societății. Crește astfel răspunderea civilă. Educă patriotismul
atât proprii membrii de partid cât și simpatizanțiilor.
e. Funcția de asigurare a raportului activității între guvernanți și guvernați.
Partidul aflat la guvernare va fi în permanent dialog cu populația, cu doleanțele acesteia (pentru a asigura
condiția de democrație reprezentativă).
f. Functia de conducere.
Se refera la faptul că partidul majoritar va impune programul propriu (va conduce), dar in limite legale.

67
 g. Funcția teoretico–ideologica vizeaza mai multe obiective:
– dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile social–istorice, la obiectivele și
sarcinile urmărite de partid;
– elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;
– organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor partide și formațiuni politice.
Această funcție este vizibișă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a
partidului.
h. Funcția de exprimare (comunicare).
Această funcție s–a intensificat în epoca constituționalismului (sec. al XIX-lea), și asigură xomunicarea dintre
partidele politice și electorar. Ignorarea acestei funcții , poate fi pentru un partid fatală și dispărea de pe scena vieții
politice. Din cauza lipse de cominicare se produce o pierdere a audienței la electorat, o alienare a partidului în raport
cu baza socială și o criză de încredere în sistemul politic.
Functiile prezentate sunt funcții ideale, partidele nefiind obligate sa le exercite pe toate. De asemenea, într–o
societate sau alta, accentul cade pe realizarea anumitor funcții, în raport cu specificul evoluției și particularitățile
momentului.

1.4. Clasificarea partidelor politice.

Sistemul de partid este un sistem integral de relații între părți, de partide politice, blocurile și uniuni de partide
care interacționează unul cu celălalt într–un anumit sistem politic și își construiesc activitățile pe principiile cooperării
sau concurenței în exercitarea puterii politice.
Sistemul de partid se formează în funcție de poziția partidelor politice în sistemul politic al societății și de
interacțiunea dintre ele.
Factorii care influiențează asupra clasificării sistemelor de partid ale unei țări sunt:
– nivelul de conștiință, cultură și maturitate politică a societății;
– structura etnico–lingvistică;
– structura social–economică;
– tradițiile istorice de evoluție politică;
– structura religioasă (confesională) a populaţie;
– alinierea forțelor sociale de clasă.
– sistemul electoral etc.
Un impact semnificativ asupra formării sistemului de partide o are legislația actuală, legislația electorala și
legile constituționale care este mai presus de toate. Astfel factorii enumărați mai sus ne permite o clasificare complexă
a partidelor politice în baza următoarelor criterii:
I. În funcție de natura regimului politic:
a. sisteme de partide democratice – respectarea drepturilor și libertăților civile;
b. sisteme de partide autoritare – impune subordonare incontestabilă față de autoritatea puterii;
c. sisteme de partide totalitare– controlul instituțiilor de stat care se contopesc cu instituțiile partidului
asupra tuturor sferelor vieții din societate.
II. În funcție de numărul de partide care luptă pentru putere sau de influența acestora în societate:
68
 a. Sistemul monopartinic – Puterea politică este monopolizată și exercitată efectiv de un singur partid politic,
alte partide politice fiind interzise, nu există forţe politice alternative. Există un singur partid, fără competiție
de idei/ideologică. Are loc fuziune între partid și guvernământ (guvern) iar șeful guvernului/statului este și
liderul partidului. Apartenența la partid e bazată pe clasa socială, afilierea la structurile de putere, religie,
etnie, etc. Acest tip de sistem sunt cunoscute în societăţile comuniste şi fasciste ( China. Coreia de Nord,
Germania Fascista, URSS etc.) .
b. Sistemul bipartinic – două partide se afla în competiție pentru a câștiga controlul asupra puterii
politice/guvernului. Este suficient de funcțional, deoarece asigură funcționarea eficientă a sistemului politic în
ansamblu, reflectând existența unui dualism politic natural. Dupa cum accentuează M. Duverger alegerea
politică de obicei vine într–o formă dualistă deoarece orice alegere politică implică două tipuri de soluții.
Acest tip de sistem contribuie la crearea unui guvern eficient și stabil care se bazează pe sprijinul majorități
parlamentare a partidului care a obținut victorie în alegeri.
Dar aceste avantaje sunt în sisitemul bipartiinic ideal. În realitate se impune o disclipină dură în procesul votării,
deputații fiecărui partid tind să voteze în același mod atunci când se iau decizii politice importante, în caz contrar, cei
care au încălcat disciplina de vot pot fi excluși din partid.
În SUA deputaților este un sistem bipartiinic unde nu este impusă disciplina obligatorie în procesul de vot fapt
care oferă o democrație mai largă în luarea deciziilor de către legislatori.
Există de asemenea sisteme bipartiinice "perfecte" și "imperfecte".
– Sisteme bipartiinice "perfecte este atunci cind două partide au obținut 90% din voturi, unul dintre ele având
majoritatea absolută a locurilor parlamentare și poate conduce singur, fără a intra într-o alianță cu alte partide.
( SUA, Noua Zeelanda) ;
– Sisteme bipartiinice "imperfecte" este atunci cind numărul mandatelor primite de două partide mari în alegeri
nu le permite să formeze singure o majoritate absolută, una din ele fiind nevoită să se unească cu un al treilea
partid. Acest sistem de partid mai numit sistemul "două partide și jumătate" (Germania, Austria, Australia).
c. Sistemul pluripartidist – se caracterizeaza prin numarul mare de partide ce lupta pentru putere și participă la
exercitarea puterii. Caracterul de pluripartit nu este conferit de simpla existență a mai multor partide. Esențial
este ca acestea să fie aproximativ la fel de puternice. Alături de aceste partide pot exista alte numeroase
formațiuni politice mai mici reprezentate sau nu în parlament.
În funcție de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui sistem politic caracter pluripartid,
devine partid de guvernamant, ocupând în același timp majoritatea locurilor în parlament. Alteori, când rezultatul
alegerilor nu permite formarea unui guvern monocolor, se încheie alianțe politice între partide politice, acestea
propunand membri în Guvern din randul lor sau dintre simpatizanți. Acest sistem favorizează disputa electorală între
partide, obligandu–le la permanenta adaptare a programelor lor politice la cerințele sociale ale electoratului, la un efort
permanent pentru a–și spori credibilitatea.
Avantaje: alegătorii au mai multe opțiuni/proiecte de dezvoltare/evoluție a societății din care să aleagă.
Dezavantaje: în unele situații e dificil ca un singur partid să câștige suficiente voturi pentru a guverna singur →
necesitatea formării unor coaliții electorale/politice/de guvernare → în unele cazuri se produce instabilitate
guvernamentală.

69
III. În funcție de distribuția locurilor în parlament, raportul dintre partidele și influența lor asupra
procesului de luare a deciziilor politice:
a. Partide majoritare – au obținut majoritatea absolută a mandatelor și dreptul de a-și desfășura propriul curs
politic;
b. Partide cu tendință majoritatră – sunt capabile să câștige următoarele alegeri;
c. Partide dominante – a primit o majoritate relativă de locuri în parlament și este în topul preferințelor
electoratului;
d. partide minoritare – au un număr minim de mandate în parlament.
IV. În funcție de relațiile cu puterea:
a. Partide de opoziție – este acel partid care nu se află la guvernare și este în opoziție față de aceasta. Ele sunt de
două tipuri, partide de opoziție parlamentară și partide de opoziție extraparlamentară/
b. Partide de guvernământ – este partidul care deține puterea politică singur sau în coaliția în coaliție cu alte
partide cu care formează majoritatea parlamentară. Partid de guvernamânt dispune de pârghii eficiente prin
care pote să–și instituționalizeze platforma politică care va deveni politica de stat (în conformitate cu
Consituția țării). Partidul politic va conduce societatea conform idealurilor proclamate în platforma program și
va impune ca voință obligatorie societății legile votate.
V. În funcție de orientarea ideologică:
Exista tendinta de a folosi termenii dreapta, stânga și centru pentru a denumi tendințele ideologice a partidelor
politice. Explicația originii acestor termeni e dată de Littre, în Dictionarul limbii franceze, în care menționează că
momentul istoric care a disociat natura partidelor a fost poziționarea partizanilor în Adunarea Națională a
reprezentanților Stării Generale din Franța. Inițial, pe fondul simplificării procedurii de numărare a voturilor, deputații
partizani ai regalității(revoluționarii moderați) s–au așezat în dreapta președintelui Adunării, pe când, opozanții săi la
stânga (erau revoluționarii cei mai deciși și optau pentru răsturnarea monarhiei, anularea privilegiilor nobiliare și
instalarea republici).
a. partide de stânga – au în centrul preocupărilor sale apărarea drepturilor omului, justiția socială, egalitatea de
șanse și în drepturi, indiferent derasă, naționalitate sau sex. Partidele de stânga susțin un stat protecționist, care
trebuie sa asigure tuturor protecție socială, acces liber la educație, cultura dar și la servicii medicale. Susține
intervenția statului în economie mergând pe principiul redistribuirii veniturilor în favoarea celor defavorizați.
O caracteristică esentială este și accentul pus pe colectivitate și nu pe individ.
b. partide de dreapta – este acel segment al spectrului politic asociat cu poziții conservatoare, capitaliste,
religioase, liberale. Partidele de dreapta sunt adeptele liberalismului, susținand libertatea, importanța
individului și consideră binele colectiv noțiune abstractă. În această concepție, statul trebuie să se limiteze de
a juca un rol de arbitru, asistând ca un factor extern și stabiliște doar regulile generale ale jocului, lăsând
lucrurile să se autoregleze, avand grijă doar ca în exercitarea drepturilor proprii sa nu încalci drepturile
celorlalți. De asemenea susține economie guvernată de legea pieței și control minim din partea statului.
c. Partide de centru – combină elemente văzute ca fiind de stânga sau de dreapta într–o doctrină sintetică, care
nu poate fi însăși clasificată cu exactitate de o parte sau de alta a spectrului politic. Centrul este o mișcare
moderată, ne–existând o extremă centru. M. Duverger susține că centrul nu este altceva decât gruparea

70
 artificială a părții drepte a stângii și a părții stângi a dreptei. Astfel partidele de centru fie sunt de orientare
centru – dreapta sau de centru – stânga.
Dincolo de clasificările și tipologiile clasice a partidelor politice pe care le cunoaștem în literatura de
specialitate în prezent putem revedea unele din ele care au un specific aparte în cadrul unor societăți prin propria
evoluție istorică și au fost efective în exprimarea și soluționarea obiectivelor politice.
Partidele politice reprezintă o realitate a vieții politice moderne. Totodată ele
reprezintă unul din criteriile de clasificare a statelor în totalitare sau democratice. Daca pentru primele caracteristic
este partidul unic de obicei de tip comunist sau fascist, pentru statele democratice se poate observa o mare diversitate
doctrinară, partidele fiind liberale, conservatoare, social–democrate, creștin–democrate, uneori chiar socialiste și
comuniste.

2. GRUPURILE DE PRESIUNE ȘI GRUPURILE DE INTERES

2.1. Definirea si scopul grupurilor de presiune și interes.

2.2. Clasificarea grupurilor de presiune.
2.3. Modele de organizare a grupurilor de interes.
2.4. Mijloace și tehnici ale acțiunii de pressing.
2.5. Lobbying -ul ca grup de presiune.

1.1. Definirea și scopul grupurilor de presiune și interes.

În prezent se constată un declin a partidelor politice ca urmare a proceselor noi survenite în evoluția social-
politică a lumii contemporane datorită modificării naturii statului, a funcțiilor sale, a dimensiunilor noi ale politicii
militare și a cerințelor de raționalizare a politicii. Noile realități implică în afară de partide şi alte grupuri specializate
care pot influenţa puterea politică. Aceste grupuri au fost denumite şi caracterizate ca grupuri de presiune deşi
realitatea istorică a acestora este mult mai veche decât politicile dintr-o ţară și este este relativ recentă.
Unii autori folosesc alternativ termenii ʺgrup de interes" şi ʺgrup de presiune". Spre deosebire de partidele
politice care îşi propun cucerirea şi exercitarea puterii etatice, grupurile de presiune acţionează doar asupra puterii,
influenţand-o din exterior sau exercitând presiuni după cum indică şi denumirea -asupra centrului de decizii.
Dificultatea definirii grupurile de presiune provine şi din faptul că acestea pot fi organizaţii non-politice. După cum
arăta Maurice Duverger, ʺorice asociaţie, grupare, organizaţie, chiar şi cele a căror acţiune normală este îndepărtată de
politică, pot acţiona şi ca grup de presiune, în anumite domenii şi in anumite circumstanţeʺ. Faptul că grupurile de
presiune reprezintă şi apără anumite interese, nu inseamnă că ele se confundă cu grupurile de interes.
Fenomenul grupurilor de presiune este mult mai vechi decât studiul acestora, deoarece formarea grupurilor
este un fenomen comun tuturor societăților. Orice grup se formează în numele unor interese comune (afective,
patrimoniale, ideologice, corporative, profesionale, de conviețuire) pe care le urmărește și le atinge prin presiune. În
sens larg, toate grupurile sunt grupuri de presiune, căci „activitatea de presiune este o activitate unuversală“.
Fenomenul politic al pressing-ului a devenit obiect de studiu dupa cel de-al doilea război mondial. Termenul de
grup de presiune (pressure group) a aparut în SUA în prima parte a secolului, dar s-a încetățenit dupa 1945. El
sugerează o acțiune de presiune univocă, unilaterală, când de fapt grupul exercită presiune, dar și suportă presiuni din
partea altora, iar semantic se asociază cu ideea de manevre de culise sau corupție.

71
 Noi instrumente și tehnici de acțiune, menite să suplinească incapacitatea sau refuzul de adaptare a
instrumentelor clasice, grupurile de presiune au aparut și s-au dezvoltat rapid și impresionant mai întâi în SUA, acolo
unde cele două partide, care alternează la putere, nu se încadrează în parametrii tradiționali, respectiv sunt slab
distanțate ideologic, nu-și realizează funcția mobilizatoare decât imperfect și sporadic și sunt în principal instrumente
electorale. Grupurile de presiune au intrat în concurență cu partidele în orientarea și determinarea politicilor: ca
urmare, au apărut unele teorii („poliarhia“ lui Robert Dahl, „puterea compensatoare“ a lui J.K. Galbraith, „partida
de croquet“ a lui David Riesman), care tind să prezinte statul contemporan american ca arena unui joc de echilibru și
negociere a diferitelor grupuri de presiune, partidele pastrandu-și în acest caz doar monopolul reprezentării politice
(prin alegeri și structura instituțională). De altfel, numarul actual impresionant de grupuri de presiune este și o
consecință logică a democrației contemporane, fundamentată pe voința liberă a indivizilor și în virtutea căreia puterea
se vede obligată constant să adapteze și să amelioreze structuri economice și sociale.
Grupurile de presiune sunt „grupuri sociale, cu un grad variabil de formalitate, care caută să promoveze și/sau
să apere interesele specifice ale membrilor lor prin exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau asupra
administației“. Ele intrî în interacțiune cu instituțiile statului și partidele politice angajate în lupta pentru cucerirea sau
exercitarea puterii. Dar grupurile de presiune nu participă direct la cucerirea și exercitarea puterii dar acționează
asupra puterii și o influințeaza din exterior. Grupul de presiune intră în acțiune pe interese proprii și, chiar dacă se
intitulează nepolitic, el este angajat în politică pentru un anume interes sau o anume conduită politică, în timp ce
partidele sunt exclusiv consacrate acțiunii poltice și au un program pe baza căruia fac o politică de poziție“.
Grupul de interes este un grup de presiune potențial: el devine grup de presiune atunci când sub impulsul
interesului, mai mult sau mai puțin conștientizat, exercită o presiune asupra puterii politice, direct sau indirect. Din
acest motiv, delimitarea grupurilor de presiune este dificilă: chiar dacă nu este interesat să influențeze puterea
politică, orice grup poate fi pus la un moment dat, episodic sau cu ocazia unor circumstanțe care-l afectează în mod
deosebit, în situația de a se mobiliza pentru a obține avantaje sau a împiedica luarea unei decizii contrare intereselor
lui. Cea mai nevinovată grupare poate să se transforme în grup de presiune, mobilizandu-se sub impulsul unui lider
sau/și ca reacție la un eveniment care o afectează. Mai departe, unele grupuri de presiune se pot transforma în partide,
organizandu-se nu doar pentru a influența puterea dar și pentru a participa la cucerirea și exersarea acesteia: un astfel
de exemplu sunt grupurile ecologiste sau feministe, care în țări ca Germania, Finlanda s-au transformat în partide, sau
partidul laburist în Anglia, ca expresie politică a intereselor muncitorilor și sindicatelor.
Grupul de interes, format şi dezvoltat în comunităţile istorice primare, poate fi considerat ca reprezentand un
număr de persoane reunite de unul sau mai multe interese comune. Asimilarea grupurilor de interes cu grupurile de
presiune nu este justificabilă. Grupul de interes nu se identifică cu grupul de presiune, care nu acţionează numai pe
calea pressingului şi a cărui influenţă nu este unidirecţional.
Un grup de interes este un grup de presiune potenţial. El se transformă în grup de presiune în momentul
acţiunii sale asupra autorităţilor abilitate să ia decizii în favoarea intereselor apărate.
Unii autori consideră că fenomenul grup de presiune este identificabil în prezenţa a trei elemente principale :
1. existenţa unui grup sau a unei comunităţi, mai mult sau mai puţin organizate (ceea ce il deosebeşte de o
simplă mişcare spontană şi efemeră);
2. existenţa interesului şi apărarea acestuia;
3. existenţa presiunii, a influenţei exercitate.

72
 Activitatea grupurilor de presiune se desfăşoară în stransă corelaţie cu cea a instituţiilor statului şi a partidelor
politice. Ele nu exercită într-un mod direct puterea politică, dar acţionează asupra ei ca intermediari. Grupul se
defineşte prin caracterul său colectiv şi printr-o acţiune colectivă. El trebuie să prezinte un anumit grad de unitate şi să
se caracterizeze prin existenţa la membrii grupului a sentimentului apartenenţei la grup şi de adeziune la anumite
valori comune.
Scopul grupurilor de presiune de influențare a puterii, este relevant, dar nu definitoriu, deoarece scopul poate fi
permanent sau ocazional, unic sau multiplu, principal sau secundar. Nici caracterul organizat nu este definitoriu,
deoarece există și alte grupuri organizate care intervin în viața politică, în primul rând partidele politice, iar pe de altă
parte pressing-ul poate fi exercitat și de grupuri informale sau fără statut legal. Definitorii pentru grupul de presiune
sunt sensul presiunii, determinat de natura socială și interesele grupului, și tehnica presiunii, ca tactică sau mijloc
specific de acțiune politică.

1.2. Clasificarea grupurilor de presiune.

Grupurile de presiune sunt extrem de variate sub raportul dimensiunii, influenței, intereselor, ariei acțiunii,
organizării și tehnicilor folosite. Clasificarile difera și ele, în funcție de criteriul adoptat pentru departajarea și
descrierea lor (mărime, structură, natură, scop, tehnici etc.).
Maurice Duverger foloseste, ca și în cazul partidelor politice, criteriul strucural pentru clasificarea grupurilor
de presiune și deosebește:
a) grupul de presiune exclusiv de cel parțial.
Cel exclusiv actionează doar în domeniul politic, făcând presiune asupra puterii. În această categorie intră:
lobby-urile, acele birouri tehnice specializate, care acționează pentru alte grupuri (parțiale). Ele își inchiriază serviciile
în schimbul plății, similar consilierilor fiscali sau juridici. Adevărata presiune vine însă de la cei care utilizeaza lobby-
urile și nu de la lobby-ul însuși. De cele mai multe ori caută să-și ascundă activitatea adevărată, pretinzând că sunt
asociații cu obiective largi și prestigioase, adică să apară în ochii publicului drept grupuri parțiale.
Cel parțial are și alte rațiuni de a exista decât presiunea politică, care reprezintă doar o parte a activității sale,
precum și alte mijloace de a acționa. Sindicatele, de exemplu, fac uneori presiuni asupra guvernului, dar au și alte
meniri. Grupurile de presiune parțiale sunt extrem de numeroase, deoarece „orice asociație sau grupare poate fi pusă
în situația de a utiliza presiunea politică la un moment dat în activitatea sa.
b) grupul de presiune privat de cel public.
Inițial grupurile de presiune erau doar grupuri private. Ulterior, pe măsura extinderii, complicarii și
specializării aparatului administativ, a apărut tendința ca administrațiile publice să se constituie în grupuri de
presiune. Teoreticienii clasici ai statului, consideră acest fenomen ca fiind patologic și ca traducând o gravă criză a
statului. În cadrul administrațiilor publice, serviciile se află, în general, într-o permanentă rivalitate, datorată influenței
lor diferite și fiecare se constituie într-un grup de presiune în raport cu guvernul sau cu parlamentul. În cadrul
serviciilor se pot forma grupări de înalți funcționari, care caută să acapareze posturile de conducere și să exercite
presiuni asupra serviciilor rivale sau asupra guvernului. Frontierele între grup public și privat sunt din ce în ce mai
puțin descifrabile, multe grupuri private jucând în realitate un rol public.
c) grupul de presiune interior de cel strain.

73
 Primele ființează și acționează într-o anume țară, servind interese ale unor cetățeni din acea țară, celelalte
intervin în viața politică internă a altor țări, servind interesele unor persoane, grupuri, națiuni străine (spre exemplu,
sindicatele britanice care ajută sindicatele italiene aflate în grevă, CIA influențând militarii din Orientul Mijlociu).
d) pseudogrupurile de presiune .
Sunt toate acele organizații care exercită presiune politică, fără a se constitui în grupuri propriu-zise, respectiv
lobby-urile (birouri tehnice care, fără a se preocupa de orientarea politică sau socială a celor ce le folosesc, intervin pe
lângă administrație sau guvern, fiind simple mijloace de acțiune ale adevăratelor grupuri de presiune), casieriile
electorale (organizații ad-hoc care finanțează alegerile și astfel exersează presiuni asupra puterii), oficiele de
propagandă, presă și organismele de informare (pentru care scopul profit se află pe planul al doilea după cel de
pressing). Organismele de informare și ziarele pot fi simple întreprinderi comerciale, constituite pentru a face bani.
Pentru unele însă, profitul este secundar, ele vizând în special să exerseze o presiune asupra guvernului, puterii
politice sau opiniei publice. În acest caz ele pot fi mijloace de expresie ale unor grupuri determinate, de care nu pot fi
separate (ziarele sindicale, organe de presă al unui partid) sau își disimulează dependența, pretinzandu-se autonome
(presa de industrie finanțată de marii industriași, de banci). În general însa, ziarele sunt concomitent industrie de presă
(cu scopul de a vinde informație) și presa de industrie (proprietarii lor doresc să obțină profit, exersând totodată și
presiune politică).
e) grup de presiune de masa de cel de cadre.
Primul urmărește să reunească un număr mare de aderenți, căci din număr își trage puterea (sindicatele
muncitorești, organizațiile de fermieri, confederațiile micilor artizani, mișcările de tineret, organizațiile feminine,
societățile sportive sau culturale) și are un scop unic – dezarmarea, antirasismul etc.. Grupul de cadre urmărește
calitatea aderentilor, importanța, funcția sau bogația lor (cluburile politice, francmasoneria, sindicatele patronale,
asociațiile de artiști, ziarele și organismele de informare, care pot fi considerate grupuri de presiune).
f) grupul de presiune fără relații cu un partid politic de cel cu relații (permanente sau ocazionale).
Relațiile ocazionale pot apărea în timpul alegerilor, al grevelor sau al altor situații deosebite. Legături
permanente pot rezulta din situația de dependență față de un partid (organizațiile de tineret și cele feminine),
recunoscută sau nu – în acest din urmă caz, procedeul frecvent folosit este alegerea în funcțiile de conducere a unor
membri ai partidului respectiv, controlați și supuși discplinei acestuia sau a unor personalități eminente, dar
ineficiente, care ocupă funcțiile onorific, fără a avea și putere – sau din situația de dominare a unui partid, în mod
direct (partidul laburist britanic este tipic pana în 1927 pentru aceasta situație, el fiind format până la acea dată doar
din delegații sindicatelor) sau mascat (mult timp partidele conservatoare din America Latina nu erau decat organisme
anexe ale grupurilor de presiune din industrie sau ale marii proprietăți funciare).
g) grup de presiune directe (acționează la nivelul organismelor ministeiale, parlament, înalți funcționari) de
cele de presiune indirectă (exercitată asupra publicului, pentru că atitudinea acestuia să influențeze
guvernanții, totdeauna sensibili și atenți la opinia publicului).
Maurice Duverger propune o simplificare în depertajare binară a grupurilor pe criteriu socio-profesional al
membrilor, în grupuri de presiune profesionale (sindicate, organizații patronale, organizații agricole) care reunesc
persoane după activitatea lor economică, și celelalte grupuri de presiune: organizații politice specializate, constituite
în jurul unui scop politic particular (dezarmare, pace, reforme, subvenții), cluburile politice (definesc programele de
acțiune aplicabile de guvern) duc o activitate esențialmente politică, deoarece realizează ceea ce partidele ar trebui să

74
facă, „membrii lor corespunzând generațiilor care ar fi trebuit să înnoiască cadrele partidelor politice, dar care nu pot
sa o facă deoarece partidele sunt mașinării închise, sclerozate“ (Maurice Duverger), asociațiile de foști combatanți,
mișcările de tineret, mișcarile feministe și familiale, grupările ideologice și religioase, grupurile de presiune publice
(ministere, înalți funcționari, armata).
După ce au fost interzise, condamnate,criticate, apoi acceptate, autorizate și agreate, grupurile de presiune sunt
în prezent parte constitutivă a democrației. Ele caută să influențeze puterea politică (instituțiile statului, partidele
politice) în favoarea propriilor interese, iar puterea politică intră în relații cu ele pentru a le controla sau a le asocia la
acțiunea ei. Astfel se tinde spre un nou echilibru social, spre o nouă fază a democrației contemporane.

1.3. Modele de organizare a grupurilor de interes.

În literature de specialitate noțiunile de grup de interes, grup de presiune continuă să suscite discuții în
contradictoriu. În fapt, despre grupul de interes, la modul general, nu se poate discuta în termeni maniheiști, de bun
sau rău. La fel cum în cazul democrației, nu putem aprecia dacă acest tip de sistem politic este bun sau rău. Cum se
stie, eficiența unui sistem democratic poate fi cuantificată în funcție de foarte mulți indicatori. La fel în cazul
grupurilor de interese, acțiunea lor poate fi apreciată în funcție de mai mulți factori, respectiv eficiență instituțională,
gradul de maturizare a partidelor politice, nivelul participativ al cetățenilor, sistemul legislativ etc.
De regulă, în statele cu o democrație consolidată, aceste grupuri de interese reprezintă, alături de partide, ONG-
uri sau alte organizatii profesionale, actori importanți în jocul socio-politic. Rolul lor este cunoscut și apreciat ca unul
care ține de funcționalitatea unui sistem democratic. Grupurile de interese activează într-un anumit cadru
instituțional, după reguli bine stabilite sau în virtutea unor cutume verificate în timp. Dacă sistemul în integrum
funcționează în mod defectuos, se poate ca și anumite componente ale sale să producă efecte negative. În mod firesc,
democrația presupune participare. Așadar, funcționarea unor grupuri de interese reprezintă o regulă, dar eficiența ei
depinde de gradul sau de reglementare. Evident, există și derapaje, dar nu în așa măsură încât să determine o eliminare
a acestor actori din schema structurală a democrației participative. O democrație consolidată știe să controleze și să
corijeze principalele sale derapaje sistemice. Statuarea rolului grupurilor de interese sau presiune în democrațiile
consolidate s-a produs în timp, în urma unui îndelung proces de maturizare legislativă și instituțională.
Modelul european - este știut faptul ca grupurile de interese și de presiune funcționează pe lângă instituțiile
UE, iar rolul lor în procesul decizional este unul instițutionalizat. Grupurile de lobby sunt recunoscute și acreditate, dar
nu sunt obligate să se înregistreze. Din acest motiv, neexistând o evidență, fondurile și cheltuielile lor nu pot fi
cunoscute. În ultimii ani însă, activitatea acestor organizații de lobby a fost subiect de critici care acuzau
supradimensionarea influenței acestora și cereau mai multă transparență în ceea ce privește modul lor de acțiune.
Activitatea grupurilor de interese este privită cu multă reticență în unele țări din Uniunea Europeana.
Modelul american - în SUA spre deosebire de UE, grupurile de presiune și interes sunt institutionalizate și
reglementate de mai multe legi. Diferența de percepție și de acțiune a acestor grupuri se datorează, în bună măsura,
sistemului politic american care funcționează după alte reguli decat cele din Europa. În fond, democrația americană s-
a nascut pe alte fundamente decat cea europeană. În urma acțiunii acestor grupuri, anumite legi sunt rescrise sau chiar
retrase, sau, dimpotrivă, promulgate. Sistemul politic american este construit, însă, astfel încât să dispună de un cadru
instituțional și legislativ care să permita o acțiune eficiență și transparență a acestor grupări. Putem aprecia că

75
percepția americană asupra noțiunii de grup de interes se datorează, în mare parte, unui anumit tip de cultură politică și
civilă.
În Republica Moldova termenul este asociat, la nivelul opiniei publice, cu cel ce presupune diverse interese
obscure, mafiote chiar. Este dificil de apreciat o cauză precisă a acestei percepții. Pe de o parte nivelul încă scăzut al
unei culturi a democrației, pe de alta, discreditarea clasei politice, în ansamblul său, din ultimii ani. Probabil cauza
rezidă într-o îmbinare a celor doua aspecte. Opinia publică receptează difuz acțiunea acestor structuri, de regulă ea
gândește în termenii de „toti sunt la fel”, ba chiar o surprinde – în mod inconștient – spunând că politicienii se
sprijină reciproc, fără a ține cont de la ce partide sunt.
Este greu de crezut că o modificare de percepție a noțiunii de grup de interes se va produce foarte curând. Ea
depinde în mare măsură și este legată în mod inevitabil de percepția asupra clasei politice în general.
Profesionalizarea clasei politice, dar și transparentizarea mediului economic vor atrage și o nouă accepțiune a
termenului de grup de interes, cea pe care i-o atribuie, în mod firesc, normele democratice. Aceasta se va opera în
timp, dar și prin reglementări care să susțină o funcționare eficientă și transparentă a acestor structuri.

1.4. Mijloace și tehnici ale acțiunii de pressing.

Pressingul nu este o particularitate permanentă a activității grupului dar este o acțiune la care se recurge
ocazional în situații critice, atunci cand interesele apărate sunt în joc. El se determină în raport cu scopurile vizate și cu
actorii instituționalizați sau noninstituționalizați. O mare importanță pentru acțiunea directă sau indirectă, deschisă sau
discretă, o are identificarea „punctelor de acces”, „de intervenție” sau a „punctelor de aplicare a presiunii”. Grupurile
de interese și grupurile de presiune vizează instituții și organizații având caracter etatic, interetatic și nonetatic.
Punctele de aplicare a presiunii și intensitatea acțiunii diferă de la un sistem la altul, de la o țară la alta, grupurile
orientandu-se către acele centre de putere care dețin supremația în momentul respectiv în sistemul democrației.
Conform amplitudinii intereselor, nivelurile de intervenție vor fi: locale, sectoriale, generale sau naționale.
Mijloacele și tehnicile folosite de grupurile de interese și grupurile de presiune depind de urmatoarele
elemente:
a) locul ocupat în societate;
b) natura intereselor;
c) natura obiectivelor apărate;
d) regulile care guvernează funcționarea politică a societății;
e) particularitățile sistemului politic;
f) tipul organului asupra căruia se exercită presiunea, etc.
În opinia lui M. Duverger, mijloacele de acțiune, condiționate de structura internă a grupurilor pot fi:
– materiale (resurse financiare),
– mijloace (constând în personal)
– psihologice.
Jean Meynaud (Les groupes de pression) menționează cinci categorii de procedee la care recurg grupurile:
– persuasiunea;
– amenințările;
– banii;
76
 – sabotarea acțiunii guvernamentale (refuzul de a coopera cu autoritățile administrative, de exemplu);
– acțiunea directă (manifestații publice, defilări, baraje, greve, nesupunere civilă).
Jaques Basso (Les groupes de pression) propune o clasificare care ia în considerare tehnicile și mecanismele,
„țintele” și interlocutorii față de care se dezvoltă acțiunea:
– consultarea și negocierea;
– nfluența și persuasiunea;
– intervenția și acțiunea directă.
Pressingul se exercită la două niveluri distincte, grupurile folosind cu predilecție unul dintre ele: presiunea
directă, la nivelul organismelor puterii și presiunea indirectă, la nivelul publicului, care prin atitudinea lui acționează
el însuți asupra guvernanților. Se pot iniția acțiuni deschise, uneori publice, sau acțiuni discrete, oculte.
Persuasiunea, directă sau indirectă presupune folosirea unor resurse financiare, cu ajutorul cărora se recurge, în
primul rând, la specialiști, care permit grupului folosirea cunoștintelor lor. Unul dintre cele mai curente și mai
eficiente procedee ale persuasiunii este transmiterea unor documentații privind o anumită problemă unor
parlamentari. Informația „dirijată” sau „structurată” este o armă puternică a grupurilor de interese și grupurilor de
presiune. Lipsa informațiilor și a expertizelor afectează eficacitatea unui grup. Grupul poate persuada autoritățile
competente prin remiterea unei informații detaliate, pregătite de experți calificați și prezentate pe un ton moderat, cu o
aparență de obiectivitate.
Influențarea opiniei publice urmărește influențarea indirectă a puterii. Opinia publică poate fi influențată printr-
un mod forte, prin greve, manifestații, bararea drumurilor etc., dar și prin apelul la tehnicile de acțiune psihologică.
Persuadarea publicului se realizează fie printr-o acțiune de propagandă, fie printr-o acțiune de informare.
Propaganda, urmărind valorizarea revendicarilor și a punctelor de vedere ale grupurilor se face prin intermediul unor
ziare care constituie presa specializată a grupurilor de interese dar și prin acela al presei de informare generală. Cele
mai puternice grupuri posedă propriul lor serviciu de presa și, uneori, chiar un serviciu de relații publice. Se adaugă
practica unor conferințe de presă, a unor emisiuni la posturile de radio și televiziune. Pressingul direct asupra presei
are drept scop influențarea conținutului ei.
În practică pentru atingerea obiectivelor se folosesc și diferite tipuri de lobbying:
– Lobbyingul tehnic necesită activitatea unor profesioniști specializați pe domenii;
– Lobbyingul punctual se realizează pe un text particular;
– Graasroots lobbying presupune utilizarea petițiilor, scrisorilor, telegramelor, a apelurilor telefonice, a
presei etc.;
– Lobbyingul de imersiune (dominant în Franța, ca și tipul următor) presupune un transfer de oameni, fiind
practicat în special de banci și companiile de asigurări. Statul și întreprinderile recrutează din cadrul
școlilor și instituțiilor persoane pentru schimb de experiență. Această schemă de „infiltrare prin anticipare”
ofera grupurilor posibilitatea unei bune cunoașteri a mecanismelor administrației și un acces direct la
centrele de decizie politică;
– Lobbyingul de cogestiune, organizațiile agricole rezolvă situațiile de criză împreună cu puterile publice, în
schimbul unei politici sistematice de subvenționare.

1.5. Lobbying-ul ca grup de presiune.

77
 Activitatea de lobby se referă la influențarea legitimă a deciziilor politice, prin activități de comunicare
profesionist realizate, care implică experiență legislativă, tehnici discursive și abilități strategice. Activitatea de lobby
se referă la influențarea legitimă a deciziilor politice, prin activități de comunicare profesionist realizate, care implică
experiență legislativă, tehnici discursive și abilități strategice.
Lobby-ismul făcea parte din sferele politice încă din antichitate. În Imperiul Roman, lobby-iştii stăteau în aşa
numita "lobia", o anticameră a clădirii Senatului, de unde încercau să influenţeze deciziile senatorilor.
Dicţionarul defineşte "lobby-ismul" drept "sistem de influenţare, prin agenţi speciali, a oamenilor de stat,
pentru a adopta în parlament sau guvern hotărâri favorabile unor grupări, unor ţări, etc."
Lobbyurile sunt considerate o rotiță a democrației contradictorii sau conflictuale americane–adversary
democracy. Supranumita „guvernul invizibil” sau „a treia cameră”, practica lobbyismului s-a generalizat treptat în
SUA. În 1887 Congresul a cerut pentru prima data lobbyiștilor să se inregistreze la Camera Reprezentanților. Prin
legi adiționale, li s-a impus: furnizarea listei clienților, descrierea activităților desfășurate, declararea sumelor de bani
folosite.
Lobby-iştii pot lucra pentru sindicate, pot reprezenta anumite branşe industriale sau organizaţii
nonguvernamentale precum Greenpeace. Funcţia de lobby-ist se ascunde de obicei sub denumiri precum "însărcinat
cu probleme de comunicaţie", "consilier pentru afaceri publice" sau pur şi simplu "consultant". În vreme ce despre
mass-media se spune că ar fi cea de-a patra putere în stat, lobby-iştii sunt consideraţi a fi a cincea putere.
Lobbyismul a fost reglementat la început numai în statele principale. Prin legea din 2 august 1946,
reglementarea juridică s-a realizat și la nivel federal. Federal Regulation of Lobbying Act (legea La Follette -
Monroney), parte a celui de-al treilea capitol al Legislativ Reorganization Act, ce definește lobbyiurile ca grupuri de
interese particulare care caută să influențeze procesul de decizie legislativă a Congresului. Această lege prevedea
consultarea obligatorie a grupurilor în cadrul procedurii legiferării. Pentru limitarea abuzurilor și transparența
lobbyingului, grupurile au obligatia de a se înregistra, de a indica numele persoanelor care se folosesc de el și cel al
publicațiilor utilizate, de a specifica remunerațiile primite sau plătite, care trebuie raportate trimestrial.
Henrick Smith face distincția între „lobbyiul de modă veche” și „lobbyiul de noua generație” sau „noul joc al
lobbyiului”. În timp ce vechiul lobby se sprijinea pe „o muncă de socializare”, pe detaliu, pe întâlniri, telefoane, mici
favoruri, noul lobby, dezvoltat în anii ’60-70 se fundamentează pe marketingul de masă, pe gruparea tematică a
problemelor și lobbyingul de tip „en-gross”, împrumutând mult din tehnicile campaniilor electorale. Măsuri de
reglementare a lobbyingului au mai fost luate în Canada, Germania, Marea Britanie, Australia, Turcia, Israel. Despre
necesitatea unei reglementări s-a discutat și în țările Europei Centrale și de Est, fără a se lua vreo măsură.
Între activitățile specifice de lobby, R. A. Gitelson menționează:
 Depunerea de mărturii la audierele congresionale;
 Contactarea directă a oficialilor guvernamentali în vederea prezentării propriului punct de vedere;
 Angajarea unor contacte informale cu oficialii;
 Prezentarea rezultatelor unor cercetări sau a informației tehnice;
 Ajutorul dat la schițarea diferitelor proiecte de legi;
 Adresarea unor rugăminți sau angajarea în litigatii;
 Angajarea în manifestații de protest sau demonstrații;
 Furnizarea de subiecte pentru presă și media electronice etc.

78
 Pentru a corecta inegalitatea de acces la lobbying, americanii au introdus sistemul audierilor – hearings,
organizate de unele comisii și subcomisii ale Congresului și de agenții administrative și instituția Public Interest
Advocacy, în vederea reprezentării și apărării unor interese generale ale societății, subreprezentate în procesul
lobbyingului: drepturile minoritatilor, protecția consumatorului, a mediului s.a.
Lobbyistul în concepția europeană este persoană plătită pentru a reprezenta un grup de interese specifice, sau
care servește ca purtator de cuvânt al unui set de interese specifice. El se angajează într-un act de lobbying, susținând
anumite politici sau legislații, încercând să afecteze procesul de luare a deciziilor de către guvern, influențând
legislatorii, membrii executivului sau ai ramurii judiciare. Pe măsura profesionalizării lobbyingului, meseria de
lobbyist devine ocupația permanentă nu numai a unor avocați dar și a unor diplomați în economie, istorie, știinte
politice, sociologie. Profesioniștii sunt recrutați, în general, din mediile politice și guvernamentale, sunt foști membri
ai ramurilor executive și legislative, atașati politici. Numărul persoanelor care au trecut din sfera publică în sfera
privată a făcut ca această practică să fie numită „the revolving door”. Daca în 1980 existau numai 9 lobbyiști la
Bruxelles, în 2005 erau 15.000, reprezentând 1400 de grupuri de interes religioase, ecologice, firme medicale, din
domeniul producției de automobile etc., înscriși într-un registru special. Există și unele cabinete de consultanți, dar și
lobbyiști care nu aparțin vreunei structuri organizate, de obicei foști funcționari europeni sau ziariști.

2. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE POLlTICE

2.1. Conceptul de ideologie politică și doctrină politică.

2.2. Funcțiile ideologiei politice.
2.3. Liberalismul şi neoliberalismul.
2.4. Conservatorismul și neoconseravatorsmul.
2.5. Doctrinele politice creștin-democrată și social-democrată.
2.6. Ideologia politică fascistă.
2.7. Socialismul și comunismul.
2.8. Ideologia naţionalismului şi anarhismului.

10.1. Conceptul de ideologie și doctrină politică.

Ideologie politică și doctrina politică sunt concepte similare, în bună masură, dar deosebirile sau sensurile
specifice conferite în anumite împrejurari nu sunt deloc neglijabile. De remarcat și rezervele exprimate în legatură cu
utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul neștiintific sau chiar dogmatic.
Ideologia este unul dintre cele mai controversate concepte ale ştiinţei politice, sociologiei şi filosofiei
deopotrivă. Ea a primit cel puţin 150 de definiţii, puţine concepte în aria ştiinţelor umaniste fiind atît de disputate de
teoreticieni. Stabilirea definiţiei cu care vom opera apare ca un pas necesar acum, cînd vom pune problema tendinţelor
de confiscare a termenului de către diferite mişcări şi curente de gîndire. Ce este deci o ideologie? Răspunsul la
această întrebare va trebui să pună inclusiv problema raporturilor dintre ideologie şi doctrină politică.
În legătură cu concepţia despre opinii a iluminiştilor francezi şi cu ideile lui Bacon despre idolii minţii noastre
(“prejudecăţile”), ideologia a apărut ca termen distinct pentru prima dată în secolul XVIII la Condillac şi Destutt de
Tracy, potrivit cărora “ideologia ” însemna ştiinţa ideilor sau studiul genezei ideilor din senzaţii. Scopul pe care îl
avea Antoine Destutt de Tracy în jurul anului 1800, cînd lucra la Elemente de ideologie, era acela de a crea un sistem

79
de gîndire şi analiză care să se opună metafizicii, considerată incapabilă de a se ocupa de studiul riguros al ideilor.
Intrată în istoria ideilor şi a conceptelor politice în calitate de ştiinţă ce avea să restabilească adevăratul studiu al
ideilor, termenul a ajuns astăzi, ne spune Thomas Ibanez în “Ideologie şi relaţii intergrupuri” să aibă un sens exact
opus pe care la avut inițial.
Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate și ambiguitate susține în lucrarea sa David
McLellan iar termenul este un produs al iluminismului care a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea,
de catre filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele grecesti eidos și logos, fiindu-i conferit sensul de "știință a
ideilor", care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor, de cunoașterea cauzelor generării acestora din
senzații. Asadar, o expresie a empirismului anti-teologic.
Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând uneori o concepție sistematică
asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât și programatice, atât dimensiuni raționale cât și afective, alteori o
concepție deformată, care se îndepatează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranțe marcate de
subiectivism.
Un moment aparte în evoluţia semnificaţiilor acordate conceptului de ideologie îl repezintă marxismul, pentru
care ideologia este o disimulare, o “falsă conştiinţă” prin intermediul căreia se urmăreşte ocultarea apartenenţei
individului la o clasă socială. Această definiţie marxistă aduce cu sine ideea unei distorsiuni, a unei deformări prin
răsturnare iar în consecinţă, prima funcţie atribuită ideologiei este aceea de a produce o imagine răsturnată a realităţii”.
La Marx este uşor de observat cum misiunea revoluţionară se rataşează la teoria ideologiei: oamenii au întîi de toate o
viaţă reală (praxisul), există apoi o reflectare a ei în imaginaţia oamenilor, reflectare care este chiar ideologia, atunci
cînd ea repezintă imaginea răsturnată a lumii reale.
Dintre cei preocupați de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii ale secolului XX, sociologul Karl
Mannheim, care deosebea două forme ale ideologiei - ambele diferite de cunoașterea științifică: una exprimă
deformarea gândirii clasei conducatoare care dorește să-și conserve puterea; cealaltă exprimă deformarea gândirii unei
clase ce aspiră spre un viitor ideal, imposibil de realizat - o ideologie utopică, în perimetrul căreia include și
marxismul. Utopiile definite astfel apar la Mannheim ca fiind purtate, mai degrabă, de clasele aflate în ascensiune;
ideologiile privesc înapoi, utopiile privesc înainte. Ele se acomodează cu realitatea pe care o justifică şi o disimulează,
pe cînd utopiile atacă frontal realitatea şi o fac să explodeze. Într-un proces de transformare, o utopie poate deveni
ideologie în măsura în care clasele în ascensiune au cucerit puterea politică, ceea ce fusese o cerere de schimbare şi
transformare a realităţii (utopia), devenind acum o formulă de justificare socio-politică necesară noilor clase ajunse la
putere.
Secolul XX a fost oscilant în privința importanței acordate ideologiilor. Dacă anii '30 și '40 au fost caracterizați
de ceea ce s-a numit "razboiul ideologiilor" (democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcați de teza
"sfârsitului ideologiilor", a "dezideologizarii". La baza acesteia s-a aflat ideea că în condițiile declinului ideologiilor
radicale proprii fascismului și comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenței", este tot mai
rațională și pragmatică, mai puțin preocupată de diferențieri ideologice, toate forțele politice fiind în esență de acord
cu valorile fundamentale ale democrației. Această alternanță de tip flux-reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi
încheiat, R. Aron semnala "sfârsitul erei sfârsitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context istoric,
Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârsitul confruntărilor ideologice majore, anticipând căderea
regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrări, acesta afirma nu "sfârsitul

80
ideologiei", ci "victoria liniștită a liberalismului economic și social", teză care a determinat una din cele mai ample
dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor.
Alternanța nu este întâmplatoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele și zonele
marcate de dificultăți sau transformări importante și își epuizează forța ca urmare a consumării etapelor respective,
pentru a reveni în prim plan cu un alt conținut și o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea
situației prezente din zona noastră, unde confruntarile ideologice nu au disparut. Această situație readuce în actualitate
unele întrebări, devenite clasice, în legătura cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? Este doar o "falsă conștiință", o
gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate?
Ideologia poate fi definita ca ansamblu de idei, opțiuni valorice, aspirații, idealuri, ce exprimă trebuințele și
interesele anumitor grupuri, oferind o anumită interpretare a realității sociale și orientând acțiunea înspre anumite
scopuri, în funcție de un anumit model al dezvoltarii viitoare.
Doctrina politică, derivă din latinescul "doctrina", care înseamnă "învățătură". Din perspectiva juridică sau
economică sensul inițial al conceptului s-a păstrat în bună măsură, cu o serie de precizări și accente. Astfel, când se
face trimitere la "doctrina juridică" se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice
(cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influențează jurisprudența (soluțiile date de instanțele judecătorești - așadar,
nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula "doctrină economică" subliniază ce trebuie sau nu trebuie făcut,
cu alte cuvinte, are nu doar o funcție cognitivă dar și una normativă, respectiv prescriptivă. Din perspectiva politică
pot fi relevate nu numai sensuri, dar și evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară
ideologiei politice, alteori se subliniază diferențele. În vreme ce unii autori preferă "ideologia" din considerentul că
"doctrina" se asociază unui mod de gândire dogmatic, alții o preferă pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este
marcată de conotații negative, ca urmare a utilizarii excesive în fostele regimuri totalitariste.
Spre deosebire de ideologie, o doctrină politică este “un ansamblu de idei (teze, articulate, de regulă, pe baza
unui principiu unificator), care interpretează, apreciază şi tinde să orienteze realitatea politică, în lumina unor valori
care exprimă opţiuni ideologice”. Astfel, în opoziţie cu ideologia politică ce reprezintă întotdeauna o operă colectivă,
doctrina poate fi elaborată de un partid, dar în egală măsură de o persoană, aşa cum este cazul doctrinei lui Richelieu,
al doctrinei Monroe, etc.
Dar, ca şi ideologia, doctrina se constitie ca suport pentru acţiunea politică. În această dinamică a relaţiei dintre
ideologie şi doctrină, avem uneori de-a face cu un proces de ideologizare a doctrinelor politice: Pe măsură ce viaţa
politică a devenit tot mai complexă şi mai agonistică, caracterul ideologic al doctrinelor politice se accentuează. Pe de
o parte, ideologia are un caracter mai larg, corespunzînd a ceea ce unii politologi numesc familii politice. În cadrul
acestora putem întîlni diverse doctrine, diferite prin nuanţe ideologice, deşi uneori poartă aceeaşi denumire au
etichetă. Întărirea caracterului ideologic al doctrinelor politice face ca acestea, pornind de la o anumită analiză de
fapte (orice doctrină porneşte de la un fapt real) să prefigureze caracteristicile unei “bune societăţi” pe care şi-o asumă
ca ideal.
Dincolo de deosebirile de nuanţă ale doctrinelor şi ideologiilor politice, se poate vorbi de ceea ce s-ar putea
numi o “matrice doctrinară”, pentru fiecare caz în parte. Ceea ce ne interesează în acest moment este modul în care
putem analiza şi identifica modele strucutrale care dau seamă de atitudini şi practici de tip ideologic.
Doctrinele politice caracterizează un sistem închegat de concepții și principii prin care se exprimă o anumită
orientare, un anumit curent de gândire politică, au un caracter istoric și exprimă, apărp și promovează interesele și

81
aspirațiile anumitor categorii și grupuri sociale. Doctrina politică ar putea fi definită ca un sistem de gândire care
judecă faptele politice și realizează proiecte de reformă, putând avea, în consecință, caracter apologetic sau profetic.
Conceptul de doctrină politică este organic legat de conceptul de ideologie. Doctrina politică se află în raport de
subordonare față de ideologia politică. Pe de alta parte, doctrina politică este atât element constitutiv al ideologiei cât
și instrument prin care o anumită ideologie poate fi raspândita.

10.2. Funcțiile ideologiei politice.

Ideologia își evidențiază rolul, utilitatea și eficiență socială în societate prin funcțiile exercitate. Funcțiile
exercitate de ideologii nu sunt aceleași în toate societățile, chiar în cadrul aceleiași societăți ideologiile urmaresc
scopuri și interese diferite, au conținuturi, valori și semnificații aparte, se folosesc de mijloace și forme diverse în
exprimarea și manifestarea lor în practica socială.
Locul și rolul ideologiilor în societate, funcțiile exercitate de acestea depind de:
– natura sistemului politic;
– gradul dezvoltarii vieții și democratismului politic;
– statutul și poziția în societate a emitentului pe care ideologia îl reprezintă și ale carei interese și aspirații le
fundamentează și promovează;
– raportul său față de sistemul puterii, face sau nu parte din cadrul acestuia, altfel spus este o ideologie a
puterii sau se află în opoziție cu aceasta.

Funcția de cunoaștere și interpretare a realității politice-este prima funcție a oricărei ideologii, ea realizează
contactul acesteia cu realitatea, cu societatea. Pe baza cunoașterii și a interpretării societății social-politice, ideologia
își va putea constitui demersurile teoretice și acțiunea practică, își va formula atitudinea față de aceasta, își va preciza
obiectivele și scopurile urmărite, strategia, mijloacele și tehnicile pe care le va utiliza în înfăptuirea acestora.
Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoașterii societății și, în stransa legătură cu aceasta, a interpretării pe care o
dă acesteia, ține în cea mai mare măsură, de obiectivele și scopurile urmărite și promovate de emitent, ideologia fiind
doar forma teoretică concentrată a acestora, mijlocul de exprimare a lor în planul politicii.
Funcția partinică-partizană-conținutul unei asemenea funcții este determinat, impus de emitentul politic, a
cărei emanație este prin excelență ideologia. Ținând genetic și funcțional de acesta, fiind produsul său, ideologia va
reflecta și interpreta realitatea, va fundamenta și promova interesele acestuia, adică va fi partinică, partizană. Orice
valoare, principiu care îi poate servi la realizarea obiectivelor și sarcinilor sale, chiar dacă acestea sunt într-o vădită
contradicție cu realitatea, cu adevarul pentru respectiva ideologie ele sunt valabile, reale și invers.
Funcția teoretico-explicativă-orice ideologie, în demersul său teoretic, își propune să explice și să justifice
poziția și atitudinea emitentului său în societate, în raport cu puterea, obiectivele și scopurile sale urmărite. În situația
cînd emitentul său se află la putere, ea va legitima acțiunile și politica acesteia, indiferent de strategiile și mijloacele
folosite, de rezultatele și eficiența acesteia.
Fiind o dimensiune a actului politic, ideologia are şi câteva funcţii politice importante, care o fac de neînlocuit
în actul politic, oricât de mult s-ar afirma că epoca actuală a renunţat la excursul ideologic. Funcţiile politice ale
ideologiilor sunt extrem de necesare pentru că prin ele se obţine acordul maselor pentru diverse acţiuni politice ale
celor care guvernează sau doresc să guverneze:

82
 Funcţia de legitimare–are ca scop să dea valoare unui regim politic şi instituţiilor sale, adică să exprime acele
idei operative care fac ca regimul politic să funcţioneze cu acordul guvernaţilor. Aceasta înseamnă că respectiva
ideologie îndeplineşte funcţia programatică, generând un set de reguli şi norme care sunt cunoscute şi acceptate de
populaţie.
Funcţia de mobilizare şi solidarizare–are ca obiectiv mobilizearea cetățenilor în scopul construirii unei
societăţii ideale și să definească clar cine este memebru al grupului şi cine este străin. De aceea ele trebuie să joace un
rol de liant social între membrii grupului care împărtăşesc aceeaşi ideologie, şi să acţioneze ca şi un stindard pentru ai
mobiliza în vederea unor acţiuni comune. Toate ideologiile trebuie să presteze funcţia de unificare, integrare şi
identificare pentru toţi cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă politică, dar care acţionează în acest sens cu difertite
grade de succes.
Funcţia de conducere şi cea de manipulare–ideologiile incită oamenii la acţiune politică, dar tipul şi scopul
acţiunii depind foarte mult de conţinutul şi substanţa ideologiei. Pentru ca aceste acţiuni să fie cunoscute şi acceptate
de membri este necesar să existe un număr de promotori şi activişti politici care să mobilizeze şi să conducă grupul.
Pentru a-l conduce ei trebuie să recurgă permanent la manipulare (nu neapărat fiind şi conştienţi de aceasta) pentru a-I
determina pe memebri să atingă scopul propus.
Funcţia de comunicare–ideologia face apel permanent la un limbaj comun, ultrasimplificat, dar specializat
politic pentru a atrage noi adepţi. Ele folosesc sintagme extrem de comune, uşor de reţinut, dar cu un conţinut
semantic extrem de complicat – conspiraţia iudeo-masonică, elita de la putere, roşii, brunii, etc–care să dea impresia
că oricine poate înţelege despre ce este vorba, dar care permite şi interpretări multiple ale subiectului.
Funcția de orientare–formează sistemul raţional a activităţii umane și oferă adepţilor săi o orientare şi
înelegerea identităţii lor–ceea ce sînt, locul căruia îi aparţin(organizaţia), cum interacţionează cu restul lumii.
Funcția de amortizare–are ca scop restabilirea moralului unui individ sau grup social în caz de nereuşită
pentru a continua să lupte pentru atingerea obiectivelor sale politice.
Ideologia va avea totodată un rol major în explicarea și conștientizarea propriilor aderenți, în mobilizarea
acestora la susținerea și acțiunile sale. În același timp, ideologia va contribui în mare măsură la fundamentarea
discursului politic al propagandei, punându-i la dispozitie strategiile și mijloacele sale.

10.3. Liberalismul şi neoliberalismul.

Aparitia și dezvoltarea doctrinei liberale este legată de înfăptuirea revoluțiilor burgheze și de perioadele care au
urmat, respectiv de epocile moderna si contemporană.
Liberalismul a apărut ca o alternativă de gândire politică la vechea organizare politică bazată pe monarhia
absolutistă, pronunțându–se pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor și
libertăților cetățeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernământ (monarhie constituțională,
republicană). Esența liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să țină cont de condițiile istorice nou
apărute, libertatea economică și politică a individului în relația cu statul care, nu numai că trebuie să intervină în viața
social-economică, dar trebuie și să garanteze exercitarea drepturilor și libertăților individului, inclusiv libertatea de
întreprindere economică pe baza apărării și respectării proprietății private.
În evoluţia sa, doctrina liberală a cunoscut mai multe variante în strânsă legătură cu dezvoltarea socială.
Liberalismul clasic

83
 Esenţa liberalismului clasic constă în libertatea individului, în raport cu statul, în libertatea de a fi
întreprinzător. Liberalismul clasic respinge intervenţia statului în relaţiile sociale, orice triumf al statului fiind
considerat un eşec pentru individ.
Părinții spirituali ai liberalismului- dintre care menționăm pe John Locke, Charles Montesquieu, Jean Jaques
Rousseau, David Hume, Benjamin Conatant, Alexis de Tocqueville, Herbert Spencer, John Stuart Mill, Adam
Smith au fost gânditori raționaliști, au propus soluții progresiste de organizare a societăților post-medievale, au definit
valori morale și politice care au dat contur diversității persoanei și au redescoperit umanismul.
În cadrul liberalismului clasic se disting două direcţii: liberalismul politic și liberalismul economic.
Teoreticienii doctrine liberale s-au preocupat de ambele aspecte, dar unii au accentuat latura politică, alții pe cea
economică.
Liberalismul politic. Unul dintre reprezentanții de seama ai liberalismului politic este francezul B. Constant
(1767-1830) care afirma că libertatea nu constă în faptul că puterea se află în mâna poporului dar în independența
individului față de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca puterea, indiferent cui aparține, să fie
limitată de drepturile juridice ale cetățeanului. Libertatea este triumful individului atât asupra autorității care ar dori să
guverneze prin despotism, cât și asupra maselor care reclamă dreptul de a înrobi minoritatea față de majoritate.
Libertatea susținea B. Constant este asigurata prin limitarea puterii statului, prin neamestecul acestuia în viața
indivizilor. Limitarea puterii de stat se realizează prin forța opiniei publice și prin separarea puterilor în stat iar
drepturile politice trebuie să aparțină numai proprietarilor. El argumentează că proprietatea asigură posibilitatea de a
se instrui și de a participa la exercitarea drepturilor politice, la guvernarea statului. După părerea sa, votul trebuie sa
fie censitar iar parlamentul sa fie reprezentatul proprietarilor și nu al poporului considerând că egalitatea duce la
lezarea libertății individului.
Ganditorul liberal francez, Charles Alexis Tocqueville (1805-1859), în lucrarea ”Democrația în America”, se
referea la legătura dintre egalitate și libertate, afirmând că egalitatea dă oamenilor gustul instituțiilor liberale.
Democrația liberală, afirma el, constă în independența individului, libertatea și responsabilitatea acestuia. După
părerea sa, egalitatea se referă la: egalitatea în fața legii, egalitatea drepturilor politice și egalitatea de condiții.
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea a apărut un liberalism de tranziție, care exprimă manifestările unei
societăți aflate într-o perioadă de trecere spre o economie în care predominau monopolurile.
E. Laboulaye afirma că individul trebuie să dețină o serie de drepturi și libertăți. În spatele libertăților politice,
trebuie să existe anumite drepturi individuale și sociale care constituie substanța acestora. Statul trebuie să dispună de
un minimum de atribuții care îi sunt necesare pentru a exista.
H. Spencer (1820-1903) în lucrarea “Individul impotriva statului” (1884) avanseaza cateva idei ale
liberalismului referitoare la primatul individului față de stat, la libera dezvoltare a acestuia. Analizand politica
liberalilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, el o caracterizează ca pe un conservatorism de o speță nouă și susținea
că în trecut liberalii au micșorat sfera autorității guvernamentale, mărind cercul în interiorul căruia acțiunile cetățenilor
rămâneau libere. Liberalismul era identic cu libertatea individului împotriva samavolniciei statului.
Intervenția statului în activitatea cetățenilor este admisă numai în măsura în care acesta menține principiul vital
al individului și societății, și anume: ocrotirea libertăților și drepturilor individului și limitarea acestora prin drepturile
și libertățile celorlalți.

84
 Manifestandu-se împotriva politicii sociale a statului, Spencer pretinde că prin aceasta s-ar leza interesele
proprietarului privat iar mărirea impozitelor generale și locale, necesare pentru formarea unor fonduri destinate
înființării unor instituții publice: școli, biblioteci, muzee, a dus la constrângeri care limitează libertatea cetățenilor.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut și un așa numit “liberalism de compromis” care încerca o oarecare
împăcare între cei doi poli ai vieții politice-individul și statul. Thomas Hill Green, reprezentant al “idealismului
liberal”, considera necesară intervenția statului pentru a asigura educația națională și sănătatea publică.
Liberalismul economic considera că activitatea economică poate deveni optima prin acțiunea indivizilor
călăuziți de interese materiale personale.
Adam Smith (1723-1790) afirma că “o mână invizibilă” ar realiza optim alocarea resurselor într-un mod
profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea unui cadru legal și libertatea de acțiune, respingandu-se orice intervenție
din partea statului. Liberalismul economic îşi exprimă sintetic, esenţa în formula "laissez faire, laissez passer, le
monde va de lui meme" (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-
şi urmeze cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea înlăturării piedicilor si
restricţiilor din domeniul producţiei si comerţului.
Sintezizand cele prezentate putem identifica componentele esențiale ale doctrinei liberale:
– libertatea individului este baza societății;
– oamenii posedă o libertate naturala;
– proprietatea (atat în sensul de bunuri mobiliare, cat și semnificația de tot ce îi aparține fiecăruia, adică viața
și libertatea) face parte din starea naturală a omului, dar se consolidează prin apropiere și prin munca;
– drepturile omului trebuie cunoscute și consfințite prin acord global;
– puterea politică emană de la oameni, care prin voința majoritară, ca expresie a rațiunii, desemnează și pun
sub control conducătorii;
– separatia puterilor în stat devine baza organizării politice;
– separarea puterilor în stat este propusă și acceptata în diferite formulări;
– drepturile cetățeanului la libertatea de gandire, de credință, opinie, sunt consemnate în constituție etc.
Atât timp cât mecanismele producţiei și pieţei capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai puţin spontan,
doctrina liberală era dominantă. Trecerea la organizarea monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a
liberalismului, incapabil să rezolve marile probleme care au apărut din complexitatea vieţii economice iar aceasta a dat
naștere doctrinei neoliberale.
Neoliberalismul–se constituie ca rezultat al eforturilor depuse în perioada interbelică și postbelică.
Frământările și crizele din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariția mai multor variante ale neoliberalismului:
liberalismul “nostalgic”, liberalismul “organizat” și liberalism “social”.
Liberalismul "nostalgic" crede în valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considerând ca principiile acestuia
sunt valabile și astăzi. Pentru a se redresa activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la principiile
individualismului și ale liberei concurențe.
Liberalismul "organizat, se distanţează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea intervenţionismului
accentuat al statului în toate domeniile sociale şi pledând pentru controlul substanţial al statului asupra activităţii
economice. Evoluţia liberalismului de la teza statului minimal, la teza statului maximal, care intervine în toate
domeniile sociale, a avut loc sub influenţa schimbărilor din viaţa economică şi socială a ţărilor capitaliste.
85
 Liberalismul "social” consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice,
în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic. Reprezentanţii acestei forme de liberalism
susţin, asemenea celor ai doctrinei statului "providenţial" sau "al bunăstării generale", necesitatea serviciilor sociale,
a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte o parte a venitului naţional pentru protejarea
păturilor dezavantajate din punct de vedere economic.
Liberalismul bunăstării nu are o istorie recentă, aşa cum s-ar putea crede. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, când liberalismul intrase într-o criză teoretică profundă, fiind eliminat aproape peste tot de socialism (mai puţin în
ţările est europene, unde liberalismul a fost întotdeauna un liberalism de stat), unii ideologi liberali au consimţit la
compromisul cu ideea de egalitate socială şi au încercat să tempereze viziunea capitalist existentă în doctrina lor.
Primul care a introdus acest curent a fost T.H. Green (1832- 1886), şi prin el liberalismul a atins o nouă
dimensiune – cea socială. Green şi-a construit teoria pe distincţia între două feluri de a privi libertatea: libertatea
negativă şi libertatea pozitivă. Libertatea negativă era cea propusă, anterior, de clasicii liberalismului, adică acea
libertate care există doar în absenţa constrângerii. Dar, consideră el, aceasta nu e singura perspectivă asupra libertăţii,
ea poate însemna şi ceva pozitiv, adică capacitatea pozitivă de a face ceva. Dar această capacitate pozitivă nu există
decât în măsura în care există libertate de şanse, căci cineva care nu are oportunitatea de a face un lucru pe care lar
putea face nu este liber, adică este constrâns obiectiv să nu îl facă. Iar lipsa oportunităţii este dată, consideră Green, de
sărăcia cronică a unei societăţi, care conduce la inegalitatea şanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază
libertatea individuală va dori să facă ceva pentru a depăşi circumstanţele care constituie obstacole atât de mari în calea
libertăţii.
De aceea el propunea, alături de alţi liberali adepţi ai societăţii bunăstării, că societatea acţionând prin
guvernământ ar trebuie să se implice activ în educaţie, sistemul sanitar şi să reglementeze condiţiile de muncă ale
proletarilor, care astfel s-ar apropia de libertate.
Tezele lui Green s-au materializat mult mai târziu, abia în a doua jumătate a secolului XX, filtrate prin teoria lui
economică propusă de lordul John Maynard Keynes. Acesta susţine că statul ar trebui să se implice în economie, nu
atât direct, în sensul socialismului, cât mai ales indirect prin intermediul taxelor şi impozitelor, care au rolul să
“acordeze” economia cu momentul economic. Când preţurile cresc, guvernul ar trebui să crească impozitele pentru a
reduce cheltuielile consumatorilor şi a reduce astfel inflaţia. Când preţurile se stabilizează ar trebui să scadă impozitele
şi taxele sau să crească programele sociale pentru a stimula economia şi a păstra şomajul scăzut, printr-o ocuparea
forţei de muncă cât mai adecvată.
Anii ’60 ai secolului XX au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului bunăstării, în sensul că, alături de
perspectiva economică a egalizării şanselor, s-a introdus şi perspectiva civico-etică privind egalizarea posibilităţilor de
afirmare a diferenţelor dintre cetăţenii aceluiaşi stat. În aceşti ani, în special datorită presiunilor venite din partea unor
minorităţi etnice şi apoi sexuale, liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacităţii de exprimare a
diferenţelor dintre minoritari, etnici, sexuali, religioşi etc. şi majoritari. Liberalii bunăstării au militat nu numai pentru
eliminarea oricărei discriminări dar şi pentru oferirea de avantaje sociale şi economice tuturor celor care sunt
consideraţi discriminaţi. Această opţiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra a ceea ce în anii ‘70-80 ai
secolului XX s-a numit Noua Stângă.
Aceste forme ale neoliberalismului se referă mai ales, la problemele privind organizarea activităţii economice
și sociale ceia ce o deosebește de liberalismul classic care este o doctrină elitistă, nu egalitară. Dar principiile de

86
bază, egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor le caracterizează pe ambele și favorizează apariţia unei elite
calitative care duc la progress în societate.

10.4. Conservatismul şi neoconservatismul

Conservatorismul este definit de cele mai multe ori mai degrabă ca o stare de spirit decât ca o ideologie în sine.
Şi aceasta pentru că sunt foarte multe interpretări asupra naturii acestei doctrine, în special datorită abilităţii ei
extraordinare de a supravieţui în orice context. Înainte de a deveni doctrină, conservatorismul a fost o stare de spirit, o
atitudine, care a însoțit politicul de-a lungul intregii sale evoluții istorice. Ca doctrină politică conservatorismul a
apărut ca o reacție la ideile liberale susținute de revoluțiile burgheze și se pronunța pentru apărarea ordinii sociale, și a
instituțiilor tradiționale, împotriva schimbarilor.
Din punct de vedere istoric este greu de arătat care este momentul real al apariţiei conservatorismului ca şi
doctrină politică închegată. Unii autori pretind că un anumit fel de conservatorism a existat dintotdeauna în cultura
umanităţii, Cicero fiind un conservator în raport cu Cezar care a intuit mai repede beneficiile schimbării republicii în
imperiu pentru cetăţenii Romei antice. E totuşi greu să accepţi că orice rezistenţă la schimbare este o formă a
conservatorismului, acesta din urmă pierzându-şi astfel orice dimensiune ideologică, fiind doar o încăpăţânare de
moment de a rămâne în urmă, în condiţiile în care schimbarea oricum se produce. De aceea, majoritatea autorilor
consideră că această ideologie se întemeiază ca o reacţie la trecerea de feudalism la modernitate, fiind însă o doctrină a
modernităţii, care se uită însă înapoi cu nostalgie
Dacă definim conservatorismul ca pe o ideologie care apără status-quo-ul şi pe o raţionalizare şi legitimare a
unei ordini deja existente – adică ca pe o ideologie situaţională – vom observa că această ideologie are propria sa
logică, ea nefiind influenţată în esenţa sa de epoca istorică în care se manifestă. Astfel, conservatorismul, oriunde şi
oricând s-ar manifesta, are câteva principii de bază care reuşesc definească ideea conservatoare chiar şi atunci când ea
nu este definită ca atare:
– libertăţile individuale sunt mai importante pentru conservatorism decât egalitatea;
– este împotriva concentrării puterii politice în mâna oricui, şi mai ales a mulţimilor;
– insistă asupra unei teorii organice a societăţii, care să includă o ierarhizare a grupurilor şi a claselor dar şi o
cooperare între ele. De aici se deduce că ideea de comunitate şi interesele sale sunt totdeauna deasupra
intereselor individuale;
– orientarea la autoritatea statului;
– își asumă un respect aproape sacru pentru tradiţie şi moştenirea culturală;
– raţiunea şi proprietatea sunt metode de rezolvare a problemelor sociale;
– religia, care este un bun cultural tradiţional, trebuie să se bucure de respect;
– majoritatea liniilor ideologice conservatoare sunt elitiste.
În acest sens, doctrina conservatoare se pronunță pentru păstrarea valorilor care aparțin trecutului, menținerea
stabilității, existența claselor sociale distincte și ierarhizate, inegalitatea indivizilor și a claselor ca ordine naturală,
acceptarea progresului cu prudență și numai în măsura în care nu creează disfuncții majore în societate.
Începând cu anii 70 ai sec. XX, în SUA aripa dreapta a partidului republican a dezvoltat o nouă ideologie a
conservatismului ca reacţie împotriva politicii asigurărilor sociale "excesive", a mişcărilor pentru egalitate socială şi
rasială care au culminat prin demonstraţii puternice de protest, contestare şi participare a maselor şi studenţilor în
87
jurul războiului din Vietnam. Această grupare a conservatorilor au susţinut liberalii care insistau pe diminuarea
sărăciei şi discriminării prin programe de asistenţă medicală pentru bătrâni, renovarea urbană, educaţia preşcolară,
luarea în consideraţie a acţiunilor minorităţilor naţionale. Acest nou curent ideologic este cunoscut ca
neoconservatism.
Neoconservatismul este o ideologie care îmbină ideile conservatismului clasic şi a liberalismului. Astfel
păstreaza unele caracteristici ale conservatorismului clasic, care sunt adaptate noului context istoric pe de o parte, iar
pe de altă parte, preia o serie de teze și explicații din doctrinele de dreapta.
Principalele caracteristici ale neoconservatorismului sunt:
– principalul drept al persoanei este dreptul de a avea proprietate şi de a proceda cu ea conform dorinţei;
– reafirmă că inegalitatea dintre oameni este eternă, deoarece exprimă voința divinității;
– reducerea impozitului pe capital este evidențiată drept modalitatea optimă de stimulare a inițiativelor
private;
– numai relaţiile de piaţă contribuie la dezvoltarea reală a societăţii şi omului;
– statul tutore și tutelar trebuie înlocuit cu statul minimal;
– restrângerea competențelor economice ale statului este asociată cu elogierea concurenței libere a
întreprinzătorilor particulari;
– programele de asistență socială trebuie transferate din competența guvernului la nivelul instituțiilor locale,
publice sau private;
– accentuarea tendințelor de a renunța la tezele ce acreditau rolul divinitățiiîin organizarea vieții politico-
sociale;
– puterea politică este exercitată de acea grupare a populației care este deținatoare a vocației naturale de a
conduce;
În concluzie, putem afirma că neoconservatorismul desemnează acele sisteme de idei care urmăresc să
adapteze la realităţile zilei ideile conservatoare, pentru a realiza progresul social-general.

10.5. Doctrinele politice creștin-democrată și social-democrată.

Doctrina democrat creştină reprezintă concepţia privind organizarea, funcţionarea și conducerea societăţii prin
îmbinarea valorilor și normelor religiei creştine cu principiile și valorile democratice.
Alăturarea cuvintelor democraţie şi creştinism poate fi privită ca un paradox: democraţia nu poate fi gândită ca
şi o soteriologie atâta vreme cât ea se adresează societăţii, iar creştinul nu poate fi altceva decât creştin în aceeaşi
economie a salvării. Şi totuşi, astăzi, democraţia creştină pare a fi depăşit paradoxul, devenind o doctrină politică ce
îşi face mereu noi adepţi. Departe de a fi o conexiune de cuvinte care se repetă (cum ar fi de exemplu democraţia
populară) democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze morala în politică. Din
învăţătura creştină nu poate fi derivat un model politic, dar creştinismul prin concepţia sa despre om şi menirea
acestuia în lume, constituie fundamentul etic pentru abordarea unei politici pline de simţul răspunderii şi mai ales a
unei răspunderi în faţa lui Dumnezeu. Or, tocmai prin recunoaşterea acestei baze morale, oferite de ethosul creştin,
devine posibilă formularea unei acţiuni doctrinare pentru rezolvarea problemelor de interes social.
Democraţia creştină s-a născut în Europa Occidentală la sfârşitul secolului al XIX-lea prin reintegrarea
mişcărilor şi asociaţiilor catolice, precum şi a sindicatelor în viaţa politică, îndeosebi regională. Acestea îşi manifestau
88
aplecarea spre solidaritatea creştină şi spre spiritul comunitar încercând să devină mai degrabă comunităţi de
întrajutorare frăţească decât mişcări prin excelenţă revendicative.
În cadrul doctrinei democrat-creştine, se conturează doua orientări:
– democraţia creştină în sens social (catolicismul social), care a devenit parte integrantă a învăţăturii
oficiale a bisericii şi care conferă democraţiei o semnificaţie exclusiv morală, și participării, un caracter
social;
– democraţia creştină în sens politic, care consideră democraţia politică drept condiţie esenţială a
democraţiei sociale și care se va îndepărta treptat de orientarea oficială a bisericii.
În pofida diversității existente chiar în interiorul partidelor democrat-creștine, prin apariția unor curente
conservatoare, moderate sau radicale, doctrina promovată situează în centrul preocupărilor teoretice și ideologice un
set de valori și concepte comune.
Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea și participarea. Libertatea, ca
manifestare a inițiativei, este considerată singură în măsură să asigure demnitatea umană. Conceptul de egalitate nu se
referă doar la domeniul juridic dar este extins și la sfera economică. Solidaritatea este considerată mijlocul cel mai
eficace pentru realizarea acestui obiectiv. O importanță deosebită se acordă, pornind de la aceste opțiuni valorice,
persoanei umane apreciate drept punctul de referință al oricărui proces istoric iar criteriile esențialiale al fiecarui
proiect vizează societatea, morala, educația și familia. Privind ierarhizarea valorilor pe care o realizează creștin-
democrația, se poate afirma că cele spirituale se află pe loc central, lor fiindu-le subordonate valorile politice și
economice.
Principiile fundamentale care stau la baza activităţii partidelor democrat-creştine sunt : autonomia acţiunii
politice, apărarea constituţiei liberale, orientarea acţiunii statului, în special, spre ridicarea condiţiilor de viaţa ale
populaţiei.
Statul, conform viziunii democrat-creștine, trebuie să fie expresia cetățenilor, să elimine sau să estompeze
contradicțiile, conflictele sociale, să asigure unirea și colaborarea oamenilor pentru realizarea binelui general.
În ceea ce privește proprietatea privată, deși se consideră că este singura în masură să garanteze libertatea,
demnitatea, independența persoanei și reprezintă fundamentul nucleului familiei, se propun limite "juste" acesteia, se
condamnă profitul și concurența realizate pe căi necinstite. Economia, aflându-se în serviciul omului, ceea ce o
interesează nu este producerea și abundența bunurilor materiale dar distribuirea și redistribuirea lor pentru realizarea
binelui comun.
Conceptul de economie socială de piață, elaborat de doctrinarii democrat-creștini, îsi propune să coreleze
principiul libertății de piață cu cel de egalitate socială. Competitivitatea și justiția socială, concurența și solidaritatea,
responsabilitatea individului și asistența socială sunt apreciate drept fundamentele acestui tip de economie.
Social-democrația reprezintă doctrina politică privitoare la organizarea şi conducerea democratică a societăţii,
are la bază principiile egalităţii şi dreptăţii sociale şi promovează intereselor producătorilor de valori materiale si
spirituale, ale protecţiei sociale a cetăţenilor defavorizaţi, prin limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a
monopolurilor.
Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă
parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului trecut.

89
 Ideile socialismului utopic au apărut odată cu manifestarea relaţiilor de producţie capitaliste care, deşi marcau
un element de progres pe calea dezvoltării societăţii, generau, în mod inevitabil, şi inegalităţi sociale.
Ca o reacţie la această realitate, apar în domeniul gândirii social-politice, idei egalitariste cunoscute sub numele
de socialismul utopic. Termenul de"utopic" s-a impus, mai ales, de la titlul lucrării lui Thomas Morus , "Utopia",
cuvânt provenit din limba greacă,însemnând "fără loc", "nicăieri", adică ceva care nu poate sa existe în realitate. De
aceea, în limbajul obişnuit, termenul "utopic" înseamnă irealizabil, iar în legătură cu ideile social-politice promovate
de socialismul utopic ele se referă la o construcţie imaginară, himerica, a unei societăţi viitoare.
Social-democraţia s-a inspirat, nu numai de la socialismul utopic dar şi de la ideile socialiste ale lui Marx și
Engels, idei considerate ca aparţinând socialismului ştiinţific. Marx și Engels considerau ca inevitabilă dispariţia
capitalismului și înlocuirea acestuia cu o noua societate, cea socialistă.
Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuieşte, potrivit concepţiei marxiste, pe calea revoluţiei socialiste
menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi, bazate pe dominaţia burgheziei, la organizarea politică nouă, în
care clasa muncitoare este dominantă.
Social-democraţia, ca doctrină politică, a cunoscut mai multe faze în evoluţia sa.
O primă fază poate fi considerată cea din perioada premergătoare primului război mondial, când social-
democrația viza organizarea și conducerea democratică a societăţii prin instaurarea orânduirii socialiste. Astfel, clasa
muncitoare, urma să ia locul capitalismului, prin reforme.
Pe o astfel de gândire politică s-a desfăşurat, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de
constituire a unor partide muncitoreşti social-democrate în diferite tări, unele dintre ele unindu-se în Asociaţii
Internaţionale muncitoreşti cum au fost, de pilda, Internaţionala I şi a II-a.
În cadrul social-democraţiei din acea perioadă a început să se dezvolte un curent de gândire de factură
extremistă, în frunte cu Lenin, care va duce la o nouă doctrină politică - cea comunistă, de tip marxist-leninist, care,
după primul și al doilea război mondial, va sta la baza sistemului politic totalitar comunist.
În perioada interbelică, social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de ambiguă de a se afla undeva la mijloc,
fără o identitate ideologică foarte clară, fiind situată undeva aproape de linia democrat-creştină şi liberalismul social şi
în contradicţie cu comunismul ce tocmai luase fiinţă în fostul Imperiu Rus Ţarist. Mai mult, datorită transformărilor
sociale şi de mental colectiv suferite de ţările din Europa, social-democraţia a fost pusă în situaţia de a avea
competirori ideologici pe chiar propriul ei teren politic, în condiţiile în care şi liberalismul începea să aibă tente
sociale, şi democraţia creştină, apanajul politicilor sociale fiind foarte la modă în perioada respectivă. Pe de altă parte,
social -democraţia încă mai era dependentă de moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea cu comunismul,
fiind, deci, deseori echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziţionat pe un fel de a treia cale între capitalism şi comunism,
între piaţă şi planificare, singurul lucru pe care nu l-a negat niciodată fiind democraţia şi acceptul pus pe statul de
drept.
După al doilea război mondial, social democraţia europeană a trebuit să îşi reia excursul ideologic aproape de
la zero. În condiţiile lumii bipolare impuse de începutul Războilui rece, social-democraţia s-a văzut pusă în postura de
a face o opţiune fermă între sistemul capitalist şi democratic occidental, propus de planul Marshall în Europa
Ocidentală şi sistemul totalitar şi planificator din Est, opţiune care nu era uşor de făcut la vremea respectivă.
De aceea perioada 1945-1952 a fost una de căutări şi de structurări ideologice. În acelaşi timp, a fost şi una
extrem de grea din punct de vedere politic, căci social-democraţia era considerată singura alternativă la comunism, în

90
condiţiile uriaşei ofensive ideologice a Moscovei. Societăţile care suportaseră războiul doreau şi sperau o schimbare
rapidă care să nu mai permită o altă conflagraţie, şi de aceea cereau reforme economice şi sociale. Din acest motiv s-a
apelat la programele interbelice în care nici social –democraţii nu mai credeau.
Dar după 1951, social-democraţia îşi afirmă propriul drum, renunţând la problema proprietăţii şi afirmând-o pe
cea a conducerii şi repartiţiei. Ca regim politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăşi puterea
de stat este controlată în mod democratic de societatea civilă, iar statul devine un garant al controlului societăţii asupra
puterii economice.
După prăbuşirea sistemului totalitar comunist din ţările est-europene, doctrina social-democrată a intrat într-o
noua fază, în care s-a renunţat la ideea orânduirii socialiste. În prezent, doctrina social-democrată pune accent pe
principiile statului de drept şi pe protecţia socială a cetatenilor.

10.6. Ideologia politică fascistă.

Doctrina politica fascistă are la baza ideologia politică fascistă, cu elementele sale principale ca: rasismul,
șovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducatorului, elitismul, teoria spațiului vital, cultul
violenței, iraționalismul etc.
Originea cuvântului este una latină fascis–legătură de nuiele, simbolul lictorilor romani. Termenul latin folosit
pentru prima oară în denumirea grupurilor de veterani din primul război mondial conduse de Mussolini–Fasci di
combattimento–este unul cu încărcătură în primul rând simbolică. El aminteşte de nevoia de unitate a poporului italian
şi, în acelaşi timp, de gloria trecută a Imperiului Roman, invocând un semn al puterii care vine din unitate.
Principalele tipuri de fascism european au fost:
1. Fascismul italian: prima ideologie de acest fel care, deşi a anunţat formal crearea statului total, a acceptat
totuşi un anumit grad de pluralism, foarte eclectic şi greu de definit în termeni simpli;
2. Naţional – socialismul german: o formă extremă de fascism, singura mişcare care a avut o dictatură totală
şi a dezvoltat un sistem politic propriu, în care trăsătura dominantă este accentul pus pe ideea de rasă (a
fost exportat în ţările satelit ale Germaniei în perioada războiului).
3. Falangismul spaniol: o formă derivată a fascismului italian în care însă accentul a rămas în continuare pe
tradiţie şi catolicism, aşadar o variantă marginală şi de conjunctură.
4. Garda de Fier ( Legionarismul): singura mişcare fascistă notabilă într-un stat ortodox, cu un caracter
mistic şi semi-religios.
5. Fascismul nedezvoltat al unor regimuri autoritare de dreapta în Europa de Vest în anii’30, realizat prin
mijloace birocratice, care însă nu a dezvoltat organizaţii fasciste.
Fascismul Italian alaturi de comunism și nazism a jucat un rol important în istoria Europei. La fel ca și
celelalte doctrine totalitare, fascismul este caracterizat de existența unui lider charismatic, care se confunda cu statul,
Benito Mussolini, conducător al statului italian fascist ca și Prim Ministru din anul 1922 și pana în anul 1943. Ideea
centrală a fascismului Italian o reprezinta cea de stat și de națiune, națiunea italiană, pe lângă care mai putem adauga
violența, și intoleranța (față de alte partide, regimuri, națiuni). Un lider puternic a cărui imagine este susținută de un
puternic cult al personalității, văzut ca un salvator al unei națiuni deja zdruncintă de un mare război, manipularea
maselor, misticismul și promovarea rasismului sunt doar câteva elemente care descriu regimul.
Mussolini prezinta ideologia fascistă prin următoarele teze:

91
 – Statul fascist este forma cea mai inalta și mai puternică a personalității, este o forță, dar o forță intelectuală
și morală care rezumă toate formele vieții umane. În consecință, el nu se poate limita la funcțiile simple de
supraveghere și tutelă cum dorește liberalismul. Statul nu este un simplu mecanism destinat în limitarea
libertăților individuale. El reprezintă o formă și o regulă interioară, o disciplină totală: el patrunde în voințș
și în inteligență;
– Pentru fascist, totul se afla în stat, nimic uman sau spiritual nu există în afara statului. În acest sens,
fascismul este totalitar, iar statul fascist, sinteză și unitate a tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă și dă
forță vieții întregului popor. […] Fascismul este opus socialismului care îngustează mișcarea istorică până
în punctul în care o reduce la lupta dintre clase și care ignoră statul;
– Un stat care se sprijină pe milioane de indivizi care îl recunosc, îl simt și sunt gata să-l serveasca, nu este
statul tiranic al Seniorului medieval. Nu are nimic în comun cu Statul absolutist dinainte sau de dupa 1789.
Individul nu este anulat în statul fascist, ci mai degraba multiplicat, la fel cum un soldat al unui regiment nu
este diminuat ci multiplicat de numarul tovarășilor sai de arme”;
– Fascismul susține inegalitatea dintre oameni și este împotriva sufragiul universal ca formă de consultare
periodică;
– Statul fascist are soluții pentru probleme universale, respectiv cele ale: domeniului politic, datorita
fracționarii partinice, abuzurilor de putere ale parlamentarismului, iresponsabilității adunărilor; în domeniul
economic, datorita funcțiilor sindicale mereu mai numeroase și tot mai apăsatoare atât pentru muncitori cât
și pentru patroni; în domeniul moral, datorită necesității ordinii, disciplinei, supunerii regulilor morale ale
patriei.
Pe fondul naționalismului, fascismul italian a guvernat în Italia peste 20 de ani. Acesta s-a contopit cu statul, a
fost un regim dur care a acaparat toate elementele societății italiene. Conducatorul Benito Mussolini s-a confundat cu
regimul, reușind să întruchipeze imaginea eroului salvator care redă națiunii italiene gloria trecutului în care Roma era
stăpâna lumii.
Naţional–socialismul german deseori numit și nazism, este o mișcare politică germană inițiată în 1920 cu
Organizația Națională Socialistă Germană a Lucrătorilor (NSPAD) sau Partidul Nazist. Mișcarea a fost folosită în
stabilirea celui de-al treilea Reich, statul German totalitar condus de dictatorul Adolf Hitler din 1933 pana în 1945 și a
fost similar cu fascismul Italian.
Ideologia nazistă se baza pe naționalismul exacerbat, pe rasism, pe antisemitism, prin controlul statului asupra
mijloacelor de informare în masă, dar și prin multe alte caracteristici și concepte care au instalat teroarea în randul
raselor considerate inferioare. Lucrarea în care este expusă ideologia nazistă este Mein Kampf (Lupta mea) a lui
Adolf Hitler. Acesta consideră că germanii fac parte dintr-o rasă superioara (cea ariana), adoptând ideea conform
careia, cel mai puternic supraviețuiește, considerând astfel că este dreptul rasei superioare să se impună în fața celor
considerate inferioare, din care făceau parte negrii, slavii,evreii etc.
Doctrina expusă de Adolf Hitler este profund antisemită, anticomunistă, antisocialistă, xenofobă, întemeindu-se
pe conceptul de ”rasă”. Ea se fundamentează pe mai vechi doctrine conservatoare, din dorința de a ”salva” Germania
de la dezastrul înfrângerii, după Primul Război Mondial.
Pilonii fundamentali ai doctrinei expuse în lucrarea citată sunt: antisemitismul, elitismul și antidemocratismul
și lupta împotriva comunismului.
92
 – Antisemitismul–se fundamentează pe ”rasă”, concept biologic, utilizat în scop politic, propagandistic, pentru
afirmarea superiorității ”rasei germane ariene”.
Pornind de la teoriile biologismului social, Adolf Hitler a determinat și o ”rasă inferioară”, vinovată de toate
”păcatele” planetei. Această ”rasă” identificată cu poporul evreu, trebuia–în concepția hitleristă–izolată și exterminată.
Concepția rasistă, promovată de A. Hitler în cartea sa, a devenit ulterior fundamentul ideologic al Partidului
Național Socialist și, după cucerirea puterii de stat, al statului totalitar național-socialist german.
Concepția rasistă este o concepție imorală, profund neștiințifică, utilizată de extrema dreaptă în scopul
”clasificării” umanității. Doctrina nazistă considera că rasele umane sunt ierarhizate, în ”vârful piramidei” fiind rasa
albă europeană dominată de arienii germani, cele mai ”pure” elemente ale acestei rase.
– Elitismul și antidemocratismul–mplică așezarea întregii societăți germane pe principii elitiste. Structurarea
societății pe criterii axiologice, ordonate ierarhic, de la ”rău” la ”bun”, de la ”inferior” la ”superior”, de la
”slab” la ”tare”, de la ”neputincios, laș” la ”puternic, curajos, erou”, presupune impregnarea doctrinei
național-socialiste cu spirit elitist. În vârful piramidei ”elitei” se află ”eroul suprem”, Conducătorul, individ
providenţial menit să conducă statul şi societatea.
Conducătorul suprem naţional-socialist era considerat un erou, un salvator al neamului său. El aveam un rol
mesianic de îndeplinit. De la el în jos, pe scară ierarhică, toți ceilalți conducători naziști trebuia să-i fie subordonați și
loiali, fără limite.
”Elita” se manifesta între popoare prin rasism ”elita” se manifesta și între indivizii aceluiași popor (german,
arian) prin clasificare și ierarhizarea apriorică a acestora. Conducerea îi revenea doar celui mai capabil, celui mai
înzestrat. Elitismul nazist este o continuare, în alte coordonate, a elitismului conservator, aristocratic. Firesc,
nazismul fiind elitist este și antidemocratic. Național-socialiștii s-au pronunțat răspicat împotriva democrației sursă a
”tuturor relelor”.
– Lupta împotiva comunismului–este fără echivoc faptul că inamicul principal al nazismului a fost stânga
politică: socialismul, social-democrația și mai ales comunismul.
Comunismul a reprezentat pentru naziști o forță, doctrinară și practică, politică, care trebuia distrusă prin orice
mijloace. Ca melanjul său să fie perfect, socialismul, în general, și comunismul, în mod deosebit, au fost asociate cu
evreimea. Comunismul a reprezentat în gândirea hitleristă un mod sinuos și pervers de dominare a evreimii de către
evrei. El propune sub aspect practic o nazificare a Germaniei pentru ca acestă țară să nu cadă în tabăra comunismului.
Teoria ”spațiului vital” deși nu se referea expres la lupta anticomunistă, în mod indirect, mediat, aceasta era
avută în vedere. Asigurarea hranei pentru popor, în totalitate, de pe teritoriul național; realizarea unui ”raport optim”
între numărul populației și teritoriul statului etc. reprezintă ”teme” ale doctrinei spațiului vital necesar poporului ”arian
german”.
Originile imediate ale nazismului vor fi găsite în consecințele înfrângerii Germane din Primul Război Mondial.
Sub termenii tratatului de la Versaille, Germania a fost obligată să plătească reparații grele. Viața politică și
economică a Germaniei a fost serios perturbată ca rezultat al tratatului. Doar dupa câțiva ani s-au luat măsuri pentru
restabilirea economică. Criza economică din toată lumea care a început în 1929 a împins Germania într-o depresie
majoră. Evreii erau considerați drept vinovați pentru scăderea nivelului de trai al populației din Germania după
terminarea primului Război Mondial și în urma crizelor economice din anii 1929-1933.

93
 Falangismul a fost ideologia politică ale multor mișcări politice și partide din Spania de orientare fascistă.
Cuvântul Falange înseamnă formație falangă în Spania. În forma sa originală falangismul este considerat o ideologie
fascistă.
Falangismul punea un accent puternic pe identitatea religioasă catolică, deși a păstrat unele vederi seculare
asupra influenței directe a Bisericii în societate și credea că statul ar trebui să aibă autoritatea supremă asupra națiunii.
Deasemenea falangismul a subliniat necesitatea autorității, a ierarhiei și a ordinii în societate și era o ideologie anti-
comunistă, anti-capitalistă, antidemocratică și anti-liberală.
Sub conducerea generalului Francisco Franco care a preluat puterea în Spania în urma unui razboi civil (17
iulie 1936 până la 1 aprilie 1939), multe dintre elementele radicale ale falangismului considerate a fi fasciste au fost
diluate sau abandonate cu totul și au devenit în mare parte o ideologie autoritară și conservatoare bazată pe autoritatea
liderului care a deținut putrea pînă în 1975, fiind cel mai longeviv regim fascist.
Legionarismul–Imediat după Primul Război Mondial, în România, a apărut un curent politic radical, de dreapta,
chiar am putea spune de extremă dreapta, promovat de Liga Apărării Național Creștine (Liga Cuzistă) și de
Mișcarea Legionară.
Partidul Liga Apărării Național Creștine, care doctrinar a îmbrățișat teoria cuzistă, formulată de prof. A. C.
Cuza a fost înființat în anul 1923. Influența acestei mișcări politice sa resimțit în deosebi în zona Moldovei, fiind, mai
curând, un partid politic (o mișcare politică) regională din România.Valorile politice promovate de Partidul Liga
Apărării Național Creștine au constat în: păstrarea purității naționalității și ”rasei” românești și păstrarea nealterată a
purității sângelui românesc și, respectiv, promovarea antisemitismului ca doctrină politică. Doctrinar, antisemitismul
cuzist se fundamenta pe diferențierea de ordin religios, dintre, creștinism și mozaismul iudaic. ”Culpa istorică a
evreilor” pare a fi concretizată nu atât în uciderea lui Iisus Cristos cât în neaceptarea perceptelor religiose creștine de
către evrei.
Mișcarea legionară numită și Legiunea Arhanghelul Mihail, a luat ființă, inițial, în anul 1927, prin separarea
unui grup din Partidul Liga Apărării Național Creștine în fruntea căruia se afla Corneliu Zelea Codreanu. Această
mișcare era o organizație paramilitară de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA
și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.
Întrebarea de bază este dacă mișcarea legionară a fost doar un ”împrumut” doctrinar de la fascismul italian sau
de la național-socialismul german sau dimpotrivă, această mișcare politică a fost de sorginte eminamente
românească? Deși influențele doctrinelor fasciste europene, Italiană și Germană, nu pot fi total ignorate, doctrina
legionară este un produs al gândirii politice românești, în condițiile social-politice concrete, manifestate în România
după Primul Război Mondial.
În primul rând nu trebuie uitată rădăcina Mișcarii Legionare care se regăsește în Liga Apărării Național
Creștine și implicit în doctrina prof. ieșean A. C. Cuza. Or doctrina cuzistă–din care doctrina legionară s-a desprins–
este un produs intelectual eminamente românesc. Influențele, eventuale, ale doctrinelor fasciste asupra cuzinismului
nu-i răpesc acestuia caracterul național, românesc, al acestei gândiri.
În al doilea rând, după cum vom vedea ulterior, doctrina legionară prezintă o serie de diferențieri ideologice,
doctrinare, în raport cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Rezultă, în mod logic, că doctrina
Mișcării legionare nu constituie doar o ”imitație” a fascismului italian sau a nazismului geman.

94
 Dacă vom raporta doctrina legionară la doctrina totalitară național-socialistă vom constata că fundamente
doctrinare nu coincid. Dacă în doctrina nazistă, conform concepției lui Hitler, rasismul constituie elementul central,
fundamental, în doctrina legionară, tot o doctrină naționalistă, fără discuție, centrul fundamental este formată din
doctrina religioasă creștină a Răsăritului, Ortodoxia românească. Astfel, nazismul, fundamentat pe ”rasă”, are punct
central un concept material, biologic, organic iar legionarismul românesc, fundamentat pe religia creștin ortodoxă a
românilor, are ca element esențial o doctrină sistematică spirituală, care explică lumea,Universul.
Elementele comune ale nazismul german și legionarismul românesc doctrinar vorbind a fost pericolul
reprezentat de comunism și de evrei dar soluțiile preconizate și mijloacele utilizate în soluționarea ”chestiunii
evreiești” au fost total diferite.
Pe lângă aspectul spiritual, precumpănitor în naționalismul ”extremist” component al doctrinei legionare, s-a
manifestat, cu o intensitate mai redusă, și o ”latură” rasială, bazată pe trăsăturile etnice ale poporului român, care ar
particulariza ”rasa” românească.
Această argumentație ”rasială” a naționalismului românesc și, în definitiv, a doctrinei legionare poate constitui
o ”imitație” a teoriei rasiste, fundamentală pentru doctrina naționalsocialistă germană. Unii doctrinari legionari au
văzut drept cauză a ”decăderii” poporului român, amestecarea sângelui românesc cu sânge străin: evreiesc dar și
unguresc, turcesc, țigănesc etc. Au fost situații când doctrinarii legionari au afirmat, cu tărie, că există o așa-zisă
”conștiință de rasă” și că rasele omenești sunt diferențiate, unele fiind superioare, altele fiind inferioare.
Așa cum creștinii cred în salvarea sufletului lor de către Dumnezeu, legionarii afirmau salvarea Țării prin
intermediul doctrinei lor. Rolul moralizator, de formator al valorilor morale pierdute sau degenerate revenea Bisericii
Naționale Creștine Ortodoxe Române. Era cultivat, ca un act de eroism, ”sacrificiul suprem”, moartea pentru țară,
pentru națiunea română. Doctrina legionară a instituit un adevărat ”cult al eroilor”, a persoanelor care și-au dat viața
pentru binele țării, pentru binele poporului român.
Strâns legat de naționalism, privit ca element constitutiv al doctrinei legionare, este și chestiunea elitismului,
prezentă în toate doctrinele de sorginte fascistă. Elitismul avea rolul de a întreține naționalismul văzut ca parte
componentă constitutivă majoră a doctrinei legionare. El trebuia să genereze o veritabilă ”aristrocrație legionară” ,,
iarăși un simbol conservator–aristrocrația care este asemenător cu doctrina fascista italiană.
Acestea sunt doar câteva dintre convergenţele şi diferenţele fascismului iar asemănările dintre ele este făcut din
raţiuni mai degrabă teoretice.
Fascismul nu a dispărut odată cu înfringerea statelor fasciste aliate în războiul II mondial. În Italia a fost format
încă din 1946 Mişcarea Socialistă Italiană (MSI) care era un partid neofascist minor iar atunci când, la începutul anilor
’90, mass-media a făcut public gradul de corupţie al partidelor de guvernământ din Italia, acest partid a câştigat un
spijin din ce în ce mai mare în rândul populaţiei şi a devenit membru al coaliţiei conservatoare formată după alegerile
din 1994. În 1995 însă partidul s-a dizolvat formal, dar a apărut imediat cu un alt nume şi sub conducerea aceluiaşi
lider (Gianfranco Fini) şi aceiaşi membrii. Deşi apropiat în continuare naţionalismului, partidul a renunţat la retorica
fascistă şi a adoptat democraţia ca principiu fundamental.
După reunificarea Germaniei au apărut numeroase grupuri neo-naziste care au atras un număr sporit de membrii
ca urmare a crizelor sociale şi economice. Aceste grupuri au recurs la acţiuni violente îndreptate în special împotriva
străinilor şi imigranţilor, însă sunt lipsite de reprezentare pe eşicherul politic. Deasemenea grupuri neo-naziste există

95
în egală măsură în Statele Unite, iar mişcări şi partide naţionaliste de extremă dreaptă sunt în Franţa, Austria, Rusia şi
Europa de Est.

10.7. Socialismul și comunismul.

Doctrinile politice socialistă și comunistă au la bază principiile ideologiei marxist–leniniste, ai cărei fondatori
au fost Marx, Engels și Lenin. Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă
societate, cea socialistă, ca prima fază a comunismului. Acest proces are loc pe calea revoluției socialiste menite să
ducă la schimbări radicale atât în domeniul politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât și în domeniul
economic, prin inlocuirea proprietatii private cu proprietatea comună, socialistă, asupra mijloacelor de producție.
Noțiunea de socialism își are originea la începutul secolului XIX. A fost folosit pentru prima oară,
autodefinitoriu, în engleză, în 1827, pentru a-i descrie pe discipolii lui Robert Owen apoi a fost folosit în 1832, pentru
a-i descrie pe discipolii doctrinelor lui Saint-Simon, iar după aceea de Pierre Leroux și J. Regnaud în l'Encyclopédie
nouvelle, viziunile cărora este cunoscut ca socialism utopic.
A doua decadă a sec. al XIX-lea a fost hotărâtoare în privința afirmării valorilor socialiste. Fiind o replică la
gândirea capitalistă, în general, și la concepția liberală, în particular, doctrina socialistă constitutie, în esența sa, un
efect al societății și al economiei capitaliste. Practic, fără capitalism este greu de conceput apariția și afirmarea
concepțiilor socialiste.
Astfel, capitalismul constitutie ”patul germinativ” pe care se crează și se dezvoltă doctrinele socialiste. Deși
reprezintă o concepție proprie despre organizarea socială și etatică doctrina socialistă, indiferent de orientare, se
raportează, ab initio, la societatea capitalistă. Scopul suprem al capitalismului este reformarea sau chiar înlocuirea
societății capitaliste. Economia politică burgheză a reprezentat unul dintre pilonii fundamentali ai gândirii politice
socialiste.
Inițial gânditorii socialiști au consacrat, conceptual vorbind, un stat în care sărăcia să fie eradicată. Aspectele de
ordin economic referitoare la traiul clasei proletare erau îmbinate cu chestiuni de natură politică referitoare la
necesitatea schimbării din temelii a societății, cu ajutorul revoluție.
Dezvoltarea economiei capitaliste avea ca efect degradarea continuă a situației materiale a proletarilor.
Sesizarea acestui aspect au determinat pe doctrinarii socialiști utopici să afirme câteva principii umanitare și egalitare
menite să creeze condiții pentru redresarea economică și socială a clasei muncitoare.
Principiile doctrinelor socialismului utopic se pot rezuma astfel:
– Necesitatea obligativității muncii pentru toate persoanele fizice apte de muncă;
– Consacrarea revoluției politice ca fiind principala modalitate de instaurare a socialismului;
– Conștientizarea ideii că ”fericirea” umană, este în realitate supusă determinărilor sociale;
– Acordarea rolului preponderent rațiunii umane, în vederea construirii viitoarei societăți fundamentate pe
principiile socialismului.
La toți socialiștii utopici accentul cade pe reformarea societății având ca scop desființarea sau reducerea
drastică a proprietății private, sursă a inegalității sociale, precum și consacrarea principiilor asocierii și ajutorării
reciproce. Owen a preconizat înființarea unei instituții bancare în care schimburile să fie echivalente, unitatea de
măsură fiind, în acest caz, munca depusă pentru atingerea rezultatului cert determinat. Deasemenea Robert Owen a

96
considerat că burghezia va înțelege necesitatea ameliorării condițiilor de muncă ale proletarilor și va contribui, din
proprie inițiativă, la ridicarea standardelor în privința calității condițiilor de viață și de muncă ale clasei muncitoare.
Un alt gânditorul socialist premarxist francez Saint-Simon a propagat, prin doctrina și concepțiile sale, deplina
încredere în judecata rațională a omenirii. Întemeietor al pozitivismului sociologic acest doctrinar a considerat că
soarta întregii umanități este legată organic de munca productivă efectuată de producători, de proletari. El a prevăzut
înlocuirea societății capitaliștilor cu o societate a producătorilor de bunuri materiale. A fost clamată necesitatea
dispariției clasei consumatorilor, adică a investitorilor capitaliști, considerată de Saint-Simon ca fiind o clasă parazită,
inaptă de a produce bunuri materiale. Cu alte cuvinte, clasa care nu produce bunuri dar care, având mijloace de
producție, își însușește plusvaloarea, obținută ca efect al muncii proletarilor, este parazitară și în consecință, este
sortită pieirii de pe scena istoriei.
O nou imbold în evoluția doctrine socialiste a fost dată de Karl Marx și Friedrich Engels care au sintetizat o
teorie organică și bine închegată care să constituie un răspuns la crizele economice capitaliste. Doctrina marxistă era
menită să rezolve problemele și antagonismele societății capitaliste. Ea reprezintă cea mai coerentă și închegată
concepție despre modul în care trebuie transformată, de fapt înlăturată, societatea capitalistă. Karl Marx și Friedrich
Engels sunt pe drept cuvânt, făuritorii stângismului modern care este organic și firesc continuat de către stângismul
contemporan.
Doctrina marxistă este bazată pe concepția materialistă a istoriei și caracterizată prin luarea drept obiectiv a
punerii în comun a mijloacelor de producție și de schimb, ca și prin repartiția echitabilă a bunurilor. Marx considera
societatea socialistă o etapă tranzitorie între societatea capitalistă și
societatea comunistă în care are loc înfrângerea moravurilor și transformarea mentalităților vechii societăți capitaliste
creindu-se premisele instaurării societății comuniste.
Potrivit lui Marx și Engels, orice stat este produsul diviziunii societății în clase antagoniste, statul burghez fiind
produsul capitalismului și un instrument de opresiune, de exploatare și de dominare a unei clase, burghezia, asupra
altei clase – proletariatul. De aceia socialismul va înlocui dominația omului de către om cu un alt sistem de
administrație, ceea ce implică o atitudine critică față de un stat ce consacră exploatarea economică și dominația
politică. Burghezia a jucat un rol revoluționar, însa ea nu mai este, după părerea lui Marx, o forță a progresului. Ea se
dovedeste incapabilă să stabilească dezvoltarea industrială pe care a suscitat-o și care va conduce, fără îndoială, la
propria ruină. Burghezia, negând proletariatul, se neagă pe sine însăși, proletariatul nu se poate nega pe sine decât
negând burghezia.
“Burghezia își produce proprii gropari. Caderea sa și victoria proletariatului sunt inevitabile” susținea Karl
Marx şi Friedrich Engels în ,,Manifestului Partidului Comunist scris la sfîrşitul anului 1847 în Londra şi publicat în
februarie 1848:
1. Exproprierea proprietății funciare şi întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat;
2. Impozit cu puternic caracter progresiv;
3. Desființarea dreptului de moştenire;
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților şi rebelilor;
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat şi cu monopol
exclusiv;
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului;

97
 7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea şi ameliorarea pămînturilor
după un plan general;
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură;
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre
sat şi oraş;
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă.
Îmbinarea educației cu producția materială etc.
Într-o viziune de ansamblu, manifestul expune noua concepție despre lume a marxiştilor, rezumată la
materialismul dialectic şi istoric, teoria socialismului ştiințific, a luptei de clasă şi a rolului istoric revoluționar al
proletariatului.
Lupta de clasă este legea fundamentală a dezvoltării orînduirilor antagoniste. Capitalismul este duşman al
muncitorilor (sau proletariatului) şi trebuie să se destrame. Victoria va aparține proletariatului Partidului Comunist ca
avangardă a clasei muncitoare. Proprietatea privată de tip capitalist trebuie să dispară şi să devină proprietate
colectivă, iar relațiile sociale întemeiate pe exploatare şi asuprire trebuie să facă loc colectivității.
Manifestul Partidului Comunist cuprinde şi un capitol numit ,,Poziția comuniştilor față de diferitele partide de
opoziție” în care critică principalele curente socialiste neproletare: feudale, burgheze, mic-burgheze, precum şi a
socialismului utopic, expunînd bazele strategiei şi tacticii luptei politice a clasei muncitoare. Finalul Manifestulului
Partidului Comunist se încheia cu o chemare pe care comuniştii o fac către toți proletarii sau către toată muncitorimea
din Europa, sintetizată în sintagma „Proletari din toate țările, uniți-vă! “.
Lucian Boia susține că la rădăcina comunismului se găseşte raționalismul secolului al XVIII-lea, la care se
adaugă religiile ştiințifice şi mitologiile secolului al XIX-lea, mixate în dialectica dezvoltată de Hegel în acelaşi secol.
El reuşeşte să găsească în istorie originile comunismului până în secolul XVIII, începând cu anii 1700, în epoca
luminilor. Această perioadă era una dominată de raționalism, în care aceştia plănuiau realizarea unei lumi utopice şi a
unei vârste de aur. Toate inovațiile Epocii Luminilor au materializat şi laicizat vechile figuri ale imaginarului.
Promisiunile pe care Marx le-a elaborat în Manifestul Partidului Comunist din 1847, reproduse apoi în 1848
păreau a promite instaurarea unei lumi în care dreptatea absolută să domine, burghezia să fie distrusă şi proletariatul să
fie la putere.
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitarista în care nu exista proprietate privată și nici
clase sociale. În comunism toate bunurile aparțin societății și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și
economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste este: "Fiecare după puteri, fiecăruia dupa
nevoi".
Ca și mișcare politică, comunismul este o ramură a mișcarii socialiste, de care se diferențiază în principal prin
dorința comunițtilor de a instaura un sistem comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revoluționare.
Comunismul n-a fost o viziune asupra lumii bazată pe rațiune sau dovezi, ba dimpotrivă a fost o ideologie
dogmatică, anti-rațională, în aceeaşi măsură cu religia fundamentalistă, unde anumite teoreme erau de partea
"credinței" şi nu era permis să fie dezbătute sau puse la îndoială. Deşi comuniştii s-au declarat eliberați de gândirea
superstițioasă, în realitate ei n-au scăpat de dogmă, doar şi-au transferat credințele dogmatice de la doctrinele religiei
la un set de valori politice la fel de rigid şi inflexibil.

98
 Defectul comunismului a fost ataşamentul puternic şi rigid la propriile convingeri însoțit de o ostilitate foarte
agresivă îndreptată contra celor care le pun la îndoială sau au opinii contradictorii. Impunerea irațională a dogmei
împotriva gândirii libere şi a vieții umane este întotdeauna distructivă, indiferent de principiile specifice urmate
dogmatic.

10.8. Ideologia naţionalismului şi anarhismului.

Naţionalismul este ideologia care preamăreşte şi exaltează naţiunea sau naţionalitatea pe plan politic,
economic, moral şi cultural pe deasupra intereselor de clasă sau de grup social. Naţionalitatea cetăţeanului trebuie să
fie centrul identităţii şi loialităţii sale.
Inegalitatea internaţională este orizontală, în timp ce inegalitatea în cadrul statului este verticală. Prima
generează tendinţa puterilor mari şi bogate de a exploata superioritatea lor şi reacţia naţiunilor mici şi sărace împotriva
politicii de dominaţie şi exploatare. Naţionalismul marilor puteri are un caracter expansionist şi a cunoscut o epocă de
vârf în perioada dezvoltării capitalismului pe arena mondială şi a cuceririlor coloniale. Acest tip de naţionalism s-a
afirmat prin asemenea lozinci ca Povara omului alb, poleiala ideologică a imperialismului britanic, care-şi asuma
povara de a civiliza popoarele de culoare.
Fiind modul competitiv al politicii internaţionale în care se manifestă atît politica de mare putere şi lupta pentru
hegemonie mondială, cît şi tendinţa de afirmare naţională a ţărilor mici si mijlocii se poate conchide că "toate"
naţiunile sunt naţionaliste, numai cele care renunţă la apărarea limbii, teritoriului, identităţii etnice, economiei şi
culturii naţionale nu sunt naţionaliste şi deci condamnate la pierire.
Forma firească, naturală a folosirii ideologiei naţionaliste în politică apare atunci cînd ea exprimă năzuinţă şi
lupta unei naţiuni pentru independenţă de sub ocupaţia sau influenţa străină. După cucerirea independenţei şi a
constituirii statului naţional, partidele care ţin să realizeze capital politic de pe urma naţionalismului, sunt înclinate să-
1 supraliciteze, prezicând exigenţele naţionale într-o formă extremă, atât în fond cît şi în formă. De regulă partidele de
extremă dreaptă, având o bază socială restrânsă, recurg la lozinci şi agitaţie naţionaliste pentru a-şi lărgi suportul
popular.
Naţionalismul ca doctrină este credinţă că un anumit grup de indivizi reprezintă o comunitate naturală, numită
naţiune, care ar trebui să trăiască într-un sistem politic unic, să fie independent şi să aibă dreptul să solicite un standard
egal cu a celorlalte grupuri de acelaşi tip din lume. Este doctrina care afirmă preminenţa interesului naţiunii în raport
cu interesele de grup, de clasă, a indivizilor ce o compun. Este o mişcare a indivizilor ce doresc să-şi impună
predominanţa naţiunii căreia îi aparţin în toate domeniile.
Deoarece doctrina naţionalistă, naţionalismul, îşi află originile în definirea termenului de naţiune, ca expresie
existenţială a sa, este important de văzut care sînt principiile constitutive ale naţiunii. Diferiţii doctrinari s-au raportat
la o serie de principii comune, existînd însă şi diferenţe de abordare.
Astfel, în cadrul elementelor comune, acestea sînt rasa (etnia), limba, moravuri, obiceiuri şi tradiţii, instinctul
naţional şi conştiinţa naţională, teritoriul.
– Rasa este definită în sens de origine şi caracteristică etnică deci nu expresia caracteristicilor somatice ci a
celor etnice.

99
 – Limba comună este un alt principiu definitoriu, moravurile, obiceiurile şi tradiţiile comune definesc un
folclor, o cultură populară, vulgară, comună, ca element de identitate şi de legitimare a identităţii de
comunitate.
– Instinctul naţional şi conştiinţa naţională sînt forme distincte manifestate prin reacţii de solidaritate a unei
comunităţi cu indivizi ce-şi simt o origine comună şi o devenire comună, respectiv care conştientizează
această legătură intrinsecă dintre ei.
– Teritoriul este reflectarea materială a ariei de răspîndire a unei naţiuni şi are dimensiunea spirituală în sensul
larg de casă a comunităţii, loc de dezvoltare a vieţii proprii şi a strămoşilor, a istoriei proprii, legătura
comunităţii naţionale cu teritoriul său fiind dată de morţii îngropaţi în pămîntul teritoriului naţional.
Pe lîngă acestea, diferiţi autori atribuie naţiunii şi alte elemente constitutive speciale: comunitatea de religie
(religie dominantă), comunitatea de aspiraţii, spiritul de solidaritate şi de fraternitate, forţa morală şi cultul patriei,
principiul monarhic (dinastic) şi democratic.
Elementele constitutive ale naţiunii au indus în doctrina naţionalistă o serie de principii: principiul rasei,
principiul etnic, principiul limitei etnigrafice, principiul dreptului istoric, principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor
(dreptul la autodeterminare) şi principiul plebiscitului.
Anarhismul este un curent de idei ce a aparut în Europa în a doua jumătate a secolului XIX, fiind mai degrabă o
mișcare socială decât politică, pretinzandu-se drept o concepție aproape în totalitate apolitică.
Termenul “anarhie” își are rădăcina în grecescul αναρχία, concept care denumește o orânduire „fără stăpân”.
Anarhismul refuză organizarea constrângerii, propunând un tip alternativ de ordine –„ordinea nascuta din libertate”.
În viziunea anarhistă, pentru a trăi cu adevărat liberi și, mai ales, în mod pașnic, oamenii trebuie să cadă de acord,
înainte de toate, asupra faptului că libertatea este dreptul absolut al fiecărei ființe și că respectarea acestui drept este
datoria fiecăruia în parte. Refuzul organizării constrângerii devine sinonim cu o raționalizare a consensului care ar
depolitiza automat libertatea sau, cu alte cuvinte, ar avea ca și consecință “distrugerea ordinii” impuse. Principalul
drept pe care îl pretind militanții anarhiști este „dreptul de a dispune de sine în conformitate cu idealurile sale”.
E foarte greu să defineşti ideologic termenul de anarhism, pentru că dincolo de suprafaţa etimologică (a - fără,
arhe - conducător), în spatele termenului de anarhism se ascund foarte multe direcţii şi dimensiuni politice.
Anarhismul este mai degrabă o sumă de teorii, perspective, visuri şi ideologii care împreună celebrează libertatea
totală ca pe un scop fundamental al umanităţii.
Anarhismul îşi asumă ideea că nici un grup din societate nu este îndreptăţit, şi nu poate să exercite vreo formă
de coerciţie asupra altuia. Altfel, societatea poate conţine un număr infinit de grupuri aranjate şi ordonate liber,
capabile să coordoneze funcţiile sociale. Mai exact, anarhiştii acordă o încredere uriaşă capacităţii indivizilor de a
coabita paşnic în interiorul unei societăţi nesupuse nici unei forme de autoritate, şi cu atât mai puţin statului – aşa cum
declara şi Alexandr Berkman: "Anarhismul ne învaţă cum putem trăi într-o societate în care nu există nici un fel de
constrângere. O existenţă fără constrângere înseamnă libertatea de a nu fi forţat sau obligat şi o şansă de a-ţi conduce
viaţa aşa cum crezi tu că este cel mai bine." La o asemenea definiţie în mod sigur ar adera toate curentele anarhiste,
chiar dacă forma prin care s-ar pune în aplicare ar fi diferită.
Viziunea tuturor anarhiştilor este că puterea deţinută de una sau mai multe persoane asupra celorlalţi este cauza
tuturor problemelor existente în societate. Coerciţia, fie particulară, fie publică este cea care împiedică oamenii să-şi
determine existenţa aşa cum doresc, conduce la diminuarea libertăţii şi în final la sclavia mentală a indivizilor în

100
societate. Cu alte cuvinte, guvernul legal reprezintă o povară imensă pe umerii cetăţeanului, care nu se poate apăra în
nici un fel de el. Şi asta nu e totul. Aparent, statul este o organizaţie care îşi propune să apere şi să ocrotească
cetăţeanul prin lege şi ordine dar de fapt, guvernul este cel care foloseşte cel mai des violenţa, este primul care nu
respectă legea şi prin opresiune creează mizeria în care trebuie să trăiască cetăţeanul.
Nu este surprinzător că imaginea cea mai des folosită de anarhism pentru a descrie statul este cea a poliţistului.
Statul este prin excelenţă un instrument de coerciţie, preluat întotdeauna de clasele conducătoare. Statul nu apără pe
nimeni, consider anarhiștii, în afară de cei care fac parte din sistemul de conducere şi exploatare. Acesta construieşte
permanent frici colective pe care apoi aparent le combate prin lege şi organizare. Armata este considerat un alt model
evident de control prin violenţă a societății și nu aparţine celor care muncesc.
Anarhismul susține ca principala cauză a apariției și adâncirii problemelor fundamentale ale lumii noastre este
aplicarea principiulu autorității ierarhice la toate nivelurile societății. Acest princpiu conduce la o organizare ierarhică
a tuturor instituțiilor societății noastre, concentrând puterea la varful unei structuri piramidale. Exemple de astfel de
structuri ierarhice sunt: guverne, corporații, armate, partide politice, organizații religioase. Anarhiștii susțin că
principiul autorității ierarhice pe care se fundamentează toate aceste instițuii afectează profund și negativ individul,
societatea, cultura și civilizația.
Anarhismul conține una din cele mai severe critici ale societății bazate pe principiul autorității ierarhice și
propune înlocuirea ei cu o societate liberă, în care potențialul fiecărui individ se poate realiza pe deplin, dar nu pe
socoteala altora.

11. SISTEME ELECTORALE.

11.1. Definirea sistemului electoral.

11.2. Drepturile electorale ale cetățenilor.
11.3. Clasificarea sistemelor electorale.
11.4. Sistemul electoral din Republica Moldova.

11.1. Definirea sistemului electoral.

Sistemul electoral reprezintă un ansamblu de norme și relații sociale prin care se aleg organele colegiale și
individuale ale statului, prin vot, de către cetățeni În cadrul sistemului electoral sunt integrate relații politice, juridice
și, mai ales, politico-juridice, acestea formând relațiile sociale.
Dreptul electoral este instituția care decide normele prin care sunt reglementate relațiile de selecție a organelor
statului și se referă atât la putere, cât și la drepturile cetățenilor. Acesta se referă, de asemenea, la drepturile electorale
ale cetățenilor, arătând că sfera lor este mai cuprinzătoare decât cea care rezultă din Constituție. Pe lângă drepturile
fundamentale, de a alege și de a fi ales, mai există și drepturi prevăzute de Legea electorală cum ar fi dreptul
cetățenilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a face întâmpinări împotriva omisiunilor și a oricăror erori,
dreptul de a contesta candidații, etc.
Sistemul electoral a devenit, de-a lungul timpului, o componentă a vieții politice și constituționale din fiecare
stat. În acest fel, se pot realiza condițiile constituirii și funcționarii puterii, dar și a comunicării dintre conducători și
conduși, în interiorul regimurilor democratice. Alegerile libere sunt caracteristica principală a regimurilor democratice
moderne și presupun reguli și proceduri, codificate în pachete de reglementări legislative și procedurale.
101
 Procedura electorală poate cuprinde următoarele aspecte:
– determinarea circumscripțiilor electorale (procedura premergătoare alegerii);
– alcătuirea unor liste de alegători;
– propunerea candidaților ;
– stabilirea birourilor electorale etc. ;
– procedura care presupune alegerile propriu-zise ;
– numărarea voturilor ;
– repartizarea mandatelor în funcție de voturile exprimate pentru fiecare partid politic;
– validarea mandatelor electorale;
– constituirea finală a organelor statului;
– rezolvarea contestațiilor și a litigiilor ce pot apărea pe parcursul alegerilor electorale.

Sistemele electorale sau sistemele de vot întâlnite în întreaga lume sunt strâns legate sistemele de partide din
țara luată în considerare. Sistemele de vot reprezintă condițiile în care le este permis accesul la vot cetățenilor, cum își
pot exercita dreptul propriu-zis la vot, prin care se selectează candidații, felul în care sunt distribuite mandatele
electorale și se deleagă autoritatea de a reprezenta alegătorii și de a lua decizii în numele celora care aleg.
În marea majoritate a statelor contemporane constituţiile declară poporul drept deţinător al suveranităţii
naţionale. Acest principiu formează temelia dreptului constituţional contemporan.
Voinţa poporului este baza puterii de stat. Această voinţă trebuie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să
aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care ar asigura
libertatea votului. Manifestarea principală a suveranităţii naţionale în statul contemporan se materializează prin
procesul de legiferare.
Legiferarea se produce direct de popor, în condiţiile democraţiei directe. În sistemul de guvernământ al
democraţiei reprezentative, suveranitatea este exercitată din numele poporului de către reprezentanţii aleşi. Cetăţenii
exercită suveranitatea prin intermediul dreptului de vot. Cetăţenii sânt titularii drepturilor electorale. Din însuşi
principiul suveranităţii naţionale rezultă că toţi cetăţenii sânt chemaţi în mod egal să exercite aceste drepturi.

11.2. Drepturile electorale ale cetățenilor.

Drepturile electorale sunt prin excelență drepturi cetățenești fundamentale grupate în categoria distinctă a
drepturilor exclusiv politice, adică pot fi exercitate de cetățeni numai pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi
sunt relațiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaților, senatorilor, șefului statului și autorităților locale care
sunt reglementate de dreptul constituțional, deoarece prin natura și conținutul lor sunt relații constituționale, adică
apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.
Normele juridice denumite și norme electorale sunt înscrise în Constituție și în legea electorală și indică direct
și eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem constituțional. Aceste norme sunt cercetate sub
denumirea de sistem electoral sau drept electoral.
Din examinarea sediului juridic al materiei vom constata ca unele drepturi electorale sunt prevăzute în
Constituție respectiv cele care au caracter fundamental iar celelalte în legea electorală.

102
 Tradiţional sunt considerate fundamentale și înscrise în Constituţie dreptul de a alege și dreptul de a fi ales.
Unele state au prevăzut, în corelaţie cu acestea, dreptul de revocare în sensul că partidele politice sau grupuri
organizate de cetățeni au dreptul sa-i revoce pe membrii parlamentului.
Cele mai multe dintre țări care permiteau revocarea erau fostele state comuniste.În ceea ce priveşte rechemarea
din funcţia de preşedinte al republicii o pot face numai alegatorii prin intermediul referendumului.
Privitor la dreptul de a alege el apare în unele constituţii definit ca atare iar în altele este înscris sub denumirea
de drept de vot.
Strict teoretic exista deosebiri între alegere și votare dar ambii termeni exprima în fond, din punct de vedere
constituţional, aceeaşi idee.

DREPTUL LA VOT

Dreptul de vot ne indică cine și în ce condiţii poate alege, el fiind universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Acest drept este recunoscut și de Constituţia Republicii Moldova.

a. Universalitatea votului

Constă în aceea că cetățenii unui stat dacă îndeplinesc condiţiile de vârsta, aptitudini intelectuale sau morale au
dreptul de a vota și de a fi votat.

O distincţie frecvent întâlnita este cea dintre votul universal și votul restrâns pe care îl putem denumit și vot
selectiv.

La rândul său votul restrâns are doua variante și anume votul cenzitar și votul capacitar.

Votul cenzitar era condiţionat de averea pe care cetăţeanul trebuia să o posede pentru a putea vota, motiv pentru
care deseori era denumit și votul contribuabililor. Censul de avere a fost completat în decursul istoriei și prin alte
censuri cum ar fi:

– censul de domiciliu – presupune ca cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să locuiască o perioada de timp în
localitatea respectivă;
– censul de sex – a înlăturat mult timp femeile de la alegeri;
– censul de vârsta – constituia o oprelişte în exercitarea dreptului de vot aplicată tineretului,

Votul capacitar–implică un anumit grad de educaţie al alegatorului (de exemplu în SUA dreptul de vot era
acordat numai persoanelor care ştiau să scrie și să citească, în ideea de a exclude de la vot populaţia de culoare, mai
puţin instruită).

Votul universal este o necesitate într-un stat de drept și democratic unde, în condiţiile legii toate persoanele
trebuie chemate la urne. Universalitatea ca trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluție specifică sistematizată în
trei etape și anume votul universal masculin, accesul femeilor la alegeri și scăderea vârstei minime admisibile.

103
 În Republica Moldova o persoana poate vota dacă: este cetăţean, are vârsta minima de 18 ani, împliniţi până în
ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale și are aptitudinea morală de a vota.

b. Egalitatea votului

Exprimă, în domeniul drepturilor electorale, principiul egalităţii în drepturi a cetățenilor. Votul egal se
realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ iar circumscripţiile
electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori.

c. Votul direct

Constă în aceea că alegatorii își exprimă direct și personal votul privind candidaţii propuşi la ocuparea funcţiilor
elective.

În istorie s-a utilizat și încă se mai foloseşte votul indirect de exemplu în alegerea preşedintelui SUA unde
cetățenii aleg electorii iar acesta îl aleg pe preşedinte iar în Franţa în ceea ce priveşte alegerea Senatului. În mod cert
votul direct este mai democratic decât votul indirect.

d. Secretul votului

Exprima posibilitatea cetăţenilor de a-și manifesta liber voinţa lor fără ca aceasta voinţa să poată fi cunoscută de
alte persoane. Legea electorală prevede garanţiile necesare asigurării secretul votului cum ar fi: toate buletinele de vot
să fie uniforme, fără semne distinctive, ştampilele să fie identice, executate după modelul legal stabilit, secţiile de
votare să fie prevăzute cu cabine de votare unde alegatorul intra singur, etc.

e. Votul liber exprimat

Defineşte posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri și este alternativa votului obligatoriu care a
existat în Republica Moldova în perioada URSS și care se practica astăzi in Italia și Belgia.

DREPTUL DE A FI ALES

Este reglementat în Constituție și din analiza textului rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, șef de stat
sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot și îndeplinește celelalte condiţii enumerate.

a. Clasificarea sistemelor electorale

Prin scrutin de la latinescul “scrutinium” se înţelege modalitatea în care alegatorii desemnează deputaţii,
senatorii, consilierii, etc.
În prezent se practica două sisteme diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar și sistemul
reprezentării proporţionale.

I. Sistemul majoritar -este sistemul în care candidații au obținut cel mai mare număr de voturi și este
cunoscut sub două variante : uninominal sau de listă și în unul sau două scrutine.
104
 a. Scrutinul uninominal presupune că alegătorul să voteze pentru un singur candidat într-o singură
circumscripţie electorală. Dintre avantajele și dezavantajele acestui sistem enumerăm: Avantaje-crearea unei
legături mai strânse între aleşi și alegători, conduce la o majoritate parlamentară mai stabilă, parlamentul
devine mai mult un corp de elită micșorându-se caracterul politic. Dezavantaje- implică cheltuieli mai mari
atât pentru candidaţi cât și pentru circumscripţiile electorale, nu este un procedeu optim pentru exprimarea
pluralismului politic, are o tendinţa de centralizare.
b. Scrutinul pe lista presupune că alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi în sensul de a vota pentru o listă de
candidaţi, fiind mai mult o opţiune politică pentru un partid.

Scrutinul de listă poate fi complicat prin posibilitatea acordării cetăţeanului dreptul de a modifica lista
candidaţilor prin sistemul panasajului sau cel al votului preferenţial.

Panasajul dă posibilitatea alegatorului să întocmească el însuşi o lista de candidaţi dintre cei prezentaţi de pe
mai multe liste.

Votul preferenţial dă posibilitatea alegătorului să modifice ordinea de pe lista candidaţilor propuşi.

Atunci când în sistemul scrutinului de listă nu se admite nici panasajul nici votul preferenţial se află în
prezența unei liste blocate, în sensul în care alegătorul este obligat să voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici
o modificare.

Dintre avantajele și dezavantajele acestui sistem enumerăm: Avantaje-presupune condiţionarea legată de

realizarea unui procent minim ce trebuie întrunit la nivel naţional (deci partidele cu un număr mai mic de voturi decât
pragul fixat nu vor primi nici un mandat). Dezavantaje -presupune o ruptură între ales și alegători, precum și
dificultăţi procedurale legate de calculul și împărțirea mandatelor.

c. Unul sau doua tururi de scrutin

Suntem în prezența unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat
candidatului care se află în frunte, fiindu-i suficientă majoritatea simplă sau relativă.

Daca prin lege este stabilit un al doilea tur de scrutin el se practică atunci când în primul tur sunt aleşi numai
acei candidaţi care au obţinut majoritatea absolută adică jumătate plus unul din numărul cetăţenilor înscrişi pe lista de
alegători, pentru ceilalţi candidaţi organizându-se un al doilea tur când obţinerea majorității relative este suficientă.

II. Sistemul reprezentării proporţionale

Reprezentarea proporțională implică, cel mai adesea, folosirea listelor de candidați. În cadrul acestui sistem
atribuirea mandatelor se face proporțional cu numărul de voturi obținute de către partidele care participă la alegeri. De
aceea problema cea mai importantă a reprezentării proportionale rezidă de modul cum sunt atribuite a mandatele.

105
 Față de sistemul precedent reprezentarea proporțională permite nu doar reprezentarea majorității dar și a
minorităților. Se pot exprima astfel nu doar opțiunile politice dar și cele culturale (religioase, ligvistice, etnice).
Potrivit acestui sistem, mandatele parlamentare se împart candidaților proporțional cu voturile obținute în alegeri,
astfel încât există un raport direct proporțional între mandatele parlamentare obținute de fiecare partid politic în parte
și voturile pe care electoratul le-a dat acestor partide.

Aspiratiile democratice ce au urmat sfârșitului primului război mondial au creat un climat favorabil
reprezentării proporționale. Aceasta a câștigat, rând pe rând, Olanda în 1917, Norvegia, Germania, Italia, Elveția,
Austria, Luxemburg, Cehoslovacia și Romania în 1919, sau Irlanda în 1921. Dupa 1945 scrutinul proporțional s-a
impus și în țările eliberate de nazism și fascism, iar după caderea dictaturilor din sudul Europei tot reprezentarea
proporțională a fost preferată în Grecia (1974), Portugalia (1975) și apoi Spania (1977) etc. Deloc surprinzator după
prabușirea comunismului din Europa de Est a presupus adoptarea unor sisteme proporționale în Romania (1990),
Bulgaria (1991), Polonia (1991), Cehia sau Slovacia (1993), Slovenia (1991), etc.

Primele sisteme proporționale permiteau reprezentarea tuturor candidaților ce depășeau coeficientul electoral,
însă dispersarea voturilor a condus la cautarea unor metode care să ajusteze aceste efecte. În unele cazuri soluția
pentru limitarea fragmentării politice a fost pragul electoral, fie la nivel național, fie de circumscripție, exprimat în
procente din voturile exprimate. Acest prag oscilează de la 1% la 8%, de obicei situându-se între 3% (ca în Spania) și
5% (ca în Germania sau Romania). Dar aplicarea pragului afecteaza proporționalitatea sistemului, ajungându-se la
disproporții aproape majoritare ca în cazul Bulgariei unde un prag de 4% a provocat eliminarea reprezentării a aproape
un sfert din voturile exprimate (24,9%), sau în Republica Moldova, la alegerile din 2001 când disproporția a fost de
28.33%.

Un element important care a fost menționat mai sus este ca sistemele proporționale permit o mai buăa
reprezentare a minorităților. Cu toate acestea, cu sau fara prag electoral, unele minorități nu pot accede în instituțiile
reprezentative. Pentru a remedia aceasta situatie, în unele state fragmentate cultural, sunt legiferate formule de
reprezentare a minorităților care derogă de la pragul electoral. Soluțiile adoptate sunt cota fixă acordată din oficiu
(cum e cazul minorității flamande în parlamentul regional din Bruxelles), sau atribuirea unui singur loc minorității
etnice care nu a obținut rezultate superioare pragului electoral (ca în România).

III. Sisteme electorale mixte

Scrutinul mixt a apărut în urma celui de al doilea război mondial în încercare de a maximiza avantajele celor
doua sisteme clasice, minimizând dezavantajele. În general aceste sisteme rămân proporționale în ceea ce privește
distribuirea mandatelor, motiv pentru care unii autori le încadrează în rândul sistemelor proporționale.

Una din posibilități constă în mixarea geografică a celor două tipuri de scrutine. În acest caz scrutinul
uninominal sau plurinominal s-ar aplica în circumscripțiile cu număr mic de locuri, iar cel de lista în circumscripțiile
cu populație mare și numar mare de mandate. În schimb, acest tip de scrutin poate duce la efecte disproporționale,
întărind, spre exemplu, reprezentarea partidelor cu dominantă rurală , unde s-ar vota prin scrutin majoritar.

106
 Al doilea caz, cel mai utilizat de altfel, este al combinării celor două scrutine. Sistemele rezultate presupun că o
parte a mandatelor se distribuie în circumscripții uninominale, în care se foloseste scrutinul uninominal, de obicei într-
un tur, iar cealaltă parte a mandatelor se atribuie în circumscripții plurinominale cu folosirea unei metode
proporționale. Această clasificare ține cont de ponderea celor două tipuri de scrutin în stabilirea mandatelor finale,
sistemele mixte putând fi echilibrate, cu dominanta proporțională sau cu dominanta majoritară.

Cel mai cunoscut caz de sistem care îmbină cele două tipuri de scrutin și care, pentru a rămâne proporțional sub
aspectul relației dintre numărul de mandate și suportul electoral, este cel german. În schimb, sistemul mixt utilizat în
Rusia este necompensat, ducând la o reprezentare disproporționată. Sistemul votului dublu german, utilizat în
Germania din 1946 pentru desemnarea membrilor Bundestagului, presupune un scrutin în care alegatorul are două
voturi: primul servește la desemnarea unei jumătăți din cei 656 de deputați, aleși prin scrutin uninominal cu un tur în
cadrul a 328 de circumscriptii uninominale, iar cu cel de-al doilea, pentru cea de-a doua jumătate din mandate,
alegatorul alege o listă de partid.

11.4. Sistemul electoral din Republica Moldova.

În Republica Moldova actualul parlament a fost votat în baza sistemului electoral proporţional care se
organizează pe bază de listă de partid la nivelul unei singure circumscripţii electorale care reprezintă 101 de mandate,
dar următoarele alegeri parlamentare vor fi organizate după sistemul electoral mixt care a fost votat de către parlamet
la 20 Iulie 2017.
Din păcate acest sistem nu este unul făcut să avantajele alegătorii, ci unul menit să reprezinte cât mai substanţial
voinţa partidelor politice. Astfel, sistemul electoral moldovenesc:
 nu reprezintă o legătură personalizată directă între alegător-ales, legătură care poate fi creată prin fie vot
uninominal sau mixt, fie, în cazul scrutinelor pe bază de listă, prin aplicarea votului preferenţial.
 alegerea candidaţilor este îndepărtată şi mai mult de alegători prin faptul că alegerea listei se face la nivel
naţional, ci nu la nivel regional (ex.: în ţările UE toate scrutinele proporţionale pe bază de listă se
organizează în baza mai multor circumscripţii regionale care au repartizate un anumit număr de mandate, ci
nu în baza unei singure circumscripţii naţionale cum e în cazul Moldovei)
 creează disproporţii de reprezentare (pragul electoral destul de ridicat duce la nereprezentarea unui număr
mare de voturi ale partidelor care nu trec pragul). Exemplul anului 2001 când pragul de asemenea a
constituit 6% ne arată circa 28% din numărul de voturi nereprezentate.
 nu oferă alegătorului posibilitatea de a juca un rol activ şi de a interveni în selecţia candidaţilor. Listele
prezentate de partide sunt „liste blocate”, în aşa mod alegătorul nu poate schimba ordinea candidaţilor şi este
pus în faţa faptului împlinit.
În mod evident este necesară căutarea unui echilibru între necesitatea de a acorda alegătorului posibilitatea de
a alege direct persoana dorită şi necesitatea unei reprezentări proporţionale echitabile a voinţei poporului.
Pe de o parte, partidele politice reprezintă un instrument extrem de important în gestionarea puterii în stat, pe
de altă parte voinţa alegătorului este expresia acestei puteri.

12. ELITA ŞI LIDERISM POLITIC.

107
12.1. Concepţia politologică a liderismului politic.
12.2. Tipologia liderismului politic.
12.3. Elita politică.
12.4. Liderul şi masele.

12.1. Concepţia politologică a liderismului politic.

Cuvântul lider este de origine engleză ("leader") şi în traducere înseamnă literalmente cel ce stă în frunte,
conduce pe alţi oameni, membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influență vădită asupra tuturor
celorlalţi.
Liderului îi sunt proprii anumite capacități de a influenţa asupra altora în vederea organizării activității în
comun spre atingerea scopurilor comunității, manifestându–se atât în grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunități de
proporţii mai mari –statale, zonale (regionale) sau chiar mondiale.
Noţiunea "liderism politic"-este bogată după conţinut. În aspect teoretic–un aspect specific al activității de
conducere cu o anumită comunitate de oameni în domeniul politic. În al doilea rând, ea caracterizează specificitatea
activității de conducere dintre subiectul şi obiectul ei. "Liderismul politic" reprezintă o latură important a conducerii
politice. În al treilea rând, această noţiune integrează în sine şi alte momente, fundamentale după părerea lui Parsons,
din sistemul politic al societății. Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării activității de grup, când
individul se manifestă în rolul de lider, adică uneşte, direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă,
acceptă şi susţine acţiunile acestuia. Doar este bine cunoscut că politica este legată de relaţiile dintre oameni şi
exprimă activitatea oamenilor între semenii săi. Subiecte şi obiecte ale politicii întotdeauna au fost şi sunt oamenii cu
interesele, experienţa, idealurile, orientările valorile, emoţiile şi cultura lor.
Lider în sens larg al definiţiei este considerat membrul societăţii care are autoritate, uneşte şi conduce grupul
social în rezolvarea unui scop concret. Evident–liderului îi sunt caracteristic capacitatea de-a organiza activitatea
comună a unui grup mic ori comunitate de proporţii mari.
Liderismul politic reprezintă o latură importantă a conducerii politice şi este o instituţie fundamentală ale
sistemului politic al societăţii. Totodată devine şi mecanismul integrării activităţii de grup în societate, când masele
acceptă o conducere, programa şi scopul trasat de lider.
Liderismul politic reflectă relaţii şi procese politice în structura superioară ale puterii fixând raport de putere
dintre subiectul şi obiectul politicului societăţii concrete. Pentru lider politic este caracteristic influenţa personală
asupra maselor, asupra conştiinţei şi voinţei al lor.
Aspectele în bază căror apare liderul politic:
1. Trăsăturile personale ale candidatului în lider politic. Posedă posibilităţii de convingere a maselor,
profesionalism și viziuni politice în soluționarea problemelor.
2. Formele şi metodele de contacte cu masele spre realizarea scopurilor politice.
3. Situaţia istorică, politico-socială cu care se confruntă liderul.

Aspectele date şi determină formarea unui lider politic, eficienţa în activitatea lui.
Reieşind din scopurile trasate sunt determinate şi funcţiile liderului politic.
– diagnoza politică a situaţiei din societate;
– de formare a strategiei şi tacticii în rezolvarea problemelor cardinale în stat;
108
 – mobilizarea şi organizarea societăţii la activitate practic concretă;
– protejarea societăţii de calomnii sociale interne şi externe;
– legitimarea regimului politic.

Istoria ne arată că un lider politic de forţă apare în perioade de răscruce a dezvoltării statului, perioadă de criză,
perioadă de criză a societăţii etc.

12.2. Tipologia liderismului politic

Fenomenul liderismul politic este supus unei tipologizări destul de variate în dependență de criteriile după care
se efectuează tipologizarea. Una din cele mai acceptate tipologizări este cea propusă de sociolog şi politolog german
Max Weber. Criteriile de tipologizare este credinţa sau mentalitatea dominantă pe care se bazează puterea în
societate, tradiţie, lege sau charisma liderului politic.
În conformitate cu acestea Max Weber face următoarea clasificare a liderismul:
– Tradiţional - anumite personalități devin lideri, adică conducători după tradiţie (prin, ereditate). Astfel de
liderism este propriu epocii preindustriale, unde apartenenţa lider devine datorită tradiţiilor ereditare;
– raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se produce în rezultatul competiţiei şi concurenţei
la alegeri sau cum se mai spune prin scrutin (epoca industrial şi postindustrială);
– charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă a unei părţi a populaţiei în calitățile
excepţional, supraomeneşti ale conducătorului. Astfel de tip de lider nu este specific doar în perioadelor
îndepărtate ale istoriei dar îl întâlnim şi în societățile în curs de dezvoltare şi în societățile considerate
moderne. Chiar dacă nu se exprimă prin intermediul dreptului și al legii, puterea liderului charismatic este
şi ea considerată legitimă în societățile cele mai raţionale;

Există însă şi alte variante de tipologizare a liderismului politic. Din perspectiva psihologică unii autorii împart
liderismul în patru tipuri: lider ales, lider etalon, lider preferat, lider specialist.
După criteriul de îndeplinire a funcțiilor, liderii politici se clasifică:
– lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă)–aceasta-i conducerea strict marcată, bazată pe
impunerea administrativă. Acestui tip de liderism îi este propriu egocentrismul liderului în elaborarea
deciziilor;
– democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupune colegialitatea ca principiu de căutare şi
elaborare a deciziilor, aici funcţionează principiul participării şi a altora în acest proces. La acest tip de
liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă, ci pe chemări cointeresate interne, deciziile sunt
rezultatul dezbaterilor colective, prin discuţii și dialog;
– liberal –acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor, evenimentelor spontaneitate iar toate se vor aranja
la locul lor în mod firesc. Natura omului și roceselor, prin sine însăși, vor conduce şi garanta rezultatul
scontat;

După criteriu care ia la bază trăsăturilor personale se propune următoarea diferenţiere a liderilor politici:

109
 – lider –stegar - aceştia sunt strategi de forță, își elaborează programul –platformă politică şi realizează
consecvent scopurile şi ideile. Aceştia sunt oamenii cu o mare putere de voință şi au viziunea proprie privind
realitatea (Marx, Lenin);
– lider –servitor – acesta se orientează spre adepții şi susţinătorii săi, se strădui să le exprime interesele.
Adepţii şi susţinătorii văd şi intuiesc sarcinile, care trebuie să devină pentru lider călăuză în activitate
(Ronald Reagan, Helmut Kohl);
– lider –negustor - acest tip de lider "vinde", adică propune alegătorilor programul, ideile în schimbul
susţinerii la alegeri. O particularitate a acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor reciproce ale liderului
cu alegătorii. La acest tip de liderism politic contează capacitatea liderului de a convinge, strategia la care el
recurge, pentru a obține susţinerea electoratului;
– lider –pompier - este preocupat în permanență cu stingerea a tot felul de "incendii sociale" – aplanare a tot
felul de conflicte, probleme de neamânat etc. Aceştia sunt liderii, care reacţionează prompt la imperativele
timpului, la situaţia politică, care este permanent în dinamică. Acţiunile lor sunt determinate de trebuinţele
acute ale momentului.

Menţionăm că liderismul politic în stare pură nu există, liderism politic este un conglomerat mixt de tipuri
numite mai sus iar asupra formării şi afirmării liderului politic influenţează mai mulţi factori: istorici, economici,
sociali, religioşi, administrativi.

12.3. Elita politică.

Liderul politic în activitatea sa majoră se bazează pe ajutorul din partea elitei politice societăţii în care el
activează. Elita politică reprezintă un grup social de adepţi care au monopolul la primirea deciziilor politice. Elita
politică se caracterizează prin voinţa de-a obţine puterea politica şi de-a retransforma regimul politic existent,
subminând–ul spre interesele sale proprii politice, sociale, economice.
Noțiunea de „elită” a fost folosită de Vilfredo Pareto pentru prima oara în 1902, în lucrarea sa despre
„Sistemele socialiste” și corespunde celei de „clasa politica”, propusă de Gaetano Mosca.
Societatea umană nu este uniforma iar indivizii se deosebesc fizic, moral și intelectua. Vilfredo Pareto susținea
că societatea este o piramida în jurul căreia este plasată elita și definește următoarele tipuri elită:
1. Elita ca fenomen social în care sunt incluse persoanele care au reușit în sfera de activitate să ajungă la un
anumit eșalon în ierarhia profesionala;
2. Elita politică:
– elita guvernanta –fac parte persoanele ce dețin funcții de conducere –participă direct și efectiv la guvernarea
statului;
– elita guvernată – reprezintă o elita potențială (după capacitățile și calitățile personale) dar este lipsită de
posibilitatea de a adopta decizi.

De asemenea Vilfredo Pareto, este și fondatorul concepției rotației elitelor politice și consideră că cei mai
talentați membrii a maselor se ridică către vârful piramidei, completând rândurile elitei guvernante, membrii căreia în
același timp degradând se coboară în mase. Deasemenea el evidențiează și următoarele calități ale conducătorilor:
– capacitatea de a convinge, manipulând cu emoțiile oamenilor;
110
 – capacitatea de a utiliza constrângerea, violența acolo unde este necesar.

După stilul de conducere evidențiază două tipuri de elite:

– Leii –sunt caracterizați ca deschiși hotărâți in guvernarea și realizarea funcțiilor puterii și care se folosesc de
mijloacele de constrângere, de metodele autoritare de conducere. Sunt conservatori radicali (perioadele
stabile). Societatea unde guvernează leii este predestinata stagnării.
– Vulpile –conduc prin manipulare, 'minciună, vicleșug, "'discursuri, demagogie, mai des recurg la cumpărare,
la împărățirea decorațiilor, decît la mijloacele de constrângere. Sunt energici, pragmatici. Societatea unde
guvernează vulpile este caracteristică transformărilor radicale, dinamice.

Un alt fondator al teoriei elitelor politice este Gaetano Mosca care a stabilit o relație sistematică între noțiunile
de „elite” și „mase”. După el, elita se află deasupra societății deoarece este compusă din individualități superioare, dar
și pentru că este organizată în structuri specifice. ”Superioritatea constă în faptul că posedă un anumit atribut apreciat
în societate. Acest atribut de excelență legitimează elita în timp ce organizarea sa reprezintă mijlocul perpetuării
poziției pe care o ocupă.
Gaetano Mosca a fondat doctrina clasei politice , pe care o definea ca „minoritate organizată a guvernanților”.
Acest grup există în orice societate și se impune întotdeauna majorității dezorganizate a guvernaților. Distincția între
guvernanți și guvernați–introdusă de Gaetano Mosca în sociologie–reprezintă disocierea între cei care dețin și
exercită puterea publică și cei care formează „clasa numeroasă a persoanelor care nu participă niciodată în mod real
la guvernare și care nu fac decît să o suporte”. În orice țară, sub orice regim, este necesară o „mașină
guvernamentală, o organizare a puterii care cuprinde în mod natural o minoritate numerică, prin care se desfășoară
toată acțiunea guvernării”. Aceia care fac parte din clasa politica întruchipează voința psiho-socială de supremație și
ei sunt animați de ceea ce Gaetano Mosca numea „pasiunea naturala a omului pentru putere și pentru avantajele care
deriva din ea”.
Elita politică într-o societate concretă permanent caută posibilitatea de-a recruta în rândurile sale noi membri,
apţi, pregătiţi pentru o activitate politică concretă. Recrutarea elitei este un proces datorită căruia, individul cu
capacităţi de organizator şi concepţii politice respective, este implicat în activitatea politică

12.4. Liderul şi masele.

Una din problemele cele mai importante ale activității politice este problema raporturilor dintre lideri şi
mulţime, gloată, pături sociale, clase, popor, naţiune.
Într –un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să fie armonioase, utile şi reciproc avantajoase,
adică de înţelegere, comunicare directă, deschisă și evaluează care sunt problemele, măsurile ce trebuiesc de întreprins
pentru a schimba spre bine situația. Fiecare dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează productiv, constructiv.
Contactul permanent al liderului cu masele permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile acestora,
interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai adecvate.
În raporturile lider–mase pot fi modelate două poziţii–situaţii diametral opuse una alteia.
Prima poziție, liderul foloseşte masele în interesele proprii, cumpărându–le cu promisiuni, iar de fapt
ignorându–le interesele vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenta ca un mijloc pentru a–şi
atinge scopurile sale politice.

111
 A doua poziţie, disponibilitatea liderului politic de a lua în considerate (calcul) toate doleanţele, cerinţele,
propunerile maselor, de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilități. Într - o aşa situaţie liderul
este condus de doleanţele, problemele, maselor, care au tendinţa de a se tot multiplica şi complica, liderul merge în
urma evenimentelor. Masele își rezolvă problemele, liderul se manifestă într–adevăr ca slugă.
Și prima și a doua poziție sunt în măsură egală inacceptabile în realizarea liderismului politic, deşi nu pot fi
excluse din practică socială. Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi şi prin diferite mijloace.
Mai întâi de toate, prin politica justă, corectă, tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate, care printre altele,
trebuie să satisfacă şi diferite necesități, nevoi vitale ale maselor, prin calitățile sale pozitive personale. În al doilea
rând, liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai multe aspecte, trăsăturile de caracter,
vocabularul, gusturile, portul, atitudinea față de familie şi multe altele, care luate împreună constituie imaginea lui. Cu
cât este mai înaltă proba, adică acea imagine sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspecte el influenţează asupra
anturajului, în primul rând iar la general asupra maselor. Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fi neglijate
niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.
În concluzie, pentru funcţionarea cât mai productivă a tuturor elementelor sistemului politic şi desfășurarea fără
conflicte a procesului politic un mare rol şi responsabilitate enormă au persoanele ce se află în fruntea lor şi care se
manifestă în vâltoarea evenimentelor. Aceștia sunt conducătorii, liderii, elitele politice.
Una din garanţiile succesului liderului în transpunerea în viață a strategiei sale este înţelegerea şi acceptarea
acesteia de către mase, încadrarea acestora în activitățile inovatoare

13. CULTURA POLITICĂ.

13.1. Conceptul de cultură politică.

13.2. Tipologia culturii politice.
13.3. Funcțiile culturii politice.
13.4. Cultura politică din Republica Moldova.

13.1. Conceptul de cultură politică.

Din punct de vedere etimologic termenul “cultură” provine din latinescul “cultura” fiind legat de agricultură,
de cultivarea pămantului.Totuşi încă din antichitatea unii ganditori, precum Herodot, Platon și Aristotel, au folosit
termenul și în sensul de cultivare a spritului,de meditaţie filosofică sau de creaţie literară și artistică. În epoca
luminilor, ganditori ca Didrot, Holbach, Helvetius considerau că ideile, opiniile, cunoştinţele, într-un cuvant cultura,
constituie factorul esential al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au susţinut că sistemul politic,
instituţiile, unei societăţi nu sunt manifestări și rezultate întamplatoare dar sunt produsul unei anumite culturi,
spiritualităţi naţionale şi universale.
Folosit într-o multitudine de accepţii, termenul „cultură politică” este unul interdisciplinar, fiind construit şi
dezvoltat în cadrul mai multor discipline: ştiinţei politice, filosofiei, sociologiei, psihologiei şi culturologiei. În acelaşi
timp, „cultura politică” este un concept, care se referă în acelaşi timp la două domenii diferite şi poate fi abordată „atat
ca sferă specializată a culturii, cât şi ca o componentă a sistemului politic”.

112
 În ştiinţele politice, noţiunea „cultură politică” este relativ recentă ea fiind introdusă pentru prima dată în cadrul
şcolii politice nord-americane. În contextul abordării comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost văzută ca
„un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare”.
Conceptul „cultură politică” a fost introdus în aria ştiinţei politice de către Gabriel A. Almond, care definea
definea acest ca “un model de atitudini individuale și de orientări faţă de politică, manifestate în randul membrilor
unui sistem politic. Ea este un fenomen subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă.
Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: orientări cognitive, orientări emoţionale, şi orientări
estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde
apreciative privind subiectele şi evenimentele politice”.
Sidney Verba pe de alta parte oferă o definiţie din perspoectivă psihologică a termenului, acesta considerand că
:“Cultura politică a unei societaţi constă dintr-un sistem de credinţe empirice, simboluri expresive şi valori care
definesc situaţia în care are loc acţiunea politică. Ea oferă orientarea subiectivă a politicii”. Aşadar cultura politică
este un fenomen social caracterizat prin valorile sale care sunt adaptate la sistemul politic existent în societate şi
determină atitudinea individului faţă de instituţii şi viaţa politică, şi este în funcţie de dimensiunile fenomenelor
politice, în special, de puterea politică.
Pană în prezent au fost intreprinse o mulţime de încercări de a defini termenul de cultură politică, încercandu-se
a include în el toate activităţile individului în domeniile politic, social, economic şi cultural, ce evidenţiază
personalitatea sa dinamică. Pentru explicarea fenomenului de cultură politică este necesar a stabili locul individului în
societate şi ce relaţii există între individ şi aceasta.Cu toate astea putem conchide că, caracteristicile fundamentale de
evidenţiere a acestui fenomen sunt societatea şi sistemul politic.
13.2. Tipologia culturii politice.
Preluată din antropologie şi aplicată spaţiului politic, noţiunea de cultură (politică) este definită de creatorii săi,
G. Almond şi S. Verba, ca ansamblu de atitudini, comportamente şi valori politice caracteristice unei comunităţi date.
Din studiile intreprinse de politologul M. Duverger și sociologul Talcott Parsons în Sistemul social, G.Almond
și S.Verba evidenţiază trei dimensiuni ale culturii politice :
 dimensiunea cognitivă: fiecare individ posedă un ansamblu de cunostinţe mai mult sau mai puţin
structurate despre fenomenele politice. Iar evenirnentele cotidiene îl obligã, să constientizeze realitatea
politică. Astfel, el știe câte ceva despre instituțiile supreme ale statului, despre liderii și partidele politice,
despre evenimentele politice importante la nivel mondial;
 dimensiunea afectivă: cuprinde latura emotională a va1orilor politice sau sociale, atitudinea de atașament,
de respingere sau de refuz față de fenomenele sau instituţiile politice. Ea are un rol important în formarea
atitudinilor;
 dimensiunea evaluativă: cuprinde judecățile de valoare despre fenomenele şi realitatea politică. Fiecare
apreciază viaţa politică în funcţie de o scarã de valori ierarhizată. Evaluarea fenomenelor politice necesită
cunoștinte politice. Cunostințele politice sunt însă modelate și orientate de sentimentele politice faţă de o
ideologie, de un lider, de un program de guvernare.
În structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice, elementul cognitiv prevalează
fatã de cel afectiv și evaluativ, spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credințelor
primare.

113
 Deoarece cultura politică are un rol important atât pentru societatea politică cât și pentru societatea civilă, unii
politologi acrediteaza ideea pentru societatea civilă a unei culturi civice. Este evident că, în acest sens, se poate vorbi
de o cultură civica care este definită, în principal, prin raportarea cetățenilor la valorile politice democratice și
participarea acestora la acțiunile de susținere a democrației. Dar, în final, această cultură civică este în realitate o
formă a culturii politice.
Combinand aceste trei dimensiuni G. Almond și S. Verba elaboreazã trei tipuri decultură politică: cultura
parohială (localã sau provincială), cultura de supunere (de subordonare) şi cultura participativă.
 cultura parohială (localã sau provincială)–corespunde unei structuri politice tradiţionale, descentralizată la
nivelul regiunii, ţinutului, satului; în cadrul său nu se manifestă un inters deosebit pentru problemele de
politică natională. Cunoștintele, datele, sentimentele, judecățile de valoare au în vedere aspectul zonal, local,
sunt cu prioritate orientate spre acesta. Deși nu este o caracteristică des întâlnită în anumite situații, între
interesele politice locale și cele naționale sau centrale pot apărea anumite divergențe, contradicții, deosebiri de
opinii, aprecieri;
 cultura politică de supunere (subordonare)–corespunde unei structuri autoritare și centralizate la nivel
naţional. Subiecţii acestei culturi sunt conştienţi de existenţa sistemului politic naţiona1, dar se mulţumesc cu
o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică.
 cultura politică participativă - este caracteristică societăților democratice, ele sunt rezultatul unor acumulări
deosebite cantitative, dar mai ales calitative, a unui înalt grad de cultură și civilizație, de organizare, instrucție
și educație. Cetățenii sunt conştienţi de mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic și de posibilitatea
lor de a influenţa cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice:
referendumul, alegeri, acțiuni de protest, greve etc. Cultura politică participativă corespunde unei structuri
politice democratice.
Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt excluse forme hibride: parohială–de supunere; de
supunere–participativă; parohială–participativă. Unii autori susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă,
combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de criteriile care au fost prezentate mai sus. Ceea ce
echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea lui Almond şi Verba este
evidenţiată corelaţia necesară dintre participarea politică şi participarea socială, dintre cooperarea politică şi cea
socială în cadrul sistemului social global, ori aceasta caracterizează funcţionarea eficientă a unui regim democratic.

13.3. Funcțiile culturii politice.

Cultura politică își îndeplinește rolul său în societate prin anumite funcții care au un caracter general privind
întreaga societate, dar și specifice pentru guvernanți sau guvernați.
Ca funcții generale menționăm: funcția informațională, funcția axiologică, funcția normativă, functia creativă
și funcția de cunoaștere.
Funcția informațională constituie calea de transmitere spre membrii societății de informații cu privire la
sistemul politic, la acțiunile politice, la valorile și normele politice. Această funcție contribuie la formarea unui fond
de cunoștinte politice și, implicit, la cunoașterea modului de organizare politică a societății, a legăturilor dintre
conducători și conduși, dintre putere și indivizi, dintre stat și societate, a criteriilor prin care puterea apreciază politica
statului. Prin această modalitate de informare și cunoaștere se asigură un comportament corespunzator atât din partea

114
cetățenilor cât și din partea puterii. Într-un sistem politic democrat, funcția informațională a culturii se realizează în
ambele sensuri, de la guvernanți la guvernați, și invers. În acest fel, guvernanții informează asupra deciziilor luate, dau
sugestii sau orientează anumite acțiuni. La rândul lor, guvernații, își exprimă opțiunile asupra legitimității deciziilor și
actelor politice, își manifestă anumite atitudini, comportamente politice față de putere.
Funcția axiologică se referă la modul în care se apreciază valoarea fenomenului politic și modalitățile concrete
de constituire a sistemului de valori, precum și a raportării acestuia la realitatea practică. În principal, prin această
funcție se realizează anumite convingeri ale oamenilor față de valorile politice care pot fi de atașament sau de
respingere privind aceste valori. Convingerile, la rândul lor, generează atitudini politice ce reprezintă modalități de
raportare a cetățenilor la fenomenele politice pe care le apreciază într-un mod anume.
Funcția normativă a culturii politice privește modul în care sistemul de valori se convertește în norme și reguli
menite să dea stabilitate societății și să asigure funcționalitatea sistemului social. În elaborarea unor norme și reguli de
comportament, orice cultură politică tinde spre consens, lucru ce se realizează destul de rar, deoarece sunt dese
situațiile când unii membri ai societății resping o parte a normelor și regulilor politice elaborate de putere. Pentru
stabilitatea socială este necesară însă acceptarea de către toți membrii societății a unui număr suficient de mare de
norme și reguli care să asigure acest lucru, chiar dacă o parte din membrii societății nu le împărtașesc. Într-o societate
în care există o temeinică cultură politică, normele și regulile politice sunt respectate de către toți cetățenii, dacă
această exprimă voința majorității, chiar dacă unii nu sunt de acord cu ele. Într-o societate democratică cu un înalt grad
de cultură politică se admite contestarea anumitor valori și norme politice care însă nu înseamnă automat
nerespectarea lor.
Functia creativă se întemeiază și funcționează pe bază valorilor politice, ea însăși este o valoare politică. La
rândul ei, prin cunoștintele, informațiile și datele dobândite, prin prelucrarea acestora ea creeaza și difuzeaza în
societate noi valori politice.
Multe dintre aceste noi valori vor întemeia sistemul și viața politică socială, vor participa activ la
funcționalitatea democratismului politic sau vor fundamenta luarea unor măsuri și decizii de factori politici de
conducere.
Funcția de cunoaștere a realității politice, a fenomenelor și proceselor vieții politice din societate.
Obiectivitatea acestei cunoașteri ține în mare măsură de valorile pe care ea se întemeiază, de opțiunile și orientările
politice ale creatorului, de nivelul sau intelectual, de obiectivele și sarcinile urmărite. Cunoașterea realizată de cultura
politică porneste de la condițiile generale ale societății, vizează aspectele ei fundamentale. Datele, cunoștințele
dobândite sunt un bun public, ele regăsindu-se în spiritualitatea politică a societății, în programele și doctrinele
politice ale acesteia.
Prin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in societate, cultura politica contribuie
in mare masura la formarea si integrarea cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia sa-si insuseasca acele
cunostinte necesare participarii active, constiente si responsabile la viata politica comunitara, la democratismul politic
al acesteia. Totodata, aceeasi cultura politica ii impune prin principiile si valorile promovate, acceptarea, insusirea si
transpunerea in practica sociala a anumitor reguli, norme de actiune si conduita politica.
Ca funcții specifice pentru guvernanți, cultura politică include elaborarea unor programe politice
corespunzatoare dezvoltării democratice a societății și asigurarea transpunerii lor cat mai adecvate în practică, iar

115
pentru cetățeni, formarea unui comportament de respectare a normelor și regulilor politice, a legilor țării și de
schimbare prin metode democratice a celor care sunt apreciate că nu corespund nevoilor de progres.
13.4. Cultura politică din Republica Moldova.
Cultura politică este un produs firesc al dezvoltării istorice. Omul conştient tinde să formeze cultura sa, inclusiv
cea politică, în concordanţă cu anumite idealuri. Rezultatele activităţilor premergătoare ale generaţiilor constituie o
parte integrantă a culturii politice.
Cultura politică formează atitudinea individului, colectivului, clasei, societăţii în ansamblul ei faţă de viaţa
politică, faţă de conţinutul, esenţa, caracterul şi scopurile politicii, faţă de evenimentele sociale şi politice, legi,
mecanisme, forme şi mijloace ale funcţionării şi înfăptuirii politicii, faţă de activitatea puterii politice şi liderilor ei.
Fiind oglinda ce reflectă experienţa colectivă, individuală, istorică şi social–politică actuală, cultura politică asigură
continuitatea normelor şi modelelor determinate şi a formelor comportamentului politic. Ea creează un carcas
normativ al procesului politic, determină autoguvernarea activităţii politice a participanţilor acestui proces.
Odată cu proclamarea independenţei, Republica Moldova a pornit pe o cale nouă de transformări de mare
anvergură care cuprind toate subsistemele societăţii. Unul din acestea este cultura politică a societăţii, care
influenţează direcţiile, caracterul şi conţinutul dezvoltării sistemului politic cu toate componentele lui caracteristice.
Mai mulţi cercetători sînt de acord cu faptul că societatea noastră la etapa actuală se caracterizează printr-o cultură
politică fragmentară şi conflictuală atît în aspectul deosebirilor dintre purtătorii ei, cît şi în ceea ce priveşte
modalităţile de exprimare şi funcţionare a ei. Pentru o astfel de cultură e specifică starea de sciziune, lipsa unui acord
între exponenţii diferitelor subculturi referitoare la valorile fundamentale, idealurile şi scopurile urmărite, structura şi
regimul politic existent în societate etc. Concomitent acest tip de cultură politică se caracterizează şi prin izolare
socială, prin lipsa încrederii între diferite grupuri şi categorii sociale, între elite şi mase. Aceste şi alte particularităţi
ale culturii politice reflectă diverse stări evidente de conflict şi de mari tensiuni sociale care generează instabilitate
politică în societate.
Altfel spus, în societatea moldovenească predomină astăzi o cultură politică fragmentară şi conflictuală din
punct de vedere al exponenţilor (indivizi, grupuri sociale, subculturi politice etc.) şi al modalităţilor de exprimare al
acestora (limbajul politic, comportamentul lor politic etc.). Cultura politică a societăţii noastre este neomogenă şi
segmentară, deoarece diverse interese ale diferitelor comunităţi sociale generează consolidarea mai multor modele de
cultură politică, numite şi subculturi, care se deosebesc esenţial una de alta. În cadrul culturii politice în republică
depistăm subculturi ale elitelor şi maselor, aceste modele semnificînd diferenţe în orientările clasei politice în
comparaţie cu cele aparţinînd cetăţenilor. Clasei politice îi aparţine o cultură politică elitară, puterea fiind luată în
calitate de valoare politică, iar omul constituind doar un mijloc de atingere a scopurilor propuse. Cultura maselor, la
rîndul ei, poate fi constituită din numeroase subculturi bazate pe anumite criterii (etnolingvistice, socio-economice,
regionale, de vîrstă etc.). Concomitent vom observa că cultura politică a elitelor se deosebeşte de cea a maselor prin
stereotipuri de gîndire, mentalitate şi limbaj politic.
Practica vieţii social-politice a societăţii noastre arată că modificările în cultura politică a societăţii se produc
foarte lent. Deciziile clasei politice a republicii, orientate spre încurajarea culturii politice participative a cetăţenilor,
rămîn practic suspendate. Totodată, aceste decizii, deseori corelînd cu standardele culturii politice vechi şi cu
comportamentul politic al populaţiei dominat de acestea, nu sînt însoţite de acţiuni coerente, cel puţin informaţionale,

116
menite să submineze standardele comportamentul vechi, depăşite. Această necorespundere şi discordanţă stă la baza
apariţiei crizelor şi tensiunilor social-politice care s-au manifestat îndeosebi în anii 90 ai sec. XX.
Este deja cunoscut faptul că populaţia nu posedă o experienţă democratică suficientă în viaţă politică. Populaţia
nu avea de unde să aibă o experienţă politică, deoarece sistemul politic precedent (de tip comunist) nu prevedea o
astfel de dimensiune. Experienţa politică, alcătuind un component important al culturii politice, fixează istoria
dezvoltării relaţiilor politice în diferite forme (în tradiţii şi obiceiuri politice, în monumente istorice şi ideologii
politice), care se însuşesc în procesul socializării politice a individului. Pluralismul politic actual a scos în evidenţă şi
mai mult problema constituirii culturii politice democratice de tip nou şi a selectării riguroase a pretendenţilor de a se
include în clasă politică. În acest sens se poate sesiza o contradicţie între necesitatea societăţii de a antrena la
maximum întregul electorat al ţării în formarea structurilor puterii de stat la toate nivelurile şi lipsa condiţiilor optime
pentru realizarea obiectivului dat. Cultura politică, inclusiv cultura electorală, este tocmai factorul menit să anihileze
manipularea politică a cetăţenilor de către putere, cît şi de către formaţiunile politice şi politicienii demagogi.
Actualmente, la etapa unor refaceri radicale pe plan politic, juridic, economic, social şi psihologic, societatea
moldovenească se confruntă cu dificultăţi în asimilarea noilor valori democratice, în însuşirea normelor şi principiilor
democratice de funcţionare a societăţii. Aici e cazul să ne referim la unele efecte paradoxale ale reformelor promovate
de clasa politică care provoacă aprecieri negative la majoritatea populaţiei. Pe de o parte, societatea noastră poartă în
conştiinţă povara experienţei de viaţă în condiţiile sistemului politic de tip sovietic, dar în care nivelul de trai al
cetăţenilor, siguranţa socială, ocrotirea sănătăţii, asigurarea cu locuri de muncă era mai înaltă şi garantată de stat. Pe
de altă parte, societatea moldovenească are în faţa ei modele occidentale avansate de organizare democratică a vieţii
politice şi economice în condiţiile pluralismului politic şi economic.
Practica social-politică curentă a societăţii moldoveneşti demonstrează că majoritatea cetăţenilor întîmpină
anumite greutăţi în determinarea poziţiilor politice şi se orientează dificil în sistemele de partide, în ideologia lor, în
activitatea acestora îndeosebi în perioada campaniilor electorale. Formarea unui model optimal al culturii politice e
legată nemijlocit de particularităţile mentalităţii individului, de perceperea justă a realităţii obiective. La baza culturii
politice în societăţile democratice apusene se află “eul” (ego) atomar, prin urmare şi conştiinţa individuală, lumea
valorică a persoanei. În acest sens, probabil, trebuie conştientizat faptul că succesele reformării societăţii moldoveneşti
necesită modificarea treptată, graduală a conştiinţei individului. În caz contrar, orice schimbare radicală întreprinsă în
societate va fi respinsă de majoritatea populaţiei. După cum demonstrează experienţa statelor occidentale, în proiectele
de modernizare a societăţii clasele guvernante luau neapărat în consideraţie gradul de ideologizare a conştiinţei de
masă, modul în care era înţeleasă echitatea socială şi alte orientări valorice de bază. Ideologia modernizării acestor
state se fonda atît pe realizările gîndirii politice universale, cît şi pe tradiţiile culturi politice ale unui popor, pe
moştenirea lui culturală, ţinîndu-se cont şi de particularităţile mentalităţii naţiunii.
Cele relatate mai sus dau posibilitatea să afirmăm că în statele postcomuniste este necesară implementarea unei
culturi a toleranţei, demontarea stereotipurilor distructive vechi, cultivarea necesităţii existenţei unei diversităţi etnice,
ceea ce ar contribui la sporirea culturii politice neconflictuale. Se cere, de asemenea, realizarea unor programe ce
urmăresc păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi culturilor naţionale, crearea unor centre multinaţionale de cultură,
răspîndirea cunoştinţelor cît mai veridice şi complete despre cultură, tradiţiile şi obiceiurile cetăţenilor ce aparţin la
diferite etnii, stimularea interesului pentru cultura altor etnii etc.

117
 În acelaşi context vom sublinia în special faptul că formarea unui nivel înalt al culturii politice în societatea
moldovenească depinde, în cea mai mare măsură, de strategia şi deci de vectorul dezvoltării ţării în viitorul apropiat.
În societatea noastră cultura politică democratică abia se formează, însă ea nu poate să se consolideze fără să se
sprijine pe normele şi valorile ce sînt înrădăcinate în societatea noastră. În societăţile occidentale cultura politică s-a
format treptat, incluzînd în sine orientările vechi şi completîndu-le cu altele noi, care treptat se contopesc cu primele,
formînd astfel un aliaj, şi asigurînd în acest mod continuitatea dezvoltării societăţii.
Concluzionînd, vom spune că cultura politică definită şi activă reprezintă factorul-cheie care condiţionează
viabilitatea unei democraţii şi care eficientizează funcţionarea instituţiilor de stat şi structurilor societăţii civile. Nu
poate exista democraţie în afara unei culturi politice democratice. Acesta este criteriul principal pentru a reliefa şi a
decide caracterul democratic al unui sistem politic.

14. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI POLITICA EXTERNĂ.

14.1. Definirea conceptul de politică internațională și politică externă.

14.2. Orientări contemporane în teoria relațiilor internaționale: realism, liberalism, radicalism.
14.3. Esența și funcțiile politicii externe.

14.1. Definirea conceptul de politică internațională și politică externă.

Diferențele dintre politica externă și cea internațională nu este doar una terminologică. Acestea sunt legate în
primul rând de diferențele dintre subiecții acestor tipuri de politici. Când vine vorbim politica externă, ne referim la
activitatea politică a statului în afara granițelor sale naționale, care acționează în același timp, atât ca o societate
organizată teritorial, cât și ca o instituție politică.
În primul caz, subiecți în politica externă, vor fi și alte instituții decât cele de stat cum ar fi partidele politice,
organizațiile social-politice, mișcările sociale, organele autoguvernării locale, mass-media. În al doilea caz, subiect al
politicii externe este doar statul ca instituție politică.
Cel mai des prin politica externă este perceput doar ca activitate externă a statului ca instituție politică. Acest
lucru se datorează faptului că statul este singura instituție politică la nivel național autorizată să implementeze politica
externă și are dreptul să reprezinte oficial întreaga societate în relațiile externe, să participe în numele său în relațiile
cu alte state și organizații internaționale, să încheie tratate, să declare război etc.
Pe lângă instituția de stat, sunt și alte instituții politice naționale și organizații internaționale care acționează ca
subiecți politici. Pentru a diferența activitățile tuturor subiecților implicați în activității de politică externă și politică
internațională, se folosește termenul de "politică internațională", în timp ce termenul "politică externă" se referă de
obicei numai la activitățile externe ale statului.
Cu alte cuvinte, politica internațională–reprezintă o combinație a relațiilor economice, politice, ideologice,
juridice, diplomatice și de altă natură între statele naționale sau grupuri de state naționale, precum și organizațiile
mondiale și regionale pe care le-au creat, în procesul de interacțiune și care acționează pe scena mondială după
anumite reguli juridice. Acest tip de politică se numește și "politică mondială".
Relațiile internaționale se caracterizează printr-o serie de trăsături prin care se deosebesc de alte tipuri de relații
în societate:

118
  procesul politic internațional are un caracter spontan și este caracterizat de o multitudine de tendințe și opinii,
care se datorează prezenței unei multitudini de subiecte a relațiilor internaționale;
 accentuează importanța factorilor subiectiv care se reflectă asupra creșterii importanțeii liderilor proeminenți;
 influnțează toate sferelor vieții sociale;
 lipsa unui singur centru de putere și existența multor centre egale și suverane de luare a deciziilor politice.
Un rol semnificativ în reglementarea relațiilor internaționale îl au nu legile dar acordurile și acordurile de
cooperare.
Politica externă reprezintă activitatea statului de reglementare pe arena internaţională a relaţiilor sale cu alţi
subiecţi ai politicii externe: state, partide politice şi alte organizaţii sociale de peste hotare, organizaţii mondiale şi
regionale internaţionale. Politica externă se sprijină pe potenţialul economic, demografic, militar, tehnico-ştiinţific,
cultural al statului. Îmbinarea acestor indici determină perspectivele politicii externe a statului în unele sau altele
direcţii, ierarhia priorităţilor în stabilirea şi realizarea scopurilor politicii externe. Situaţia geopolitică a statului a fost
dominantă în istoria selectării de către stat a partenerilor şi dezvoltării relaţiilor sale reciproce cu adversarii.
Forma tradiţională de realizare a politicii externe este:
 stabilirea relaţiilor diplomatice sau reducerea nivelului acestora, suspendarea, ruperea şi chiar declararea stării
de război în cazul unei acutizări a relaţiilor dintre state;
 deschiderea reprezentanţelor statului pe lângă organizaţiile internaţionale mondiale şi regionale sau stabilirea
sa în calitatea de membru a lor;
 colaborarea cu partidele politice şi alte organizaţii sociale prietenoase din ţările de peste hotare;
 realizarea şi susţinerea la diferite nivele a contactelor episodice sau permanente cu reprezentanţii statelor,
partidelor şi mişcărilor cu care statul dat nu întreţine relaţii diplomatice sau relaţii de prietenie, dar care, din
unele sau altele motive, este cointeresat în stabilirea dialogului cu ele.
În structurile de stat în majoritatea statelor contemporane activează instituțiiți organe specializate care se ocupă
cu promovarea politicii externe şi asigură controlul asupra acestei activităţi:
 ministerele afacerilor externe (sau a relaţiilor externe) şi, respectiv, comisiile parlamentare pe problemele
politicii externe;
 ambasade şi reprezentanţe, în componenţa cărora deseori lucrează specialişti în problemele militare,
organizatori ai sistemului persoanelor de încredere şi agenţilor (rezidenţi ai serviciilor de informaţii şi
contrainformaţii), specialişti în problemele relaţiilor economice (ataşaţi comerciali) şi culturale;
 centre ştiinţifice şi culturale peste hotare, desfăşurându-şi activitatea sub controlul ambasadelor şi
reprezentanţelor în virtutea unor programe relativ de sine stătătoare;
 misiuni oficiale şi semioficiale.
La determinarea sarcinilor, selecţia mijloacelor şi metodelor sale de activitate, politica externă răsfrânge şi
reflectă situaţia politică internă a statului. Ea se sprijină pe resursele statului, pe potenţialul său de specialişti. Politica
externă este apreciată în contextul politicii interne a statului și mai multe abordări în determinarea particularitățile
politicii externe în corelația acesteia cu politica internă.
Prima este legată de teoria cuceririi, care explică apariția statelor prin cucerirea unor popoare de către alte
popoare. Conform acestei teorii, politica externă, ca rezultat al apariției și existenței statelor, este decisivă în ceea ce
privește politica lor internă. Astfel, unul dintre autorii teoriei cuceririi, sociologul și juristul polonez-austriac L.

119
Gumplovici susține că dezvoltarea internă a statului este determinată de dezvoltarea forțelor sale externe iar istoria
internă a statului este o aplicație externă simplă, predeterminată de acesta din urmă.
A doua variantă a interpretării corelației dintre politica externă și cea internă a fost sugerată de marxism, care
pornește de la premisa că cursul de politică externă a oricărui stat este o continuare a politicii sale interne cauzate de
baza economică și interesele forțelor conducătoare.
În cele din urmă, a treia opțiune este aceea că politica externă și cea internă sunt tratate ca fiind echivalente.
Fiecare dintre aceste opțiuni notează o anumită particularitate a corelației dintre politica externă și cea internă,
subestimându-le pe altele. În anumite condiții, politica externă poate deveni cu adevărat decisivă pentru politica
internă. Astfel, în timpul unui război, care pe percursul istorie omenirii a fost unul dintre principalele mijloace de
politică externă, întreaga politică internă a țării este orientată spre victorie: economia se transferă în ʺeconomie de
războiʺ, anumite prevederi constituționale sunt restricționate, activitățile unor organizații sunt interzise, se impune
cenzura etc. Cu toate acestea, războiul este o stare extremă, nu o stare normală a societății și are ca scop și satisfacerea
anumitor interese și nevoi interne. Prin urmare, nu se poate spune că politica externă întodeauna determină politica
internă.

14.2. Orientări contemporane în teoria relațiilor internaționale: realism, liberalism, radicalism.

Noţiunea de relaţii internaţionale se referă la toate formele de colaborare internaţională a membrilor şi
organismelor unor societăţi aparte, indiferent de faptul dacă reprezintă sau nu statul. Examinarea relaţiilor
internaţionale include analiza politicii externe a statelor aparte sau a proceselor politice ce se desfăşoară în relaţiile
dintre state. În ceea ce priveşte politica internă a statelor străine, ea constituie subiectul politologiei comparative.
Imediat, însă, trebuie să remarcăm că nici pe departe nu există o părere unanimă referitor la faptul dacă relaţiile
internaţionale pot fi considerate ştiinţă de sine stătătoare. Morton Kaplan indică asupra faptului că relaţiile
internaţionale sînt lipsite de un „nucleu unic”, mai mult ca atît, accentuează tendinţa trecerii de la crearea unei teorii
generale a relaţiilor internaţionale, ca disciplină de sine stătătoare cu subiecte şi metodologie coerente, la dezvoltarea
spontană„ a unei oarecare ştiinţe interdisciplinare nesigure, fără contururi şi conţinut clar, de un pluralism metodologic
accentuat eclectic”. Pluralismul metodologic, însă, nu exclude posibilitatea creării teoriilor. Alta e problema că nu
fiecare din ele poartă un caracter universal în literatura angloamericană, şi nu fiecare, vorbind în termeni intransigenţi,
poate fi numită „teorie”.
Totodată, ştiinţa relaţiilor internaţionale se sprijină pe un număr destul de mare de discipline care au ca obiect
de studiu ştiinţa politică, arta războiului şi diplomaţia, politica externă, organizaţiile internaţionale, dreptul
internaţional, economia mondială, comunicarea internaţională, învăţămîntul internaţional, geografia politică,
demografia politică, rolul tehnologiei în relaţiile internaţionale, sociologia, psihologia şi etica relaţiilor internaţionale.
Avand în vedere existența unei vaste literaturi dedicate relațiilor internaționale se impune o prezentare a
principalelor curente de gândire, teorii ale relațiilor internaționale (realism, liberalism, sociologie, istorică, radicalism,
post modernism, feminism) și a celor mai cunoscuti autori care reprezintă curentele respective.
Realismul politic, are drept precursori pe Tucidide, Thomas Hobbes și Machiavelli, în efortul de interpretare a
naturii umane și a relațiilor sociale. Politica, în ansamblu apare ca lupta pentru putere și dominație, ca activitate
concurențială și nu cooperativă, guvernată de interese și ambiții, nu de idealuri nobile sau norme morale. Acțiunea

120
politică a statelor sau națiunilor este descrisă în mod analog , ca acțiune impulsionată de interesele ,,egoiste" și voința
de dominație, desfășurată în cadrul unor definitorii raporturi de forță.
În concepția realiștilor relațiile dintre state au loc în absența unui guvern mondial ceea ce înseamnă ca sistemul
internațional este anarhic, iar relațiile internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea modului în care
puterea este distribuită între state. În ciuda egalității legale formale, distribuția inegală a puterii înseamnă că arena
relațiilor internaționale este o formă a ,,politicii de putere" (power politics). Puterea este greu de masurat; distribuția sa
între state se schimbă în timp și nu există un consens al statelor cu privire la modul de a o distribui.
Conform acestor teorii acțiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor și
reglementărilor (internaționale), din două motive:
 pentru că statele își decid atitudinea politică pe baza distincției ,,dușman-prieten", și nu a normelor dreptului
internațional, astfel că ele își sprijină prietenii (aliații) și când sunt încălcate aceste norme, după cum combat
statele (percepute drept) inamice chiar dacă acestea sunt aparate de normele respective;
 suverane, în relatiile internaționale sunt doar statele ce pot ,, decide asupra excepțiilor" adică pot hotărî când
se poate face excepție de la normele recunoscute de drept internațional (privilegiu ce revine de obicei marilor
puteri). Cu alte cuvinte, dominația internațională revine marilor puteri, și nu dreptului internațional, tratatelor
sau instituțiilor internaționale.
Liberalismul consideră relațiile internaționale ca o posibilă sursă de progres și transformare teleologică. Ei pun
liberatea individuală mai presus de orice și consideră că statul se cuvine să fie oprit de la acțiuni de subminare a
acesteia. Pe plan intern, puterea statului liberal constituțional este limitată de raspunderea sa democratică față de
proprii cetățeni, de nevoia de a respecta cerințele economiei de piață și normele de drept. Liberalii consideră că,
contrar dificultăților pe care le presupune transferul acestor constrângeri la nivel internațional, ele trebuie instituite
pentru a promova stabilitatea atât în raporturile dintre statele suverane, cât și în interiorul acestora.
Ganditorii acestui curent, susțin că războiul este evitabil iar un regim permanent al păcii poate fi urmărit și
realizat. O cale sigură este, în viziunea lor, răspîndirea democrației în statele lumii și proiectarea principiilor ei pe plan
internațional, unde sunt încorporate în instituții internaționale ca ONU. O a doua cale este instaurarea comerțului liber,
care conduce la o interdependență economică a statelor. Razboiul nu este endemic, este o maladie curabilă, un
accident evitabil. Cauza razboaielor, conform lui Josef Alois Schumpeter și Michael W. Doyle , rezidă din interesele
de putere ale guvernelor nedemocratice și cercurilor militariste, în instinctele agresive ale elitelor nereprezentative.
În anii '20 și '30 ai sec. XX liberalismul a fost subapreciat și considerat o formă de ,,idealism" sau ,,utopism" de
către autoproclamații ,,realisti,, ai vremii. Woodrow Wilson, președintele SUA (1913-1921) și laureat al premiului
Nobel pentru pace în 1919, a fost unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai liberalismului modern.
În prezent, liberalismul nu mai este marginalizat în studiul relațiilor internaționale. Prăbușirea Uniunii Sovietice
și a comunismului drept concurent global al capitalismului, le-a asigurat liberalilor contemporani, la sfârșitul secolului
al XX-lea, prilejul de a afirma tradiția intelectuală și importantă liberalismului. Deși unele tendințe contemporane par
a afirma teoriile ,,idealiștilor", liberalismul trebuie să răspundă la noi provocări, pe măsură ce forțele capitalismului
global subminează aparenta ,,victorie" a democrației liberale, la sfârșitul Razboiului Rece.
Constructivismul este un curent teoretic apreciat drept inovator în înțelegerea și cercetarea relațiilor
internaționale. Afirmarea sa este legată de contextul perioadei sfârșitului Războiului Rece, de problemele de identitate
formulate în relațiile internaționale după 1989.

121
 Pentru constructivism, sistemul internațional este o creație socială în ansamblul său, la fel cum componentele
sale definitorii: procesele, actorii și structurile internaționale sunt produse sociale.
Una dintre premisele esențiale ale constructivismului este că factorii materiali prezenți în relațiile
internaționale, teritorii, capacități militare, resurse naturale, nu semnifică nimic în absența unor procese sociale
complexe prin care li se atribuie un anumit sens.
De exemplu, dacă statul B și statul C, vecini ai statului A, au capacități militare similare, aceasta nu înseamnă
automat că B și C reprezintă un risc similar pentru statul A. Depinde de istoria relațiilor dintre cele trei state, de
încărcătura actuală a acestora, de identitatea pe care statul A o atribuie fiecaruia dintre celelalte două, plecând de la
aceste aspecte.
O a doua premisă fundamenală a teoriei sociale constructiviste este că actorii acționează față de obiectele social
(fenomene, procese, alți actori) în baza semnificației percepute a acestora. State care multă vreme au fost inamice
tradiționale, acum sunt partenere tradiționale, precum Germania și Franța. Sau după 1989, când a fost nevoie de mai
puțin de un an ca NATO și fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est să nu se mai perceapă reciproc ca
inamici și să inițieze un proces de interacțiune și de constituire reciproca prin care, în timp, să devină parteneri.
Teoriile critice/radicale.
Gânditorii din acest curent sunt preocupați de sursele inegalității structurale, inerente sistemului internațional, și
de modalitățile în care acestea ar putea fi depășite. Inspirandu-se adesea din gândirea tradițională marxistă, dar
nelimitandu-se la aceasta, ei pun în lumina modul în care relațiile internaționale fac posibile (și tind să ascundă)
inechitățile sistemului capitalist global. Acești gânditori își exprimă radicalismul în două moduri: în primul rand, ei
consideră că teoria și practica nu sunt domenii separate și autonome de gândire și actiune. În al doile rând, își exprimă
nemulțumirea față de reformele internaționale care se limitează la organizarea relațiilor dintre state, mai ales când se
bazează pe capacitatea și pe voința așa-numitelor ,,mari puteri".
Aceștia consideră că atât realismul cât și liberalismul servesc menținerii distribuției elementare a puterii și a
bunăstării. Ei afirmă că este necesara o reflecție critică privind condițiile istorice care au condus la instaurarea
inegalității, forțele materiale și ideologice care o susțin și potențialul de a reforma radical sistemul în favoarea unei
ordini mondiale mai drepte.
Teoria societății internaționale.
Conform aceste teorii relațiile internaționale sunt privite ca o arenă social, unde competitorii - state suverane -
se relaționează nu numai în calitate de concurenți la putere și bunăstare dar și ca deținători ale unor privilegii, obligații
și drepturi speciale. Regulile societății internaționale s-au format în Europa în contextul unei anumite culturi creștine
occidentale.
Teoria relațiilor internaționale reprezintă o alternativă la realism și idealism în studiul relațiilor internaționale și
pretinde că ,,institutiile" societății statelor sunt cruciale pentru menținerea ordinii internaționale.
Organizarea internațională.
Reprezentanții acestei teorii evidențiază modul în care relațiile internaționale sunt reglementate de organizații,
cât și de practicile de cooperare dintre state. Karl Deutsch, David Mitrany și Ernst Haas sunt sunt adepții integrării,
în special în contextul experimentelor europene în domeniul cooperării supranaționale sub forma Comunității
Europene. David Mitrany a introdus ideea de ,,funcționalism" în studiul relațiilor internaționale, argumentând că

122
dezvoltarea comerțului internațional și interdependența statelor slăbesc puterea statului suveran, lucru pe care îl
consideră pozitiv.
Postmodernismul
Acest curent este privit cu rezervă datorită faptului că prin programul său de respingere a oricaror fundamente
pentru școli și teorii a scos din circulație concepte ca: adevar, realitate, universalitate, cetățenia, popoarele, națiunile,
etc. Postura sa fragmentaristă creează dificultăți acestui curent de a oferi soluții pentru situațiile conflictuale și o lume
pașnică.
Richard Ashley și Robert Walker au atras atenția asupra felului în care știința și puterea sunt strâns legate în
teoria și practica relațiilor internaționale contemporane. Pentru ei, relațiile internaționale sunt mereu în cautarea unui
ideal greu de sesizat, a unei fundamentări filosofice dincolo de jocul puterii prin care se asumă și se recomandă
reforme ale modalităților de administrare a afacerilor de stat.
Sociologie istorica (teorii privind statul).
Fondatorii acestei teorii, Anthony Giddens, Maichel Mann și Charles Tilly nu au pregatire academică specifică
domeniului relațiilor internaționale, fiind sociologi de profesie, interesul lor cu privire la domeniul relațiilor
internaționale apare din preocuparea pentru dinamica istorică a apariției statului și legăturile acestuia în timp și spațiu
cu razboiul și capitalismul. Ei se abat de la realism, refuzând să analizeze domeniul relațiilor internaționale ca pe o
sferă de activitate separată de politica internă. De aceea, sunt interesați de condițiile istorice care au condus la apariția
unei asemenea diferențieri în cadrul activități politice. În timp ce realiștii tind să opună politica internă celei
internaționale și să le trateze în termeni antonimici (ordine contra anarhie, pace contra război), ei sunt în mod evident
orientați să considere politica de putere ca fiind dominantă la ambele niveluri de analiză.
Feminismul
Preocuparea pentru a studia rolul genului în relațiile internaționale s-a produs în anii 80 prin studiile mai multori
gânditori feminiști. Prin lucrările Cyntiei Enoe s-a dorit o prezentare a rolului femeilor în susținerea relațiilor
internaționale, chiar dacă acest rol se joaca în fundal și în marginea teoriei relațiilor internaționale. Jean Elshtain s-a
preocupat de înțelegerea profunda a rolului diferențierii sexuale în încadrarea concepțiilor dominante asupra statului
în gândirea occidentală. Ea clarifică în special modul în care concepțiile despre rolul specific al barbaților și al
femeilor sunt exprimate în teoria și practica războiului. J.Ann Ticker se concentrează pe rolul diferențierii sexuale în
modelarea căilor în care se studiază relațiile internaționale. Ea afirmă ca inegalitatea dintre barbați și femei se reflectă
în felul în care se gândește despre ,,securitate" și ,,stabilitate" în afacerile internaționale.
Independența și interdependența în raporturile internaționale.
Interdependența este efectul revoluției științifice informaționale de la mijlocul secolului XX asupra
comportamentului uman în relațiile interne și internaționale, care leagă aceste relații atât de strâns încât ele se
integrează, prin intermediul sinergiei, într-un mediu ambiental superior ți diferit de însumarea lor totală.
În sensul lui modern cuvântul a apărut în perioada primului război mondial, una dintre cele mai dramatice
manfestări ale interdependenței și a fost consacrat de Norman Angell, autorul lucrărilor The Great Illusion(1916) și
The Conditions of Allied Succes (1918). În terminologia oficială, aceasta a apărut pentru prima data în 1957, în
,,Declaratța Obiectivului Comun" a lui Kennedy și Macmillan, pe care Macmillan dorea s-o intituleze ,,Declarația de
Inter-dependență".

123
 Contradicția dintre suveranitate și interdependență a preocupat în mod deosebit opinia publică națională și
mondială. Suveranitatea are doua aspecte: acestea sunt suveranitatea internă și cea externă. Interdependența le conferă
traiectorii separate dar le și leagă împreună. Ea amenință suveranitatea externă a statului indiferent de mărimea sau
amplasarea lui geografica, constrângându-l, pe de o parte, să-și coordoneze politicile și procesele de concepere a
politicii în raport cu alte state, și astfel să împartă puterea cu acestea.
În societatea contemporană asistăm la tendința de restrângere a suveranității. Se consideră că în locul
suveranității tradiționale este nevoie de realizarea unui echilibru între guvernarea internă și interdependența regională
și mondială. Progresele tehnice creează situații în care națiunile pierd controlul asupra informației privind securitatea
lor sau resursele proprii, fapt ce afectează suveranitatea.
Astăzi, suveranitatea unui stat care nu ar respecta drepturile omului ar putea fi în mod legitim încălcată, în urma
unei sentințe pronunțate de ONU. În ultimii ani au fost situații în care s-a acceptat ideea ingerinței umanitare în
treburile interne ale unui stat și chiar dreptul de ingerință și de intervenție militară din ,,motive umanitare". În secolul
XX dreptul de ingerință pe motive umanitare a fost justificat în cazul Kurdistanului irakian în urma războiului din
Golf în 1999, dar nu poate fi considerat un precedent pentru operațiunile umanitare ulterioare, care s-au desfășurat cu
acordul statelor implicate.
Dar problema cea mai mare a ordinii mondiale la sfârșitul secolului al XX-lea este modalitatea de reconciliere
a principiului suveranității statului (care protejează distribuția teritorială actuală) cu cel al autodeterminării
,,popoarelor" (care amenință constant cu modificarea frontierelor conform unui principiu normativ vag).

14.3. Esența și funcțiile politicii externe.

Rolul politicii externe în viața societății este dificil de estimat. Cele mai importante din obiectivele strategice și
sarcini (priorități) ale sale, derivă din: interesele și nevoile obiective ale individului, societății și ale statului.
Interesele și nevoile individului constau în:
– realizarea practică a drepturilor și libertăților constituționale ale individului;
– asigurarea securității personale;
– îmbunătățirea dinamică a calității vieții, oferind oportunități de dezvoltare diversificată.
Interesele și nevoile societății sunt exprimate în:
– fezabilitatea armonizării valorilor individuale;
– consensului social;
– consolidarea instituțiilor și procedurilor democratice;
– formarea mecanismelor eficiente de control public asupra administrației de stat;
– renașterea/păstrarea tradițiilor culturale și morale de bază, întărirea instituției familiei;
– dezvoltarea potențialului științific al țării;
– reabilitarea și protecția mediului;
– minimizarea tuturor formelor de criminalitate;
– prevenirea situațiilor de urgență.
Interesele și nevoile statului sunt:
– asigurarea inviolabilității bazelor ordinii constituționale, suveranității și integrității teritoriale;
– păstrarea stabilității politice, economice și sociale;
124
 – menținerea statului de drept și a ordinii publice;
– dezvoltarea cooperării internaționale egale și reciproc avantajoase;
– consolidarea poziției statului pe arena internațională.
În orice societate există nu numai interese diferite, dar și contradictorii. Societatea poate funcționa ca entitate
integrală doar dacă reconciliază interesele existente, ajungând la un compromis și un acord național bazat pe obiective
și valori comune, în special în ceea ce privește securitatea, integritatea teritorială, democrația, bunăstarea etc.
Asigurarea intereselor naționale este principala sarcină a politicii externe a oricărui stat.
Un element important în evidențierea intereselor de stat este că există diferențe dintre interesele naționale de stat
și interesele forțelor politice care se află la momentul respectiv la guvernare. În acest context trebuie sa specificăm
două niveluri importante de interese în politică externă: nivelul intereselor de bază și nivelul intereselor specifice.
Nivelul intereselor de bază acoperă interesele de politică externă legate de asigurarea securității și integrității
statului prin consolidarea autorității în sistemul relațiilor internaționale protejând culturala, independența economică,
politică și tradițiile național istorice. Interesele acestui nivel se refră la existența statului și prin urmare, sunt asigurate
și protejate pe scena mondială prin toate mijloacele disponibile - diplomatice, economice, ideologice, militare.
Nivelul intereselor specifice conține interese separate ale statului în sistemul relațiilor internaționale. În acest
nivel se încadrează dorința statului de a-și exercita influența în diferite organizații internaționale, de a lua parte la
soluționarea conflictelor regionale, dezvoltarea relațiilor culturale cu alte state etc.
Interesele de bază ale statului rămân practic neschimbate pe tot parcursul existenței sale. Numai forma expresiei
lor și mijloacele de realizare se schimbă. Iar statul este cel mai puțin probabil să facă compromisuri și concesii în
relațiile internaționale în promovarea intereselor sale.
Interesele specifice sunt mai dinamice și se schimbă sub influența factorilor interni și externi. În diferite condiții
istorice, unele interese dispar, altele apar. În anumite circumstanțe, interesul specific este sacrificat în favoarea
interselor de bază ale statului.
În baza intereselor politice externe se determină obiectivele politicii externe care sunt predeterminate de
sistemul social și politic, forma guvernului de stat, tipul regimului politic, particularitățile istorice, condițiile
geopolitice etc. Principalele obiective ale politicii externe, care se evidențiază sunt: asigurarea securității naționale a
statului, creșterea puterii statului, creșterea prestigiului și consolidarea pozițiilor internaționale ale statului.
În sens larg - securitatea națională este o stare a statului care îi permite să-și mențină integritatea și să acționeze
ca un subiect independent al sistemului relațiilor internaționale. În mod concret, securitatea națională înseamnă:
protejarea intereselor vitale ale individului, statului și societății, frontierelor de stat, integritatea teritorială, sistemul
socio-politic, economia și cultura țării de amenințările interne și externe.
Securitatea națională se manifestă în trei nivele: individul, societatea și statul.
Securitatea individului constă în formarea unui set de de norme juridice și morale și crearea instituțiilor sociale
care să îi ofere posibilitatea de a se dezvolta abilitățile din punct de vedere social fără a se confrunta cu opoziția
societății și a statului. Securitatea reală a individului se manifestă prin asigurarea drepturilor și libertăților sale.
Securitatea societății presupune existența unor instituții, norme și relații sociale care să permită realizarea
drepturilor și libertăților tuturor grupurilor sociale și să se opună acțiunilor care duc la o divizare în societate.
Securitatea statului se realizează prin existența unui mecanism eficient de gestionare a societății, coordonarea
activităților grupurilor sociale și a forțelor politice, precum și a instituțiilor existente pentru protecția acestora.

125
 În țările democratice, securitatea unei persoane este o prioritate. Siguranța statului și a societății nu este un scop
în sine dar o condiție pentru asigurarea securității individului. Dar în perioadă de criză de ce pune sub pericol existența
statului, atunci securitatea societății și a statului vor avea prioritate. De aceia, regimurile politice autoritare și totalitare
pentru a concentra puterea politică, creează în mod constant condiții de criză (prin căutarea dușmanilor "interni și
externi"), argumentântu -și acțiunile prin securitatea statului în detrimentul securității personale.
Unul dintre cele mai importante obiective ale politicii externe a statului este creșterea puterii și autorității sale.
Când ne referim la puterea statului, subînțelegem potențialul său economic, politic, militar, intelectual și moral. Unul
dintre factorii decisivi care determină forța statului este importanța sa pe plan internațională. În știința politică
occidentală, unii politologi, consider că autoritatea internațională a statului se bazează pe puterea sa militară.
Pentru autoritatea internațională a statului un rol important îl are profesionalismul politicii externe a statului.
Pentru a compensa parțial lipsa forței, este necesar sa fie evaluat corect corelării forțelor, capacitatea de a determina cu
precizie poziția statului în situații dificile, de a recunoaște prietenii și adversarii. O importanță majoră în relațiile
internaționale are și potențialul moral al statului, care acționează ca un factor a politici reale, și determină nivelul înalt
de încredere din partea aliaților și posibili parteneri ce pot contribuie la consolidarea securității, depășirea momente
critice prin suport moral și material.
Prin politica externă, statul își poate consolida în mod conștient puterea pe plan internațional prin cooperarea
economică cu alte state, aderarea la asociațiile economice, politice și militare internaționale, obținerea asistenței
economice din partea altor state etc.
Astfel politica externă a statului îndeplinește trei funcții principale: securitate, reprezentare-informare și
negociere – organizare care concretizează funcțiile externe ale statului: militare, diplomatice și cooperare.
 Scopul principal al funcției de securitate este de a proteja suveranitatea și integritatea teritorială a statului de
încălcări din partea unor parteneri externi, precum și apărarea drepturile și interesele statului și cetățenilor săi
în străinătate. Această funcție vizează prevenirea diferitelor amenințări la adresa statului, a sistemului său
social și politic, a frontierelor, a integrității teritoriale etc.
 Funcția de reprezentare-informare a politicii externe este reprezentarea statului în relațiile externe prin
organele sale relevante, precum și informarea organelor de conducere ale statului cu privire aspirații și intenții
ale altor state la aceste politici. Această funcție vizează formarea opiniei publice internaționale despre stat prin
reprezentanții liderilor altor state și. Implementarea cu succes a acestei funcții reduce posibilitatea greșelilor în
politica externă a statului.
 Funcția de negociere și organizare a politicii externe este de a organiza și utiliza contactele internaționale.
Scopul este de a realiza conceptele și programele politice ale statului în domeniul politicii externe prin
intermediul acestor contacte. Un rol important în implementarea acestei funcții îl au organele centrale
responsabile de politica externă.
Un rol important de a pune în aplicare aceste funcții ale politicii externe a statului este diplomația, care este
înțeleasă ca instrument de bază pentru realizarea contactelor dintre state. Ea se desfășoară sub forma unor activități
oficiale ale șefilor de stat, guvernelor, relațiilor externe ale statului și diplomați.

15. POLITICI ÎN DOMENIUL SPORTULUI

15.1. Interferențele sportului cu politicul
15.2. Rolul sportului în procesul de integrare socială
126
 15.3. Rolul Parlamentului European în dezvoltarea domeniul sportului

15.1. Interferențele sportului cu politicul

Sportul este un fenomen social important care pătrunde în toate domeniile societății și are un impact amplu
asupra principalelor domenii de activitate iar în lumea modernă, devine parte integrantă a instrumentului de politică
formând o imaginea pozitivă statului la nivel internațional.
Primele interacțiuni complexe dintre politic și sport au fost la începutul secolului al XX - lea, până a deveni un
fenomen de masă. În această perioadă, crește rolul și importanța acestui în viața societății, rezultatele obținute la nivel
internațional devin subiecte prioritare pentru guvernele naționale. Până la sfârșitul sec. XX "sportul devine un fenomen
cultural important prin intermediul căruia are loc comunicare atât în interiorul comunităților naționale și
internaționale".
Justificarea științifică a sportului ca instrument de formare a imaginii pozitive a țării pe plan internațional a fost
elaborată la începutul aniilor 1980 de către politologul american profesor la universitatea Harvard Joseph Nye în
lucrarea Soft Power. În lucrarea sa susține că în politica externă există și alte posibilități de a obține rezultatele dorite
fără a face referire la forța militară. În condițiile secolului XX în afirmarea geopolitică sunt folosite tot mai frecvent
metode de influență non-violente cum ar fi: afirmarea spirituală și culturală, bunăstarea materială, modelul de
dezvoltare economică a țării, succesele sportive etc.
În istorie , sportul este cunoscut ca fenomen social care atrage grupuri mari de persoane. Din antichitate,
competițiile sportive cum ar fi Jocurile Olimpice, ocupa un rol important în viața cetățenilor. În perioada desfășurerii
acestora se opreau orice războaie și conflicte militare. Astfel sportul îndeplinește mai multe funcții social-politice care
sunt importante pentru economia și securitatea țării.
Utilizăriea activă a sportului ca instrument politic a început în perioadă Războiului Rece dar și în perioada
interbelica în timpul Jocurilor Olimpice din 1936 de la Berlin, atunci când Hitler a folisit evenimentul pentru a ilustra
superioritatea ariană.
Obținerea dreptului de a organiza un eveniment sportiv internațional era o oprtunitate de consolidare a relațiilor
diplomatice sau restabilirea acestora. De asemenea evenimentul sportiv oferea cetățenilor sentimentul de unitate
națională iar victoriile sportive era un mijloc eficient de consolidare a maselor. Jocurile Olimpice, Campionatele
Mondiale și Europene, numai sunt doar o competiție pentru sportivi dar și o luptă politică, deoarece sportul prezintă
un instrument de exprimare națională. Din această cauză elitele politice folosesc sportul ca instrument de manipulare
asupra comunităților globale.
Cele mai acute interferenţe ale politicului cu sportul s-au produs în cursul olimpiadelor de vară. Începutul a fost
Olimpiada din 1936 de la Berlin iar dramatismul s-a înregistrat în vara lui 1972, la München, atunci când terorişti
arabi au asasinat sportivi israelieni, transformând Jocurile Olimpice într-o baie de sânge şi arătând astfel cât de greu
este să separi sportul de politică. De atunci, ameninţarea teroristă este una dintre probleme contemporane, și a
prezentat un pericol ce amenință orice competiţie sportivă de anvergură.
Evnimentele sportive nu întodeauna au reușit să construiasca ʺpoduri diplomaticeʺ.O dată cu ediţia Jocurilor
Olimpice din 1956 desfăşurată la Melbourne, a apărut şi ideea boicotului, cauzele acestuia fiind, de-a lungul anilor,
diferite. Cambodgia, Egiptul, Irakul şi Libanul au boicotat Olimpiada australiană spre a protesta faţă de expediţiile
franco-britanice în Zona Suezului iar Olanda, Spania şi Elveţia nu şi-au trimis sportivii la Melbourne menifestându-și
astfel revolta faţă de intervenţia sovietică în Ungaria.
127
 Competiţia pe toate planurile dintre cele două blocuri politico-militare din perioada războiului rece a marcat
decenii la rând sportul mondial şi, implicit, Jocurile olimpice. Clasamentele pe naţiuni, au fost folosite, mai ales la
Moscova şi în Berlinul de Est, spre a proclama superioritatea socialismului.
În 1980 la Moscova şi în 1984 la Los Angeles, ţările NATO şi ale Pactului de la Varşovia, mai puţin România,
s-au boicotat reciproc, marcând astfel agravarea raporturilor dintre ele intervenită o dată cu invadarea Afganistanului
de către sovietici la 24 decembrie 1979.
Odata cu încetarea Războiului Rece în 1989 și destrămarea URSS-ului, a avut loc și o degajare în organizarea
evenimentelor sportive care se doreau conform aspirațiile promovate de Pierre de Coubertin în 1896, separate de
politică. Dar, odată cu revenirea la politica revanşardă şi imperialistă a Kremlinului , sportul devine un instrument de
propagandă a regimului Putin.
În iulie 2007, când Comitetul Olimpic Internaţional (C.I.O.) alegea oraşul Soci gazdă al Jocurilor Olimpice de
Iarnă de peste şapte ani, Vladimir Putin era preşedinte al Rusiei. În restul lumii, polii de putere erau alţii. La
Washington, omul numărul unu se numea George W. Bush, iar nordul Africii dormita sub talpa unor dictatori
longevivi. Singura constantă este Putin, revenit în funcţie în 2012, după un rol de premier.
Între timp, la „Casa Albă“ Barack Obama a ajuns primul preşedinte de culoare din SUA, iar „Primăvara Arabă“
şi-a consumat o parte din efecte cu excepția Siriei care din aprilie 2011 se confruntă cu un sângeros război civil, în
care Rusia oferă arme regimului Bashar al-Assad, iar SUA şi unele ţări arabe, insurgenţilor.
În acest contextul geopolitic complex, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olipmice de la Soci, la categoria
mari absenţi s-au numărat Barack Obama şi James Cameron, principalul său aliat, prim-ministrul Marii Britanii,
preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei etc. Thomas Bach, preşedintele CIO, i-a acuzat pe liderii care au refuzat
să vină la Soci că fac un gest ostentativ, doar pentru a atrage titlurile de presă. Boicotul de la Soci, din partea celor mai
importanţi factori de decizie din Vest, vine la exact 34 de ani de când Rusia (pe atunci URSS), a găzduit Jocurile
Olimpice.
În concluzie, sportul este unul din cei mai importanți factori alături de diplomație, afaceri, cultură și educație, în
modelarea pozitivă a imaginei statului pe arena

15.2. Rolul sportului în procesul de integrare socială

Un rol important, în organizarea activităţililor în timpului liber îl are sportul, care favorizează formarea
personalității prin educație, crește calitatea sănătății publice și favorizează incluziunea socială.
Sportul ca un fenomen social important pătrunde în toate nivelurile societății moderne, având un impact amplu
asupra principalelor domenii ale societății. El influințează asupra relațiilor naționale, mediu de afaceri, statutul social,
modei, valorilor etice și stilulului de viață. Altfel spus, sportul este un fenomen care are o puternică forță de socializre
iar politicienii îl folosec ca mijloc de consolidare națională.
Sondajele sociologice arată că sportul formează la tinerii care practică sportul deprinderi de viață și mijlocul de
cunoaștere a lumii. Anume în sport se manifestă cele mai importante valori din societatea modernă cum egalitate de
șanse în obținerea succesuluiui, dorința de a fi primul, de a învinge nu doar adversarul dar și pe sine însuși.
Prin natura, sportul este o acțiune de competitivitate care dezvoltă aspecte umane cum sunt este personalitatea,
caracterul prin depășirea limitelor corpului uman, dezvoltarea spirtului propriu și curajului. Realizarea potențialului
umanist a sportului nu se întâmplă de la sine dar depinde în mare măsură de scopurile pentru care societatea îl
utilizează.
128
 Sportul trebuie să fie o componentă importantă în politica socială a statului fiind obligat să asigure
implementarea strategiilor și idealurilor umaniste, oferind un domeniu larg de identificare a abilităților oameni,
satisfacerea intereselor și nevoilor în activitatea lor.
Astfel statul prin intermediul sportului trebuie să ofere soluții de rezolvare a problemelor sociale în vederea
dezvoltării umane prin următoarele acțiuni:
 consolidarea sănătății fizice și mentale a cetățeniulor;
 educarea tinerii generații să reziste fenomenelor negative (cum ar fi dependența de droguri, alcoolismul,
fumatul, comportamentul antisocial etc.);
 reproducere unei populații sănătoase;
 consolidarea societății și unității naționale;
 dezvoltarea capacități populației de a se adapta la situații dificile;
 desfășurarea activităților de agrement într-o varietate de forme care pot satisface interesele și nevoile
diferitelor segmente ale populației;
 reabilitarea socială și fizică mai eficientă a persoanelor cu handicap;
Pentru a implementa noile cerințe sociale prin sistemul de cultuii fizice și sportului este necesar punere în
aplicare a unui set de măsuri prioritare pentru îmbunătățirea culturii fizice și formarea unui mod sănătos de viață al
populației.
Una dintre principale funcțiile ale statului este de a răspunde nevoilor comune, inclusiv ncesităților unui mod de
sănătos viață prin practicarea sportului

15.3. Rolul Parlamentului European în dezvoltarea domeniul sportului

Sportul este un domeniu în care responsabilitățile UE sunt relativ noi, primite abia odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009. UE are sarcina de a elabora politici bazate pe date concrete, precum și
de a stimula cooperarea și gestionarea unor inițiative de sprijinire a activității fizice și a sportului în Europa. În
perioada 2014-2020, o linie bugetară specifică a fost pusă la dispoziție pentru prima dată în cadrul programului
Erasmus + pentru a sprijini proiecte și rețele în domeniul sportului.
Cu toate că tratatele nu menționează o competență juridică specifică în domeniul sportului înainte de 2009,
Comisia a creat bazele unei politici a UE în domeniul sportului prin Cartea albă din 2007 privind sportul și planul de
acțiune „Pierre de Coubertin” din 2008.
Odată cu Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit o competență specifică în domeniul sportului. Articolul 6
litera (e) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede faptul că UE are competența de a
desfășura acțiuni de sprijinire sau completare a acțiunilor statelor membre în domeniul sportului, în timp ce articolul
165 din TFUE stabilește detaliile unei politici în domeniul sportului: „Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor
europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum și funcția
socială și educativă a sportului”. Articolul 165 alineatul (2) menționează că acțiunea Uniunii urmărește „să dezvolte
dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de deschidere în competițiile sportive și a
cooperării între organizațiile cu responsabilități în domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și
morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceștia”.

129
 UE dispune, în prezent, de un temei juridic pentru a sprijini acest sector din punct de vedere structural, în cadrul
programului Erasmus + și să se exprime cu o singură voce în forurile internaționale și în țările terțe. Miniștrii
sportului din UE se întrunesc, de asemenea, în cadrul reuniunilor Consiliului Educație, Tineret, Cultură și Sport.
În plus, competențele UE în domeniul pieței unice au avut, deja, un impact considerabil asupra sportului. De
exemplu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dezvoltat o jurisprudență importantă care a avut consecințe
importante pentru lumea sportului (cum ar fi cauza Bosman). În același timp, UE și-a exercitat competențele sale
„soft law” (instrument legislativ fără caracter obligatoriu) în domenii foarte apropiate, precum educația, sănătatea și
incluziunea socială, prin intermediul programelor sale de finanțare respective.
Existența unei noi competențe specifice în tratate a creat noi posibilități pentru acțiunea UE în domeniul
sportului. UE depune eforturi în direcția realizării obiectivelor care vizează promovarea corectitudinii și deschiderii în
competițiile sportive și o mai bună protecție a integrității fizice și morale a sportivilor, ținând seama, în același timp,
de caracterul specific al sportului. În special, UE acoperă trei domenii de activitate în sectorul sportului:
 rolul sportului în societate;
 dimensiunea sa economică;
 cadrul politic și juridic din sectorul sportului.
În cadrul Parlamentului European, dezvoltarea politicii în domeniul sportului ține de competența Comisiei
pentru cultură și educație.
Parlamentul European recunoaște că este din ce în ce mai necesar ca Uniunea Europeană să abordeze
chestiunile privind sportul, respectând, în același timp, pe deplin, principiul subsidiarității, având în vedere că sportul
în sine constituie un fenomen social important și un bun public. În 2012, Comisia Comisiei pentru cultură și educație a
redactat un raport referitor la dimensiunea europeană a sportului. Acest raport a deschis calea Săptămânii europene a
sportului, care a avut loc pentru prima dată în septembrie 2015.
Parlamentul European depune eforturi și pentru reafirmarea importanței sociale a sportului. În plus, în
diferitele sale rezoluții, Parlamentul a abordat problema egalității de gen în domeniul sportului, precum și a
îmbătrânirii active și a solidarității între generații. Rolul esențial pe care îl joacă sportul este menționat, de asemenea,
în Rezoluția privind integrarea pe piața muncii și incluziunea socială a refugiaților, subliniind rolul important al
sportului ca instrument de promovare a dialogului social și intercultural prin promovarea creării unor legături pozitive
între populația locală și refugiați și solicitanții de azil.
Deasemenea Parlamentul European a fost foarte activ în combaterea aranjării meciurilor și a corupției în sport.
În martie 2013, a fost adoptată o rezoluție referitoare la aranjarea meciurilor și corupția în sport. Aceasta a fost urmată
de Rezoluția din 11 iunie 2015 referitoare la dezvăluirile recente privind cazurile de corupție la nivel înalt din cadrul
FIFA și de Rezoluția din 2 februarie 2017 referitoare la o abordare integrată a politicii în domeniul sportului.
Un rol important este acordat decătre Parlamentul European sportului pentru turism, accentuând locul
important al activităților sportive în creșterea atractivității turistice a regiunilor Europei, și subliniind oportunitățile
care decurg în urma călătoriilor sportivilor și spectatorilor legate de evenimente sportive care ar putea atrage turiștii
chiar și în cele mai îndepărtate zone.

130