PERSONAJUL LITERAR

ABSTRACT: We are going to discuss and analyse a diachronic

presentation of literary character. The character is a major
literary category of epic or dramatic work with the action, the
narrator, the time and the space. In the historical evolution of
the literature, the becoming of the character had his
configuration in different epochs. Only reading we can know
(discover) a literary character.
KEYWORDS: Literary character (protagonist, hero), diachronic
presentation, reader (lecturer), reading

I. Definirea conceptului de personaj literar

Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate
cu trasaturi fizice si morale distincte, pusa in lumina printr-un sir de
intam- plari situate intr-un anumit cadru temporal si social. Personajul
literar reprezinta o categorie principala a unei opere epice sau
dramatice alaturi de actiune, narator, timp si spatiu.
Personajul poate fi definit din perspectiva morala (raport intre om
si el insusi), sociologica (raport intre individ si colectivitate), ontica
sau filo- sofica (raport intre individ si univers), estetica (raportul dintre
realitate si conventia literara).
Portretul personajului se realizeaza printr-o caracterizare directa
sau indirecta. Mijloacele de caracterizare directa sunt: caracterizarea
facuta de narator, de catre alte personaje sau autocaracterizarea.
Mijloacele indirecte de caracterizare sunt: felul de a gandisi a simti al
personajului, comporta- mentul, vestimentatia, mediul in care traieste.
De multe ori, numele personajului joaca un rol important in aflarea
identitatii lui spirituale, de exemplu: Lefter Popescu din Doua loturi,
de I. L. Caragiale, Apostol Bologa din Padurea spanzuratilor, de L.
Rebreabu.
Personajul literar din Antichitate si pana in secolul XX se
caracteri- zeaza prin: consecventa, unitate interioara si verosimilitate.
Personajul literar al secolului al XX-lea este explorat de scriitor in
dimensiunea lui interioara, cu contradictiile intensificate prin
investigatia psihologica. Constructia personajului se realizeaza prin
asocierea a doua dimensiuni: una sociala, exterioara, alta psihologica,
interioara.
Personajul, ca semn central al operei literare narative,
concentreaza toate semnificatiile majore ale acesteia. Termenul vine
din franceza - per- sonnage, prin filiera latina - persona („masca de
teatru”, „rol”). Personajul este un factor structurant al povestirii, „un fir
conducator care creeaza posibilitatea unei bune intelegeri a motivelor
ingramadite si se constituie intr-un mijloc auxiliar de clasificare si
ordonare a motivelor”1.
Indiferent cum este numit - erou, protagonist, figura, actant etc. -
personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trasaturi
fizice si morale distincte, pusa in lumina printr-un sir de intamplari
situate intr-un anumit cadru temporal si social.
Conceptul estetic de personaj literar are varsta oricarui concept
venit din Poetica lui Aristotel, potrivit caruia personajul si actiunea, ca
principale mijloace de realizare a textului narativ, se afla intr-un raport
de intercon- ditionare. Daca personajul este „imitatia unor oameni”, iar
subiectul este „imitatia unor actiuni”, in totalitate opera literara este
considerata de poetica antica drept „imitatie cu ajutorul cuvintelor” 2,
adica o conventie, un joc propus de autor pentru a procura placere si a
produce catharsis. Fictivizarea actiunii si a personajului in limitele
verosimilitatii nu a anulat vraja acestor doua concepte ale teoriei si
criticii literare si functia lor modelatoare si estetica. „Toate cuvintele
sunt semne ale spiritului”, spunea Walt Whitman, „Nimic nu este mai
legat de spirit decat ele. Oare de unde vin? Cate mii si zeci de mii de
ani au strabatut pana la noi?” Daca nu ne dam bine seama de profunda
influenta a superstitiilor legate de cuvinte, nu vom intelege nimic din
permanenta unor obisnuinte lingvistice larg raspandite, care inca mai
viciaza chiar si rationamentele cele mai fine”3. Inca din timpuri
stravechi, simbolurile folosite drept sprijin al gandirii si drept memorie
a izbanzilor omenirii au fost un vesnic izvor de iluzie si uimire.
Intreaga umanitate a fost atat de izbita de proprietatile cuvintelor
privite ca unelte ce pot stapani obiectele, incat in fiecare epoca li s-au
atribuit puteri oculte.
Integrat in opera literara sub forma imaginii, chipul omului ramane
una din modalitatile de umanizare a personajului, in felul acesta
ajungand sa participe, dintr-un plan mai indepartat si, oarecum indirect,

1 Boris Tomasevski, Teoria literaturii. Poetica, Bucuresti, Editura „Univers”, 1973, p. 25.
2 Aristotel, Poetica, Bucuresti, Editura Academiei, 1965, p. 89.
3 I. A. Richards, Principii ale esteticii literare, in rom. De Florica Alexandrescu, Cuvant
inainte de Anca Rosu, Bucuresti, Editura „Univers”, 1974, p. 283.
la umani- zarea actiunilor savarsite de eroi si de adversarii lor. In
capitolul rezervat „eroului”, B. Tomasevski in a sa Teorie a literaturii,
atragea atentia asupra procedeului mastilor in care includea si formele
de descriere cu valoare de portret, destinate sa confere o identitate a
personajului. Masca in acceptia lui B. Tomasevski, faciliteaza atentia
cititorului, permite identificarea per- sonajului, capata functia unui
factor de ordine. Rezulta de aici concluzia cu privire la functia pe care
o exercita portretul in opera literara: reduce gradul de nedeterminare
prin faptul ca fixeaza imaginea unui personaj. Observatia, asa cum este
formulata de B. Tomasevski intr-un pasaj destul de vag, ramane, totusi,
confuza si incompleta, limitele ei fiind consecinta terminologiei
folosite. Cercetatorul rus adepta termenul masca traducand probabil
echivalentul grecesc prosopon, de la care pornind vechile lucrari de
retorica construiau notiunea de descriere ce are ca obiect figura,
corpul, trasaturile, calitatile fizice, sau numai aspectul, tinuta,
miscarea unei fiinte animate, reale sau fictive, notiune exprimata prin
prosopografie.
Termenul disocia deci, descrierea fizicului de a cea a moralului,
teri- toriu rezervat epopeei. Termenul masca, folosit de B. Tomasevski,
ar putea primi, pornind de aici, o justificare etimologica, fara ca prin
aceasta sa capete si adevar. Obiectia are in vedere faptul ca prosopon
ca si persona din limba latina - cu semnificatia masca, masca tragica,
masca rituala si masca a stramosilor - trimite la aparente inghetate la
o configuratie de forme infle- xibile, cu o unica si definitiva
semnificatie.

II. Personajul literar - prezentare diacronica

In diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutatii esentiale pe
masura schimbarilor produse in conceptiile estetice si in operele
literare apartinand diferitelor curente. In Poetica sa, Aristotel defineste
personajul drept un caracter ce trebuie sa intruneasca trasaturi precum
nobletea, potrivirea („exista o fire barbateasca: nici barbatia, nici
cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii”), „asemanarea” (intre tipul
creat si modelul din realitate), statornicirea 4. Personajul antic se
detaseaza prin logica, unitate interioara, verosimilitate, rationalitate,
inteligibilitate.
Clasicismul a insistat asupra unitatii personajului, concepand

4 Aristotel, op. cit., p. 93.

foarte riguros ideea de consecventa, straduindu-se sa creeze caractere
univer- sal-valabile, nu simplificand trasaturile umane, ci ierarhizandu-
le in functie de cea dominanta. Fiind inspirat din antichitatea greco-
romana, este dominat de ratiune, are simtul onoarei si al datoriei, iar
tipul uman creat concorda cu firea, nivelul geografic, cu era istorica, cu
varsta mode- lului din realitate. Personajul romantic provine din toate
mediile sociale, este sfasiat de trairile interioare antagonice, se
transforma, sufera mutatii spectaculoase, este „un monstru de
frumusete sau de uratenie, de buna- tate sau de rautate ori de toate
astea amestecate (...), e bizar, enigmatic, rebel” 5. Ca tipuri intalnim
acum visatorul, inadaptatul, geniul, demonul, titanul, mesianicul,
scepticul, cinicul etc.
Realismul promoveaza eroii vazuti in transformare, fara ca, in
acest mod, caracterele sa-si piarda unitatea. Daca romanticii fusesera
interesati de formule atipice, de genii si de monstrii, iar clasicii se
ocupasera de omul normal, echilibrat, cei mai multi scriitori realisti
revin la omul normal, considerat nu in generalitatea lui clasica, ci in
diversitatea lui individuala si istorica, in nenumarate le lui intruchipari
pe care le confera observarea realului. El provine din toate straturile
sociale si poate avea orice varsta, iar psihologia lui se poate desprinde
din portret, comportament, imbra- caminte, vorbire si mediul in care
traieste. Ca tipuri, acum circula avarul, parvenitul, snobul, ratatul,
degeneratul etc. In naturalism, comportamen- tul si actiunile
personajului sunt determinate de cauze ereditare, boala, instincte,
obsesii.
Literatura moderna promoveaza personajul ca expresie a unei
sensibi- litati, nu a unei dimensiuni caracterologice; acesta isi pierde
consistenta si coerenta pentru a intruchipa deseori un simbol. Prin
analiza si autoanaliza, se sondeaza zonele cele mai ascunse ale trairii si
ale gandirii personajelor, se cauta raspunsuri la intrebarile fiintei.
Acum, eroul sufera un proces al dezeroizarii reflectat in planul vietii
interioare, e capabil de acte gratuite si refuza normele sociale,
psihologia proprie incadrandu-se in sfera abisalului.
Daca urmarim mutatiile de esenta ale romanului in procesul
devenirii sale ca specie literara, ne surprinde, desigur, dinamica relatiei
scriitor - narator - personaj. Din acest punct de vedere, personajul

5 George Calinescu, Principii de estetica, Bucuresti, Editura pentru Literatura

Universal!, 1968, p. 101.
literar traieste sub imperiul tutelar al viziunii artistului, care ii conduce
destinul direct si fatis, sau indirect si disimilat. In proza clasica,
romancierul nu-si lasa eroul sa se desfasoare la voia intamplarii si sa
gandeasca ce vrea el despre situati- ile in care e pus, ci il obliga sa
exteriorizeze ceea ce gandeste autorul. Dar nu numai atat, ci chiar
universul interior al personajului traieste in functie de cat vrea sa spuna
autorul, de optica acestuia. Situandu-se inauntrul si in afara fiecarui
personaj, scriitorul este stapan absolut de spatiu si timp, iar
omniscienta sa il imobilizeaza, punandu-l in situatia de a se lasa
manevrat.
In proza moderna, instanta auctoriala si-a pierdut prestigiul, vocea
naratorului scientist s-a diseminat. Autorul conduce acum destinul
personajului din umbra, deghizat, fiind prezent in text sub o forma sau
alta, caci nu trebuie sa uitam niciodata ca „un autor poate pana la un
punct sa-si aleaga deghizarile; el nu poate alege niciodata sa dispara” 6.
Confundandu-se ade- sea cu eroii sai, vocea auctoriala se pulverizeaza
in ipostaze naratoriale.
Din perspectiva temporala, formula scriitor - narator - personaj
inre- gistreaza in evolutia romanului diferite ipostaze pe care le putem
urmari in actul de receptare a textului literar, intelegand elementele
axiologice ale acestui concept in cadrul demersului critic. De la eroul
manevrat de autor, se trece la personaj - narator. Mai apoi,
protagonistul romanului colaboreaza cu autorul, transformandu-se in
constiinta centrala, in personaj - reflector. Odata cu modificarile din
structura naratoriala, viata personajului se diversifica si se vitalizeaza,
el devine personaj - experienta, personaj - ratiune, personaj - constiinta.
In formula romanului auctorial, nararea faptelor la persoana a treia
inseamna identificarea naratorului cu autorul. In noul roman, relatarea
la persoana intai este indiciul ca eroul insusi a devenit instanta
coordonatoare, constiinta de sine.
In momentul trecerii de la naratorul de persoana a treia la cel de
per- soana intai, de cele mai multe ori la naratorul - personaj care se
potriveste pe sine, literatura se subiectivizeaza, ivindu-se alte
modalitati de expunere: fluxul constiintei, uzitat de James Joice,
presupune senzatiile inregistrate in pagina ca imaginile pe o pelicula de
film; memoria involuntara a lui Marcel Proust permite acronia

6 Wayne C. Booth, Retorica romanului, Bucuresti, Editura „Univers”, 1976, p. 49

apud Convorbiri didactice, nr. 54, Bacau, 2007
romanului, intoarcerea in timp pe baza unei senzatii inconstiente,
declansata de o imagine instantanee a unui obiect sau eveni- ment din
trecut. Mai vechi sau mai nou, rezultat din firescul naratiunii sau
urmarit programatic, procedeul conduce la o multiplicare a
perspectivelor si a vocilor narative, la o polifonie a narativitatii, cu
indubitabile efecte estetice, cu o savanta distributie de roluri discursive.
Personajul - narator, povesteste, in timp ce personajul - actor participa
la actiune. Personajul alter - ego constituie o alta fateta a autorului,
conferindu-i o mai mare obiectivitate in discurs. Uneori naratorul, chiar
exprimandu-se la persoana a treia, isi pierde calitatea de omniscienta
prin preluarea functiei narative de catre un personaj prin viziunea
caruia se filtreaza faptele, asa-numita focalizare epica. Este personajul
- reflector sau raisonneur, care selecteaza si interpreteaza in mod
subiectiv faptele pe care le prezinta.
Operand in actul de investigare a textului literar cu ecuatia de
opera - cititor, putem descifra tesatura complicata de determinari ce
dirijeaza dinamica gandirii si a trairii personajului, in raport cu virtutile
sale mode- latoare. Ca factor ordonator in poetica textului literar, eroul
da unitate perspectivei naratoriale si, recreand lumea obiectiva, o
supune unui cod estetic ce tine de constiinta subiectiva a creatorului:
„Ce ma chinuie intr-adevar la scrierea unei carti - marturisea M. Preda
- este inceputul si finalul. Cartile mele sunt construite in jurul unui
personaj caruia trebuie sa-i gasesc o intrare in lume si o iesire, care sa
atraga atentia”7.

III. Tipuri
Personajele sunt „fiinte de hartie”, cum le numea Roland Barthes.
Traiesc numai in lumea fictiunii, nu au consistenta, dar mimeaza reali-
tatea si uneori „concureaza starea civila”. Alteori nu au nici o legatura
cu realitatea, sau e doar o legatura simbolica, bazata cu o idee - zmeii.
Clasificarea personajelor, in orice tip de proza, se poate face dupa
diverse criterii, existand urmatoarele tipuri de personaje: pozitiv/
negativ, real/ fabulos, principal/ secundar/ episodic, protagonist/
antagonist, func- tional/ de fundal, plat/ rotund.
Referindu-se strict la personaje de poveste, Vladimir Propp, in
Morfologia basmului, gasea sapte mari tipuri, si anume: raufacatorul,

7 Marin Preda, Imposibila intoarcere, Bucuresti, Editura „Cartea Romaneasca”,

1
979 ,
p. 56.
dona- torul/ furnizorul, ajutorul, fata de imparat (personaj cautat) si
tatal ei, trimitatorul, eroul si falsul erou. (Propp specifica faptul ca,
intr-un basm, nu este obligatoriu sa intalnim toti acesti actanti si ca un
actor poate insuma doua-trei roluri).
Tipologia personajelor:
• Personajul - tip (caracter) este reprezentativ pentru o anumita
cate- gorie umana: tiranul sangeros, avarul, indragostitul etc.
Este specific prozei clasice si realiste;
• Personajul - narator si personajul - actor: primul este responsabil
de actul nararii, pe cand celalalt joaca un rol in evenimentele
narate. Personajul-narator relateaza faptele in care este implicat
ca protagonist si este necreditabil deoarece, intentionat sau
involuntar, ofera o perspectiva subiectiva asupra celor relatate;
• Personajul alter-ego este „purtatorul de cuvant” al autorului. In
romanul realist, prin personajul alter-ego autorul asigura un grad
mai mare de obiectivitate discursului sau (ex. Titu Herdelea, care
apare in romanele Ion, Rascoala si Gorila, de L. Rebreanu);
• Personaul reflector este „purtatorul de cuvant” al autorului,
inzestrat cu o capacitate superioara de a intelege resortul intim al
intampla- rilor. Faptele sunt dezvaluite pin intermediul
gandurilor, trairilor si reactiilor sale;
• Personajul artefact (marioneta) este un personaj care se constru-
ieste pe parcursul naratiunii, capabil sa se metamorfozeze si sa se
transgreseze regnurile. Nu are psihologie distincta. Nu are trecut
sau viitor si traieste intr-un spatiu aglomerat de obiecte cu care
intra in raport ciudat, inclusiv amoros (personajele din proza lui
Urmuz);
• Personajul rotund/ plat - distinctia apartine lui E.M. Foster, in
lucra- rea sa Aspecte ale romanului: personajul plat este construit
in jurul unei singure idei sau calitati (el impresioneaza pe cititor
la o simpla aparitie si este usor de recunoscut, produce propria
lui atmosfera), personajul rotund este, de cele mai multe ori,
personajul principal al naratiunii, reactiile sale imprevizibile
surprind cititorul, devine memorabil prin gesturi si reactii;
• Personaje mobile/ statice. Personajele mobile sunt cele care se
schimba profund pe parcursul actiunii, transformarea lor trebuie
sa fie plauzibila, justificata, convingatoare (apar in proza
psiholo- gica). Personajele statice raman neschimbate pe
 parcursul povestirii: „tipul” uman (avarul, tradatorul,
mizantropul) care apare in litera- tura clasica.
Din punctul de vedere al raportului cu realitatea, personajul literar
isi largeste tipologia: personaj fantastic, legendar, alegoric, istoric.
In functie de nivelul la care se situeaza in arhitectura operei,
deosebim:
• Personaj care isi joaca, pur si simplu, rolul in opera epica sau
drama- tica (ex. Cartea nuntii de G. Calinescu, O noapte
furtunoasa de I.L. Caragiale);
• Personaj - martor, prin intermediul caruia sunt vazute, caracteri-
zate alte personaje (ex. Concert de muzica de Bach de H.
Papadat Bengescu);
• Personaj - narator, care povesteste, in locul autorului, de obicei
la persoana intai (ex. Hanu Ancutei de M. Sadoveanu);
• Un caz particular este al personajului - autor, care scrie el insusi
opera (ex. Sase personaje in cautarea unui autor de Luigi
Pirandello; in unele cazuri, absenta se constituie ca personaj, ex.
Asteptandu-l pe Godot de Samuel Becket).
Dupa apartenenta operei la diferite miscari si curente literare, dupa
viziunea artistica, potrivit careia este creat, personajul poate fi:
• Clasic - caracter puternic dominant de atitudini morale eroice
etc. (ex. Antigona, Sofocle);
• Romantic - trairi interioare antagonice inadaptati, razvratiti etc.
(ex. Sarmanul Dionis de M. Eminescu);
• Realist - caractere tipice manifestate in imprejurari tipice,
personaj provenit din diferite staturi speciale (ex. Ciocoii vechi
si noi de N. Filimon);
• Naturalist - comportament si actiune determinate de cauze eredi-
tare, instincte, obsesii etc. (ex. In vreme de razboi de I. L.
Caragiale);
• Modern - simboluri, metafore, expresii ale unei viziuni inedite
asu- pra existentei, sondarea vietii intime si a zonelor abisale ale
fiintei etc. (ex. Iona, Raceala de M. Sorescu).
Personajele pot fi si fiinte supranaturale, animale, obiecte. De
exemplu palnia din Palnia si Stamate de Urmuz.
Suprapersonajul „nu este un individ uman, ci un loc, un
eveniment, o metafora - in sistemul carora sunt incluse un numar
oarecare de personaje Q.
 Suprapersonajul planeaza peste indivizi, ii determina. Exemple:
istoria (C. Negruzzi, Alexandru Lapusneanul), hanul (M. Sadoveanu
Hanu Ancutei, I. Slavici Moara cu noroc), groapa (E. Barbu Groapa),
epidemia (Albert Camus, Ciuma), nasul (M. Nedelciu, Aventuri intr-o
curte interioara). 8
Singura cale spre personaj este lectura, spectacolul, contemplatia.
Personajul este o reprezentatie mentala ghidata strict de indicatiile tex-
tului. Ceea ce-l deosebeste de celelalte reprezentari mentale (o strada,
un rau) este faptul ca reprezentarea mentala numita personaj exista
pentru autor, pentru noi si pentru celelalte personaje ca un orizont de
constiinta, ca un subiect.
Vasile Popovici in lucrarea Lumea personajului. O sistemica a
personaju- lui literar afirma ca literatura opereaza cu personaje
monologice, uneori cu personaje dialogice si extrem de rar cu
personaje trialogice.
Trialogicul si monologicul exprima o viziune unitara asupra
omului, dialogicul una deschisa. „Orizontul apropiat (tu) spre care se
deschide personajul trialogic se rasfrange neincetat intr-un orizont mai
indepartat, unificator (el). Cel de-al treilea personaj introduce in
campul intimitatii dialogice o prezenta straina, a sa - ca delegat al
Socialului”9. El se instituie ca instanta suprapusa, autorizata sa-i
sanctioneze sau sa-i rasplateasca pe protagonisti. Prin cel de-al treilea
personaj, universul trialogic se inchide. Existenta ca teatru presupune
un echilibru intre impulsurile fundamental. Dezechilibru produce o
sfasiere interna ce trebuie rezolvata fie prin revenire la norma, fie prin
autodistrugere. Personajul nu poate trai fericit decat prin printr-un
acord universal.
Personajul monologic locuieste si el intr-o lume unitara. Esenta lui
e chiar unitatea. „El nu are a face cu tensiuni insolubile,
autodistructive, incat constiinta sa nu cunoaste posibilitatea de a se
opune ei insesi. Daca ar cunoaste aceasta posibilitate, personajul
monologic s-ar pune sigur sub semnul intrebarii, ceea ce l-ar impinge
spre o logica straina de natura lui proprie. Insa unitatea monologica

8 M. Popa Homo fictus apud Termeni de stilistica si de poetica literara, Ecaterina

Cretu, Coca Alexandrescu, Editura Grafit, Bacau, 2007, p. 26.
9 „Colonizarea sufletului individual de sufletul colectiv”. (Serge Moscovici, L age
des foules. Un traite historique de pshychologie des masses, Bruxelle, ditions
Complexe, 1991, p. 29) apud Vasile Popovici, Lumea personajului. O sistemica a
personajului literar, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997, pp. 222-223.
apare ca un dat exterior, in timp ce uni- tatea trialogica este
organica”10.
Personajul dialogic traieste in orizontul unei pluralitati nelimitate.
Unitatea, el o poate resimti ca o lipsa. Personajul dialogic se misca
intr-un univers nesigur. „Dialogul, prin care fiinta sa se descopera pe
sine, repre- zinta calea spre o constiinta incontrolabila: a celuilalt, dar
totodata si a sa.
Cu fiecare noua experienta, personajul dialogic descopera distanta
dintre ce crezuse a fi celalalt si ce se dovedeste a fi acela in ochii
celorlalti. Si cu fiecare noua experienta, personajul dialogic se
modifica pe sine. Dialogicul nu cunoaste unitatile de masura: in lumea
subiectivitatii pure nu exista repere11.
Campul de manifestare a monologicului, dialogicului si
trialogicului depaseste universul personajului. Cele trei viziuni
esentiale asupra omului nu se regasesc numai in fictiune. Ele opereaza
in realitatea noastra cea mai banala cu o evidenta ce disimuleaza.

IV. Functiile personajului

• Functia de actiune (eroul numai se misca);
• Functia de interpretare (actorul se misca si judeca) personajul
exprima intotdeauna atitudinea sa subiectiva fata de
evenimentele narate (ex. Ion, Ana, Titu din Ion de L. Rebreanu):
• Functia optionala de reprezentare ca personaj - narator, ca
subiect al actului narativ (actor - narator se misca, judeca si
povesteste). Exemple: Allan din Maitreyi de M. Eliade, Stefan
Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi de G. Calinescu, comisul Ionita, calugarul Gherman etc.,
din Hanu Ancutei de M. Sadoveanu.

V. Lectura §i personajul literar

„Ca sa gaseasca un raspuns in sufletul oamenilor, literatura trebuie
sa vorbeasca despre oameni, sa creeze oameni”12.
Daca muzica se foloseste de sunet si ton, pictura de culoare si
lumina, sculptura de piatra si lemn etc., literatura „nu-si imprima direct

10 Vasile Popovici, Lumea personajului. O sistemica a personajului literar, Editura

Echinox, Cluj-Napoca, 1997, p. 223.
11 Ibidem.
12 Hertha Perez, Ipostaze ale personajelor in roman, Editura Junimea, 1979, p. 8.
temele intr-o materie”13, in care ele sa reapara in chip sensibil, „ci ia
calea ocolita a cuvantului si se adreseaza prin mijlocirea acestuia
fanteziei care citeste sau asculta” 14. Deci, materia literaturii este de cu
totul alta natura decat materia celorlalte arte, nu pur si simplu o alta.
Mai mult decat muzica, desi sugestia cuvantului a fost asemanata,
frecvent cu cea a sunetului, literatura se bazeaza pe materia imaginata
de mintea omului, cuvantul, limba.
George Poulet afirma ca „lectura e un act complex incat e legat de
toate posibilitatile, aptitudinile, tendintele individului; motivatiile ei
pot fi distinse in functie de clase sociale, varsta, evenimentele
existentei, starea fizica etc.”15.
Lectura unei naratiuni presupune luarea in considerare a
succesiunii faptelor, a ordinii prezentarii acestora, a vitezei povestirii, a
timpurilor verbale si a indicilor prezentei naratorului.
Pentru intelegerea unui text este absolut obligatorie folosirea
punc- tului de vedere narativ pe parcursul lecturii pentru ca punctul de
vedere narativ influenteaza atat sensul, cat si mizele textului.
• Punctul de vedere extern. Evenimentele par sa se deruleze in fata
obiectivului unei camere de filmat ce se multumeste sa le
inregis- treze doar. Cititorul se gaseste in fata faptelor brute,
neinsotite de prejudecati de valoare sau de alta natura, el nu are
acces la gandirea personajului, a carui identitate se dezvaluie pe
parcurs. Efectul pro- dus e un fel de neutralitate, de obiectivitate,
de absenta a oricarei emotii. Naratiunea nu orienteaza reactiile
cititorului.
• Punctul de vedere intern. Cititorul are impresia ca percepe si
judeca lucrurile si fiintele prin privirea unui personaj, prin
constiinta sa, urmarindu-i gandurile. Cititorul impartaseste
certitudinile si incer- titudinile personajelor, trairile acestora. Nu
stie mai mult decat ele. Punctul de vedere intern e usor de reperat
daca luam in considerare prezenta verbelor de perceptie (a
vedea, a auzi etc.) sau de judecata (a crede, a gandi, a-si spune
etc.). Exprimand perceptii si emotii prin sensibilitatea si
subiectivitatea unui personaj, acest punct de vedere narativ ii
permite lectorului de a deslusi mai bine psihologia personajului,
13 N. Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucuresti, 1974, p. 115.
14 Ibidem.
15 Paul Cornea, Introducere in teoria lecturii, (In loc de prefata), Editura Minerva,
Bucuresti, 1988
 de a-l intelege din interior. De multe ori focalizarea interna
creeaza, intre cititor si narator, o complicitate ce favorizeaza atat
un fenomen de identificare, cat si impartirea emotiilor.
• Punctul de vedere zero. E absenta focalizarii. Perceptia nu mai
este limitata. Acest punct de optica este numit inca punctul de
vedere omniscient, fiindca realitatea e descrisa de catre un
narator care vede tot si stie tot (cauze, suita evenimentelor,
trecut, viitor, ganduri ale personajelor etc.). Cititorul afla totul in
ceea ce priveste destinul fie- caruia dintre personaje,
impartaseste privirea si judecata naratorului.
Absenta limitarii permite o viziune globala, o cunoastere
„polifonica” a tuturor datelor intrigii si situatiei epice, ii da
cititorului impresia ca domina povestirea, ca stie cauzele si
consecintele unei circumstante, ca are cheile unui caracter.
Punctul de vedere „omniscient” ii garan- teaza cititorului cel mai
mare numar de informatii, fiind extrem de eficace in romanul
social sau acela istoric.
Paul Cornea afirma in lucrarea sa Introducere in teoria lecturii
„...ca nici computerul, nici televizorul nu vor duce la disparitia cartii,
ca lectura va continua sa joace un rol cardinal in viata oamenilor, ca
accelerarea pro- gresului tehnic va fi mereu insotita de remedierea
compensatoare a unui spatiu liber pentru inchipuire, visare si cautare
de sens. Cred, vreau sa cred ca vom continua sa citim chiar daca nu vor
mai fi carti. O vom face, la nevoie, pe ecrane portabile sau fixe, de
buzunar ori de mari dimensiuni, dar vom continua s-o facem cata
vreme vom persevera sa gandim si sa producem bunuri simbolice”.

Concluzii
In evolutia istorica a literaturii, devenirea personajului a avut in
epoci diferite configuratia sa. Personajul de tip aristotelic se
caracterizeaza prin logica, unitate interioara, verosimilitate si coerenta
a atitudinilor sale in actiune. Personajele medievale sunt, in masura,
schematice deoarece ele nu sunt chemate atat sa reprezinte
individualitati, cat valori umane trans- personale. In clasicism
personajele sunt caractere construite pe o trasatura psihica dominanta:
avaritia, mizantropia, ipohondria. Eroii romantici sunt personaje
exceptional, dominate nu de ratiune, ci de pasiune, de senti- mente si
de imaginatie. Ele sunt construite pe raporturi antitetice, cu ei insisi si
cu alte personaje. In realism, eroii sunt tipici, puternic determinati
social in raport cu mediul; in naturalism, personajele sunt marcate de
mani- festarile ereditatii in evolutia lor, dezvaluind latura patologica a
umanului. Personajul naturalist este construit din realitati dure si
morbide, naturalis- mul fiind latura dusa la extreme a realismului.
Mediul social influenteaza omul, dar si ereditatea, vor demonstra
naturalistii.
In literatura secolului XX, criza notiunilor de „persoana” si de
„carac- ter” a facut personajele sa-si piarda coerenta si consecventa, sa
traiasca un conflict intre esenta si masca; sa devina generice (in
expresionism), simbolice pentru conditia umana (personajele din opera
lui Kafka).
Un rol important in descoperirea personajelor literare il reprezinta
lectura. Orice text se adreseaza unui destinatar. Fara destinatar, textul
nu exista decat ca virtualitate, ca suport material al unei incarcaturi
simbolice. Lectorul are datoria de a intelege, de a afla ce vor sa spuna
semnificantii, adica sa decodifice semnele si sa le interpreteze.
Bibliografie:
[1] Aristotel, Poetica, Bucuresti, Editura Academiei, 1965.
[2] Boghiu, Emilia, Vulpes Lacramioara, Hermeneutica si naratologie
aplicata, Editura Eurocart, Iasi, 2003.
[3] Calinescu, George, Principii de estetica, Bucuresti, Editura pentru
Literatura Universala, 1968.
[4] *** Convorbiri didactice, nr. 54, Bacau, 2007.
[5] Cornea, Paul, Introducere in teoria lecturii, Editura Minerva,
Bucuresti, 1988.
[6] Cretu, Ecaterina, Alexandrescu, Coca, Termeni de stilistica si de
poetica literara, Editura Grafit, Bacau, 2007.
[7] Hartmann, N., Estetica, Editura Univers, Bucuresti, 1974, p. 115.
[8] Richards, I. A., Principii ale esteticii literare, in rom. De Florica
Alexandrescu, Cuvant inainte de Anca Rosu, Bucuresti, Editura
Univers, 1974.
[9] Perez, Hertha, Ipostaze ale personajelor in roman, Iasi, Editura
Junimea, 1979.
[10]Popovici, Vasile, Lumea personajului. O sistemica a personajului
literar, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1997.
[11] Preda, Marin, Imposibila intoarcere, Bucuresti, Editura Cartea
Romaneasca,
1979.
[12] Tomasevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucuresti, Editura
Univers, 1973.

Personajul are un rol fundamental în creaţia literară.Operele

rămân vii în mintea cititorului prin personajele lor, personaje capabile
să-şi impună identitatea și să fixeze evenimentele şi ideile realităţii.
Deseori, cititorii s-au identificat cu personajele; acestea trăiesc, luptă,
suferă, înving şi sunt învinse; sunt asemenea oamenilor.
Cuvinte cheie: personaj literar, erou, actor, actan, caracter,
figură, tip, tipologie, a caracteriza, caracterizare directă, caracterizare
indirectă.
 
Termenul de personaj provine de la fraţuzescul ,,personnage”, care, la
rândul său, îşi are originea în latinescul ,,persona”, cu sensul de ,,mască
de teatru”, apoi ,,rol” (vezi 5, p. 328). În Evul Mediu acest termen
denumeşte un ,,demnitar eclesiastic” - persoana care juca un rol
important, remarcabil în societate. Personajele unei opere literare sau
dramatice sunt oameni, transfiguraţi artistic, care sunt implicaţi în
acţiunea relatată.
Prin caracterul fundamental uman, opera literară, ca şi teatrul, a
cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe accepţii şi interpretări date
personajului, reflectând procesul de adâncire a cunoaşterii psihologice a
omului.
Încă de la Platon şi Aristotel s-a observat că personajul
reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, că el are o
independenţă a lui şi o logică internă care-i guvernează manifestările.În
prima sa sinteză estetică, Aristotel vorbea despre problemele
personajului, una dintre acestea fiind caracterele:
,,În legătură cu caracterele, patru sunt lucrurile ce trebuie ţinute
în seamă: unul, cel mai important – e că trebuie să fie alese. Se va putea
vorbi de caracter dacă, aşa cum am arătat, vorba ori fapta eroului
oglindesc o atitudine; de un caracter ales, dacă atitudinea este şi ea
aleasă… A doua calitate de avut în vedere este potrivirea; există o fire
bărbătească: nici bărbăţia însă, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea
femeii.
A treia e asemănarea, care e altceva decât faptul de a atribui
unui caracter cele două trăsături arătate înainte. A patra e statornicia;
chiar dacă obiectul imitaţiei ar fi să fie nestatornic, şi să înfăţişeze acest
soi de fire, însă trebuie înfăţişat statornic în nestatornicia lui.”(2, pp.
72, 73)
Justificarea logică şi psihologică a personajului a luat aspecte
variate în diferite epoci istorice. Cu o înfăţişare mult mai idealizată în
eposurile legendare, personajul îşi dobândeşte dreptul la viaţa obiectivă
în tragedia antică sub forma eroului, care era şi el iniţial rezultatul unirii
unei zeităţi cu o fiinţă omenească.
În clasicism, personajul se confundă cu caracterul, fiind construit
în jurul unei singure idei sau calităţi, dar el nu este posedat doar de
această idee sau calitate, de o singură pasiune, ci are o multitudine de
pasiuni. La personajul clasic nu există combinaţii de pasiuni, ci numai
implicaţii favorizate de asemănarea dintre mai multe definiţii; el nu
poate fi în acelaşi timp pisălog şi avar şi îndrăgostit şi înţelept şi
generos. Totuşi, în clasicism întâlnim omul normal, sociabil şi
echilibrat. Idealul uman al clasicismului implică tendinţa spre echilibrul
interior, spre acceptarea unei condiţii date, împăcarea cu societatea şi cu
lucrurile.
Intenţionând să aducă ceva nou, romanticii au creat personaje
bazate pe antiteze: fumos-urât, bun-rău. Personajul romantic, neliniştit şi
rebel, se află în conflict cu lumea şi cu el însuşi. Conflictele sunt
generate de dragoste, ele sunt cel mai adesea spectaculoase: conflicte
între fii şi părinţi, între prieteni, fraţi care se duşmănesc etc. O definiţie
mai veche dată romantismului vorbea de caractere excepţionale în
împrejurări excepţionale.
Prin dramă şi roman îndeosebi, realismul va marca o adâncire
deosebită a cunoaşterii şi înfăţişării omului prin personajul cu o bogată
viaţă interioară şi în continuă evoluţie psihologică. Personajele
realismului, în contrast cu cele ale romantismului, sunt văzute într-o
continuă transformare, fără ca, astfel, caracterul să-şi piardă unitatea.
Dar aceste caractere nu sunt fixate o dată pentru totdeauna, ci se
modifică prin infulenţa împrejurărilor şi contribuie la modificarea
împrejurărilor. Personajele acţionează potrivit caracterului lor,
caracterele sunt mereu modificate, de aici rezultă şi complexitatea şi
transformarea caracterelor. Personajele nu sunt fixate de o singură
trăsătură. Există însă tipul de personaj dominat de o pasiune, dar şi aici
scriitorul e în stare să descopere mişcarea, modul cum pasiunile ajung să
altereze şi să transforme restul caracterului. În general însă, realismul e
interesat de complexitatea caracterelor, de felul cum pasiunile şi
impulsurile se armonizează sau se ciocnesc. Semnificativă pentru
realism este capacitatea de a sesiza procesul, felul uneori lent,
imperceptibil, alteori brusc, de a preciza cum are loc devenirea
psihologică. Chiar dacă personajele se schimbă, însuşirile principale îşi
păstrează conturul. Balzac a adus câteva inovaţii remarcabile în
construcţia personajului literar. Personajul încetează a mai fi un tip pur
psihologic sau schiţat prin câteva atitudini, câteva detalii vestimentare;
el devine o biografie. Balzac nu poate concepe un personaj prin el
însuşi, fără a opera inventarierea tuturor elementelor materiale şi a
tuturor antecedentelor familiale, urmărite în toate legăturile posibile.
Romanul modern îndeosebi tinde să separe analiza reacţiei
exterioare de cea a dinamicii interioare a personajului, privite unitar de
literatura anterioară. De aici importanţa fluxului conştiinţei, a memoriei
involuntare, a procedeelor de relativizare a percepţiei şi a naraţiunii.
Promotorii noului roman au teoretizat, după Marcel Proust,
Kafka, James Joyce, pulverizarea personajului în stări de conştiinţă,
manifestări de comportament, jocul aparenţă-esenţă, ambiguitatea
faptelor şi caracterelor.
Astfel, pe parcursul evoluţiei romanului, personajele literare au
evoluat trecând de la simplu la complex, punându-se accent nu pe intrigă
şi acţiune, ci pe personaj, spre agentul care declanşează evenimentele, de
la aglomerarea de întâmplări externe, spre romanul vieţii interioare.
Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de personajele sale
căci ele reprezintă unul din elementele fundamentale ale operei literare.
Din acelaşi câmp semantic cu termenul “personaj”, face parte şi
cel de ,,erou”, alături de ,,actor”, ,,actant”, ,,caracter”, ,,figură”, ,,tip”,
,,tipologie”.
Personajul căruia îi revine un colorit mai pregnant şi mai
emoţional se numeşte erou. Acesta este personajul urmărit cu maximă
tensiune şi atenţie de cititor. Eroul provoacă simpatia, compasiunea,
mila, bucuria şi durerea cititorului şi apare ca urmare a constituirii
subiectului, pe de o parte, ca procedeu de înşirare a materialului, iar pe
de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive. Eroul
este persoana care se distinge prin vitejie şi curaj excepţional în
războaie, prin dăruire deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă.
Eroul este personajul principal al unei opere literare, al unei întâmplări.
Este persoana care, în anumite împrejurări, atrage atenţia asupra sa.
Termenul de actor provine din limba franceză - ,,acteur”, care, la
rândul său, îşi are originea în limba latină - ,,actor”. Actorul este artistul
care interpretează roluri în piese de teatru.
Caracterul este personalitatea morală şi fermă care prezintă
trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară.
Termenul de figură  într-o operă literară desemnează persoana
purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tipul;
personalitatea.
Tipul dintr-o operă literară este personajul care întruneşte în
modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esenţiale ale indivizilor
din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă; este un
caracter distinctiv, o particularitate.
Termenul de tipologie provine din franţuzescul “typologie” şi
reprezintă studiul ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor reciproce
dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene.
[13] Personajul literar apare ca un fir conducător, care creează
posibilitatea unei bune înţelegeri a motivelor îngrămădite şi se constituie
într-un mijloc auxiliar de clasificare şi ordonare a motivelor izolate.
Anumite procedee permit identificarea personajelor şi a relaţiilor
dintre ele. Procedeul de identificare a personajului constă în
caracterizarea sa. A caracteriza personajul înseamnă, în esenţă, a
evidenţia trăsăturile fizice şi morale ale acestuia, aşa cum se desprind
din opera literară respectivă.
[14] ,,Prin caracterizare subînţelegem sistemul de motive legat
nemijlocit de personajul dat. În sens îngust, prin caracterizare se
înteleg motivele care determină psihologia personajului, caracterul
său.” (6, p. 277)
 Ponderea crescută a observaţiei a dus la folosirea unor mijloace
specifice de caracterizare:
·         interesul pentru cadrul concret în care se petrece acţiunea;
·         stabilirea unui raport între acest cadru şi caractere;
·         corespondenţa dintre caracter şi fizionomie, caracter şi
mediu, caracter şi cameră, mobilier;
·         diferenţierea felului de a vorbi, sex, vârstă, regiune,
situaţie socială; nuanţele de limbaj denotă stadiul de dezvoltare a
tipurilor sociale.
Cea mai amplă metodă de caracterizare a personajelor este prin
numele lor. Fiecare nume este un mijloc de a da viată, de a însufleţi, de a
individualiza.
Caracterizarea eroului poate să fie directă sau indirectă.
Caracterizarea directă denotă astăzi o stângăcie a scriitorului.
Folosirea ei în clasicism se explică prin preferinţa acestui curent pentru
portretul moral. Caracterizarea directă ia forme mai complexe la G.
Călinescu. În romanele sale, foloseşte adesea procedeul portretului
moral de tip clasic. Variantele caracterizării directe sunt:
autocaracterizarea, întâlnită în literatura autobiografică, şi caracterizarea
unui personaj realizată de alte personaje.
Se întâlneşte adesea caracterizarea indirectă – caracterul se
profilează din faptele, limbajul şi conduita eroului. Un caz particular al
caracterizării indirecte sau de sugestie îl reprezintă procedeul măştilor,
adică dezvoltarea diverselor motive care se armonizează cu psihologia
personajului. Astfel, aspectul exterior al eroului, a îmbrăcăminţii, a
locuinţei, toate sunt procedee ale măştilor.
În cadrul procedeelor de caracterizare a personajelor, deosebim
două cazuri de bază: caracterul fix, care rămâne neschimbat de-a lungul
operei literare, şi caracterul mobil, care suferă modificări pe parcursul
relatării evenimentelor. Lexicul eroului, stilul vorbirii sale, temele
abordate în discuţii pot servi şi ele drept mască a eroului.
Există numeroase moduri de caracterizare. Romancierii mai
vechi îşi prezintă fiecare personaj mai important printr-un paragraf în
care descriu în detaliu aspectul lui fizic şi un paragraf în care analizează
natura lui morală şi psihică.
 René Wellek şi Austin Warren au vorbit despre caracterizări
statice şi dinamice sau evolutive. Acest ultim tip de caracterizare este
reprezentat de romanele lungi ca Război şi pace şi, evident, mai puţin
potrivit pentru dramă, care are la dispoziţie un timp limitat pentru
povestire. Caracterizarea plată, care de obicei se suprapune celei statice,
prezintă o singură trăsătură a personajului, considerată dominantă sau
mai izbitoare din punct de vedere social. Ea poate constitui o caricatură
sau o idealizare selectivă. Drama clasică aplică această caracterizare
plată personajelor principale. Caracterizarea rotundă, ca şi cea dinamică,
are nevoie de spaţiu şi de reliefare.
Clasificarea personajelor în orice operă literară se face după
diverse criterii.
După importanţa personajelor din operă, se disting: personaje
principale, secundare, episodice şi figurante.
În funcţie de gradul de complexitate, întâlnim personaje lineare,
simple, complexe şi contradictorii.
Ţinându-se cont de evoluţia lor în timp, personajele sunt
dinamice şi statice.
Din punct de vedere etic, deosebim personaje pozitive şi
personaje negative.
Având în vedere raportul cu realitatea, personajele sunt: reale,
fantastice, legendare, alegorice, “cu cheie” şi simbolice.
Referindu-se strict la personajele de poveste, Vladimir Propp
găsea şapte mari tipuri: răufăcătorul, donatorul - furnizorul, ajutorul,
personajul căutat (fata de împărat) şi tatăl ei, trimiţătorul, eroul şi falsul
erou. Propp menţionează că, într-un basm, nu este obligatoriu să
întâlnim toţi aceşti actanţi şi că un actor poate însuma două-trei roluri.
În funcţie de raportul dintre narator şi ficţiune, personajul poate
fi construit ,,din spate”, având o viziune mai mică decât creatorul său;
,,împreună cu”, având o viziune cu cea a creatorului său şi ,,din afară”,
având viziunea mai largă decât a autorului care-i observă doar
comportamentul.
După Pitagora există patru categorii de oameni (personaje) :
1. Marea majoritate este reprezentată de instinctivi. Aceştia sunt capabili
de munci corporale, descoperirea lumii fizice, comerţ şi industrie.
 2. Pasionalii sunt personajele a căror voinţă şi conştiinţă sunt din
suflet. Sensibilitatea acestora e reacţionată de inteligenţă. După
temperament, pasionalii sunt războinici, artişti sau poeţi. Ei trăiesc în
idei relative, modificate de pasiuni limitate de un orizont limitat fără a fi
ridicate până la ideea pură.
3. Intelectualii, mai rari, sunt eroii, martirii, poeţii de prima
mână, adevăraţii filozofi şi înţelepţi, cei care, după Pitagora, trebuie să
guverneze lumea.
4. Adepţii, marii iniţiaţi nu sunt personaje, ci simboluri pentru
nişte concepţii şi reprezintă cel mai înalt ideal uman care concentrează
într-o unitate toate puterile vieţii.
“Homo fictus” (omul imaginat) al literaturii se manifestă prin
două categorii fundamentale: personaje plate şi personaje rotunde.
,,Testul unui personaj rotund este capacitatea lui de a ne
surprinde într-un mod convingător. Dacă nu ne surprinde niciodată,
atunci avem de-a face cu un personaj plat. Dacă nu ne convinge, atunci
e un simplu personaj plat care pretinde că e rotund.” (3, p. 79)
În secolul al XVII-lea, personajele plate erau numite ,,umori”, iar
acum tipuri sau caricaturi. Ele sunt construite în jurul unei singure idei
sau calităţi și pot fi definite printr-o singură frază. Cititorilor le rămân
întipărite în minte cu uşurinţă; totodată ele fiind şi uşor de recunoscut.
Un personaj plat este mai reuşit atunci când e comic. Dacă e serios sau
tragic, atunci plictiseşte cititorul.
Spre deosebire de personajele plate, cele rotunde sunt realizate
mai reuşit şi pot juca roluri tragice de oarecare întindere în timp şi ne pot
emoţiona, stârnind alte sentimente decât umorul şi satisfacţia produsă de
pertinenţă.
Un criteriu general de clasificare a personajului este acela de a
discuta cele trei raporturi fundamentale de distribuţie a individului - şi
deci a personajului:
·         raportul om - el însuşi;
·         raporul individ - colectivitate;
·         raportul individ - univers.
După apartenenţa operei la diferite mişcări şi curente literare,
după viziunea artistică potrivit căreia este creat, personajul poate fi:
clasic, romantic, realist, naturalist şi modern. Personajul clasic are un
caracter dominat de atitudini şi morale eroice. Personajele romantice se
caracterizează prin solitudine şi dorinţa de participare, spontaneitate şi
artificialitate, revoltă şi resemnare. Oscilează între fantezie şi viaţă şi
încearcă a se exalta spre regiunea supremă a comuniunii spirituale.
Tipurile de personaje romantice sunt: visătorul, dandy-ul atins de spleen,
egocentricul cinic şi rece, artistul genial neînţeles şi răzvrătitul titanic şi
demonic. Personajul realist se evidenţiază prin caractere tipice în
împrejurări tipice, provenind din diferite straturi sociale. Tipurile de
personaje realiste sunt: căutătorul de adevăr, arivistul, sceleratul, avarul
şi inocentul. Personajul naturalist are un comportament şi acţiuni
determinate de cauze ereditare, instincte, obsesii. Personajul modern
este evidenţiat prin simboluri, metafore, expresii ale unei viziuni inedite
asupra existenţei, având ca principale preocupări sondarea vieţii intime
şi a zonelor abisale ale fiinţei.
În funcţie de nivelul la care se situează în arhitectura operei,
deosebim mai multe tipuri de personaje literare:
- personajul care îşi joacă rolul pur şi simplu în opera epică sau
dramatică ;
- personajul - martor, prin intermediul căruia sunt văzute şi
caracterizate şi alte personaje ;
- personajul - narator, care povesteşte, în locul autorului, de
obicei la persoana întâi.
Nu toate aceste criterii funcţionează în egală măsură în acelaşi
mod, pentru orice text, ci, în funcţie de structura de ansamblu a operei se
reliefează şi se impun atenţiei doar anumite dimensiuni ale personajului.
Scriitorul dă viaţă personajelor sale fie în urma unui proces de selecţie
din realitatea înconjurătoare, fie concepându-le special, ceea ce nu
înseamnă că aceste personaje literare nu pot căpăta viaţă proprie,
ajungând a demonstra cu totul altceva decât urmărise creatorul lor.
Personajul ,,selectat” nu este preluat ca atare, anumite laturi ale
caracterului său fiind accentuate, altele estompate, proces ce conduce
uneori la micşorarea trăiniciei sale, el devenind astfel mai puţin veridic.
Personajul elaborat este un model, a cărui perfecţiune depinde de
talentul celui ce i-a decis geneza.
Orice personaj literar îndeplineşte anumite funcţii. O primă
funcţie a personajului este cea prin care eroul se mişcă, adică funcţia de
acţiune. Prin funcţia de interpretare eroul se mişcă şi judecă, exprimând
întotdeauna atitudinea sa subiectivă faţă de evenimentele narate. Funcţia
opţională prezintă personajul narator ca subiect al actului narativ (actor -
narator - se mişcă, judecă şi povesteşte).
Astfel, putem afirma că personajul literar este definibil prin
puncte de vedere intern şi extern obiectului însuşi, între care se stabilesc
anumite corelaţii. Personajul este rezultatul unei orientări a autorului, ale
cărui înclinaţii se potrivesc în mod progresiv unui model ideal.
 
 

Bibliografie :
1.      Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura ,,Univers”,
Bucureşti, 1988
2.      Aristotel, Poetica, Editura Academiei Republicii
PopulareRomâne, Bucureşti, 1965
3.      Forster, E., M., Aspecte ale romanului, Editura pentru
Literatură Universală, Bucureşti, 1968
4.      Perez, Hertha, Ipostaze ale personajului în roman,
Editura ,,Junimea”, Iaşi, 1979
5.      Săndulescu, Al., Dicţionar de termeni literari, Editura
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976
6.      Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii (Poetica), Editura
,,Univers”, Bucureşti, 1973