COMUNICAREA ÎN PERSPECTIVĂ INTERCULTURALĂ

Moto: „Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii

noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În
consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care
este integrată” (John Fiske)

Stoileanu Adela
Anul II PIPP
 1. Conceptele de comunicare şi de relativism cultural
În plan particular, comunicarea verbală, ca şi cea nonverbală, ţine de o anumită competenţă a
relaţionării sociale, fiindu-i specifică punerea în relaţie a propriului referenţial valoric cu un altul
diferit cultural, prin decodificare şi recodificare a mesajului cultural. Pentru a putea pătrunde în
semnificaţia unui mesaj cultural, diferit de cel propriu, trebuie să avem noi înşine un inventar –
„concept” – de abilităţi comunicaţionale, în funcţie de care să decodificăm şi să recodificăm, astfel
încât mesajul „negociat” de către interlocutori să aibă un sens împărtăşit de toţi. Însă, sensul
comunicării apare dintr-o anumită contextualizare– spaţio-temporală, senzorială, relaţională sau/şi
culturală (ceea ce se spune are sens în funcţie de normele invocate sau construite în timpul
schimbului).

Printre cele mai frecvente scopuri ale comunicării se găsesc următoarele : • să fim receptaţi (văzuţi,
auziţi, citiţi); • să fim înţeleşi (mesajul nostru să fie decodificat corect); • să fim acceptaţi (mesajul
nostru să nu fie respins);să provocăm o reacţie (o schimbare de percepţie, de gândire, de
interpretare, de atitudine sau de comportament)

Tipuri de comunicare; şcoala „proces” şi şcoala „semiotică”. În funcţie de criteriul de clasificare, au

fost definite mai multe tipuri de comunicare, dintre care: • comunicarea intraindividuală
(comunicarea cu sine), comunicarea interindividuală, comunicarea intergrupală, comunicarea în
masă; • comunicarea verbală (lingvistică), comunicarea nonverbală (pre-lingvistică) comunicarea
paralingvistică (ceea ce comunicăm prin ritmul vorbirii, prin timbrul şi prin tonul vocii sau prin alte
elemente nonverbale, dar care se manifestă tot timpul comunicării verbale); • comunicarea
informală comunicarea formală (instituţională) • comunicarea privată (confidenţială) comunicarea
publică.

Termenul de etnocentrism a fost folosit pentru prima dată de H. G. Summer (1907), pentru a
desemna o atitudine colectivă care consta în repudierea formelor culturale diferite faţă de cele ale
propriei societăţi. Etnocentrismul vizează modul de a reacţiona la comportamente diferite din punct
de vedere cultural, pornind de la teza că: propria cultură este dezirabilă şi superioară celorlalte
culturi. Această reacţie este cauza atitudinilor intolerante faţă de „celălalt” sau faţă de alte culturi. O
alta cauză o reprezintă faptul că majoritatea oamenilor sunt formaţi într-o singură cultură, pe care nu
o părăsesc niciodată. Pe de altă parte, etnocentrismul poate fi uşor asociat cu rasismul, credinţa că
anumite grupuri culturale sunt genetic superioare altora.

Studiile diferenţelor culturale între grupuri şi societăţi implică presupunerea unei poziţii a
relativismului cultural. Antropologul francez, Claude Levi – Strauss, a exprimat astfel acest lucru:
„Relativismul cultural afirmă că o cultură nu are nici un criteriu absolut pentru a decide că activităţile
unei culturi sunt „inferioare” sau „nobile”. Totuşi, fiecare cultură poate şi trebuie să aplice acest
criteriu propriilor activităţi, deoarece membrii săi sunt atât actori cât şi observatori”.

Fiske, John. Introduction to communication studies. Routledge, 2nd edition,1990. Mucchielli, A., Arta de a
influenţa, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p.34. Văduva, M., D., Formarea interculturală al profesorului şi capcanele
implicitului psihosocio-cultural, p.206, în Cozma, T. (coord.), O nouă provocare pentru educaţie:
interculturalitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 205-214. 50 Mucchielli, A., Les situation de communication, p.94,
Eyrolles, Paris, în Mucchielli, A., Arta de a influenţa, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p.197.
 2. Teoriile comunicării. Deschideri interculturale
Perspective interculturale: teorii şi mize ale comunicării interculturale

În societatea contemporană, puţine domenii de studiu sunt atât de provocatoare cum este domeniul
comunicării; ea este considerată ca "miezul culturii, cunoaşterii şi comportamentului social". Când ne
referim la comunicare nu avem de a face cu un obiect de studiu ci cu o arie multidisciplinară.

Yoshikawa (1987) clasifică comunicarea interculturală în patru tipuri: tipul etnocentric – (Având două
culturi, A şi B, cultura B va fi întotdeauna o umbră a culturii A. Cultura B nu are unicitate iar
diferenţierea este ignorată. Comunicarea este într-un singur sens, iar feed-back-ul nu există.) tipul
controlat – (Se recunosc elementele de unicitate ale culturii B, dar sunt manipulate pentru a atinge
scopurile şi obiectivele culturii A.) Exemplu: Ţările Europene, care au colonizat statele africane între
secolele al XVI-lea şi al XX-lea, au comunicat cu populaţia băştinaşă în modurile etnocentric şi cel
controlat.

Aceleaşi tipuri de comunicare apar şi la biserica catolică în încercarea de a evangheliza populaţia

africană. tipul dialectic – (Modul de comunicare dialectic are trei potenţiale finalităţi: • prima: tezele
culturii A întâlneşte teze opuse în cultura B şi transced într-o noua cultură C; • a doua: este dizolvarea
culturii A în cultura B, devenind o parte a culturii B, • a treia: cultura B devine o parte a culturii A.
Toate aceste finalităţi au la bază comunicarea bazată pe fuziune.) tipul dialogat - (Culturile A şi B sunt
distincte, independente, comunică şi interrelaţionează, dar fiecare cultură îşi păstrează integritatea.)

Fred L. Casmir foloseşte prima dată termenul de „a treia cultură” şi defineşte trei niveluri de analiză
ale comunicării: -comunicare individuală, -comunicare organizaţională, -comunicare mediatică.
Comunicarea individuală în spaţiul „culturii a treia” este una în care individul capată abilitatea de a-şi
suspenda identitatea culturală temporar şi acceptă diversitatea. Un astfel de individ va servi drept
legătură în schimburile dintre culturi. El face posibil fluxul de comunicare interculturală, fiind un
translator al mesajelor expediate şi un interpret al celor primite. Mentalul său se caracterizează prin
flexibilitate cognitivă, sensibilitate culturală, realism faţă de valorile şi atitudinile culturale, înţelegere
empatică şi spirit inovator.

Fred L. Casmir foloseşte prima dată termenul de „a treia cultură” şi defineşte trei niveluri de analiză
ale comunicării: -comunicare individuală, -comunicare organizaţională, -comunicare mediatică.

Trăsăturile celei de „a treia culturi” sunt : 1. deschiderea- fiind capabilă să absoarbe noi elemente pe
care ulterior le dezvoltă; 2. expansivitatea – putându-şi lărgi graniţele contextuale, fiind în stare să
includă noi situaţii de comunicare individuale, organizaţionale, instituţionale sau mediatice; 3.
sensibilitate la provocări - răspunzând la noile solicitări provenite din ajustările şi reajustările
continue, necesare pentru alinierea percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor (atât ale unora cu
privire la alţii, cât şi ale ambilor referitoare la situaţia care îi obligă la colaborare şi comunicare
interculturală); 4. orientare spre viitor - determinând atitudini anticipative raportate la eventualitatea
unei situaţii şi a unei comunicări sporite.

Delors, J. (coord), Comoara lăuntrică, Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în
secolul XXI, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 10. 56 Delors, J., idem, p. 69.,Văduva, D., M., Formarea interculturală a
profesorului şi capcanele implicitului psihosocio-cultural, în Cozma, T. (coord)., O nouă provocare pentru
educaţie: interculturalitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p.212.
 3. Noua filosofie a comunicării şcolare din perspectivă
interculturală
Cea care va trebui atunci să intervină în evoluţia culturii şi bineînţeles a comunicării interculturale şi a
dezvoltării persoanei formate în spiritul celei „de-a treia culturi” va fi educaţia.

Şcolii îi revine rolul de a reflecta în curricula caracteristicile postmodernităţii şi ale globalizării, de a

educa formatorii şi formabilii pentru a descoperi şi a înţelege unitatea existenţială a omenirii pe
această planetă. După monismul şi etnocentrismul şcolii din perioada anterioară, educaţia
interculturală reprezintă o adevărată „dinamitare” a curriculei, impunând o reconsiderare, o
reinterpretare şi o reformulare a scopurilor, conţinuturilor, strategiilor şi sistemelor sale de evaluare.

Şi dacă „interculturalul este domeniul în care atitudinile sunt mai importante decât savoir-urile sau
didacticile” 57, atunci când nu se preocupă de fenomenul interculturalităţii şcoala „comunică”: -
neînţelegerea filozofiei pluralismului cultural, - lipsa de orientare prospectivă, având în vedere Casa
Comună a Europei şi fenomenul globalizării, - lipsa de coerenţă între politica educativă şi practica
educativă, - lipsa de receptivitate faţă de realitatea cotidiană.

Cât priveşte educaţia interculturală în şcoala românească, ea se desfăşoară mai degrabă în registrul
implicitului şi al naturalului, fiind expresia unei opţiuni ideologice, filozofia pluralismului cultural, şi a
uneia politice, integrarea în structurile comunitare transnaţionale. Deseori, se reduce la o pledoarie
pentru acceptarea diversităţii, ce transpare din documentele şcolare şi din principiile reformei
educaţionale, dar fără un suport acţional adecvat şi susţinut.

Precaritatea statutului acestei dimensiuni curriculare derivă şi din poziţia marginală a educaţiei
interculturale, reflectată în discipline opţionale sau facultative, depinzând de iniţiativa individuală a
profesorului, insuficient abilitat. Deschiderea politicii curriculare a facilitat cel mult abordări inter şi
transdisciplinare, la nivelul unor discipline opţionale, iar de curând introducerea problematicii în
formarea cadrelor didactice. Interculturalismul este o filosofie ce a prins contur în ultimii 20 de ani.
Acum este poate momentul ca ea să prindă viaţă şi în şcoală, pentru că este mai limpede ca oricând
că „trebuie să renunţăm la a identifica educaţia cu o cultură anume…”,după cum subliniază şi Alain
Touraine.

Luca, M., Deprinderi de comunicare, Braşov, Ed. Universitatea Transilvania, 2000.

Luca, M., op. cit., p. 126. Luca, M., idem. Luca, M., idem

Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţa & Tehnica S.A., 1995, în Borţun, D., Comunicare şi relaţii publice
(Curs). Studii aprofundate.

Goodman, N., Introducere în sociologie, Bucureşti, Ed. Lider, 1992

4. Comunicarea ca mediere intreculturală
Realizarea efectivă şi complexă a competenţelor interculturale implică recunoaşterea
interculturalităţii ca principiu călăuzitor pentru toate disciplinele şi programele care să faciliteze
comunicarea activă şi interacţiunea pozitivă între diferitele culturi ale lumii. Comunicarea nu se
încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Orice informaţie exercită o influenţă efectivă
asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor celor ce o receptează, determinând un anumit efect al
comunicării

informaţie /informaţie/informaţie/ emiţător /canal/ receptor /efect

Valoarea informativă reflectă dincolo de probabilitatea sau improbabilitatea rezultatului relevanţa

socială a evenimentului. Ceea ce pentru cineva este important pentru altcineva poate fi neimportant,
ceea ce pe cineva influenţează pe altcineva poate lăsa rece. Valoarea informaţiei este dată şi de
cultura fiecăruia, atât ca individ cât şi ca grup. Comunicarea între individ şi grup sau între grupuri, ca
proces „presupune crearea şi schimbul de mesaje în sânul unui sistem relaţional de
interdependenţe”

Printre principalele categorii de obstacole întâlnite în comunicare se pot preciza următoarele: •

diferenţele de percepţie • lipsa de interes • emoţiile incontrolabile • personalitatea • paradigma
culturală.

În cazul existenţei unui vocabular comun şi a limbajelor diferite, comunicarea reală este imposibilă
sau iluzorie, întrucât sensul atribuit cuvintelor aceluiaşi vocabular diferă de la un interlocutor la altul,
sau de la o cultură la alta. Când limbajele (determinate cultural) diferă, sunt posibile următoarele
efecte : a. în plan semantic avem un „dialog al surzilor” – ceea ce înseamnă că fiecare interlocutor
decodifică mesajul celuilalt, prin intermediul propriului limbaj, adică nu „aude” decât ceea ce
gândeşte el însuşi, nu ceea ce gândeşte interlocutorul său (disonanţa cognitivă); b. în plan psihologic
intervine disconfortul psihic, şi uneori, starea de exasperare – de unde şi tendinţa de evitare a
contactelor cu „celălalt”; c. în plan pragmatic avem o cooperare disensuală, contradictorie, cu
deschidere spre conflict.

Comunicarea interculturală ne provoacă la anumite exigenţe: -să construim o atitudine de învăţare şi

acceptare a diversităţii -să arătăm respect pentru partenerii culturali -să ascultăm atent o altă
persoană -să suspendăm discriminările şi prejudecăţile -să ne formăm competenţe lingvistice aşa
încât să putem comunica în alte limbi -să învăţăm să ne adaptăm la situaţii noi

Intenţia de a-i convinge pe ceilalţi joacă un rol important în procesul de comunicare, aceasta
numindu-se şi comunicare persuasivă. Între grupuri de culturi diferite ar trebui să funcţioneze cel mai
bine. Dacă persuadarea reuşeşte sau nu acest lucru depinde de o serie de factori, dintre care: -
calitatea argumentelor - prestigiul vorbitorului - contextul social - limbajul, mimica, tonul şi
atitudinea.

Coposescu, S., Antropolgie culturală, Braşov, Ed. Univ. „Transilvania”, 2001, p.32.
5.Metode şi tehnici de comunicare din perspectiva
interculturală
În orice întâlnire dintre doi oameni are loc o negociere de sens, lucru care reprezintă însăşi esenţa
faptului de a comunica: a atinge un sens împărtăşit de ambele părţi. Această afirmaţie este valabilă în
contextul intercultural pentru că adevărata comunicare presupune a ajunge la un acord, prin faptul
că mesajul emis de către destinatar primeşte acelaşi sens în momentul receptării lui de către
interlocutor .

Asertivitatea adecvată constituie o metodă prin care îndeplinim scopul comunicării. Structura ei este
următoarea: 1. formularea acţiunii 2. formularea răspunsului interlocutorului 3. formularea
rezultatului preferat de interlocutor.

O altă tehnică este cea a negocierii. Helena Cornelius(1996) propune următoarele îndrumări pentru
folosirea acestei metode: 1. Formulaţi nevoile fiecăruia 2. Încercaţi să ieşiţi în întâmpinarea nevoilor
fiecăruia 3. Sprijiniţi valorile celorlalţi cât şi pe cele ale dumneavoastră 4. Încercaţi să fiţi obiectiv şi să
disociaţi problema de persoane 5. Concentraţi-vă pe corectitudine, nu pe forţa 6. Căutaţi soluţii
creative şi ingenioase 7. Fiţi dur cu problema dar blând cu oamenii

In context intercultural neînţelegerile pot provoca deseori disensiuni. De aceea se foloseşte tehnica
numită : asigurarea feed-back-ului. Cum se realizează însă feed-back-ul? Există 2 situaţii de pornire a
feed-back-ului : a) când transmiţătorul mesajului se asigură dacă receptorul mesajului l-a înţeles
corect b) când receptorul mesajului se asigură că l-a înţeles corect pe transmiţătorul mesajului.
(Birkenbihl, 1998, p.163)

Metode şi tehnici de optimizare a comunicării şi în special cea a comunicării interculturale sunt

diverse şi în ultima vreme în număr din ce în ce mai mare. Ceea ce ar fi de reţinut este faptul că
utilizarea lor facilitează comunicarea, care este „principalul vehicul pentru interacţiunea socială”65.
Oamenii vorbesc unul cu altul, îşi zâmbesc unul celuilalt, îşi schimbă opinii, se cunosc, se acceptă, se
ating unul pe celălalt. Interacţiunea socială şi cea culturală trebuie să fie negociată printr-un
procedeu, iar acest procedeu este comunicarea. Hartley şi Hartley (1961, p. 16) au scris că ar fi greu
să exagerăm importanţa comunicării . Întrucât comunicarea este mijlocul prin care o persoană o
influenţează pe alta şi, la rândul ei, este influenţată de acea persoană, comunicarea este adevăratul
agent al procesului social şi cultural. Ea face posibilă interculturalitatea.

Goodman, N., op. cit., p. 137.

Goodman, N., Introducere în sociologie, Bucureşti, Ed. Lider, 1992.

Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţa & Tehnica S.A., 1995, în Borţun, D., Comunicare şi relaţii publice
(Curs). Studii aprofundate.
BIBLIOGRAFIE
1. Abric, J.C., Psihologia comunicării, Iaşi, Ed. Polirom, 2001

2. Birkenbihl, V., Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Bucureşti, Ed. Gemma Pres,
1998.

3. Borţun, Dumitru, Comunicare şi relaţii publice (Curs). Studii aprofundate.

4. Borţun, Dumitru, Semiotica. Limbaj şi comunicare, Bucureşti, 2001.

5. Casmir, Fred, Communication Year Book, University of Kansas, în Borţun, Dumitru, Comunicare şi
relaţii publice (Curs). Studii aprofundate,1990.

6. Cornelius, H., Faire, S., Ştiinţa rezolvării conflictelor, Bucureşti, Ed. Ştiinţă şi tehnică, 1996

7. Cozma, T., (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea., Iaşi, Ed. Polirom, 2001.

8. Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimesiuni culturale şi interculturale., Iaşi, Ed. Polirom, 2000.

9. Dasen, Pierre, Perrgaux, Christiane, Rez, Micheline, Educaţia interculturală, Experienţe, politici şi
strategii, Iaşi, Ed. Polirom, 1999.

10. Delors, Jacques (coord)., Comoara lăuntrică., Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale
pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Ed. Polirom, 2000.

11. Everett, M., Rogers, W., Hart, Yoshitaka, Mike, Edward T. Hall and The History of Intercultural
Communication: The United States and Japan by, Keio Communication Review No. 24, 2002.

12. Fisher, R., Ury, W., Patton, B., Succesul în negociere, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995.

13. Giddens, Anthony, Interacţiune socială şi viaţa cotidiană. Apartenenţa etnică şi rasa, în
Sociologie., Bucureşti, Ed. All, 2000.

14. Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Bucureşti, Ed. Lider, 1992

15. Hargie, O., The handbook of comuncation skills, London, 1997

16. Hinner, Michael, B., The Importance of Intercultural Communication in a Globalized World, May,
1998

17. Hutchinson, John & Smith, D.Anthony, Theories of Ethnicity în Ethnicity., Oxford, Oxford
University Press, 1996.

18. Kazuma Matoba, Universität Witten/Herdecke, Germany Social Science Research Network
Electronic Paper Collection: http://papers.ssrn.com

19. Mucchielli, Al., Arta de a influenţa., Iaşi, Ed. Polirom, 2002.

20. Valade, Bernard, Cultura, în Tratat de sociologie – coord. Boudon, Raymond, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 1992.
21. Văduva, D. M., Formarea interculturală a profesorului şi capcanele implicitului psiho-socio-
cultural, în Cozma, T. (coord)., O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea., Iaşi, Ed.
Polirom, 2001.

22. Perotti, Antonio, Pledoarie pentru intercultural., Institutul Intercultural Timişoara, Timişoara, Ed.
Lexus, 1998.