Pasteluri
Pasteluri
Pasteluri
Vasile Alecsandri
Prin Pasteluri, Alecsandri dezvăluie coordonata clasică a personalităţii sale poetice. El este chiar
întemeietorul acestei specii în literatura română.
Prezent şi în literatura înaintaşilor (Iancu Văcărescu, I.H.Rădulescu, Grigore Aexandrescu, C. Bolliac),
pastelul dobândeşte, prin V.Alecsandri, autonomia şi dezvoltarea unei specii.
Titlul ciclului introduce termenul în poezia noastră, transpunând în literatură conceptul specific artelor
plastice pentru a desemna “o specie a genului liric eminamente descriptivă, în care se conturează un tablou din
natură: privelişti, momente ale unui anotimp, aspecte din universul plantelor sau al animalelor.”(Dicţionar de
termeni literari).
G.Călinescu afirma despre pastelurile lui Alecsandri:”Luate în total, Pastelurile reprezintă o lirică a liniştii şi
a fericirii rurale, un horaţianism. De fapt, Pastelurile lui Alecsandri sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor
câmpeneşti respective (toamna, vara, primăvara, iarna)”
Afinităţile de conţinut ale celor 4o de pasteluri permit circumscrierea câtorva sfere tematice:
-pasteluri dedicate anotimpurilor;
-pasteluri dedicate momentelor zilei şi fenomenelor naturii;
-pasteluri evocatoare ale spaţiului Mirceştilor;
-pasteluri exotice: Linda Raia, Pastel chinez, Mandarinul etc.
Pastelurile anotimpurilor înregistrează imaginea naturii şi a existenţei umane reglate de marile cicluri
cosmice. Dominante în cadrul lor sunt pastelurile dedicate iernii, anotimpul care trezeşte temperamentului solar al
poetului fascinaţia, dar şi teroarea în faţa stihiei dezlănţuite.În acelaşi timp, ca anotimp al extincţiei, iarna îi
prilejuieşte omului – aflat el însuşi în amurgul existenţei – reflecţia asupra destinului. (La gura sobei). Secvenţele
definitorii ale anotimpului sunt conturate în poezii ca :Iarna, Mezul iernei, Sfârşitul iernei.
Pastelui generic pentru întreg subciclul , înregistrând liric trăsătura dominantă a anotimpului – caracterul excesiv –
este Iarna.
Pastelurile dedicate primăverii surprind momentele sacralizate ale învierii naturii (Floriile, Paştele), fac
apologia muncilor câmpului în spirit vergilian (Plugurile, Sămănătorii) sau prezintă exuberanţa, vitalismul prin
înregistrarea simbolurilor stereotipe ale anotimpului (Oaspeţii primăverii, Cucoarele).
Pastelurile dedicate verii constituie o evocare indirectă a anotimpului, accentul viziunii poetice deplasându-se
asupra muncilor câmpului. Aici, în cadrul naturii clasicizante, dominate de curbe domoale, este plasată o umanitate
idealizată aparţinând parcă vârstei de aur a omenirii, fără conflicte, surprinsă în plină explozie a tinereţii şi
vitalismului ei (Secerişul, Cositul, Rodica).
Toamna apare sporadic în Pasteluri, fie ca ilustrare a viziunii populare, atenţia poetului orientându-se spre
rodnicia naturii (Toamna Ţesătoare), fie ca anotimp puternic marcat de apropierea iernii, de disperarea gândului la
excesele iernii (Sfârşitul toamnei).
Dintre pastelurile dedicate secvenţelor zilei, Noaptea este semnificativ ca relică faţă de cum este tratat
motivul în lirica anterioară. Moment-cadru (la Iancu Văcărescu), spaţiu plin de mister, propice meditaţiei pe ruine (la
Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu), timp fabulos al proiectării visului în real (la I.H.Rădulescu), noaptea atinge
aceste semnificaţii şi la V.Alecsandri, fiind însă orientate spre pastelul interior. Remarcăm aici un echilibru
desăvârşit între obiectivare (=contemplare din afară a naturii, în primele două strofe) şi implicare (prin reflecţie, în
ultimele două strofe).
Pastelurile dedicate naturii (Mirceştilor) propun o nouă viziune faţă de lirica pastorală şi de exotismul sau
pitorescul romantic. Alecsandri surprinde natura în ipostaza ei clasic-echilibrată, armonioasă, evitând contrastele
violente dintre munte şi şes. Natura sa este diurnă, scăldată în lumina blând-incertă (a amurgului sau zorilor) şi
aparţine verii. Dintre aceste pasteluri sunt semnificative şi, ca perspectivă, sunt complementare Malul Siretului şi
Balta.
La mai toţi înaintaşii lui Alecsandri, natura nu reprezintă o preocupare pentru sine, natura nu este subiectul
poeziei, ci metafora ei. În centrul proiectului liric nu stă realizarea exterioară a lumii, ci gândul, emoţia sau fapta
omenească. S-ar putea spune că scriitorii care l-au premers au anexat natura poetului; Alecsandri îl anexează pe poet
naturii.
1
Ceea ce izbândeşte în Pasteluri este sentimentul că natura preexistă omului, că ea are o realitate obiectivă,
independentă, că îl integrează pe om ritmurilor ei vitale, că dimensiunile şi înfăţişările ei sunt neatârnate de conştinţa
privitorului; pare că sentimentele lui sunt guvernate de anotimpuri, intemperii şi peisaje şi nu invers.
Clasicismul Pastelurilor ţine şi de esenţa lirismului; filozofia închisă în Pasteluri este senină şi optimistă, o
ilustraţie a doctrinei moderaţiei. Simţul măsurii, al proporţionării înţelepte dintre explorarea omului lăuntric şi aceea
a realităţii exterioare sunt coordonate ale spiritului clasic care dau imaginea eului poetic netulburat, senin, “vecinic
ferice” (Serile la Mirceşti).
Alecsandri nu cântă marile pasiuni, poezia lui e plină de linişte, are seninătatea sufletului care se apleacă
asupra trecutului cu înduioşare, dar fără regret, care visează meleaguri însorite cu o nostalgie lipsită de lacrimi, care
exultă , fără a-şi pierde cumpătul, şi se întristează, fără a dispera.Când textul ar putea deveni patetic, Alecsandri
disipează această impresie printr-o notă de umor, ca în versurile: “Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung cor orăcăiesc /
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc.”
Alecsandri este, după părerea lui Edgar Papu, un impresionist “avant la lettre”; peisajele sale sunt descrieri în
tonuri catifelate, lipsite de stridenţa culorilor, compuse mai mult din umbre şi lumini, semănând imaginilor din
poezia chineză clasică: “Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos / Şi
pe ele se aşază bolta cerului senină / Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.”
Alecsandri este un poet al luminii, al strălucirii; aşa se explică preferinţa lui pentru pietre şi metale preţioase:
“Revarsă un val de aur ce curge printre flori.”(Serile la Mirceşti); “Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare /
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.”(Mezul iernei); “Prin raze aurite şi vesele cântări”(Oaspeţii
primăverii).
Culoarea versurilor este slabă, stereotipă (iarna domină albul, primăvara verdele). Uneori această stereotipie
este de mare efect. Ea duce la o reverie pietrifiantă, o “poetică a imobilităţii”(G.Bachelard) în versuri uneori
“îngheţate”, ele însele într-o retorică impecabilă.
Mijloacele sunt cele obişnuite. Vizualul este dominat de strălucire şi umbre în alternanţe lipsite de stridenţă,
auditivul este marcă a animării (“trăsnesc stejarii”, “în lung cor orăcăiesc”), iar elementul de dinamism intervine, de
cele mai multe ori, spre sfârşitul poeziei pentru a spulbera vraja peisajului (“E un lup ce se avântă după prada-i
spăimântată”,Mezul iernei).
Epitetele sunt foarte rar cromatice (“Soarele rotund şi palid se prevede printre nori”,Iarna), foarte des
metaforice: “cumplita iarnă”, “lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”(Iarna), “scuturând din a lui poale
lungi şi răpizi meteori” (Noaptea), “unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină”(Mezul iernei).
Comparaţia este deja apropiată de metaforă şi are frecvenţă mare în Pasteluri. În Mezul iernei: “Fumuri albe
se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos.”. În Noaptea atmosfera este interiorizată
prin comparaţia în inversiune: “Noaptea-i /…/ /Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă”.
Personificarea dă naturii individualitate umană: “Cerne norii de zăpadă”(Iarna); “Unde luna îşi aprinde farul
tainic de lumină”(Mezul iernei).
Metafora este uneori dezvoltată, hiperbolizantă (“Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.”); alteori
dă sugestia de fragilitate preţioasă: “Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare” sau “farul tainic de
lumină”(Mezul iernei).
Repetiţia subliniază monotonia, stereotipia unui anotimp (de obicei, iarna): “Ziua ninge, noaptea ninge,
dimineaţa ninge iară”(Iarna); “Cum apa curge…/../ Cum se schimbă…/Cum adoarme”, iar sintactic “Când o salcie, /
Când o mreană…/ Când sălbaticele raţe”(Malul Siretului).
Enumeraţia vizează, în mod obişnuit, epitetul: “dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă”(Noaptea) sau “Şi pe-
ntinderea pustie, fără urme, fără drum”(Iarna).
La nivel morfologic, selectarea verbelor la prezent (se ridică, se-nconvoaie, se aşază, îşi aprinde, adoarme,
cerne) dă senzaţia eternităţii, a suspendării timpului, apropiind descrierea poetică de trăsăturile plasticii.
Raportul sintactic preferat este coordonarea (în frază). Imaginile se succed, oferind totuşi un peisaj static.
Majoritatea pastelurilor lui Alecsandri au o compoziţie unitară, mai mult chiar, o formă fixă.: patru catrene cu
versuri de câte 15 şi 16 silabe (rima masculină alternând de multe ori cu cea feminină). Ritmul iambic întrerupt de
multe ori de dactil (“Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse/ În sobă arde focul, tovarăş mângâios” – lă-sa-te, a-prin-se,
Serile la Mirceşti) induce melodiei un farmec inefabil, o armonie care o reflectă pe cea a eului liric.
Atenţia la încărcătura versului confirmă afirmaţia lui G.Călinescu precum că Alecsandri “a presimţit
parnasianismul”.
2