MIRCEA DOREANU

Tatonând viitorul
Poezia lui Iulian Caragea este una specială, cu care trebuie să te înveți – nu să te
obișnuiești, dar să îi descoperi treptat structurile pentru a-i resimți farmecul. Nu pentru că nu
ar fi spectaculoasă, ci pentru că spectacolul se petrece în adâncimea textului. Și a
macrotextului. Poezia Addenda (p. 11, Aria clopotarului nebun, Ed. Genessa 2002, Craiova)
este plasată prin titlu în secundar, fără a aparține, prin locul din carte, secundarului. O a doua
contradicție este intrinsecă:
„Lângă bara de bătut covoare
fierbe o bătrână un cazan
Ceața chiaguri de nori
grea placentă de scârbă

Pași șovăielnici
Numai pisica pe acoperiș
ronțăie un șoarece”
Cititorul dornic de efecte s-ar fi așteptat la o minimă poetizare în finalul textului
pentru a-i da un sens așteptat, cu atât mai mult cu cât obiectul poetic este minimal el însuși.
Avem de-a face cu surpriza lipsei de surpriză, un procedeu întâlnit în textele poetice sau
prozastice ale lui Dumitru Crudu, de pildă, cu care scrisul lui Caragea nu are în rest și în
esență nimic de-a face. Critica de denominare ar fi categorisit Addenda ca poezie de notație.
Nu o voi categorisi nicicum, dând curs intenționalității auctoriale: fiecare poem își caută
tiparul individual, spre gloria diversificării și diversității dorite. Cititorii profesioniști de
poezie nu pot nega că operele multor autori consacrați suferă de monotonie; dacă nu,
volumele lor sunt prea expansive și extinse, din dorința omenească de a se întregi până la
pacostea excesului și protuberanței; ori numai din nesiguranță sau aproximație; oricum,
excesul, oricât ar fi stilul de pertinent, duce la eroare de comunicare în fața lectorului nemilos,
iritabil, pradă ușoară plictiselii.
Un poem poate viețui, adică rămâne valid estetic și în aerul firescului, lipsindu-se de
apoteoze de un fel sau altul. Alt poem scurt, Pe stradela 6 iulie:
„Doamne stelele tale sunt singure
Iar mâinile tale în crucea
nopței
iar fluieratul meu în
sămințe

ar trebui să ai altă
măsură alte fântâni
alt întuneric alți câini

tu nu mă iubești
tu

mă amâni”
Textul evoluează spre o ambiguizare simplă (vorba vine), prin care sensul se bifurcă
astfel:
tu mă amâni =
1. mă îngădui, îmi întârzii dispariția;
2. mă pedepsești, neoferindu-mi răsplata, victoria imediată.

1
 Perseverența folosirii de la început (Aria menționată) prin Biciclistul sălbatic
(Tracus Arte, 2012) și ultima carte de până acum (Poveste de adormit maturii, Diacritic,
Timișoara, 2015) a punctuației arbitrare arată determinarea vieții interioare de a impune un
sistem lectural: a asculta versurile simultan cu citirea lor. În fond fiecare autor este, indiferent
de retorică, un mic/mare dictator care își profesează retorica dând-o ascultată și urmărită de
supuși. Prin punctuația arbitrară a dicta în sens (și) didactic acest joc emitent- receptor este la
fel de străveziu, dobândind un plus de subtilitate prin mulțimea de falduri. Să ne gândim
numai la conotațiile auditive ale productului ultim, Poveste de adormit maturii, cu
sofisticarea concordantă fonic a producătorului, cu numele transferat din Iulian, în Julien
Caragea. Transferul este adecvat și semnifică o clarificare a atitudinii autorului vizavi şi
versus cititor; fireşte şi un clin d’œil.
Rima, când apare, este şi ea arbitrară, cade pe unde şi când vrea şi adaugă noţiunii de
vers liber şi pe cea de rimă liberă:
„era un neîntrecut actor
şi juca roluri de lavă de piatră
de urcuş de bici
de jale fulgerată ninsă din slavă
îi plăcea să-l vorbeşti de bine
şi îl încerca o mare ruşine
dar cel mai frumos înainte de zori
te învăţa cum să mori”
(poveste şuie)
Când Nicolae Manolescu observa despre un autor că scrie cu mai multe mâini, acela
putea înțelege că seamănă cu alți câțiva sau că, superlativ rar atins, reușește să creeze în
moduri diferite, dar proprii. Nu contează la cine se referea criticul, căruia îmi permit să îi
preiau enigmatica expresie și să o coroborez cu un adevăr exprimat răspicat (de mirare lucru!)
de Heidegger: ceea ce contează pentru un poet este modul în care el se raportează la cuvânt.
De aceea, adaug și întăresc, vizionarism nu înseamnă a da corporalitate himerelor , ci a obține
victorii aparente în lupta mereu pierdută cu duhul tremurător și metamorfic, invincibil al
formei. La acest poet încă neomologat pe deplin lupta este mai vizibilă, terenul mai ofertant.
Pentru că a debutat fără ezitări, când era pe deplin conștient de știința versului, fără tatonări
(nici publicistice), cu versuri ca acelea citate, temeinic și liniștit cioplite și acum abia se
retrage în părelnice stângăcii, bâlbâieli, autisme patetice, deoarece regresează de la volută
înspre expresivitate, de la dibăcie către experiment. Din ultima carte:
„o ceașcă de marghiloman
parcată ca o pălărie

mi-am luat porția zilnică de kafka

cu zațul ei îmi cănesc părul rar
ultima zăpadă a lunii martie
panglici de nuntă fâlfâie din hornuri
în băltoacă îmi contemplu chipul –
păpuși de tutun”
Și ultimele secvențe, în care apare panideea, barbarismul se ciocnește cu barbarul, și
același barbarism devine, în dislocarea topică, simultan adjectiv și adverb:
„lapoviță peste drumeag
printre dinții norilor cade fleșcăitor
și cu bufnet trupu-mi noroi

trecătorii poartă sub braț în loc de

2
 umbrele pempanți lăncii

(copil fiind plângeam adesea

neștiind ale cui sunt mâinile mele)”
Surpriza lipsei oricărei surprize (la sărbătorile poeticești e lucru rar, a progresa în
regresul dereglării lingvistice și gestuale în care eu poetic și auctorial se suprapun și se
despart, iar în cartea de mijloc, cea care menține dezechilibrul, cubist-deconstructivele
transmutații materiale și peisagistice:
„iată părinții mei:
domnii cu foarfece (nu le folosesc
numele, el seamănă foarte clar
cu o scuipătoare)
le-au retezat grosier
lungimea vieții
mama
tremură la colțul străzii
învelită în cuponul de pensie
(sacoșa de rafie)
Blocuri cu
balcoane de staniol
În spațiul viran
așteptam marea
Lumina venise
prea multă
Fără depărtări
fără speranțe
Plăcută”
(un principat de ocazie)
Parafrazele de tip postmodernist sunt o luare în deriziune a postmodernismului; un
titlu: veniți bă că ete privighetoarea. Aici oboseala poate ivi, cum se știe, energii nebănuite:
„Scornește perle și le pierde intenționat în ierburi
ca să aibă toată noaptea ce căuta”
Poemul este dealtfel destul de lung.
*
Când animismul permanent, constând la Iulian Caragea în comunicarea cu obiectele
prin numire, își atinge culmile, autorul, consecvent esteticii imperfecțiunii, strică finalul la
propriu memorabil, ca în ultimul drum al cheferistului (citez altfel aici din rațiuni tipografice,
originalul fiind prea larg spațiat): „merele de aur din livede/ mătăsos/ au căzut/ timpul meu a
trecut/ cu icnet sec de câine căzut din vagon/ ori ca luminile/ ierbii// mă duce înspre moarte/
dosarul cu șină”.
Caragea adaugă (sau suprapune) un remember, doar pentru a contraria obișnuitul,
norma punerii la patru ace a poemului cu un vers fericit, o găselniță și își vede de drumul
nedesăvârșirii. Deviind foarte românește, neobosit, de la standardele impecabilului: „eram
cineva/ un ridicul/ un cadavru al milei/ un supleant al zilei/ o prelungire artificios-inerțială a/
senzului/ cum îndeobște civilizația/ egal contravenția” (raliu).
Panidolia ar fi o eroare fericită de percepție vizuală întâi de toate, creație a
receptorului, nu a unui artist, deoarece artistul este natura sau industriile, ambientul ad largo.
Farurile unei mașini, de exemplu, pot fi ochii sau sânii, printr-o coincidență fericită. Man Ray
și Lucian Blaga au avut viziunea femeii-vioară, sau pe-acolo, violoncel. Emanciparea privirii
are acest tip de efecte, când animiste când reificante și la Iulian Caragea:

3
 „ce frumoși au crescut ciulinii
legănându-și armura ca un accident al istoriei
demnitatea ciuntă înțepată de propriii ghimpi
bună dimineața
adăpând crucea de pe spinările măgărușilor
înaintea taversării mării de secetă”
(bună dimineața)

Sunt convins că poetul din Piscu Vechi l-a întâlnit intuitiv și instinctiv pe Fernando
Pessoa – programa curriculară a filologiei anilor optzeci nu se lăsa insultată cu asemenea
nume.
Văd în ceea ce la o privire rudimentară poate fi luat drept bâlbâială cu totul altceva: o
tatonare diversificatoare a formelor care îl va mobiliza pe autor până la sfârșitul operei; dacă
nu va păcătui fixându-se pe una dintre ele.