Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice-Secția Canto

Masterand –anul I: Senteș Alina Andra

Aspecte stilistico-interpretative ale operei mozartiene,

cu referire la lucrarea „Flautul fermecat”

Wolfgang Amadesu Mozart s-a născut la Salzburg, la 27 ianuarie 1756, fiind ultimul fiu
al lui Leopold și al Annei Maria Pertl. În familia lui Mozart muzica și cartea alcătuiau centrul
spiritual al vieții de familie, astfel se afirmă prestigiosul talent al micului copil, care deja la 6 ani
devine un cetățean al Europei.
La 18 noiembrie 1763 a avut loc intrarea familiei la Paris. Urmează Londra, unde Mozart
are primul contact cu muzica lui Handel. Atenția compozitorului de 8-9 ani rămâne îndreptată
spre muzica intrumentală: trio-sonate, simfonii și încercări de misse si motete.
Mozart și familia sa părăsesc Londra, întorcându-se la Salzburg. Ajuns la vârsta de 11 ani,
compune câteva lucrări ce atestă un nou stadiu al măiestriei lui: sonate pentru pian, simfoniile
nr. 5 și 7, prima încercare din genul operei „Apolo ad Hyacinthus”.
În călătoria lui la Viena, inspirat de Hasse și Gluck, compune opera comică „La finta
semplice”. În toamna aceluiași an, Viena va incununa de succes opera ”Bastien und Bastienne”,
la 1 octombrie 1768. Înainte de a părăsi Viena, compune Simfonia în Re major KV48.
Călătoriile în Italia, la Verona, Mantua și Milano îi deschid o nouă perioadă de importanță
covârșitoare în evoluția ulterioară. Teatrul din Milano îi comandă o operă, astfel ia naștere opera
„Mitriade, re di Ponte”, cu premiera la 26 decembrie 1770, cu mare succes.
Între anii 1773-1781 Mozart este angajat la Curtea din Salzburg, perioadă în care compune
numeroase simfonii, 5 concerte pentru vioară și orchestră, 1 concert pentru pian și orchestră
(Re major), 2 concerte pentru flaut și orchestră, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian,
3 cvartete pentru coarde și flaut, câteva arii și ariette și începutul Missei in do.
După ruptura definitivă cu arhiepiscopul, din 1781, începe ultima perioadă din evoluția sa.
Tânărul compozitor începe să fie recunocut și ca pianist concertist de mare valoare în viața
muzicală a Vienei. Evoluția gândirii sale simfonice, asimilarea organică a stilului operei italiene
și a dramei muzicale a lui Gluck, geniul său componistic, toate acestea și-au pus amprenta asupra
capodoperelor dramatice: „Răpirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Cosi fan tutte”, „Don
Giovani” și „Flautul fermecat”.
Creația capodoperei „Flautul fermecat” s-a datorat întâlnirii compozitorului cu Emanuel
Schikaneder (cântăreț și libretist). Acesta propune marelui compozitor libretul, care avea să-l
entuziasmeze pe Mozart. În primul rând era scris în limba germană, cu o idee dintr-o povestire de
Wieland, intitulată „Lulu sau flautul fermecat”.
În opera „Flautul fermecat”, Mozart a reușit nu numai să gândeasă și să vorbească în limba
germană, ci chiar să cânte în spirit german. Cântecele lui Papageno, atât de proaspete, atât de

1
populare, sunt expresia melodică a spiritualității germane. Împletirea dintre real și ireal, dintre
dramatic și comic a constituit pentru Mozart o sursă inepuizabilă de inspirație și i-a oferit un
ultim prilej de a crea, în cel mai complex dintre genurile muzicii culte.
Complexitatea muzicală a acestei opere deschide un orizont nelimitat interpretărilor, atât
pe plan sonor, cât și pe cel al simbolurilor. Impusă publicului drept un fermecător sing-spiel, ce
stă la originile basmului muzical romantic, lucrarea dezvăluie multiple valențe tipologice și
formale. În sing-spielul „Flautul fermecat” domnea cu autoritate muzicalitatea germană-
austriacă, ilustrată cu predilecție prin intervențiile păsărarului Papageno.
Legătura cu sursa națională l-a determinat pe Mozart să transforme stilul recitativelor
„secco”, din tradiția operei italiene, în momente de tranziție ce se unduiesc melodios sau în
episoade vorbite, ceea ce înseamnă o fuziune între genul operei și sing-spielul german.
De vechea operă seria mai amintește doar muzica Reginei nopții. Cele două arii ale ei,
pentru soprană de coloratură, cu incursiuni în registrul acut, greu de atins, pe înlănțuiri de note
„staccate”. Se detașează cu claritate deliberată din ansamblul stilistic muzical, portretizând
personajul nefast al basmului. În prima arie interpreta trebuie să execute 14 măsuri cu vocalize în
șaisprezecimi, care se încheie pe contra fa. Această arie este expresia dureri unei mame căreia i
s-a răpit fiica, Pamina, de către Sarastro. În cea de-a doua, Regina nopții s-a transformat într-o
fiară sălbatică reclamând cea mai crudă răzbunare.
Sarastro, marele preot al misterelor lui Isis și Osiris, care simbolizează binele, cântă
marea arie (nr.15) „In diesen heil gen Hallen”, care este scrisă în spiritul unui solemn cântec
german. Aria lui „O Isis und Osiris”(nr.10) și corul preoților cu acelasi titlu (nr.18), sunt în stilul
muzicii rituale masonice.
Cântecele libere ale lui Tamino, fără repetări, fără dezvoltări, sunt expresia fidelă a
gândirii și sensibilității muzicale specifice germane. În aria nr.3 își cântă dragostea la prima
vedere, pe care o simte privind portretul Paminei. Este cea mai frumoasă arie de dragoste pe care
a creat-o Mozart, după „Răpirea din Serai”.
În finalul primului act, Tamino cântă o altă arie superbă acompaniindu-se cu flautul său
fermecat: „Wie stark ist nicht dein zauberton”. Exemple de cântec german sunt și ariile lui
Papageno, prima arie cu cuplete: „Der Vogelfanger bin ich ja” și riturnela lui „Schon madchen,
jung und fein” (nr.6) sau aria cu 3 cuplete și 3 acompaniamente diferite de glocken-spiel: „Ein
madchen oder Weibchen”(nr.20). Atât în finalul actului I cât și în finalul actului II, păsărarul
folosește două intrumente muzicale: naiul din spațiul tracic și clopoțeii miraculoși. Duetul dintre
Pamina și Papageno (nr.7) este un exemplu de autentic lied austro-german. Pentru a exprima
profunda emoție și durere a Paminei în fața primejdiei de moarte în care se afla iubitul ei
Tamino, Mozart îi încredințează o arie în sol minor, încărcată de cromatisme „alla traca” și
accente tulburătoare „Ah, ich fuhl s”(nr.17). Influența operei buffe se simte în aria lui
Monostatos: „Ha, hab ich euch noch erwischt” din finalul actului I.
Opera germană „Flautul fermecat” este alcătuită din 9 arii, 2 duete, 4 triouri, 2 cvintete,
un cor și două finaluri. Este opera care folosește cel mai mult cântarea corală unisonă
bărbătească „alla traca” și bizantină. Primul final (nr.6) este alcătuit din 9 părți, iar al doilea final

2
(nr.21) din 13 părți. Opera se încheie cu corul solemn: „Heil sei euch Geweichten”, intonat
pentru gloria lui Isis și Osiris, urmat de un alt cor mai dezinvolt, proclamând tripla victorie a
Binelui, a Înțelepciunii și a Frumosului.
Se observă unitatea perfectă în care sunt reunite diferitele aspecte stilistice ca și
variantele formei de exprimare muzicală, printre care și cea de coral su fugă. În ceea ce privește
pe simfonist, acesta își spune cuvântul de la prima pagină a partiturii în uvertură în Mi bemol
major, pornită solemn (15 măsuri în Adagio) care continuă (Allegro) pe o temă tratată in stil
fugato, care anunță coloritul fantastic ce va învălui desfășurarea acțiunii. Numărul de intrumente
solicitate de mozart era neobișnuit pentru acea epocă: compartimentul coardelor, suflători-flaut,
oboi, clarinet, corn, trompetă, trombon si timpan. Este formația rămasă clasică pe care au luat-o
drept model Haydn și Beethoven în cele mai multe creații simfonice. Mai important este însă
rafinamentul cu care Mozart a compus orchestrația, felul în care a colorat variatele stări
emoționale sau descriptive. La arta evocatoare a orchestrației contribuie și măiestria cu care
compozitorul a împletit exprimarea omofonă cu una polifonă, stilul contrapunctic afirmându-se
nu numai în realizarea sintezei din uvertură dar și în cea a desfășurării evenimentelor scenice:
încercările focului și a apei sunt realizate pe calea unei polifonii vocal-instrumentale de o rară
măiestrie sprijinită de o gândire acordică.
Uvertura ocupă un loc aparte, ea fiind scrisă cu mult după ce compozitorul terminase
partitura propriu-zisă a operei, cu puțin înaintea premierei. Ea este alcătuită dintr-o introducere
lentă și o secțiune mediană în formă de sonată.
Cu acest ultim dar pe care Mozart l-a făcut scenei austriece și universale, începe de
fapt marea istorie a operei naționale germane.