George Meniuc

George Meniuc (n. 20 mai 1918, Chișinău - d. 8 februarie 1987) a fost un director de revistă, eseist, poet,
prozator, publicist și traducător din Republica Moldova.

Biografie
Născut la Chișinău în 1918, George Meniuc a început a compune versuri in 1932, la vârsta de 14 ani, iar în
1934 a publicat prima poezie, La țară, în revista „Mihai Eminescu”. A absolvit liceul „Mihai Eminescu” din
Chișinău în 1937, după care și-a continuat studiile la Universitatea din București, Facultatea de Litere și
Filozofie (1937-1940), unde i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea
Florian ș.a. A debutat la București în anul 1939, cu placheta de versuri Interior cosmic, urmată în 1940 de
volumul de eseuri Imaginea în artă. În 1940, după absolvirea facultății, George Meniuc s-a reîntors la
Chișinău. După al Doilea Război Mondial, regimul sovietic l-a constrâns la oportunism, deoarece a activat
modest în publicistică și a scris poezie de inspirație folclorică și basme în versuri pentru copii, abandonând
modernismul, considerat inacceptabil de autorități. A fost membru al PCUS din 1953. Timp de peste doi ani și
jumătate, George Meniuc s-a aflat în funcția de redactor-șef a revistei „Nistru”, organ al Uniunii Scriitorilor,
perioadă în care au apărut 33 de numere. Abia în 1969 îi este reconsiderată poezia din anii 1937-1940 și
aceasta este republicată în volumul Vremea Lerului. În 1972 i-a fost decernat Premiul de Stat al RSSM pentru
literatură, iar în 1982 a obținut titlul de Scriitor al poporului din Moldova. Beneficiază de traduceri în rusă,
armeană, franceză, spaniolă (realizate și difuzate în Moldova și URSS). A fost înmormântat în Cimitirul Central
din Chișinău. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii. Mașina de scris a lui George Meniuc, expusă la Biblioteca
Națională a Republicii Moldova:
 Umberto Eco

Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, Alessandria, Piemont – d. 19 februarie 2016, Milano) a fost un scriitor
italian, editor, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanul său Numele trandafirului (Il
nome della rosa, 1980), în care a combinat elemente de semiotică într-un cadru ficțional combinat cu analiză
biblică, studii medievale și teorie literară. De atunci a scris mai multe romane, incluzând Pendulul lui Foucault
și Insula din ziua de ieri Cel mai recent roman al său, Cimitirul din Praga, publicat în 2010, este un best-seller.
Umberto Eco a fost președintele Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și membru
onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. A scris texte academice, cărți pentru copii și multe
eseuri.

Biografie
Eco s-a născut în orașul Alessandria, din regiunea Piemont (nordul Italiei). Tatăl său, Giulio, a fost contabil,
apoi guvernul l-a angajat să participe la trei războaie. În timpul celui de al II-lea război mondial, Umberto și
mama sa, Giovanna, s-au mutat într-un sat mic din zona muntoasă piemonteză. Eco a fost educat ca romano-
catolic în Societatea St. Francis de Sales, iar în operele sale, precum și în interviuri, a făcut referire la acest
ordin și la fondatorul lui. Numele său de familie este probabil un acronim pentru ex caelis oblatus (Latină: un
cadou din cer), care i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan) de un funcționar de stat. A studiat la
Torino, luându-și licența în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna. A
predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. Conduce
revista VS. Quaderni di studi semiotici. În anii 1960 a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai avangardei
culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre și Quindici. Din 1959 este consilier
editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumărate premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea de
Onoare (1993). Este autor de romane, eseuri, tratate academice și cărți pentru copii. Profesor de semiotică la
câteva dintre cele mai celebre universități europene și americane, Umberto Eco a abordat din această
perspectivă aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre. Prin opera sa științifică, Eco este socotit unul dintre
cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu un umor și o ironie nestăvilite, sunt
adevărate modele ale genului.
 Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț,
Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima
jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai
ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea
țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un
scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se
poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă:
o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-
simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În
această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din
istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și
Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri,
Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează
și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în
acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. Ca om politic, a fost adept al
naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și
stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui
Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de
stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă
dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă
orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În
această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai
Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea
regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale,
printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de
asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării. A fost președintele Uniunii Scriitorilor din
România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în
1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România. A fost cumnatul criticului literar
Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la
rândul lor scriitori.

Biografie
Origini

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul
Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia, și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți din
localitatea Verșeni. Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său Dimitrie (mort de
scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform
numelui ales (lit. „din Sadova”), adoptat de aceasta abia în 1891. Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită,
iar izolarea din viața publică a avut un impact negativ asupra întregii familii. Istoricul literar Tudor Vianu
considera că acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului,
deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de
rădăcinile sale moldovenești. Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost
criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile
Morțun). Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom. Începând cu anul 1887, Sadoveanu face
școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de
povești Domnu Trandafir. În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând
pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla natura. Și-a petrecut vacanțele de vară și la
Verșeni, la rudele mamei. În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în
prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății. Urmează gimnaziul
„Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași. La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori
Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un
an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.

Primele încercări literare, căsătoria și familia

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie

asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Debutează în revista
bucureșteană Dracu în 1897, cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care îl semnează cu pseudonimul
Mihai din Pașcani. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala
Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz, cu un
alt scheci și un poem. Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea
simbolistă românească la care adera revista. Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și
Pagini Literare. În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele
de Aurora sau Lumea. Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la
Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii. A început să
frecventeze societatea boemă a Capitalei, hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie
numai proză realistă. În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni, unde începe să
lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor. În 1902 apare primul manuscris al
romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu
pseudonimul M. S. Cobuz. În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu
Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”. Această primă perioadă din viața
sa avea să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944). După terminarea armatei se stabilește la
Fălticeni, unde întemeiază o mare familie. Inițial, familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul
povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii. Scriitorul a
avut unsprezece copii, dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul
ei poetă și romancieră. Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor, în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr
dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe
Frontul de Vest, în anul 1944.
 Lucian Blaga

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, Alba – d. 6 mai 1961, Cluj, Republica Populară Română) a fost un
filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.

Biografie
Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al
nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum
mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini
mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de
patru ani. Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august
1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei
Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de
teoria dramei.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra
intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește
în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei
țări.

Studii

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu
licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul
de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în
ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.
 Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,
București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele
europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism
literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor
depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile
sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel
Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat
până la urmă) și de teoriile lui Hegel. Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era
conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i
deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral,
scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,
ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19
ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000
de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost
internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În
data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie
Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28
octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Biografie
Familia

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci.
Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul, fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul,
născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul
limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț. Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739,
în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă,
și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj,
preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot
agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se
mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici. Petrea Eminovici,
străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736,
au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului.
Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp,
soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în
Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani. Vasile Iminovici, în vârstă
de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în
Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot
agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut
la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a fost în slujba boierului
Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la
boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger. Strămoșii din partea mamei,
Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica
lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în
căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a
Paraschivei Jurașcu. Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o
zestre substanțială, iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza. Mihai
Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi. Primul născut
dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la
Berlin la 30 noiembrie 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu (n. 1844)
studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli
contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost
tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos.
Maria (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de
două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur
de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu
semne de tuberculoză. Matei (n. 1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A
studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să
împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a
morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la
Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii
Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6
decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora
poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar
loc al nașterii Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate
Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20
decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a
fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest
dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași
an. Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în
afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.