-comentariu-

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de
cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română. Partea cea mai consistentă şi cunoscută a operei sale este poezia, dar a scris şi proză (basme,
povestiri fantastice, nuvele şi chiar o încercare de roman), teatru (încercări dramatice) şi publicistică.
Temele fundamentale abordate de poet sunt natura, iubira, cosmosul şi istoria, dar si o supratemă:
timpul. Motivele literare de asemenea se învârt în jurul temei naturii şi cosmosului şi anume, teiul,
lacul, luna, geniul, visul etc.Scriitorul, pe parcursul vieţii, a trecut prin mai multe etape ale creaţiei.
În prima etapă (~1870) creaţiile prezintă un univers cu care poetul se află în deplină armonie,
iubirea fiind cea mai sigură cale de acces la absolut.În adoua etapă (~1880) eu liric dezvoltă o relaţie de
opoziţie, chiar antiteză cu universal,iar iubirea nu mai e suficientă, adoptând astfel o atitudine de revolt
susţinută de dorinţa de cunoaştere absolută.Critica din partea contemporanilor e mult mai acidă, iar
relatia cu iubita e aşezată sub semnul neîmplinirii sau al dezamăgirii. Ultima etapă (-1989) e marcată de
semnele bolii în special la nivelul limbajului ce devine critic, aproape mathematic. Universul nu îi mai
oferă poetului nici un punct de sprijin si de aici neputinţă de a-şi accepta condiţia. Etapele creţiei sunt
delimitate nu de data publicării textelor ci de data în care au fost create.
Scrisorule lui Eminescu sunt un ciclu de cinci poeme antume. Iniţial ele au fost proiecate într-o
altă ordine decât cea a publicării din anul 1881( pentru primele 4 scrisori), în “Convorbiri literare”.
Schema titlurilor stabilite de editori pe baza manuscriselor arată că Scrisoarea II (“Stă castelul
singuratic…”) devine Scrisoarea IV publicată la 1 septembrie 1881. În ediţii şi referinţele critice atât
Scrisoarea IV cât şi celelalte au rămas cu numerotarea data lor, la apariţia, în “Convorbiri literare”.
Aparitia ,,Scrisorilor” constituie un moment de cotitura revelatoare în creatia poetica eminesciana. Ele
apartin acestei perioade de maturitate artistica deplina a poetului, când geniul sau creator evolueaza
vertiginos catre ,,Luceafar”.
Geneza scrisorilor acoperă o perioadă lungă de timp. Scrisoarea IV este elaborată în diferite
versiuni între 1879 şi 1881, dar ea înregistrează şi fragmete redactate în perioada berlineză (1873-
1874). Se pare că prin acestă scrisoare, dar si prin celelalte, Eminescu satirizează soarta nefericitǎ a
omului de geniu în raport cu timpul în care trǎieste si cu societatea meschinǎ, superficialǎ, incapabilǎ
sǎ-i înteleagǎ aspiratiile spre ideal, aşadar tema poemului este condiţia omului de geniu.. Deşi este mai
puţin evident înzilele noastre, textuleste o “scrisoare” cu adresă destul de precisă. Pentru că e adresat
explicit contemporanilor, poemul este implicit destinat eului liric, spre a-i oglindi adevărata faţă şi a-l
ajuta să se cunoască.Scrisoarea IV este un poem aparţinând genului liric. Textul este alcătuit din 2
părţi. În prima parte pluteşte iubirea în timp ce în adoua parte este evidenţiată dezamăgire. După cum
spune P. Creţia “ poezia si iubirea se văd puse în antiteză cu dezamăgirea “.
În partea întâi, chipul iubirii este încă intact, neatins deoarece este gândită ca parte lăuntrică şi
fericită anaturii înseşi şi unde cu patina atenţie se dezvăluie un univers poetic. Ape în care umbre dorm
de veacuri(“sta castelul singuratic,… /iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”) valuri
negre de umbra înaltă a brazilor şi străbătute de multe fulgerări ale lunii (“luna tremură pe
codri…/muchi de stâncă, vârf de arbur, ea pe ceruri zugraveşte”). Tinerii trec prin noapte ninşi de flori
şi de visări (“Ah! E atât de alba noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă”), sub stelele ce îi veghează, ei aluneca
încet către forma pură a unei fericiri de dincolo de barierele vizibile ale vieţii şi morţii .Indiferent din ce
plan fac parte, elementele care alcatuiesc acest tablou se reflect unele în altele, se protejeză reciproc
(“stejarii par o stajă de giganţi ce-o înconjoară”) într-o atmosferă pe placul celor 2 îndrăgostiţi.
Fata coboară din castel la auzul ghitarei cavalerului şi se iau în braţe pornind spre barcuţa de pe
malul lacului. După cum spune Călinescu, aceasta rămâne numai “galeşă si inertă” fară a da un răspuns
exact la sarutarile cavalerului (“ea se prinde de grumazu-i cu manuţele-amandouă / şi pe spate-şi lasă
capul: «mă uimeşti dacă mă mantui / ah ce fioros si dulce de pe buza ta cuvantu-i”) dar totuşi dă
dovadă, după cum tot Călinescu spune, de un “sentimentalism edulcorat”(Spre deosebire de alte
iubite, din alte poeme, aceasta are un sentimentalism mai suav, mai controlat. E se lasa doar purtată de
ceea ce se întâmplă iar apoi chiar sugerează cavalerului să lase vâslele iar barca să fie purtată în voia
valurilor).În ciuda tabloului de frumuseţe şi iubire care alcătuieşte jumătate din Scrisoarea IV, ea este
un poem amar, mărturia unei dureri din adânc. Dacă la început era vorba despre o iubire ideala, în a 2-a
parte se satirizează şi deplânge înjosirea sentimentului de iubire, lipsa de sinceritate în manifestarea
acestui sentiment nobil, pe care femeia superficiala si frivolă îl degradează, mercantilizându-l ca pe o
marfă.
Geniul este privit în raporturile lui cu dragostea, cu femeia. Si în aceasta situatie, geniul ramâne
neânteles si nefericit, aspirând spre un ideal mereu contrazis de realitate. Poetul schiteazǎ profanarea
sentimentului de iubire într-o lume incapabilǎ de a depǎsi interese meschine. Încadrându-se în contextul
romantic european, Mihai Eminescu raporteazǎ, în cele cinci Scrisori, realul la ideal si dǎ idealului
dreptul de existentǎ, chiar dacǎ acesta poate rǎmâne ca o simplǎ iluzie. Absolutul iubirii, cu farmecul
său apare ca pierdut în mai mai multe chipuri în cea de-a doua parte. Întâi, spune poemul,pentru că
poezia lacurilor şi nopţii ce încoanjura iubirea cu frumuseţe şi taină s-a irosit în zilele de “astăzi”, iar pe
iubită nu o mai poţi găsi decât în lumina crudă a unor împrejurări indiscrete(“fantezie-când suntem
numai noi singuri/…/ azi n-ai chip în toată voia in privirea-i să te pierzi/cum îţi vine, cum îţi place pe
copila s-o dezmierzi/…/aş! Abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă/E-un congres de rubedenii…/…/
oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?”).
Al doilea chip în care pare a fi pierdută iubirea este acela că, prea adesea, iubirea însăşi este o
amăgire, sufletul nu-şi mai află măsura în ea, este urmărită în zadar de universal gândurilor, oamenii nu
mai dau importanţă iubirii, nu mai sunt capabili să o simtă şi să o cunoască la adevărata ei valoare ci
doar la suprafaţă(“dar mizeria asta, proza asta e amară/sa sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de
van/…/nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor strain?Nebuni! /nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi
numai minuni?/…/nu vedeţi că râsul vostru e în fii voştri plâns?/…/o, teatru de păpuşe…zvon de vorbe
omeneşti,/povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti/fără ca să le priceapă”)).Eminescu face
referirire si la “heraclitism” şi anume idea că omul trece prin viaţă la fel cum ar face baie într-un râu
(“Căci a voastre vieţî cu toate sunt ca undele ce curg, / Vecinic este numai râul: răul este Demiurg”).
Apoi iubirea însăşi este altceva decât un ideal foarte înalt, este doar instinct atavic, o mreaja de
iluzii şi este exploatată la un nivel foarte jos de către toţi faţă de cât de gingaş şi atent ar trebui să fie
explorat şi înţeles acest sentiment complex aşa că nu are rost ca eul lyric să ofere o iubire adevărată în
schimbul uneia de faţadă(să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse/şi s-o vezi înconjurată de un
roi de pierde-vară, /cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară? / s-auzi zornetul de pinteni şi
foşnirile de rochii, / pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? / când încheie c-o privire
amoroasele-nţelegeri, / cu riducul-ţi simţire tu la poarta eu să degeri? / pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti
ca un copil / când ea-I rece şi cu toane ca şi luna lui April?”).
Dincolo de acestea, poemul conţine un of mai adânc, acela al pierderii unui vis care, mai presus
de imprejurarile şi ţelurile lumii, ar fi fost totuşi cu putinţă o adevărata iubire (“ n-o mai caut…ce să
caut?e acelaşi cântec vechi / setea liniştei eterne care-mi sună în urechi”). Un ,,Carmen Saeculare” se
înfatiseaza în treacat ca un model ideal.Scrisoarea IV se termină cumărturia eului liric că neîmplinirea
iubirii şi a visului nimiceşte puterea cântecului însuşi şi îl face strident, neplăcut auzului (“se împing
tumultuase şi sălbatice pe strună”).
Muzicalitatea poemului este data de rima pereche, măsura versurilor de 15-17 silabe şi ritmul
trohaic combinat cu cel iambic.
“Lui Eminescu I se cuvin toate lacrimile noastre.” (Tudor Arghezi).