Gheorghe Petrașcu 

(Gheorghe Petrovici, n. 1 decembrie 1872,[1][2] Tecuci, România[3][4] – d. 1

mai 1949,[2] București, Republica Populară Română[3]) a fost un pictor și academician român,
fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a
obiectelor și priveliștilor, prinse în mediul lor imediat.
S-a născut în orașul Tecuci din România, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau mici
proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-
Dumitriu. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe
Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte
București. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în
străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia
Julian și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală
la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi
cumpără câte o lucrare.
Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât
și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales
în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca
la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest
punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu.
Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext
pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și
în aerul pur.
Pentru Petrașcu, Veneția posedă o noblețe dramatică, o măreție tragică și fastuoasă, „cu străluciri
de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă și fascinantă”. Într-o dezlănțuire
a tonurilor dure, Petrașcu realizează o masă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a
roșului stins, cu tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui
Petrașcu o structură aproape sculpturală, rugozitățile culorii influențează regimul de umbre și lumină
ca accentele unui relief. Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o
impresie de austeritate majestuoasă. Autoportretul din „Muzeul Zambaccian” pare a descinde
din Renașterea italiană, de o gravitate solemnă dar și cu o notă de senzualitate.
Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, între 1903 și 1923 la Ateneul Român,
apoi la „Căminul Artei” (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la "Sala Dalles" din
anii 1936 și 1940. A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940); primește „Marele Premiu”
al „Expoziției Internaționale” din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937).

Cuprins

 1Memorialistică, considerații generale

 2Apartenență socio-culturală
 3Familia
o 3.1Casa părintească
o 3.2Locuințele artistului
o 3.3Precizarea vocației
 4Studii
o 4.1Cursurile liceale
o 4.2Școala de Belle-Arte din București
 4.2.1Discipolul lui Nicolae Grigorescu
  4.2.2Nicolae Grigorescu și obținerea bursei de studii la Paris
o 4.3Momentul 1900 la Paris
 4.3.1Student la Academia Julian
 4.3.2Boema pariziană
 4.3.3Ultimii doi ani la Paris
 5Tendințe și influențe
o 5.1Tendințe - Momentul 1900 în România
o 5.2Influențe, sugestii și opțiuni
o 5.3Căutări identitare
o 5.4Maturitatea artistică
 6Opera
o 6.1Sursele stilului
o 6.2Elementele formale
o 6.3Motive predilecte
o 6.4Desenator și gravor
 7Locul lui Gheorghe Petrașcu în pictura românească
 8In memoriam
 9Cronologie
 10Incertitudini și controverse
 11Note
 12Referințe
 13Bibliografie
 14Legături externe

Memorialistică, considerații generale[modificare | modificare

sursă]

O dată cu trecerea timpului, opera pe care Gheorghe Petrașcu a lăsat-o posterității, circa trei mii de
tablouri și multe lucrări de grafică, s-a constituit într-o zestre de artă plastică asupra căreia s-au făcut
fel și fel de observații care mai de care mai diferite.[5] Cei care i-au studiat opera și i-au valorizat
creația au constatat că există în biografia sa o mulțime de confuzii și aprecieri eronate. Au existat
minimalizări, invective și critici nedrepte, multe persiflări dar și truisme, platitudini binevoitoare,
exagerări și laude de circumstanță. Analizele critice au făcut referiri esențiale și judicioase, adesea
cu caracter definitiv. Este de remarcat că aprecierile timpurii care au fost validate și de către
contemporaneitatea târzie, au rămas la fel de valabile și astăzi. [5] Grăitoare sunt remarcile
pertinente, uneori subtile, pe care le-a făcut Ștefan Petică în condițiile în care nu avea o privire de
ansamblu asupra operei petrașciene. În perioada de dinaintea primului război mondial, au existat
comentarii pătrunzătoare ale lui Apcar Baltazar, B. Brănișteanu (pseudonimul literar al lui Bercu
Braunstein), N.D. Cocea, Marin Simionescu-Râmniceanu, Tudor Arghezi, Theodor
Cornel (pseudonimul literar al lui Toma Dumitriu), Iosif Iser, Adrian Maniu, ș.a.m.d. [5]
În perioada interbelică și-au adus contribuții semnificative Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Nichifor
Crainic, urmați de George Oprescu, Oscar Walter Cisek, Alexandru Busuioceanu, Petru
Comarnescu, Ionel Jianu, Linello Venturi și Jacques Lassaigne. [5] Toți aceștia au făcut efortul de a
explica și a înțelege creația artistului român. De remarcat este că în cronica de presă din perioada
vieții pictorului s-au făcut aceleași observații repetate până la sațietate de către zeci de comentatori.
Istoricul de artă Vasile Florea a opinat că și astăzi se fac aceleași aprecieri de cei ce studiază opera
lui Petrașcu, fără să știe că o fac redescoperind singuri anumite aspecte pe care alții le-au enunțat
cu zeci de ani înainte. Tot Florea a fost de părere că procesul relevării sensurilor creației artistului,
va fi încheiat cu mare greutate datorită vastității operei și a bogatelor ei semnificații. În sprijinul
acestei opinii vin studiile de sinteză și monografiile publicate după anul 1944 de către Ionel Jianu,
George Oprescu, Krikor Zambaccian, Tudor Vianu, Aurel Vladimir Diaconu, Eleonora
Costescu, Eugen Crăciun și Theodor Enescu. [5] Conform afirmațiilor lui Vasile Florea, analiza
creației artistului trebuie făcută pe două planuri: unul al unui Petrașcu aflat într-o continuă devenire
printr-o lentoare a mișcării și unul statornic, caracterizat de imobilitate, care-l rezumă pe primul „...
așa cum ontogenia rezumă filogenia”. [5]

Apartenență socio-culturală[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Petrașcu s-a născut la Tecuci, în Țara de Jos a Moldovei. Tecuciul a fost menționat
pentru prima oară în hrisovul lui Iancu Rotisiavovici în anul 1134.[6] În Descriptio Moldavie, Dimitrie
Cantemir a pomenit localitatea ca fiind „... scaunul sărac a doi pârcălabi cărora le este dată în
seamă oblăduirea acestui ținut”. Zona geografică în mijlocul căreia s-a constituit ca așezare i-a
conferit o formă distinctă și o viața socială și economică care s-a definit de-a lungul timpului ca o
entitate aparte.[7]

Gheorghe Petrașcu

„... Nimic nu s-a schimbat; nimic nu s-a știrbit, nimic nu s-a adăugat vechiului oraș care
doarme învăluit în ceață pe malurile pașnicului Bârlad. Aceleași străzi largi și acoperite cu
prundiș sur se întind tăcute, în praful care se înalță subțire ca o umbră de fum de tămâie
răspândită într-o biserică în ruine. Aceleași curți mari și spațioase, curți făcute pentru
îndestulare și trai dus în toată lărgimea, se răsfață în patriarhala lor înfățișare și aceleași
case mici și simple care seamănă cu zâmbetul mângâietor al unor femei bătrâne își arată
fețele lor modeste de sub acoperișurile rustice.”
----- Ștefan Petică: Tecuciul îndepărtat. Note de toamnă, în Opere, 1938, pag. 243-251
La o analiză sumară a operei lui Petrașcu, se pare că acesta nu a resimțit înrâurirea mediului
unde s-a născut deoarece tablourile, pe care le-a pictat pe parcursul unor peripluri
prin România, Europa sau în Egipt (Africa), nu duc cu gândul la locurile natale cu toate că au
rămas și câteva realizate acolo. Fără a subscrie la teoria determinismului geografic susținut
de Hyppolyte Taine și Garabet Ibrăileanu, care au enunțat teza conform căreia un artist
datorează spațiului unde s-a născut însușirile principale ale creației sale, se pot desluși în
lucrările lui Gheorghe Petrașcu înrâuriri, gradații și nuanțe de sorginte natală. [7]
Privind la componența personalităților pe care Tecuciul și zonele învecinate le-a dat spiritualității
românești, Gheorghe Petrașcu a făcut parte dintr-o enclavă socio-culturală formată din mulți
scriitori ca Alexandru Vlahuță, Theodor Șerbănescu, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, Alexandru
Lascarov–Moldovanu, Nicolae Petrașcu (fratele artistului), Ion Petrovici, Ștefan Petică, Duiliu
Zamfirescu și Dimitrie Anghel. [7] Toți acești literați se deosebesc de exponenții marii boerimi
care au creat junimismul. Ei s-au situat mai aproape de idealurile burgheziei și unii ca Ștefan
Petică sau Dimitrie Anghel erau gata să-și însușească și doctrine radicaliste. Cu Petică și
Dimitrie Anghel, Petrașcu a avut multe în comun, toți trei fiind buni prieteni. [7]
Despre locurile unde s-a născut și unde a trăit până în perioada adolescenței, nu au rămas prea
multe informații.[8] La manifestările expoziționale care s-au desfășurat până în anul 1916, artistul
a prezentat doar câteva peisaje pe care le-a pictat în Nicorești și Coasta Lupii. Nici în evocările
pe care le-a făcut în presa timpului, nu a menționat decât date biografice esențiale. [8] Această
sincopă din biografia pictorului poate fi suplinită prin lecturarea scrierilor prin care Ștefan
Petică, Calistrat Hogaș, Nicolae Petrașcu, Ioan Petrovici sau Alexandru Lascarov-Moldovanu au
evocat așa zisul „oraș al somnului lung” invocat de Petică. [8]

Familia