STATUL ŞI DREPTUL ÎN GRECIA ANTICĂ

Aspecte introductive

1. Organizarea statală a Atenei şi Spartei

2. Dreptul în Grecia antică

a) Izvoarele dreptului

b) Bunurile. Dreptul de proprietate

c) Dreptul obligaţiilor

d) Regimul juridic al persoanelor

e) Dreptul familiei

f) Dreptul succesoral

g) Dreptul penal

h) Procesul judiciar

i) Dreptul internaţional

171
 ASPECTE INTRODUCTIVE

În decursul evoluţiei istorice Grecia antică cunoaşte următoarea periodizare:

1. Perioada prehomerică ( sfîrşitul neoliticului 2600 î.Hr. –începutul epocii
Bronzului). Este perioada în care populaţia indo-europeană de limbă
greacă se aşează în Grecia continentală, insulară şi pe litoralul micro-
asiatic.
2. Epoca homerică( sec. XI-IX î. Hr.) corespunde perioadei de trecere de la
societatea gentilică la cea sclavagistă. De fapt, mai este cunoscută sub
denumirea de perioada democraţiei militare.
3. Epocfa arhaică( sec. VIII-VI î. Hr.) se instaurează în Grecia relaţiile de
producţie de tip sclavagist.
4. Epoca clasică( sec. V-IV î. Hr.) reprezintă perioada în cadrul căreia
relaţiile de producţie sclavagiste se generalizează, atingînd formele lor
clasice.
5. Epoca elenistică(323-30 î. Hr.)în această perioadă în teritoriile cucerute de
Alecsandru Macedon se dezvoltă o viaţă politică, social-economică care
reflectă simbioza în aceste domenii dintre lumea greco-macedoneanăşi cea
orientală. Sfîrşitul perioadei este marcat de căderea Egiptului sub
stăpînirea romană.
În epoca homerică (sec. XI-IX î. Hr.)societatea greacă era organizată în ginţi
fratrie(triburi), iar în caz de război de apărare ori cucerire şi de jaf mai multe
triburi se uneau formînd uniuni tribale. Organele de conducere erau: Sfatul
bătrînilor (gerusia), care era format de la început din şeful ginţilor mai avute.
Sfatul hotăra în problemele importante ale triburilor, pregătind şi convocînd
lucrările adunării poporului. Adunarea poporului (ecclesia-agora) era organul
suprem, care decidea în problemele capitale ale tribului. La adunare participau toţi
bărbaţii liberi capabili să poarte arme. Adunarea era suverană. Hotărîrile se luau
prin ridicarea mîinilor sau exclamaţii. Şeful militar( bazileus) al tribului ori al
uniunii de triburi era un organ ales. Cel care îndeplinea funcţia de bazileus trebuia
ales de adunarea populară şi de stat. În Iliada Agamemnon nu apare ca un rege
suprem al tuturor grecilor, ci ca un comandant suprem al armatelor aliate( şef al
uniunii de triburi) care asedia Troia. Atunci cînd Ahile vorbeşte despre împărţirea
prăzii, el nu însărcinează cu împărţirea ei pe Agamemnon, ci pe fiii aheilor. Şeful
militar era subordonat adunării poporului şi era ajutat în conducerea triburilor în
sfat. Bazileus îndeplinea funcţii militare, avînd şi funcţii de preot şi judecător.
În perioada arhaică( sec. VIII-Viî. Hr.) se declanşează procesul de formare a
oraşelor-state greceşti.

Complexitatea vieţii politice, economice, restructurările care avuseseră loc

în societate în sec. al VIII- lea î. Hr .şi următorul au determinat transformări în
domeniul instituţiilor politice, exprimate în cristalizarea pe un anumit teritoriu a
instituţiilor cu caracter legislativ, executiv, judecătoresc şi militar. Apariţia acestor
instituţii însemna apariţia statului. Statul pr teritoriul locuit de greci nu a luat fiinţă

172
ca un stat întins teritorial şi militar la nivelul întregii lumi greceşti, ci sub forma
oraşelor-state ( polis ).1 Polisul cuprindea, de obicei, un teritoriu restrîns de cîteva
mii de km.2, al cărui oraş mai important servea drept centru politic pentru aşezările
rurale aflate pe acest teritoriu limitat.
Astfel, oraşele-state, forme caracteristice de organizare la greci, au fost
fondate în cursul sec. VIII-VI î. Hr. pe litoralul Asiei Mici ( Efes, Phoceea,
Corint), în Grecia continentală ( Atena, Sparta etc.).
Conţinutul şi menirea instituţiilor gentilice se modifică treptat. Adunarea
poporului pînă acum forul legislativ - suprem avea o influenţă din ce în ce mai
scăzută asupra vieţii publice.2 Sfatul bătrînilor al triburilor deşi îşi păstrează
vechea denumire de ”sfat” se transformă într-un organism pur aristocratic şi preia
o parte din atribuţiile adunării poporului, devenind organul legislativ cel mai
important. Puterea bazileului, a conducătorului de trib - organ legislativ a fost mai
întîi limitată şi apoi unele dintre funcţiile acestuia au fost transmise unor
magistraţi.
Polis, oraş-stat, formă de organizare politică şi social-economică în Grecia
antică. Polisurile erau constituite din cetăţeni cu drepturi depline. Fiecare cetăţean
avea dreptul la proprietate funciară şi drepturi politice. Unii dintre locuitorii
oraşului nu făceau parte din polis şi erau lipsiţi de drepturi cetăţeneşti ( metecii ).
Toate statele greceşti erau împărţite în deme – diviziuni teritorial-
administrative.

Principalele funcţii ale oraşului-stat grecesc erau:

1. Transpunerea în practică a drepturilor şi îndatoririlor publice ale locuitorilor
polisurilor.
2. Rezolvarea în organismele judecătoreşti a litigiilor private ori de altă natură
dintre locuitorii polisului respectiv.
3. Organizarea vieţii economice.
4. Păstrarea ordinii publice şi a echilibrului social prin aplanarea contradicţiilor
dintre cetăţeni şi străinii emigranţi, dintre oamenii liberi şi sclavi, şi prin
asigurarea ordinii publice.
5. Apărarea teritoriului polisului şi lărgirea acestui teritoriu; organizarea vieţii
culturale şi religioase.

Trăsăturile caracteristice ale oraşului-stat sunt următoarele:

1. Împărţirea populaţiei după teritoriu( locul domiciliului) şi după naştere;
2. existenţa unei adunări a poporului şi a unui sfat cu puteri legislative;
3. elaborarea unor legislaţii şi crearea unor organisme judecătoreşti;
4. instituirea unui sistem de impozitare;
5. constituirea unei forţe publice separate de popor;
6. obligaţia cetăţenilor de a apăra polisurile;

1
Istoria Greciei antice, red. V.I.Cuzişcin, V.Potlog, Chişinău, 1992, p.8
2
I.Deaconescu, T.Sîmbrian, Introducere în retorică juridică, Craiova, 1993, p.18
173
7. polisurile erau independente din punct de vedere politic şi autarhice din punct
de vedere economic;
8. existenţa unui zid de apărare al cetăţii ( excepţie Sparta);

Contradicţiile sociale din sec. VIII-VI î. Hr. au determinat în majoritatea

oraşelor-state greceşti instituirea tiraniei timpurii, prin care conducătorul
demosului, de obicei, în urma unei răscoale populare acaparează puterea în stat,
care îl conducea potrivit intereselor sale.
Tirania timpurie
Apariţia tiraniei a fost determinată de contradicţiile politice şi sociale. De
multe ori demosul se răscula în frunte cu un adversar politic al regimului
aristocratic şi după răsturnarea acestui regim, conducerea respectivă instaura un
regim politic personal, conducînd statul în conformitate cu interesele demosului,
care l-au susţinut. Aceşti conducători sprijinitori ai demosului se numesc tirani, iar
regimul politic se numeşte tiranie. Tiranii ducînd o politică antiaristocratică,
apărau interesele poporului. Pentru prima dată tirania a fost instaurată în sec. VII î.
Hr. în oraşul-stat Milet, iar în 658 î. Hr. în Corint prin persoana lui Knipselos. Fiul
lui Knipselos, Periandru a fost unul dintre vestiţii tirani ai Greciei antice. În timpul
lui Periandru Corint devine unul din centrele cele mai importante. Tirania timpurie
din Grecia a fost înlăturată îndată ce s-a îndeplinit sarcina istorică, aceea de a
înlătura puterea politică reacţionară, conservatoare, care numai permitea evoluţia
normală de mai departe.

174
 1.ORGNIZAREA STATALĂ A ATENEI ŞI SPARTEI

Dintre toate oraşele-state greceşti cele mai reprezentative sunt Sparta - stat
aristocratic sclavagist şi Atena - stat democratic sclavagist1.
Statul aristocratic spartan
Statul spartan a înglobat în hotarele sale regiunile sudice ale
Peloponesului:Laconia de sud, Mesonia la sud-vest şi Cimeria spre est. În perioada
cuceririi Laconiei de către dorieni structura politică a acesteea se cunoaşte după
aşa-numitele retrai - legi, care circulau pe cale orală şi care erau foarte scurte şi
concise. Plutarh atribuie lui Licurg aceste legi. Prima retra menţionează
următoarea organizare politică a spartanilor: ei erau împărţiţi în trei triburi
gentilice: hileis, dimanes, ponphiloi, precum şi în 30 de districte numite oboi.
Organele de conducere erau adunarea poporului, care deţinea puterea supremă în
societate şi care se numea apella, apoi sfatul bătrînilor ( gerusia) şi doi regi. 1 A
doua retra reflectă organizarea politică spartană în vremea războaielor miseniene,
organizare care, în esenţă, s-a menţinut şi ulterior.
Regii
În fruntea statului spartan se aflau doi regi aleşi, unul din ginta dorică a
agiazilor şi celălalt din cea a eupontizilor. Regii numiţi ( bazilei sau arhegeţi ) şi a
căror putere se transmitea din tată în fiu, erau conducători de oşti. Un rege însoţea
armata, iar celălalt rămînea în Sparta. Pînă în sec. VI î. Hr.cei doi regi aveau
drepturi de a declara război şi de a încheia pacea. Începînd cu sec. al VI-lea î.Hr.
probleme păcii şi a războiului intraseră în competenţa adunării poporului ( apella ).
Gerusia (consiliu al bătrînilor-gerontes)
În Gerusia intrau reprezentanţii celor 30 de oboi şi anume 28 gerontes şi doi
regi. Membrii Gerusiei erau aleşi pe viaţă de adunarea poporului ( apella ) dintre
spartanii care au înplinit 60 de ani. Sfatul discuta probleme majore ale statului
formulînd propuneri, care le supunea spre aprobare adunării poporului.
Apella ( adunarea poporului)- se întrunea în fiecare lună. Participau la
adunare toţi spartanii cu drepturi depline, care au împlinit 30 de ani. Regii, eforii
(colegiul celor cinci efori) şi Gerusia făceau propuneri în apella care admitea sau
respingea, fără ca aceasta să aibă dreptul de a discuta sau schimba propunerile
respective. Apella alegea pe înalţii funcţionari, pe membrii sfatului bătrînilor
(Gerusia), decide în problema moştenirii tronului şi în probleme de război.
Eforii ( colegiul celor cinci efori) - era organul suprem de conducere. S-a
format în a treia jumătate a sec. al VII-lea î. Hr. şi era alcătuit din cinci membri
aleşi dintre cetăţeni cu drepturi depline. Unul dintre colegi era preşedinte. Cu
timpul colegiul celor cinci efori a concentrat în mîinele lor întreaga conducere a
statului, avînd dreptul să tragă la răspundere chiar pe regi. Cîte doi efori îl însoţeau
pe rege în caz de război. Eforii convocau apella ( adunarea poporului) şi Gerusia
(sfatul bătrînilor) pe care le prezidau. Astfel, colegiul celor cinci efori, avea drept

1
F.Brainstein, J.F.Pepin, Ghid de cultură generală, Bucureşti, f.a., p.28
1
З.М.Черниловский, Всеобщая история государства и права, Москва, 1995, p.59
175
de control asupra tuturor activităţilor. La viaţa de stat participau numai spartanii.
Stat militarist, Sparta, după multe războaie de cucerire, în sec. al VI-lea î. Hr. a
impus majorităţii oraşelor-state din Pelopones o alianţă politică şi militară prin
care s-a asigurat hegemonia în Grecia. În Sparta mai existau şi mulţi magistraţi
care se ocupau de educaţia tinerilor, de comanda flotei – amiralei. Sparta şi-a
organizat una dintre cele mai puternice şi disciplinate armate ale antichităţii.
Centrul statului spartan nu era înconjurat de ziduri, deoarece după cum le plăcea
spartanilor să afirme, că locuitorii acesteia se simţeau destul de vrednici pentru a o
apăra. Baza armatei o constituiau cetele greu înarmate organizate din cetăţeni cu
drepturi depline în vîrstă de la 20-60 ani.
Politica externă a Spartei se defineşte prin caracterul conservator, manifestat
prin ostilitatea continuu a Spartei faţă de statele greceşti cu regimuri democratice
sclavagiste. Sparta s-a străduit să organizeze toate oraşele-state din Pelopones într-
o ligă sub conducerea sa, care să fie opusă ligii argiene, deja formată în nord-estul
Peloponesului. Astfel, la sfîrşitul sec. VI î. Hr. s-a format Liga Peloponeziacă, sub
hegemonia Spartei. Sisteme politice, economico-sociale similare cu cel spartan au
luat fiinţă şi în alte oraşe-state.
Sparta a fost un model clasic de polis cu orînduire statală oligarhică.
Rivalitatea dintre Atena şi Sparta a dus la războiul peloponeziac ( 431- 404 î.Hr.).
Obţinînd victorie, Sparta şi-a întărit hegemonia asupra Greciei. În 146 î. Hr. Sparta
a fost cucerită de Roma, iar în 27 î. Hr.- inclusă în provincia romană Ahaia.
Apariţia şi dezvoltarea statului democratic sclavagist Atena
Atena s-a constituit şi a evoluat în peninsula Atica, peninsulă care pătrunde
în M.Egee. Lupta pentru supremaţie în Atica impulsionată şi de ameninţarea
doriană s-a soluţionat în favoarea Atenei. Procesul de unificare al tuturor triburilor
doriene în jurul Atenei a durat vreme îndelungată, încheiat parţial definitiv abia la
sfîrşitul sec. al VIII-lea şi începutul sec. VII-lea î.Hr. Tradiţia afirmă că Tezeu ar fi
realizat unirea tuturor centrelor miceniene în jurul Atenei. Unitatea politică a Atcii
în jurul Atenei a durat vreme îndelungată şi a depăşit perioada, în care ar fi fost
rege al Atenei Tezeu.
Regele (basileus)
Pînă în sec. al VII-lea î. Hr. Atena a fost condusă de bazilei, instituţia
regalităţii fiind ereditară. În epoca homerică basileus (rege) desemna suveranii ale
căror funcţii erau politice, militare şi religioase. Basileus era cel care hotăra în
chestiuni de justiţie şi care prezida sacrificiile publice.
În Grecia arhaică, titlul de basileus era purtat de suveranii statelor
monarhice, iar la Atena acesta era numele regelui, dar şi al căpeteniilor (Genos),
atunci cînd s-a stabilit guvernarea aristocratică. Ulterior, la Atena acest titlu n-a
mai fost purtat decît de arhontele – rege, cu funcţii religioase. După legendele
greceşti s-ar fi succedat la conducerea Atenei 30 de regi. Treptat puterea regilor va
fi uzurpată de aristocraţia funciară, care va prelua puterea şi o va exercita prin
reprezentanţii săi.
Pe la anii 683 î. Hr. regalitatea ereditară a fost desfiinţată, deşi instituţia
bazileului a fost păstrată, aceasta a fost lipsită de conţinutul său.

176
 Colegiul arhonţilor
Pentru rezolvarea problemelor publice a luat fiinţă un colegiu al arhonţilor.
La origine (sec.al X-lea) exista un singur arhonte, funcţia fiind ereditară. Redusă
apoi la zece ani, această magistratură a devenit accesibilă tuturor eupatrizilor, pînă
ce o revoluţie, anterioară lui Clistene, l-a înlocuit pe arhontele unic printr-un
colegiu de nouă membri, reînnoiţi anual, care s-a menţinut în epoca clasică.
Preşedintele colegiului era arhontele eponim. În grija sa se aflau problemele
majore ale societăţii. Al treilea era polemarhul; ceilalţi şase erau tesmoteţii şi lor li
s-a adăugat un secretar, astfel încît numărul membrilor colegiului să fie agal cu al
tribunilor.
În epoca clasică atribuţiile colegiului se limitau numai la justiţie. Eponimul
judeca litigiile familiale şi chestiunile de moştenire. Arhontele – rege, sau basileus
avea în sarcina sa judecăţile privitoare la omoruri. Polemarhul îşi exercita
autoritatea asupra metecilor şi străinilor, cu prilejul proceselor, ocupîndu-se de
dreptul „internaţional”. Cei şase tesmoteţi aveau atribuţii judecătoreşti şi
legislative, cu alte cuvinte erau păzitorii legilor. Arhonţii prestau un jurămînt şi
trebuiau să dea socoteala la expirarea mandatului.
Nomoteţii
Recrutaţi dintre heliaşti-membrii marelui tribunal din Atena, ei erau aleşi
sau traşi la sorţi de popor care fixa durata funcţiei lor, care a variat pînă la 1001. În
fiecare an, oricare dintre cetăţeni putea propune, în faţa nomoteţilor, o modificare
sau o abolire a legilor. Ei aprobau prin ridicarea mîinii. Decizia lor putea însă să
fie respinsă. Nomoteţii aveau peste 30 de ani şi depuneau un jurămînt. Atfel,
nomoteţii erau magistraţi creaţi la Atena de către Solon, care aveau sarcina să
instituie legile. 1
Areopagul .
Vechiul sfat al bătrînilor a fost înlocuit cu ariopagul ( pagos-colina+Ares ),
care era însărcinat, la origine, să vegheze asupra felului cum administrau
funcţionarii publici şi asupra moravurilor cetăţenilor. Solon i-a extins atribuţiile;
înalta sa supraveghere se exercita asupra administrării statului, cît şi asupra
deliberărilor adunărilor. În sec. al V-lea î.Hr., însă, i-a fost retras dreptul de
supraveghere asupra gestiunii treburilor publice şi nu i-a fost lăsat decît jurisdicţia
în materie de crime. În următorul secol acest tribunal şi-a recăpătat vechile sale
atribuţii. Totuşi puterea sa era limitată, iar cazurile dificile le transmitea Eclesiei
(adunării populare din Atena) sau heliaştilor, el rezervîndu-şi rolul de acuzator.
Toţi arhonţii după expirarea mandatului lor făceau parte din areopag. Areopagul
putea să deschidă anchete contra unor particulari, fie din proprie iniţiativă, fie în
urma unor acuzaţii. Acesta era organul suprem. Areopagul a rămas celebru prin
înalta sa ţinută morală, care n-a slăbit în cursul perioadelor de corupţie a
moravurilor.
Reformele lui Solon
Acestea pot fi grupate în reforme cu caracter politic şi economico-social. Începînd
cu Solon adunarea( ecleseea) treptat va juca un rol important în stat, deşi izvoarele

1
Guy Rachet, Dicţionar de civilizaţie greacă, trad. de C.Litman, Bucureşti, 1998, p.212
177
istorice vorbesc despre ea după reformele lui Clistene. La adunarea poporului
participau toţi cetăţenii atenieni; eclesia alegea şi controla pe înalţii magistraţi şi
hotăra în problemele statului.
Bule – senatul Atenei
Solon a introdus un nou sfat numit bule 2, format din 400 de membri ( sfatul
celor 400). Înainte de reforma lui Solon, bule din Atena era un consiliu ale cărui
funcţii erau mai ales judiciare. În bule fiecare din cele 4 triburi îşi alegea 100 de
reprezentanţi. Puteau fi aleşi ca membri ai sfatului cetăţeni din primele trei grupe
sociale, însă nu puteau fi aleşi teţii. Vechilor puteri judiciare le-au fost adăugate
puteri administrative şi politice. Areopagul continuă să existe alături de bule, însă
atribuţiile sale se reduceau la judecarea celor vinovaţi de omucidere şi la
preocupări religioase. S-a păstrat şi colegiul arhonţilor, însă membrii acestora vor
fi traşi la sorţi dintr-un număr de 40 de persoane.
Heliaeea-marele tribunal din Atena
Aristotel afirmă, că Solon a iniţiat la Atena un tribunal popular numit
heliaia, care cu timpul va deveni unul dintre cele mai importante instrumente
politice ale regimului democratic atenian. În epoca lui Solon acest tribunal nu avea
decît o jurisdicţie de apel împotriva hotărîrilor magistraţilor. Totuşi, în epoca
elenistică el a devenit cel mai important dintre tribunalele Atenei şi ca emanaţie a
eclesiei- reprezenta aspectul său judiciar. Heliaşti, judecătorii heliei, erau recrutaţi
din toate clasele de cetăţeni în vîrstă de peste 30 de ani. Jurisdicţia heliei se
extindea asupra tuturor treburilor publice şi private, cu excepţia următoarelor
cazuri: omuciderea, lăsată în competenţa areopagului şi a efeţilor, afacerile de
drept maritim, care erau de competenţa tribunalelor maritime etc.
Tirania lui Pesistrate
După expirarea mandatului lui Solon, luptele politice la Atena1 au reînceput. În
cele din urmă, Pesistrate conduce Atena ca tiran ( 560-527 î. Hr.). El a recunoscut
valabilitatea reformelor lui Solon şi a luat noi măsuri în favoarea demosului. A
înfiinţat tribunalele ambulante care judecau procesele mai mici la faţa locului. A
fost introdus un impozit de 10% asupra pămîntului şi începînd din vremea lui
Pesistrate numai sfatul putea să emită monedă.
Reforma lui Clistene
Clistene în calitate de arhonte eponim ales pentru 509 î. Hr.a elaborat o serie
de reforme care au lichidat definitiv rămăşiţele organizării gentilice. Clistene a
iniţiat o reformă cu caracter administrativ şi astfel a împărţit Atica în 100 de deme-
diviziuni teritorial-administrative, atribuind cîte 10 din ele fiecărui trib. Fiind
echivalente municipalităţii, demele erau administrate de un demarc ales pentru un
an, care era asistat de un vistiernic. Demarcul păstra cadastrul, prezida adunările,
reprezenta dema în justiţie în faţa heliaei, în sfîrşit gira finanţele demei.
Principiul de împărţire fiind acela al domiciliului şi nu al originii. Fiecare
trib ea compus din trei unităţi teritoriale. În total erau 30 de unităţi teritoriale.

2
Древние цивилизации, под общей редакции Г.М. Бонгард –Левина, Москва, 1989, p.300-
301
1
F.Brainstein, J.J.Pepin, Op.cit., p.28-29
178
Unitatea administrativă de bază era alcătuită din 2-3 sate sau aşezări. Clistene a
avut o serie de iniţiative şi în domeniul instituţional politic. Sfatul conform noii
împărţiri teritoriale se compunea din 500 de membri, aceştia fiind aleşi cîte 50 din
fiecare trib teritorial2. A fost numit sfatul celor 500. Mandatul membrilor era de un
an şi nimeni nu putea face parte din consiliu decît o singură dată. Din bule putea
face parte orice cetăţean în vîrstă de peste 30 de ani care se bucura de toate
drepturile. Sfatul discuta principalele probleme ale statului, hotărîrile sale urmînd
a fi supuse spre aprobare eclesiei pentru a deveni legi. Jurisdicţia sa se extindea şi
asupra relaţiilor externe şi chiar asupra justiţiei. Sistemul de recrutare şi de
activitate a statului îi imprimă acestuia un caracter democratic. Astfel, democraţia
ateniană a atins cu Clistene desăvîrşirea instituţiilor sale.
Eclesia - adunarea populară la Atena.
Orice cetăţean care beneficia de toate drepturile sale avea datoria să ia parte
la eclesia. În vremea lui Solon, eclesia se întrunea o dată sau de două ori pe an, dar
în epoca clasică, la fiecare pritanie avea loc o adunare regulată. La acestea trebuie
adăugate adunările extraordinare. Eclesia - era organul suprem al statului, deţinea
toate puterile (legislativă, deliberativă, judiciară ), dreptul de numire a
magistraţilor, declara război şi hotăra pacea.
Colegiul strategilor
La nivelul statului exista un colegiu al strategilor format din 10 membri,
reînnoiţiîn fiecare an, dar puteau fi reeligibili. Iniţial aveau doar atribuţii militare,
ulterior au dobîndit din ce în ce mai mare importanţă. Ei hotărau cu privire la
tratatele pe care le semnau, precum ţi cu privire la pace. Atribuţiile lor judiciare se
extindeau asupra problemelor de disciplină militară şi asupra celor privind
siguranţa statului. Deşi excepţional, cazul lui Pericle, care a condus Atena avînd
doar titlu de strateg, dovedeşte importanţa acestei magistraturi în secolul al V-lea
î.Hr.
Clistene a introdus ostrocismul1, care avea drept scop înlăturarea posibilităţii
răsturnării constituţiei. În fiecare primăvară adunarea poporului se întrunea şi dacă
considera că există vre-o persoană care ar atenta la regimul democratic, numele
acestei persoane era înscris pe o tăbliţă din argilă (ostrocon). Dacă 6000 de
cetăţeni au înscris pe tăbliţa din argilă numele unui cetăţean oarecare, acesta era
exilat pentru o perioadă de 10 ani. În 418 î. Hr. legea ostrocismului a fost abrogată.
Reformele lui Clistene au încheiat şirul reformelor începute de Solon. Reformele
lui Clistene au instaurat regimul democratic atenian, cel mai perfect regim
democratic al antichităţii. Democraţia sclavagistă ateniană era limitată, ea
excludea de la viaţa politică femeile, străinii de pe teritoriul Aticii ( metecii) şi
sclavii. În ultimii ani ai vieţii Clistene s-a dedicat apărării reformelor împotriva
intervenţiei beaţiene, spartane şi corintice.
Reformele lui Pericle au definitivat democratizarea statului atenian.
Competenţa adunării poporului care elabora legile, decidea în problemele politice,

2
З.М. Черниловский, Хрестоматия по всеобщей истории государства и права,
Москва,1996, p.34
1
Хрестоматия по истории Древней Греции, под ред. Д. П. Каллистова, Москва, 1964, p.173
179
juridice ale statului şi controla executarea hotărîrilor. O importanţă deosebită s-a
acordat colegiului strategilor. Membrii colegiului erau traşi la răspundere în caz de
trădare sau eşec militar. Prin aceste reforme, în Atena s-a instaurat democraţia
sclavagistă. Astfel, oraşul-stat Atena a constituit drept model clasic de democraţie
sclavagistă, care şi-a atins culmea în vremea lui Pericle.
Legislaţia greacă, în general, reglementa toate problemele juridice ale
comunităţii şi ale individului.
Constituţia Atenei
În general, Grecia este prima ţară care a introdus constituţii. Acestea, chiar
dacă nu erau scrise, reprezentau o mărturie a structurii bine consolidate a cetăţii.
Atena este modelul instituţiilor democratice. Constituţia Atenei, cunoscută graţie
tratatului lui Aristotel, precum şi graţie Politicii atenienilor, atribuită lui Xenofon,
a fost perfecţionată continuu. După ce a fost democratizată de către Dracon la
sfîrşitul secolului al VII-lea, de către Solon la începutul secolului următor, de către
Clistene la sfîrşitul aceluiaşi secol, Pericle, la mijlocul secolului al V-lea, i-a dat
forma clasică ce i se cunoaşte..1
Tezeu
Tradiţia istorică greacă a păstrat legenda conform căreia Tezeu, fiul lui
Egeu, a elaborat o serie de măsuri pentru organizarea Aticii şi în special al Atenei,
iniţiative ce în ansamblu ar fi format constituţia lui Tezeu. Reorganizarea pe baze
noi a societăţii din Atica era cerută de dezvoltarea societăţii gentilice, de apariţia
noilor relaţii în evoluţia societăţii. Tezeu a împărţit populaţia din Atica în 3
grupuri sociale:
- eupatrides ( eupatrizi ) adică cei născuţi din familii nobile. Aceştea erau
constituiţi, de fapt, din aristocraţia gentilică, a cărei avere o constituiau marele
proprietăţi funciare. Numai eupatrizii aveau dreptul să ocupe funcţii publice .
- geomoroi ( geomori ) - erau oameni liberi – agricultori şi constituiau majoritatea
populaţiei.
- demiurgoi ( demiurgi ) - meşteşugari, de asemenea oameni liberi.
Tezeu a împărţit populaţia Aticii în 4 lilai ( triburi), 12 fratrii ( fiecare trib
avea 3 fratrii ) şi 360 de ginţi ( fiecare fratrie avea 30 de ginţi ). Cele 12 fratrii
corespundeau celor 12 centre miceniene din Atica. Din punct de vedere teritorial
Atica se împărţea în 48 de unităţi administrative numite naucroni ( probabil cîte 4
pentru fiecare fratrie).
Din punct de vedere al drepturilor politice şi al privilegiilor societatea
ateniană se împărţea în 2 categorii: eupatrizi şi demosul. În urma contradicţiilor
dintre demos şi eupatrizi s-a ajuns la acordarea unor legi în favoarea demosului.
La Atena au fost convocaţi tesmoteţii – care au fost însărcinaţi să elaboreze decizii
cu caracter de legi cerute de demos. Aceştea au fost subordonaţi celor 3 arhonţi,
care au dispus tergiversarea elaborării legilor. În consecinţă, la Atena are loc o
încercare de răsturnare a regimului aristocratic şi instaurarea tiraniei.
Legile lui Dracon

1
Guy Rachet, Op.cit., p.85
180
 În 621 î, Hr. în condiţiile intensificării contradicţiilor dintre eupatrizi şi
demos, a fost însărcinat cu codificarea legilor Dracon - eupatrid, membru al
colegiului tesmoteţilor. Acesta a codificat şi publicat obiceiurile juridice. Nu s-au
păstrat informaţii decît pentru cîteva dintre legile codificate de Dracon. Legile
prevedeau sancţiuni extrem de severe ( scrise cu sînge ) împotriva celor ce lezau
proprietatea privată, proprietate ce se consolidase în dauna celei obşteşti. Legile lui
Dracon reglementaseră şi formele procedurii juridice, ceea ce a avut drept urmare
îngrădirea abuzurilor aristocraţiei. Această legislaţie a contribuit la consolidarea
statului atenian.
Reformele lui Solon
Solon s-a străduit să satisfacă cele mai insistente revendicări ale demosului.
Prima reformă s-a numit doborîrea sarcinilor, prin care datoriile agricole au fost
anulate. S-a desfiinţat robia de pe urma datoriilor, s-a interzis garantarea datoriilor,
cu persoana, oamenii vînduţi ca sclavi au fost răscumpăraţi. Legea prevedea
libertatea de înstrăinare a proprietăţii, în sensul că atunci cînd nu există moştenitori
direcţi pămîntul putea fi lăsat moştenire oricui. Reforma monetară a constatat
înlocuirea sistemului monetar vechi cu unul nou. Se puteau plăti, astfel datoriile
mai uşor. Prin reforma democratică toţi cetăţenii atenieni erau împărţiţi în 4
categorii sociale după venituri1. Etalonul pentru calcularea veniturilor a fost
stabilit în măsură de capacitatea folosită la grîne. În I categorie ( pentomediumnoi
) intrau cei care îndeplineau funcţii înalte în sfat şi erau obligaţi la prestaţii în
favoarea statului. A doua categorie ( diamediumnoi ) includea persoanele ce
ocupau funcţii în stat, însă nu de prim rang. În cadrul categoriei a treia (
triamediumnoi ) intra majoritatea populaţiei, iar a patra – teţii - includea
persoanele ce nu puteau fi aleşi în funcţii. Toate acestea 4 categorii luau parte la
alegerea funcţionarilor înalţi, la elaborarea legilor. Prin această reformă populaţia
Aticii era împărţită după avere şi participa la viaţa politică.
Clistene a împărţit populaţia după criteriul teritorial în deme şi triburi,
anulîndu-se divizarea pe ginţi. Astfel, s-a redus importanţa eupatrizilor.
Pericle a continuat reformele lui Clistene. În scopul ca toţi cetăţenii să poată avea
dreptul de a exercita o funcţie în viaţa politică, a fost introdusă remuneraţia, ceea
ce a dat posibilitate că indiferent de starea materială fiecare cetăţean să-şi poată
exercita drepturile politice.
Astfel, Atena rămîne modelul democraţiei greceşti, în opoziţie cu Sparta,
modelul oligarhiilor. Fundamentele democraţiei erau: egalitatea în faţa legii,
egalitatea în ce priveşte onorurile conferite prin naştere şi dreptul egal la cuvînt în
faţa tribunalelor şi în faţa adunării poporului. Orice cetăţean avea dreptul de vot în
adunări şi era pentru el o datorie să participe în mod activ la guvernare, avînd
acces la magistraturi. Totuşi nu trebuie să se piardă din vedere şi faptul că într-o
democraţie precum cea a Atenei metecii, liberţii şi sclavii nu luau parte la
guvernarea statului 2

1
Horia C.Matei, Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Bucureşti, 1991, p. 212
2
Guy Rachet, Op.cit, p.97
181
 2.DREPTUL ÎN GRECIA ANTICĂ

A).IZVOARELE DREPTULUI
La începutul epocii arhaice, legile erau retre, cu alte cuvinte cutume,
care reglementau raporturile dintre indivizi. În realitate, domnea dreptul familial
din genos, iar hotărârea regelui acestui genos avea putere de lege. Cutuma
constituie o formă veche de manifestare a dreptului în formă orală. Multe din
obiceiuri purtau caracter sacru şi de refereau la infracţiuni religioase, familiale etc.
Pericle sugera spre a utiliza în cauze privind infracţiunile religioase, nu numai
legile scrise, dar şi nescrise, în temeiul cărora vice-regele pronunţa sentinţa.
În Sparta predomina dreptul nescris, cutuma. Mai târziu ar şi legile
scrise. În Atena, de asemenea, principalul izvor de drept îl constituia obiceiul , la
care trebuie să adăugâm şi legile scrise. Astfel, în decursdul primelor secole ale
epocii arhaice, legile nu alcătuiau un cod scris. Legea se confunda cu voinţa
suveranului, iar judecăţile nu se desfăşurau după un cod determinat, ci erau lăsate
în seama judecătorilor.
Începând din secolul al VII - lea î. Hr. , s-a făcut simţită necesitatea
impetuoasă de legi scrise. La Atena , tesmoteţii aveau sarcina să păstreze legile,
dar şi să le elaboreze şi să le prezinte adunării poporului spre aprobare. Totuşi
legislaţia democratică ateniană a fost opera a trei oameni care aparţineau
aristocraţiei: Dracon, Solon şi Clistene. Legile speciale care au constituit
singularitatea şi puterea Spartei au fost atribuite unui legislator mitic, Licurg, deşi
se pare că ele au fost în mare parte opera lui Chilon .
În perioada democraţiei principalul izvor de drept era legea. Se susţinea
că respectarea exactă a legilor este , de fapt, esenţa democraţiei fapt confirmat şi
de jurământul ce-l depuneau tinerii atenieni . Pe lângă legile adoptate de adunarea
populară în Atena existau şi coduri de legi mai mult sau mai puţin sistematizate. În
acest sens avem legile lui Dracon elaborate în sec. al VII-lea î.Hr. Dracon primeşte
puteri extraordinare, fiind însărcinat de cetate cu fixarea în scris a legilor
cutumiare în circulaţie. Legislaţia lui Dracon reprezintă prima încercare de
codificare a dreptului atenian. Principala sa contribuţie o constituie stipularea
preluării şi judecării de către tribunale a cazurilor de omucidere 1 Legile lui
Dracon au rămas proverbiale în antichitate pentru severitatea lor, încât retorul
Demades afirma, că ele nu au fost scrise cu cerneală, ci cu sânge, deoarece
prevedea pedeapsa cu moartea pentru injurii, care nouă ni se par minore 2
De asemenea sunt menţionate şi legile lui Solon, ce au limitat dreptul
gentilic în favoare proprietăţii private şi a creat premisele democraţiei ateniene
clasice. Legislaţia lui Solon, care s-a menţinut până în sec. al IV-lea a influenţat şi
alte cetăţi greceşti, găsindu-şi ecou şi în Legea celor XII table de la Roma. Atât
legislaţia lui Dracon, cât şi a lui Solon pe lângă normele ce se refereau la
organizarea statală, conţineau şi norme de drept civil şi penal.

1
Hroia C. Matei, Op cit., pag. 90-91
2
Guy Rachet, Op. cit. , pag. 103

182
 B).BUNURILE. DREPTUL DE PROPRIETATE
Caracteristic pentru dreptul de proprietate este clasificare bunurilor în 2
categorii : bunuri văzute (imobile, robi, ogoare etc.) şi bunuri nevăzute (bani,
bijuterii etc.).
În Sparta pământul era în proprietatea statului, fiecare spartan primea un
lot de pământ împreună cu 7-8 familii, din cadrul populaţiei supuse care , de fapt,
prelucrau lotul. Astfel, numai Sparta a mai păstrat încă o vreme de câteva secole
tradiţia unei proprietăţi inalienabile. Proprietatea imobiliară era interzisă metecilor,
care rareori obţineau privilegiul de a accede la ea. Din perioada lui Solon a fost
limitat dreptul gentilic în favoarea proprietăţii private, prevăzându-se anularea
ipotecilor pe pământuri, s-a limitat proprietatea funciară şi a fost înlocuit
privilegiul naşterii prin cel al proprietăţii. Numeroase cetăţi aveau un cadastru. În
Atica, Solon a pus să se facă primul cadastru care, începând cu Clistene, a fost
ţinut în fiecare demă de către demarh. Atena avea şi un birou de ipoteci.
În Atena proprietatea imobiliară are unele caractere care o apropie de
proprietatea din statele orientale : proprietarul este socotit că deţine pământul de
la cetate şi în fiecare an arhontele dădea o proclamaţie prin care declara că menţine
pe proprietari în stăpânirea pământului sau a imobilelor1
Dreptul atenian prin măsuri severe proteja proprietate privată a
cetăţenilor. Încălcarea dreptului de posesie atrăgea după sine despăgubirea
persoanei prejudiciate şi plata amenzii statului

C).DREPTUL OBLIGAŢIILOR
În dreptul atenian obligaţiile rezultă din contracte şi delicte. Iniţial, în
epoca homerică dreptul obligaţiilor se caracterizează prin formalism. În epoca
clasică obligaţiile se încheie fără a fi respectate anumite formalităţi, prin simplul
acord de voinţă.
Cel mai des practicat era contractul de vânzare-cumpărare, la încheierea
căruia se plătea o arvună, iar dacă cumpărătorul se răzgândea pierdea arvuna, dacă
vânzătorul, atunci era obligat să restituie arvuna în mărime dublă. În contract se
prevedeau obligaţiile ambelor părţi contractante, riscurile ce le suportau în anumite
situaţii şi drepturile acestora.
Contractul de locaţiune, de asemenea, era des practicat în dreptul atenian
care prevedea diferite clauze cu privire la termenul de chirie, bunul închiriat,
rezilierea etc. Tot în cadrul contractelor de închiriere intrau şi acele de arendare a
pământului, de închiriere a forţei de muncă şi altele .
Un alt contract des practicat de atenieni era contractul de societate,
potrivit căruia două sau mai multe persoane depun capital sau alte bunuri materiale
în vederea realizării unui profit. Uneori contractul de asociere prevedea modul de
împărţire a venitului şi de suportare a pagubelor. În majoritatea cazurilor,
contractul stabileşte că, împărţirea se va realiza în raport de contribuţia fiecăruia.
De asemenea se practicau şi contractele de depozit, de antrepriză şi donaţie.

1
Vl. Hanga, Istoria generală a statului şi dreptului De la origini la revoluţiile burgheze, Bucureşti, 1958, p. 58 şi 68.

183
 D). REGIMUL JURIDIC AL PERSOANELOR
Din punct de vedere al drepturilor politice şi al privilegiilor , societatea
ateniană se împărţea în două categorii : eupatrizi şi demosul. Eupatrizii – membrii
aristocraţiei gentilico – tribale au reuşit să-şi însuşească puterea politică şi o serie
de privilegii. Dracon a început să distrugă prin legile sale puterea lor juridică, iar
Solon a continuat această muncă de slăbire a puterii eupatrizilor prin constituţia
sa şi prin faptul că a dat drept cetăţenesc întregului popor, pe care l-a împărţit în
patru clase. Clistene a pus definitiv capăt hegemoniei eupatrizilor şi a slăbit
democraţia.
Demosul – lipsit de drepturi politice şi totodată neomogen, constituit din
ţărani, negustori, proprietari funciari, care aveau origine nobilă. Intenţiile acestora
erau deosebite. Demosului i se alăturau şi metecii – oameni liberi, dar străini de
loc, care doreau să obţină aceleaşi drepturi ca şi atenienii.
Cetăţenii
Două condiţii erau necesare pentru a fi cetăţean şi a avea dreptul de a
participa la adunarea poporului: trebuia să fie născut dintr-un tată atenian şi,
începând cu legea lui Pericle din 451 , trebuia ca şi mama să fie ateniană. A doua
condiţie era să fie major, ajungând la 18 ani, dar era obligatoriu serviciul militar
timp de 2 ani, astfel încât nu puteau pătrunde în Adunare înainte de 20 de ani.
Atenienii puteau acorda, prin decret dreptul de cetăţenie unui străin, după cum
puteau retrage acest drept unuia dintre ei, pedepsindu-l cu atemia, adică cu
pierderea drepturilor cetăţeneşti. Fiecare cetăţean atenian purta în mod oficial trei
nume : pe al său, pe al tatălui (patronimicul) şi pe al demolui său (demotecul) De
exemplu Pericle fiul lui Xanthippos, din demul Cholarges.
Cetăţenii erau liberi din punct de vedere juridic, originari din cetatea în
care locuiau şi în care se născuse din părinţi cetăţeni. Cetăţenii se bucurau de
drepturi politice în stat. Calitatea de cetăţean era legată de stăpânirea unui lot de
pământ , precum şi de datorii ca obligativitatea serviciului militar, prestaţii
publice.
Metecii
Metecii liberi din punct de vedere juridic, străini domiciliaţi, care nu
aveau drepturi politice şi nu aveau voie să posede pământ. Ei erau repartizaţi între
diferite deme şi puteau exercita unele funcţii publice, dar numai cum ar fi cea de
crainic, de medic public, de arendaş al impozitelor sau de antreprenor de lucrări
publice. În justiţie metecii puteau fi supuşi la tortură, dar această dispoziţia a legii
nu era aplicată niciodată. În faţa tribunalelor , ei erau reprezentaţi de un cetăţean
care era patronul lor. Bunurile metecilor erau protejate de arhontele polemarh,
care avea grijă de toate litigiile referitoare la ei. Copiii care proveneau din
căsătoria dintre un metec şi o cetăţeană nu aveau drepturi politice. Integraţi
realmente cetăţii, ei locuiau unde voiau , erau protejaţi de lege ca şi cetăţenii ,
aveau deplină libertatea a cuvântului . La Atena, metecii se bucurau de un regim
destul de blând, ce-l puţin în comparaţie cu atitudinea pe care o aveau faţă de ei
Sparta şi multe alte cetăţi greceşti şi nu e de mirare că Tucidide i-a putut atribui lui
Pericle fraza : cetatea noastră este deschisă tuturor, nici o lege nu-i alungă pe
184
străini nici nu-i lipseşte de învăţătură sau de spectacolele care există la noi.
Metecii care nu mai plăteau taxe sau care încercau să obţină prin fraudă dreptul de
cetăţenie erau transformaţi în sclavi, comportare care aminteşte de atitudinea
iniţială a cetăţii greceşti faţă de străini. Metecii erau supuşi la aproape toate
obligaţiile financiare ale cetăţenilor, mai ales la servicii publice. Ei puteau dobândi
bunuri mobiliare şi puteau fi stăpâni de sclavi, dar nu puteau avea bunuri imobile,
adică nu obţinuseră în chip excepţional acest drept.
Sclavii
Ca şi în epoca homerică prima sursă a sclaviei era războiul. Războinicul
învins, căruia i se cruţa viaţa, devenea sclavul învingătorului lui şi rămânea în
stăpânirea acestuia dacă familia lui nu putea plăti o răscumpărare potrivită.
Pirateria procura şi ea mulţi sclavi. Şi în timp de pace sursele sclaviei erau destul
de numeroase. Situaţia sclavilor varia în funcţie de cetăţi şi de muncile pe care le
făceau. În Atena clasică, sclavii aveau propriul lor statut juridic .Legea îi proteja
împotriva maltratării de către stăpâni şi îndeosebi de către străinii. În Grecia (dar
nu în Atica, cu începere de la Solon) tatăl avea dreptul să-şi vândă copii. Teoretic
sclavii, cei publici ca şi cei care aparţineau particularilor, erau lipsiţi de orice
drept. Din punct de vedere legal ei erau consideraţi ca nişte obiecte, care puteau fi
vândute, închiriate sau lăsate zălog. Ei nu aveau de loc personalitate juridică şi nici
măcar nu puteau depune mărturie în faţa tribunalelor, dar adesea stăpânul de sclavi
implicat într-un proces cerea să fie torturaţi sclavii lui pentru ca mărturisirile lor să
confirme spusele sale. Legăturile dintre sclavi nu aveau nici un caracter juridic şi
trebuia să primească încuviinţarea stăpânului 1 Eliberarea sclavilor era o practică
obişnuită, ea se obţinea prin hotărârea stăpânului (fie în viaţă, fie prin testament)
sau prin răscumpărare. Eliberarea sclavului se făcea printr-o simplă declaraţie în
prezenţa martorilor sau în faţa unui tribunal competent.

E).DREPTUL FAMILIEI
Trăsăturile familiei erau predominarea monogamiei, puterea deplină a
tatălui asupra soţiei şi copiilor, starea de inferioritate a femeii, prerogativele
primului născut. În cadrul societăţii greceşti femeia era exclusă de la viaţa publică,
fiind lipsită de drepturile politice şi cele civile. Ea era obligată să trăiască în
gineseu-un compartiment separat al casei. Ea era lipsită de dreptul de a încheia acte
juridice din numele său, inclusiv şi contractul de încheiere a căsătoriei.
Reprezentantul legal al femeii căsătorite era soţul acesteia. El era obligat de
asemenea să-i găsească soţiei de care divorţase un nou soţ. Desfacerea căsătoriei
pentru bărbaţi era o procedură uşoară, iar pentru femei dificilă, uneori chiar
imposibilă. La Atena , dacă divorţul avea loc cu consimţământul mutual, soţia îşi
recăpăta şi zestrea, odată cu libertatea. Dacă femeia dorea să divorţeze, trebuia să

1
R Flaceliere, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Chişinău 1991, p. 29-53

185
înainteze arhontelui un memoriu şi acesta pronunţa divorţul, dacă socotea că sunt
suficiente motive 2
O ateniană măritată, dacă e adevărat că trăieşte închisă în casă, nu-i mai puţin
adevărat că are autoritate în conducerea gospodăriei, cel puţin atîta vreme cît
domnul şi stăpînul ei nu-i pune piedici; pentru sclavii ei, ea era despoina ( stăpîna).
Condiţia de dependenţă şi subordonare a femeii ateniene este vizibilă în I rînd în
viaţa fetelor nemăritate şi în modul cum ajung ele să se căsătorească. Se pare într-
adevăr că majoritatea atenienilor se căsătoreau pentru a respecta o normă religioasă
şi socială, dar nu din pasiune. La Atena, incestul nu era interzis de nici o lege a
cetăţii. Dar :se considera că legătura dintre ascendent şi descendent atrage după
sine pedeapsa divină. Nu exista la Atena nici o regulă categorică în privinţa vîrstei
la care are loc căsătoria. Fetele puteau fi măritate de îndată ce ajungeau la
pubertate, adică pe la 12-13 ani, dar, de obicei se aştepta, pare-se, ca ele să atingă
14-15 ani. Căsătoria legitimă între un cetăţean şi o fiică de cetăţean este
caracteristică la Atena prin procedura numită engyesis (înmînarea unui zălog), care
e mult mai mult decît o simplă logodnă. Ea este în esenţă, un acord, o înţelegere
orală, dar solemnă între 2 persoane: pe de o parte ”pretendentul”, pe de alta cel
care este kyrios asupra fetei, tatăl ei, fireşte, dacă acesta mai este în viaţă. Fiindcă
procedura era exclusiv orală, la această înţelegere trebuia să asiste şi martori care
să poată afirma în caz de nevoie, că ea a avut loc cu adevărat. Este absolut sigur că
fata , dacă e prezentă la ceremonie, nu joacă nici un rol, iar consimţămîntul ei nu
este necesar. La Atena, o fată se putea mărita fără zestre,dar acesta era un caz
excepţional; se pare chiar că existenţa zestreiera un semn distinctiv care marca
deosebirea dintre căsătoria legitimă şi concubinaj. Viitorul soţ, de vreme ce era
major, nu trebuia să fie reprezentat de tatăl său şi acţiona el singur în cadrul
ceremoniei engyesis. Cu toate acestea este de presupus că, în majoritatea cazurilor,
el nu întreprindea nimic fără să ceară asentimentul tatălui său şi că, adesea chiar,
nu-şi alegea logodnica decît la sfaturile acestuia. Engyesis este o promisiune de
luare în căsătorie, dar o promisiune care angaja foarte mult; ea atrăgea crearea unor
legături puternice între pretendent şi viitoarea lui soţie. Din punct de vedere legal,
căsătoria începe din momentul cînd are loc engyesis, dar nu-i mai puţin adevărat că
scopul ei ultim şi recunoscut este ca soţii să locuiască împreună, de vreme ce
căsătoria se încheie înainte de toate pentru a aduce pe lume copii. Astfel,
consumarea căsătoriei, gamos, necesita mutarea logodnei în casa pretendentului ei.
Multe femei ateniene au devenit mai libere în purtări, urmînd modelul femeilor
spartane, care nu duceau nici pe departe viaţa retrasă a atenienilor şi trăiau mai
mult în societatea bărbaţilor. 1

2
Guy Racvhet , Op. cit. p. 101
1
R. Flaceliere, Op. cit. p. 53-78

186
 F). DREPTUL SUCCESORAL
Dacă existau fii, fiicele după dreptul atenian nu veneau la moştenire, dar
primeau sub formă de zestre. În lipsa testamentului averea se împărţea în părţi
egale fiilor . Numai în cazul când nu erau fii, veneau la moştenire fiicele şi numai
pe cale testamentară. 2 Instituirea testamentului la Atena i se atribui lui Solon. În
Sparta el a apărut abia în sec. al IV–lea î. Hr. Orice cetăţean major, în deplină
posesie a facultăţilor sale era apt să lase un testament; femeile nu puteau lăsă
testament decăt dacă erau asistate de tutorele lor. Testamentul putea fi scris, dar se
putea face şi verbal , în prezenţa martorilor. Potrivit unei legi atribuite lui Solon,
cel ce făcea testament nu putea dispune de averea sa în folosul unor terţi, decât
dacă nu avea copii de sex masculin; dar această lege căzuse în desuetudine în
epoca clasică, deoarece oricine putea dispune liber de bunurile sale în detrimentul
copiilor legitimi. Fireşte, creditorii aveau drept de sechestru pentru plata datoriilor
ce li se cuveneau; se numeau atunci executori testamentari care să reglementeze
succesiunea sau se lăsa în grija moştenitorilor să plătească datoriile legate de
succesiune. Totuşi un moştenitor avea dreptul să refuze succesiunea. În afară de
distribuirea bunurilor, se folosea calea testamentară pentru a se face adopţiuni,
pentru eliberarea unor sclavi sau pentru numirea unor tutori.
Dacă defunctul nu lăsa un testament, moştenitorii succesiunii ab intestat
erau desemnaţi în funcţie de gradul de rudenie; întâi fiii şi descendenţii lor
(dreptul celui dintâi născut nu avea decât valoare morală sau religioasă, nu şi
civilă); în dreptul etic urmau fiicele „epiclere” şi descendenţii acestora (totdeauna
cei de sex masculin având prioritate), apoi părinţii defunctului şi colateralii (cei
din partea tatălui venind înaintea celor din partea mamei.). Metecii erau supuşi
aceloraşi legi ca şi cetăţenii, iar moştenitorul sclavilor sau al liberţilor, care nu avea
moştenitori direcţi, era stăpânul sau patronul lor.1

G). DREPTUL PENAL

În epoca în care statul se formează, pedepsirea era urmărită de cele mai
multe ori printr-un proces privat obişnuit ca şi cum ar fi vorba de o acţiune civilă.
Dreptul penal spartan arată numai care fapte erau culpabile şi care nu, stabilirea
mărimii pedepsei fiind lăsată la aprecierea judecătorului . Ca pedepse se practicau
amenzile, moartea, alungarea din cetate şi atemia. Atemia era o pedeapsă foarte
grea, deoarece cel astfel pedepsit pierdea toate drepturile şi era pus în afara legilor.
Legislaţia lui Dracon ( sec. VII î. Hr) pentru prima oară face distincţia
dintre actul premeditat şi cel involuntar. Se limita dreptul gentilic al Talionului. În
cazul unor delicte minore se preconiza pedeapsa cu moartea. După legile lui
Dracon omorul săvîrşit cu intenţie era pedepsit cu izgonirea din cadrul societăţii.
Dreptul penal cunoaşte noţiunea de tentativă, faza preparatorie ( pregătirea ),

2
Vl. Hanga, Op. cit. p. 72
1
Guy Rachet, Op. cit , p. 288- 289

187
coparticipare etc. La stabilirea pedepsei se ţinea cont de circumstanţele atenuante
şi agravante. O categorie aparte de infracţiuni constituiau cele împotriva statului-
trădarea ce se pedepsea cu moartea, confiscarea averii, interzicerea înhumării
acestuia în Atica şi lipsirea de onoare a succesorilor lui. Cel ce omora trădătorul
era exonerat de răspundere. O altă infracţiune era tentativa asupra democraţiei ,
înşelarea adunării poporului, luarea de mită, aducerea de injurii persoanelor
responsabile, mărturiile false, jurămîntul fals - toate fiind pedepsite cu moartea.
Printre infracţiunile comise de militari se enumeră: dezertarea, laşitatea,
eschivarea. Infracţiunile militare se pedepsesc cu amendă, lipsirea de drepturi
civile etc. Dacă însă nu era prins asupra faptului el nu putea fi pedepsit decît cu
amendă pînă la dublul valorii lucrului furat. 1

H).PROCESUL JUDICIAR
Numai pentru Atena cunoaştem în detaliu procesul judiciar. În ceea ce
priveşte celelalte cetăţi greceşti dispunem de informaţii puţine şi incomplete. În
oraşul aristocratic Sparta justiţia era mult mai expeditivă decît la Atena. În acest
sens Tucidide ne povesteşte în detaliu cum au dovedit eforii vinovăţia lui
Pausanias, care era acuzat de trădare şi cum a fost el zidit de viu în templul Atenei
Chalkioicos, unde se refugiase, dar nu ne spune nicăieri că el ar fi apărut în faţa
unui tribunal.
Puterea de a face dreptate era un privilegiu regal. La Hesiod şi la Homer,
regii purtători de sceptru au dreptul să pronunţe sentinţele ( themistes). În Atena
democratică în perioada lui Pericle puterea regală este exercitată de popor, care n-a
lăsat în seama adunării Areopagului decît unele procese legate de omucideri. După
cum susţine Filocreon în Vespile lui Arestofan:” Această putere de a judeca
procese, care ne aparţine, nu e mai prejos decît a oricărui rege. Ce bucurie, ce
fericire este mai deplină decît cea a oricărui judecător? Nu este oare mare puterea
mea, la fel de mare ca cea a lui Zeus ? ” 2
Înainte de a prezenta modul cum funcţionau tribunalele, este necesar să
menţionăm despre o instituţie fundamental ateniană, de fapt mai mult politică decît
judiciară, care îngăduia poporului să îndepărteze provizoriu din cetate pe unul
dintre cetăţeni, fără a formula vre-o plîngere sau a înainta vre-o acuzaţie împotriva
lui, adică fără a desfăşura un adevărat proces: ostrocismul.
“Ostrocismul era o penalitate proprie dreptului atenian, o formă de exil pe
care o aplicau ei fără să invoce nici un alt motiv decât bunul lor plac, prin simpla
emitere a unui vot pe acele ostraca (cioburi de ceramică) de la care i se trage
numele”. Condamnarea prin ostrocism este preventivă: ea nu pedepseşte o culpă, ci
îşi propune să o facă imposibilă. Ea înăbuşea pretenţiile la tiranie reale sau
presupuse, apucăturile ambiţioase sau care numai par aşa; de regulă, ea nu se
bizuie decît pe un proces de intenţii.

1
Vl. Hanga, Op.cit., p.58, 63
2
R.Flaseliere, Op.cit.,p.207-224

188
 Nu se votează în legătură cu ostrocismul decît o dată pe an şi numai dacă o
adunare pregătitoare a eclesiei a stabilit că este cazul să se treacă în acel an la
ostracophoria. Adunare pentru ostrocophia este o întrunire excepţională a eclesiei.
Cel ostracizat are un răgaz de 10 zile pentru a-şi lua rămas bun şi pentru a-şi
pregăti locul în care urmează să se instaleze, în afara Aticii. El dispune liber de
averea sa, ceea ce deosebeşte ostracismul, ca pedeapsă, de exilul obişnuit ( phyde ),
care prevedea şi confiscarea bunurilor. Se întâmpla ca ostrocizatul să fie rechemat
prin decret al adunării poporului înainte de scurgerea celor 10 ani. Spre exemplu,
când atenienii s-au simţit ameninţaţi de o primejdie uriaşă, din cauza pregătirilor pe
care le făcea Xerxes pentr-o invazie, înainte de Salamina, ei au proclamat o
amnistie generală, şi toţi cei care erau ostracizaţi pe atunci s-au întors astfel la
Atena.
Administrarea justiţiei era încredinţată ( cu excepţia unor cazuri rămase de
competenţa Areopagului ) Adunării poporului. Instanţa judiciară supremă era
tribunalul cu juraţi ( Heliaia ) – emanaţie a Eclesiei. Heliaia se compunea din 6000
de juraţi traşi la sorţi din listele propuse. Distribuirea heliaştilor în diverse tribunale
era însoţită de infinite şi foarte complicate precauţiuni, care să garanteze că
acuzatul nu cunoaşte pe nici un membru al juriului. 1
O deosebire radicală între organizarea justiţiei în antichitate şi organizarea ei
astăzi, este aceea că, la Atena cel puţin, nu exista “procuratura”: justiţia nu se
sesiza singură cu privire la delicte, iar magistraţii nu luau decât foarte rareori
iniţiativa unei urmăriri judiciare, nu există o ”cameră de punere sub acuzare”.
Pentru toate cauzele private ( dicai ), persoana care se socotea lezată sau
reprezentantul ei legal ( în cazul copiilor minori, al femeilor, al metecilor, al
sclavilor ) este singura măsură să intenteze un proces, să facă o citaţie ori să fie
audiată de instanţe, fiind ajutată uneori de un fel de avocat numit synegoros. Pentru
cauzele publice ( graphai ) adică în cazul când îi vorba de un act bănuit a fi
împotriva interesului general, orice cetăţean, “oricine vrea”, se poate considera
lezat, în calitate de membru al comunităţii şi are dreptul sau chiar obligaţia de “a
veni în ajutorul ” legii depunând o plângere pe lângă magistrat.
Magistraţii care instruiau procesul sunt, în general, arhonţii: arhontele-rege
pentru cauzele referitoare la cult ţi la omucidere, arhontele eponim pentru dreptul
privat, în procesele care îi privesc pe cetăţeni, polemarhul pentru cauzele
referitoare la meteci şi la străini, tesmoteţii pentru cele în care interveneau
interesele materiale ale cetăţii.
La Atena exista o poliţie Şefii ei sunt magistraţii numiţi “Cei unsprezece”
sau “Supraveghetorii răufăcătorilor ” care aveau sarcina de a aresta pe orice hoţ sau
criminal prins în flagrant delict; dacă ucigaşul îşi recunoaşte vina, ei puneau să fie
executaţi pe loc; dacă nu, ei îl aduc în faţa unui tribunal.În seama lor era şi paza
închisorii. Ei introduc toate urmăririle cu procedură sumară, care atrag detenţia
preventivă.
La Atena tribunale sunt numeroase. Cel mai venerabil şi cel mai vechi era
Areopagul, care a pierdut în perioada lui Pericle orice putere politică, dar care

1
O.Drîmba, Istoria culturii şi civilizaşiei.(vol.III Justişia ). Bucureţti, 1990, p. 90

189
continua să judece cazurile de omor cu premeditare, provocarea de leziuni
corporale cu intenţia de a ucide, de incendierea unei case locuite şi de otrăvire;
Areopagul putea condamna la moarte în caz de omor sau loa exil cu confiscarea
bunurilor, în caz de rănire. Cei 51 de ephetai ( judecători în cauzele criminale) sunt
repartizaţi în 3 tribunale: cel numit Palladion judecă cauzele de omor involuntar şi
de instigare la omor; sentinţa pe care o pronunţa este exilul pe termen limitat, fără
confiscarea averii. Cel numit Deiphinion este competent dacă arhontele-rege a
decis că omuciderea este scuzabilă sau legitimă. Al treilea tribunal, situat la
Phreattys, îi audia pe cei care, fiind exilaţi temporar pentru omucidere involuntară,
au comis un nou omor, cu premeditare: acuzatul, fiind încă impur şi neavând
dreptul de a pune piciorul în Atica, îşi prezintă apărarea stând într-o barcă, în faţa
judecătorilor aşezaţi pe mal. În fine, al cincilea “tribunal pentru omoruri “ este cel
format din arhontele – rege şi şefii tribunilor ţi îşi avea sediul în faţa Pritaneului.
Natura cauzelor pe care le judeca dovedeşte că originea lui se trage din antichitate:
”El condamna în contumacie pe ucigaşii necunoscuţi şi judecă grav animalul sau
obiectul de piatră, fier sau lemn care a provocat moartea unui om, urmând să
purifice apoi teritoriul, ducându-l sau azvârlindu-l pe acela dincolo de graniţă”.
Totuşi nu tribunalele pentru omoruri sunt cele care îi dau Atenei caracterul ei
special în domeniul justiţiei sau care o deosebesc de celelalte cetăţi greceşti, ci
jurisdicţia populară din Heliaia, ale cărei atribuţii, în afara cazurilor de omor, sunt
aproape universale. Desigur, multe acte ale vieţii publice erau pedepsite de Boule,
iar Ecclesia, adunarea plenară a poporului, judeca ea însăşi delictele cele mai grave
împotriva siguranţei statului.
Dacă adunarea poporului deţinea toate puterile, inclusiv puterea
judecătorească, în schimb ea nu putea face faţă la tot şi Heliaia, foarte numeroasă
şi ea, este cea care judecă, în cadrul secţiilor sale, cele mai multe procese.
La începutul şedinţei tribunalului, grefierul citeşte actul de acuzare şi
răspunsul scris al apărării, care se aflau ambele în dosar. Apoi preşedintele oferea
cuvîntul, pe rând, acuzării şi apărării. Orice cetăţean care era implicat într-un
proces trebuia să vorbească singur. Dacă nu era în stare , el comanda unui
profesionist o pledoarie şi o învăţa pe de rost. împricinatul putea cere tribunalului
îngăduinţa, care de obicei era acordată, de a fi ajutat sau chiar înlocuit de un
prieten mai elocvent care nu era avocat de meserie şi nu putea fi retribuit. Atenienii
care nu erau încă majori, femeile, metecii, sclavii şi foştii sclavi eliberaţi sunt
reprezentaţi în justiţie de tatăl, soţul, tutorele legal, stăpânul sau patronul lor.
În cadrul procesului, mărturia sclavilor nu avea valoare decât dacă era
obţinută prin tortură, dar utilizarea acestui mijloc era precedată întotdeauna de o
somaţie.
Magistratul care prezidase tribunalul punea un grefier să întocmească
sentinţa şi apoi trimitea acest act magistraţilor însărcinaţi cu executarea lui. Locul
de execuţie se afla afară din oraş, de-a lungul Zidului Lung de nord, între Atena şi
Pireu.
Astfel, modul cum funcţiona justiţia, în Atena, nu era pe deplin satisfăcător
şi că multe dintre criticele formulate de Aristofan în Vespile sunt întemeiate.
Trebuie să recunoaştem că principiile dreptului atic nu sunt nici foarte ferme, nici
190
foarte statornice; lipsa unui cod lăsa prea multă libertate judecătorilor din popor
care, în imensa lor majoritate, nu aveau nici o pregătire juridică, ba mai mult chiar
ca orice gloată, se lăsau duşi cu prea multă uşurinţă de pasiunile, de simpatiile sau
de antipatiile lor profunde.
Cu toate acestea trebuie să se ţină seama şi de evoluţia dreptului şi să se
recunoască că, de la legislaţia lui Dracon ( sec. VII ) care reprezenta şi ea o
îmbunătăţire în raport cu epoca anterioară, dreptul şi justiţia făcuseră la Atena,
progrese mari. Cel mai important dintre ele este abolirea pedepselor colective şi
recunoaşterea responsabilităţii individuale, căci în epoca veche nu era pedepsit
numai vinovatul, ucigaşul , ci şi întreaga lui familie. Vechiul principiu al legii
talionului “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu mai era aplicat decât în mod
excepţional în Atena în perioada lui Pericle. Corect este să criticăm nu intenţia, ci
eficacitatea practică a acestui sistem judiciar. Într-adevăr, atenienii erau foarte
preocupaţi împartă dreptatea în chip echitabil, luându-şi tot felul de garanţii de
imparţialitate şi conformîndu-şi pe cât era posibil, ideilor morale ale timpului. Toţi
judecătorii care formau Heliaia depuneau un jurământ la intrarea în funcţie;
formula acestui jurământ poate fi reconstituită aproximativ dacă se combină
diferite pasaje din autori antic: ”Voi vota în conformitate cu legile şi cu decretele
care emană de la Adunarea poporului, ca şi de la Boule. În cazurile pe care nu le-a
prevăzut legislatorul voi adopta soluţia cea mai dreaptă, fără a mă lăsa condus de
părtinire sau de duşmănie. Voi vota ţinând seama numai de problemele care au fost
supuse tribunalului. Voi asculta cu aceeaşi atenţie amândouă părţile. O jur pe Zeus,
pe Apolon, pe Demeter. Dacă-mi respect jurământul, viaţa să-mi fie fericită; dacă
mi-l calc, blestemul să se abată asupra mea şi asupra familiei mele!” În consecinţă,
de ce să vrem să “idealizăm”, aşa cum a avut tendinţa s-o facă, printre alţii, G.
Glotz, justiţia ateniană, la fel cu toate celelalte instituţii democratice din secolul lui
Pericle? Un sistem judiciar care duce la condamnarea lui Socrate, “omul despre
care putem spune că între toţi cei din vremea sa a fost cel mai bun şi cel mai
înţelept şi cel mai drept”, era desigur departe de a fi perfect chiar şi pentru vremea
sa. Este mai bine să recunoaştem că Atena, în ciuda unor eforturi meritorii, nu a
ajuns în domeniul justiţiei la acea acme, la acea perfecţiune la care ajunsese artele,
literele etc. Nu încape îndoială că ea nu avea darul juridic pe care aveau să-l deţină
romanii, cărora e drept să le recunoaştem măcar acest aport în creaţia civilizaţiei
care stă la originea propriei noastre civilizaţii.1

1
R.Flaseliere, Op.cit., p.225

191
 I).DREPTUL INTERNAŢIONAL
Cea mai veche formă a relaţiilor internaţionale paşnice şi a dreptului
internaţional a fost în Grecia proxenia, adică „ospitalitatea”. Instituşia proxeniei,
care a luat o mare extindere în Grecia, a stat la baza tuturor relaţiilor internaţionale
de mai tîrziu ale Greciei antice. Locuitorii unui oraş ( proxen ) aducea servicii altui
oraş, primind persoane particulare cît şi soli. Prin proxeni se duceau tratative
diplomatice, iar soliile care veneau în oraş se adresau în primul rînd proxenului lor.
O instituţie internaţională tot atît de veche o constituiau şi amficţioniile.
Organul suprem al amficţioniilor era adunarea generală, convocată de două ori pe
an. Amficţiioniile erau asociaţii religioase din preajma unui templu, care treptat au
devenit o instituţie religioasă – politică cu caracter internaţional. Una din
principalele obligaţii ale persoanelor împuternicite de adunare era de a respecta „
pacea sacră”.
O altă formă a legăturilor internaţionale din Grecia erau alianţele militare şi
politice, numite symmachii ( ligi sau confederaţii ). În epoca elenismului au apărut
mai multe obiceiuri internaţionale, socotite un fel de norme de drept internaţional,
a căror încălcare era calificată drept barbarie şi provoca un adevărat dispreţ în toate
ţările elenistice. Aceste norme erau: a nu ataca vecinii fără o declaraţie oficială de
război, a-i restitui pe prizonierii de război atunci cînd s-au oferit pentru ei bani de
răscumpărare ş.a.2.

2
Istoria diplomaţiei, în 3 volume, sub red. V.A.Zorin ş.a., Bucureşti, 1962, p.29-30

192
 BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel, Statul atenian, Bucuresti, 1944, Casa scoalelor

2. Aristotel, Politica, Bucuresti, 1924, ( vezi Aristotel, Constitutia ateniană ).
3. Herodot, Istorii, vol. I, Bucureşti, 1961(vezi C.Valsan, ş. a.
Politologie,Bucureşti, 1992, p. 19
4. Homer, Iliada,vol. I-II, traduse de Diamandescu şi R.Hîncu, Bucureşti,1981
5. Inscripţii greceşti din 1878 în 15 volume
6. Platon, Opere, trad. de C. Papacostea, vol. I-III, Bucureşti, 1930-1933
7. Хрестоматия по истории Древней Греции, Москва, 1964
8. Хрестоматия по всеобщей истории государства и права, Москва,1973
21Tuchidides, Războiul peloponeziac, trad. de M. Jacota, Bucureşti, 1941, p.223-
225
22.M. Tod,Colecţia inscripţiilor istorice greceşti, 1941-1948, vol. I-II.
23.Хрестоматия по истории государства и права зарубежных стран,
Moscova,1984
24.Батыр К. И. Хрестоматия по всеобщей истории государства и права,
Москва,1997

1. Devambez P. şi colaboratori, Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Bucureşti, 1970

2. Древнея Греция, sub redacţia lui Utcenco S.L.,ed.a IV-a, 1974
3. Esenberg V.,Statul grecesc, vol. I-II, 1960, 1969 ( vezi Istoria Greciei antice,
Chişinău, 1992, p.34)
4. Flaseliere R.,Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Bucureşti,
1976
5. Finley ,Lumea lui Odiseu, Bucureşti, 1968
6. Gafinov B.G.,Ţibichidis ,Alexandru Macedon şi Orientul,1980(vezi Istoria
Greciei antice, Chişinău,1992,p.37)
7. .Gramatopol M.,Civilizaţia elenistică, Bucureşti, 1974
8. .Hammond H.G.L.,Hystory of Grece to 332 B.C.,ed.a II-a,Oxford,1997
9. Istoria Greciei antice, sub redacţia lui Cuzişcin V.I. şi Potlog V.,trad. Din rusă
de A.Creţu ş.a.,Chişinău,1992
20. История Древней Греции,под ред.Аbдеева В.И. и др,Москва,1972
21.JiguninV. D.,Relaţiile internaţionale ale statelor elenistice în anii 280-220 î.e.n.,
1980
22.Всеобщая история государства и права,ч.1, «Древний мир»,вып.1-2,
Москва,1944-1945

193
 STATUL ŞI DREPTUL ÎN ROMA ANTICĂ

PROBLEME:

1.Cadrul istoric

2.Organizarea statală

3.Dreptul roman

194
 1.CADRUL ISTORIC

După o idee acceptată de cercetători, Roma s-a întemeiat în anii 754-753 î.

Hr. prin fuziunea a 3 triburi de origine latină, sabelică, etruscă. .Organizarea
statului Roman în decursul evoluţiei istorice a cunoscut următoarele forme:
- regalitatea ( 754-509 î. Hr. ), în cadrul căreia putem vorbi de existenţa
democraţiei militare,
- republica ( 509-27 î. Hr. ), care la rîndul ei a fost împărţită în următoarele etape:
1 .Republica aristocratică ( 509-300 î. Hr. )
2. Republica democratică ( 300-133 î. Hr. )
3. Perioada războaielor civile ( 133-27 d. Hr. )
- imperiul ( 27-476 d. Hr. ) care se divizează în 2 perioade:
9. Perioada principatului ( 27- 284 d. Hr. )
10.Perioada dominatului ( 284-476 d. Hr. )

2.ORGANIZAREA DE STAT

Prima formă de conducere a fost regalitatea. În perioada regalităţii ( 754-

509 î. Hr. ) societatea romană era condusă de adunarea poporului ( comitia curiata
), rege şi senat.
Comitia curiatala care participau patricienii aflaţi sub arme, se aduna pe
curii ( curia cuprindea un număr de 10 ginţi). Ea avea dreptul de a-l alege pe rege,
de a declara război, de a declara pace.
Puterea regelui ( rex ) era limitată de autoritatea senatului şi adunarea
poporului. Regele era un magistrat numit de comitia curiata pe viaţă, avînd
atribuţii de judecător suprem, de şef militar, precum şi atribuţii de ordin
administrativ şi executiv. În treburile publice regele era ajutat de un sfat format din
reprezentanţii ginţilor - senatul.
Senatul avea ca atribuţii să confirme hotărîrile adunării poporului şi să-l
consulte pe rege în probleme importante. Organizarea politică în epoca regalităţii
este specifică perioadei democraţiei militare. Spre sfîrşitul perioadei regalităţii este
creată funcţia de prefectus urbis ( prefect al Romei), ce conducea oraşul.

Organizarea statului conform reformei regelui Servius Tullius

Regele Servius Tullius (578-534 î. Hr. ) a dat Romei o nouă organizare
teritorială şi militară, care a stat la baza unei reforme politice şi fiscale.1 Se
consideră că reforma regelui Servius Tullius constituie momentul fondării statului
roman.2 Pe lîngă comitia curiata, rege şi senat, apare comitia centuriata -

1
T.Sâmbrian, Drept privat roman, Craiova, 1993, p.7
2
E.Molcuţ, E.Cernea, Drept roman, Bucureţti, 1993, p.23
195
principalul organism legislativ. În comitia centuriata votarea se făcea pe centurii în
condiţiile în care se asigura majoritatea celor mai bogaţi. Iar reforma socială
iniţiată de Servius Tullius a avut o serie de urmări de ordin politic şi militar.
Republica
În 509 î. Hr. a fost instaurată o nouă formă de guvernare republica (509-27 î.
Hr.). Perioada republicii a durat circa 500 de ani. În general, în această perioadă
organele statului cu senatul şi adunările poporului se menţin, însă, în locul regelui,
în fruntea statului apar doi consuli.
Magistraturile
Cei doi magistraţi supremi ai Republicii numiţi consuli aveau atribuţii
judecătoreşti, administrative şi militare. Rolul consulilor era de a convoca şi
prezida senatul, dar şi adunările populare.
În general, magistraţii deţineau puterea executivă şi erau aleşi pe o perioadă
de un an.3 La intrarea în funcţie magistraţii publicau un program de activitate
cunoscut sub denumirea de edict. Pentru a fi magistrat, trebuia să fi ocupat anterior
în ierarhie un tip de magistratură inferioară. Puterea lor se diviza în: supremă şi
potestas. Puterea supremă aparţinea consulilor, pretorilor şi dictatorului. Potestas
aparţinea celorlalţi magistraţi. Funcţia de magistrat era onorifică. Iniţial consulii
erau aleşi numai dintre patricieni, iar din 367 î.Hr. şi dintre plebei. Consulii aveau
atribuţii militare şi deţineau puterea supremă civilă. Următorii în ierarhia
magistraţilor erau pretorii, questorii, cenzorii, edilii curuli, tribunii. După perioada
războaielor civile, prin Caesar se instaurează dictatura militară. Caesar în
conducerea statului se baza pe forţa militară. În perioada dictaturii militare
magistraturile republicane au fost menţinute, dar pe cele mai importante le deţinea
personal împăratul roman ( imperator ).
Senatul
Puterea acestuia era considerabilă. Senatul devenise o instanţă supremă
datorită rolului său politic foarte important. De competenţa sa era administrarea
finanţelor, fapt care îi asigura supremaţia asupra tuturor magistraturilor statului
roman. De asemenea aproba legile votate de adunările poporului, dirija diplomaţia,
dădea ordine consulilor etc. Senatul era o adunare permanentă, aleasă dintre foştii
magistraţi. Numărul membrilor era în creştere continuă: 300 la început, 1000 –în
secolul I î.Hr.
Adunările populare
Existau trei tipuri de adunări:
1.Adunarea curiata ( comitia curiata) –îi confirma pe preoţi în funcţii,
treptat, însă îşi pierde din importanţă.
2.Adunarea tributa ( comitia tributa ) – îi alegea pe questori, tribuni, edili
şi pe magistraţii de rang inferior.1 Textele ce erau votate de Adunarea tributa aveau
valoare de lege. De fapt, competenţa legislativă o dobîndeşte din 287 î.Hr. În
general, comitia tributa era adunarea în cadrul căreia votarea se făcea după

3
Şt. Cocoş, Drept roman, Bucureşti, 1997, p.17
1
F.Braunstein, J.F.Pepin, Ghid de cultură generală, Bucureşti, f.a., p.55
196
criteriul circumscripţiilor electorale. Fiecare unitate administrativă avînd un vot.
De asemenea era competentă să judece unele procese ca instanţă de apel.
3.Adunarea centuriata ( comitia centuriata ): cetăţenii în cadrul adunării
centuriate erau reprezentaţi în funcţie de avere. În materie judiciară, ţinea locul de
curte de apel.
Spre sfîrşitul republicii Octavianus adoptă titulatura de „princeps senatus”,
primul dintre senatori. Noul regim, deşi păstra cîteva aparenţe republicane, era un
veritabil regim imperial.
Imperiul ( principatul 27-284 d. Hr.
( dominatul 284-476 d. Hr.)
În această perioadă se stabileşte definitiv monarhia. Se menţin şi organele
de stat ale republicii, supuse însă puterii împăratului. În perioada principatului, în
aparenţă împăratul guvernează împreună cu senatul. Princepele era preşedintele
senatului ( princeps senatui). De fapt, împăratul reprezenta autoritatea supremă în
stat. Competenţa consulilor, pretorilor, questorilor se restrînge. După o perioadă de
anarhie militară, însoţită de războaie civile, criză politică, economică şi militară,
împăratul Diocleţian înlocuieşte în 284 principatul cu o nouă formă de guvernare
numită dominatul. În această perioadă sfatul imperial (consistorium sacrum )
substituie senatul, iar importanţa magistraţilor se diminuiază. Cancelaria imperială
era compusă din departamentul de finanţe şi a recensămîntului oficial,
departamentul averii personale a împăratului şi departamentul judecătoriei
imperiale. În general, funcţionarii imperiului sunt clasificaţi în 2 categorii. 1
Funcţiile cele mai înalte se numeau dignitates, iar celelalte numite oficia. În
perioada dominatului se consolidează puterea centrală, împăratul purtînd numele
de dominus et deus ( monarh absolut şi zeu ). Magistraturile se menţin onorifice,
iar importanţa politică a senatului scade. În scopul asigurării succesiunii la tron
Diocleţian a creat tetrarhia, adică guvernarea în patru. În vederea consolidării
forţei politice, economice şi militare a Imperiului Diocleţian a iniţiat mai multe
reforme.2 În general, istoricii nu pot să identifice reformele lui Diocleţian şi
Constantin cel Mare.3
Reforma administrativă
Diocleţian a împărţit Imperiul în 12 dioceze, în fruntea fiecăreia se afla un
vicarius. Fiecare dioceză se împărţea în provincii. În 285 instituie funcţia de
caesar. Italia îşi pierde drepturile de teritoriu privilegiat, fiind împărţită în două.
Această reformă va fi perfectată de Constantin cel Mare.
Reforma fiscală
Se elaborează sistema impozitară, introducîndu-se o fiscalitate excesivă. Pînă
la Diocleţian un rol important în viaţa economică şi financiară a Imperiului le-au
avut impozitele indirecte, acum un rol important au căpătat impozitele directe, mai
ales impozitul funciar. În epoca principatului provinciile erau obligate să pună la
dispoziţia statului o anumită cantitate de cereale, necesare pentru întreţinerea

1
T.Sîmbrian, Op.cit., p.10
2
Istoria Romei Antice, sub redacţia lui V.I.Kuzişcin, Chişinău, 1992, p.252-253
3
Horia C.Matei, Lumea antică. Mic dicţionar biographic, Bucureşti, 1991, p.86-87
197
Romei, a funcţionarilor, a armatei. Anona se percepea neregulat. În timpul lui
Diocleţian anona devine un impozit regulat. Fiecare persoană majoră fiind obligată
să plătească o dare, iar fiecare proprietar un impozit în funcţie de suprafaţa şi
calitatea pămîntului. Prin această reformă economia statului se transformă într-o
economie naturală, ceea ce dovedeşte că tendinţele în perioada de sfîrşit a
principatului spre o economie naturală se accentuează.
Reforma monetară
Diocleţian a iniţiat şi o reformă monetară, în urma căreia au fost emise
monede de aur, argint şi aramă. Reforma nu şi-a atins însă rezultatele scontate.4
.Deoarece monedele de aur au fost tezaurizate şi preţurile creşteau. Pentru a opri
creşterea preţurilor în 301 Diocleţian a emis un decret, prin care se stabileau
preţurile maximale. Drept rezultat, preţurile au fost stabilite artificial, fără să se
ţină seama de nivelul produselor şi cererea de pe piaţă.
Reforma militară
Diocleţian divizează armata în 2 părţi pentru a putea participa concomitent la
răscoalele interne şi din afară. Au fost create armate de graniţe constituite din
unităţi fixe şi armate constituite din unităţi mobile. Din perioada lui Diocleţian
armata nu se constituie voluntari, dar fiecare proprietar de pămînt era obligat să
pună la dispoziţia statului un anumit număr de recruţi.
Reforma religioasă
Diocleţian a încercat să restabilească vechia religie romană prin emiterea a
patru edicte. Astfel, s-a declanşat persecuţii împotriva creştinilor, însă cu toate
acestea creştinismul n-a putut fi lichidat. Reformele lui Diocleţian au fost
dezvoltate şi perfectate de Constantin cel Mare ( 307-337 ). Constantin a despărţit
puterea civilă de cea militară, a instituit noi funcţii înalte ocupate de comites. Ca
organ politic senatul a fost desfiinţat. În 324 pe locul coloniei greceşti Bizantion s-
a constituit un nou oraş Constantinopol – noua capitală a Imperiului.1 Cauzele au
fost următoarele:2
Politice: Roma avea tradiţii republicane în răsărit; despotismul oriental fiind
larg răspîndit.
Militare: Roma din punct de vedere geografic era departe de frontierele
Imperiului dinspre Orient, teritoriu ce era ameninţat continuu de geţi şi perşi.
Locul pe care s-a zidit noul oraş era sub aspectul securităţii şi apărării mai potrivit
decît Roma.
Economice: Orientul din punct de vedere economic era mult mai prosper
decît Occidentul. Constantinopol era localizat la răscruce de drumuri comerciale
ce legau Africa de Europa şi răspundea necesităţilor economice ale Imperiului. În
mai 330 a fost inaugurat noul oraş, ce fusese înzestrat cu un superb palat imperial,
o bibliotecă, un mare hipodrom. Constantin a păstrat organizarea iniţiată de
Diocleţian. Organizarea Imperiului în perioada lui Diocleţian şi Constantin este
cunoscută dintr-un document (notitia dignitatum ) ce se referă la funcţiile

4
Istoria Romei Antice, sub red. lui V. I.Kuzişcin, p.253
1
Horia C.Matei, Op.cit., p.73-74
2
Istoria Romei Antice, sub red. lui V.I.Kuzişcin, p.262
198
administrative: atît civile, cît şi militare. Împăratul era un monarh absolut
(dominus). El se considera de origine divină. Cele mai înalte funcţii, erau şi cele
mai înalte ranguri. În anul 395 Imperiul Roman se descompune în două părţi.
În concluzie, putem menţiona că mai mult decît grecii, romanii au dat dovada
unei organizări politice ( Res Publica ) care impunea devotamentul tuturor, pentru
că statul era cel care le apăra drepturile. Această concepţie a servit şi la unificarea
popoarelor supuse ( galii, de exemplu ) şi asigurarea unei păci relative.

199
 3.DREPTUL ROMAN

Dreptul roman cunoaşte pe parcursul evoluţiei sale trei mari perioade:

• perioada veche
• perioada clasică
• perioada post clasică
1. Perioada veche este cuprinsă de la întemeierea statului roman sec. VI
î. Hr. şi sfîrşitul republicii 27 î. Hr. sau după o altă periodizare sec. VI –mijl.
sec. III î. Hr.
2. Perioada clasică corespunde perioadei principatului 27 î.Hr.-284
d.Hr. sau după o altă periodizare mijl.sec. III î. Hr.-sf. sec III d. Hr.
3. Perioada postclasică corespunde perioadei dominantului (284-565
d.Hr.) sau după o altă periodizare ( sec. VI-sec.V) .

I Dreptul roman timpuriu (perioada veche )

1. Izvoarele
2. Regimul juridic al persoanelor
3. Dreptul civil
4. Dreptul penal
5. Judecata şi procesul
6. Dreptul internaţional.
II Dreptul roman clasic
1. Izvoarele
2. Regimul juridic al persoanelor
3. Dreptul civil
4. Dreptul penal
5. Judecata şi procesul
6. Dreptul internaţional

III Dreptul roman în perioada postclasică

1.Izvoarele.Codificarea lui Iustinian.

2Regimul juridic al persoanelor

3.Dreptul civil

4.Dreptul penal

5.Judecata şi procesul

6. Dreptul internaţional.

200
 DREPTUL ROMAN TIMPURIU

1. IZVOARELE
În general, izvoarele Dreptului Roman sînt: obiceuil, legea,
senatusconsultele, edictele magistraţilor, jurisprudenţa şi constituţiile imperiale.
Cutuma(obiceiul)
Obiceiul – iniţial era conceput ca o formă veche de manifestare a dreptului,
constituind cel mai vechi izvor al dreptului. Romanii defineau obiceiul ca fiind
voinţa poporului exprimată prin lucruri şi fapte ( voluntas populi rebus et factis
declarata ). Romanii înţelegeau obiceiul ca o regulă străveche ce reglementa nu
numai relaţiile dintre oameni, ci şi dintre divinitate şi oameni.1 Obiceiul este
principalul izvor de drept la începutul existenţei statului Roman. Treptat începe să
piardă din importanţă odată cu dezvoltarea şi consolidarea statului, în favoarea
altor izvoare, în special al legii.2
Legea (lex) era concepută ca orice hotărîre luată în public de Adunarea
populară, care în prealabil era discutată de Senat. În general, legile sînt clasificate
după organul de la care emană: datae, adoptate de magistrat în temeiul unei
delegaţii legislative şi rogatae adoptate de către popor. Structural, legea era
compusă din prescriptio ce include: data, locul votării, numele magistratului, ce a
propus legea. Rogatio era conţinutul legii. Sanctio prevede consecinţele ce decurg
în caz de nerespectare a legii. După felul sancţiunii legile erau: perfecte, mai puţin
perfecte şi imperfecte. În cazul legii perfecte (perfectae) sanctio prevede că orice
act făcut contra dispoziţiilor sale va fi anulat. Legea mai puţin perfectă (minus
quam perfectae) sanctiona cu o amendă pe cei, care încălcau prevederile sale. Deşi
legea imperfectă (imperfectae), în cazul încălcării dispoziţiilor sale nu prevede nici
o sancţiune, totuşi, în practică, prevederile legii nu erau lipsite de eficacitate, fiind
respectate pe calea unei excepţii.3 Cea mai veche lege romană este Lex duodecim
tabularum ( Legea celor XII table ) care a fost adoptată în 449 î.Hr. Această Lege
cuprinde dispoziţii de drept public şi privat. În special, în lege se întîlnesc
dispoziţii privind proprietatea funciară şi bunurile. Privind proprietatea quiritarae
se reglementează sancţionarea celor care violează dreptul de proprietate. În cadrul
organizării familiei se prevede puterea nelimitată a soţului asupra membrilor
familiei, a bunurilor şi imposibilitate căsătoriei dintre patricieni şi plebei.1
Deoarece în această perioada nu era cunoscută noţiunea de obligaţie delictuală,
contractele se reduceau la stipulaţie. Referitor la dreptul penal, Legea celor XII
table menţionează existenţa Legii talionului, pe lîngă compoziţia voluntară-legală.
Astfel, Lex duodecim tabularum reprezintă un adevărat cod general care a dăinuit
unsprezece secole.

1
T.Sîmbrian, Op.cit., p.12
2
E.Molcuţ, E.Oancea, Op.cit., p.40
3
T.Sîmbria, Op.cit., p.13-14
1
O.Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Bucureşti, 1990, p.24
201
 Edictele magistraţilor.
Consulii, pretorii, cenzorii, edilii curuli şi guvernatorii principali la intrarea
în funcţie emiteau un edict ce desemna programul său de activitate valabil pe un
an. Iniţial edictele se făceau coral, iar începînd cu secolul IV î.Hr. în formă scrisă.
Deosebim partea veche, preluată de la predecesori ( edictum vetus ) şi edictul nou (
eductum novum ). De asemenea se cunosc edicte perpetuu ( perpeto ), adică edicte
valabile timp de un an şi edicte neprevăzute ( repentina ) - edicte date de magistraţi
pentru soluţionarea problemelor excepţionale în cursul anului. Edictul pretorului
avea o importanţă sporită, avînd în vedere rolul important al pretorului în
administrarea justiţiei.
Senatusconsultele ( hotărîrile Senatului )
În perioada aceasta nu constituiau izvoare de drept. Rolul hotărîrilor
Senatului se reducea la interpretare a legilor, anularea şi neaplicarea acestora. Dacă
Senatusconsultele erau introduse în edictele magistraţilor în mod indirect,
deveneau izvoare de drept.
Constituţiile imperiale ce constituiau dispoziţiile împăratului erau de 4
feluri: mandate, edicte, decrete şi rescripte. Mandatele ( mandata ) erau
instrucţiunile administrative trimise de împărat funcţionarilor superiori. Edictele
(edicta) imperiale se aplicau şi după moartea împăratului şi erau dispoziţii juridice
cu caracter general. Decretele constituiau hotărîrile date de către împărat în diverse
cazuri pe care le examina. Rescriptele erau dispoziţii sub formă de scrisori în
vederea soluţionării unor întrebări, adică consultaţii juridice date de către împărat.
Jurisprudenţa este doctrina elaborată de jurisconsulţi pe calea interpretării
dispoziţiilor legii. Evoluţia jurisprudenţei în perioada veche cunoaşte 2 faze:
prima numită perioada sacră şi a doua - perioada laică. Perioada sacră (sec. VI
î.Hr.-304 î. Hr.). În 304 î.Hr au fost divulgate formulele solemne ale
legisacţiunilor şi perioada cînd se puteau intenta acţiunile. Jurisprudenţa sacră se
caracterizează prin faptul că interpretarea dreptului era exercitată de pontifi, ce
nu divulgau metodele de interpretare şi modalitatea soluţionării speţelor. În
perioada laică a jurisprudenţei dreptul devine o ştiinţă accesibilă oricărei
persoane.1 Printre jurisprudenţii acestei epoci ( veteres ) sînt menţionaţi: Quintus
Scaevola2 căruia-i aparţine un “liber singularis” conţinînd diferite noţiuni
juridice şi un “ius civile”- tratat de drept civil în 18 cărţi.
Sextus Catus ce a scris un comentariu al Legii celor XII table numit
“Tripetita”. Brutus Manilius şi Publius Scaevola consideraţi ac fondatori ai
dreptului civil. În general, activitatea jurisconsulţilor după Cicero, constă în
“respondere” ( acordarea consultaţiilor juridice gratuite ), cavere ( îndrumări
privind întocmirea actelor juridice ) şi agere ( asigurarea apărării în justiţie a
clientului ).

1
T.Sîmbrian, Op.cit., p.19-20
2
O.Drîmba, Op.cit., p.248
202
2. REGIMUL JURIDIC AL PERSOANELOR (secVI î.Hr.- sec.III î.Hr.)

În perioada regală structura socială este constituită din patricieni şi plebei.

Patricienii ( populus romanus ) la origine erau membrii celor 3 triburi care au
întemeiat Roma. Bucurîndu-se de privilegii şi dispunînd de depline puteri,
patricienii exercitau, în exclusivitate, conducerea treburilor sociale. Plebeii provin
din cadrul populaţiei strămutate la Roma cu forţa sau benevol. Pînă la reforma lui
Servius Tullius, ei erau excluşi în totalitate de la viaţa politică, ulterior obţin
dreptul de a participa la viaţa politică.3 Astfel, Servius Tullius substituie criteriul
rudeniei de sînge cu criteriul averii şi populaţia Romei a fost divizată în centurii
repartizate pe clase. Fiecare centurie cuprinde aproximativ 100 de bărbaţi în vîrstă
de 17 la 60 de ani. Conform dreptului roman, o personalitate completă trebuia să
întrunească 3 condiţii: cetăţenia, libertatea şi calitatea de membru al unei familii
sau şef al unei familii agnatice. Numai persoanele ce întruneau aceste 3 elemente
aveau capacitatea de exerciţiu deplină. Deosebim persoane libere şi sclavi.
Oamenii liberi la rîndul lor erau: 1. Ingenui-născuţi din părinţi liberi; 2. persoanele
libere cu o condiţie juridică specială; 3. dezrobiţii şi semiliberii.
Izvoarele sclaviei constituiau războiul şi naşterea. Regimul juridic al
sclavului se rezuma la 2 aspecte: 1) iniţial puterea absolută a stăpînului asupra
sclavului, apoi intervin anumite limitări şi 2) la început sclavul, un simplu lucru,
ulterior obţine o personalitate restrînsă. Ca categorie socială sunt cunoscuţi şi
colonii, care fiind arendaşii pămîntului, au devenit dependenţi din punct de vedere
economic faţă de proprietarii loturilor. Din punct de vedere al cetăţeniei deosebim
cetăţeni, latini şi peregrini. Cetăţenii aveau următoarele drepturi: ius commerci
(dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman), ius suffragii (dreptul
de a alege), ius honorum (dreptul de a fi ales magistrat), ius connubii (dreptul de a
încheia o căsătorie), ius militiae (dreptul de a fi soldat în armata romană). Latinii se
bucurau de ius commercii, ius suffragii şi ius connubii. Peregrinii erau consideraţi
străinii care aveau relaţii cu statul Roman şi a căror situaţie juridică a fost
recunoscută de acesta. Peregrinilor li se permitea aplicarea vechiului drept în
relaţiile dintre ei, dar li se recunoştea şi dreptul de a folosi ius gentium (dreptul
ginţilor). Din punct de vedere familial drepturi depline avea capul familiei, ceilalţi
încheiau relaţii patrimoniale în folosul lui. În drepturile publice toţi erau egali, iar
în cele private erau limitaţi.

3
T.Sîmbrian, Op.cit., p.7
203
 3. DREPTUL CIVIL. BUNURILE
Bunurile sunt clasificate în “res in patrimonia” ( lucruri care sunt în
patrimoniu ) şi “res extra patrimonium”1 care include lucrurile ce nu pot face parte
dintr-un patrimoniu privat (aerul, teatrele, ager publicus etc.).
Dreptul de proprietate
În perioada prestatală pămîntul era în proprietatea colectivă a ginţii . Potrivit
unor texte aparţinînd autorilor greci şi latini, în epoca prestatală proprietatea era
colectivă, cu excepţia a 2 iugăre de pămînt care intrau în proprietatea familială.2
Proprietatea familială avea un caracter indivizibil ( pînă la legea celor XII table,
cînd este introdusă acţiunea de ieşire din indiviziune ), caracter inalienabil şi de
coproprietate. În perioada regalităţii romanii cunoşteau 2 forme de proprietate :
proprietatea statului asupra pămîntului ( “ager publicus” ) şi sclavilor publici (
servi publici ) şi proprietatea privată a cetăţeanului ( proprietatea quiritară ).
Proprietatea quiritară avea un caracter absolut, exclusiv şi perpetuu.
Modurile de dobîndire a proprietăţii
În general, modurile de dobîndire a proprietăţii se clasifică în: modurile de drept
natural (ocupaţia, tradiţia, accesiunea şi specificaţia) şi modurile de drept civil (
mancipaţiunea in iure cessia – renunţarea în faţa magistratului, uzucapiunea,
adiudicatio – atribuire şi legea). Ocupaţiunea este unul din modurile cele mai
vechi de dobîndire a proprietăţii şi constă în luarea în stăpînire a bunurilor fără
stăpîn. Iniţial, cînd nu se admitea transmiterea dreptului de proprietate,
mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii – putere. Ulterior,
mancipaţiunea serveşte de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrurilor
mancipi.

Dreptul obligaţiilor
În perioada veche apare noţiunea de obligaţie. După izvorul lor obligaţiile erau
contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale. Elementele
esenţiale ale contractelor erau: capacitatea de a contracta, obiectul şi
consimţămîntul.
Cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, se încheia prin întrebare şi
răspuns, în forma unui jurămînt religios. Cea mai veche categorie de contracte sunt
contractele solemne (formale) care necesită îndeplinirea unor formalităţi. Sunt
cunoscute următoarele contracte formale: “nexum”, contractul verbal şi contractul
literal. Nexum apare în perioada vece a dreptului roman şi este un contract în
formă autentică, deoarece se încheie în faţa magistratului. Contractul verbal formal
presupune folosirea unor cuvinte solemne, dar nu-i necesară prezenţa
magistratului. Contractul literal este un contract solemn ce constă în înscrierea
creditorului confirmată de debitor.

1
Şt.Cocoş, Op.cit., p.158
2
E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, p.114
204
 Dreptul familiei
Conform dreptului roman se cunosc două forme de căsătorie: căsătoria cu
manus caracterizată prin exercitarea puterii bărbatului asupra soţiei şi căsătoria
fără manus, în cadrul căreia soţia nu se afla sub puterea bărbatului.1 Condiţiile
căsătoriei în perioada veche erau: connubium (dreptul de a încheia o căsătorie ),
cînd viitorii soţi erau “sui iuris” se cerea consimţămîntul lor şi a tutorelui femeiii,
iar cînd viitorii soţi erau “alieni iuris” în această perioadă era necesar doar
consimţămîntul celor doi şefi de familie şi vîrsta (fetele de la 12 ani, băieţii de la
14 ani). Autoritate paternă purta un caracter sacru. Tatăl ca judecător şi preot al
familiei dispunea de dreptul la viaţă şi moarte asupra membrilor familiei sale.
Matroana – soţia romană – cu toate că se afla sub autoritatea soţului , beneficia de
unele drepturi: participa la banchetele publice, la întrunirile familiale, la jocurile
publice, fiind respectată de către bărbaţi. În acest sens Cato susţinea: “Bărbaţii
guvernează pretutindeni pe femei, iar noi, care guvernăm lumea, suntem guvernaţi
de femei”.

Dreptul succesoral
În perioada veche moştenirea se baza nu pe transmiterea unui patrimoniu,
dar pe stăpînirea dobîndită de către moştenitori asupra bunurilor defunctului. În
acest sens drept dovadă ne serveşte termenul ce desemnează moştenitorul ( heres )
de la herus – stăpîn. Ulterior apar noţiunile de succesiune şi succesor.
Conform dreptului roman se cunosc 3 moduri de transmitere a
patrimoniului: succesiunea ab intestas (moştenirea legală), moştenirea
testamentară şi succesiunea diferită contra testamentului.1 Succesiunea ab intestas
este cel mai vechi sistem de transmitere a patrimoniului, ce apare odată cu
stăpînirea individuală asupra unor bunuri. Succesiunea ab intestas era reglementată
de Legea celor XII table şi semnifica moştenirea lăsată de o persoană decedată fără
testament. Moştenirea fără testament prevede trei grade de moştenitori – sui
heredes (fiii, fiicele, soţia, nepoţii fiilor decedaţi anterior), adgnatus proximus
(rudele colaterale: fraţi şi surori, nepoţi şi nepoate de fraţi etc.) şi gentiles ( în lipsa
moştenitorilor de gradul I şi II gentilii vin la moştenire în părţi egale ).
Spre sfîrşitul republicii intervin reformele pretorului ce prevedeau patru
grade de succesori pretorieni şi urmărea scopul ocrotirii rudelor de sînge şi
consolidarea relaţiilor dintre soţi în căsătoria fără manus.
În dreptul vechi roman se practicau 3 forme de testament: calatis comitiis
(accesibil numai patricienilor şi care se putea face doar de două ori pe an ), in
procinctu ( accesibil soldaţilor, adică persoanelor între 17-46 de ani şi per aes et
libram ( deşi era accesibil oricărui cetăţean roman, prezenta inconveniente,
întrucît emptor familial nu devine proprietarul bunurilor, sarcina sa limitîndu-se
doar la transmiterea bunurilor adevăraţilor succesori). În cadrul succesiunii diferite
contra testamentului, vechiul drept roman prevede principiul libertăţii de a testa,

1
N.Lascu, Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965, p.267-268
1
Şt.Cocoş, Op.cit., p.216-217
205
cu condiţia să respecte formele solemne, adică testatorul avea dreptul de a institui
sau dezmoşteni pe descendenţii săi după cum dorea.

4. PROCEDURA DE JUDECATĂ ROMANĂ

Corespunzător celor trei perioade ale dreptului roman se cunosc trei sisteme
de procedură civilă: procedura legisacţiunilor, formulară şi extraordinară. În
vechiul drept roman s-a aplicat procedura legisacţiunilor, ce poartă trei caractere
distincte: legal (deoarece acţiunile izvorau din legi ), judiciar, adică părţile se
prezentau în faţa magistratului şi formalist, rezultă din faptul că atît magistratul,
cît şi părţile trebuiau să pronunţe formulele legisacţiunilor. În procedura
legisacţiunilor procesul se desfăşura în două faze: în faţa magistratului (in iure)
ce începea prin citarea pîrîtului şi însăşi activitatea părţilor în faţa magistratului.
Iniţial, în perioada veche organizarea proceselor era în competenţa regelui, apoi
în persoana următorilor magistraţi: consulii, pretorul urban, pretorul peregrin,
edilii curuli, praefeti iure dicundo, guvernatorii de provincii şi, uneori,
magistraţii municipali. Şi faza a doua a procesului – in iudicio – în faţa
judecătorului care va soluţiona cazul, pronunţînd o hotărîre.1

5. DREPTUL PENAL
Legea celor XII table în domeniul dreptului penal recunoaşte existenţa legii

talionului, pe lîngă compoziţia voluntară legală.

Delicte private vechi

Delictele cunoscute în dreptul civil sunt furtul, iniuria (loviturile simple şi
înjurăturile) şi damnum iniuria datum ( paguba cauzata pe nedrept ). Furtul în
perioada veche era un delict privat ce acorda dreptul pătimaşului să recurgă la
răzbunarea individuală, apoi la o compoziţiune bănească. Conform Legii celor XII
table erau două feluri de furt: furtum manifestum ( furtul flagrant ) şi furtum nec
manifestum ( cînd hoţul nu era prins asupra faptului ). Pedepsele erau in primul
caz bătaia cu vergile sau moartea, in al doilea - să plătească dublu valoarea bunului
sustras. Iniuria în dreptul vechi este delictul de vătămare corporală. Dacă părţile nu
ajung la un consens, se aplica Legea Talionului. Se cunoşteau următoarele cazuri
de iniuria, membrum ruptum' ( vătămarea corporală; tăierea mîinii, picioarelor
etc.), os fractum ( ruperea unui os ), iniuria. În primul caz potrivit Legii celor XII
table, dacă părţile nu ajung la un consens, se aplica legea talionului, in al doilea

1
I.Deaconescu, T.Sîmbrian, Op.cit., p.26
206
caz - o amendă de la 150 la 300 de aşi si în al treilea caz sancţiunea era o amendă
de 25 de aşi. Damnum iniuria datum ( paguba cauzată pe nedrept ) era o pagubă
materială cauzată cuiva din neglijenta sau intenţionat. Se sancţiona cu amenda.
Din perioada veche la romani unele infracţiuni erau sancţionate pe tărîmul
dreptului privat ( paguba cauzată pe nedrept, lovirea, furtul ) şi sunt studiate în
cadrul delicte private, dar altfel conform dreptului public de către normele
dreptului penal. Infracţiunile în dreptul roman sunt desemnate prin noţiunea de
delicte. Delictele publice se judecau conform procedurii penale de către senat,
magistraţi, adunarea centuriată, împărat şi erau pedepsite cu exilul, moartea sau
amendă, pe când delictele private se judecau conform procedurii civile de
judecătorii aleşi dintre persoanele particulare şi erau sancţionate prin amendă în
scopul despăgubirii victimei. Infracţiunile împotriva religiei în dreptul roman
vechi erau sancţionate aspru. Jurământul fals era pedepsit cu moartea. În această
epocă sunt întâlnite infracţiunile contra statului (înalta trădare, violarea zidurilor
cetăţii). De fapt se făceau vinovaţi de înaltă trădare cei care aduceau atingere
intereselor claselor dominante sau săvârşeau fapte potrivnice Romei. Erau
sancţionate şi infracţiunile contra persoanei (de ex. omorul unui om liber). În
perioada veche asasinatul (parricidium) se pedepsea cu moartea. Uciderea unui
sclav în perioada veche nu atrăgea nici o sancţiune pentru autorul faptei.

6. PROCEDURA PENALĂ
În epoca veche a dreptului roman regele era investit cu atribuţii judiciare şi
nu era supus vreunui control. În perioada republicii cauzele penale intrau in
competenta consulilor, care puteau pronunţa şi sentinţa de condamnare la moarte,
dar este introdusă procedura apelului (provocatio) datorită căreia condamnatul
avea dreptul să pretindă adunării poporului reexaminarea cauzei. Ulterior
jurisdicţia în această materie trece în competenţa magistraţilor inferiori - questores
parricidii şi duovirii perduellionis. Consulii păstrează o putere absolută în cauzele
ce nu se supunea apelului.

7. DREPTUL INTERNAŢIONAL
Ius gentium era cunoscut şi cu sensul de drept internaţional public,
reglementind relaţiile dintre state. Evoluţia dreptului internaţional la romani este
marcată de politica de cucerire si subordonare a popoarelor. Roma in perioada
republicii a recunoscut unele state din Italia ca state independente. Uneori Roma
incheia cu unele oraşe din Italia (civitates) tratate de alianţă numite foedera.1

1
E.Molcu;, D.Oancea, Op.cit., p.19-20

207
 DREPTUL ROMAN CLASIC
( 27 î. Hr.-284 d. Hr., ce corespunde perioadei principatului ) sau după o
alta periodizare ( mijl.sec.III i. Hr.- sf. sec.III d.Hr.)

1. IZVOARELE
In perioada clasica treptat edictul pretorului îşi pierde din importanţa, in
special după Hadrian (117-138 d. Hr. ) edictul pretorului încetează a mai contribui
la elaborarea dreptului roman. Ulterior edictul pretorului urban este sistematizat
definitiv(edict perpetuu) şi astfel, pretorii sunt obligaţi să respecte dispoziţiile lui.
Senatusconsultele in perioada clasica devin izvor de drept ,dobândind putere de
lege daca se votau de către senat la propunerea imparatului. Propunerea
impăratului era precedată de o expunere de motive (oratio), fapt ce explica ca mai
tirziu senatusconsultele s-au numit „orationes”. Senatusconsultele la sf. Sec.IIId.
Hr. isi pierd calitatea de izvor de drept.
JURISPRUDENTA
În perioada clasică activează cei mari jurisconsulţi ai Romei antice şi sunt
fondate şcoala sabiniană şi procuriană. De asemenea este creat ius publice
respondenti , adică dreptul de a acorda oficial consultaţii.
Jurisconsulţii în perioada clasică
Lui Gaius îi aparţine Institutiones (Institute) care reprezintă un manual de
drept ce a aservit ca model în unele aspecte pentru codurile civile moderne.
Papinianus , unul dintre cei mai mari jurisconsulţi romani, ce a scris un manual
despre practica judiciară (Quaestiones), un tratat de consultaţii (Responsa) ş. a..
Paulus este autorul unei opere imense ce cuprinde peste 80 de lucrări, printre care
amintim Libri ad Sabinum şi Libri ad edictum. Ulpianus, deşi, nu-i original, s-a
distins prin claritatea stilului şi a scris ad Edictum şi ad Sabinum 81 de cărţi. În
ceea ce priveşte operele jurisconsulţilor din perioada clasică putem menţiona
următoarele :
- Libri ad Sabinum ce constiuie comentarii de drept civil asupra
lucrărilor lui M. Sabinum,
- Libri ad Edictum ce sunt comentarii asupra edictelor,
- Institutiones – manuale de drept pentru studenţi,
- Digestele constituie lucrări enciclopedice privind dreptul public,
civil şi pretorian,
- Sententiae Optiones – culegeri pentru practicieni.
În epoca clasică este creat Ius publice respondenti, adică dreptul oferit unor
jurisconsulţi de a acorda consultaţii, care trebuiau să fie scrise şi să poarte sigiliul
jurisconsultului . Ulterior, s-a decis că opiniile jurisconsulţilor respectivi să fie
obligatorii în toate cazurile similare 1

1
T. Sâmbrian , Op. cit p. 22-23

208
 2. DREPTUL CIVIL. BUNURILE
În perioada clasică apare noţiunea de „patrimonium” – totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor unui individ, care au o valoare economică. Res in patrimonium se
clasifică în „Res mancipi ” şi „Res nec mancipi”. După Gaius „Res mancipi” sunt
bunurile cele mai importante, precum pământul, sclavii, vitele, etc. „Res nec
mancipi” sunt bunurile mai puţin preţioase. „Res extra patrimonium” include
lucrurile ce nu pot face parte dintr-un patrimoniu privat – aerul , teatrele, ager
publicus etc.
Dreptul de proprietate
În epoca clasică apar trei forme de proprietate – pretoriană, provincială şi
perigrină. Proprietate pretoriană iniţia se aplica în cazul transmiterii proprietăţii
asupra unei res mancipi prin tradiţiune.
Proprietatea provincială se caracterizează prin următoarele :proprietarul
pământurilor provinciale era statul, în persoana împăratului, iar locuitorii
provinciei deţineau pământul cu titlu de folosinţă pentru care plăteau impozit –
stipendium. Posesorii transmiteau pământul prin moştenire sau încheiau contracte
ce aveau ca obiect pământul. Posesorii provinciali puteau fi expropriaţi în caz de
utilitate publică.
Proprietatea peregrină nu era reglementată de ius genţium în măsura în care
era recunoscut de romani . Deoarece proprietatea peregrină nu era protejată prin
mijloace de drept civil, care erau accesibile numai cetăţenilor romani, au fost
create alte procedee juridice asemenea celor aplicabile proprietăţii civile. 1

3.DREPTUL OBLIGAŢIILOR
La începutul epocii clasice au apărut contractele reale, ce se formau printr-o
convenţie avînd la bază remiterea materială a bunului. Modurile de stingere a
obligaţiilor erau clasificate în: voluntare (plata, darea în plată, novaţiunea,
compensaţia şi remiterea de datorie ) şi involuntare (confiziunea, imposibilitatea
de executare, moartea, pierderea personalităţii şi prescripţia extinctivă). În ceea ce
priveşte garanţiile sunt cunoscute garanţii personale şi reale.
În dreptul clasic au apărut primele cazuri de obligaţii naturale, care nu
pureau fi valorificate prin acţiune, dar erau totuşi sancţionate prin intermediul unei
excepţiuni.

4.DREPTUL FAMILIEI
În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale căsătoriei pe lîngă connubium
(dreptul a încheia o căsătorie ), vîrstă în perioada clasică se mai cerea şi
consimţămîntul celor doi şefi de familie. La sfîrşitul republicii locul căsătoriei cu
manus, apărut în epoca veche, este luat de căsătoria fără manus. În cadrul
căsătoriei fără manus, soţia nu mai cădea sub autoritatea soţului, ci rămînea sub
puterea lui pater familias

1
E.Molcuţ, D.Oancea, Op.cit., p.120

209
 5. DREPTUL SUCCESORAL
Din iniţiativa împăraţilor în dreptul clasic s-au adoptat două senatus consulte
prin care s-a extins cercul rudelor de sînge chemate la moştenire:
1. mama obţinea dreptul de succesiune, faţă de copiii rezultaţi din
căsătoria fără manus şi
2. copiii rezultaţi din căsătoria fără manus erau chemaţi la moştenirea
mamei.
În epoca clasică, pe lîngă testamentul per aes et libram, ce continuă să fie
practicat, apar noi forme de testament: testamentul pretorian, nuncupativ şi militar.
Testamentul pretorian se întocmea în formă scrisă şi în prezenţa a şapte martori,
ce-şi puneau sigiliile. Testamentul militar nu prevedea vre-o condiţie de formă.
Condiţia de bază era voinţa testatorului să fie liber exprimată.

6.DREPTUL PENAL
În general, în epoca clasică, delictele tind să devină publice. Noţiunea de
furt în dreptul clasic dobîndeşte noi trăsături: furtul nu constă numai într-o
sustragere, dar şi-n folosirea lucrului altuia. În această perioadă apare şi noţiunea
juridică de complicitate la comiterea unui furt. Sancţionarea furtului în dreptul
clasic a suportat unele modificări în comparaţie cu perioada anterioară. Prin
edictul pretorului au fost anulate pedepsele corporale pentru „furtum manifestum”,
stabilind o amendă pentru bunul furat atît pentru hoţ cît şi pentru persoanele la
care s-a găsit lucrul furat. Paguba cauzată pe nedrept (damnum iniuria datum) în
dreptul clasic constituie o pagubă materială cauzată cuiva.

7 JUDECATA ŞI PROCESUL
În perioada clasică s-a aplicat procedura formulară, în cadrul căreia
procesul se desfăşura în 2 etape: în faţa magistratului ( in iure) şi-n faţa
judecătorului ( in iudicio). Părţile în procedura formulară nu trebuiau în faţa
magistratului să se exprime în anumite cuvinte solemne, dar împreună cu
magistratul trebuiau să întocmească un înscris numit formulă. Formula prevede
următoarele: părţile principale-numirea judecătorului, pretenţiile expuse de
reclamant, temeiurile pretenţiei, dreptul judecătorului de a împărţi un bun mai
multor persoane şi dreptul de a condamna sau de a absolvi precum şi părţile
accesorii sau în interesul pârâtului sau în interesul reclamantului. Magistraţii ce
organizau instanţele erau preotul urban, pretorul peregrin, guvernatorul în
provincii şi magistraţii municipali.
În perioada clasică înalta trădare era denumită crimen maiestates şi prevedea
omorul unui magistrat, orice atingere adusă împăratului sau intereselor statului
roman.

8.PROCEDURA PENALĂ
În epoca clasică senatul devine o instanţă de judecată permanentă, iar
atribuţiile judiciare ale adunării poporului sunt limitate. Ulterior, pe lîngă senat ce
deţine o competenţă generală, apare şi aşa-numitul tribunal al împăratului.

210
 9.DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
Conform dreptului internaţional roman tratatele internaţionale erau: tratate
de subordonare ( foedera iniqua ) şi tratate semnate pe baza principiului egalităţii.
În caz că statul roman nu încheiase un tratat de alianţă cu un anumit stat, oricînd
putea să pornească un război împotriva lui. De fapt, prin tratatele de subordonare
statele învinse erau obligate să acorde ajutor în caz de război Romei, să plătească
sume de bani etc.

PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI ROMAN

ÎN PERIOADA POSTCLASICĂ

1.IZVOARELE
În epoca postclasică, ce corespunde perioadei dominatului, obiceiul ca izvor
de drept îşi redobîndeşte importanţa. În situaţia în care imperiul Roman cuprindea
numeroase popoare cu tradiţii vechi şi bine stabilite, obiceiurile din provincii au
fost recunoscute în condiţiile în care nu contraveneau ordinii de drept roman.
Jurisprudenţa. Legea citaţiilor
În această perioadă jurisprudenţa înregistrează o decădere în evoluţia sa. De
regulă, se cita în faţa judecătorilor din operele jurisconsulţilor clasici. Şi astfel, se
dădea cîştig de cauză celui care aducea mai multe texte în favoarea situaţiei sale.
De multe ori se citau texte falsificate în faţa judecătorilor, fapt ce a determinat
apariţia în 426 d. Hr. a Legii citaţiilor. Această lege a consfinţit autoritatea a 5
jurisconsulţi ( Papinianus, Caius, Paulus, Ulpianus şi Modestinus), indicîndu-se că
numai ei pot fi în faţa judecătorilor citaţi. În perioada lui Iustinian legea a fost
abrogată. Dintre codificările de bază deosebim: codul lui Grigorian, codul lui
Teodosie, codul lui Iustinian etc. În general opera legislativă a lui Iustinian
cuprinde: Codul, Digestele, Institutele, Novelele şi a fost alcătuită în anii 528-534
( cu exceptie Novelele).1 Codul ( codex) a apărut în 2 ediţii: codul vechi ( codex
vetus ) şi codul reînnoit (codex repetitai epraielectionis). Codul se referă la
constituţiile imperiale din perioada principatului şi dominatului şi cuprinde 12
părţi. Partea I reglementează dreptul canonic, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor
de stat. Părţile 2-8 reglementează dreptul privat. Partea a 9-a –dreptul penal Părţile
10-12 – dreptul administrativ.
Digestele ( Digesta) reprezintă cea mai importantă operă a lui Iustinian şi este o
culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor. Digestele conţin 50 de cărţi ,
care au fost împărţite în titluri, iar titlurile în fragmente. Fragmentele sunt
împărţite în 4 categorii .
1. masa sabiniană ce conţine extrase din libri ad Sabinum şi Digestele lui Servius
Iulianus.
2. Masa edictală reprezintă fragmente din libri ad Editum.
3. Masa papiniană conţine extrase din lucrările lui Papinian.

1
Древние цивилизации, под общей ред. Бонгард-Левина, Москва, 1989, р. 442

211
4. Apendicele sunt eztrase din diverse opere.
Institutele – reprezintă un curs de drept pentru studenţi. Institutele lui
Iustinian spre deosebire de Institutele lui Gaius, sunt o operă legislativă , deoarece
li s-a dat putere de lege. Conţin 4 cărţi: cartea I este consacrată justiţiei, statului,
persoanei, familiei şi căsătorie. Cartea a II-a se referă la bunuri şi modurile de
dobîndire a lor, inclusiv testamentul. Cartea a III-a conşine titlurile ce se transmit
prin succesiunea legalăşi obligaţiile ce rezultă din contracte. Cartea a IV-a conţine
obligaţii ce rezultă din delicte. Novelele conţin consultaţiile date de Iustinian în
anii de domnie. Interpolaţiile sunt modificările constituţiilor imperiale şi a operelor
jurisconsulţilor făcute de specialişti în scopul punerii în concordanţă cu realităţile
perioadei. Mai sunt cunoscute şi glosele ca modificări realizate din greşală odată
cu transmiterea operelor jurisconsulţilor.

2. REGIMUL JURIDIC AL PERSOANELOR

În perioada postclasică în caz de ingratitudine a libertului, acesta redevine
sclav în temeiul unui verdict a magistratului. De asemenea se instituie un mod
solemn de dezrobire: dezrobirea în biserică.

3. DREPTUL DE PROPRIETATE
În epoca postclasică dispare proprietatea provincială drept consecinţă a
faptului că pămîntul italic a fost supus impozitelor. Prin dispariţia proprietăţii
peregrine şi provinciale şi contopirea proprietăţii pretoriene şi quiritare apare o
formă de proprietate unică - dominium, în cadrul căreia proprietarul putea dispune
de bun printr-o liberă manifestare a voinţei.
În dreptul postclasic apare prescripţia celei mai lungi durate (praescriptio
longissimi temporis), iniţial cu un termen de 40 de ani şi apoi de 30 de ani.

4. DREPTUL OBLIGAŢIILOR
În epoca postclasică este şi mai accentuată înlăturarea formalismului, stupulaţia
ajungînd să se apropie de contractele consensuale.1 Prin constituţia împăratului
Leon din 472 e. n. părţile nu au mai fost obligate să folosească termeni solemni,
condiţiile de bază pentru validitatea stipulaţiei fiind de a-şi exprima liber voinţa şi
de afi prezente la încheierea contractului. Ulterior, prin constituţia lui Iustinian din
534 e. n. nu este obligatorie prezenţa părţilor în momentul încheierii contractului.
Contractul verbal promisiunea de dotă (dotis dictio), prin prin care viitoarei soţii i
se constituia dota, decade în perioada postclasică în timpul împăratului Teodosie al
II-lea cînd s-a creat pactul de dotă, realizat prin convenţia părţilor.

5.DREPTUL FAMILIEI
În perioada postclasică fiul de familie dobîndeşte o capacitate aproape deplină.
Astfel, caracterele vechi ale puterii părinteşti dispar, iar fiul de familie a dobîndit o
situaţie juridică asemănătoare cu cea a şefului de familie.

1
З.М.Черниловский, Ввсеобщая история государства и права, Москва, 1995, p.107

212
 6.DREPTUL SUCCESORAL
Împăratului Iustinian (527-565) pune capăt difinitiv sistemului succesoral
întemeiat pe rudenia de sînge singurul temei al moştenirii. Conform reformei lui
Iustinian erau 4 grade de succesori:
gradul I - descendenţii,
gradul II - ascendenţii, fraţii, surorile şi copiii lor,
gradul III - fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor,
gradul IV - ceilalţi colaterali.
Astfel, dispare deosebirea dintre agnaţiune şi cognaţiune. Sistemul
succesoral s-a cristalizat în perioada lui Iustinian şi s-a dovedit viabilitatea, în
sensul că a fost preluat, cu modificări neînsemnate, de sistemele juridice de mai
tîrziu.

7.JUDECATA ŞI PROCESUL
În epoca postclasică s-a aplicat procedura extraordinară. În sistemul
procedurii extraordinare procesul se desfăşura într-o unică fază, în faţa
magistratului, care era un funcţionar imperial. De aici, decurge o altă trăsătură:
procedura extraordinară se afla sub autoritatea statului, părţile jucînd un rol
secundar. Noua procedură încetează a mai fi gratuită şi orală. Magistraţii
judecători sunt funcţionari administrativi şi-n fruntea ierarhiei era împăratul-
judecător suprem, prefecţii pretorului, vicarii şi guvernatorii în provincii.1 În
dreptul postclasic procedura extraordinară cunoaşte succesiv 2 forme normale: a)
procedura prin notificare, în cadrul căreia se expuneau pretenţiile reclamantului şi
invitaţia adresată pîrîtului şi b) procedura prin libel, care de fapt era o cerere cu
pretenţiile reclamantului adresată instanţei în scopul obţinerii permisiunii de citare
a pîrîtului. În procedura extraordinară sentinţa se stabileşte chiar asupra bunului ce
făcuse obiectul procesului.

8.DREPTUL PENAL
În perioada postclasică se acordă posibilitate victimei de a opta în toate
situaţiile între actio iniuriarum, ce consta într-o amendă variabilă şi o pedeapsă
corporală. În consecinţă, ideia de pedeapsă publică se impune faşă de noţiunea de
răzbunare privată, care de fapt era la originea delictului de iniuria.

9.PROCEDURA PENALĂ
Se stabilesc anumite reguli cu caracter permanent în cadrul proceselor
penale:
-în unele cauze se permitea reprezentarea în justiţie,
- dacă acuzatul nu depunea o garanţie şi nu promitea că se va prezenta la proces
era arestat pînă la data judecăţii,
- executarea pedepselor purta caracterul diferenţierii sociale: pentru cei avuţi
pedepse mai blînde, iar pentru cei săraci pedepse mai aspre.

1
Şt.Cocoş,Op.cit., p.83

213
 10.DREPTUL INTERNAŢIONAL
În cadrul dreptului internaţional public este cunoscută instituţia-arbitrajul
internaţional. Fiind admis să soluţioneze diferendele dintre state, Roam adeseori
dădea o soluţie în interesul său. De asemenea este întîlnită şi practica trimiterii
unor ambasadori, care erau inviolabili chiar şi-n perioada de război. În caz că nu-şi
exercitau misiunea corect, starea de inviolabilitate li se retrăgea. 1
Astfel, dreptul roman (privat şi public) şi-a elaborat „codurile de legi”, care
vor servi drept model în redactarea legilor fondate şi pe aportul roman, şi pe
tradiţiile romane.

1
E.Molcuţ, D.Oancea, Op.cit., p. 20-21

214
 BIBLIOGRAFIE
1.Arnott P.D.,An Introduction to the Roman World,Londra,1970
2.Bloch Raymond, Jean Cousin, Roma şi destinul ei, Bucureşti, 1985
3.Древнее право, Ius antiquum, Центр изучения римского право, Том. 1,
Москва,1996
4. Şt.Cocoş, Drept roman,Bucureşti, 1997
5.Condurache Em.,Curs de istorie romană, Bucureşti,1974
6.Cătuneanu I.,Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1927
7.Dimitrescu G.,Drept privat roman, Bucureşti,1938
8.Grimal P.,Civilizaţia romană,2 vol.,Bucureşti, 1978
9.Hanga Vl.,Jacotă M.,Tratat de drept roman,Bucureşti, 1964
10.Hanga Vl.,Tratat de drept roman,Bucureşti, 1978
11.Idem.,Drept privat roman,Bucureşti, 1971
12.Idem.,Principiile dreptului privat roman,Cluj-Napoca,1889
13.Idem.,Drept privat roman,Bucureşti,1978
11.История древнего Рима,sub red.Bokscianin A.,Kuzişcin I.,moscova,1971
12.Handry Jean, Indoeuropenii, trad.de A. Peţan, Bucureşti,f.a.
13.Jacota M.,Drept roman,Iaşi,1991
14.Idem.,Dreptul roman,Iaşi,1993
15.Quintilian,Institutio oratoria,12,7
16.Lascu N., Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965
17.Longinescu S.G.,Elemente de drept roman,vol.I,Bucureşti, 1926
18.Idem.,Elemente de drept privat roman,vol.I-II,Bucureşti, 1926-1929
19.Maşkin N.A.,Istoria Romei antice,Bucureşti,1951
20.Molcuţ E.,Oancea D.,Drept roman,Bucureşti,1991(vezi şi Bucureşti,1993,1995)

215