Grecia Antică : Sparta oligarhică şi Atena democratică

1. Sparta - de la origini până la războaiele medice (sec. IX-V î.Hr.)

Printre cetăţile greceşti, Sparta ocupă o poziţie unică, atât prin sistemul său politic cât şi
prin rolul pe care l-a jucat în lumea greacă. Constituţia sa, care părea foarte trainică, a fost
apreciată deopotrivă de gânditori şi de oameni politici, în epoca clasică fiind un adevărat curent
laconofil. Printre cei mai de seamă adepţi ai sistemului politic spartan s-a numărat istoricul
Xenophon.
Izvoarele istorice relative la istoria Spartei sunt relativ numeroase. Totuşi, multe dintre
acestea au fost scrise foarte târziu în raport cu evenimentele despre care vorbesc, astfel că
perioade îndelungate din istoria acestei cetăţi sunt cunoscute încă foarte puţin. Pentru constituţia
Spartei, au ajuns până la noi “Statul spartan” a lui Xenophon, precum şi “Viaţa lui Licurg” al lui
Plutarh. La acestea se mai adaugă lucrările lui Herodot, Tucidide, Ephoros din Kyme, precum şi
scrierile poeţilor Tyrteu şi Alcman.
Sparta se află în sudul Peloponnesului, în ţinutul numit Laconia sau Lacedemonia. Se
învecina la nord, cu Arcadia, la vest, lanţul munţilor Taiget o separa de Messenia, iar la est erau
munţii Parnon. La sud, Lacedemonia era scăldată de apele Mării Mediterane. Prin mijlocul
Laconiei, curgea, de la nord către sud, râul Eurotas, care forma o câmpie roditoare.
Avem puţine informaţii despre Laconia myceniană. Cercetările arheologice au arătat că în
această perioadă regiunea avea câteva aşezări myceniene. Astfel, a fost descoperit în valea
Laconiei un palat mycenian, numit de învăţaţii moderni Menelaion, după numele regelui legendar
Menelaos, care ar fi domnit în Laconia în timpul războiului troian. Tot în această regiune,
arheologii au descoperit vechea aşezare de la Amyclai.
Pentru epoca homerică, avem descrierea, pe care o face “Odyssea”, a călătoriei lui Telemah
de la Pylos la Sparta. Dar amănuntele pe care le dă Homer, dovedesc că aezii homerici aveau
cunoştinţe foarte vagi şi adesea greşite despre Laconia. În conformitate cu naraţiunea lui Herodot,
preluată şi dezvoltată de numeroşi alţi scriitori antici, statul spartan a apărut ca urmare a migraţiei
dorienilor. Aceştia au supus populaţia locală, care a fost transformată în hiloţi. Cercetătorii
moderni au dubii foarte întemeiate despre istoricitatea acestei naraţiuni, deoarece nu se poate
dovedi o «invazie doriană» la sfârşitul epocii myceniene care să fi cauzat distrugerea statelor
myceniene. Nu avem nici o dovadă că hiloţii nu vorbeau dialectul dorian; dimpotrivă ştim că,
după secolul al VIII-lea î.Hr., când spartanii au cucerit Messenia, mesenienii, care vorbeau în mod
cert dialectul dorian, au fost transformaţi şi ei în hiloţi.
Cercetările arheologice permit concluzia că cetatea Sparta a fost întemeiată în secolul al IX-
lea a.C., în timp ce aşa-zisa invazie doriană s-ar fi petrecut la sfârşitul secolului al XIII-lea şi
începutul celui de-al XII-lea. În epoca istorică, populaţia Laconiei era doriană. Dorienii erau
împărţiţi în trei triburi gentilice, hylleii, pamphilii şi dimanii. În secolul al IX-lea, lacedemonienii
erau organizaţi în cinci sate gentilice, Pitane, Messoa, Dimne, Cynosura şi Limnai, care aveau ca
centru politic Sparta. În epoca arhaică, Sparta avea un sistem politic deosebit de al tuturor
celorlalte cetăţi greceşti. Acest sistem politic era pus pe seama legiuitorului Lycurg, care, după
tradiţie, a reuşit să pună capăt neînţelegerilor dintre spartani printr-o nouă organizare politică,
cunoscută în istoriografie sub numele de Marea Rhetra (Marele edict). După cronologia atribuită
lui Licurg de autorii antici, acesta ar fi trăit prin secolul XII-XI, dar istoricii moderni consideră că,
dacă Licurg a fost un personaj real şi nu o divinitate a luminii (Licurg înseamnă «Cel ce face

1
lumină»), opera lui reformatoare trebuie să fi fost contemporană cu alţi legiuitori greci din secolul
VII î. Hr. .
Sparta a fost un stat prin excelenţă oligarhic. El era o diarhie deoarece era condus de doi
regi care proveneau numai din două familii, a Agiazilor şi a Eurypontizilor. Regii aveau atribuţii
limitate. Ei erau principalii comandanţi militari şi făceau parte din Gerusia. Gerusia, «sfatul
bătrânilor», era compusă din 30 de “gerontes” (bătrâni) care împliniseră cel puţin şaizeci de ani,
cu excepţia celor doi regi care intrau în acest organism indiferent de vârstă. Acest consiliu avea
prerogative însemnate, el fiind acela care formula cele mai importante hotărâri care urmau să fie
aprobate sau respinse de Apella (Adunarea Spartanilor). Aceasta din urmă constituia adunarea
poporului care era formată din toţi spartanii în vârstă de peste 30 de ani. În teorie, Apella era
organismul cel mai important în stat, dar în realitate el vota fără prea multe discuţii ceea ce
propunea Gerusia.
Colegiul celor cinci efori a apărut ceva mai târziu, prin secolul VII î. Hr. . Avea atribuţii
însemnate, mai ales pe plan intern. Ei supravegheau pe cei doi regi şi se îngrijeau de educarea
tinerilor în spiritul constituţiei lui Licurg. Ephorii aveau prerogative judecătoreşti, supravegheau
finanţele şi fixau impozitele, convocau şi prezidau Apella. Ei conduceau politica externă, declarau
războiul şi încheiau pacea, încheiau tratatele care trebuiau validate către Apella. Dintre ephori
spartani, de un mare prestigiu s-a bucurat Chilon, care prin măsurile luate a întărit constituţia
spartană. Populaţia Laconiei era împărţită în două categorii net distincte: cetăţenii, spartanii
propriu-zişi, cunoscuţi şi sub numele de spartiaţi sau homoioi («cei asemenea»), şi populaţia
dependentă, împărţită la rândul său în hiloţi şi perieci.
Spartanii reprezentau un soi de castă militară, deoarece singura lor raţiune de a exista era să
devină soldaţi, şi de aceea întreaga lor viaţă se derula în conformitate cu această cerinţă. De mici
copii ei erau obişnuiţi cu viaţa aspră. Până la opt ani educaţia copiilor se făcea în familie, după
care ei intrau sub supravegherea unor paidonomoi, când educaţia devenea şi mai aspră. Ei erau
învăţaţi să vorbească puţin, de unde şi expresia, rămasă până astăzi, «a vorbi laconic». La 21 ani
tânărul spartan devenea ostaş şi îşi ducea viaţa, până la 40 ani, în tabere militare, unde făcea
permanent exerciţii. Datorită acestui fapt, Sparta a avut, timp de multe secole, cea mai puternică şi
disciplinată armată din lumea greacă.
După tradiţie, Licurg a acordat o atenţie specială femeii, al cărui rost în societate era să
producă copii. De aceea, femeia spartană avea un statut deosebit faţă de al celorlalte femei
greceşti, bucurându-se de mai multă libertate. Pentru a întreţine spiritul comunitar, spartanii
participau la syssitai, mese comune obligatorii, unde se servea aceeaşi mâncare pentru toţi,
inclusiv pentru regi. Datorită sistemului său educaţional, Sparta este considerată primul stat
totalitar din istorie. Spartanii nu se îndeletniceau cu producerea bunurilor materiale necesare
traiului, această activitate revenind hiloţilor. Aceştia reprezentau o categorie intermediară între
oamenii liberi şi sclavi. Hiloţii aveau în folosinţă un lot de pământ de pe care nu puteau fi
îndepărtaţi, nu puteau fi vânduţi şi nici ucişi. Ei aveau anumite drepturi individuale şi economice,
dar nu aveau drepturi politice. În sistemul politic şi social spartan, rostul lor era să asigure
existenţa spartanilor. Numărul hiloţilor întrecea de câteva ori pe acela al spartanilor, ceea ce
constituia o permanentă ameninţare pentru sistemul politic şi social spartan. Pentru a-i intimida,
legea permitea ca, în anumite situaţii, spartanii să apeleze la criptii, prin care cei mai
reprezentativi hiloţi erau ucişi. Cu toate aceste precauţii, hiloţii s-au răsculat adeseori, punând la
grea încercare ordinea socială lycurgiană. Cea de-a doua categorie inferioară erau periecii. După
cum arată şi numele lor, aceştia locuiau la marginile teritoriului lacedemonian. Ei aveau o situaţie
mai bună de cât a hiloţilor, având mai multă libertate. Ei aveau administraţie proprie, dar nu aveau
capacitatea de decizie politică şi militară şi nu dispuneau în mod liber de teritoriul agricol,
deoarece adevăratul proprietar era statul spartan. Ei se îndeletniceau mai ales cu meşteşugurile şi
în mai mică măsură cu comerţul.

2
 Deşi sistemul politic şi social spartan era conceput în aşa fel încât să nu permită schimbări
majore, totuşi acesta nu a rămas fără fisuri. Cu timpul, unii dintre spartiaţi au decăzut, devenind
probabil hypomeiones, adică cetăţeni inferiori, sau tresantes, «tremurători», «laşi», cetăţeni
degradaţi datorită laşităţii în faţa inamicului. Aşa s-a ajuns ca numărul spartiaţilor să devină tot
mai mic, de unde şi necesitatea completării corpului civic cu cetăţeni noi, aşa-numiţii
neodamodeis. Sistemul politic şi social spartan s-a format, după toate probabilităţile, mult mai
târziu decât pretinde tradiţia greacă. Cercetătorii moderni consideră că acesta a apărut în condiţiile
schimbărilor majore pe care le-a cunoscut modul de a purta războiul, în prima jumătate a secolului
VII î. Hr., ca urmare a apariţiei falangei, care presupunea acţiunea comună, disciplinată, a mai
multor luptători. Această inovaţie, care a constituit o adevărată revoluţie în arta militară, s-a
produs, după toate probabilităţile, în Argos, pe vremea regelui Pheidon. Insuccesele pe care le-au
avut spartanii în războiul cu Argos-ul şi cu messenienii au constituit, probabil, cauza care a dus la
împărţirea societăţii în categorii sociale clar deosebite, cu crearea unei categorii formată din
militari care trebuia întreţinută de celelalte două.
În epoca arhaică, Sparta a purtat războaie îndelungate cu Messenia, în urma cărora aceasta a
fost ocupată, iar locuitorii transformaţi în hiloţi. Sparta a avut o contribuţie minoră în procesul de
colonizare, singura lor colonie fiind Taras (Tarentum), din sudul Italiei. În jurul Spartei s-a
constituit Liga peloponnesiacă, cu caracter defensiv, care întrunea numeroase cetăţi din
Peloponnes. În cadrul acestei ligi Sparta era liderul necontestat, care a profitat de această situaţie
pentru a-şi promova interesele proprii şi pentru a susţine, în alte cetăţi, regimuri oligarhice.

2. Athena - de la origini până la războaiele medice (sec. VIII-V î. Hr.)

Athena se află în Attica, o mică peninsulă a Greciei centrale de cca. 2600 km2. Spre est,
lanţul munţilor Citheron o separă de Beoţia. În epoca istorică, în Attica se vorbea dialectul ionian.
Ionienii erau împărţiţi în patru triburi: Geleontes («lucrători al pământului», «ţărani»), Aigikoreis
(«crescători de capre», «păstori»), Argadeis («meseriaşi») şi Hopletes («hopliţi», «militari»).
Caracterul gentilic al acestor triburi este discutabil, deoarece numele lor ne îndreaptă mai curând
spre grupuri profesionale decât spre comunităţi rezultate din legături de sânge.
Istoria timpurie a Athenei este învăluită în legendă. Izvoarele istorice pentru această
perioadă sunt târzii. Herodot, Tucidide, pseudo Xenophon, Aristotel ş.a. Conform tradiţiei, Athena
a fost condusă o vreme de regi. Dintre aceştia, mai cunoscuţi au fost Kekrops, Ion, Kodros şi, mai
ales, Theseus. Nu ştim dacă aceştia au fost persoane reale sau mitice. Pe seama fiecăruia dintre ei,
tradiţia legendară pune o seamă de înfăptuiri care nu pot fi însă astăzi verificate.
Cercetările arheologice din Attica şi, mai ales, din Athena au arătat că în epoca myceniană,
pe acropolă, era o însemnată cetate de la care au rămas urme până astăzi. Această cetate a avut, se
pare, mai puţin de suferit la sfârşitul epocii myceniene, în Attica fiind o continuitate între epoca
myceniană şi cea homerică. Probabil că din această continuitate s-a născut convingerea
athenienilor că doar ei au fost autohtoni, mitul autohtoniei fiind, în epoca clasică, un însemnat
instrument propagandistic în slujba susţinerii pretenţiilor hegemonice ale Athenei. Legenda pune
pe seama lui Theseus unificarea Atticii, care până atunci era divizată în mai multe comunităţi. Tot
lui i se atribuie împărţirea întregului popor, indiferent de ginţi, fratrii şi triburi, în mai multe clase
sociale: eupatrizi, gomori (agricultori) şi demiurgi (meseriaşi). În conformitate cu cronologia
legendară, deoarece Theseus a fost contemporan cu regele Minos din Creta, el trebuie, dacă a fost
un personaj real, să fi trăit prin secolul al XVI-lea î. Hr. . Critica istorică consideră că măsurile
puse pe seama sa nu au avut loc mai devreme de secolul al VIII-lea î. Hr., deoarece ele se înscriu
pe un orizont politic grecesc care aparţine acestei perioade. Unificarea comunităţilor atheniene
într-un singur popor, cu un pritaneu şi un consiliu, este o realitate care se regăseşte, cam în aceeaşi
perioadă, la mai multe comunităţi greceşti. Acest proces se numeşte synoikismos.

3
 Ca şi în alte cetăţi greceşti, basileii athenieni, care continuau pe cei din epoca homerică, şi-
au pierdut numeroase atribuţii care au trecut treptat pe seama altor organisme ale statului. Totuşi,
instituţia ca atare nu a dispărut ci s-a transformat într-o magistratură, aceea de arhonte basileu
care avea prerogative mai cu seamă în ceea ce priveşte cultul (religioase). Cea mai mare parte a
prerogativelor vechilor basilei a trecut pe seama altor arhonţi, care formau Colegiul celor nouă
arhonţi. Dintre aceşti arhonţi cel mai important era arhontele polemarh, care, aşa cum arată şi
numele, avea prerogative în ceea ce priveşte forţele armate, şi arhontele eponim, cel care da
numele său anului respectiv. Ceilalţi arhonţi se numeau thesmoteţi, ei fiind cei care supravegheau
respectarea obiceiurilor juridice ale cetăţii. Se pare că aceşti demnitari erau aleşi, o vreme, pe viaţă
sau pe mai mulţi ani (probabil pe zece ani), dar se pare că, începând cu anul 683-682, arhonţii erau
aleşi pe un an. La sfârşitul mandatului, arhonţii intrau în Areopag, care era de fapt un Consiliu
(boulé).
Secolul VII î. Hr. este caracterizat prin neîncetate dispute sociale, datorate marilor
inegalităţi dintre diferitele categorii sociale. Acest fenomen a fost accentuat de apariţia monedei
care a dat un mare impuls comerţului şi meşteşugurilor. Aceste frământări sociale au fost însoţite
de dispute între eupatrizi şi demos. Şi la Athena au fost încercări de a introduce tirania. De
exemplu, în anul 632 î. Hr., Kylon a eşuat într-o astfel de tentativă. Pe aceeaşi linie a disputelor
politice se înscriu şi legile lui Dracon din a doua jumătate a secolului al VII-lea î. Hr. . Este cel
mai vechi cod de legi de la Athena. El se caracteriza prin severitatea prevederilor sale.
Cel care pune bazele sistemului democratic athenian a fost Solon (594-593 î. Hr.). A fost o
puternică personalitate. Poet de talent şi om politic cu convingeri democratice, Solon a ajuns la
conducerea Athenei într-o perioadă când disputele politice împărţeau societatea atheniană în două
categorii bine distincte, eupatrizii şi demosul, cu interese adeseori deosebite. Ambele categorii
sociale au acceptat ca Solon, care se bucura de mult prestigiu printre concetăţeni, să procedeze la
o nouă organizare a statului athenian şi să ia alte măsuri menite, în măsura posibilului, să atenueze
disputele sociale. În plan instituţional, sistemul politic inaugurat de Solon menţinea unele instituţii
mai vechi, cum erau arhontatul şi consiliul (boulé), dar apăreau Adunarea Poporului (Eclesia) şi
Sfatul celor 400, format din câte o sută de reprezentanţi din fiecare dintre cele patru triburi.
Eclesia devenea organismul politic cel mai important, deoarece aici se dezbăteau
problemele cele mai de seamă ale statului şi se votau legile. În Eclesie intrau toţi cetăţenii majori.
Din categoria cetăţenilor nu făceau parte sclavii şi femeile. Sistemul politic instituit de Solon avea
un caracter moderat. El nu a mulţumit pe nici una din categoriile sociale care solicita transformări
politice adânci, în sensul dorit de ele. Pe de o parte aristocraţia era nemulţumită de rolul important
pe care îl avea demosul, majoritar în Eclesia, iar pe de alta demosul considera că măsurile luate de
Solon lăsau eupatrizilor încă o mare putere în stat, ei dominând instituţia arthontatului şi a
areopagului.
Solon a dat şi alte legi care vizau atenuarea dezbinărilor sociale. Astfel, a dat legea numită
seisahteia («descărcarea») prin care se ştergeau vechile datorii sau, după o altă interpretare,
acestea erau reduse, şi se interzicea decăderea socială a datornicilor (transformarea datornicilor în
sclavi). Această lege venea în întâmpinarea unei mai vechi cerinţe a demosului, în condiţiile în
care numeroşi cetăţeni ajunseseră sclavi deoarece nu putuseră să-şi plătească datoriile. O altă
reformă importantă este aceea prin care populaţia liberă a Atticii a fost împărţită în mai multe
categorii sociale, în funcţie de avere. Totodată, această reformă prevedea şi anumite sarcini
militare pentru fiecare categorie. Cei care aveau o avere de cel puţin 500 medimne de cereale,
formau categoria pentacosiomedimnoi, care în plan militar formau infanteria greu înarmată
(hopliţi); cei care aveau o avere de cel puţin 300 de medimne formau categoria
triacosiomedimnoi, numiţi şi hippeis (călăreţii). În sfârşit, cei care aveau o avere mai mică de 300
de medimne erau oamenii cei mai săraci, numiţi zeugiţi şi theţi şi formau infanteria uşoară.
Probabil că Solon a dat şi alte legi care încurajau meseriile, agricultura şi comerţul.

4
 Legile şi reformele lui Solon au răspuns doar în parte necesităţilor. În anii şi deceniile
următoare disputele politice s-au reaprins. Au apărut grupări politice bazate pe anumite realităţi
social-economice. Astfel, marii proprietari de pământ au format gruparea politică a pedienilor;
diacrienii apărau interesele oamenilor relativ săraci aflaţi mai cu seamă în regiunile muntoase;
paralienii îi reprezentau pe locuitorii situaţi în apropierea mării (gr. paralia= litoral) şi legaţi mai
ales de meşteşuguri şi de comerţul maritim. Sprijinit pe gruparea diacrienilor, Peisistrate instituie
tirania (561 î. Hr.) care, cu unele întreruperi, va dura până în anul 510 î. Hr., când ultimul tiran
Hippias, fiul lui Pisistrate, a fost nevoit să părăsească Athena. Epoca Peisistratizilor a fost
apreciată în manieră foarte diferită de autorii antici. Adepţii democraţiei au reproşat lui Peisistrate
şi fiilor săi, Hipparh şi Hippias, conducerea autoritară care a favorizat mai cu seamă pe adepţii
politici ai acestui sistem de guvernământ. Alţii au avut cuvinte de preţuire pentru tirani, deoarece
în timpul lor statul athenian a cunoscut o perioadă de dezvoltare a economiei şi a culturii. Într-
adevăr, Peisistrate a sprijinit agricultura, a întreprins mari lucrări publice şi a iniţiat marile
sărbători Panatheneele, în cinstea zeiţei Athena, şi Dionisiile, în cinstea zeului Dionysos.
Ceremoniile care însoţeau aceste mari sărbători populare au constituit cadrul care a favorizat
apariţia tragediei şi a comediei ( acum se dezvoltă teatrul grec).
Cu toate acestea, opoziţia faţă de tiranie nu a încetat. Cu sprijin spartan, democraţii au reuşit
să înlăture pe ultimul tiran, Hippias, care în anul 510 a fost nevoit să părăsească Athena. În fruntea
oponenţilor tiraniei se afla familia Alcmeonizilor, din care au provenit nume ilustre ale Athenei,
cum au fost Clisthenes şi Pericles. Ajuns la conducerea Athenei, Clisthenes a procedat la ultima
mare reformă constituţională a statului athenian (508-507). Prin această reformă, au fost
desfiinţate cele patru triburi tradiţionale care au fost înlocuite cu zece triburi teritoriale, conduse
de câte un epimeletes (=îngrijitor, supraveghetor). Fiecare trib a fost divizat în câte 100 de deme,
conduse de demarhi. Pentru a desfiinţa baza partidelor teritoriale, Clisthenes a constituit aceste
triburi din câte trei părţi (trithyii), în care era împărţit teritoriul Atticii: Asty (oraşul propriu-zis),
Paralia (teritoriul de la ţărmul mării) şi Mesogeis (teritoriul din centru). Deoarece la Athena se
exercitau drepturile politice, această reformă a contribuit la sporirea rolului Athenei ca centru
politic. Sfatul celor 400 devine al celor 500, proveniţi în mod egal din fiecare trib, aleşi prin
tragere la sorţi. A fost înfiinţat Colegiul celor 10 strategi care conducea treburile publice sub
supravegherea Adunării Poporului (Eclesia). În acest colegiu, cel mai important era strategul
polemarh, care în timp de război era principalul comandant militar, iar în timp de pace, conducea
politica externă. Sunt menţinute Colegiul Arhonţilor şi Areopagul, însă rolul lor în stat a fost mult
diminuat. Pentru a descuraja încercările de a instaura tirania, Clisthenes a introdus ostracismul,
prin care Adunarea Poporului se pronunţa prin vot asupra persoanei bănuită ca avea astfel de
intenţii. Cel care era ostracizat era pus în afara legii şi exilat timp de zece ani, fără a-şi pierde
averea. Prin constituţia lui Clisthenes, Athena devenea statul cu constituţia cea mai democratică
din lumea greacă. În timpul lui Ephialtes şi Pericles, nu au fost aduse schimbări majore, ci numai
unele măsuri prin care s-a adâncit caracterul democratic al constituţiei lui Clisthenes.

3. Sparta şi Atena în Epoca Clasică (sec. V î.Hr.)

Este perioada în care lumea greacă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Literatura, filosofia,
artele plastice şi arhitectura au fost ilustrate de personalităţi de geniu, care au făcut ca această
perioadă să fie una dintre cele mai strălucite din întreaga istorie a omenirii. În plan politic, epoca
clasică se caracterizează prin disputa dintre două sisteme politice şi ideologice opuse, anume cel
oligarhic, reprezentat de Sparta şi aliaţii săi din Liga peloponnesiacă, şi cel democratic
reprezentat de Athena care conducea Liga de la Delos. Secolul al V-lea este dominat, în plan
politic, de războaiele dintre greci şi perşi, de ascuţirea antagonismului dintre Sparta şi Athena,
care a dus la cel mai important război fratricid, războiul peloponnesiac, aruncând întreaga lumea

5
greacă într-o criză fără ieşire, de car e a profitat Macedonia care şi-a instaurat hegemonia asupra
lumii elenice.

a. Războaiele medice (492-479 î. Hr.)

Epoca clasică se deschide cu războaiele dintre greci şi perşi, cunoscute de obicei sub numele
de războaiele medice (de la “Medoi”, numele grecesc al mezilor, neam înrudit cu perşii). Este o
perioadă relativ bine cunoscută, mai ales datorită “Istoriilor” lui Herodot, care s-a informat despre
cauzele şi desfăşurarea acestui război. Pentru aceasta, istoricul grec a cercetat apariţia şi creşterea
Imperiului persan şi ne dă informaţii preţioase despre popoarele care au fost incluse în acest
imperiu (lydieni, babilonieni, egipteni ş.a.). Alte informaţii despre aceste războaie ne sunt oferite
de Eschile, Tucidide, Plutarh, la care se adaugă unele inscripţii greceşti şi persane. Cauzele
acestui îndelungat conflict trebuie căutate în tendinţa imperiului persan de a-şi spori teritoriul pe
seama prosperelor cetăţi greceşti. Pretextul a fost oferit de revolta cetăţilor ioniene. Aceste cetăţi,
situate în vestul Asiei Mici, au intrat în cadrul Imperiului persan după anul 546 î. Hr., când regele
Cyrus al II-lea a anexat Lydia, care includea şi cetăţile greceşti din vestul Asiei Mici.
Deşi dominaţia persană asupra cetăţilor greceşti era suportabilă din punct de vedere
economic, acestea nu au acceptat niciodată pierderea libertăţii lor. Profitând de un anumit context
favorabil, cetăţile ioniene au hotărât să declanşeze revolta antipersană în anul 499 î. Hr. . În
fruntea acestei răscoale se afla oraşul Milet, condus de tiranul Aristagoras. Răsculaţii au solicitat
sprijin din partea cetăţilor greceşti din Grecia propriu-zisă, dar răspunsul a fost puţin încurajator.
Numai Athena şi Eretria au trimis în sprijinul răsculaţilor o mică escadră cu circa 2000 de
luptători. Sparta a refuzat să-i sprijine pe răsculaţi. De la început, răscoala a cuprins nu numai
cetăţile ioniene ci şi oraşele greceşti din Bosfor, Hellespont, Caria, Rhodos şi Cypru, răsculaţii
reuşind să înlăture dominaţia persană în vestul Asiei Mici. Dar în anul 494 î. Hr., perşii
mobilizează mari forţe în Asia Mică şi, sprijiniţi de o puternică flotă, îi înving pe răsculaţi. Miletul
este în bună parte distrus, aceeaşi soartă având-o şi alte cetăţi răsculate, perşii reinstaurând
dominaţia lor în vestul Asiei Mici.
După înfrângerea revoltei ioniene, regele Darius I a vrut să-i pedepsească pe susţinătorii
insurgenţilor şi a început o nouă campanie militară împotriva Greciei, care deschide, de fapt,
războaiele medice. Acestea au 3 etape: prima expediţie persană (492 î. Hr.), cea de a doua (490 î.
Hr.) şi cea de a treia (480 î. Hr.).
Prima etapă a constat în ofensiva persană în Peninsula Balcanică. Perşii, conduşi de
generalul Mardonios (ginerele lui Darius I), au reuşit să cucerească unele regiuni de coastă ale
Traciei şi să oblige pe regele Macedoniei să devină aliat al perşilor. Campania terestră a fost
sprijinită de o puternică flotă care trebuia să supună cetăţile greceşti insulare şi să ameninţe
Grecia. Flota nu a reuşit să-şi îndeplinească misiunea deoarece a fost distrusă de o puternică
furtună în apropierea muntelui Athos.
Cea de a doua expediţie persană, condusă de generalii Datis şi Artaphernes, nu a avut mai
mult succes. Perşii au debarcat în Attica, dar la Marathon au fost înfrânţi de armata atheniană,
mult mai puţin numeroasă, condusă de Miltiades cel Tânăr, care a devenit eroul naţional athenian
(490 î. Hr.). După victoria de la Marathon, prestigiul Athenei a crescut foarte mult. În anii care au
urmat, la Athena s-au conturat două grupări politice care se deosebeau mai ales prin maniera în
care urma să fie purtat războiul cu perşii. O grupare, condusă de Themistocles, considera că,
pentru a asigura victoria, athenienii trebuiau să se sprijine mai ales pe o flotă puternică. Cea de a
doua grupare, condusă de Aristides, credea că era nevoie în primul rând de o puternică armată de
uscat, care să poată să înfrângă marea armată persană. Pentru moment, gruparea condusă de
Themistocles a avut câştig de cauză, şi Athena a pus în operă construirea unei mari flote de război.
În anul 486 î. Hr., după moartea lui Darius I, la conducerea Imperiului Persan vine regele
Xerxes. În primii ani de domnie, regele persan s-a confruntat cu numeroase răscoale care au

6
cuprins imperiul. După înfrângerea acestor răscoale, în 481 î. Hr, Xerxes reia planul lui Darius de
a cuceri Grecia, pentru a restabili prestigiul Ahemenizilor (dinastia conducătoare în Persia), grav
afectat de insuccesele de până atunci din războiul cu grecii. Perşii mobilizează forţe uriaşe pe care
le trec în Peninsula Balcanică. În faţa acestei noi ameninţări persane, grecii hotărăsc să nu se
supună. A fost convocat la Corinth un congres panhellenic (“al tuturor grecilor”), în anul 481 î.
Hr., unde s-a hotărât crearea unei symahii (= alianţă militară defensivă) la care cetăţile participante
trebuiau să participe cu contingente militare. Conducerea militară a acestei alianţe a fost
încredinţată Spartei. În conformitate cu planul de operaţiuni al alianţei, perşii trebuiau să fie
împiedicaţi să ajungă în Grecia centrală prin strâmtoarea de la Thermopile. Planul nu a reuşit,
însă, deoarece perşii, ajutaţi de un trădător, au reuşit să evite strâmtoarea şi să cadă în spatele
contingentului spartan, condus de regele Leonidas, care a fost nimicit (iulie 490 î. Hr.). După
această victorie, perşii cuceresc Grecia centrală (Beoţia şi Attica), obligând pe athenieni să-şi
părăsească cetatea pentru a se stabili în Salamina, Egina şi Troizen.
Succesul perşilor a fost însă de scurtă durată, deoarece ei au fost înfrânţi în lupta navală de la
Salamina (28 sept. 480 î. Hr.), fiind nevoiţi să-şi retragă flota spre Hellespont, iar armata de uscat
în Thessalia. În anul următor, perşii ocupă din nou Athena pe care o jefuiesc. Sfârşitul războaielor
medice a fost marcat de bătălia de la Plateia din Beoţia (4 august 479 î. Hr.) şi de bătălia navală
de la Mycale, din apropierea coastelor Asiei Mici, în care grecii au fost victorioşi. Încheierea
oficială a războiului va fi mult mai târziu, în anul 449 î. Hr., prin Pacea lui Callias.
Războaiele medice au constituit un moment de mare importanţă în istoria lumii greceşti şi a
Antichităţii. Victoria grecilor împotriva unui inamic, considerat mult mai puternic, a fost
rezultatul dragostei de libertate a cetăţilor greceşti şi unul dintre puţinele evenimente la care au
participat o mare parte a cetăţilor greceşti.

b. Perioada Pentekontaietia (479-431 î. Hr.)

După anul 479 î. Hr., perioada de timp care se întinde până în anul 431 î. Hr. este cunoscută
în istoriografie sub numele de Pentekontaietia, adică perioada de aproximativ de 50 ani care s-au
scurs între încheierea războaielor medice şi începutul războiului peloponnesiac. Această perioadă
poate fi caracterizată, în general, ca fiind aceea în care contradicţiile dintre cetăţile greceşti,
grupate în cele două ligi, Liga Peloponnesiacă şi Liga de la Delos, s-au acutizat, devenit de
nerezolvat pe cale paşnică. Liga maritimă de la Delos a apărut după victoria împotriva perşilor. La
început, în această ligă au intrat mai multe cetăţi insulare care se temeau încă perşi. De la început,
rolul cel mai important l-a jucat Athena, datorită prestigiului pe care îl câştigase în timpul
războaielor medice precum şi faptului că era cetatea cea mai puternică, cu o flotă capabilă să
înfrunte flota persană. În anii şi deceniile următoare, în această ligă au intrat multe alte cetăţi,
transformând-o într-un adevărat imperiu maritim athenian. Centrul acestei ligi a fost la început în
insula Delos, unde se afla tezaurul comun. Acesta, în valoare de circa 460 talanţi, era constituit din
contribuţiile fiecărei cetăţi (foros), necesare pentru întreţinerea unei flote care să descurajeze un
eventual inamic.
Liga de la Delos era condusă de un consiliu comun, synedrion. Dominaţia atheniană asupra
ligii a devenit şi mai evidentă după anul 454 î. Hr., când acest tezaur a fost mutat de la Delos pe
acropola atheniană, fiind folosit de Pericles pentru finanţarea construcţiilor monumentale de pe
acropola Athenei. Treptat, cetăţile participante la această ligă şi-au pierdut o mare parte a
independenţei lor, deoarece încercările unor cetăţi de a o părăsi au fost reprimate în mod sângeros
de athenieni. Această realitate a fost abil speculată de Sparta, care ducea o susţinută propagandă
prin care se urmărea discreditarea Athenei în faţa aliaţilor săi. Perioada Pentekontaietiei, este
caracterizată printr-o tot mai accentuată dispută politică şi ideologică dintre Sparta şi Athena,
reprezentantele celor două sisteme politice opuse, oligarhia şi democraţia. Sistemul democratic,
susţinut mai ales de progresele economice ale Athenei şi ale aliaţilor săi, constituia o atracţie

7
irezistibilă pentru cetăţenii din cetăţile oligarhice. Astfel se explică de ce unele dintre acestea au
părăsit Liga peloponnesiacă pentru a se alătura “Ligii maritime atheniene” (sau “delio-attice”,
cum mai era numită Liga de la Delos). Pe de altă parte, politica represivă atheniană faţă de orice
încercare de a părăsi liga maritimă, a fost speculată de sistemele politice oligarhice.
Acest antagonism a crescut în timpul celor 50 ani în aşa măsură încât între Liga
peloponnesiacă şi Liga maritimă atheniană să nu mai existe nicio posibilitate de conciliere. Astfel
a izbucnit îndelungatul şi pustiitorul război peloponnesiac.

c. Războiul peloponnesiac (431-404 î.Hr.)

Pentru reconstituirea acestei perioade, istoricii dispun de izvoare relativ puţine, dar de bună
calitate. Este vorba în primul rând, de “Războiul peloponnesiac”, lucrare scrisă de Tucidide, care
reprezintă momentul de apogeu al istoriografiei antice, şi “Hellenika”, a lui Xenofon. La acestea,
mai putem adăuga “Vieţile paralele” ale lui Plutarh precum şi câteva inscripţii.
Războiul a fost precedat de unele acţiuni care au sporit neîncrederea dintre cele două blocuri
politice şi militare, care sunt denumite de obicei drept pretexte pentru începerea acestuia. Este
vorba de conflictul din Korkyra, o insulă aflată în vestul Greciei (azi Corfu), de conflictul
Potideei, o colonie corinthiană din Peninsula Chalcidică, precum şi de aşa-numita psefisma
(decret) megariană. Aceste trei pretexte, în care erau implicate două dintre cele mai de seamă
cetăţi din Liga Peloponnesiacă, Corinthul şi Megara, arată că războiul peloponnesiac nu a fost
datorat numai diferenţelor ideologice, ci că interesele economice au jucat un rol foarte important.
Căci, deşi Liga Peloponnesiacă grupa cetăţi oligarhice şi, în genere, mai puţin dezvoltate, erau
printre acestea, cum este cazul Corinthului şi Megarei, cetăţi meşteşugăreşti şi comerciale foarte
importante, interesate în comerţul maritim în mările Mediterane (Mediterană, Egee, Marmara,
Adriatică şi Ionică).
Deschiderea ostilităţilor a fost decisă în Congresul de la Sparta, unde spartanii, sub
presiunea reprezentanţilor Corinthului şi Megarei, au fost nevoiţi să iasă din expectativă şi să ia
conducerea forţelor peloponnesiace. Războiul, foarte îndelungat, are mai multe perioade. Între
431-421 î. Hr., este războiul arhidamic, numit astfel după numele regelui spartan Arhidamos care
conducea trupele peloponnesiace. Cea de a doua perioadă, între 421-415 î. Hr., începe cu “pacea
lui Nikias”, numită astfel după omul politic athenian care a contribuit la încheierea acestei păci, şi
durează până la hotărârea Eclesiei atheniene de a face o campanie militară în Sicilia. Între 415-
404 î. Hr. este perioada finală a războiului, caracterizată prin înfrângeri repetate ale Athenei şi prin
imixtiunea statului persan în acest conflict fratricid.
În ceea ce priveşte strategia adoptată de cele două tabere, fiecare parte înţelegea să-şi pună
în valoare atuurile proprii. Liga Peloponnesiacă era mult mai puternică în ceea ce priveşte armata
de uscat, în timp ce Liga atheniană avea o flotă superioară. Cunoscând această realitate,
Pericles, conducătorul necontestat al Athenei, a imaginat un plan de ducere a războiului care să
pună accentul pe acţiunile flotei, care trebuia să atace pe peloponnesiaci în diferite puncte
sensibile, şi să cedeze acestora iniţiativa pe uscat.
Într-adevăr, peloponnesiacii au invadat Attica, silind pe locuitorii acesteia să se retragă în
Athena şi Pireu, în spatele zidurilor, în timp ce flota atheniană efectua raiduri pe ţărmurile
Peloponnesului. Însă, datorită marii aglomeraţii, în Athena a izbucnit ciuma care a produs
numeroase victime, ceea ce a dus la prăbuşirea prestigiului lui Pericles, care a fost destituit şi
amendat. El a revenit curând la putere, dar pentru puţin timp, deoarece a fost răpus de ciumă (anul
429 î. Hr.). În anii următori, războiul a continuat cu şi mai multă înverşunare, totuşi nici una dintre
tabere nu a reuşit să-şi adjudece victoria, ceea ce adus la încheierea păcii (“Pacea lui Nikias”).

8
 Pacea nu a fost de fapt respectată de cele două părţi, fiecare din ele încercând să atragă aliaţi
din tabăra cealaltă. Expediţia atheniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru pentru athenieni din
care nu şi-au mai revenit. Profitând de slăbirea ei, numeroase cetăţi au părăsit Liga atheniană. În
desfăşurarea războiului un rol însemnat l-au avut perşii care au sprijinit pecuniar pe spartani
pentru a construi o flotă comparabilă cu cea atheniană. Victoriile spartane din Sicilia, precum şi
cea navală de la Aigos Potamos a obligat Athena să capituleze (anul 404 î. Hr.).
Pacea care s-a încheiat prevedea predarea flotei atheniene, distrugerea fortificaţiilor Athenei,
rechemarea exilaţilor, părăsirea tuturor posesiunilor exterioare şi alianţa defensivă şi ofensivă cu
Sparta.

d. Criza secolului al IV-lea

Victoria Spartei şi a aliaţilor săi nu a reuşit să stingă conflictele dintre cetăţile greceşti.
Dimpotrivă, Sparta, fiind prea puţin pregătită să conducă lumea greacă, aceasta va intra într-o
îndelungată criză, cunoscută în istoriografia sub numele de criza secolului IV. A fost o criză mai
ales politică dar şi economică, ideologică, religioasă şi a moravurilor.
Criza politică s-a manifestat prin nesfârşite războaie pentru hegemonie (putere) care au
avut un rezultat devastator în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în valorile polisului,
antrenând şi criza morală şi ideologică. Aşa se explică de ce în această perioadă apar tot mai multe
încercări de realizare a unităţii lumii greceşti în jurul unei cetăţi sau a unui lider mai charismatic.
În plan politic, criza secolului IV are mai multe perioade: perioada hegemoniei spartane (404-
371 î. Hr.); perioada hegemoniei thebane (371-362 î. Hr.) şi perioada războaielor sacre care s-au
încheiat prin instaurarea dominaţiei macedonene în Grecia (337 î. Hr.).
Tot în această perioadă, Athena reface liga maritimă în anul 378 î. Hr., fără ca aceasta să
mai atingă însă mărimea şi puterea celei anterioare. Deşi cea de a doua ligă maritimă atheniană
prevedea expres egalitatea tuturor membrilor săi, în realitate Athena era şi acum cetatea cea mai
influentă. Perioada hegemoniei spartane este de fapt un lung şir de conflicte intergreceşti şi de
schimbări de alianţe. Sfârşitul acestei perioade, a însemnat înlăturarea hegemoniei spartane şi
înlocuirea ei, pentru o scurtă perioadă de timp, cu hegemonia thebană. Theba se afla în fruntea
Confederaţiei Beoţiene, care s-a format către sfârşitul secolului al V-lea î. Hr. . În fruntea acestei
confederaţii au fost oameni politici şi generali remarcabili, precum Pelopidas şi Epaminondas,
care au adus cetatea Theba în rândul celor mai de seamă state greceşti. Încercarea Thebei de a
instaura hegemonia sa în lumea greacă s-a lovit de opoziţia a numeroase cetăţi greceşti şi mai ales
a Spartei, dar încercarea acesteia de a-şi restabili autoritatea în Beoţia s-a soldat cu victoria
zdrobitoare de la Leuctra din apropierea Thebei (anul 371 î. Hr.). În anii următori, în coaliţia
antithebană a intrat şi Athena. Bătălia de la Mantineea, din anul 362 î. Hr., terminată nedecis, a
aruncat lumea greacă într-o confuzie şi mai mare care a slăbit puterea de rezistenţă a cetăţilor
greceşti în faţa Macedoniei, care tocmai în acea perioadă devenise un stat important în Peninsula
Balcanică.
Pretextul implicării Macedoniei în treburile cetăţilor greceşti au fost cele două “războaie
sacre”. În plan ideologic, criza secolului al IV-lea s-a manifestat prin declinul sistemului valorilor
politice pe care l-au creat polisurile greceşti. Este vorba de decăderea democraţiei, fenomen care
s-a reflectat şi în gândirea politică a vremii, reprezentată de mari filosofi precum Palton şi
Aristotel, dar şi de teoreticieni politici, cum a fost, spre exemplu, Isocrates. Criza ideologică se
vede şi din aceea că exista tendinţa de a proiecta în trecut sau în viitor imaginea unei cetăţi ideale.