O scrisoare pierdută

I.L. Caragiale

Introducere
O manifestare umană atât de comună ca râsul dă naștere de-a lungul istoriei gândirii
filosofice unei întregi polemici despre sensurile și funcțiile sale. Epoca modernă consideră tot
mai mult că râsul și, prin revers, comicul/ comedia reprezintă efectele unei dramatice
confruntări a ființei umane cu propriile limite: după ce Hegel constată interdependența
dintre latura tragică și cea comică a vieții. De pildă, piesa lui I.L. Caragiale din 1884, „O
scrisoare pierdută”, se construiește pe baza a numeroase confruntări de un dramatism ce
stârnește de cele mai multe ori amuzamentul.

Reperul 1 – încadrare în tipologie (temă și viziune despre lume)

Astfel, creația lui Caragiale respectă cel mai important principiu al comediei:
combinarea tipurilor de comic pentru a contura o frescă socială specifică realismului. De
pildă, întreaga acțiune se dezvoltă pe baza comicului de situație. În funcție de pierderea și de
găsirea scrisorii de dragoste pe care Ștefan Tipătescu i-o adresează Zoei Trahanache,
atitudinile și comportamentele personajelor se schimbă total. La început, scrisoarea e găsită de
Nae Cațavencu - rivalul politic al lui Zaharia Trahanache, președintele partidului și soțul
Zoei , și folosită ca instrument de șantaj pentru a fi numit candidat al județului la funcția de
deputat. Totuși, de la București este impus un alt candidat, Agamiță Dandanache, așa încât
directorul ziarului „Răcnetul Carpaților” se simte trădat, și, din cauza unei îmbrânceli
generale, pierde scrisoarea care va ajunge, datorită Cetățeanului Turmentat, înapoi la Zoe.
Tensiunile dispar ca prin minune, Nae va fi obligat să se umilească și să își laude foștii
adversari, iar amorul dintre doamna Trahanache și prefectul județului, Tipătescu, se poate
desfășura din nou în voie.

De aici rezultă alte două tipuri de comic: de moravuri (familia, iubirea, politica,
patriotismul nu se bazează pe sentimente sau atitudini sincere, ci pe șantaj, corupție,
duplicitate, imoralitate), respectiv de caracter, după cum sugerează numele ironice ale
personajelor. De exemplu, Zoe evidențiază o tipologie feminină specifică mahalalei. Este
manipulatoare, intrigantă, bârfitoare. Zaharia Trahanache este reprezentativ pentru omul
zaharisit, adică senil și ușor de modelat (trahanaua fiind o cocă moale care își schimbă lesne
forma). Cațavencu simbolizează politicianul demagog, numele său provenind de la cață
(pasăre care scoate sunete stridente și nemotivate), iar Ștefan Tipătescu reprezintă individul
lipsit complet de personalitate, politicianul care, în lipsa funcției, nu deține vreo
individualitate nici profesională, nici umană. Nu întâmplător, numele său îmbină substantivul
tip și sufixul foarte comun escu. Inclusiv personajele secundare și episodice generează
comicul de nume. Ghiță Pristanda întruchipează oficialitatea supusă complet superiorului,
care doar mimează acțiunea în slujba dreptății (pristandaua fiind un dans popular numit și
bătuta pe loc). Agamiță Dandanache este un alt individ care există doar prin mască socială,
prenumele său rămânând un diminutiv al marelui erou grec Agamemnon, iar dandanaua de
unde își trage numele însemnând încurcătură. Singurul care s-ar sustrage unui tratament
satiric ar fi Cetățeanul Turmentat, adică omul simplu, amețit de schimbările politice.
Totuși, interpretările recente accentuează firea sa pervertită, turmentarea putând fi
considerată drept un simplu rol, cetățeanul amânând astfel luarea unei decizii pentru a se
putea plasa de partea învingătorilor.

Reperul 2- comentarea a două secvențe semnificative pentru temă și

viziune despre lume

Așadar, satira la adresa artificialității relațiilor umane ordonează toate actele și scenele
textului dramatic caragialian, devenind programatică mai ales în secvențele în care
tensiunea atinge cotele cele mai înalte. Merită menționată în acest sens mai ales discuția din
actul II dintre Zoe și Tipătescu. Speriată de posibilitatea ca Nae Cațavencu sa popularizeze
amorul el nelegitim, femeia inițiază un șantaj sentimental menit s determine pe Stefan sa
accepte numirea rivalului drept candidat. La început, protagonista mimează o depresie
apocaliptica, demascată subtil doar de indicațiile regizorale (zdrobită, înecata, plângând).
Ulterior, conștientizând că postura de victimă nu îl impresionează pe amant, ea își transformă
complet atitudinea și dezvoltă un șantaj propriu-zis. Revenindu-i deodată toată energia, apoi
cu energia crescândă, îi amintește lui Tipătescu că prefectura se datorează influenței ei la
Trahanache. Previzibil, după ce a numit-o femeie, Stefan i se supune, ba chiar acceptă să
transmită personal noua decizie politică: „Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoei, ești
candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâine ești deputat”.

Aceeași idee se remarcă în episodul final al comediei, când, după ce trimisul de la centru
se impune în alegeri, toate conflictele se disipează. Ca și când șantajul, calomniile, traficul de
influență nu ar fi existat, viața își reia cursul normal, măștile sunt recuperate. În mijlocul
mulțimii extaziate, Cațavencu elogiază calitățile unice ale prefectului, ale președintelui
partidului și, mai ales, ale doamnei Trahanache, iar Zoe și Ștefan privesc cu superioritate cum
idila lor rămâne la adăpost: „Muzica atacă marșul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile
se mișcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Cațavencu si lui Dandanache, care se
strâng în brațe, în mijloc.” Iată de ce Ioana Pârvulescu este îndreptățită să afirme, în eseul „În
Tara Miticilor”, că universul caragialian stă sub semnul diminutivelor. După cum dovedește
artificiala catastrofă existențială generată de pierderea/găsirea repetată a unei scrisori de
amor burlești, în această lume, Binele nu există, dar totul se rezolvă cu binișorul. Nici Răul nu
se manifestă cu adevărat, ci o sumă de rele mici macină încet, deprimant, universul. La fel,
dramele autentice lipsesc, viața înscenând doar o banală melodramă.

Reperul 3- comentarea a două elemente de structură, compoziție,

limbaj semnificative pentru temă și viziune despre lume

În consecință, „O scrisoare pierdută” se construiește pe baza clasicei tensiuni între

aparență și esență, între adevăr și minciună, între mască socială și autenticitate. De altfel,
criticii au identificat drept principală particularitate de compoziție așa-numita tehnică a
quiproquo-ului (confuzia). Mai precis, în universul imaginat de Caragiale, oamenii sunt atât
de artificiali, încât oricine poate fi înlocuit cu oricine, măștile se pot schimba în voie de vreme
ce indivizii sunt vidați interior, lipsiți de o identitate stabilă. Nu e de mirare că, de la nivelul
primelor didascalii, autorul evidențiază fluiditatea universului și a ființelor care îl
populează. Indicii de timp (în zilele noastre) și de spațiu (în capitala unui județ de munte)
sunt vag precizați, satira la adresa defectelor lumii câștigând caracter general și universal
valabil. Tot astfel, lista cu personajele conține o ironie vădită la adresa Zoei care e prezentată
ca soția celui de mai sus. Ea ar putea fi consoarta lui Trahanache, căruia îi poartă numele, dar
și a lui Tipătescu, primul menționat în listă. Această confuzie este reiterată și odată cu apariția
în scenă a lui Dandanache, nou-venitul încurcându-i mereu pe Zaharia cu Ștefan.

Mai mult, pentru a reda inconsistența relațiilor sociale și a celor afective, dramaturgul
utilizează și tehnica bulgărelui de zăpadă, tensiunile care destabilizează întreg universul
apărând subit, dezvoltându-se brusc și dispărând la fel de nemotivat precum s-au ivit. Prin
urmare, în „O scrisoare pierdută” nici măcar nu se poate delimita un conflict interior, toate
stările manifestându-se la un nivel strict de suprafață. Faptul este vizibil inclusiv prin
discursul agramat, incoerent al protagoniștilor, comicul de limbaj divulgându-le incultura,
parvenitismul și prostia: „trădare să fie, dar să o știm și noi!; într-o soțietate fără moral și
fără prințip trebuie să ai puțintică răbdare; industria română admirabilă, putem zice, dar
lipsește cu desăvârșire.”

Reperul 1- statutul social, moral și psihologic al unui personaj

Prin Zoe, Caragiale infirmă șabloanele referitoare la condiția inferioară a femeii în

societatea secolului al XIX-lea, însă stârnește un râs amar prin impunerea unei tipologii
feminine atât de înstrăinate de modelul tradițional, că ajunge lipsită de orice însemne ale
umanității autentice.

Această principală trăsătură de caracter nu se datorează unei complexități psihologice, nici

nu se justifică prin caracterul ei puternic. Marele merit al Zoei constă în faptul că reușește să
fie pe deplin teatrală, adică să se identifice fidel cu măștile sociale. Astfel, consoarta lui
Trahanache reprezintă un caz aparte în literatura română, de vreme ce nu dorește să își
schimbe statutul social, moral și psihologic, fiind pe deplin mulțumită de ceea ce a dobândit.
Prin căsătoria cu președintele partidului, ea se închipuie respectată și temută de întreg județul.
Mai mult, deși este trecuta de prima tinerețe, relația extraconjugală cu prefectul Ștefan
Tipătescu îi conferă imaginea de femeie atrăgătoare și dorită, cucoana putându-se crede încă
tânără. De altfel, ea se comportă în public cu dezinvoltură și relaxare, acceptând micile
defecte ale celor din jur, atâta vreme cât nu-i amenință poziția. Nimeni nu îndrăznește să îi
conteste moralitatea, așa încât echilibrul ei psihologic pare asigurat.

Reperul 2 și 3- comentarea a două secvențe / comentarea a două

elemente de structură, compoziție, limbaj semnificative pentru
caracterizarea unui personaj / relația dintre două personaje

În schimb, atunci când scrisoarea de amor pe care amantul i-o adresează se pierde, ajungând
în mâinile rivalului Nae Cațavencu (care o folosește ca instrument de șantaj pentru a obține
candidatura la funcția de deputat), masca atât de abil construită este amenințată, chiar fisurată,
Zoe dezvăluindu-și adevăratul caracter: ipocrizia, parvenitismul, răutatea, atitudinea intrigantă
și manipulatoare. Toate aceste defecte, constitutive pentru esența personajului, vor fi
deconspirate, pe tot parcursul acțiunii, prin caracterizările directe și indirecte, confirmând
statutul ei comic. De pildă, există o discrepanță programatică între portretizările făcute de alte
personaje și cele realizate indirect prin didascalii sau prin comportamentul ori numele
protagonistei. Pe de o parte, umilul Pristanda își numește superioara prin apelativul coana
Joițica, reliefând admirația totală pe care i-o poartă. De asemenea, naivul Trahanache o
considera excesiv de simțitoare, încurajând-o în momentele tensionate să fie bărbată. Tocmai
de aceea, el încearcă să îi protejeze vulnerabilitatea invitându-l (naiv?) pe amantul consoartei
să îi țină companie: „Trebuie să stai cu Joițica, îi este urât singură.”.

Pe de altă parte, adevărata natură a Zoei reiese, indirect, din clasica tensiune între aparență
și esență, între adevăr și minciună, între mască socială și autenticitate, sugerată inclusiv de
numele său specific lumii mahalalei, anume femeilor inculte, bârfitoare și intrigante. Astfel,
protagonista stă la baza principalei particularități de compoziție a comediei lui Caragiale, așa-
numita tehnica a quiproquo ului (confuzia). Mal precis, Zoe este atât de artificială, încât
măștile sale se pot schimba In vole de vreme ce ea este lipsita de o identitate stabila. Nu e de
mirare ca, de la nivelul primelor didascalii, autorul evidențiază firea cameleonica a
personajului feminin. Lista cu personajele conține o ironie vădită la adresa Zoei care e
prezentată ca soția celui de mai sus. Ea căruia ii poartă numele, dar și a lui Tipătescu, primul
menționat in listă. Această este reiterată și odată cu apariția în scena a lui Dandanache, nou-
venitul încurcându-i mereu pe Zaharia cu Ștefan, fiecare devenind în mintea lui Agamiță soțul
cucoanei.

Mai mult, lipsa de consistență a personajului reiese și datorită utilizării tehnicii bulgărelui
de zăpadă, tensiunile care destabilizează întreg universul femeii apărând subit, dezvoltându-se
brusc și dispărând la fel de nemotivat precum s-au ivit. Prin urmare, în cazul Zoei Trahanache
nici măcar nu se poate delimita un conflict interior, toate stările manifestându-se la un nivel
strict de suprafață. După ce scrisoarea de amor pierdută amenință să-i compromită statutul,
protagonista răspunde șantajului inițiat de Cațavencu printr-unul sentimental, vizați fiind
Tipătescu și Trahanache. Ea se preface victimă neajutorată a unei calomnii, trece pe nesimțite
de la o stare la alta, când e isterică și amenință cu sinuciderea, când e afectuoasă și dispusă să
se lase salvată de bărbații care o înconjoară. Simptomatică rămâne atitudinea din actul II, în
scena discuției cu amantul Tipătescu. Încercând să determine susținerea prefectului pentru
candidatura lui Nae, protagonista mimează, la început, o depresie apocaliptică, demascată
subtil doar de indicațiile regizorale (zdrobită, înecată, plângând). Ulterior, conștientizând că
postura de victimă nu îl impresionează pe bărbat, ea își transformă complet atitudinea și
dezvoltă un șantaj propriu-zis. Revenindu-i deodată toată energia, apoi cu energia crescândă,
îi amintește lui Tipătescu că dobândirea prefecturii se datorează influenței ei la Trahanache.
Previzibil, după ce a numit-o femeie nebună, Ștefan i se supune, ba chiar acceptă să transmită
personal noua decizie politică: „Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoei, ești candidatul lui
nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâine ești deputat.”
 Ipocrizia Zoei se remarcă și în episodul final al comediei, când, după ce trimisul de la centru
se impune în alegeri, toate conflictele se disipează. Ca și când șantajul, calomniile, traficul de
influență nu ar fi existat, protagonista își reia cursul normal al vieții, iar măștile sunt
recuperate. In mijlocul mulțimii extaziate, Cațavencu elogiază calitățile unice ale prefectului,
ale președintelui partidului și, mai ales, ale doamnei Trahanache, iar Zoe și Ștefan privesc cu
superioritate cum idila lor rămâne la adăpost: Muzica atacă marșul cu mult brio. Urale
tunătoare. Grupurile se mișcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Cațavencu şi lui
Dandanache, care se strâng în brațe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoțeii. Zoe și
Tipătescu contemplă de la o parte mișcarea. Cortina cade repede putea fi consoarta lui
Trahanache, confuzie asupra tabloului. Iată de ce Zoe rămâne, poate, cel mai comic personaj
din 0 scrisoare pierdută. Artificialitatea personalității ei este atât de accentuată, încât
protagonista întruchipează de la o secvență la alta a piesei trăsăturile-clișeu ale viziunilor
peiorative și despre feminitate (sentimentalism exacerbat care degenerează în crize de isterie,
inconstanță afectivă, vulnerabilitate prefăcută), și despre masculinitate (caracter manipulator,
puseuri autoritariste, cinism sentimental, parvenitism și demagogie). Femeia simțitoare
încurajată să fie bărbată trăiește exclusiv la nivelul aparențelor, dincolo de care se întinde doar
vidul interior.

Reperul 1- statutul social, moral și psihologic al personajelor

Ștefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele  de la începutul piesei în

funcția de prefect al județului. Superior celorlalți prin pregătire, avere, statut social,
Tipătescu are aere senioriale și își folosește funcția învestită  ca privilegiu  personal, în
avantaj propriu, dovedind  moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru
Camera Deputaților. În cadrul partidului, Trahanache este șef politic al puterii locale, iar
Tipătescu, reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al
primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante.  Prietenul cel mai
bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubește pe soția acestuia, Zoe, chiar de la o
jumătate de an după ce ea se căsătorește cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu
naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joițica, ori pe amicul Fănică, totuna
e…”.

Reperul 3- comentarea a două elemente de structură, compoziție,

limbaj semnificative pentru relația dintre două personaje
 Tipătescu  oglindește, alături de ceilalți ,  tema comediei, contrastul între ceea ce sunt și
ceea ce vor să pară personajele. Excepție de la tipologia demagogului prost și incult, nefiind
sancționat prin comicul de limbaj,   privit cu mai multă îngăduință de narator, Tipătescu este
ironizat totuși  pentru legătura extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint
oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al puterii județului. Mai
idealist decât Zoe, el se dovedește dispus să abandoneze totul și să fugă cu ea în lume, și nu
poate accepta ipocrizia politică a întovărășirii cu Cațavencu. Capitulează totuși, de dragul
înțelegerii cu femeia iubită: „În sfârșit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar
întâmpla… Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia…
prin urmare și al meu!… Poimâine ești deputat!…” Personaj plat, fără a ieși din tipologie,
Tipătescu dovedește totuși o anume deziluzionare care îl va maturiza, o  reacție  în fața
“machiaverlâcurilor” care domină viața politică, oferind posibilitatea de câștig în cele mai
înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…” El emite  o judecata
critica si aspra la adresa celorlalți; este deci și purtătorul perspectivei auctoriale (personaj-
reflector), dovedind anumite calități intelectuale și afective.

Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,

„impacient”, „fierbând” și al observațiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un
prefect.”( Trahanache) ; „moșia moșie, foncția foncție, coana Joițica coana Joițica: trai
neneaco, cu banii lui Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din prin
gesturi, atitudini, mimica, ton, din propriile acțiuni, gânduri și simțiri, prin intermediul
mediului social în care trăiește; prin relațiile lui cu celelalte personaje și prin nume. Astfel,
Tipătescu dovedește  conștiința inechitatii și falsității sistemului electoral, amendându-l, fără
putință de a i se opune sau de a-l modifica. De fapt, până la a fi victima lui, trăiește o
voluptate a jocului politic, dovedind abilitate în a anticipa și contracara mișcările
adversarilor. Posesor al unui statut privilegiat, personajul se detașează ușor de acest univers de
marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului rar întalnită la eroii comediilor
lui Caragiale. Cetățeanului turmentat ii răspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata
limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decât d. Cațavencu (apăsând)
onorabilul   d. Cațavencu!”

Încheiere
 „O scrisoare pierdută” confirmă interpretările criticilor că faimosul enunț al unui personaj
imaginat de Caragiale - Simt enorm și văz monstruos - caracterizează viziunea despre lume a
autorului. Prin combinarea tuturor tipurilor de comic, dramaturgul reușește să redea realist o
imagine fidelă a omului dincolo de aparențe, de măștile sociale care îl învăluie. El întreprinde
acest demers chiar cu riscul de a descoperi un univers golit spiritual și lipsit de substanță
umană.