Comportamentul agresiv.

Factorii ce influenteaza comportamentul

uman agresiv.

Elaborat de Juc Mihaela

Chisinau, 2021
 Cuprins
Introducere
Ce este agresiunea
Tipuri de agresiune
Managmentul agresiunii
Teorii
Factorii ce duc la agresiune
Comportamentul agresiv al pacientului
Metode de imbunatatire a comportamentului
Concluzie
Bibliografie
 Introducere
Fara indoiala, problemele pe care le suscita manifestarile agresive- indeosebi cele cu
caracter antisocial- sunt de mare actualitate, mass-media sempalizand prezenta violentei in
societatea noastra sub aspectul ei extrem si spectacular asasinari, talharii, violuri, diferite
atacuri. Iata de ce , agresivitatea este privita ca o problema sociala pentru care se asteapta o
solutie, studiul stiintific al cauzelor violentei, precum si a mijloacelor de a reduce prevalenta
acestora fiind de o importanta majora intr-o lume caracterizata printr-o crestere a agresivitatii
atat la nivelul relatiilor interpersonale cat si la nivelul celor internationale. Ca si multe alte
concepte psihologice termenii de agresivitate respectiv agresiune si violenta apartin deopotriva
limbajului comun si arsenalului tehnic al psihologiei, cele doua puncte de vedere putand sa nu
coincida cu necesitatea. Fara a adera in mod necesar la o filozofie potrivit careia omul este
funciarmente bun si deci societatea este cea care il prevesteste sau rau si atunci societatea este
cea care directioneaza, si inhiba natura sa – omul de pe strada si-a facut o idee mai mult sau
mai putin clara asupra originii comportamentului agresiv.
Problema comportamentului agresiv , de larg si permanent interes sociologic, a fost
abordata in literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetarilor separate,
ori exprimand opinii diferite ale psihologilor, sociologilor, psihiatrilor, pedagogior si juristilor. In
urmatorul continut voi relata o comunicare de idei acumulate si sisteatizate dintr-o serie de
articole si comunicate ale mai multor specialisti in domeniu legate de de psihologia
comportamentului agresiv.
Termenul agresivitate vine din latinescul adgradior, care înseamnă „a merge către...” şi a
evoluat apoi în agredire, ce semnifică „a merge către... cu tendinţa de a ataca”. În sens
etimologic, noţiunea de agresivitate trimite la o potenţialitate individuală, la capacitatea de a
înfrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul şi a nu da înapoi în caz de dificultate. În acest
sens, agresivitatea este necesară, uneori chiar utilă pentru desfăşurarea şi finalizarea unei
activităţi. Ea reprezintă o instanţă profundă care permite individului să se afirme, să nu dea
înapoi în faţa dificultăţilor şi nici să nu ocolească lupta ca o fază de confruntare cu ceilalţi în
succesul unei întreprinderi. Treptat însă, termenul de agresivitate dobândeşte un nou înţeles,
acela de „comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine”
În Dicţionar de psihanaliză, autorii Laplanche şi Pontalis definesc agresivitatea drept „tendinţă
sau ansamblu de tendinţe ce se actualizează în conduite reale sau fantasmatice care ţintesc să
facă rău altuia, să-1 distrugă, să-1 constrângă, să-1 umilească etc.”. Agresiunea dispune şi de
alte modalităţi decât de acţiunea motorie violentă şi distructivă; nu există conduită, fie ea
negativă (refuzul ajutorului, de exemplu), pozitivă, simbolică (ironia) sau efectiv realizată care
să nu poată funcţiona ca agresiune
Este destul de dificil a da o definiţie clarităţii agresivităţii. Unii autori francezi au propus chiar
înlocuirea cuvântului „agresivitate”, considerat prea vag, cu sintagma „comportamente
agresive” sau „conduite agresive”. Se pune, deci, problema de a opta între tendinţă şi
comportament, între intenţie şi actul agresiv în sine. Cei mai mulţi dintre autori pun accentul pe
intenţie atunci când definesc agresivitatea. Astfel, R.A. Barron defineşte agresivitatea drept
orice act ce are ca intenţie producerea unui prejudiciu ţintei vizate.
Din perspectivă behavioristă, se consideră agresiune orice comportament care rănește sau
aduce prejudicii altuia. Poziția neobehavioristă vizează faptul că agresiunea presupune intenția
de a răni sau de a aduce un prejudiciu altuia, iar poziția cognitivistă scoate în evidență ideea că
un comportament este considerat ca agresiv numai dacă este în același timp intenționat și
reprezintă o violare a normei care guvernează situația în care se produce.
Putem considera agresivitatea ca fiind o insusire a acelor tipuri de comportament care
sunt orientate in sens distructiv, comportamente ce provoaca daune materiale, morale,
psihologice. Prin urmare comportamentul agresiv poate viza obiecte (casa, masina etc.), poate
viza fiinta umana (individul, grupul, etnia etc.) sau ambele.

La polul opus se regaseste ceea ce se numeste "comportament prosocial" care implica concepte
ca toleranta, cooperare, ajutor, echilibru.
Din formele de manifestare a agresivitatii fac parte: razboaiele, crimele, jafurile, violurile,
talhariile, incendierile, distrugerile, anumite forme de vatamare corporala etc.
In incercarea de a defini agresivitatea exista o mare diversitate de puncte de vedere. Unii autori
pun problema daca in definirea agresivitatii ar trebui sa punem accent mai degraba pe actul
agresiv sau pe intentie. Poate un parinte sa manifeste agresivitate fata de copilul sau pentru a-l
educa? Se pare ca unii autori inclina catre accentuarea intentiei, si atunci agresivitatea devine:
"orice act ce are ca intentie producerea unui prejudiciu tintei vizate". Atunci, daca intentia este
cel mai important lucru, cum determinam sau apreciem intentia? Dar "buna educatie"? In ce
mod bataia de acum, pe care o incaseaza un copil, determina buna comportare a adultului 20-
30 de ani mai tarziu? Si cine face aprecierea ca aceasta comportare a adultului este "una buna"
sau "a unei peroane educate".
Din aceasta perspectiva, a intentiei, exista atat scopul provocarii "unui rau" celuilalt insa exista
si cazul in care scopul este demonstrarea "puterii" agresorului.
Se impun niste delimitari conceptuale. Agresivitatea nu se confunda cu comportamentul
antisocial, nici cu delincventa, nici cu devianta si nici cu infractionalitatea.
In concluzie agresivitatea este "o forma de conduita orientata cu intentie catre obiecte,
persoane sau catre sine (autoagresivitate), in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri,
distrugeri si daune".

Cum explicam agresivitatea?

 
Tine oare agresivitatea umana de factorul ereditar, de cel legat de mediu sau de cel educativ?
"Agresivitatea este innascuta" sustine Sigmund Freud dar si Konrad Lorenz. Oamenii se nasc cu
predispozitia sau impulsul de a fi violenti si de a agresa. Cum nu se poate inlatura, trebuie, prin
educare, gasite modalitati nedistructive de canalizare a energiei negative. Totusi se face o
departajare intre cei doi teoreticieni asupra acestui lucru: la Freud agresivitatea apare ca fiind
predominant distructiva pe cand la Konrad Lorenz agresivitatea are o valoare adaptativa si este
chiar esentiala pentru supravituire.
Daca agresivitatea umana ar fi numai de natura instinctuala ar fi de asteptat sa intalnim foarte
multe asemanari intre oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Cu
toate astea realitatea demonstreaza permanent ca exista mari diferente atat la nivel individual
cat si la nivel de comunitati. Sunt indivizi, grupuri si chiar popoare care se manifesta extrem de
agresiv, pe cand altii sunt foarte pasnici.
Respingerea cvasi-generalizata a naturii instinctuale a agresivitatii nu inseamna, insa, si
ignorarea unor influente biologice asupra ei, cum ar fi:
o       influente neuronale - exista anumite zone ale cortexului care, in urma stimularii
electrice, faciliteaza adoptarea de catre individ a comportamentului agresiv;
o       influente hormonale - masculii sunt mult mai agresivi decat femelele datorita
diferentelor de natura hormonala;
influente biochimice - cresterea alcoolului in sange, scaderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea.

"Agresivitatea este un raspuns la frustrare"  sustin cei de la Yale University din SUA. Atunci
cand atingerea unui scop este blocata ia nastere frustrarea. Aceasta frustrare devine apoi o
sursa de manifestare a agresivitatii. Se intampla insa deseori ca agresivitatea aceasta sa nu
poata fi orientata catre sursa starii de frustrare ci ea este reorientata catre ceea ce se numeste
o "tinta sigura". De exemplu o persoana nu isi poate sanctiona seful si in schimb se poate certa
acasa cu partenerul de viata; un copil nu isi poate pedepsi parintele in schimb insa loveste un
alt copil.

Mai apoi, supusa unor revizii, aceasta teorie sufera modificari. Se considera ca intr-adevar
frustrarea produce suparare (stare de pregatire emotionala pentru a deveni agresiv) insa o
persoana poate da curs furiei sau nu.
 
O a treia explicatie ar fi aceea ca "agresivitatea este un comportament social invatat". A
aparut astfel teoria invatarii sociale a agresivitatii care sustine ca un comportament agresiv se
invata prin mai multe modalitati:

o   direct, deci prin învatare directa (prin recompensarea sau pedepsirea unor
comportamente);
o  prin observarea si imitarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale
adultilor.
 
 Se considera ca modelele de conduita agresiva se intalnesc cel mai des in:
a)      familie (copii violenti provin din familii in care cei doi parinti au fost crescuti tot
cu ajutorul pedepselor fizice);
b)      mediul social (in acele comunitati in care modelele de conduita agresiva sunt
acceptate, chiar admirate, agresivitatea se transmite usor si generatiilor
urmatoare);
c)      mass-media (in special televiziunea care ofera zilnic modele de conduita
agresiva, fizica sau verbala)
 
Putem enumera adesea printre cauzele comportamentelor impulsiv-agresive existenta la
subiect a unor trasaturi temperamentale, apartenenta individului la unul din tipurile de
temperamente. Anumite temperamente - coleric, nervos - se constituie in baza pentru conduite
agresive adoptate imediat. "Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a
personalităţii care se exprimă cel mai pregnant în conduită". De aceea cunoasterea
temperamentului poate deveni un punct de plecare pentru modalitatile in care putem gestiona
impulsurile si comportamentele agresive.
Pe baza a trei trasaturi fundamentale: emotivitatea, activismul si rezonanta reprezentarilor au
fost descrise opt tipuri temperamentale nervos, sentimental, coleric, pasionat, sangvinic,
flegmatic, amorf, apatic.
 
A cincea cauza demna de mentionat este cea legată de stima de sine. Multi cercetatori au
stabilit o legatura evidenta intre nivelul stimei de sine si tendintele agresive, in sensul ca cu cat
stima de sine, increderea in fortele si capacitatile proprii, este mai scazuta cu atat componenta
agresiva este mai pregnanta.
Conceptul de stima de sine este corelat cu sentimentul de competenta si constientizare a
propriei valori. Indivizii cu un grad scazut de stima de sine se concentreaza de obicei sa-i
impresioneze pe altii, au o incredere scazuta in propria persoana, au dubii asupra valorii si
acceptarii lor sociale, nu-si asuma riscuri si incearca sa evite eşecul. Caută confirmarea propriei
valori, a propriilor decizii la altii si sunt usor influentabili.
 
            Din sursele agresivitatii putem enumera:
1.      surse care tin de individ, de conduita si reactivitatea comportamentala a sa:
o       frustrarea;
o       atacul (provocarea directa) - fie fizic sau verbal; atrage un rapuns sau
o razbunare.
o       durerea fizica si morala;
o    caldura - cerectari multiple au evidentiat legatura directa intre
temperatura ridicata si comportamentul agresiv;
o       aglomeratia - in mijloacele de transport in comun; in spatii de locuit
mult prea mici pentru numarul de persoane;
o       alcoolul si drogurile;
2.      surse ale agresivitatii din cadrul familiei:
o       bataia sau orice forma de agresiune sau pedeapsa fizica;
o       incestul;
3.      surse care tin de mijloacele de comunicare in masa, unde includem violenta
expusa in presa si televiziune.

In 1963, cunoscutul etolog K. Lorenz lansează teza conform căreia comportamentul agresiv
ar fi pus în slujba conservării speciilor. El accentuează, deci, natura biologic-instinctuală a
comportamentului agresiv pe care-l regăsim şi la nivel intrauman. Acest comportament ar fi
preprogramat prin adaptări filogenetice, ceea ce înseamnă că un instinct agresiv motivează
animalele în lupta cu congenerii. După K. Lorenz, agresivitatea între specii este esenţială pentru
supravieţuire. Animalele îşi apără teritoriul, disponibilităţile pentru hrană şi, îndepărtându-i pe
alţii, previn supraaglomerarea. În 1969, K. Lorenz afirma că „omul ţine în mână arma atomică,
iar în inimă instinctul agresiunii pe care raţiunea nu îl poate controla”.

Chiar dacă teoriile cu privire la natura instinctuală a agresivităţii umane au fost criticate şi
respinse, nu poate fi negat în totalitate rolul factorilor biologici în producerea agresivităţii. S-a
vorbit multă vreme în anii '60 despre un cromozom Y suplimentar, numit „cromozom al crimei”,
ce ar fi responsabil de actele agresive. Studiile au arătat însă că nu există diferenţe între oameni
în privinţa agresivităţii care să se datoreze prezenţei unui cromozom Y suplimentar. Este
recunoscută însă influenţa structurilor neuronale, a hormonilor şi a altor parametri de natură
biologică în producerea agresivităţi.

Teoria învăţării sociale vizează interacţiunile umane. Ea urmăreşte pattern-urile de

comportament dezvoltate de oameni ca reacţie la evenimentele din mediul lor înconjurător.
Agresivitatea poate fii învăţată prin observare sau imitaţie şi cu cât este întărită mai des cu atât
probabilitatea ei de apariţie este mai mare. Conform aceste perspective, frustarea declanşează
agresiune mai ales la persoanele care au învăţat să răspundă la situaţiile adverse printr-un
comportament agresiv (Bandura, 1977). Teoreticienii învăţării sociale susţin că agresivitatea
este dobândită fie prin învăţare directă - acordarea de recompense sau pedepse unor
comportamente - fie prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora.
Agresivitatea face, deci, parte dintre diferitele comportamente sociale pe care individul le
achiziţionează şi care sunt menţinute şi actualizate atunci când condiţiile o impun.
Experimentele psihologului american A. Bandura au demonstrat rolul adultului ca model în
însuşirea comportamentului agresiv la copii.

Adepţii caracterului dobândit al agresivităţii susţin că aceasta survine în funcţie de context şi

este un răspuns al individului la condiţiile de mediu. În acest sens, cea mai cunoscută teorie
este cea formulată de cercetătorul american de la Universitatea Yale, J. Dollard, şi de
colaboratorii săi, care explică natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-
agresiune. Pentru ei, agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării şi orice frustrare
antrenează o formă de agresivitate. Intensitatea răspunsului agresiv este proporţională cu cea a
frustrării. Dacă răspunsul direct nu este posibil, reacţia poate îmbrăca trei forme: inhibiţia,
redirecţionarea (deplasarea) către o altă ţintă, catharsisul. Chiar dacă teoria lui J. Dollard a fost
supusă unor critici serioase (L. Berkowitz), insistându-se pe faptul că exagerează legătura
frustrare-agresivitate, frustrarea rămâne una dintre cele mai importante surse ale agresivităţii

Teoria psihanalitică

Conform teoriei psihanalitice enunţate de Freud, majoritatea acţiunilor noastre sunt

determinate de instincte, mai ales de instinctul sexual. Când exprimarea acestor instincte este
frustată este indusă o pulsiune agresivă. Ca atare, ori de câte ori efortul unei persoane de a
atinge un obiectiv este blocat, este indusă o pulsiune agresivă care motivează comportamentul
orientat spre lezarea obstacolului (persoană sau obiect) care a produs frustarea. În ceea ce
priveşte comportamentele agresive patologice, psihanaliza insistă asupra rolului carenţelor
afective precoce şi al violenţelor exercitate foarte devreme de către tată, ducând la o tulburare
a identificării şi la o defectuoasă elaborare simbolică: agresivitatea nu poate săşi afle sensul
pozitiv.

Observăm diferenţe între cele doua abordări. Spre deosebire de teoria psihanalitică, teoria
învăţării sociale presupune că: a) agresivitatea este numai una din multitudinea de trăiri
aversive ale frustării; b) agresiunea este o reacţie care nu are proprietăţi de pulsiune şi, prin
urmare, este influenţată de consecinţele anticipate ale comportamentului.

Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înăscută de acţiune, un instinct, un

pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic. Una din poziţiile cunoscute a
fost dezvoltată de Konrad Lorenz, care afirma că agresivitatea la om, este o tendinţă spontană
moştenită, asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită capacitate
de energie agresivă care, dacă nu este periodic descărcată, sporeşte şi se intensifică.

Comunităţile ştiinţifică şi publică au acordat în ultimul timp o atenţie sporită agresivităţii la

volan. Din anul 1997, terapeuţii din SUA începuseră un proiect de încadrare în sfera
patologicului a agresivităţii în trafic prin includerea ei în DSM. Potrivit specialiştilor americani,
comportamentele tipice asociate cu agresivitatea în trafic („road rage”) sunt rezultatul unei
tulburări explozive intermitente

Există conceptualizări foarte diferite cu privire la agresivitate, ceea ce face dificilă

interpretarea şi compararea concluziilor din studii. Definirea clară a comportamentului agresiv
în trafic a fost aproape imposibilă, dată fiind diversitatea formelor pe care le poate lua. Există,
totuşi, o unanimitate în privinţa faptului că agresivitatea se manifestă preponderent prin:
claxonatul excesiv, pendularea de pe o bandă pe alta, frânarea bruscă în faţa altui autovehicul,
ameninţarea sau rănirea altui participant la trafic etc. În uzul curent există tendinţa de a
considera conducerea agresivă ca manifestare a unor comportamente riscante, inclusiv excesul
de viteză, slalomul periculos în trafic, ignorarea semnalizării rutiere şi a culorii roşii a
semaforului (W. Shuster, 1997). Cercetările au arătat că şoferii agresivi: a) claxonează mai des,
b) pentru mai mult timp, c) mai repede ca răspuns la instigare, d) se angajează într-un pattern
cu forme multiple de agresiune (Doob şi Gross, 1968)

Conducerea agresivă ţine de stilul persoanei care conduce autovehiculul şi nu are nici o legătură
cu abilităţile (aptitudinile) pe care aceasta le posedă. W. Shuster (1997) defineşte conducerea
agresivă ca un incident în care un şofer supărat sau nerăbdător loveşte intenţionat un
participant la trafic. În uzul curent există tendinţa de a considera conducerea agresivă ca
manifestarea unor comportamente riscante, inclusiv excesul de viteză, slalomul periculos în
trafic, ignorarea semnalizării rutiere şi a culorii roşii a semaforului.

Există mai multe forme de manifestare a agresiunii, dar în sinteză constatăm că agresiunea
poate fi clasificată în mai multe categorii: agresiune fizică vs verbală, activă vs pasivă, directă vs
indirectă, controlată conştient vs involuntară, instrumentală vs emoţională (afectivă sau ostilă).
În cazurile de agresiune emoţională, obiectivul principal al agresorului este de a provoca
suferinţa victimei. A urmări un alt şofer al cărui comportament a produs enervarea ar fi un
exemplu clar de agresiune ostilă. Dar autorii care definesc agresivitatea în trafic nu au puncte
de vedere omogene.

Cercetătorul australian B. Elliot (1999) selectează un set de comportamente agresive în

conducere, caracterizate prin producerea unor daune şi ameninţări supărătoare pentru ceilalţi
participanţi la trafic. Comportamentele selectate de autor sunt: claxonează şi urmăreşte un alt
vehicul; forţează o altă maşină folosind semnalizarea cu luminile intermitente; gesticulează
pentru a forţa o maşină să tragă pe dreapta; abuz verbal şi lovirea altei maşini; ameninţarea
unui alt conducător auto; frânarea sau încetinirea bruscă; deteriorarea unui vehicul în mod
intenţionat; obstrucţia fizică deliberată sau atacarea unui conducător auto; taie calea sau
schimbă brusc direcţia în faţa altui vehicul.

L.P. Lonero (1998) sugerează o taxonomie a agresivităţii în conducere şi realizează un model

tridimensional care ne permite să clasificăm o gama largă de comportamente agresive
manifestate în conducere. Elementele prezente în viziunea sa sunt: acţiunile agresive de
conducere vs atacuri; nevoia de mobilitate vs reacţii de furie sau violenţă între conducătorii
auto; gravitatea intenţiilor vs consecinţe

Adolescenţa este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane, care excelează prin
multitudinea, diversitatea, complexitatea modificărilor la care este supus organismul. Acesta se
transformă sub raport fizic – prin creşterea diferitor segmente, aparate, organe; sub raport
psihic – prin apariţia şi intrare în funcţie a unor capacităţi intelectuale, afective, volitive,
motivaţionale, aptitudinale, atitudinal-caracteriale; sub raport social – prin sporirea gradului de
implicare şi realizare socială. Totodată, adolescenţa este o perioadă fragilă, în care factori
psihosociologici ca anxietatea, agresivitatea impun o barieră în dezvoltarea cu succes a
personalităţii.

Adolescenţii ce trăiesc stări de anxietate se află într-o permanentă stare de tensiune şi

supraîncordare, îngrijorare şi nu se simt niciodată în largul lor. Ei sunt hipersensibili în relaţiile
interpersonale, adesea se simt inadecvat şi au dificultăţi de concentrare, le este frică să nu
comită vreo eroare. Supraîncordarea trăită este trădată de postură şi gestică, de
hipersensibilitate la stimulii surveniţi brusc sau neaşteptat şi de mişcările care trădează
nervozitatea. Se plâng frecvent de tensiune în zona gâtului, cefei, umerilor şi a părţilor
superioare ale spatelui; au tulburări de somn (insomnii, coşmaruri); transpiră frecvent şi au, de
obicei, palmele umede. Pot suferi de hipertensiune arterială, puls accelerat, tulburări
respiratorii sau palpitaţii fără vreun motiv de natură fiziologică. Indiferent cât de bine le merge
în viaţă, ei sunt temători şi mereu aşteaptă un eveniment negativ.

Şi agresivitatea poate fi o modalitate de a atrage atenţia sau poate fi o simplă provocare.

Uneori, adolescenţii folosesc comportamentele agresive pentru a câştiga o identitate proprie,
alteori, se simt pur şi simplu neglijaţi. Comportamentul agresiv are, în timp, efecte negative şi
duce la deficienţe în modalităţile de eliminare a situaţiei de conflict. În general, adolescenţii
agresivi trăiesc într-un mediu social caracterizat prin conflicte, neglijare şi abuz; de multe ori,
agresivitatea copiilor este cauza conflictelor în familie. Comportamentul agresiv al
adolescentului poate avea ca scop obţinerea unui beneficiu sau poate fi afectiv (impulsiv,
neplanificat).

Temerile şi fanteziile lor vagi, combinate cu hipersensibilitatea lor, îi fac să se simtă trişti
şi descurajaţi. Nu numai că au dificultăţi în luarea deciziilor, dar, îndată ce au luat o hotărâre, se
frământă să nu fi greşit cumva şi se gândesc la tot felul de factori neprevăzuţi care ar putea
duce la dezastre. Cum au scăpat de o sursă de îngrijorare, găsesc imediat alta, astfel încât
rudele şi prietenii îşi pierd adesea răbdarea cu ei. Seara, la culcare, în loc să se odihnească în 93
linişte, ei îşi trec în revistă toate greşelile, reale sau imaginare, căci anxietatea generează
produse imaginative abundente care nu pot fi ignorate şi nici eliminate, care pun stăpânire pe
om şi îl domină şi care pot fi eliminate doar antrenând propria voinţă, dezvoltându-şi şi
îmbunătăţindu-şi încrederea în sine sau cu un ajutor venit din exterior.

De multe ori însa, agresivitatea este motivată de frică şi se amplifică prin crize de furie şi
nesiguranţă. Adolescenţii din această categorie nu au încredere în ceilalţi, se simt ameninţaţi şi
încearcă să-şi reducă furia printr-un comportament agresiv de prevenţie, caracterizat prin
izbucniri de furie. Ei aşteaptă o recunoaştere socială exagerată şi sunt foarte sensibili la
ameninţări, încercând să câştige respect cu ajutorul agresivităţii. Când adolescenţii agresivi
obţin respect şi supunere de la ceilalţi adolescenţi, agresivitatea lor se întăreşte şi se manifestă
în tot mai multe cazuri.

Metodele educative nepotrivite utilizate de părinţi, caracterizate prin ameninţări vagi şi

inconsecvenţă, întăresc agresivitatea adolescentului. De asemenea şi statutul social scăzut al
familiei constituie un factor de risc, fiind asociat cu competenţe sociale deficitare şi cu un
comportament de disciplinare problematic. Conflictele conjugale pot determina creşterea
stresului familial şi duc la respingerea copilului de către părinţi.

Când comportamentul agresiv al copilului apare în copilăria timpurie, părinţii trebuie să ia

măsuri preventive şi terapeutice de corectare a acestuia; în caz contrar, copilului îi vor lipsi mai
târziu abilităţile social-emoţionale cu ajutorul cărora urmează să construiască relaţii şi să se
integreze în grup. Când copilului nu îi este acordată atenţia necesară la primele semne ale
agresivităţii, el poate fi respins de cei de aceeaşi vârsta cu el şi se poate simţi izolat social,
având, în acelaşi timp, şi eşecuri şcolare. Astfel, el îşi caută susţinere printre copiii care prezintă
aceleaşi manifestări problematice ca şi el, îl accepta şi-i întăresc şi mai mult agresivitatea,
intrând într-un cerc vicios din care cu greu mai poate ieşi.

Este foarte important ca părinţii şi persoanele implicate în educarea copilului să cunoască şi

să delimiteze tipurile agresivităţii, pentru a putea interveni la momentul oportun. A. Bass
delimitează următoarele tipuri de agresivitate, în dependenţă de mijloacele utilizate în vederea
finalizării intenţiilor agresive agresivitatate pasivă (agresivitate fizică directă )– frânarea
comportamentului victime si( indirectă )– refuzul de a-şi asuma obligaţiuni. Agresivitate verbală
directă – refuzul de a comunica si (indirectă) – refuzul de a fi de acord cu ceva . Agresivitatea
activă ( agresivitate fizică directă) – lovituri şi răniri (indirectă )– lovituri asupra înlocuitorului.
 Mediul familial influenţează manifestarea agresivităţii la adolescenţi, cei din familii favorabile
deţin valori mai scăzute atât la tipurile de agresivitate (fizică, verbală, indirectă), cât şi la
formele de manifestare a ei (iritare, supărare, suspiciune, sentimentul vinei).

Adolescenţii din familiile nefavorabile au tendinţa să se considere mai puţin agresivi decât
sunt, iar cei din familiile favorabile au tendinţa să se considere mai agresivi decât sunt (am
raportat rezultatele obţinute la testul de agresivitate cu valorile pe care adolescenţii şi le
atribuie comportamentului lor agresiv). Această stare de lucruri poate fi explicată prin normele
şi valorile diferite pe care le promovează familiile; respectiv, mediul ostil, agresiv, din familiile
nefavorabile, este considerat de către adolescenţii din aceste familii ca fiind firesc. Astfel, ei
uneori nici nu realizează că comportamentul lor este perceput ca agresiv de către cei din jur.

Adolescenţii ce manifestă un nivel scăzut al anxietăţii recurg mai frecvent la agresivitatea fizică
şi la cea indirectă, iar cei cu un nivel înalt al anxietăţii manifestă preponderent iritare,
negativism, supărare, sentimentul vinovăţiei. În literatura de specialitate, se menţionează că
experienţa şi evenimentele din copilărie, în comun cu factorii enumeraţi în continuare, pot
favoriza dezvoltarea trăsăturilor anxioase şi comportamentul agresiv. Aceşti factori sunt:
-alcoolismul în familie: trebuie menţionat faptul că nu în orice familie de alcoolici va exista
starea de anxietate. Alcoolismul este un factor care, în interacţiune cu alţii, poate genera
anxietate; abuzul faţă de copil: abuzul fizic, abuzul sexual, neglijenţa, pedeapsa crudă,
neglijarea emoţională, abuzul psihologic

 modelul parental anxios: modelul anxios de comportare a părinţilor este preluat de copil prin
imitare;

 criticismul excesiv al unuia dintre membrii familiei: critica excesivă deseori vine de la un
membru perfecţionist al familiei, cu expectanţe înalte, care cere de la copil un comportament
adult şi capacităţi ce întrec cu mult capacităţile lui;

 reguli familiale rigide: astfel de reguli condiţionează modelul de gândire „alb-negru‖, care se
menţine şi în tinereţe;

 sistem rigid de convingeri şi valori: deseori, astfel de valori şi credinţe apar pe baza fundalului
cultural şi al afilierii religioase părinteşti;

 hiperprotecţia părintească: prin acest sistem educaţional, părinţii limitează posibilităţile

copilului de valorificare a potenţialului său nativ;

 secretele familiale: un astfel de comportament generează credinţa greşită precum că unele

sentimente sunt incorecte şi trebuie reprimate sau ascunse de ceilalţi. Secretele familiale pot
contribui, de asemenea, la apariţia unei necesităţi excesive în aprobare;

 suprimarea sentimentelor: copilul este învăţat să-şi înăbuşe sentimentele prin intermediul
interdicţiilor: „Nu plânge!‖, „N-ar trebui să simţi astfel!‖;

 aprecierea: cazul în care părinţii comit o gravă eroare, când nu diferenţiază acţiunile copiilor
de valoarea copilului ca persoană;
  anxietatea, ca rezultat al pierderii sau separării: copilul niciodată nu înţelege cauza separării,
fie că e vorba de faptul că părinţii lucrează în afara oraşului, fie că e cazul spitalizării sau
divorţului.

Profilul pacientului violent

Intreg personalul departamentelor de urgenta trebuie sa cunoasca semnele si simptomele ce

sugereaza declansarea unui comportament violent. Orice pacient poate deveni violent, dar
pacientii cu afectiuni organice precum dementa, delirium, intoxicatii, au o incidenta mai mare a
violentei decat cei cu tulburari functionale precum mania si schizofrenia. Istoricul de violenta,
indiferent de patologie este cel mai puternic predictor al comportamentului violent in
departamentul de urgenta.

Unii pacienti prezinta un comportament violent in mod curent, iar altii se manifesta violent in
functie de circumstante. Pacientul violent in mod curent este in general un tanar in jur de 30 de
ani care are acces la arme sau care abuzeaza de alcool sau droguri. Acesta este o persoana care
de obicei are probleme cu autoritatile si are multiple arestari pentru agresiune in antecedente.
Pacientii depresivi, cu comportament suicidar, considera ca nu au nimic de pierdut si se pot
manifesta violent fata de anturaj. Pacientii psihiatrici par sa nu manifeste mai multa violenta
decat restul populatiei, exceptie facand cei cu schizofrenie paranoida atunci cand trec de la
paranoia generalizata (“ma urmaresc”) la o anumita persoana sau grup (“X ma urmareste”)(2).
Semne premonitorii ale comportamentului violent 1. Pacientul se manifesta violent sau
ameninta ca va deveni violent. 2. Personalul simte anxietate sau teama fata de pacient. 3.
Comportamentul alterneaza intre strigate si perioade de liniste sau intre cooperare si
agresivitate. 4. Pacientul isi exprima teama de a-si pierde controlul. 5. Pacientul este
necooperant, ostil, agitat si incapabil sa stea linistit. 6. Pacientul se afla in stare de etilism acut,
este intoxicat cu alte substante sau este in stare de sevraj. 7. Pacientul are istoric de violenta,
este cunoscut politiei sau personalului din departamentul de urgenta pentru comportament
impulsiv sau violent. 8. Pacientul are o postura rigida, tensionata si este suspicios. 9. Pacientul
are tatuaje care-i sugereaza apartenenta la o anumita grupare.

Evitarea violentei

Majoritatea pacientilor devin violenti in timp, si nu imediat, ce intra in departamentul de

urgenta. Acest aspect permite personalului sa se pregateasca si sa adopte alte metode decat
imobilizarea. Intotdeauna se indica utilizarea metodei de imobilizare cel mai putin restrictive
pentru pacientii potential violenti. Pacientului trebuie sa i se ofere alternative pentru
corectarea comportamentului neadecvat, astfel incat sa nu fie afectata relatia medic – pacient
si nici demnitatea pacientului.

Metode de evitare a situatiilor tensionate si a comportamentului violent: 1. Evita contactul

vizual cu pacientul. 2.Nu bloca iesirile si lasa deschisa usa de la camera de examinare 3.Mentine
o distanta apreciabila fata de pacientul violent, nu ii invada spatiul. 4. Adopta o postura si o
atitudine pasiva, necombativa si permite-i pacientului sa spuna ce gandeste. 5. Comporta-te cu
pacientul asa cum ai vrea sa se comporte si el. 6.Ofera-i pacientului ceva de baut sau de
mancare. 7. Evita remarcile provocatoare sau malitioase. 8.Daca pacientul devine agresiv,
spune-i direct ca are un comportament neadecvat care-i sperie pe cei din jur si care nu este
permis in departamentul de urgenta. 9.Nu intoarce spatele pacientului potential violent. 10.Nu
subestima niciodata potentialul violent al unui pacient.

Managementul pacientilor violenti

1. Managementul verbal Evitati confruntarea directa, dar impuneti limite. Subliniati

consecintele comportamentului violent. Empatizati cu problemele pacientului si implicati si alti
membri ai personalului. Subliniati faptul ca tot personalul vrea sa-i ajute. Fiti atenti la limbajul
corpului: bratele incrucisate, mainile la spate, postura de aplecat inainte, contactul vizual intens
sau prelungit, pot fi percepute ca amenintatoare sau provocatoare. Cand vorbiti cu un pacient
potential violent este important sa mentineti un ton calm. Incercati sa nu exprimati manie sau
ostilitate si niciodata nu minimizati sau neglijati temerile si sentimentele pacientilor. Fiti atenti
la schimbarile de dispozitie ale pacientului, vorbirea agresiva sau cu tonalitate ridicata,
cresterea activitatii psihomotorii, care pot sem nifica pierderea controlului de catre pacient.
Daca perceptia personalului in fata pacientului este de nesiguranta si teama, este mai bine sa se
evite interactiunea cu el pana cand sunt luate masuri. Aceasta abordare nu este eficienta la
pacientii cu psihoze, delirium, intoxicatii severe sau agitatie secundara episoadelor maniacale
(5,6).

2. Imobilizarea fizica Medicii trebuie sa specifice clar motivele imobilizarii chiar si atunci cand
pacientul nu aude sau nu intelege. Toate deciziile de imobilizare trebuie consemnate in scris.
Imobilizarea fizica nu trebuie aplicata ca pedeapsa sau din comoditate. Criterii de aplicare a
imobilizarii fizice (Asociatia Americana de Psihiatrie)(7,8):

• pentru a preveni autovatamarea sau vatamarea altor persoane cand au esuat alte metode de
control, mai putin severe• pentru a preveni perturbarea activitatii din departamentul de
urgenta si distrugerea aparaturii sau mobilierului • pentru a diminua stimularea pacientului• la
cererea pacientului Modul de aplicare a imobilizarii fizice: • Ideal, imobilizarea trebuie asigurata
de 5 persoane, uzand cat mai putin de forta. • Daca pacientul este de sex feminin, cel putin o
femeie trebuie sa participe la imobilizare. • Imobilizarea se face in patru puncte cu pacientul in
pozitie culcat sau decubit lateral. • Se pot utiliza gulerul cervical si curelele suplimentare peste
pelvis si genunchi. Curelele se leaga de asa natura incat sa nu afecteze circulatia (cca 1 cm intre
piele si curea). • Se ridica usor capul pacientului pentru a diminua riscul de aspiratie. • Dupa
imobilizare, la fiecare 15 min. trebuie monitorizate perfuzia periferica, mobilitatea, postura si
statusul mental. Se evalueaza pacientul periodic pentru a aprecia oportunitatea continuarii
imobilizarii (7,9). In fisa pacientului trebuie specificate motivul imobilizarii, motivul pentru care
nu s-au putut utiliza alte metode mai putin restrictive, medicatia administrata, raspunsul la
tratament.

3. Imobilizarea medicamentoasa . Se realizeaza cu opiacee, barbiturice, neuroleptice,

benzodiazepine si, in conditii extreme, blocante neuromusculare (fig. 1). Are acelasi impact
asupra pacientului ca si imobilizarea fizica, dar scade riscul aparitiei leziunilor traumatice in
urma imobilizarii si este de preferat (10,11). Avantajele tratamentului medicamentos: •
controleaza comportamentul violent si pacientul agitat; • diminua necesitatea imobilizarii fizice;
• permite examinarea si efectuarea investigatiilor radiologice (12). Dezavantajele tratamentului
medicamentos: • poate determina complicatii precum depresia respiratorie si pierderea
reflexului de deglutitie; • ocazional, reactii paradoxale de accentuare a agitatiei; • limiteaza
examinarea neurologica si a statusului mental pe durata sedarii.

Tipuri de reacții agresive conform sondajului Bassa-Darki

 Agresiunea fizică - folosirea forței fizice împotriva unei alte persoane.

 Indirectă - agresivitate, într-un sens giratoriu îndreptat spre o altă persoană sau nu
direcționat către nimeni.
 Iritație - pregătirea pentru manifestarea sentimentelor negative cu cel mai mic
entuziasm (temperament scurt, rudenesc).
 Negativismul - un mod de opoziție de comportament de la rezistența pasivă la lupta
activă împotriva obiceiurilor și legilor stabilite.
 Resentiment - invidie și ura altora pentru acțiuni reale sau imaginare.
 Suspiciunea - variază de la neîncredere și precauție față de oameni la convingerea că alți
oameni planifică și cauzează rău.
 Agresiunea verbală - o expresie a sentimentelor negative prin forma (plâns, scânteie) și
prin conținutul răspunsurilor verbale (blesteme, amenințări).
 Vinovăție - exprimă posibila convingere a subiectului că este o persoană rea, că se simte
prost, precum și remușcarea conștiinței pe care o simte.

Desi agresivitatea trebuie sa fie inacceptabila in orice situatie, indiferent de

temperamentul copilului, parintii ar trebui sa isi puna serioase semne de intrebare in
special in cazul copiiilor introvertiti, linistiti, sau in cazul in care acest comportament este
indreptat si impotriva animalelor sau are un caracter premeditat, planificat. De asemenea,
agresivitatea prezenta inca de la varsta prescolara este factor predictiv pentru o tulburare
de comportament mai tarziu, cu consecinte negative pe termen lung asupra copilului si
familiei sale.

Nu numai agresivitatea fizica trebuie sa capteze atentia parintilor, ci si cea verbala

precum jignirea, umilirea, intimidarea altora, hartuirea sau amenintarea lor. Daca baietii
pot excela in formele fizice si verbale directe (indreptate fie asupra obiectelor si/sau asupra
altora), fetele sunt mult mai pricepute in formele verbale indirecte ale agresivitatii, bazate
pe manipulare si hartuire (“bullying”).

Atunci cand comportamentul agresiv al copilului afecteaza viata si performanta acestuia

atat acasa cat mai ales la scoala si mai sunt prezente si alte comportamente antisociale, vorbim
despre tabloul clinic al tulburarii de conduita, una dintre cele mai dificile si greu de tratat
tulburari de comportament ale copiilor.

Copiii invata foarte repede ca prin folosirea unui comportament agresiv pot obtine mult mai
repede ceea ce vor. In functie de varsta copilului, temperamentul acestuia si contextul sau
specific de viata si dezvoltare, agresivitatea poate avea mai multe cauze:
  Nevoia de a atrage atentia

 Gelozia fraterna

 Emotii si frustrari “nerezolvate”, nevoi afective nesatisfacute

 Dorinta de a evita o situatie, sarcina sau persoana

 Frica si anxietatea, sau chiar depresia

 Imitarea altor copii sau adulti sau a personajelor din filme si desene animate

 Traume si schimbari majore in viata familiei

 Prezenta comportamentelor agresive in familie, neglijare, abuz sau tensiuni si conflicte

intre membrii familiei

 Intarzieri in dezvoltare, inclusiv retard cognitiv sau alte tulburari psihice sau afectiuni
neurologice

Studii recente arata ca agresivitatea poate avea si o determinare predominant genetica, caz in
care se manifesta inca de la varste foarte mici.

Avand in vedere complexitatea cauzelor care duc la acest tip de comportament, este necesara
in primul rand o analiza extrem de atenta a cazului care sa includa evaluarea psihologica a
copilului, atat emotionala cat si cognitiva, precum si a sistemului sau familial (relatiile din
familie, stilul de parenting, modele de comportament etc).

Iata cateva dintre cele mai eficiente tehnici de terapie comportamentala utile in managementul
agresivitatii copiilor:

 Intelegerea contextului si reperelor sociale (atunci cand copilul reactioneaza agresiv

pentru ca intelege sau anticipeaza gresit comportamentul celorlalti)

 Imbunatatirea abilitatilor de luare a deciziilor a copilului prin identificarea alternativelor

comportamentale dezirabile ce pot inlocui comportamentele agresive. Se discuta cu
copilul care sunt consecintele fiecarui tip de comportament asupra celorlalti si a propriei
persoane

 Invatarea “self-talk” (vorbirea cu sine insusi in momentele de pierdere a controlului

asupra propriului comportament, momente ce preceda de obicei reactiile agresive)

 Practicarea comportamentelor alternative, acceptabile social. Lista acestor

comportamente se identifica impreuna cu copilul si se exerseaza cu acesta prin joc de
rol.

In plus, revizuirea practicilor parentale incorecte si imbunatatirea relatiei dintre parinti si copil
sunt elemente absolut necesare pentru o interventie reusita.
Formele agresiunii

Exista mai multe criterii dupa care se poate clasifica agresivitatea:

1.      In functie de agresor (cel care adopta comportamentul agresiv):
a)      agresivitatea tanarului si agresivitatea adultului;
b)      agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;
c)      agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;
d)      agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata.
2.      In functie de mijloacele folosite pentru finalizarea actului agresiv:
a)      agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;
b)      agresivitatea directa (cu efecte directe asupra victimei) si agresivitatea
indirecta (cand intre agresor si victima exista intermediari).
3.      In functie de obiectivele urmarite prin "practicarea agresivitatii":
a)      agresivitatea care urmareste obtinerea de beneficii (psihologice sau
materiale);
b)      agresivitatea ce urmareste predominant ranirea si/sau chiar distrugerea
victimei.
4.      In functie de forma de manifestare a agresivitatii:
a)      agresivitate violenta si agresivitate nonviolenta;
b)      agresivitate latenta si agresivitate manifesta.
Unii autori spun ca agresivitatea manifestata la nivel interpersonal este, prin excelenta, un
fenomen psihosocial si, ca atare, el ridica problema "co-participarii" celor doi membri ai relatiei
conflictului (agresor-agresat). Realitatea demonstraza ca in multe cazuri vina se imparte intre
cei doi. Acest lucru a dus la aparitia unor categorii de victime:
1.      victime provocatoare, care, anterior victimizarii lor, au comis ceva -
constient sau inconstient - fata de infractor. Asemenea cazuri pot fi intalnite
atunci cand o persoana (victima ulterioara) se comporta arogant fata de
viitorul infractor sau daca nu-si tine o promisiune data solemn, ori daca intra
in legaturi amoroase cu iubita infractorului etc.;
2.      victime care precipita declansarea actiunii raufacatorilor. Cum este cazul
persoanelor care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite
infractiuni, desi intre ei nu a existat niciodata vreo legatura.

In ceea ce priveste reducerea agresivitatii exista mai multe cai, propuse de diversi autori, ce
au in vedere acest lucru. Una dintre ele, si cea mai veche, este catharsisul. Energia negativa
agresiva acumulata in urma frustrarilor sau impulsurilor instinctuale trebuie descarcata. Cele
mai des intalnite modalitati par a fi:
o vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme,
spectacole sportive etc. (Aristotel);
o consumarea impulsului agresiv la nivelul imaginarului si al fanteziilor (S. Freud);
o  angajarea in actiuni violente efective, dar care nu au consecinte antisociale  - practicarea
sporturilor, agresivitatea fata de obiecte neinsufletite (Platon);

Opinam insa impotriva primelor doua puncte de vedere intrucat contraargumentele tind sa
sustina contrariul. Cercetari multiple au demonstrat deja efectul negativ al vizionarii de
materiale violente asupra comportamentului agresiv individual. In acelasi timp trebuie tinut
cont ca ideile, imaginarul si fantezia "se cer" - si uneori sunt - puse in act, iar daca obiectul lor
este unul violent, consecintele sunt evident catastrofale.
 O alta cale de reducere a agresivitatii, folosite din cele mai vechi timpuri si in cele mai
diverse forme, este pedeapsa. Ea se aplica dupa savarsirea actului agresiv, si are in vedere atat
sanctionarea comportamentului cat si prevenirea unuia asemanator. Pedepsele pot fi
institutionalizate (juridice) sau neinstitutionalizate (in interiorul familiei). In ce masura
pedeapsa previne sau corecteaza un comportament este greu de apreciat. Recidivismul este un
contraexemplu dar si cercetarile care arata ca acei copii pedepsiti de familie pentru conduite
agresive aleg sa se comporte agresiv inafara ei. O modalitate diferita de reducere a agresivitatii
se contureaza in urma teoriei invatarii sociale a agreivitatii. Si anume: "reducerea efectelor
invatarii sociale". Daca comportamentul agresiv se imita si se invata, atunci realizarea de astfel
de achizitii trebuie evitat contactul copilului cu modelele de conduita agresiva. Trebuie pus
accentul in educatie pe realizarea in "instantele interioare" ale individului de anumite "filtre
anti-agresive" care sa-l fereasca pe subiect de raspunsuri agresive la diversi stimuli. Totodata
este de dorit o educare in sensul amanarii raspunsului automat agresiv la stimuli trigger.

 
O idee buna este aceea de a fi deschisi, dispusi sa invtam cateva tehnici de relaxare
orientate in directia reducerii agitatiei motorii dar si psihice. Metoda de relaxare Jacobson de
pilda, odata stapanita, poate constitui o modalitate extrem de folositoare in situatiile in care
individul simte ca ii deveine din ce in ce mai greu sa-si stapaneasca manifestarile agreisve.
 
O buna achizitie pentru oricine, indiferent daca vorbim aici de situatiile in care
agresivitatea isi face aparitia sau de orice alte situatii de viata, este imbunatatirea si dezvoltarea
autocontrolului. Si cu atat mai mult functionarea acestuia in situatiile de conflict. O persoana
care isi tine sub control emotiile si mai ales reactiile de sub influenta lor, prezinta o
probabilitate crescuta de nonimplicare in eventualele situatii conflictuale, si automat de evitare
a consecintelor de obicei neplacute ale unor astfel de situatii. Dincolo de asta, autocontrolul, ca
si "imbunatatire" adusa modului de functionare personal aduce beneficii pe foarte multe
paliere ale vietii.
 
Alta directie de dezvoltare a managementului agresivitatii este aceea de a cauta si
dezvolta comportamente alternative la comportamentul agresiv. In multe ocazii unii dintre noi
functionam cu ajutorul raspunsurilor automate (invatate de-alungul timpului): la un anumit
stimul reactionam automat intr-un anume fel - traversam pe partea cealalta atunci cand din
fata se apropie o persoana neplacuta. Putem deci concluziona ca la o serie de stimuli se poate
intampla sa avem un raspuns automat agresiv. Solutia ar consta practic in a schimba raspunsul
automat agresiv cu un alt raspuns aflat mai sus pe scara adaptabilitatii si a acceptabilitatii.
 
 
 Concluzie
Agresivitatea si violenta sunt realitati care se regasesc de-a lungul intregii istorii umane ,
indiferent de epoca si de gradul de dezvoltare al civilizatiei omenesti.

Precum s-a pronuntat anterior , definim agresivitatea ca fiind orice forma de conduita
orientata cu intentie negativa carte un obiect, persona, sau catre sine, in vederea producerii
unor prejudicii, a unor rani, distrugeri, daune.

Analizand aspectele psihologice ale agresiunii, caracteristica, formele, cauzele si sursele

acesteia concluzionam ca agresiunea reprezinta o conduita semnificativ periculoasa. Cu toate ca
societatea actuala are mecanisme de control si de contractare a comportamentelor agresive,
indezirabile, care atenteaza la viata sau siguranta persoanei si ii afecteaza functionarea atat in
viata privata cat si sociala, la nivel individual se mentine activa nevoia de a gasi o solutie de
limitare a manifestarii agresivitatii altora asupra propriei persoane. Astfel de vine o necesitate
capacitatea persoanei in a face fata agresiunii atunci cand acesta se produce astfel in cat pe de
o parte reactia de aparare sa fie eficienta si eficace iar pe de alta parte sa respecte normele
legale si sa nu victimizeze pe mai departe persoana agresata.
Bibliografie

1. Sălăvăstru D. Violenţa în mediul şcolar. În: Violenţa: Aspecte psihosociale. Iaşi: Polirom, 2003, p.119-
137.

2. Doron R., Parot F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 2007. 886 p.

3. Havârneanu G. Psihologia transporturilor. Iaşi: Polirom, 2013. 261 p.

4. Havârneanu C. Evaluarea psihologică a conducătorilor auto. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”,
2011. 235 p

5. Elliot B. Media hype or serious road safety issue?. Toronto: Drivers, 1999.

6. Lonero L.P. A preliminary heuristic model of aggressive behaviour in drivers. Northport Associates
Baltimore, Ontario, Canada.

7. Tasca L. A review of the literature on aggressive driving research. Ontario Advisiry Group on Safe
Driving Secretariat, Road User Safety Branch, Ontario Ministry of Transportation, Canada.

8. Shinar D. Agressive driving: the contribution of the drivers and the situation. Transportation Research,
Part F1, p.137-160

9. www. realitatea. net. (vizitat la data de 12.12.2016).