Preoţi Şi Magie În Egiptul Antic: Clasele Sarcedotale Acum 5 Ani
Preoţi Şi Magie În Egiptul Antic: Clasele Sarcedotale Acum 5 Ani
Preoţi Şi Magie În Egiptul Antic: Clasele Sarcedotale Acum 5 Ani
Clasele sarcedotale
Acum 5 ani
Reclame
Astăzi, e cea mai populată ţară a Africii de Nord, are o capitală cu peste 20
de milioane de locuitori. Aici se află o treime din monumentele lumii antice.
Piramida lui Kheops e considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii,
iar Cleopatra e printre cele mai celebre femei din toate timpurile. Milioane
de turişti vin aici anual atraşi de vestigiile antice, dar şi de plajele cu nisip
fin ale celor două mări care mărginesc ţara. Femeile din lumea întreagă
practică zilnic un ritual al frumuseţii preluat de la ei: îşi vopsesc unghiile,
părul, buzele, obrajii, ochii. Totul din raţiuni pur estetice. Pentru ei, pentru
vechii egipteni, totul avea valenţe mitico-religioase.
Trei milenii s-a tot dezvoltat civilizaţia Egiptului Antic într-o zonă fără
prezenţa altora, înconjurată din toate părţile de frontiere naturale: de
deşert, mare şi munţi. Dacă relieful nu era favorabil socializării între
naţiuni, nefavorabilă era şi atitudinea Egiptului ca ţară care tindea să se
izoleze de circuitul economic mondial. Tendinţele autarhice erau oarecum
de înţeles, Egiptul avea resurse materiale din belşug care au structurat rapid
o civilizaţie dezvoltată, caracterizată prin: : ierarhizarea claselor sociale,
aşezări urbane cu o arhitectură monumentală, un sistem de scriere, artă,
literatură, cultură şi o organizare religioasă, influentă în toate palierele
societăţii.
Egipteanul antic, nici nu se mai ştie de când, din illo tempore, se simţea
înconjurat de forţe divine, bune sau rele, care acţionau prin intermediul
unor animale. Astfel, o gamă largă de animale, printre care taur, vacă,
berbec, câine, pisică, hipopotam, şoim etc, trebuia impresionată prin
ofrande, ritualuri, sacrificii pentru ca bietul om să aibă parte de bunăvoinţă.
Mai târziu, s-a trecut la imagini compozite, în care era inclus, pe lângă
partea animalieră, elementul uman, acesta având rolul de a sugera aspectele
pozitive, umane ale divinităţii. Moartea era acceptată cu calm şi încredere în
faptul că e o simplă poartă de trecere spre un alt fel de viaţă, spre viaţa
eternă.
Preoţii egipteni
Cea mai importantă instituţie a statului egiptean antic era cea a faraonului.
Preoţimea din Egipt era subordonată direct poruncilor acestuia, excepţie
făcând preoţii laici, care pare că slujeau zeilor locali. În schimb, zeii cosmici,
universali, adoraţi în tot Egiptul, aveau o preoţime subordonată direct
faraonului şi statului. Banul era şi pe atunci motiv de conflict, aşa că preoţii
şi regele intrau în conflict pentru obţinerea unei părţi cât mai importante
din venitul total al ţării. Amenophis al IV-lea, sătul de lupta pentru banii
publici cu cei care îl reprezentau în slujba, a pus lacăt pe temple, a abolit
cultul tuturor zeilor şi a iniţiat adorarea unui zeu nou, Aton, zeului discului
solar.
Preoţii îşi moşteneau statutul pe cale ereditară, motiv pentru care se făleau
cu arborele lor genealogic. Pentru a intra în tagma preoţească, doritorii
trebuiau să fie de neam ales, să fie circumcişi şi să aibă cunoştinţe temeice
pentru admiterea în corpul sacerdotal. În posturile mai mărunte, preoţii
puteau fi numiţi de vizir sau de familiile bogate, cu drept de protecţie asupra
unui templu. În epoca Ptolemeilor şi în cea romană, se sparge tradiţia,
preoţii îşi puteau cumpăra postul cu o sumă de bani fixată pentru fiecare
etapă.
Prima categorie de preoţi din lungul şir pe cale de a fi amintit sunt preoţii
pentru morţi, care, la rândul lor, se împărţeau în două categori: preoţi
funerari şi preoţi care slujeau în timpul operaţiei de mumificare şi la
ceremonia funeraliilor.
A doua categorie este cea a clerului, adică personalul care asigura cultul
divin în temple, stratificată în cler înalt şi cler de rând, în funcţie de
atribuţii. Astfel, ansamblul clerului avea următoarele categorii: „profeţi” din
înaltul cler, preoţi din clerul de rând, orari (laici) şi personalul feminin.
„Profeţii” au fost numiţi în acest mod de greci, dar egiptenii îi numeau itu
neter, „părinţi divini” sau hemu neter, „slujitori ai zeului” pentru că
interpretau oracolul divin. Categoria profeţilor era condusă de primul
profet, numit diferit în funcţie de templele zeilor la care slujeau. Astfel,
„marele proroc” din templul lui Ra de la Heliapolis şi din templul lui Aton
purta titulatura de Ur Mau, iar în templul lui Ptah de la Memphis era numit
„Marele Maestru al Artei” (Ur Kherp hemat).
Marele proroc, pontif sau profet era ales de faraon fie din cler, fie dintre
căpeteniile de oşti, şi îl reprezenta în templu. El avea de îndeplinit ritualul
de cult în numele regelui şi trebuia să administreze bunurile templului, să
conducă lucrările de pe ogoarele şi din atelierele zeilor. El lăsa în seama
profetului al doilea funcţiile sale religoase atunci când era plecat, iar al
doilea profet era ajutat de profetul al treilea şi al patrulea, dar şi de profeţii
simpli.
Clerul de rând îndeplinea mai multe funcţii. Categoria uebu avea grijă de
obiectele de cult şi de lucrurile sfinte, făceau curat în templu prin asperiuni
(purificări), întreţineau obiectele de cult, găteau şi machiau statuia zeului.
La procesiuni, ei duceau pe umeri statuia zeului sau barca sacră. În fruntea
lor se afla căpetenia preoţilor uebu şi marele preot (ueb), care la închinătorii
lui Amon era însărcinat cu cultul divin în fiecare zi.
Era posibilă situaţia în care clerul era condus de un mare ueb, lipsind marii
profeţi. Uebu aveau uneori şi funcţii civile. Astfel, avem preoţi lectori,
cunoscători ai orelor şi ai horoscopului sau preoţi imiuset-a. Preoţii lectori,
conduşi de o căpetenie numită heri-tep, (Keriu hebet) aveau misiunea de a
organiza ceremoniile şi recitau cu voce tare imnurile sacre în timpul slujbei.
Pentru că stăpâneau formulele magice din ritualuri, egiptenii credeau că au
puteri magice. „Cunoscătorii orelor” aveau misiunea de a stabili orele la care
se defăşurau ceremoniile, pe baza urmăririi soarelui şi a stelelor.
„Cunoscătorii horoscopului” determinau zilele faste sau nefaste din an, iar
despre imiuset-a nu se ştie mai nimic, dar se bânuieşte că erau un fel de
oameni de serviciu.
Phyle era cuvântul ce denumea cele patru cete în care erau împărţiţi
membrii clerului de rând şi profeţii simpli. Se poate spune că aceştia erau
preoţi part-time, timp de unsprezece luni duceau o viaţă obişnuită de
mirean la ei acasă, o lună veneau la templu şi preluau treburile de natură
religioasă. O altă formă de orgaizare preoţească o constituiau colegiile,
preoţi din temple vecine cu obligaţia de a se subordona celor din templele
mai mare. Adunarea extraordinară a preoţilor dintr-o regiune sau din tot
Egiptul se numea sinod, avea scopul de a-şi apăra interesele, în special cele
de natură financiară, şi dura mult şi bine, exemplu edificator în acest sens
fiind sinodul de patru luni din vremea Ptolemeilor.
O altă categorie din personajele unui templu este personalul laic, format din
orari şi cântăreţi instrumentali sau vocali, de regulă orbi. Orarii slujeau doar
câte o oră. Unut, după cum îi numeau egiptenii, locuiau în altă parte şi
veneau la templu doar pentru a-şi îndeplini slujba. Evoluţia importanţei lor
în timp a urmat o pantă descendentă. Dacă în Regatul Vechi, când clerul nu
era încă structurat şi regularizat, ocupau un loc preponderent, în perioada
Regatului de Mijloc, preoţii „cu ora” sunt foarte rar amintiţi, iar în Regatul
Nou nu se mai pomeneşte de ei. Atribuţiile lor, la origine foarte importante,
par să fi devenit apoi doar mărunte sarcini materiale.
Personalul feminin al templelor era condus de o regină, considerată soţie a
zeului dinastic, deci a lui Amon, sau adoratoare a sa. Concubina zeului era,
de fapt, şefa dansatoarelor şi cântăreţelor, dormea uneori în templu şi
trebuia să fie castă. Nu se putea vorbi de relaţii sexuale în templu.
Cunoaşterea a devenit ulterior o idee a doctrinei gnostice şi capătă o dublă
conotaţie, aşa cum avea în vechiul templu egiptean, sexual şi spiritual.
Bibliografie: