Liviu Rebreanu

Debutează în anii 1908-909 cu nuvelele publicate în revistele

literare ale vremii. În volum nuvelele apar în 1912 (“Frământări”)
1916 (”Colonii” şi “Mărturisire”) ,1919(“Răfuiala”)
Primul roman publicat este Ion (1920), urmând Pădurea
spânzuraţilor(1922), Ciuleandra(1927), Adam şi Eva (1925),
Crăişorul (1929), Răscoala(1932), Jar (1934), Gorila(1938),
Amândoi(1938).
A scris şi piese de teatru : Cadrilul, Plicul şi Apostolii.
În literatura română L.Rebreanu reprezintă un caz unic prin
voinţa îndârjită de a se afirma ca scriitor de valoare. Romanele sale
se remarcă printr-o vastă documentare şi compoziţie, prin
obiectivitate, prin crearea unor personaje ce ilustrează tipuri general
umane.
Temele operei sale sunt în general : setea de pământ, iubirea,
istoria, războiul, intelectualul aflat in situaţii limită. Romanul său se
situează la cumpăna dintre clasic şi modern, ambiţia scriitorului fiind
ca ficţiunea să concureze viaţa.
Cum arată Nicolae Manolescu, romancierului realist îi plac
rolurile de iluzionist, pentru el lumea de ficţiune nu e decât o altă
lume reală, Rebreanu fiind capabil să creeze oameni adevăraţi şi
scene reale, dând astfel cititorului iluzia autenticităţii.
Crezul estetic
Confesiunile lui Rebreanu sunt in articolele “Amalgam”,
“Mărturisiri”, “Cred” expun principalele concepţii estetice ale marelui
nostru prozator.
Romanul, văzut ca un gen etern e pentru Rebreanu “o proiecţie
în afară a trăirilor mele organizate intr-un cosmos nou”.
Romancierul se distinge în epica română prin:
1. darul de a crea viaţa
- conceptul de viaţă revine mereu în mintea şi mărturisirile
celui care îşi studia îndelung personajele, efectuând
vaste documentări, adevărate anchete sociale în
vederea desfăşurării scrierilor sale şi a unei pătrunderi
cât mai adânci a tainelor sufletului ce aveau să fie
zugrăvite în opera sa. “Pt mine zic artă şi mă gândesc
mereu numai la literatură; arta înseamnă creaţie de
 oameni şi viaţă. Nu frumosul interesează în artă ci
pulsaţia vieţii.”
- Realismul este aşadar viaţă de pe o parte dar şi sinteză,
Rebreanu impunând o selecţie calculată a esenţialului
pentru a se disocia de tenta naturalistă “a crea oameni
nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi.
Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros, e
ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât
sinteză.” Nota naturalistă nu a fost însă inexistentă în
opera lui Rebreanu fiind descifrabilă în romanul
“Ciuleandra” acolo unde instinctele, obsesia, crima
pasională, demenţa îl apropie de prozatorul ardelean de
romanele lui Zola sau Dostoievski.

2. Obiectivitatea
Pe urmele lui C.Negruzzi, N.Filimon sau Ioan Slavici ,
Rebreanu narează impersonal având calitatea unui omniscient
fără a nu i se sesiza pe alocuri implicarea afectivă în faţa
tragismului vieţii.
Rebreanu refuză însă vibraţia lirică fiind înaintea lui Camil
Petrescu un anticalofil(împotriva stilului frumos, estetic).
Stilul său situează arta pe un plan secundar, prozatorul însuşi
rostind nu o data şi fără menajamente că niciodată n-ar
sacrifica ideea sau pulsaţia vieţii de dragul unei fraze îngrijite.
“De dragul unei fraze strălucite nu aş sacrifica niciodată o
intenţie. Prefer să fie expresia bolovanoasa şi să spun într-un
adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis.” Rebreanu
însă nu se va dovedi a fi total imparţial, implicându-se alocuri
afectiv în opera sa.
3. Forma rotundă, construcţia sferică a romanului (simetria) “Toate
elementele trebuie să se unească, să se rotunjească, să ofere
înfăţişarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârşitul. De
aceea, romanul, un corp sferic trebuie să se termine precum a
început.”
Faptul e perfect verificabil în “Ion” acolo unde se debutează şi
se încheie cu descrierea drumului sau în “Pădurea
spânzuraţilor” care începe cu spânzurarea lui Svoboda şi se
încheie cu spânzurarea personajului principal, Apostol Bologa.
 ION

„Cea dintâi orchestraţie polifonică a romanului românesc, Ion, e

tezaurul unei experienţe prin care e oglindită o provincie dar şi un
popor ” Şerban Cioculescu.
Publicat în anul 1920, cel dintâi roman obiectiv din literatura
română stârneşte admiraţia criticului Eugen Lovinescu; pentru
iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era
sincronismul literaturii române cu cea europeană, romanul „Ion” este
cel care „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. Afirmaţia lui
Lovinescu se referă la faptul că apariţia primului roman obiectiv
direcţionează literatura română, către valoarea europeană şi stinge
polemica pe care criticul o avea cu tradiţionalişti epocii.
Romanul „Ion” este asemenea realist ,social cu tematică rurală.
Ion este obiectiv prin prezenţa naratorului omniscient şi
omniprezent, impersonalitatea, detaşarea în narare, naraţiunea la
persoana a III-a, veridicitatea.
Proza realist obiectivă se realizează prin naraţiunea la
persoana a III-a nonfocalizată (focalizarea 0) , viziunea dindărăt ce
presupune un narator omniscient care nu se implică în faptele
prezentate, lăsând viaţa să curgă.
Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi
omniprezent dirijează evoluţia lor ca un regizor universal. El trasează
traiectoriile existenţei personajelor conform unui destin prestabilit
cunoscând de la început finalul. Naratorul înfăţişează realitatea nu ca
pe o succesiune de evenimente imprevizibile accidentale, ci ca pe un
proces logic cu final explicabil şi previzibil.
Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile şi verosimile
. Efectul asupra cititorului e de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de
obiectivitate.
Gerard Genette vedea în naratorul obiectiv un narator de fapt
absent: „Obiectivitatea povestirii se defineşte prin absenţa oricărei
referiri la narator” opinie împărtăşită şi de Emile
Benveniste(Probleme de lingvistică generală) căci „La drept vorbind
nici nu mai există narator. Evenimentele sunt expuse aşa cum s-au
produs pe măsură ce apar în orizontul povestirii. Nimeni nu vb aici;
evenimentele par a se povestii singure.
 Obiectivitatea se va diferenţia astfel radical de subiectivitate
căci dacă cea dintâi s-ar defini prin absenţa oricărei referi la narator,
cea din urmă s-ar defini tot prin criterii de ordin lingvistic. „E subiectiv
discursul unde e marcată explicit sau nu, prezenţa unui eu iar acest
eu nu se defineşte altfel decât ca persoana care ţine acest discurs”.
În critica literară românească, N.Manolescu(Arca lui Noe) vede
in romanul obiectiv pe care il numeşte doric un roman caracterizat
prin:
1. Dictatura romanului clasic asupra personajului
2. Viziunea auctorială
3. zugrăvirea unei lumi omogene, raţionale, în care valorile
obştei triumfă de obicei asupra celor individuale.
4. Preferinţa pentru faptă şi epic în favoarea psihologiei şi
analizei.
5. Lumea coerentă.
6. Luarea în stăpânire a personajelor de către autorul
demiurg.
Camil Petrescu în „Noua structură şi opera lui Marcel Proust
consideră că în romanul obiectiv „El este întotdeauna eu”(cel
care narează e cel care scrie).

Geneza romanului

L.Rebreanu mărturiseşte că în cei 7 ani în care a lucrat la

roman un rol important la avut pe de o parte impresia afectiva,
emoţia, iar pe de altă parte acumularea de material documentar. El
oferă în „Amalgam” cele trei secvenţe de viaţă care au fost punct de
plecare pentru creaţia care îl va consacra ca romancier.
• Scena văzută în Prislop când, îmbrăcat in straie de
sărbătoare un ţăran sărută cu patimă pământul jilav şi
lipicios.
• Păţania unei fete bogate, Rodovica amăgită de un flăcău
sărac şi leneş din sat
• Discuţiile autorului cu Ion Pop al Glanetaşului de-a lungul
cărora e mărturisită obsesiv setea de pământ.
Romanul îşi are însă sursa vitalizantă şi în admiraţia lui
Rebreanu pentru truditorul pământului, căci aşa cum mărturiseşte în
discursul său din 1940 din cadrul Academiei Române „Laudă
ţăranului român” acesta „la noi a rămas singura realitate permanent
şi inalterabilă”.
 Pentru Rebreanu, doar viaţa poate sta la baza realismului
autentic „Pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi viaţă”.

Tema romanului

Ion este o ilustrare a dramei pământului în condiţiile satului

ardelean de la începuturile sec XX. Caracterul monografic al
romanului orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale
lumii rurale(naşterea, nunta, hora).
Tema centrală este dublată de tema iubirii. În plan simbolic,
destinul protagonistului se plaseaza pe doua coordonate eros-iubire
şi thanatos -moarte.
Construcţia discursului narativ
Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp
geometric perfect, corp sferoid, se reflectă artistic în structura
circulară a romanului.
Ion are o structură circulara, desfăşurată pe coordonate proprii
unde incipitul şi finalul sunt construite pe principiul oglinzii.
În ambele structuri cuvântul cheie este drumul(de intrare în sat
şi ieşire din sat).
Primul fragment al romanului descris drumul dinspre
exterior(spaţiu public cu o umanitate nespecificată) spre interior
( spaţiu privat, concretizat prin personaje).
Ambele fragmente conţin o descriere a satului ca spaţiu al
locuirii.
Primul fragment este o descriere obiectivă, concretizată într-o
privire focalizată dinspre exterior spre interior, iar cel de-al doilea
fragment e o descriere din perspectiva subiectivă care aparţine
familiei Herdelea şi se focalizează de sus (turnul bisericii) în jos.
Două sunt cuvintele care se regăsesc în ambele fragmente :
drumul şi satul.
Aici, natura devine esenţială la nivel simbolic. Ea poate fi citită
în termeni simbolici ca marcă a inconştientului personal(toate
achiziţiile (toate achiziţiile existenţei personale, tot ceea ce a fost
uitat sau refult precum percepţii, gânduri, sentimente,subliminale –
C.G.Jung „Tipuri psihologice”.
Detalii toponimice din prima descriere a drumului : Cârlibaba,
Someş, Armadia, Jidoviţa sunt destinate să confere obiectivitate
discursului epic. Descrierea caselor ilustrează condiţia socială a
locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşul)
în desfăşurarea narativă.
 Crucea strâmbă de la marginea satului cu Hristosul de tinichea
ruginită, anticipează tragismul destinelor în roman.
Spre deosebire de incipit, finalul nu mai insistă pe spaţiul
locuire. Toponimele(nume de locuri) indică ieşirea clară din sat,
drumul spre un viitor incert „Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie,
apoi se întinde iar dreaptă, ca o panglică cenuşie în amurgul
răcoros”.
Orizontalitatea devine dureroasă, trăirile se pulverizează în
timp. Liniştii de la începutul romanului i se contrapune zgomotul
sugerta metaforic de roţile trăsurii. Finalul face mai accesibilă
semnificaţia simbolică a drumului prin metafora „şoselei viaţă”.
Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn şi pe urmă se pierde în
şoseaua cea mare şi fără început..”
Compoziţia
Arhitectura romanului susţine la nivel macrotextual funcţia
epică de reprezentare. Romanul este alcătuit din 2 părţi
complementare, coordonate ale evoluţiei interioare ale personajului
principal : „Galsul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole sunt semnificative: Începutul,
Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta(Glasul pământului)
Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George,
Sfârşitul(Glasul iubirii).
Prin tehnica planurilor paralele, e prezentată viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii rurale. Trecerea de la un plan la altul se realizează
prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin
e redată prin înlănţuire.
La nivel microtextual, funcţia epică de interpretare se
realizează prin tehnica contrapunctului : prezentarea aceleiaşi teme
în planuri diferite(nunta ţărănească a Anei corespunde în planul
intelectualităţii cu cea a Laurei).
Subiectul
Acţiunea începe într-o zi de duminică în care locuitorii satului
Pripas se află la horă în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În
expoziţiune sunt prezentate principalele personaje dar şi timpul şi
spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Hora e o
pagină etnografică memorabilă prin jocul tradiţional şi voiciunea
cântecului.
Cercul horei, centru al lumii satului este o descătuşare
dionisiacă de energii. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale din
sat. Fruntaşii satului discută separat cu ţăranii cu situaţie medie,
aflaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalent
cu lipsa demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru
Glanetaşu. „ Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu
urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă,
sfiindu-se totuşi sa se vâre între bogătaşi ”
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului
Herdelea vin să privească „petrecerea poporului” fără să se
amestece în joc.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o
plăcea pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă şi confruntarea sa
verbală cu Ion pe care îl numeşte „hoţ” şi „tâlhar” pentru că
„sărăntocul” umbla să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George
Bulbuc, constituie intriga romanului.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din
satul tradiţional , unde posesiunea averii condiţionează dreptul
indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama
ţăranul sărac. Mândru şi orgolios, el nu-şi acceptă condiţia şi e pus în
situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile este dublat şi de conflictul
interior, între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări
lăuntrice nu îl aruncă pe Ion într-o situaţie limită pentru că forţa lor
se manifestă succesiv şi nu simultan. Se poate vorbi şi de conflicte
secundare între Ion şi Simion (pentru o brazdă de pământ), Ion şi
George (pentru Ana şi Florica), un conflict naţional (în planul
intelectualităţii), deoarece satul românesc din Ardeleal este înfăţişat
în condiţiile stăpânirii austro-ungare.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de un conflict
simbolic, tragic, dintre om şi ceva mai presus de calităţile individului :
pământul. Relevantă în acest sens, este scena sărutării pământului
de Ion. „se lăsă în genunchi, îşi coboară fruntea şi-şi lipi buzele cu
voluptate pe pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior
rece, ameninţător.”
Dorind să obţină cât mai mult pământ şi cât mai repede, Ion îi
face curte Anei, fiica lui Vasile Baciu, pe care o seduce, obligându-i
tatăl să le accepte căsătoria.
Cum la nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul - zestre,
simţindu-se înşelat, vor începe bătăile şi drumurile Anei de la Ion la
Vasile.
Ana va deveni o victimă tragică, se sinucide, netrezindu-i lui
Ion regrete sau sentimente de vinovăţie, pentru ca în Ana, iar mai
apoi în Petrişor, fiul lor, nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra
pământurilor.
Deznodământul este previzibil. Din nou interesat de Florica,
acum măritată cu George, va fi lovit năprasnic cu sapa (unealta gliei)
de către George, întorcându-se în pământul pe care şi l-a dorit
întreaga viaţă.
În plan secundar, autorul urmăreşte şi destinele unor
reprezentanţi ai intelectualităţii rurale precum familia Herdelea sau
preotul Belciug.
Rivalitatea dintre învăţător cu o familie frumoasă(soţia Maria,
un băiat poet visător Titu şi 2 fete de măritat Laura şi Ghighi) şi
preotul Belciug, cel stăpânit mereu de orgolii, se dovedeşte a fii
nefavorabilă.
Observator atent al realităţii sociale, politice şi naţionale ale
Ardealului de la începutul secolului XX, Rebreanu e sensibil şi la
imaginea datinilor şi a credinţelor populare, oferind descrieri detaliate
privind botezul, nunta, hora sau înmormântarea la români.

Caracterizarea personajelor

Ion
Ion este personajul principal al romanului, personaj realizat prin
tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă în faţa acestui personaj a cărui
existenţă este guvernată de verbele „a râvni” şi „a poseda”
Specia literară a romanului privilegiază personajele a cărui
evoluţie în plan psihologic constituie obiectul romanului. Noţiunea de
personaj nu se referă doar la funcţia de subiect activ sau pasiv al
unei acţiuni ci la o entitate care mobilizează lumea ficţională.
Personajul (Ion) e construit printr-un ansamblu de trăsături
redate în mod direct(portret, stare civilă, statut social, biografie) şi
indirect prin (fapte, vorbe, gesturi, atitudini, raportul cu alte
personaje).
Naratorul omniscient îşi lasă personajele să-şi dezvăluie
trăsăturile în momentele de încordare, consemnându-le atitudinile.
Procedeul specific narativ prin care se constituie discursiv
personajul ca element al lumii imaginate este portretul. Prin portret,
Ion, apare ca o entitate quasi-umană căreia i se atribuie o serie de
acţiuni.
Ion are în lumea ficţională atât un statut iconic (fiind o imagine,
o reprezentare ce mobilizează universul diegetic),statut ce rezultă
mai ales din caracterizarea directă, statutul actanţial, fiind actant
într-o desfăşurare de fapte(Statut ce rezultă din caracterizarea
indirectă prin fapte, acţiuni, gesturi), un statut de locutor(emiţând
acte locuţionare, statut ce rezultă din caracterizarea indirectă prin
vorbe).
În cazul statutului iconic, Ion este perceput static ca o entitate
distinctă, portretul fiind realizat prin descriere, iar în cazul celorlalte
statuturi, personajul face legătura cu acţiunea, existenţa lui fiind
reductibilă la funcţia pe care o are în producerea actului.
Ion este personajul titular şi central al romanului, dominând
întreaga lume ce se desfăşoară în legătură cu el.
Celelalte personaje(Ana, Vasile Baciu, Florica, George)
gravitează în jurul lui punându-i în lumină trăsăturile.
Personaj complex, Ion este construit la confluenţa tipicului cu
atipicului. În viziunea lui Eugen Lovinescu, eroul „frust” şi voluntar
este expresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia
pune inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală
şi cu deosebire , cu o voinţă imensă.
Este un personaj realist, determinat social şi are o psihologie
complexă, urmărită în evoluţie.
Prin destinul să tragic, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ
şi se individualizează.
Exponent al ţărănimii, prin dragostea pentru pământ, el este o
individualitate prin modul în care il obţine.
Însetat legitim de pământ căci dacă avuţia materială era
preţuită într-un sat în care oamenii se separă drastic în bogătani şi
sărăntoci, eroul lui Rebreanu îşi ca pune inteligenţa, tenacitatea şi
viclenia în slujba atingerii ţelului său justificat : dobândirea statutului
de stăpân al pământului, unicul statut generator de superioritate
morală.
Fiind un personaj urmărit prin evoluţie, calităţile iniţiale
alimentează paradoxal dezumanizarea lui Ion.
Destinul său reflectă un eşec în planul devenirii umane, iar
moartea sa este dictată de un destin implacabil.
Tipic la început prin setea sa de pământ, eroul sfârşeşte atipic
căci în atingerea ţelului său, lipsa de scrupule e dominantă.
Deşi sărac, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa” el iubeşte munca
astfel încât în debutul romanului i se face un portret favorabil :
„munca îi era dragă dar şi pământul îi era drag ca ochii din cap”.
Isteţimea lui trezeşte chiar simpatia învăţătorului Herdelea,
care l-a crezut mereu capabil să-şi depăşească condiţia căci: „mereu
i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mai mare din
Armadia, să-l facă domn.” Băiatul va renunţa însă la şcoală pentru că
pământul îi era mai drag decât cartea.
Ţăran impulsiv şi violent, de spaima căruia ştiau toţi cei din sat,
este insultat de Vasile Baciu la horă.
Ruşinat şi mânios, va dori să se răzbune, lipsa pământului
apărându-i ca o condiţie a păstrării demnităţii umane.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă şi
atunci când intră cu plugul pe locurile lui Simion Lungu „Inima îi
tremura de bucurie că şi-a mărit averea.”
Cu Ana se va dovedi viclean : o seduce apoi se înstrăinează,
iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata era deja de râsul satului.
Se dovedeşte însă şi naiv, crezând că nunta îi aduce şi pământ
fără a face o foaie de zestre. După nuntă începe coşmarul Anei, însă
după ce Ion va primi pământ, brutalitatea lui faţă de soţie va fi
înlocuită de indiferenţă.
Sinuciderea ei nu-i trezeşte nici un sentiment de vinovăţie şi
nici moartea copilului.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut,
lăcomia lui se va îndrepta asupra altei nevoi lăuntrice : patima pentru
Florica, pe care va încerca s-o atragă tot prin viclenie, împrietenindu-
se cu soţul ei, George.
Moartea lui Ion este moralizatoare, simbolică. El va pieri ucis
de sapa lui George, întărindu-se astfel valoarea moralizatoare a
romanului şi demonstrându-se că glasul pământului nu e firesc să
înăbuşe niciodată glasul iubirii.
Procedee de caracterizare
Personajul Ion este caracterizat direct (de narator, de alte
personaje, prin autocaracterizare), dar şi indirect (prin fapte, limbaj,
atitudini, comportament, vestimentaţie).
Naratorul prezintă în mod direct biografia personajului său :
„mândru şi mulţumit Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet.”
Caracterizarea directă făcută de alte personaje se
subordonează tehnicii pluralităţii perspectivelor: „Ion e un băiat
cumsecade”(d-na Herdelea ), „Eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om
de nimic”(Belciug).
Caracterizarea indirectă se realizează mai ales prin faptele
care evidenţiază trăsăturile personajelor; limbajul aparţine registrului
popular; gesturile şi mimicile îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi
pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerirea,
şi un vicleşug neprefăcut”
 În realitate, cu celelalte personaje adoptă diferite atitudini : de
la tandreţe, afecţiune (la horă când o strânge la piept pe Ana) la
brutalitate şi dorinţă de răzbunare.
Relaţia fundamentală se stabileşte însă între Ion şi un personaj
simbolic mai puternic decât el – pământul. Instinctul de posesiune a
pământului şi lăcomia care pune stăpânire pe el sunt motivate de
ipostaza pământului – ibovnică. El adoră şi venerează pământul ca
pe o zeitate : „Încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă în
genunchi, îşi coboară fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de
pământul ud şi-n sărutarea aceasta grăbită, simţi un fior rece,
ameţitor”.
Toate acţiunile sale se vor orienta spre dorinţa de a-l obţine,
indiferent de mijloace.
O opinie originală o are criticul Ion Simuţ în cartea „Rebreanu
dincolo de realism”. El consideră că ceva esenţial a scăpat criticii în
interpretarea lui Ion ca posedat al pământului. La întrebarea „Cine
stă în spatele obsesiei lui Ion pentru pământ?” criticul orădean
răspunde într-o manieră interesantă. În viziunea sa, proiectele de
acţiune ale lui Ion sunt sugerate de învăţătorul Herdelea, Ion
apărând ca un fel de fiu adoptiv al acestuia. Orice obsesie are nevoie
de puncte de sprijin. Nu este deloc întâmplător că prima referinţă
umană din debutul romanului este Herdelea. Pentru învăţător, Ion
este o proiecţie a sinelui(în termenii lui Freud),Prin Ion el vrea să
vadă ceea ce nu a putut realiza pe cont propriu(situaţie materială).
Ion însuşi îl avertiza la un moment dat pe Titu că „nu-i de vină cine
face, ci de vină-i cine-l pune să facă”. Simuţ propune aşadar o
înţelegere mai largă a vinovăţiei lui Ion.
Vina tragică a lui Ion trebuie regândită în contextul relaţiilor lui
personale. Acest tip de vină îi aparţine învăţătorului Herdelea care îl
va influenţa diabolic pe Ion catalizându-i pornirile imorale şi violente.
În concluzie, Ion rămâne un personaj memorabil şi
monumental, ipostază a omului supus destinul tragic de a fi strivit de
forţe mai presus de voinţa lui : pământul şi legile nescrise a satului
tradiţional.
Tehnică narativă
Tehnica narativă folosită în Ion se înscrie în intenţiile narării
obiective, naratorul fiind omniscient şi omniprezent, având o
perspectivă narativă „dindărăt” şi focalizare 0.
Naraţiunea la persoana a III-a , nonfocalizată presupune un
autor detaşat care nu se implică în faptele prezentate.
 Efectul asupra cititorului este de veridicitate ,de iluzie a vieţii
autentice.
La nivelul discursului narativ remarcăm inexistenţa acroniilor
„anomaliilor” de factură textuală.
În Ion structura diegezei este echivalentă cu structura
discursului. Studiind separat forma discursivă a operei epice
(discursul) de conţinutul ei (diegeza), naratologii au distins aspecte
diferite.
G.Genette va deosebi între un şir de întâmplări ordonate
cronologic la care se referă vorbirea (l’histoire -diegeza ) de un
discurs care le prezintă (le récit).
Aşadar, diegeza este lumea unică închipuită de orice povestire
în ordinea sa cronologică, iar discursul marchează ordinea
secvenţială a evenimentelor narate.
Aşadar, în Ion nu avem diferenţe majore între structura
universului diegetic şi cea a discursului, aşa cum se întâmplă în
„Pădurea spânzuraţilor”, acolo unde acroniile (analepsele)
modelează structura discursului narativ de acea a universului
diegetic.
Prin urmare, la nivel secvenţial, secvenţialitatea acţiunii în „Ion”
este una logică (cauză-efect) dar si cronologică (anterior-posterior).
La rândul ei, ordinea povestirii este una secvenţială (fază după
fază) ; au loc însă alternări de planuri narative , planul ţărănimii –
intelectualităţii rurale, folosindu-se tehnica alternanţei.
Fiecare plan narativ în parte aplică însă tehnica înlănţuirii,
secvenţialitatea faptelor narate fiind tot una logică.
Orice relatare trebuie studiată şi din perspectiva relaţiei ei cu
timpul.
Mihail Bahtin prezintă sub numele de „cronotop” sistemul de
relaţii spaţio-temporale care organizează lumea reprezentativă în
roman.
Aplicând noţiunea lui Bahtin putem afirma că în Ion avem un
cronotop evoluţie format dintr-o succesiune de momente ordonate
cronologic (fază după fază) spre deosebire de romanul „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” roman subiectiv, unde
întâlnim cronotopul criză (caracterizat printr-o dispunere
noncronologică a evenimentelor, fiind prezentate acroniile (analepsa
şi prolepsa)).
La nivelul limbajului artistic, Rebreanu individualizează prin:
- Folosirea registrului popular dar şi al celui cult, sursă de
obiectivizare şi veridicitate.
- precizia termenilor, acurateţea, concizia exprimării.
- Cultivarea spiritului sobru, anticalofil, lipsit de imagini artistice,
întrucât crezul prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puţin
în opere de creaţie se fac întotdeauna în detrimentul preciziei şi
al mişcării de viaţă. Este mult mai uşor a scrie frumos decât a
exprima exact.”