,,Ion”, de Liviu Rebreanu

Realismul este un curent literar ce reprezintă veridic realitatea și

infățișează cu obiectivitate adevărul, plasând personajele într-un mediu social
lipsit de excepționalitate, oglindind viața cotidiană.
Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist-
obiectiv în literatura română. El debutează cu nuvele și schițe ce devin nuclee
narative pentru romanele de mai târziu: ,,Golanii”, ,,Mărturisire”, ,,Răfuiala”.
Romanele sale înnoiesc conceptul romanului românesc prin două direcții:
observația socială: „Ion”, „Crăișorul”, „Gorila”, „Răscoala” și romanul
psihologic: ,,Pădurea spânzuraților”, „Adam și Eva”, „Ciuleandra”, „Jar”,
„Amândoi”.
Romanul ,,Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență
culturală când în literatura română se manifestă două curente literare:
modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
„Sburătorul” și tradiționalismul manifestat în jurul revistei ,,Gândirea” a lui
Nichifor Crainic. În esență, Liviu Rebreanu, prin obiectivitatea observației, de
sorginte balzaciană, dă o lovitură puternică idilismului sămănătorist și
poporanismului angajat ideologic și etic, constituind o dată istorică „în procesul
de obiectivare a literaturii noastre epice”. În viziunea sa, literatura
reprezintă ,,creație de oameni și de viață”, scopul ei fiind acela de a
crea ,,pulsația vieții”, exprimând astfel dezideratul realist al autencității în artă.
În exprimarea vieții în artă, Liviu Rebreanu a fost influențat și de alte formule
estetice autohtone, reprezentate de I. Slavici, D. Zamfirescu și universale,
reprezentate de E. Zola, Lev Tolstoi sau F. M. Dostoievski.
„Ion” are astfel valențe multiple, fiind un roman obiectiv și realist, în
sensul prezentării „fără strălucire artistică, fără stil”, a vieții satului ardelenesc,
în toate dimensiunile ei (Eugen Lovinescu), „icoana complexă, vie fără
exuberanță, bogată în amănunte de observație a vieții Ardealului” (Tudor
Vianu), de introspecție, prin coborârea analizei psihologice în zona adâncă a
patimilor umane, în același timp, într-o mai mică măsură, și naturalist, prin
unele scene de o duritate ce frizează patologicul.
Tema romanului a suscitat controverse: unii critici au formulat-o drept
problematica pământului, într-o perioadă istorică determinată, coroborată cu
viața socială a Ardeleanului de la început de secol XX, alții drept problema
destinului: ,,în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului
de posesiune” (Nicolae Manolescu). Patima pentru pământ este o primă
dimensiune ce însuflețește personajul. Se reflectă evident în scena sărutului
pământului. Ion devine stăpânul pământurilor lui Vasile Baciu, după ce reușește
să-i seducă acestuia fata. Însă apropierea sa de pământ are o dublă conotație:
împlinirea unei pofte dar și apropierea de moarte, de coborârea în pământ.
Putem observa, de asemenea, că și tema iubirii este prezentă, prin
conturarea evoluției protagonistului între „glasul pământului” și „glasul iubirii”,
cele două forțe care se confruntă în sufletul său. În acest sens, un alt impuls ce
vitalizează existența lui Ion este iubirea sa pentru Florica. Deși îi promite de mai
multe ori că o va cere de nevastă, obsesia pentru pământ este mai puternică și îl
împinge către Ana. După ce își satisface însă pofta pământului, Ion nu poate
ascunde pasiunea sa pentru Florica, nici chiar la nunta acesteia, în care Ana îi
surprinde privindu-se pătimaș și insistent. Acest lucru, asociat cu lipsa de
afecțiune, o împinge să-și pună capăt zilelor.
Titlul romanului validează condiția de personaj eponim a eroului. Ion este
un personaj puternic individualizat, al cărui destin este urmărit în cadrul unui
roman amplu, trezind astfel interesul și dând o notă de originalitate textului. Ion
Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge
acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului, țăranul român în
lupta pentru dobândirea pământului.
De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul
român. Prin folosirea unui nume des întâlnit în ruralitatea românească, este
creată o relație cititor-personaj, prin intermediul atașamentului față de spațiul
românesc. O generalizare, păcatele lui Ion se revarsă asupra umanității care a
suferit de pe urma lipsurilor și nevoii de pământ, ceea ce justifică interpretarea
titlului în forma lui inversă Ion-noi.
Perspectiva narativă este de tip obiectiv, naratorul fiind detașat de faptele
prezentate, relatând ,,din afară” sau ,,dindărăt”, ca atare este un narator
extradiegetic. Focalizarea este externă, faptele fiind redate din unghiul
naratorului. Acest tip de narațiune conferă autenticitate, dând impresia de
sinceritate. Narațiunea obiectivă privilegiază proza de tip doric naratorul
prezentând prin înlănțuire destinul uni personaj, a cărui patimă a degenerat spre
un final tragic.
Structura romanului este una simetrică, sferică. Simetria incipit-final, ce
conferă caracteristica de ,,corp sferoid” a romanului, este obținută prin alegeri
stilistice, la nivelul lexical, morfologic și sintactic, prin elemente de descriere,
prin personaje relevante si prin titlurile părților și capitolelor. Scopul estetic al
cirularității este impunerea impresiei de lume inchisă in propriile ei legități,
supusă unui destin implacabil. Drumul, prezentat drept figură a imaginarului,
intră și iese din lumea ficțiunii, fiind o iluzie a vieții care continuă insensibilă la
dramele individuale. Folosirea verbelor de mișcare alertă la început
(,,vine”, ,,aleargă”, ,,înaintează”) conferă dinamismul scrierii, respectiv dorința
de cunoaștere a destinelor și a evoluției întâmplărilor. Verbele statice, sau de
mișcare lentă, folosite la final (,,mângâia”, „rămase”, „stătea”), reprezintă
împlinirea destinelor, continuarea vieții în ritmurile ei și timpul care estompează
durerile și năzuințele.
Incipitul este o descriere, realizată prin tehnica focalizării, a drumului
care intră în Pripas și a așezării rurale. Naratorul construiește cadrul inițial al
universului ficțional, din care, deși eponim, personajul principal lipsește. Este
prezent, în schimb cronotopul: topografia imaginară în care se circumscrie satul
(drumul, crucea, casa și tiponimele: Cișmeaua-Mortului, Râpele Dracului,
Pripas, Jidovița) stratuând impresia de verosimilitate. Timpul, suspendat în
secvența descriptivă, impune o pauză pentru ca cititorul să ,,vadă” locul.
Finalul închide cercul, restaurând ordinea și conturând imaginea
universului sferoid: ,,Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de
peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început...”.
Particularitatea compozițională a romanului este dată de cele două părți,
intitulate „Glasul pământului”, alcătuit din șase capitole, și „Glasul iubirii”,
alcătuit din șapte capitole, care semnifică aspirațiile personajului principal,
forțele contrare ce îl stăpânesc: cea demonică, de posedare a pământului, și cea
angelică, dragostea pentru Florica. În această luptă dintre contrariile ce se trag,
în finalul romanului, personajul este distrus, sfâșiat.
Titlurile celor treispezece capitole, șase în prima parte, șapte în a doua,
sunt și ele semnificative, mai ales cele ce mărginesc simetric textul, cu aer de
epopee, „Începutul” și „Sfârșitul”, sugerând bucla de timp în care se înscrie
acțiunea și mai ales destinul personajului principal. Această structură
excepțională justifică și formula balzaciană de roman obiectiv, „oglindă purtată
de-a lungul uni drum”, dar deschide acest solid roman, în mod neașteptat, către
parabolă. O parabolă a vieții și morții, ca expresie a scufundării sale în lumea de
jos a patimilor.
Există două planuri, având loc un paralelism între acestea. În acest sens,
prin tehnica alternației, sunt descrise viața unor familii și a unor medii sociale
diferite, țărani și intelectuali. Sunt olustrate conflicte sociale, cel principal
decurgând din dorința lui Ion de a obține pământ cu orice preț, apoi
între ,,intelighențele” satului, dascălul Herdelea și preotul Belciug, între
reprezentanții comunității românești și ai celei maghiare, mascând aici ecoul
unor confruntări de ordin mai general, conflicte politice. Pe aceste trasee epice
evoluează o galerie amplă a personajelor mărunte, balzaciene, de factologie
realistă, care edifică în spațiul imaginar structura socială.
Ion este personajul principal, eponim, complex și tridimensional. Acesta
este ,,tipul genric al țăranului român” (Zigu Ornea), având ca prototip figura
unui țăran din satul Prislop. Construcția personajului ilustrează estetica realistă,
fiind un personaj-tip reprezentativ pentru lumea satului: țăranul român, obsedat
de ideea de a avea pământ. Faptul că este un personaj exponențial este observat
de criticul literar G. Călinescu: „Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”.
Filosofia de existență a lui Ion are în centru verbul ,,a avea”, instinctul de
posesiune determinând toate acțiunile personajului din prima parte a romanului.
Personajul se definește, în mod esențial, în relație cu pământul, care este privit
ca o ființă vie, cu care intră în dialog.
Modalităţile de caracterizare sunt diverse. Ion este caracterizat direct, atât
de către narator („iute şi harnic, ca mă-sa”, „munca îi era dragă, oricât ar fi fost
de grea, ca o râvnă ispititoare”), cât şi de alte personaje, în diferite momente ale
acţiunii. Maria Herdelea vorbeste despre Ion cu admirație („Ion e băiat
cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”), pe când preotul Belciug
vorbește cu o indignație răutăcioasă (,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de
nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii”).
Prin tehnica monologului interior, pătrundem în intimitatea personajului,
pentru a observa latura morală și natura obsesiei sale (,,Toată istețimea lui nu
plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult”). Ion a fost harnic
și priceput de mic, iubind pământul, încă din timpul școlii (,,a fost cel mai iubit
elev al învățătorului Herdelea, fiindcă era silitor și cuminte. Dar îi era mai drag
să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie
veșnic însoțit cu pământul”).
Cuplul Ion-Ana se instituie de la început, în scenă horii
duminicale: ,,Dumeneca. Satul e la hora [...] Ion, feciorul Glanetașului, țiând de
mijloc pe Ana a lui Vasile Baciu se repedă la lăutari rugându-i [...]. Apoi
deodată se aprinde ca focul și izbucnește răgușit. Ion urmări din ochi pe Ana
câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșiug
neprefăcut”. Această schița de portret inițial relefiază o dominantă psihologică
(fire impulsivă), temperament vulcanic, violent și o dominantă morală (viclenia)
ce vor deveni axele universului lăuntric al protagonistului.
Ana este surprinsă prin statutul social de față bogată dar și prin dominantă
psihologică, trăsătura sa definitorie fiind firea șovoielnica, lipsită de voință.
Privind când la Florica pe care încă o mai iubea, când la Ana pentru care simțea
numai milă, Ion se gândește: „Florica era mai săracă decât dânsul pe când Ana
avea locuri și case și vite multe”. Se anunță astfel conflictul psihologic între
vocea rațiunii și pasiune, dar și triunghiul erotic Ion-Ana-Florica, dominat de
forța rațiunii și a dragostei mistice pentru pământ. Ion alege să nu-și urmeze
inima, ci mintea, câștigând astfel o bucurie vremelnică, o satisfacție incompletă,
căci dorința de împlinire absolută continuie să glasuiasca în el prin vocea iubirii.
La nunta sa cu Ana, Ion joacă cu „drușca, Florica”, iar fericirea Anei se
sfârșește brusc. Îndrăgostită fiind, speră că măcar în momentul în care va deveni
tată, Ion își va uita prima dragoste. Însă nașterea lui Petrișor nu schimbă cu
nimic relația dintre cei doi, față de acesta Ion manifestând același egoism
radical, aceeași indiferență rea. Mai mult, Ion își consideră propriul fiu o
garanție în obținerea pământurilor.
Secvența de la nunta Floricăi reprezintă. Pentru Ana, căderea în abis,
năruirea tuturor speranțelor. De apropierea din nou a lui Ion de Florica își să
seama nu numai ea, ci și George: ,,George era foarte vesel și mândru, și se uita
din când în când la Nicolae Tătaru să-l surprindă cât e de supărat. Rotindu-și
însă privirea la oaspeții prea cinstiți, întâlni deodată ochii .ui Ion Glanetașu,
înfipți ca niște lipitori în Florica.”. Dar se liniștește, pentru că Florica ,,ședea cu
ochii plecați și plânși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și
roșii îi juca un zâmbet de plăcere.”. Ana însă este ,, gălbețită și uscată la obraji,
șezând ca pe ghimpi și surâzând rușinată”. În zorii zilei, când Ion și Ana se
întorc de la nuntă, femeia spune fatalist, cu rol de ,,mise en abîme”: ,,Am să mă
omor, Ioane!”. Răspunsul plin de duritate al protagonistului evidențiază
erodarea sufletului, abdicarea de la valorile morale: ,,da’ omoară-te [...] că poate
așa o să scap de tine! Mormăi apoi apăsător, scoțând pe gură și pe nas, fuioare
de abur că un balaur întărâtat”, ce potențează caracterul toxic, nefast al
personajului, ce devine autorul moral al sinuciderii Anei.
Relația lui Ion cu pământul apare într-o ipostază romantică, sărutarea
pământului fiind o prefigurare a îmbrățișării finale a elementului htonic, a
morții. Sunt două scene în roman care exprimă semnificațiile, de o insolită
religiozitate, ale întâlnirii, păgâne aproape, cu pământul, corelate cu cele adânc
simbolice ale întregului roman. În prima scenă: „glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”, personajul este
prezentat drept un rob al pământului (,,Cât pământ, Doamne!...”), cerând
întoarcerea în ordinea divină, ca într-o rugăciune. A doua scenă, cea din
capitolul ,,Sărutarea” inversează raporturile, omul devine uriaș, iar pământul
sclav, de data aceasta fiind vorba de pământul-prorpietate. Momentul este
sărbătoresc, plin de un erotism păgân, panteist: el vine la pământurile sale ,,în
straie de sărbătoare”, locul este „ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa,
arătându-și corpul gol, ispititor”, personajul se simte curpins de lutul negru ca
de ,,brațele unei iubite pătimașe”. Privirile nu ma sunt îndreptate însă către înalt,
revelația divină lipsește, acum zeul stăpânitor este el însuși, „ca un uriaș din
basme care a biruit”. Secvența aceasta însă conține simbolurile căderii, ale
morții care se apropie, ca o pedeapsă divină, din cel puțin două motive:
trădarea ,,glasul iubirii”, ca principiu etern al înălțării umane, și apropierea prea
mare de divinitate, prin substituția pătimașă a stăpânirii pământului. Lutul
dobândește acum culoarea doliului, este ,,negru, lipicios”, îi prinde picioarele,
„îngreuindu-le” parcă cu plumbul morții, apoi îi cuprinde înteaga ființă, Ion
simțind, ca în ritualurile păgâne, ,,o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma”. Mai
mult, în „sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...”, desigur al
morții. Moartea întâmplată de altfel în finalul romanului, când Ion se simte
crescând din nou în sufletul lui ,,glasul iubirii” pentru Florica și, surprins de
soțul acesteia, George Bulbuc, este ucis cu sapa, într-o scenă atroce, naturalistă.
Uciderea lui Ion este narată dintr-o dublă perspectivă. În capitolul al XII-
lea se impune perspectiva lui George asupra acestei realități, în timp ce în
ultimul capitol, al XIII-lea, scena este reluată, de data aceasta evocându-se ceea
ce trăiește Ion. Atunci, tipul narativ este actorial (Jaap Lintvelt – ,,Punctul de
vedere”), la fel ca în scena sărutării pământului de către Ion și în cea a
sinuciderii Anei. Sângele pe care Ion îl vede scurgându-se, nu mai este o
reflectare a temei vieții, ci simbolizează moartea. Perspectiva aparține
personajului, căruia naratorul îi preia gândurile. Atunci focalizarea este internă,
iar viziunea este “împreuna cu”. La fel ca Ana, Ion își va aminti, înainte de a
muri, întreaga viață, trăind sentimentul spațiului închis. Ultimele gânduri ale
sale se îndreaptă tot către pămân, motivul recurent al romanului: “și-i părea rău
că toate au fost degeaba și că pământurile lui au să rămâie ale nimănui…”.
Stilul aspru, colţuros, bolovănos, banal, aşa cum a fost clasificat, este
caracteristic formulei de roman obiectiv pe care o ilustrează „Ion”. Notaţia este
sobră, dintre figurile de stil este preferată comparaţia, apar regionalisme, iar
fraza sună, de multe ori, sec, asemenea unui proces-verbal, putând afirma că
stlul lui Rebreanu este anticalofil: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca
apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi
urletul mării.” (George Călinescu). Tudor Vianu observă utilizarea registrelor
lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcţie de condiţia lor socială:
„variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul rural la acela orăşenesc sau la
acela intelectual”. În plus, imagistica urâtului, a grotescului chiar, devine
importantă, în manieră naturalistă, un mijloc de realizare fiind senzaţia
organică. Dincolo de această suprafaţă inexpresivă, a privirii neutre a
naratorului, conotaţia textului creează o simbolistică profundă. Eugen
Lovinescu apreciază că romanul este „fără strălucire artistică, fără stil”, iar
George Călinescu vede în romanul „Ion”, la nivelul stilului, „o capodoperă de o
măreţie liniştită, solemnă ca un fluviu american”.
În concluzie, romanul ,,Ion”, de Liviu Rebreanu, asimilează elementele
definitorii ale esteticii realiste, fiind o veritabilă frescă socială a vieții românești
de la îneputul secolului XX, o operă literară de certă singularitate în literatura
română.