ION

De Liviu Rebreanu

Romanul "ION" de Liviu Rebreanu a fost scris și publicat într-un

moment crucial din istoria românească, anume în anul 1920, în
perioada interbelică. Această perioadă este caracterizată de o serie
de schimbări sociale și politice semnificative, influențate în mod
direct de evenimentele Primului Război Mondial și de consecințele
acestuia asupra societății românești.
Literatura română având nevoie de o înnoire socială,
administrativă și culturală, criticul Eugen Lovinescu dorește să aducă
în spațiul românesc figurile de stil folosite de marii scriitori de peste
hotare. Astfel el îndeamnă tinerii scriitori la sincronizarea cu Europa
prin programul estetic lovinescian care consta în două concepte
majore: “Teoria imitație” și ”Principiul sincronismului”, acesta având
la bază adoptarea și adaptarea, rezultând un proces de simulare,
concomitent cu stimularea scriitorilor aspiranți. Aceste opere scrise
de amatori sunt publicate în revista cenaclului cu același nume,
“Sburătorul”.

Romanul "ION" evidențiază realismul prin fidelitatea sa față de

viața rurală și conflictele sociale, reflectând principiul ”mimesisului”
al lui Platon și Aristotel. Prin reprezentarea autentică a realității din
perioada contemporane acestuia, romanul captează esența umană și
socială, urmărind să ofere o imitație verosimilă și profundă a lumii
înconjurătoare.

Tache Ștefan
 În autobiografia sa, „Mărturisire”, Rebreanu prezintă cele patru
surse de inspirație pentru nuvela „ION” :
Imaginea satului Pripas are o asemănare izbitoare lumii în
care dramaturgul a trăit, acest lucru este evocat prin obiceiuri,
exterioarele caselor cât si interioarele cu vestimentația
specifică zonei Ardealului, Bistrița-Năsăud.
Unul dintre cele mai semnificative capitole, ”Sărutarea”,
are ca obârșie o scenă la care Liviu Rebreanu a fost martor
tăcut. Romancierul fiind ieșit la vânătoare într-o duminică
aparent banală, un tânăr îmbrăcat în haine albe, de sărbătoare,
performă un gest ceremonial de sărutare a pământului.
Scriitorul, foarte cunoscut în acea perioadă și aflat la
București, are o discuție cu un tânăr numit Ion Pop al
Glanetașului, sărac și însetat de muncă. Autorul afirmă că
acesta pronunța "cuvântul pământ cu atâta sete" încât l-a
înfricoșat.
În autobiografie se remarcă cel mai substanțial moment,
înștiințarea prozatorului de situația precară în care se află o fată
din satul său natal pe care o cunoștea bine, informația fiind
adusă la cunoștința sa de către sora sa printr-o scrisoare.
Rebreanu extrage din această situație tratamentul violent pe
care îl suportă tânăra din partea tatălui din cauză că ”greșise”
cu cel mai sărac băiat din sat.

Titlul este format dintr-un singur cuvânt, oferindu-i o structură

de tip sintetic, iar această simplă alcătuire reflectă și caracterul
simplu al protagonistului, Ion. Este o alegere deliberată a autorului
pentru a sublinia accentul pus pe personajul principal și pe drumul
său în viață.

Tache Ștefan
 "Ion" este un nume comun în limba română, ceea ce sugerează
universalitatea temelor și experiențelor prezentate în roman. Acesta
poate fi văzut și ca un simbol al omului obișnuit, al omului de rând,
ale cărui lupte și aspirații sunt în centrul povestirii.
Dramaturgul prezintă o atitudine ironică asupra ghinionului
protagonistului prin numele acestuia, care în simbolistica religioasă
înseamnă ”mila lui Dumnezeu”, ”Dumnezeu e milă”, Ion fiind demn
de nefericirile aduse asupra sa, deoarece este un caracter fără
empatie.
Astfel legătura titlu-text se înfățișează în sintagma care îl
caracterizează în mod esențial ”Unde punea el mâna, punea și
Dumnezeu mila”, proverbul demonstrând felul lui de a fi necinstit,
dar nefiind ”pedepsit” prin conceptul de karma, printr-o ființă
atotputernică.

Prozatorul evidențiază componenta tematică, configurată pe

două planuri, prin titlurile celor două părți. Tot odată, idea puneri
valorii materiale peste cea sufletești care in final duce la tragedie
este una asemănătoare operei ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici, iar
sfatul spus verbatim de bătrână ”omul să fie mulțumit cu sărăcia sa”
demonstrează neputința lui Ion de a avea și bogăție și iubire.

Dramaturgul încearcă, prin această operă literară, să prezinte

idea moralizatoare a unei vieți simpliste în care dragostea, familia și
valoarea sufletească este mai presus de cea materială plină de
discordie.

Într-o armonie subtilă a simbolurilor, Liviu Rebreanu, adept al

structurilor circulare și echilibrate, construiește edificiul romanului

Tache Ștefan
"ION" pe fundația celor 13 capitole. Alegerea acestui număr simbolic
nu este întâmplătoare, ci pare să anticipeze destinul nefericit al
protagonistului.

Prin intermediul titlurilor capitolelor, prozatorul nu doar

marchează momente-cheie ale acțiunii, ci creează și o subtilă rețea
simbolică care înglobează întreaga experiență a cititorului. Unele
capitole, ca "Vasile" sau "George", își desfășoară rolurile importante
în poveste, în timp ce altele, precum "Ștreangul", "Sărutarea" sau
"Copilul", reprezintă momente fundamentale în evoluția intrigii.
Întâiul și ultimul capitol, cu titlurile "Început" și "Sfârșit", încadrează
întreaga poveste, având o puternică funcție simbolică în conturarea
parcursului lui Ion și a destinului său.

Începutul romanului "ION" de Liviu Rebreanu surprinde cititorul

cu o imagine vividă a peisajului rural. Caracterul descriptiv
îndeplinește rolul de a dovedi relația de complementaritate cu finalul
operei prin recurența toponimelor: ”Someșul”, ”Pripasul”.

Prin intermediul imagisticilor descriptive precum "spălăcită",

"agățată", "ruginită", "mâncată de carii" și "înnegrită", incipitul
conturează o atmosferă întunecată și dezolantă, evocând simbolul
unui Hristos răstignit de oameni. Acești termeni dezvăluie o
comunitate lipsită de compasiune și înstrăinată de valorile umane,
prezentând un tablou crud al sufletului uman în fața unei realități
implacabile. Metafora "Satului parcă e mort" dezvăluie o realitate
sumbră, definind o comunitate coruptă de egoism și dorința de
îmbogățire rapidă. Adverbul "stânga" adaugă o notă de fatalitate,
sugerând o deviere de la calea dreaptă și prevestind un viitor tragic
pentru această lume.

Concordanța finalului cu incipitul prin recurența unor

toponime, demonstrează compoziția sferică a romanului. În ultimul
Tache Ștefan
paragraf, imaginea "șoselei drepte" este reiterată, descriind-o acum
ca pe o "panglică cenușie", simbol al vieții care își continuă cursul,
chiar dacă oamenii au suferit transformări profunde. Instanța epică
omniștientă transmite un mesaj veridic, sugerând că universului
imens, macrocosmosul, îi pasă puțin de soarta unei comunități mici,
microcosmosului, întruchipând astfel indiferența cosmică față de
suferința umană.

Ultimele informații despre dedicarea scriitorului față de "Cei

mulți umili!" și despre perioada îndelungată de redactare a operei
subliniază originalitatea acestuia, oferind o perspectivă asupra
procesului creativ.

Prima secvență este instituită de incapabilitatea protagonistului

de a-și satisface nevoile erotice cu Florica, găsind consolare într-o
pasiune imensă, nefirească pentru pământ.

Episodul narativ, marcând un întreg capitol, evidențiază nu doar

importanța sa în poveste, ci și originea sa dintr-un eveniment real din
viața scriitorului, la care acesta a fost martor.

Personajul principal depășește orice asemănare cu realitatea

prin sărutarea pământului, încadrându-se unei patologii de factură
naturalistă. George Călinescu, critic literar de renume, susține că
această scenă epică este definitorie pentru obsesia protagonistului,
asemănând-o cu un "act de posesiune erotică". Expresiile evocatoare
precum "corpul gol ispititor", "brațele unei iubite pătimașe", "poftă
sălbatică" și "sărutări" conturează comportamentul lui Ion,
ilustrându-l ca pe un individ obsesiv, care se crede posesor al moșiei
lui Vasile Baciu. Actul senzual cu lutul îi conferă statutul mult râvnit
de stăpân. Protagonistul capătă astfel dimensiuni epopeice: ”Se
vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme...”

Tache Ștefan
 O altă secvență semnificativă pentru conturarea personajului și
pentru perspectiva realistă a dramaturgului este momentul în care
Ana își sodomește viața printr-un gest zguduitor. Gestul tragic al
femeii reflectă conștientizarea ei că a fost tratată doar ca un mijloc
material prin care Ion să-și satisfacă propria sa "sete de pământ".

Se remarcă multiple detalii cu o funcție oraculară, precum

schimbarea expresiei faciale a lui Avrum, inițial ispititoare, apoi
disprețuitoare, sau imprecațiile brutale adresate de Zenobia Anei.
Aceste elemente subliniază atmosfera tensionată și profundă a
poveștii, oferind indicii despre evoluția personajelor și despre
sfârșitul nefast al nevestei.

Personajul dintr-o operă literară poate fi privit ca o ființă de

hârtie prin care se transmite concepția artistului despre lume și viață.
El reprezintă un vehicul prin care romancierul explorează teme, idei
și conflicte umane. Fiecare trăsătură, acțiune sau dialog al
caracterului reflectă viziunea și mesajul scriitorului, oferind lectorului
o perspectivă asupra universului și a întrebărilor existențiale pe care
prozatorul încearcă să le exploreze prin intermediul operei sale.

De la bun început, Ion este caracterizat direct de către instanța

narativă, în scena horei, prin cuvintele: "Avea ceva straniu în privire,
parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut." Această caracterizare
inițială, alături de prezența lui Vasile Baciu, un viitor socru mândru și
arogant, și a lui Alexandru Pop Glanetașul, tatăl său, care "stătea ca
un câine la ușa bucătăriei", simbolizează alternativele existenței lui
Ion, anticipând evoluția sa ca protagonist. De asemenea, în spiritul
omniscienței, Rebreanu, prin intermediul naratorului, subliniază
calitățile lui Ion, cum ar fi agilitatea și hărnicia, și dragostea sa pentru
muncă și pământ. Aceste calități reiterează legătura organică a
Tache Ștefan
țăranului cu pământul său, sugerând că acesta găsește în lucrul la glie
sensul și rostul său în viață.

Prin tehnicile de caracterizare directă ale personajelor, utilizând

pluralitatea de perspective, romanul câștigă o notă distinctă de
modernitate. Opiniile variate ale personajelor aduc în relief
complexitatea lui Ion. Vasile Baciu îl etichetează pe Ion drept
"sărăntoc", în timp ce Ana îl numește "Ionică, norocul meu". Preotul
Belciug îl judecă drept "un stricat și un bătăuș", dar după moartea sa,
când averea este donată bisericii, îl numește "mândru creștin". Maria
Herdelea îl privește ca pe un nerecunoscător față de învățător,
numindu-l "un bețivan" și "fără pereche în blasfemii", iar Titu
oscilează între admirație și dispreț, numindu-l "o canalie". Această
diversitate de perspective adaugă o dimensiune profundă
caracterizării lui Ion în roman.

Consider că, dramaturgul încearcă prin această operă literară să

aducă la lumină tristețea unei vieți lacome, fără compasiune, folosind
un om de rând drept exemplu al consecințelor urmate de alegerea
drumului greșit, plin de ”vrut” și lipsit de ”recunoștință”.

Tache Ștefan