Peste 2 milioane de exemplare din această carte au

fost publicate în limba engleză. 12.000 exemplare au

fost publicate în limba română.

Publicată în limba română de

Fundaţia Mantachie

O voce baptistă în România

str. Izvor nr. 3

Bocşa, Caraş-Severin
325300
România
sau
e-mail: raule@xnet.ro
tel: 0721 262 013
www.abaptistvoice.com

Titlu original: The Trail of Blood

De James Milton Carroll
În limba română de Raul Enyedi
Editori: Curtis Pugh şi Raul Enyedi
Coperta: Aurel Miclea jr.
Grafică planşă: Miriam Enyedi
Ediţia a 3-a, Bocşa, 2010
 Urma sângelui

Pe urmele creştinilor de-a lungul secolelor

sau
istoria bisericilor baptiste din timpul lui Cristos, Întemeietorul lor, până în
zilele noastre.

de
J.M. Carroll

Ediţia a 3-a
Bocşa, 2010
 James Milton Carroll (1852-1931) a fost păstor, director de colegiu, autor şi
istoric baptist texan. Acest conducător din Convenţia Baptistă de Sud, din Texas, a fost
licenţiat să predice de Biserica Baptistă „Libertatea”, Burleson County, Texas şi a obţinut
gradul de Master la Universitatea Baylor (care a fost o universitate baptistă).
Fratele Carroll a fost păstor în mai multe biserici baptiste importante. El a fost de
asemenea ales să servească numeroase funcţii în organizaţiile Convenţiei Baptiste de
Sud din Texas, în Convenţia Generală Baptistă din Texas, în Convenţia Şcolii
Duminicale din Texas şi în Bordul de Misiune Străină. El a fost fondatorul şi primul
preşedinte al Academiei Baptiste San Marcos, preşedintele Universităţii Baptiste
Oklahoma şi de asemenea al Colegiului Howard Payne.
Fratele Carroll a fost autorul Istoriei baptiştilor din Texas, a unei biografii a
fratelui său mai în vârstă B. H. Carroll (fondatorul Seminarului Baptist de Sud-Vest)
intitulată B. H. Carroll, colosul istoriei baptiştilor, scriind de asemenea Statisticile
baptiştilor din Texas, şi lucrarea de faţă, Urma sângelui.
 Prefaţă la ediţia în limba română

Editorii ştiu bine că învăţătura modernă nu acceptă părerea prezentată în această micuţă carte. Dar noi
nu vedem nimic în Scriptură care să ne determine să abandonăm această veche, conservatoare, istorică
poziţie baptistă. De fapt, noi vedem mai multe în Scriptură care să ne determine să continuăm să o învăţăm
activ şi să o apărăm împotriva oponenţilor săi.
Pentru a introduce acest punct de vedere istoric, cerem cititorului să ia în considerare cu atenţie
cuvintele bine-cunoscutului Charles Haddon Spurgeon. Noi îl cităm considerabil pentru a arăta că părerea
noastră nu este una nouă şi nici ceva învăţat doar de un mic grup de baptişti într-o anume regiune. A fost
poziţia majoritară înainte ca liberalismul să pătrundă în Statele Unite. Din păcate, influenţa liberalismului din
SUA a ajuns în toată lumea şi mulţi baptişti nici măcar nu au auzit de adevărata lor origine.
Înainte ca adunarea să se mute în „Metropolitan Tabernacle”, pe când încă se întâlnea la „New Park
Street”, în 1860, Spurgeon a predicat astfel:
„Nu îmi e ruşine de denominaţia căreia îi aparţin, care vine direct de la Cristos, care nu a trecut
niciodată prin torentul noroios al Romei şi care are o origine separată de orice fel de protestantism
sau de toţi cei care au ieşit din Biserica Anglicană, pentru că noi am existat înaintea tuturor
celorlalte denominaţii…” (C.H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860, Pasadena,
Texas, Pilgrim Publications, retipărire 1973, p. 66).
În anul următor, 1861, după ce s-a mutat în noul Tabernacle, Spurgeon a declarat:
„Noi credem că baptiştii sunt creştinii originali. Noi nu ne-am început existenţa la Reformă, noi
am fost reformatori încă înainte ca Luther sau Calvin să se fi născut; noi nu ne tragem din Biserica
Romei pentru că nu am făcut niciodată parte din ea, ci avem o linie neîntreruptă de la apostolii înşişi.
Am existat întotdeauna încă din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, câteodată ascunse şi uitate,
ca un râu care poate să curgă şi pe sub pământ pentru o scurtă perioadă, au avut întotdeauna
aderenţi sinceri şi sfinţi.” (C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861,
Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, retipărire 1973, p. 225).
Mai târziu în acelaşi an, Spurgeon a declarat cu curaj pentru ca toată lumea să audă:
„Şi acum… când cineva ne spune ‚Voi ca denominaţie, ce nume mari puteţi să menţionaţi?
Despre ce părinţi puteţi să vorbiţi?' Le putem spune, ‚Putem vorbi de mai mulţi părinţi decât oricine
altcineva sub cer, pentru că noi suntem vechea biserică apostolică, ce nu s-a plecat niciodată în
jugul prinţesei; noi, cunoscuţi printre oameni, în toate erele, sub nume diferite cum ar fi, donatişti,
novaţieni, paulicieni, petrobrusieni, catari, arnoldişti, husiţi, waldenzi, lolarzi şi anabaptişti,
întotdeauna am militat pentru curăţia bisericii, distingerea şi separarea ei de guvernarea omenească.
Părinţii noştri au fost bărbaţi obişnuiţi cu dificultăţile şi nu au ştiut ce înseamnă viaţa uşoară. Fiii lor
ne arată o linie continuă care vine în mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nu prin
manipularea prelaţilor, ci prin viaţa Divină, prin ungerea Duhului Sfânt, prin părtăşia Fiului în
suferinţă şi a Tatălui în adevăr.” (Spurgeon, ibid., Vol. 7, p. 613).
În 1881, douăzeci de ani mai târziu, Spurgeon încă predica aceleaşi lucruri cu privire la originea
baptiştilor. Este foarte semnificativ că după douăzeci de ani de studii, lucrare şi legături mai profunde, atât
cu baptişti cât şi cu alţii, fratele Spurgeon încă a crezut în originea apostolică şi în continuitatea bisericilor
baptiste. El a declarat:
„Istoria a fost scrisă până acum de duşmanii noştri, care, dacă ar fi putut, nu ar fi menţionat
nimic despre noi în documentele lor şi totuşi iată că s-a descoperit, pe ici pe colo, că anumiţi oameni
săraci numiţi anabaptişti erau aduşi pentru a fi condamnaţi. Din zilele lui Henry II, [1154-1189 d.Cr.]
la cele ale lui Elizabeth [1558-1603] auzim de anumiţi eretici nefericiţi care erau urâţi de toată lumea
din cauza adevărului care era în ei. Citim de oameni săraci, bărbaţi şi femei, cu hainele sfâşiate, duşi
pe câmpuri să moară de frig, şi imediat de alţii care au fost arşi în Newington pentru vina de a fi
anabaptişti. Mult înainte ca protestanţii voştri să fie cunoscuţi, aceşti anabaptişti oribili, aşa cum
erau în mod nedrept numiţi, protestau pentru ‚un Domn, o credinţă şi un botez’ ” (C.H. Spurgeon,
Metropolitan Tabernacle Pulpit, Vol. 27, p. 249). [parantezele drepte ne aparţin: editorii].
 Cei ce ridiculizează această veche poziţie baptistă se pun în primejdie pe ei înşişi. Ei trebuie să
ridiculizeze nu doar pe fratele Spurgeon, ci pe o mulţime de baptişti ai vremurilor trecute la fel de importanţi.
Această veche, conservatoare poziţie baptistă este dispreţuită deoarece este exclusivă. Ea învaţă că
baptiştii au o origine mai veche decât protestanţii, mai veche decât variatele grupări ortodoxe şi mai veche
decât romano-catolicismul. De aceea, baptiştii nu sunt protestanţi, nici neo-protestanţi. O astfel de poziţie
este un impediment în formarea unei „biserici” mondiale, deoarece baptiştii nu au ieşit niciodată din Roma şi
nu ar trebui să dorească să se alăture ei acum. Această părere este un impediment pentru inter-
denominaţionalismul şi ecumenismul care ar uni toate bisericile „evanghelice” ca egale în variatele lor
strădanii de a-L sluji pe Dumnezeu.
Să fie clar pentru totdeauna! Noi nu credem aceste lucruri doar pentru că istoria ne furnizează dovezi
că ele sunt adevărate. Noi credem aceste lucruri pentru că le găsim învăţate de Biblie. Noi credem aceste
lucruri pentru că Domnul Isus Cristos a înfiinţat o biserică reală şi i-a făcut anumite promisiuni. El i-a promis
o existenţă continuă prin bisericile ce aveau să o urmeze atât în doctrină cât şi în practică. Dacă „porţile
Locuinţei morţilor” au „biruit“ bisericile Lui Cristos astfel încât ele au intrat în apostazie şi au avut nevoie de
o „reformă”, este clar că Cristos fie a greşit, fie a fost incapabil să îndeplinească tot ce şi-a dorit. Oricare
dintre posibilităţi, greşeală sau incapabilitate de partea Domnului Isus Cristos este străină de ceea ce ştim
din Scripturi despre Fiul lui Dumnezeu! Alţii să spună ce vor, dar fie ca baptiştii să nu atribuie niciodată
Fiului lui Dumnezeu nici greşeala şi nici eşecul!
Baptiştii au susţinut în istorie că nu tot ceea ce se numeşte biserică este o biserică adevărată a
Domnului Isus Cristos. Ei au învăţat că sunt caracteristici ca origine, doctrină şi practică, ce trebuie împlinite
pentru ca o congregaţie să fie calificată drept o biserică adevărată a Domnului Isus Cristos. Astăzi, cei care
acceptă noua părere liberală ar dori ca noi să credem că bisericile Lui Cristos sunt vast divergente una de
cealaltă în doctrină şi practică – pe scurt, că nu au „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4:5). Ar dori ca noi
să credem că bisericile Lui Cristos de astăzi au puţină asemănare în practică şi doctrină cu biserica pe care
Domnul Isus Cristos a zidit-o în timpul lucrării Sale pământeşti sau cu bisericile Sale adevărate şi
credincioase care au existat din zilele în care El a trăit pe pământ.
Noi continuăm să păstrăm poziţia conform căreia DACĂ adevăratele biserici ale Domnului Isus Cristos
NU sunt găsite printre cei ce se numesc baptişti, atunci bisericile baptiste sunt vinovate de scindare şi
erezie. Dacă este aşa, ele nu au dreptul moral sau scriptural să existe. Ele ar trebui dizolvate şi dispersate.
Membrii lor ar trebui să se alăture bisericilor care sunt într-adevăr adevăratele biserici ale lui Cristos, oricare
ar fi ele. Nu este intenţia noastră de a promova diviziunea şi erezia. Scopul nostru este de a insista că Biblia
este Cuvântul lui Dumnezeu şi că copiii Lui trebuie să creadă şi să asculte cu orice preţ învăţăturile acestei
Cărţi. Dacă noi, baptiştii şi bisericile noastre, nu suntem produsul acestei Sfinte Cărţi, atunci să urmăm
această Carte, să găsim adevăratele biserici ale lui Cristos şi să le fim credincioşi. Dacă, pe de cealaltă
parte, adevăratele biserici ale lui Cristos sunt găsite printre baptişti, atunci să fim baptişti. Să fim baptişti fără
compromis! Noi nu credem că este păcat să fii baptist scriptural într-o biserică baptistă scripturală – deşi unii
liberali se pare că au intenţia de a unifica toate „bisericile” într-o singură „biserică” mondială!
Fie ca Domnul să fie mulţumit în a chema bisericile Sale la această poziţie baptistă istorică. Fie ca El să
ne înveţe că mântuirea este găsită doar în Domnul Isus Cristos şi că slujirea şi închinarea acceptată de El
sunt găsite doar în bisericile Sale, dacă ele ascultă Cuvântul Său! Fie ca noi să fim, aşa cum a fost Cristos,
„sfinţi, nevinovaţi, fără pată, despărţiţi de păcătoşi” în vieţile noastre personale, la fel ca şi în legăturile şi
acţiunile bisericilor noastre! Fie ca Dumnezeu să ridice baptişti care să mărturisească fără ruşine
credincioşia Fiului lui Dumnezeu în păzirea Cuvântului Său şi în păstrarea bisericilor Sale! Şi fie ca această
micuţă carte să fie o încurajare pentru baptişti – o încurajare de a continua să meargă pe vechea „urmă” a
credincioşilor martori baptişti care au călătorit pe această cale înaintea noastră!

PUGH Curtis
Berzovia, Caraş-Severin
23 martie, 2001
 PREFAŢĂ LA A TREIA EDIŢIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Ne bucurăm că a doua ediţie a Urmei sângelui s-a bucurat de acelaşi interes ca prima ediţie. În urma
cererilor constante, punem la dispoziţia tuturor celor interesaţi a treia ediţie în limba română şi ne rugăm ca
Dumnezeu să o folosească pentru întărirea celor care, asemeni înaintaşilor, apără „credinţa dată sfinţilor
odată pentru totdeauna”.
Noi credem că ceea ce s-a întâmplat recent, sărbătorirea a 400 de ani de existenţă a baptiştilor,
eveniment foarte promovat şi în România, reprezintă una din cele mai mari gafe pe care baptiştii le-ar fi
putut vreodată comite. Prin aceasta ei se prezintă înaintea lumii cu o origine dubioasă şi cu o istorie
recentă, repudiind moştenirea anabaptistă şi legitimându-se ca fiind doar una din multele denominaţii
protestante ce au ieşit din Biserica Catolică.
Istoria ne arată, de la împăratul Constantin încoace, două feluri de „creştinism”: calea persecutorului
(Bisericile tradiţionale şi cele protestante) şi calea celor persecutaţi (denumiţi generic „anabaptişti”). Cât de
trist este că baptiştii moderni se identifică cu persecutorii! Cât de grav trebuie să ne răsune în minte
cuvintele Domnului Isus, „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni… ba încă, va veni vremea
când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că
n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 15:20; 16:2-3).
Promisiunile Scripturii (Matei 16:18; 28:18-20; 1 Cor. 11:26; Ef. 3:21; Iuda 3) ne obligă să credem că
Cristos a avut întotdeauna un popor, adunări de oameni mântuiţi, care au păzit credinţa şi au transmis-o mai
departe. Acesta este modul în care credinţa creştină a ajuns în generaţia noastră. Acesta este motivul
pentru care există adunări autentice astăzi, printre mii de surogate. Şi pentru că Cuvântul lui Cristos este
DA şi AMIN, noi susţinem că am crede aceleaşi lucruri chiar dacă istoria nu ar vorbi deloc despre o astfel de
rămăşiţă credincioasă.
Suntem de acord cu Dr. Alexa Popovici, când a spus: „Deşi noi nu punem accentul pe vreo
succesiune care să valideze autenticitatea creştină, ci ţinem mult mai mult la o identitate de crez şi
de practică, totuşi, dacă ar trebui să prezentăm şi o asemenea succesiune, ea există şi poate fi
probată istoric. Înaintea existenţei anabaptiştilor [din secolul XVI – n. ed.] au existat alte grupări
religioase, care au avut acelaşi crez şi aceleaşi practici aplicate după învăţătura Noului Testament”
(Istoria Anabaptiştilor din România, Ed. Făclia, p. 289-290). Istoria este într-adevăr inferioară Scripturii, însă
o privim ca o dovadă a faptului că Dumnezeu lucrează şi Îşi ţine promisiunile.
Credinţa adevărată a fost păstrată nu în Biserica oficială, ci în creştinismul disident, subteran. Acest
creştinism nu a lăsat istoriei monumente arhitectonice, vestigii şi tezaure literare sau artistice; a lăsat însă o
urmă a sângelui de martir, ca dovadă supremă a credincioşiei faţă de Cristos şi de Cuvântul Său!
Dumnezeu să cerceteze inima fiecărui cititor, pentru a vedea marele preţ cu care credinţa creştină a ajuns
la noi şi pentru a se alătura adunărilor lui Cristos din această generaţie!

ENYEDI Iosif Raul

Bocşa, Caraş-Severin
noiembrie, 2010
 INTRODUCERE
de Clarence Walker

Dr. J. M. Carroll, autorul acestei cărţi, s-a născut în statul Arkansas, pe data de 8 ianuarie 1858, şi a
murit în Texas, la 10 ianuarie 1931. Tatăl lui, un predicator baptist, s-a mutat în Texas când fratele Carroll
avea şase ani. Acolo el a fost convertit, a fost botezat şi apoi ordinat pentru lucrarea de propovăduire a
evangheliei. Dr. Carroll nu numai că a ajuns un lider al baptiştilor din Texas, dar a fost şi foarte renumit între
baptiştii sudişti, precum şi în lumea întreagă.
Cu ani în urmă, el a venit la Biserica Baptistă „Ashland Avenue” şi a adus mesajele prezentate în
această carte. Atunci am devenit eu foarte interesat de studiile fratelui Carroll. Am făcut şi eu o cercetare
specială în istoria bisericii, pentru a afla care este cea mai veche biserică şi care se aseamănă cel mai mult
cu bisericile Noului Testament.
Dr. J. W. Porter, care asista la prelegeri, a fost atât de impresionat, încât i-a spus fr. Carroll că dacă
acesta ar scrie mesajele, el le va publica într-o carte. Dr. Carroll le-a scris şi i-a dat doctorului Porter dreptul
de a le publica împreună cu o planşă care ilustrează cu atâta vivacitate istoria.
Cu toate acestea, dr. Carroll a murit înainte să iasă cartea de sub tipar, dar dr. Porter a prezentat-o
publicului şi foarte repede întreaga ediţie s-a vândut. Doresc să vă îndemn pe toţi cei care citiţi şi studiaţi
aceste pagini să vă uniţi cu mine în rugăciune şi în muncă, pentru ca în continuare această carte să se
tipărească într-un număr din ce în ce mai mare.
„Şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în
Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să
cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, . . .a Lui să fie slava în
Biserică şi în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:9-10, 21).

I.

A fost minunat să aud cum dr. Carroll a devenit preocupat de istoria diferitelor confesiuni, ÎN SPECIAL
DE ORIGINEA LOR. El a scris cartea după ce a împlinit 70 de ani, dar a spus: „Am fost convertit la
Dumnezeu pe când eram numai un copil. Am întâlnit multe confesiuni şi m-am întrebat care este biserica
pe care Domnul Isus a întemeiat-o.”
Încă din tinereţea sa, dr. Carroll şi-a dat seama că în studiul Scripturii şi al istoriei, el ar putea descoperi
biserica cea mai veche şi cea mai asemănătoare cu bisericile descrise în Noul Testament.
Această căutare a adevărului l-a îndreptat spre multe locuri, având astfel posibilitatea să colecţioneze
una dintre cele mai mari biblioteci în domeniul istoriei bisericii. La moartea lui, această bibliotecă a fost
donată Seminarului Baptist de Sud-Vest, Ft. Worth, Texas.
El a descoperit multe fapte legate de istoria bisericii, cea mai mare parte fiind despre catolici şi
protestanţi. Istoria baptiştilor pe care el a descoperit-o, a fost o istorie scrisă cu sânge. Ei au fost oamenii
cei mai oropsiţi din perioada întunecată a evului mediu. Aceşti oameni împreună cu predicatorii lor au fost
aruncaţi în închisoare şi un număr foarte mare de credincioşi au fost daţi la moarte. Lumea n-a văzut
niciodată ceva care să se compare cu suferinţa şi persecuţiile îndurate de baptişti din partea ierarhiei
catolice în timpul perioadei întunecate a evului mediu. Papa era dictatorul lumii. Din această cauză, înainte
de Reformă, anabaptiştii l-au numit pe papă „Antihristul”.
Istoria lor este atestată de documentele şi de actele legale din acele vremuri. „URMA SÂNGELUI” îşi
croieşte drumul pe baza acestor evidenţe, deoarece veţi găsi afirmaţii de felul:
„La Zűrich, după multe dispute între Zwingli şi anabaptişti, Senatul a elaborat un act, potrivit căruia,
dacă existau persoane bănuite de rebotezarea celor botezaţi mai dinainte (adică a copiilor), aceste
persoane erau ucise prin înecare. La Viena mulţi anabaptişti au fost legaţi împreună în lanţuri astfel încât să
se tragă unul pe celălalt în râu, unde erau cu toţii înecaţi” (Vida Supra, p. 61).
„În 1539 d. Cr., doi anabaptişti au fost arşi dincolo de Southwark, şi cu puţin timp înaintea lor, cinci
anabaptişti olandezi au fost arşi la Smithfield” (Fuller, Church History).
 „În 1160 un grup de paulicieni (baptişti) a intrat în Oxford. Henric al II-lea a poruncit să fie însemnaţi pe
frunte cu un fier înroşit, să fie biciuiţi în public pe străzile oraşului, cu îmbrăcămintea tăiată scurt până la
brâu şi să fie alungaţi la ţară, unde nu li se permitea nici un adăpost sau hrană, astfel încât au avut parte de
o moarte lentă, din cauza frigului şi a foamei” (Moore, Earlier and Later Nonconformity in Oxford, p. 12).
În 1533 d. Cr., bătrânul cronicar Stowe relata: „În data de 25 mai, în Biserica St. Paul din Londra, au
fost judecaţi 19 bărbaţi şi 6 femei. Paisprezece dintre ei au fost condamnaţi; un bărbat şi o femeie au fost
arşi la Smithfield, ceilalţi 12 au fost trimişi în alte oraşe pentru a fi arşi acolo.”
Istoricul englez Froude spune despre aceşti martiri anabaptişti: „Detaliile au dispărut în întregime, la fel
şi numele acestor oameni. Cu greu par demne de a fi menţionate aceste fapte. Nu a izbucnit nici o mişcare
în Europa care să lupte pentru drepturile lor, nici o curte regală nu a instituit doliu, nici o inimă de papă nu a
tremurat cu indignare. La moartea lor lumea se arăta mulţumită, indiferentă sau exaltată. Cu toate acestea,
în acest loc, între cei 25 de oameni asupriţi, bărbaţi şi femei, s-au găsit 14, care sub nici o formă de teroare
sau de tortură nu au putut fi ispitiţi să spună că ei credeau ceea ce nu credeau. Chiar dacă istoria nu are
pentru ei cuvinte de laudă, totuşi, ei nu şi-au vărsat sângele în zadar. Vieţile lor poate că au fost la fel de
nefolositoare ca cele ale multora dintre noi. Dar prin moartea lor, ei au contribuit la preţul necesar pentru ca
poporul englez să-şi dobândească libertatea.”
De asemenea, atât în scrierile duşmanilor cât şi în cele ale prietenilor, dr. Carroll a descoperit istoria
lor, precum şi faptul că urma pe care au lăsat-o de-a lungul veacurilor a fost într-adevăr o urmă a sângelui:
Cardinalul catolic Hosius (1524 d.Cr.), preşedintele Conciliului de la Trent: „Dacă baptiştii nu ar fi fost
atât de torturaţi şi măcelăriţi în ultimii o mie două sute de ani, ei ar fi fost într-un număr mult mai mare decât
toţi reformaţii” (Hosius, Letters, apud Opera, p. 112, 113).
Cei „1200 de ani” au fost anii care au precedat Reforma, ani în care Roma i-a persecutat pe baptişti în
cel mai crunt mod posibil.
Sir Isaac Newton: „Baptiştii sunt singura grupare de creştini cunoscuţi, care nu au avut niciodată vreo
legătură cu Roma.”
Mosheim (luteran): „Înainte de apariţia lui Luther şi Calvin, în aproape toate ţările Europei erau
împrăştiaţi în mod secret oameni care aderau cu tenacitate la principiile baptiştilor olandezi moderni.”
Edinburgh Cyclopedia (presbiteriană): „Trebuie să fi trecut deja prin mintea cititorilor noştri faptul că
baptiştii sunt aceeaşi sectă de creştini descrisă sub numele de anabaptişti. Într-adevăr, acesta pare să fi
fost principiul lor primordial de conducere, din timpul lui Tertulian până în zilele noastre.”
Tertulian s-a născut la doar 50 de ani după moartea apostolului Ioan.

II.

Baptiştii nu cred în succesiunea apostolică. Slujba apostolică s-a terminat odată cu moartea apostolilor.
El a promis bisericilor Lui că acestea îşi vor continua existenţa din vremea când El a organizat prima
biserică în timpul lucrării Sale pământeşti şi până Se va reîntoarce. „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile
Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16:18).
Apoi, când El a dat marea trimitere, care ne spune ce trebuie să facă bisericile, El a promis: „Şi iată că
Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat. 28:20). Această trimitere –
această lucrare – nu a fost dată apostolilor ca indivizi, ci le-a fost dată atât lor, cât şi celorlalte persoane
prezente în biserica lor. Apostolii şi toţi ceilalţi care L-au auzit dând această trimitere, au murit la scurt timp
după aceea – DAR, biserica Lui a continuat să trăiască peste secole, făcând ucenici (ducând mântuirea la
oameni), botezându-i, şi propovăduind adevărul – doctrinele – pe care El le-a încredinţat bisericii din
Ierusalim. Aceste biserici credincioase au fost binecuvântate cu prezenţa Lui atât timp cât au mers pe
URMA SÂNGELUI.
Această istorie arată cum a fost împlinită promisiunea Domnului faţă de bisericile Sale. Dr. Carroll arată
că în fiecare epocă au fost găsite biserici care au propovăduit doctrinele pe care El li le-a încredinţat. Dr.
Carroll numeşte aceste doctrine „semnele” bisericilor nou testamentale.
 „SEMNELE BISERICII NOU TESTAMENTALE”

1. Capul şi Întemeietorul ei – CRISTOS. El este Cel care dă legea, biserica este doar cea care execută.
„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (gr. Petros), şi pe această piatră (gr. petra) voi zidi Biserica Mea, şi
porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). „El este Capul trupului, al Bisericii. El este
începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Col. 1:18).
2. Singura autoritate în ceea ce priveşte credinţa şi practica – BIBLIA. „Din pruncie cunoşti Sfintele
Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Cristos Isus. Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic
pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:15-17).
3. Numele ei – „BISERICĂ,” „BISERICI.” „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (gr. Petros), şi pe această
piatră (gr. petra) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). „Eu,
Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi
Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16).
4. Forma ei de conducere – CONGREGAŢIONALĂ – toţi membrii au drepturi egale. „Cei zece, când
au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Isus i-a chemat, şi le-a zis: ,Ştiţi că domnitorii Neamurilor
domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va
vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie
rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca
răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:24-28). „Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de
oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veştmintelor cu ciucuri lungi; umblă după
locurile dintâi la ospeţe, şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni
prin pieţe, şi să le zică: ,Rabi! Rabi!’ Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul
vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi ,Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul
singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi ,Dascăli’; căci Unul singur este
Dascălul vostru: Cristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi
smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat” (Matei 23:5-12).
5. Membrii ei – NUMAI OAMENI MÂNTUIŢI. „În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un
Templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21). „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă
duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus
Cristos” (1 Petru 2:5).
6. Rânduielile ei – BOTEZUL CREDINCIOSULUI URMAT DE CINA DOMNULUI. „Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i
să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin” (Matei 28:19-20). „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul
acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
7. Slujitorii ei – PĂSTORII ŞI DIACONII. „Adevărat este cuvântul acesta: ,Dacă râvneşte cineva să
fie episcop, doreşte un lucru bun. Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure
neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu
fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de
bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă
cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie
întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului. Trebuie
să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în
cursa diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult
vin, nu doritori de câştig mârşav: ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. Trebuiesc
cercetaţi întâi, şi numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi. Femeile, de asemenea, trebuie să fie
cinstite, neclevetitoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile. Diaconii să fie bărbaţi ai unei
singure neveste, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor. Pentru că cei ce slujesc bine ca
diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Cristos Isus. Îţi
scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie
să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia
adevărului” (1 Timotei 3:1-15).
8. Lucrarea ei – DUCEREA MÂNTUIRII LA OAMENI ŞI BOTEZAREA LOR (cu un botez care împlineşte
toate cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu), învăţându-i „să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:20).
9. Planul ei în domeniul financiar – ZECIUIELI şi DĂRNICII. „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce
propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14).
10. Armele ei de luptă – SPIRITUALE, nu fireşti. „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse
firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile” (2 Corinteni 10:4).
„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui
Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat
împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi
toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după
ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa
neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora,
luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful
mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot
felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi
pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu
îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală,
cum trebuie să vorbesc” (Efeseni 6:10-20).
11. Independenţa sa – SEPARAREA BISERICII FAŢĂ DE STAT. „…Atunci El le-a zis: ‚Daţi dar
Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!’ ” (Matei 22:21).

III

În orice localitate există multe biserici diferite, fiecare pretinzând a fi adevărata biserică. Dr. Carroll a
făcut ceea ce puteţi face şi dumneavoastră acum. Examinaţi semnele sau învăţăturile acestor biserici
diferite şi găsiţi-le pe acelea care au cele unsprezece semne menţionate mai sus. Acelea care au aceste
semne sau doctrine învăţate în Cuvântul lui Dumnezeu sunt adevăratele biserici.
Dr. Carroll a făcut această diferenţiere cu bisericile din toate timpurile. El a descoperit că multe biserici
s-au îndepărtat de la „aceste semne, sau doctrine”, în timp ce altele, dimpotrivă, au rămas credincioase
acestor „semne” în fiecare zi şi secol de când Isus a spus, „voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei
morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin” (Matei 28:20).
 URMA SÂNGELUI
sau
Pe urmele creştinilor de-a lungul secolelor,
din timpul lui Cristos până în prezent

Sau pentru a ne exprima altfel, dar totuşi expresiv, „O istorie a doctrinelor aşa cum au fost propovăduite de
Cristos, de apostolii Lui şi de cei care le-au fost credincioşi lor.”

PRIMA PRELEGERE

„Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău
şi te va învăţa, pe bătrânii tăi şi îţi vor spune” (Deut. 32:7).
1. Ceea ce cunoaştem azi sub numele de „creştinism” sau religie creştină, a început cu Cristos, 25-30
d. Cr., în zilele şi între graniţele Imperiului Roman, unul dintre cele mai mari imperii pe care lumea le-a
cunoscut vreodată în toată istoria ei.
2. În acea perioadă, acest imperiu cuprindea aproape toate colţurile lumii locuite şi cunoscute atunci.
Împăratul acestui imperiu era Tiberiu Cezar.
3. În ceea ce priveşte religia sa, Imperiul Roman din acea vreme era păgân. Exista o religie a mai
multor zei, unii materiali, alţii imaginari. Erau mulţi credincioşi şi închinători devotaţi. Nu era numai o religie
a oamenilor, ci a întregului imperiu. Era o religie de stat, instaurată prin lege şi susţinută de către autorităţi
(Mosheim, Vol. 1, Cap. 1).
4. Poporul evreu din acea vreme nu mai era o naţiune separată, ci era răspândit în tot Imperiul Roman.
Evreii aveau Templul de la Ierusalim şi ei mergeau acolo să se închine, fiind încă mândri de religia lor. Dar
la fel ca religia păgână, şi aceasta alunecase de multă vreme în formalism şi îşi pierduse puterea
(Mosheim, Vol. 1, Cap. 2).
5. Religia lui Cristos nefiind o religie a acestei lumi, Întemeietorul ei nu i-a rânduit vreun conducător
pământesc sau vreo putere lumească. Nu a căutat să fie oficială, sau să fie susţinută de către stat sau
conducători şi nu a căutat să-l detroneze pe Cezar. „ ,Arătaţi-mi banul birului.’ Şi ei I-au adus un ban. El
i-a întrebat: ,Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?’ ,Ale Cezarului’, I-au răspuns ei.
Atunci El le-a zis: ,Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!’
Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat, şi au plecat” (Matei 22:19-22). „Atunci Isus le-a zis: ,Daţi
dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.’ Şi se mirau foarte mult
de El” (Marcu 12:17). Fiind o religie spirituală ea nu era rivala nici unei autorităţi pământeşti. Aderenţii ei
erau învăţaţi să respecte toate legile şi guvernele civile. „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai
înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost
rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de
Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă
bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea.
El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba
poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău.
De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru
aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat
tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi
vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Romani 13:1-7);
„Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru
bun” (Tit 3:1). „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt
stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să
laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura
oamenilor neştiutori şi proşti. Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia
aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2:13-16).
6. Aş dori acum să vă îndrept atenţia spre unele caracteristici sau semne ale acestei religii, religia
creştină. Dacă ar fi să o urmărim împreună timp de douăzeci de secole îndelungate, şi în special de-a
lungul celor 1200 de ani de întunecime, pătaţi din cauza râurilor de sânge al martirilor, atunci va trebui să
cunoaştem bine aceste caracteristici. De multe ori ele vor apărea extrem de deformate. Dar întotdeauna
rămân unele semne de neşters. Haideţi ca în cele ce urmează să fim rugativi şi cu băgare de seamă. Vom
întâmpina multe imitaţii şi falsuri. Dacă ar fi posibil, chiar şi cei aleşi ar fi trădaţi şi înşelaţi. Noi dorim, dacă
este posibil, să urmărim această religie de-a lungul unei istorii credibile. Dar mai ales de-a lungul cuvintelor
şi a caracteristicilor precise şi infailibile ale Adevărului Divin.

Câteva caracteristici precise şi infailibile

Dacă pe parcursul drumului nostru de-a lungul secolelor vom întâlni un grup sau grupări de oameni
care nu se caracterizează prin aceste semne distinctive şi care susţin alte învăţături drept doctrine
fundamentale, va trebui să fim cu băgare de seamă.
1. Cristos, autorul acestei religii, Şi-a organizat urmaşii sau ucenicii Săi într-o biserică. Iar ucenicii Săi
aveau datoria să organizeze alte biserici, pe măsură ce această religie se răspândea şi erau „făcuţi” alţi
ucenici (Ray, Baptist Succesion, Revised Edition, Cap. 1).
2. Această organizaţie sau biserică, în conformitate cu Scriptura şi cu practica apostolilor şi a bisericilor
timpurii avea numai două feluri de slujitori, păstorii şi diaconii. Păstorul era numit şi „presbiter”. Atât păstorii
cât şi diaconii trebuie aleşi de către biserică pentru a fi slujitorii ei.
3. Bisericile, în ceea ce priveşte conducerea şi disciplina lor erau în întregime separate şi independente
una faţă de alta. Ierusalimul nu avea nicio autoritate asupra Antiohiei; nici Antiohia asupra Efesului; nici
Efesul asupra Corintului şi aşa mai departe. Iar conducerea lor trebuia să fie una congregaţională,
democratică. O conducere a oamenilor, prin oameni şi pentru oameni.
4. Bisericii i-au fost date nici mai mult nici mai puţin decât două rânduieli, botezul şi Cina Domnului.
Acestea trebuie să fie perpetue şi comemorative.
5. Numai cei mântuiţi puteau să fie primiţi ca membri ai bisericii. „Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau
plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau
mântuiţi” (Fapte 2:47). Aceştia erau mântuiţi numai prin har fără să fi făcut anumite fapte ale legii. „Măcar
că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har suntem
mântuiţi). Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui
Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:5, 8-9). Numai cei mântuiţi trebuie să fie
botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Şi numai aceia care au fost
primiţi şi botezaţi în acest mod puteau să ia parte la Cina Domnului, iar Cina Domnului trebuia să fie
celebrată numai de către biserică şi numai în cadrul bisericii.
6. Numai Scripturile inspirate, de fapt singur Noul Testament trebuia să fie autoritatea şi călăuza în
ceea ce priveşte credinţa şi trăirea, nu numai pentru biserica organizată, ci şi pentru fiecare membru
individual al acelei organizaţii. [Baptiştii sănătoşi cred că toată Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar
biserica este instituţie nou testamentală iar originea, regulile şi practicile bisericii se găsesc în Noul
Testament – n. ed.]
7. Domnul Isus Cristos, Întemeietorul acestei organizaţii şi Mântuitorul membrilor ei, trebuia să fie
singurul lor preot şi rudă apropiată, singurul lor Domn şi Dătător de lege, precum şi singurul Cap al
bisericilor. Ele trebuie să fie o putere executivă numai în îndeplinirea voii Domnului lor şi a legilor date de
El, dar niciodată nu aveau o putere legislativă, adică să amendeze sau să abroge legi vechi şi să instituie
legi noi.
8. Această religie a lui Cristos trebuia să fie una individuală, personală şi pur voluntară sau din
convingere – fără nicio obligaţie fizică sau guvernamentală. Este o problemă de alegere individuală şi
personală. „Alege!” este porunca scripturală. Ea nu putea fi nici acceptată, nici respinsă şi nici trăită prin
împuternicire sau prin constrângere.
9. Fiţi foarte atenţi! Nici Cristos şi nici apostolii Lui n-au lăsat vreodată urmaşilor lor ceea ce este
cunoscut astăzi sub numele de confesiune, precum „catolic,” „luteran,” „presbiterian,” „episcopal” şi aşa mai
departe, doar dacă numele dat de Cristos lui Ioan, „Botezătorul” [în engleză „Baptistul” – n. trad.] a avut
cumva acest scop. „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai
mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11:11), iar apoi încă de vreo zece sau doisprezece ori. Cristos i-a
numit pe urmaşii Săi individuali drept „ucenici”. Doi sau mai mulţi erau numiţi „ucenici”. Organizaţia
ucenicilor, fie cea din Ierusalim, fie cea din Antiohia sau din alte locuri, a fost numită biserică. Dacă se făcea
referire la mai mult decât o asemenea organizaţie separată, ele erau numite biserici. Termenul de biserică
la numărul singular nu a fost niciodată folosit pentru a se face referire la mai mult decât una dintre aceste
organizaţii. Nici măcar atunci când se făcea referire la toate acestea.
10. Îndrăznesc să mai menţionez încă un semn caracteristic. Îl vom numi separarea completă dintre
biserică şi stat. Nu trebuie să existe nicio combinaţie a acestora, nici un amestec al acestei religii spirituale
cu o putere lumească, iar „libertatea religioasă” ar trebui să fie pentru toată lumea.
Şi acum, înainte de a intra în chiar studiul istoriei, daţi-mi voie să vă îndrept atenţia către:

PLANŞĂ

Eu cred că dacă veţi studia cu atenţie această planşă, veţi înţelege mai bine istoria şi vă va ajuta foarte
mult în a reţine ceea ce auziţi şi vedeţi. Nu uitaţi că această planşă intenţionează să acopere o perioadă de
două mii de ani de istorie religioasă. Observaţi unele numere atât în partea de sus cât şi în cea de jos a
planşei, aceleaşi numere atât sus cât şi jos – 100, 200, 300, şi aşa mai departe până la 2000. Acestea
reprezintă 20 de secole, liniile verticale despărţind secolele.
Acum observaţi, în partea de jos a planşei, alte linii drepte mergând de la stânga la dreapta, pe toată
lungimea planşei. Liniile sunt aproximativ la aceeaşi distanţă unele faţă de altele cum sunt şi liniile verticale.
Dar nu le puteţi vedea pe toată planşa. Ele sunt acoperite de o pată închisă la culoare, reprezentând în
istorie ceea ce este cunoscut sub numele de „evul mediu întunecat”. Acestea vor fi explicate mai târziu.
Între cele mai de jos linii se află nume de ţări… Italia, Ţara Galilor, Anglia, Spania, Franţa şi aşa mai
departe, terminând cu America. Acestea sunt numele ţărilor în care s-a desfăşurat o mare parte a istoriei în
timpul perioadei acoperite chiar de aceste nume. Desigur, nu întreaga istorie, deoarece parte din istorie a
avut loc numai în unele din aceste ţări, de-a lungul fiecărei perioade. Dar unele evenimente importante au
avut loc în aceste ţări în fiecare perioadă specială.
Acum vă rog să observaţi din nou, aproape de marginea de jos a planşei alte linii, puţin mai înalte. Şi
ele sunt acoperite în parte de „perioada întunecată;” şi ele sunt pline de nume, dar nu sunt nume de ţări.
Toate sunt „porecle”. Sunt nume date acelor oameni de către duşmanii lor. „Creştini” este primul nume.
„Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia” (Faptele Ap. 11:26). Acest
eveniment a avut loc în jurul anului 43 d. Cr. Păgânii sau evreii le-au dat acest nume în bătaie de joc. Toate
celelalte nume din acea coloană au fost date în aceeaşi manieră – montanişti, novaţieni, donatişti,
paulicieni, albigenzi, waldenzi, etc. în general fiind numiţi anabaptişti. Vom mai face referiri la aceste nume
pe parcursul prelegerii.
Dar priviţi din nou planşa şi observaţi punctele roşii. Ele sunt împrăştiate aproape pe toată planşa. Ele
reprezintă biserici. Biserici individuale în Asia, în Africa, în Europa, în munţi şi văi, şi aşa mai departe.
Culoarea roşie simbolizează sângele martirilor. Cristos, întemeietorul lor a murit pe cruce. Toţi apostolii, în
afară de doi, Ioan şi Iuda, au suferit moarte de martir. Iuda L-a trădat pe Domnul lui, iar apoi s-a sinucis.
Potrivit istoriei, apostolul Ioan a fost aruncat într-un cazan mare cu ulei fierbinte.
Veţi observa de asemenea şi unele puncte negre. Şi ele reprezintă biserici. Dar biserici false, eretice.
Biserici care s-au rătăcit cu privire la trăire sau doctrină. Biserici din acestea au existat chiar şi înainte de
moartea lui Petru, Pavel şi Ioan. Concluzionând acum cu privire la introducerea generală şi la unele
observaţii preliminare foarte necesare şi chiar vitale, să revenim la faptele istoriei.
 PRIMA PERIOADĂ 30-500 d. Cr.

1. Sub imboldul şi conducerea ciudată dar minunată a lui Ioan Botezătorul, omul cel plin de elocvenţă
din pustie, şi sub atingerea plină de dragoste şi puterea făcătoare de minuni a lui Cristos Însuşi, precum şi a
predicilor minunate ale celor 12 apostoli şi a succesorilor lor direcţi, religia creştină s-a răspândit cu forţă în
timpul primilor 500 de ani. Cu toate acestea, a lăsat în urmă o dâră plină de sânge. Iudaismul şi păgânismul
se opuneau cu înverşunare oricărei mişcări de înnoire. Ioan Botezătorul a fost primul dintre marii
conducători care şi-au dat viaţa. Lui i s-a tăiat capul. Curând după el a urmat însuşi Mântuitorul, fondatorul
religiei creştine. El a murit crucificat, îndurând această suferinţă crudă a morţii pe cruce.
2. Într-o succesiune rapidă, urmându-şi Mântuitorul, au căzut şi alţi eroi martiri: Ştefan a fost omorât cu
pietre, Matei înjunghiat în Etiopia, Marcu a fost târât pe străzi până a murit, Luca spânzurat, Petru şi
Simeon au fost răstigniţi, Andrei legat de o cruce, Iacov a fost decapitat, Filip răstignit şi omorât cu pietre,
Bartolomeu a fost ars de viu, Toma străpuns de suliţe, Iacov „cel mic” aruncat din templu şi bătut până a
murit, Iuda străpuns de săgeţi, Matia omorât cu pietre iar Pavel a fost decapitat.
3. Mai mult de o sută de ani au trecut până ce toate acestea să se fi întâmplat. [Noi credem că autorul
a vrut să spună „mai puţin de o sută de ani” – n. ed.]. Această persecuţie grea din partea iudaismului şi a
păgânismului a continuat vreme de încă două secole. Şi cu toate acestea, răspândirea creştinismului a
continuat cu multă forţă. A pătruns în tot Imperiul Roman, în Europa, Asia, Africa, Anglia, Ţara Galilor şi
aproape peste tot unde era o formă de civilizaţie. Bisericile s-au înmulţit foarte mult iar numărul ucenicilor a
crescut în continuu. Dar unele biserici au continuat să săvârşească erori.
4. Prima din aceste devieri de la învăţătura Noului Testament a implicat atât doctrina cât şi practica. În
primele două secole, bisericile individuale s-au înmulţit rapid şi unele din cele mai timpurii cum ar fi cele din
Ierusalim, Antiohia, Efes, Corint, etc., au ajuns să fie foarte mari: Ierusalimul, de exemplu, avea mii de
membri (Faptele Ap. 2:41; 4:4; 5:14), posibil vreo 25.000 sau chiar 50.000, dacă nu mai mulţi. Un cercetător
atent al cărţii Faptele Apostolilor şi al Epistolelor va observa că Pavel avea o mare sarcină chiar în zilele
sale de a păstra unele biserici pe drumul cel bun. Priviţi la profeţiile lui Pavel şi Petru despre viitor. „Dar
aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu
cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor (2 Petru 2:12) şi „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor
vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care
vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă
aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi”
(Faptele Ap. 20:29-31). Vedeţi de asemenea şi capitolele doi şi trei din cartea Apocalipsei.
Aceste biserici mari trebuie să fi avut mulţi predicatori sau bătrâni. „Însă din Milet, Pavel a trimis la
Efes, şi a chemat pe presbiterii Bisericii” (Faptele Ap. 20:17). Unii dintre episcopi sau păstori au început
să-şi asume autorităţi neatribuite lor de către Noul Testament. Ei au început să pretindă autoritate asupra
altor biserici mai mici. Împreună cu mulţi alţi bătrâni ai lor, au început să domnească peste moştenirea
Domnului. „Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să
ştie de noi” (III Ioan 1:9). Iată aici începutul unei erori care a crescut şi s-a înmulţit dând naştere altor erori
grave, dureroase. A fost începutul unei clase diferite în lucrare, ajungând în final la ceea ce se practică
acum atât de catolici cât şi de alţii. Astfel a început ceea ce a rezultat într-o schimbare totală faţă de forma
de organizare democratică iniţială şi de conducerea bisericilor timpurii. Această abatere a avut la început un
caracter mai restrâns, şi aceasta chiar înainte de sfârşitul secolului al doilea. Aceasta a fost probabil prima
îndepărtare serioasă faţă de rânduiala bisericilor din Noul Testament.
5. O altă schimbare vitală care, de-a lungul istoriei pare să fi început înainte de sfârşitul secolului al
doilea s-a produs chiar în ceea ce priveşte marea doctrină a mântuirii. Evreii, la fel ca şi păgânii, au fost
învăţaţi timp de mai multe generaţii să pună un accent puternic pe ritualuri. Ei au ajuns să considere tipurile
ca pe nişte antitipuri, umbrele ca pe nişte substanţe reale iar ritualurile ca adevărate mijloace de mântuire.
Cât de uşor se ajunge astfel la a privi problema botezului în acest fel. Raţionamentul lor era următorul: în
Biblie sunt scrise multe lucruri despre botez, şi se pune un accent puternic pe această rânduială şi pe
datoria omului faţă de ea. Cu siguranţă că trebuie să aibă legătură cu mântuirea omului. Prin urmare, chiar
în această perioadă a început să se înrădăcineze în unele biserici ideea „regenerării prin botez”
(Shackelford, p. 57; Camp, p. 47; Benedict, p. 286; Mosheim, vol. 1, p. 134; Christian, p. 28).
6. S-a strecurat apoi următoarea eroare gravă, despre care unii istorici (nu toţi) spun că a început în
acelaşi secol. De fapt, se poate spune că această eroare a apărut ca o consecinţă inevitabilă a ideii de
„regenerare prin botez” şi anume, a fost o schimbare în ceea ce priveşte subiecţii botezului. De vreme ce
botezul a fost declarat de unele biserici rătăcite ca fiind un agent sau o cale spre mântuire, atunci cu cât
mai devreme are loc botezul, cu atât este mai bine. Aşa a apărut „botezul pruncilor”. Înainte de aceasta,
credincioşii şi numai credincioşii erau consideraţi ca subiecţi potriviţi pentru botez. Nu ne referim acum la
„stropirea” şi la „turnarea” de apă, deoarece acestea au apărut mult mai târziu. Secole de-a rândul, pruncii
erau botezaţi prin scufundare, la fel ca şi ceilalţi oameni. Până în ziua de astăzi, Greco-Catolicii (o ramură
foarte răspândită a Bisericii Catolice) nu au schimbat niciodată forma iniţială a botezului. [Numele „Greco-
Catolic” este folosit de autor în această carte în sensul de Biserică Ortodoxă în general – n. ed.] Ei practică
botezul pruncilor, dar nu au făcut-o niciodată în alt mod decât prin scufundare. (Notă – Unii dintre istoricii
bisericii plasează începuturile botezului pruncilor în acest secol, dar vom cita în cele ce urmează un scurt
paragraf din „Ecclesiastical Researches” de Robinson).
„În timpul primelor trei secole, confesiunile din partea de răsărit existau în adunări separate
independente, nesusţinute de conducerea vreunui stat, şi prin urmare, neavând nicio putere seculară una
asupra alteia. În tot acest timp, acestea erau biserici cu membri botezaţi, dar deşi toţi părinţii din primele
patru secole, până la Ieronim (370 d.Cr.) erau din Grecia, Siria şi Africa, şi cu toate că aceştia au oferit în
istorie multe exemple de botez al adulţilor, totuşi, până în anul 370, nu există nici măcar un singur exemplu
referitor la botezul pruncilor” (Compendium of Baptist History de Shackelford, p. 43; Vedder, p. 50;
Christian, p. 31; Orchard, p. 50, etc.).
7. Să nu uităm că schimbări ca şi cele menţionate aici nu au avut loc într-o singură zi, nici măcar într-un
an. Ele s-au manifestat încet şi niciodată în toate bisericile. Unele biserici le-au respins cu tărie. Acest
fenomen a mers până acolo încât în 251 d. Cr., bisericile credincioase au rupt legătura cu acele biserici
care au acceptat aceste greşeli şi le practicau. Astfel a apărut prima separare oficială şi reală între biserici.
8. Vom observa acum că în timpul primelor trei secole se înregistrează începuturile a trei schimbări
importante şi vitale faţă de învăţăturile lui Cristos şi ale apostolilor. De asemenea, a avut loc un eveniment
semnificativ. Să privim acum la acest rezumat şi recapitulare:

(1) Devierea de la ideea Noului Testament referitoare la episcop şi conducerea bisericii. Această
schimbare a luat proporţii rapid, s-a accentuat, şi pe măsură ce s-a definitivat a devenit dăunătoare.
(2) Schimbarea faţă de învăţăturile Noului Testament, şi anume de la regenerare la „regenerarea
prin botez”.
(3) Schimbarea de la „botezul credinciosului” la „botezul pruncilor”. (Totuşi, aceasta din urmă nu s-a
generalizat şi nici nu a fost foarte frecventă pentru încă un secol).

9. „Regenerarea prin botez” şi „botezul pruncilor”. Potrivit mărturiilor atestate de istorie, aceste două
erori au fost cauza care a dus de-a lungul secolelor la vărsarea sângelui mai multor creştini decât ar fi
cauzat toate celelalte greşeli luate împreună, ori poate chiar mai mult decât toate războaiele ce nu aveau
legătură cu persecuţia, dacă vom omite „Primul Război Mondial”. Peste 50.000.000 de creştini au suferit o
moarte de martir, în special datorită faptului că au respins aceste două erori în timpul „perioadei
întunecate”, de-a lungul a aproape douăsprezece sau treisprezece secole.
10. Pentru marea majoritate a bisericilor, trei realităţi semnificative sunt clar descoperite de istorie în
timpul acestor prime trei secole.
(1) Separarea şi independenţa bisericilor.
(2) Caracterul subordonat al episcopilor sau al păstorilor.
(3) Botezul numai al celor credincioşi.

Vom cita în continuare din Mosheim – cel mai însemnat dintre toţi istoricii Bisericii Luterane. Vol. 1, p.
71 şi 72: „Dar oricine presupune că episcopii acestei epoci de aur a bisericii corespund cu episcopii din
secolele următoare amestecă şi confundă personaje care sunt foarte diferite, deoarece în acest secol,
precum şi în următorul, un episcop era responsabil pentru o singură biserică ce se aduna de obicei într-o
casă particulară, şi el nu era Domnul bisericii, ci în realitate era slujitorul acesteia. Toate bisericile din acele
vremuri de început erau grupări independente, ceea ce însemna că nici una nu era supusă jurisdicţiei
alteia. Căci deşi bisericile care au fost întemeiate chiar de către apostoli aveau deseori onoarea de a fi
consultate în cazuri discutabile, totuşi ele nu aveau autoritate judiciară, nici control şi nici puterea de a
emite legi. Dimpotrivă, este clar ca lumina zilei faptul că toate bisericile creştine aveau drepturi egale şi erau
în toate privinţele pe picior de egalitate.”
11. Până în această perioadă, fără a înfrunta persecuţii multe şi serioase, creştinismul a cunoscut o
dezvoltare minunată. S-a întins şi a trecut chiar dincolo de marele Imperiu Roman. Evanghelia se
răspândea aproape în toate colţurile lumii locuite. Şi potrivit unor istorici ai bisericii, multe dintre bisericile
originale întemeiate de apostoli erau încă intacte şi loiale învăţăturii apostolice. Totuşi, aşa cum am arătat,
un număr de erori însemnate şi dăunătoare au pătruns şi s-au înrădăcinat permanent în multe biserici.
Unele s-au depărtat mult de învăţăturile pe care Cristos le-a dat în Noul Testament.
12. Persecuţiile au devenit din ce în ce mai aspre. Aproape de începutul secolului al patrulea apare
probabil primul edict guvernamental în vederea persecuţiei. Dezvoltarea spectaculoasă a creştinismului îi
alarmase pe liderii păgâni ai Imperiului Roman. Ca urmare, împăratul Galerius a emis un edict pentru o
persecuţie şi mai sălbatică. Actul a fost elaborat pe data de 24 februarie, 303 d. Cr. Se pare că până la
acest moment sistemul păgân persecutase fără a avea vreo autorizare legală.
13. Însă acest edict a eşuat într-un mod atât de lamentabil în scopul lui de a opri dezvoltarea
creştinismului, încât acelaşi împărat Galerius, după numai opt ani, (311 d. Cr.) a emis un alt edict,
anulându-l pe primul şi tolerând sau acordând permisiunea religiei lui Isus Cristos. Aceasta a fost probabil
prima lege emisă în favoarea acestei religii.
14. Până la începutul anului 313 d. Cr., creştinismul câştigase o victorie minunată asupra păgânismului.
Un nou împărat s-a urcat pe tronul Imperiului Roman. Cu siguranţă că acesta a recunoscut ceva din
puterea misterioasă a acestei religii care a continuat să crească în ciuda persecuţiilor. Istoria relatează că
acest nou împărat, care nu era altul decât Constantin, a avut o vedenie extraordinară. El a văzut pe cer o
cruce roşie ca de foc, iar pe acea cruce erau scrise tot cu litere de foc următoarele cuvinte: „Prin aceasta
vei învinge.” El a interpretat acest mesaj prin aceea că va trebui să devină creştin. Iar prin renunţarea la
păgânism şi prin alipirea puterii spirituale a religiei creştine la puterea seculară a Imperiului Roman, lumea
putea fi mult mai uşor cucerită. În acest mod, religia creştină urma să devină o religie a lumii întregi, iar
Imperiul Roman un imperiu al lumii întregi.
15. Astfel, sub conducerea împăratului Constantin, s-a putut vorbi despre un armistiţiu, o curtare şi o
cerere în căsătorie. Prin împăratul său, Imperiul Roman a căutat să se unească cu creştinismul. Daţi-ne
puterea voastră spirituală iar noi vă vom da din puterea noastră seculară.
16. Pentru a duce efectiv la îndeplinire şi pentru a certifica această unire deloc sfântă, a fost organizat
un conciliu. În 313 d. Cr. s-a făcut un apel pentru o adunare a bisericilor creştine sau a reprezentanţilor lor.
Mulţi dintre ei au venit, dar nu toţi. Alianţa a fost îndeplinită. S-a format şi o ierarhie. În structura acestei
ierarhii, Cristos a fost detronat din poziţia de Cap al bisericilor, iar împăratul Constantin a fost întronat (deşi
numai temporar) ca şi cap al bisericii.
17. Această ierarhie a însemnat începutul clar al unei dezvoltări care a dus în cele din urmă la ceea ce
cunoaştem astăzi ca fiind Biserica Catolică, sau „universală”. Se poate spune că începuturile nedefinite ale
acesteia se situează aproape de sfârşitul secolului al doilea şi începutul secolului al treilea, când au început
să prindă formă ideile noi referitoare la conducerea bisericii de către episcopi şi predicatori.
18. Trebuie să reţinem cât se poate de limpede faptul că atunci când Constantin a organizat acel
conciliu, au existat foarte mulţi creştini (baptişti) şi biserici care au refuzat să răspundă invitaţiei. Ei nu
doreau unirea cu statul, nici nu doreau o conducere religioasă centralizată, sau orice fel de conducere
eclesiastică de rang superior, alta decât biserica locală. Niciodată aceşti creştini (baptişti) şi bisericile lor nu
au intrat în ierarhia denominaţiei catolice, nici atunci, nici mai târziu.
19. La vremea când a fost creată această ierarhie, Constantin, capul acesteia, nu era creştin. El a
acceptat să devină creştin. Dar pe măsură ce bisericile eretice sau căzute care îl însoţiseră în această unire
au ajuns să adopte eroarea regenerării prin botez, Constantin a ridicat o întrebare cât se poate de serioasă:
„Dacă eu sunt mântuit de păcatele mele prin botez, ce se va întâmpla cu păcatele pe care le-aş putea
comite după ce am fost botezat?” Această întrebare a frământat lumea generaţii de-a rândul. Poate botezul
să spele şi păcatele încă necomise? Sau păcatele dinaintea botezului sunt spălate printr-un mod (adică prin
botez), iar păcatele comise după botez sunt spălate printr-un alt mod?
20. Nefiind în stare să dea un răspuns satisfăcător la multe din întrebările pe care şi le punea,
Constantin a decis în final să se alăture creştinilor, dar să îşi amâne botezul până înainte de moarte, pentru
ca toate păcatele sale să poată fi astfel spălate o singură dată. El s-a ţinut de această promisiune şi prin
urmare nu a fost botezat decât înaintea morţii sale.
21. Prin acceptarea creştinismului, faptele lui Constantin de sfidare la adresa întregului Imperiu Roman
şi a religiei păgâne au atras o serie de nemulţumiri din partea Senatului Roman. Ei au respins, sau cel puţin
s-au opus acestor schimbări. Iar opoziţia lor a dus în cele din urmă la mutarea tronului imperiului de la
Roma la Bizanţ, un oraş vechi reconstruit şi numit mai apoi Constantinopol, după Constantin. Drept rezultat,
au ajuns să existe două capitale ale Imperiului Roman, Roma şi Constantinopol. Cele două oraşe rivale au
devenit câteva secole mai târziu centrele de conducere ale Bisericii Catolice divizate, Biserica Romano-
Catolică şi Biserica Greco-Catolică.
 22. Până la organizarea ierarhiei şi unirea bisericii cu statul, persecuţiile creştinilor erau făcute fie în
numele iudaismului fie în numele păgânismului. Acum însă are loc o schimbare fundamentală. Creştinii (cu
numele) au început să-i persecute pe creştini. Deoarece Constantin dorea ca toţi creştinii să i se alăture în
această nouă idee a unei religii de stat, mulţi dintre ei opunându-se cu conştiinciozitate devierilor
fundamentale de la învăţăturile Noului Testament, el a început să folosească puterea guvernamentală
pentru a-i obliga să i se alăture. Acesta a fost începutul zilelor, al anilor, şi chiar al secolelor de aspră şi
dureroasă persecuţie împotriva tuturor acelor creştini care au rămas loiali învăţăturilor originale ale lui
Cristos şi ale apostolilor.
23. Să ne amintim că noi urmărim acum evenimentele care au avut loc între anii 300 şi 500 d. Cr.
Ierarhia organizată sub conducerea lui Constantin s-a dezvoltat rapid ajungând la ceea ce cunoaştem
astăzi drept Biserica Catolică. Această biserică nouă în curs de dezvoltare, alipită unei conduceri
guvernamentale lumeşti, a încetat să mai fie o simplă executantă a legilor desăvârşite din Noul Testament,
devenind astfel o putere legislativă, care amenda sau anula legile vechi sau promulga altele noi, complet
necunoscute Noului Testament.
24. Unul dintre primele decrete legislative, având dintre cele mai subversive rezultate, a fost
instaurarea prin lege a „botezului pruncilor”. Prin această nouă lege, „botezul pruncilor” devenea obligatoriu.
Toate acestea se întâmplau în 416 d. Cr. Înainte de această dată, probabil chiar cu un secol, copiii erau
rareori botezaţi. În măsura în care această hotărâre a intrat în vigoare, două legi fundamentale din Noul
Testament au fost abrogate, „botezul credincioşilor” şi „supunerea voluntară şi personală în botez”.
25. Consecinţa inevitabilă a acestei noi doctrine şi legi a fost că respectivele biserici rătăcite au fost în
curând pline de membri neconvertiţi. De fapt, se pare că nu după mulţi ani, majoritatea membrilor lor erau
persoane neconvertite. Prin urmare, „marile interese spirituale” ale „marii împărăţii spirituale” a lui
Dumnezeu au ajuns în mâinile unei puteri lumeşti care nu era născută din nou. La ce am mai putea să ne
aşteptăm în continuare?
26. Bineînţeles, creştinii şi bisericile credincioase au respins această nouă lege. „Botezul
credinciosului”, adică „botezul nou testamental” reprezenta singura lege pentru ei. Nu numai că au refuzat
să-şi boteze copiii, dar pentru că ei credeau doar în botezul celor credincioşi, au refuzat să accepte botezul
îndeplinit în cadrul şi de către bisericile acestor organizaţii nescripturale. Dacă vreun membru al bisericilor
din această nouă organizaţie încerca să se alăture unei biserici dintre cele care refuzaseră să se unească
cu acest nou sistem, se cerea dovada unei trăiri creştine, a unei naşteri din nou şi un nou botez.
27. Curând, drumul urmat de bisericile rămase loiale a atras desigur mari nemulţumiri în rândurile
oamenilor religioşi ai statului care în cea mai mare parte nu erau creştini adevăraţi, autentici. Numele de
„creştin” era de acum înainte retras acelor biserici credincioase care au refuzat să accepte erorile
menţionate mai sus. Ei au fost privaţi de acest nume, fiind în schimb denumiţi în multe feluri, cum ar fi
„montanişti”, „tertulianişti”, „novaţieni”, „paterini”, etc., iar unii, cel puţin datorită practicii lor de a-i reboteza
pe cei care fuseseră odată botezaţi când erau prunci, au primit numele de „anabaptişti”.
28. În 426 d. Cr., după zece ani de la legalizarea botezului pruncilor, a început o perioadă cumplită
cunoscută sub numele de „evul mediu întunecat”. Ce vremuri întunecoase şi însângerate! De acum înainte,
timp de mai mult de zece secole, urma lăsată de creştinii loiali a rămas întipărită în istorie prin chiar sângele
lor. Să observăm pe tabel diferitele nume purtate de cei persecutaţi. Uneori aceste nume le-au fost date în
special datorită vreunui conducător – erou pe care l-au avut într-o anumită perioadă, iar alteori numele erau
date din alte motive. Frecvent, numele date aceloraşi oameni variau de la o ţară la alta sau chiar de la un
secol la altul.
29. În această perioadă timpurie a „evului mediu întunecat” se înregistrează şi începuturile bine definite
ale papalităţii, prin Leon al II-lea, între anii 440-461 d. Cr. Cu toate acestea, nu acum a fost prima dată când
se folosea acest titlu care, identificat cu însăşi Biserica Catolică, era de fapt în mare parte o evoluţie. Acest
nume a fost legat pentru prima dată de cel al Episcopului din Roma, 296-304 d. Cr. şi a fost apoi adoptat în
mod formal de către Siricius, episcopul Romei între anii 384-398 d. Cr. În mod oficial însă a fost adoptat de
către Leon al II-lea, 440-461 d. Cr. Ulterior, în 707 d. Cr., s-a pretins a fi un titlu universal. Câteva secole
mai târziu, Grigore al VII-lea a declarat acest titlu ca fiind dreptul exclusiv al papalităţii.
30. Să facem acum un sumar al celor mai semnificative evenimente din această primă perioadă de
cinci secole:
(1) Schimbarea treptată de la o conducere democrată a bisericilor la conducerea unui pastor.
(2) Schimbarea de la mântuirea prin har la mântuirea prin botez.
(3) Schimbarea de la „botezul credincioşilor” la „botezul pruncilor”.
(4) Organizarea ierarhică. Unirea bisericilor cu statul.
(5) Conducerea Imperiului s-a mutat la Constantinopol.
(6) Botezul pruncilor a fost implementat prin lege şi a devenit obligatoriu.
(7) Creştinii au început să îi persecute pe creştini.
(8) Începuturile „evului mediu întunecat” (426 d. Cr.)
(9) Sabia şi focul iau locul Evangheliei şi devin puterea lui Dumnezeu (?) pentru mântuire.
(10) Orice urmă de libertate religioasă moare, este îngropată şi rămâne aşa timp de mai multe
secole.
(11) Bisericile nou testamentale loiale, oricum ar fi fost ele numite, sunt „vânate” şi „hăituite” până la
limitele extreme de către noua putere lumească a catolicilor. Cei rămaşi s-au împrăştiat în toată
lumea găsindu-şi locuri nesigure de adăpost în pădurile, munţii, peşterile şi ascunzişurile pământului.

A DOUA PRELEGERE – 600-1300 d. Cr.

1. Am încheiat prima prelegere cu sfârşitul secolului al cincilea. Cu toate acestea, există multe alte
evenimente ale căror începuturi se înregistrează în acele secole timpurii, lucruri pe care nici nu le-am
menţionat în prima prelegere. Tocmai am pătruns în perioada teribilă cunoscută în istorie sub numele de
„evul mediu întunecat”. Au fost vremuri îngrozitor de întunecoase şi de însângerate. Persecuţiile din partea
Bisericii Romano-Catolice, acum biserică de stat, erau aspre, crude şi continue. Războiul cu scopul precis
de exterminare i-a urmărit continuu şi fără milă în multe ţări pe toţi acei creştini fugari. Tot ce au lăsat după
ei aceşti oameni nu a fost altceva decât o „urmă a sângelui”. În special în Anglia, Ţara Galilor, Africa,
Armenia şi Bulgaria, şi în toate locurile în care puteau fi găsiţi creştini care încercau din toată inima să
rămână credincioşi învăţăturii Noului Testament.
2. Să ne îndreptăm acum atenţia spre aceste concilii denumite „ecumenice” sau imperiale. Este bine să
reţinem faptul că toate aceste concilii erau teoretic bazate, sau urmau modelul conciliului ţinut de apostoli şi
ceilalţi la Ierusalim (vezi Fapte 15:1), dar probabil că nimic altceva care a purtat acelaşi nume n-a putut să
fie mai diferit. Ne vom îndrepta atenţia în cele ce urmează doar asupra a opt astfel de concilii, toate acestea
fiind convocate de diverşi împăraţi, însă niciunul de papă. Aceste concilii au avut loc în bisericile din răsărit
sau Greco-Catolice. Cu toate acestea, la ele au participat şi reprezentanţi din ramura vestică sau a
Bisericilor Romano-Catolice.
3. Primul din aceste concilii a avut loc la Niceea [în provincia Romană Bitinia – n. ed.], în 325 d. Cr.
Acesta a fost organizat de Constantin cel Mare şi au participat 318 episcopi.
Al doilea s-a ţinut la Constantinopol, în 381 d. Cr., la iniţiativa lui Teodosie cel Mare şi au fost prezenţi
150 de episcopi. (În primele secole, episcopii erau pur şi simplu păstorii bisericilor locale).
Al treilea a fost convocat de Teodosie al II-lea şi de Valentinian al III-lea. Au fost prezenţi 250 de
episcopi şi a avut loc la Efes, în 431 d. Cr.
Al patrulea s-a ţinut la Calcedon, 451 d. Cr. şi a fost organizat de Împăratul Marian; 500 sau 600 de
episcopi sau mitropoliţi (mitropoliţii erau pastorii de la oraşe sau pastorii bisericii principale) au luat parte la
acest conciliu, unde a fost promulgată doctrina cunoscută astăzi sub numele de mariolatrie. Această
doctrină reprezintă închinarea adusă Mariei, mama lui Cristos. La început, această nouă doctrină a creat o
adevărată agitaţie, mulţi obiectând în mod serios împotriva ei. Dar în final ea a biruit şi a devenit o doctrină
permanentă a Bisericii Catolice.
Al cincilea din aceste opt concilii a avut loc la Constantinopol (unde deja mai avusese loc unul). Acesta
a fost organizat de Iustinian, în 553 d. Cr., şi au participat 165 de episcopi. Aparent, acesta a fost organizat
în special pentru a condamna anumite scrieri.
 În 680 d. Cr. a fost convocat al şaselea conciliu. Şi acesta s-a ţinut la Constantinopol, la iniţiativa lui
Constantin Pegonator, pentru a condamna ereziile. În timpul acestei întâlniri, Papa Honorius a fost destituit
şi excomunicat, deoarece la acea dată încă nu fusese declarată infailibilitatea papală.
Al şaptelea conciliu a avut loc la Niceea în 787 d.Cr., al doilea ţinut în acest loc, la iniţiativa Împărătesei
Irena. Se pare că în cadrul acestei adunări se înregistrează începutul categoric al „închinării la icoane” şi al
„închinării la sfinţi”. Prin urmare, putem să observăm că aceşti oameni, în loc de a se creştina, deveneau tot
mai mult marcaţi de păgânism.
Ultimul din aşa-numitele „Concilii din Răsărit” convocate de împăraţi s-a ţinut la Constantinopol, în anul
869 d. Cr. Acesta a fost iniţiat de Basilius Maredo. Biserica Catolică se confrunta acum cu o problemă
serioasă. A apărut o controversă de natură foarte serioasă între liderii celor două ramuri ale catolicismului:
din răsărit şi din apus, sau Greco-Catolicismul şi Romano-Catolicismul. Cei doi lideri au fost Pontius Grecul
la Constantinopol şi Nicolae I la Roma. Neînţelegerea dintre ei a devenit atât de serioasă, încât ei au ajuns
să se excomunice reciproc. Astfel, pentru o scurtă vreme, catolicismul a rămas fără niciun conducător.
Conciliul a fost organizat în principal pentru a rezolva pe cât posibil această dificultate. Ruptura aceasta
între liderii catolicismului n-a fost nici până în ziua de astăzi soluţionată în mod satisfăcător. Încă din acele
vremuri, toate încercările de a construi o punte între cele două părţi au eşuat. Atunci a început să-şi câştige
ascensiunea puterea latină. Conciliile nu mai erau convocate de împăraţi, ci de pontifii Romani. Ne vom
referi la celelalte concilii mai târziu în cadrul acestor prelegeri.
4. Există o doctrină nouă despre care nu am vorbit deloc până acum. Fără îndoială că mai sunt şi
altele, dar vom vorbi acum în special despre „împărtăşania copiilor”. Aceştia nu numai că erau botezaţi dar
erau şi primiţi în mijlocul bisericii şi deci fiind membri ai bisericii, aveau dreptul să ia parte la Cina Domnului.
În ce mod să li se dea Cina – aceasta chiar reprezenta o problemă, dar a fost imediat rezolvată prin
înmuierea pâinii în vin. Aceastã practicã a fost urmatã ani de-a rândul. Iar dupã o vreme, acesteia i s-a
adãugat o doctrinã nouã, care proclama cã acesta era un alt mod de mântuire. Deoarece la cele douã s-a
mai adãugat o doctrinã nouã, ne vom referi la ea puþin mai târziu în cadrul acestor prelegeri.
5. În timpul secolului al 5-lea, la al patrulea conciliu ecumenic care a avut loc la Calcedon în anul 451 d.
Cr., o altă doctrină complet nouă s-a adăugat la lista care creştea rapid, şi anume doctrina denumită
„mariolatrie” sau închinarea adusă Mariei, mama lui Isus. Se pare că se simţea nevoia unui nou mijlocitor.
Distanţa dintre Dumnezeu şi om era mult prea mare pentru un singur mijlocitor, chiar dacă acesta era
Cristos, Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu-Om. Se credea că este nevoie de Maria ca un alt
intermediar, iar rugăciunile erau aduse Mariei. Apoi, ea urma să I le ducă lui Cristos.
6. În secolul 8, alte două doctrine noi au fost adăugate credinţei catolice. Acestea au fost promulgate la
cel de-al şaptelea conciliu, care s-a ţinut la Niceea, în 787 d. Cr., pentru a doua oară în acest loc. Prima
dintre acestea s-a numit „închinarea la icoane”, o încălcare directă a uneia din poruncile lui Dumnezeu.
„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor
care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini
înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care
pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă
urăsc” (Exod 20:3-5). O altă completare împrumutată din păgânism. A urmat apoi „închinarea la sfinţi”. Nici
această doctrină nu are vreun sprijin din partea Bibliei. Există un singur exemplu în Biblie de închinare la
sfinţi, şi acesta numai pentru a ne demonstra absurditatea acestui fapt. Este vorba despre omul bogat care
după ce a murit, se roagă lui Avraam. „Şi a strigat: ,Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe
Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în
văpaia aceasta.’ ,Fiule’, i-a răspuns Avraam, ‚adu-ţi aminte că în viaţa ta tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi
Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea,
între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar avea să treacă de aici la voi, sau de acolo
la noi, să nu poată.’ Bogatul a zis: ,Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui
meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.’
Avraam a răspuns: ,Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.’ ,Nu, părinte Avraame,’ a zis el; ,ci
dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.’ Şi Avraam i-a răspuns: ‚Dacă nu ascultă pe
Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi’” (Luca 16:24-31). Acestea
sunt doar câteva dintre schimbările revoluţionare faţă de învăţăturile Noului Testament, schimbări care au
apărut în timpul acestei perioade din istoria bisericii.
7. În timpul perioadei pe care o studiem acum, cei persecutaţi au primit diferite nume, printre care
donatişti, paterini, catari, paulicieni, anabaptişti, iar puţin mai târziu petrobrusieni, arnoldişti, henricieni,
albigenzi şi waldenzi. Uneori, unul dintre aceste grupuri era cel mai proeminent, alteori altul. Câteva dintre
ele însă ieşeau aproape întotdeauna în evidenţă datorită persecuţiilor aspre şi continue îndreptate împotriva
lor.
8. Să nu credem însă că toţi cei persecutaţi erau întotdeauna loiali în toate privinţele învăţăturilor din
Noul Testament. În cea mai mare parte, erau. Şi, luându-se în considerare circumstanţele, unii dintre ei
rămâneau credincioşi într-un mod extraordinar. Să nu uităm că în acele vremuri îndepărtate, mulţi dintre ei
aveau doar părţi din Noul Testament sau doar Vechiul Testament. Biblia nu era încă tipărită. Existau doar
manuscrise de pergament, de piei de animale sau de alte asemenea materiale, dar erau mari şi greoaie.
Erau puţine familii sau biserici obişnuite, sau poate nici nu existau, care să aibă copiile complete ale întregii
Biblii. Înainte de stabilirea formală a Canonului (la sfârşitul secolului al 4-lea) existau probabil foarte puţine
manuscrise simple ale întregului Nou Testament. Din cele o mie de manuscrise cunoscute, aproximativ 30
de copii includeau toate cărţile.
9. Mai departe, în timpul întregii perioade a „evului mediu întunecat” şi a perioadei de persecuţii, au
existat eforturi puternice de a distruge chiar şi acele manuscrise ale Scripturilor pe care cei persecutaţi le
aveau. Prin urmare, în multe cazuri, aceşti oameni aveau doar mici părţi ale Bibliei.
10. De asemenea, este bine de observat faptul că pentru a împiedica răspândirea oricăror puncte de
vedere care ar fi fost contrare celor catolice, au fost adoptate planuri şi măsuri extreme. Mai întâi, toate
scrierile, altele decât cele ale catolicilor, au fost adunate şi arse. Acest lucru s-a întâmplat mai ales cu
cărţile. Timp de câteva secole, planurile şi măsurile astfel luate erau îndeplinite cu stricteţe şi consecvenţă.
Potrivit istoriei, acesta este principalul motiv pentru care este dificil a stabili o istorie exactă. Aproape toţi
scriitorii şi predicatorii consecvenţi au murit ca şi martiri. Acestea au fost vremuri extrem de sângeroase.
Toate aceste grupări aşa-zise „eretice”, indiferent de numele pe care l-ar fi purtat pentru a se distinge şi
oriunde au existat, au fost crunt persecutate. Între grupările mai timpurii s-au remarcat donatiştii şi
paulicienii. Oricât ar părea de ciudat, catolicii i-au acuzat pe toţi aceia care au refuzat să se alăture credinţei
lor de a fi eretici iar apoi i-au condamnat ca eretici. Cei care purtau numele de catolici, în loc de a se
creştina, mai degrabă s-au păgânizat şi s-au iudaizat, fiind influenţaţi mult mai puternic de puterea civilă
decât de cea religioasă. Ei făceau mult mai multe legi noi, decât ascultau de cele vechi.
11. În continuare prezentăm doar câteva dintre numeroasele variaţii faţă de învăţăturile Noului
Testament care au apărut de-a lungul acestor secole. S-ar putea ca ele să nu fie menţionate întotdeauna în
ordinea în care au fost promulgate. De fapt, uneori este aproape imposibil a stabili data exactă a originii
unora dintre aceste schimbări. Într-un anumit sens, ele se aseamănă cu întregul sistem catolic. Ele sunt un
rezultat al progresului. În special în anii de început, doctrinele sau învăţăturile lor au fost mereu supuse
schimbărilor, prin completare sau eliminare, prin substituţie sau abrogare. Biserica Catolică nu mai era
acum – dacă a fost vreodată – o biserică nou testamentală autentică. Nu mai era un organism pur executiv,
care să îndeplinească legile deja stabilite de Dumnezeu, ci a devenit o putere activ legislativă, care dădea
noi legi, schimbându-le sau abrogându-le pe cele vechi după placul său.
12. Una dintre noile lor doctrine sau declaraţii din acea vreme a fost „Nu există mântuire în afara
bisericii”, a Bisericii Catolice desigur, declarând că de fapt nu există altă biserică; eşti catolic sau eşti
nemântuit. Nu existau alte alternative.
13. Doctrina „indulgenţelor” şi „vânzarea de indulgenţe” a fost o altă deviaţie serioasă şi complet nouă
faţă de învăţăturile Noului Testament. Dar pentru ca această învăţătură nouă să fie cu adevărat eficientă,
era imperativ necesară o altă învăţătură: trebuia stabilit cumva un cont creditor foarte mare, un cont în
ceruri, dar accesibil de pe pământ. Prin urmare, trebuia implementat meritul „faptelor bune” ca un mijloc de
mântuire, ca un mijloc de completare, de umplere a acelui cont, din care se putea apoi lua ceva. Cea dintâi
mare sumă care trebuia depusă în acel cont din ceruri era desigur lucrarea Domnului Isus. Deoarece El nu
a făcut niciun rău, niciuna din faptele Sale bune nu era necesară pentru El Însuşi, aşa că toate faptele Sale
bune puteau şi trebuiau desigur să intre în cont. În completare la acestea, tot surplusul de fapte bune ale
apostolilor (ceea ce era în plus faţă de ceea ce fiecare avea nevoie pentru el), precum şi ale tuturor
oamenilor buni care au mai trăit, urma să fie adăugat la acel cont, devenind astfel foarte mare. Iar apoi,
toată această sumă imensă a fost plasată în creditul bisericii, a singurei biserici (?), căreia i-a fost dată
permisiunea de a folosi acest cont după nevoie, pentru acei sărmani păcătoşi muritori, dar taxându-i totuşi
pentru acest cont atât cât era considerat a fi înţelept, deoarece fiecare avea nevoie de acest cont ceresc.
Aşa a apărut acordarea sau vânzarea de indulgenţe. Oamenii puteau să le cumpere pentru ei înşişi, pentru
prietenii lor, sau chiar pentru prietenii lor morţi. Preţul acestora varia în funcţie de ofensa sau păcatul comis,
ori care urma să fie comis. În unele cazuri, acest lucru a fost dus până la ultimele extreme, după cum au
recunoscut chiar şi catolicii. Unele cărţi de istorie sau enciclopedii dau o listă a preţurilor cerute pentru
diverse păcate, preţuri la care erau vândute aceste indulgenţe.
14. Cu toate acestea, o nouă doctrină era necesară, chiar imperativă, pentru a evidenţia eficienţa
ultimelor două. Această doctrină nouă a fost numită „purgatoriu”, un loc al stării intermediare, între rai şi iad,
în care toţi trebuie să se oprească pentru a fi curăţiţi de toate păcatele, cu excepţia celor ce aduceau
condamnarea. Chiar şi „sfinţii” trebuiau să treacă prin purgatoriu şi să rămână acolo până ce erau curăţiţi
prin foc, dacă nu puteau primi vreun ajutor prin acel cont ceresc, ajutor pe care puteau să-l primească
numai prin rugăciunile sau indulgenţele cumpărate pentru ei de către cei rămaşi în viaţă. De aici şi
acordarea sau vânzarea de indulgenţe. O deviere de la învăţăturile Noului Testament duce inevitabil şi la
altele.
15. Ar fi bine să ne oprim acum puţin pentru a arăta diferenţele dintre romano-catolici şi greco-catolici:

(1) Ca şi naţionalităţi, greco-catolicii sunt în cea mai mare parte slavi, cuprinzând Grecia, Rusia,
Bulgaria, Serbia, etc., unde se vorbea limba greacă. Romano-catolicii sunt în principal latini,
cuprinzând Italia, Franţa, Spania, America Centrală şi de Sud, Mexic, etc.
(2) Greco-catolicii resping stropirea sau turnarea de apă pentru botez. Romano-catolicii folosesc
numai stropirea, invocând dreptul de a schimba planul iniţial al Bibliei în ceea ce priveşte botezul prin
scufundare.
(3) Greco-catolicii continuă practica împărtăşaniei copiilor. Romano-catolicii au abandonat-o, deşi
cândva era considerată drept o altă cale pentru mântuire.
(4) În cadrul Cinei Domnului, greco-catolicii oferă laicilor atât vinul cât şi pâinea. Romano-catolicii
oferă numai pâinea laicilor, în timp ce doar preoţii beau vinul.
(5) Preoţii Greco-catolici se pot căsători, dar preoţilor romano-catolici le este interzis acest lucru.
(6) Greco-catolicii resping doctrina „infailibilităţii papale,” în timp ce romano-catolicii o acceptă şi
insistă asupra ei. Acestea sunt doar punctele principale în care cele două ramuri ale bisericii diferă,
deoarece altfel s-ar putea spune că greco-catolicii se aseamănă cu romano-catolicii.

16. Am trecut astfel în călătoria noastră şi prin secolul al nouălea. Să trecem acum în secolul al zecelea
şi să privim împreună tabelul, exact în locul unde este marcată marea separare dintre romano-catolici şi
greco-catolici. Veţi vedea în curând, pe măsură ce înaintăm în timp, alte legi şi doctrine noi, precum şi alte
persecuţii neînchipuit de grele (Schaff, Herzog, En. Vol. 11, p. 901).
17. Vă îndrept atenţia acum încă o dată spre cei asupra cărora a căzut mâna grea a persecuţiei. După
cum adevărat menţionează istoria, dacă 50 de milioane de oameni au murit în timpul persecuţiilor de-a
lungul a 1200 de ani în perioada care poartă numele de evul mediu întunecat, atunci înseamnă că în medie,
au existat mai mult de 4 milioane de victime la fiecare o sută de ani. Acest lucru pare să întreacă limita
gândirii umane. După cum am spus şi mai înainte, această mână de fier scăldată în sângele martirilor, a
căzut asupra paulicienilor, arnoldiştilor, henricienilor, petrobrusienilor, albigenzilor, waldenzilor şi
anabaptiştilor, desigur mult mai puternic asupra unora decât asupra altora. Dar vom trece în grabă peste
această parte îngrozitoare a povestirii noastre.
18. Urmează acum o altă perioadă destul de lungă a conciliilor ecumenice, dar bineînţeles fără o
desfăşurare continuă sau consecutivă. Au existat de-a lungul anilor multe concilii care nu erau ecumenice,
şi nici „imperiale”. Aceste concilii erau în cea mai mare parte adunări legislative pentru legiferarea sau
amendarea unor legi civile sau religioase, toate acestea, atât legislaţia cât şi legile, fiind în mod direct
opuse Noului Testament. Să nu uităm că acestea erau faptele unei biserici de stat, o biserică unită cu o
autoritate păgână. Iar această biserică a devenit ea însăşi păgână într-o măsură mult mai mare decât
guvernul ar fi putut deveni creştin.
19. Atunci când oamenii renunţă la Noul Testament, care cuprinde toate legile necesare pentru o viaţă
creştină, fie ea individuală, fie a întregii biserici, acei oameni se aventurează într-un ocean nemărginit.
Orice lege eronată (şi orice lege adăugată Bibliei este eronată) va atrage după sine în mod inevitabil altă
lege, iar aceasta va determina altele şi aşa mai departe, fără nici o şansă de finalitate. Din această cauză
Cristos nu a dat bisericilor Sale şi predicatorilor puteri legislative. Tocmai de aceea Noul Testament se
încheie cu aceste cuvinte semnificative, „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea
aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea
aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu
partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18-19).
NOTĂ: Deschidem aici o paranteză pentru un avertisment. Fie ca bisericile baptiste să fie conştiente
chiar şi la rezoluţiile disciplinare sau de altă factură pe care le adoptă uneori la conferinţele lor, rezoluţii ce
pot fi considerate drept legi sau reguli pentru conducerea bisericii. Noul Testament cuprinde toate legile şi
regulile necesare.
20. Mărimea acestei cărţi exclude posibilitatea de a spune prea multe lucruri despre aceste concilii sau
adunări unde se stabileau anumite legi, dar găsim necesară amintirea câtorva aspecte.
21. Primul dintre aceste concilii latine sau din Apus, din cele iniţiate de către papi, a fost convocat de
Calixtus al II-lea, în 1123 d. Cr. S-au adunat acolo aproape 300 de episcopi. La această adunare s-a
decretat că preoţii romano-catolici nu aveau voie să se căsătorească niciodată. Decretul purta numele de
celibatul preoţesc. Bineînţeles că acum scopul nostru nu este de a oferi toate detaliile de la aceste întâlniri.
22. Câţiva ani mai târziu, în 1139 d. Cr., Papa Inocenţiu al II-lea a convocat alte câteva asemenea
concilii, în special pentru a condamna două grupări ale unor creştini rămaşi foarte devotaţi, şi anume acele
grupări cunoscute sub numele de petrobrusieni şi arnoldişti.
23. Alexandru al III-lea a organizat încă un conciliu, în 1179 d. Cr., la numai patruzeci de ani după
ultimul. În cadrul acestuia au fost condamnate ceea ce ei numeau „erorile şi actele de impietate” ale
waldenzilor şi ale albigenzilor.
24. După numai 36 de ani de la acest conciliu, a fost organizat un altul la cererea Papei Inocenţiu al III-
lea. Acesta a avut loc în 1215 d. Cr., şi se pare că dintre toate aceste mari concilii, acesta a avut cel mai
mare număr de participanţi. Potrivit relatărilor istorice ale acestui conciliu, „au fost prezenţi 412 episcopi,
800 de abaţi şi stareţi, ambasadori trimişi de la curtea bizantină şi un mare număr de prinţi şi nobili.” Din
chiar descrierea acestei adunări, putem să observăm că nu numai problemele spirituale au fost luate în
discuţie.
La acea dată a fost promulgată noua doctrină a „transsubstanţierii”, actul menit să preschimbe pâinea
şi vinul de la Cina Domnului în adevăratul trup şi sânge al lui Cristos, după rugăciunea preotului. Împreună
cu alte doctrine, aceasta a stârnit revolta conducătorilor Reformei câteva secole mai târziu. Desigur,
această doctrină susţinea că toţi aceia care luau parte la Cină, se împărtăşeau de fapt din trupul şi sângele
lui Cristos. Spovedania tainică şi individuală, adică mărturisirea păcatelor la urechea preotului, a fost o altă
doctrină nouă care se pare că îşi are începuturile în acest conciliu. Dar probabil că cel mai crud şi sângeros
lucru care s-a putut întâmpla oamenilor de-a lungul întregii istorii a omenirii a fost ceea ce este cunoscut
sub numele de „Inchiziţie” şi alte asemenea tribunale, create pentru a judeca ceea ce era considerat
„erezie”. Lumea întreagă este aparent plină de cărţi scrise pentru condamnarea acelor cruzimi extreme, şi
totuşi această mişcare a fost iniţiată şi continuată de nişte oameni care pretindeau a fi călăuziţi şi conduşi
de Domnul. În ceea ce priveşte barbaria, se pare că nu a existat absolut nimic altceva în toată istoria care
să fi întrecut această perioadă. Nu voi încerca nici măcar să o descriu. Doar voi recomanda cititorilor mei
câteva din numeroasele cărţi scrise despre „Inchiziţie” şi o să-i las pe ei înşişi să le studieze. În plus, ca şi
cum nu ar fi fost destul tot ce s-a întâmplat, la această întâlnire s-a mai înregistrat încă un fapt. A fost
decretată extirparea tuturor „ereziilor”. Ce pagină neagră – dar de fapt cât de multe pagini negre au rămas
scrise în istoria omenirii prin acele decrete teribile.
25. În 1229 d. Cr., la numai 14 ani după această adunare îngrozitoare, a avut loc una nouă. (Se pare
că aceasta nu a fost ecumenică). S-a numit Conciliul de la Toulouse. Probabil că la această adunare s-a
stabilit unul dintre cele mai însemnate subiecte din toată istoria catolică. Aici s-a decretat că Biblia, Cartea
lui Dumnezeu, ar trebui interzisă tuturor laicilor şi tuturor membrilor bisericilor catolice; aveau acces la ea
numai preoţii şi mai marii oficiali. Cât de străină şi de ciudată apare această lege în faţa învăţăturii simple a
Cuvântului, „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele
mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
26. Un alt conciliu a fost organizat la Lyon. Acesta a fost convocat de Papa Inocenţiu al IV-lea, în 1245
d. Cr. Se pare că a avut loc în principal pentru excomunicarea şi destituirea Împăratului Frederick I al
Germaniei. Biserica, mireasa adulteră de la unirea ce a avut loc cu statul în 313 d. Cr., în zilele lui
Constantin cel Mare, a devenit acum stăpâna casei, a început să dicteze politica de stat a guvernului, iar
regii şi reginele sunt întronaţi sau destituiţi după placul ei.
27. În 1274 d. Cr., a fost convocat un alt conciliu care să reunească cele două ramuri ale marii Biserici
catolice: Greco-catolică şi Romano-catolică. Această adunare însemnată a eşuat însă lamentabil în
încercarea sa de a duce la îndeplinire acest scop.

A TREIA PRELEGERE: 1400-1600 d. Cr.

1. Aceste trei secole, XV, XVI şi XVII fac parte din perioadele cele mai pline de evenimente din toată
istoria lumii, şi acest lucru este valabil în special în ceea ce priveşte istoria creştinismului. A fost o revoluţie
aproape continuă în sânul Bisericii catolice, atât ramura Greco-catolică cât şi cea Romano-catolică aflându-
se în căutarea Reformei. Această trezire a unei conştiinţe amorţite de atâta timp, precum şi dorinţa după o
reformă autentică a început cu adevărat în secolul al XIII-lea sau posibil puţin mai devreme. Bineînţeles că
există mărturii istorice care să indice începutul Reformei la o aşa dată timpurie.
2. Să ne întoarcem puţin la cele discutate mai înainte. Datorită numeroaselor devieri de la învăţăturile
Noului Testament, a numeroaselor legi ciudate şi sângeroase, datorită nivelului foarte scăzut al statutului
moral, precum şi datorită mâinilor şi hainelor îmbibate de sângele milioanelor de martiri, Biserica catolică a
devenit nesuferită şi cât se poate de respingătoare în ochii multora dintre adepţii ei, care erau cu mult mai
buni decât propriul lor sistem, decât propriile lor legi, doctrine şi practici. Câţiva dintre cei mai curajoşi, cei
mai buni şi cei mai spirituali preoţi, alături de alţi conducători, au căutat unul câte unul, cu cea mai profundă
sinceritate, să reformeze multe din legile şi doctrinele cele mai criticabile şi să se întoarcă, sau cel puţin să
se apropie de învăţăturile clare ale Noului Testament. Vom da câteva exemple remarcabile. Observaţi nu
numai la ce depărtare şi unde au început focurile Reformei, ci şi pe conducătorii acestei Reforme. Aceşti
conducători erau, sau au fost cu toţii preoţi sau oficiali catolici. Prin urmare, exista încă o fărâmă de bine în
tot acel rău. Totuşi, la acea vreme, probabil că nu a mai rămas nici măcar o singură doctrină nepătată a
Noului Testament, nicio doctrină care să-şi fi păstrat puritatea ei iniţială; dar să-i observăm acum pe câţiva
dintre reformatori şi locul în care ei au acţionat.
3. Este bine de amintit faptul că timp de mai multe secole înaintea acestei perioade de mare Reformă a
existat un număr de persoane remarcabile care s-au revoltat împotriva extremelor teribile ale catolicismului
şi care au căutat cu sinceritate să rămână credincioşi Bibliei, dar tot ceea ce au lăsat după ei nu este
altceva decât o urmă sângeroasă. Iată-ne acum gata să studiem pentru o vreme această perioadă extrem
de importantă, „Reforma”.
4. Între anii 1320-1384 a trăit în Anglia un om care a atras atenţia lumii întregi. Numele lui a fost John
Wycliff. El a fost primul dintre bărbaţii curajoşi care au avut îndrăzneala de a încerca să facă o reformă
adevărată în interiorul Bisericii catolice. De multe ori istoria face referire la acest bărbat ca fiind „Luceafărul
Reformei”. El a trăit o viaţă cinstită şi activă. Cu siguranţă că ar fi nevoie de câteva volume pentru a
cuprinde o istorie adecvată a vieţii lui John Wycliff. El a fost extrem de detestat de liderii ierarhiei catolice.
Viaţa lui era în permanent pericol. În cele din urmă, el a murit paralizat. Dar atât de mare a fost ura
catolicilor împotriva lui încât la câţiva ani după moartea lui i-au dezgropat osemintele, le-au ars, iar cenuşa
a fost împrăştiată pe apă.
5. Urmând destul de aproape paşii lui Wycliff a fost Ian Huss, 1373-1415 d. Cr., un distins fiu al
îndepărtatei Boemii. Sufletul lui a simţit şi a răspuns luminii strălucitoare a „Luceafărului” din Anglia. El a
avut o viaţă curajoasă şi plină de evenimente, dar plină de dureri şi din nefericire scurtă. În loc de a
„dezmorţi” coarda sensibilă a poporului său catolic în favoarea unei reforme autentice, el a stârnit doar frică,
ură, şi duşmănie, care au dus în cele din urmă la arderea lui pe rug; un martir în mijlocul propriului său
popor. Şi totuşi el nu a căutat decât binele lor. El L-a iubit pe Domnul lui şi şi-a iubit poporul. Cu toate
acestea, el nu a fost decât unul dintre milioanele de oameni care au murit astfel.
6. Lui Ian Huss din Boemia i-a urmat un fiu minunat al Italiei, un om strălucitor de elocvent pe nume
Savonarola, între anii 1452-1498. Huss a fost ars pe rug în 1415, iar Savonarola s-a născut cu 37 de ani
mai târziu. Asemenea lui Huss, deşi era un catolic devotat, Savonarola i-a găsit pe liderii poporului său,
poporul italian, în aceeaşi stare ca cei din Boemia, total opuşi oricărei reforme. Dar prin elocvenţa sa
extraordinară, el a reuşit să trezească unele conştiinţe şi să-şi asigure un număr considerabil de urmaşi.
Însă o reformă adevărată în cadrul ierarhiei ar fi însemnat ruinarea absolută a căpeteniilor din acea
organizaţie. Aşa că Savonarola, la fel ca şi Huss, a trebuit să moară. ŞI EL A FOST ARS PE RUG. Dintre
toţi oamenii de o elocvenţă remarcabilă din acele timpuri măreţe, probabil că Savonarola a fost cel mai de
seamă. Dar el lupta împotriva unei organizaţii puternice a cărei existenţă cerea să se opună Reformei, aşa
că Savonarola a trebuit să moară.
7. Desigur că menţionându-i pe reformatorii acestei perioade, multe alte nume vor fi omise. Le vom
aminti aici numai pe acelea la care istoria face referiri destul de frecvent. După oratorul extraordinar al
Italiei, s-a ridicat un om din Elveţia. Zwingli s-a născut înainte ca Savonarola să fi murit. El a trăit între anii
1484-1531. Spiritul Reformei începea acum să cuprindă toată lumea. Focurile ei se aprindeau acum şi se
extindeau tot mai rapid, devenind din ce în ce mai dificil să fie ţinute sub control. Totuşi, cel aprins de
Zwingli nu a fost decât în mod parţial înăbuşit, pentru ca altul, mult mai puternic decât toate celelalte, să
izbucnească în Germania. Zwingli a murit în timpul unei bătălii.
8. Martin Luther, probabil cel mai cunoscut dintre toţi reformatorii din secolele XV şi XVI, a trăit între anii
1483-1546, şi după cum se poate vedea din aceste date a fost contemporan cu Zwingli. El s-a născut doar
cu un an mai înainte şi a trăit cu 15 ani mai mult. Mult mai sigur decât se menţionează în documentele
istorice este faptul că marii săi predecesori i-au uşurat în mare parte drumul greu dinaintea lui. De
asemenea, el a învăţat din experienţa lor şi ulterior chiar din propria experienţă că o reformă autentică în
cadrul Bisericii catolice era absolut imposibilă. Ar fi fost necesare prea multe măsuri reformatoare. Una din
aceste măsuri ar fi determinat o alta, aceasta altele şi aşa mai departe.
9. Prin urmare, Martin Luther, după multe polemici dificile cu liderii catolicismului şi fiind ajutat de
Melancthon şi alte personalităţi germane proeminente, a devenit în jurul anului 1530 fondatorul unei
organizaţii creştine complet noi, cunoscută astăzi sub numele de Biserica Luterană, care în scurtă vreme a
devenit Biserica Germaniei. Aceasta a fost prima din noile organizaţii desprinse direct din Roma, care a
renunţat la toate obligaţiile faţă de Biserica Catolică Mamă (aşa cum era ea denumită), şi a continuat să
existe şi după aceea.
10. Îndepărtându-ne acum puţin de Biserica Angliei, care se află pe aceeaşi treaptă cu Biserica
Luterană în ceea ce priveşte începuturile sale, vom urmări pentru scurt timp Reforma pe continent. Între anii
1509-1564 a trăit încă una din cele mai mari personalităţi ale Reformei. Acesta a fost John Calvin, un
francez care, după câte se pare, la acea vreme trăia în Elveţia. El a fost cu adevărat un om cu o
personalitate puternică. A fost contemporan cu Martin Luther vreme de 30 de ani şi avea 22 de ani când a
murit Zwingli. Calvin este recunoscut ca fiind întemeietorul Bisericii Prezbiteriene. Deşi unii istorici îl
menţionează pe Zwingli în această poziţie, totuşi, cele mai importante documente sunt în favoarea lui
Calvin. Fără îndoială că lucrarea lui Zwingli, la fel ca şi cea a lui Luther, au înlesnit mult mai mult iniţiativa lui
Calvin. Astfel, în anul 1541, la numai unsprezece ani (se pare) după ce Luther a fondat Biserica Luterană, a
luat fiinţă şi Biserica Prezbiteriană. Ca şi în cazul Bisericii Luterane, şi aceasta era condusă de un preot,
sau cel puţin oficial catolic reformat. Aceste şase personalităţi: Wycliff, Huss, Savonarola, Zwingli, Luther şi
Calvin, conducători remarcabili în bătăliile care s-au dat pentru Reformă, au dat catolicismului o lovitură
cutremurătoare.
 11. În anul 1560, la 19 ani după prima organizaţie a lui Calvin la Geneva în Elveţia, un discipol a lui
Calvin, pe nume John Knox a pus temelia primei Biserici Prezbiteriene în Scoţia, iar după numai 32 de ani,
în anul 1592, Biserica Prezbiteriană a devenit biserica de stat a Scoţiei.
12. În timpul tuturor acestor mari frământări pentru reformă, iniţiatorii acesteia au primit un ajutor
continuu şi valoros din partea multor anabaptişti, deşi poate purtau alte nume. Sperând într-o îmbunătăţire
a sorţii lor amare, aceştia au ieşit din locurile unde se ascundeau şi au luptat cu curaj alături de reformatori,
dar au avut parte de o dezamăgire cumplită. De acum înainte, ei aveau de înfruntat încă doi duşmani. Atât
Biserica Luterană, cât şi cea Prezbiteriană au moştenit de la Biserica Catolică Mamă multe din laturile sale
negative, printre ele numărându-se şi ideea unei biserici de stat. Curând, ambele biserici au devenit biserici
de stat, implicându-se rapid în persecuţiile prin care nu se deosebeau aproape deloc de Biserica Catolică
Mamă.
Soarta acestor anabaptişti care sufereau de atât timp a fost tristă şi îngrozitoare. Lumea nu le mai
oferea de acum niciun loc sigur în care să se ascundă, de vreme ce patru aspri prigonitori se aflau tot
timpul pe urma lor. Cu adevărat, urma pe care ei au lăsat-o este o „urmă a sângelui”.
13. În aceeaşi perioadă, de fapt cu câţiva ani înaintea prezbiterienilor, a apărut o altă confesiune, dar
nu pe continent, ci în Anglia. Aceasta a luat fiinţă nu atât pe calea reformei (deşi în mod evident Reforma i-a
înlesnit apariţia), cât pe calea unei divizări reale între ordinele Bisericii catolice. Acest fenomen a fost similar
cu acea separare din 869 d. Cr., când catolicii din răsărit s-au despărţit de cei din apus, iar din acel moment
au devenit cunoscuţi în istorie ca fiind Biserici Greco-catolice şi Romano-catolice. Această nouă separare s-
a produs în felul următor:
Regele Angliei Henric al VIII-lea se căsătorise cu Ecaterina a Spaniei, dar din nefericire, după o vreme,
acest om cu o inimă destul de frământată, s-a îndrăgostit de Anne Boleyn. Din această cauză, el a vrut să
divorţeze de Ecaterina şi să se căsătorească cu Anne. La acea vreme, obţinerea unui divorţ nu era un
demers uşor. Papa era singurul care putea să-l acorde, iar în acest caz, din anumite motive, el refuzat
acest lucru, ceea ce l-a pus pe Henric într-o situaţie nefericită. Fiind rege, el a crezut că va putea să
acţioneze după placul său în această problemă, mai ales când primul său ministru (Thomas Cromwell) îl
întărâta şi mai tare. De ce să te supui autorităţii papale în asemenea probleme? Prin urmare, Henric i-a
ascultat sugestiile, a încălcat autoritatea papală şi s-a proclamat „Cap al Bisericii Angliei”. Aşa a luat fiinţă
Biserica Anglicană. Acest eveniment a avut loc în anul 1534 sau 1535. La acea vreme însă, nu a avut loc
nicio schimbare de doctrină, ci doar renunţarea la autoritatea papei. În sufletul său, Henric nu a devenit
niciodată un protestant. El a murit în credinţa catolică.
14. Dar această divizare a dus în cele din urmă la câteva schimbări considerabile, sau reformatoare.
De vreme ce o reformă în sânul Bisericii catolice şi sub autoritatea papală, ca şi în cazul reformei lui Martin
Luther şi a celorlalţi reformatori, era imposibilă, acest lucru a devenit totuşi posibil după separare. Cranmer,
Latimer, Ridley şi alţii au adus în acest sens schimbări de marcă. Cu toate acestea, oamenii aceştia
împreună cu mulţi alţii au plătit un preţ sângeros pentru schimbările pe care le-au produs. Preţul acesta a
fost plătit câţiva ani mai târziu când la tron a venit regina Maria, cunoscută în istorie sub numele de „Bloody
Mary” (Maria cea sângeroasă), fiica Ecaterinei de care divorţase Henry. Regina Maria a readus biserica cea
nouă sub autoritatea papală. Această întorsătură a lucrurilor a determinat o reacţie temută şi îngrozitoare
care s-a încheiat cu domnia încordată şi sângeroasă vreme de cinci ani a Mariei. Deşi multe capete au fost
răpuse de securea însângerată a acestei regine, curând şi capul ei a căzut alături de celelalte. Oamenii au
putut totuşi să simtă puţin din gustul libertăţii, astfel că atunci când Elisabeta, fiica lui Anne Boleyn (cea
pentru care Henric divorţase de Ecaterina), a devenit regină, a fost reinstaurată Biserica Anglicană,
încălcându-se din nou autoritatea papală.
15. Prin urmare, înainte de sfârşitul secolului al XVI-lea, existau cinci biserici de stat, biserici susţinute
de guvernele civile: Biserica Romano-catolică şi cea Greco-catolică, Biserica Anglicană, apoi Biserica
Luterană sau Biserica Germaniei, şi Biserica Scoţiei, cunoscută acum ca Biserica Prezbiteriană. Toate
aceste biserici erau extrem de dure în ura şi persecuţiile pe care le îndreptau împotriva acelor grupări de
oameni numiţi anabaptişti, waldenzi, şi a tuturor celorlalte biserici care nu erau recunoscute de stat, biserici
care niciodată nu au avut vreo legătură cu catolicii. Marele ajutor pe care aceştia l-au dat în timpul Reformei
a fost uitat sau ignorat pe deplin. Mii de oameni, inclusiv femei şi copii piereau zilnic în mod constant
datorită persecuţiilor care nu se mai sfârşeau. Marea speranţă trezită şi inspirată de Reformă s-a dovedit a
fi doar o iluzie deşartă şi crudă. Cei rămaşi din aceste grupări de credincioşi şi-au găsit un adăpost şi un
refugiu nesigur în locurile prielnice din Munţii Alpi sau în alte ascunzători împrăştiate în toată lumea.
16. Aceste trei noi organizaţii, separate sau desprinse din Biserica catolică, au păstrat însă majoritatea
celor mai dăunătoare erori, dintre care menţionăm câteva în continuare:

(1) Conducerea bisericii de către predicator (diferită în formă);

(2) Biserica de stat (Combinaţia dintre biserică şi stat);
(3) Botezul pruncilor;
(4) Botezul prin stropirea sau turnarea de apă;
(5) Regenerarea prin botez;
(6) Persecutarea celorlalţi (cel puţin patru secole).

17. La început, toate aceste biserici îşi îndreptau persecuţiile una împotriva alteia, precum şi a altor
biserici, dar la un conciliu ţinut la Augsburg în anul 1555, s-a semnat un tratat de pace, cunoscut sub
numele de „Pacea de la Augsburg”, încheiat între catolici pe de o parte şi luterani pe de altă parte, prin care
se convenea încheierea acestei persecuţii reciproce. Dacă ne lăsaţi în pace şi noi vă vom lăsa în pace. A
lupta cu luteranii însemna pentru catolici un război cu Germania, iar a lupta sau a-i persecuta pe catolici
însemna pentru luterani război cu toate ţările în care catolicismul era predominant.
18. Dar persecuţiile nu au încetat nici atunci. Aceşti anabaptişti atât de crunt detestaţi (numiţi astăzi
baptişti), în ciuda tuturor persecuţiilor de mai înainte şi în ciuda faptului teribil că cincizeci de milioane de
oameni muriseră deja printr-o moarte de martir, existau încă într-un număr mare. În timpul acestei perioade
s-a întâmplat ca de-a lungul unui singur drum european, pe o distanţă de aproximativ 50 de kilometri, se
înşiruiau o mulţime de ţepuşe cu vârfurile ascuţite, iar în vârful fiecăreia stătea înfipt capul însângerat al
unui martir anabaptist. Cu greu ne-am putea imagina un lucru atât de înspăimântător. Şi totuşi, pe baza
documentelor istorice atestate, astfel de lucruri continuau să se înfăptuiască de oamenii care se numeau ei
înşişi urmaşii devotaţi ai Domnului Isus Cristos cel blând şi umil.
19. Să nu uităm că de fapt catolicii nu consideră Biblia ca fiind singura lege şi singurul ghid pentru
credinţă şi viaţă. Ei afirmă că Biblia este într-adevăr fără nicio greşeală, dar că există şi alte două scrieri la
fel de importante, şi anume „Scrierile sfinţilor părinţi” şi decretele bisericii (ale Bisericii catolice), sau
declaraţiile infailibilului papă.
Prin urmare, între catolici şi protestanţi sau între catolici şi baptişti nu va putea exista niciodată o
dezbatere satisfăcătoare, la fel cum niciodată nu va fi posibilă stabilirea unei baze comune şi finale de
înţelegere. În ceea ce îi priveşte pe catolici, Biblia nu este singura autoritate care poate aduce ordine în
orice situaţie.
20. Să luăm ca şi exemplu subiectul „botezului” şi autoritatea finală pentru acest act şi pentru modul în
care trebuie să se înfăptuiască. Ei pretind că Biblia propovăduieşte în mod indiscutabil botezul, învăţându-
ne că scufundarea este singura modalitate. În acelaşi timp însă, ei afirmă că biserica lor infailibilă a avut
dreptul deplin de a înlocui scufundarea cu stropirea, dar că nimeni altcineva nu are acest drept sau
autoritate, decât infailibila autoritate papală.
21. Veţi observa desigur şi probabil veţi fi surprinşi de faptul că în aceste prelegeri există foarte puţine
citate. Eu încerc cu toată convingerea şi într-un mod foarte serios să duc la îndeplinire o sarcină foarte
dificilă, şi anume să ofer oamenilor în doar şase ore de curs, esenţa celor două mii de ani de istorie
religioasă.
22. Este foarte potrivit să vă îndrept acum atenţia spre câteva amănunte referitoare la Biblia din timpul
acelor secole îngrozitoare. Să nu uităm că la acea vreme Biblia nu era încă tipărită şi nici nu exista hârtie
pe care se putea tipări, chiar dacă tiparul fusese deja inventat. Nu exista nici măcar hârtie pentru scrisul de
mână. Materialele pe care se putea scrie erau pergamentul, pieile tratate de capră sau de oaie şi papirusul
(un material extras dintr-o plantă). Deci, o carte de mărimea Bibliei, scrisă în întregime de mână şi cu un
instrument special, diferit bineînţeles de stilourile din zilele noastre, era un lucru enorm, probabil mult mai
greu decât greutatea pe care ar fi putut-o duce un singur om. Nu au existat niciodată în toată lumea mai
mult de treizeci de Biblii complete. Existau însă multe părţi sau cărţi din Biblie cum ar fi Matei, Marcu, Luca,
Ioan, Faptele Apostolilor, precum şi unele dintre Epistole, Apocalipsa sau vreo carte din Vechiul Testament.
Părerea mea este că unul dintre cele mai remarcabile miracole din toată istoria lumii, este similaritatea,
apropierea de care a dat dovadă poporul lui Dumnezeu în modul de gândire şi în credinţa lor în ceea ce
priveşte punctele principale şi vitale ale creştinismului. Bineînţeles că Dumnezeu face acest lucru.
Considerăm astăzi un lucru minunat faptul că toţi putem avea o copie completă a Bibliei şi fiecare în parte o
putem avea în limba noastră nativă.
23. De asemenea, este folositor pentru noi toţi să ne gândim în mod special şi foarte serios la un alt fapt
vital referitor la Biblie. A fost menţionat deja pe scurt în prelegerea anterioară, dar este atât de important,
încât ar fi poate înţelept să revenim asupra lui. Este vorba despre activităţile catolicilor de la Conciliul de la
Toulouse, din 1229 d. Cr., când au hotărât să retragă Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, de la marea majoritate
a oamenilor lor, a „laicilor”. Cuvintele mele reprezintă doar o simplă enunţare a ceea ce ei au stabilit la
marele lor conciliu. Mai târziu însă, un catolic mi-a spus în particular: „Scopul care s-a urmărit prin acest act
este de a împiedica interpretarea individuală, personală a Bibliei.” Nu este de necrezut faptul că Dumnezeu
după ce a scris o Carte pentru oameni, să nu dorească apoi ca oamenii să o citească?! Şi totuşi, potrivit
acestei Cărţi, în ziua judecăţii, oamenii vor rămâne în picioare sau vor cădea pe baza învăţăturilor acestei
Cărţi. Nu este de mirare îndemnul din Carte: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi
viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). În acest sens, catolicii îşi asumă o
responsabilitate teribilă!

A PATRA PRELEGERE – Secolele XVII, XVIII şi IX

1. Această prelegere porneşte de la începuturile secolului XVII (1601 d. Cr.). Am trecut în mare grabă
peste părţi importante ale istoriei creştine, dar am făcut acest lucru din necesitate.
2. Această perioadă de trei secole începe cu ascensiunea unei confesiuni complet noi. Este corect să
afirmăm faptul că unii istorici fixează ca dată de început a Bisericii Congregaţionale (la început numiţi
„independenţi”) anul 1602. Totuşi, în enciclopedia lor, Schaff şi Herzog plasează începuturile ei mult mai
timpuriu, în secolul XVI, făcând-o contemporană cu Biserica Luterană şi cea Prezbiteriană. În valul marii
Reforme, mulţi dintre cei care s-au desprins din rândurile Bisericii catolice nu au fost mulţumiţi de proporţiile
pe care le-a luat Reforma condusă de Luther şi Calvin. Ei au respins de asemenea şi ideea de dictatură şi
guvernare a bisericii de către pastor şi s-au hotărât să revină la ideea democratică din Noul Testament aşa
cum se susţinea de-a lungul primelor cincisprezece secole de cei care au refuzat să intre în ierarhia lui
Constantin.
3. Lupta hotărâtă a noii organizaţii pentru această reformă specială a atras asupra ei persecuţii aspre
din partea susţinătorilor Bisericii catolice, Luterane, Prezbiteriene şi Anglicane, toate acestea fiind deja
biserici de stat. Cu toate acestea, ea a păstrat multe din greşelile catolicilor, cum ar fi: botezul pruncilor,
turnarea sau stropirea apei în actul botezului, iar mai târziu a adoptat şi a practicat până la extremă ideea
de stat şi biserică. După ce s-au refugiat în America, aceşti oameni au devenit ei înşişi nişte prigonitori
foarte aspri.
4. Numele de „independenţi” sau cum sunt numiţi astăzi „congregaţionalişti”, este derivat din modul lor
de organizare şi de conducere a bisericii. Iată câteva din principiile distincte ale congregaţionaliştilor englezi,
aşa cum sunt ele menţionate în enciclopedia Schaff-Herzog:

(1) Domnul Isus Cristos este singurul Cap al bisericii, iar Cuvântul lui Dumnezeu este singurul ei cod
de legi.
(2) Bisericile vizibile sunt adunări distincte de oameni evlavioşi, adunaţi din lume din motive pur
religioase şi nu trebuie să fie amestecaţi cu ea.
(3) Aceste biserici separate au puterea deplină de a-şi alege proprii lor conducători şi de a menţine
disciplina.
 (4) În ceea ce priveşte organizarea şi conducerea lor internă, ele sunt fiecare în parte independente
faţă de toate celelalte biserici şi în mod egal independente faţă de controlul statului.

5. Cât de clară este diferenţa dintre aceste principii şi catolicism, sau chiar luteranism, prezbiterianism,
sau episcopatul Bisericii Anglicane. Şi cât de asemănătoare sunt aceste principii cu cele ale baptiştilor din
zilele noastre şi din toate timpurile, precum şi cu învăţăturile iniţiale ale Domnului Isus Cristos şi ale
apostolilor Săi.
6. În anul 1611 a apărut versiunea engleză a Bibliei, cunoscută sub numele de „Versiunea King James”.
Niciodată până atunci Biblia nu mai fusese răspândită printre oameni la o asemenea scară. Odată ce
Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie semănat în mijlocul oamenilor, a început şi declinul rapid al puterii
papale, precum şi primele începuturi, după multe secole, ale ideii de libertate religioasă.
7. În anul 1648 a avut loc Pacea de la Westfalia. Printre multe alte lucruri care au rezultat în urma acelui
tratat de pace, a fost şi tripla înţelegere dintre marile denominaţii – catolică, luterană şi prezbiteriană – de a
nu se mai persecuta una pe alta. Persecuţiile între aceste confesiuni însemnau de fapt război cu guvernele
care le sprijineau. Cu toate acestea, toţi ceilalţi creştini, şi în special anabaptiştii, aveau să primească şi în
continuare acelaşi tratament aspru de persecuţii repetate.
8. De-a lungul secolului al XVII-lea, persecuţiile împotriva waldenzilor, anabaptiştilor şi baptiştilor (în
unele locuri s-a renunţat la termenul de „ana”) au continuat să fie cumplit de severe în Anglia, din partea
Bisericii Anglicane, după cum mărturisesc John Bunyan şi mulţi alţii; în Germania, din partea luteranilor, în
Scoţia din partea Bisericii Scoţiei (Prezbiteriană). În Italia, în Franţa şi în toate locurile unde papalitatea era
la putere, persecuţiile veneau din partea catolicilor. Niciunde nu mai exista acum vreo urmă de pace pentru
aceia care nu erau de acord cu bisericile de stat, sau cel puţin cu una din ele.
9. Documentele istorice atestate au stabilit cu certitudine un fapt semnificativ, şi anume că începând
chiar din secolul IV, cei care refuzau să intre în ierarhie, să-şi boteze pruncii, să accepte doctrina
„regenerării prin botez” şi cei care solicitau rebotezarea tuturor acelora care veneau la ei din ierarhie, au fost
numiţi „anabaptişti”. Indiferent de numele pe care aceşti oameni le-au purtat ulterior, referirea la ei s-a făcut
întotdeauna prin numele de „anabaptişti”. Aproape de începutul secolului al XVI-lea s-a renunţat la termenul
de „ana”, iar numele a fost prescurtat simplu în „baptişti”. Cu timpul, toate celelalte nume au fost
abandonate. Este evident faptul că dacă Bunyan ar fi trăit într-o perioadă mai timpurie, urmaşii lui ar fi fost
numiţi „bunyanişti”, sau „anabaptişti”. Probabil că aceştia ar fi purtat ambele nume, aşa cum au fost şi alţii
înaintea lui Bunyan.
10. Numele de „baptist” este o poreclă şi le-a fost atribuit de către duşmanii lor (dacă nu cumva putem
spune că numele acesta le-a fost dat chiar de Însuşi Mântuitorul, când l-a numit pe Ioan „Botezătorul” [în
engleză „The Baptist” iar în română, „Baptistul” – n. trad.]). Până în această zi, acest nume nu a fost
niciodată adoptat în mod oficial de vreun grup de baptişti. Totuşi, numele a devenit stabil, acceptat de
bunăvoie şi purtat cu mândrie. Şi se potriveşte de minune. A fost distinsul nume al predecesorului şi
vestitorului lui Cristos, a fost numele celui dintâi om care a proclamat doctrina pe care o susţin astăzi
baptiştii.
11. Voi cita în continuare o declaraţie foarte semnificativă din Enciclopedia Schaff-Herzog, cu titlul
„History of Baptists in Europe”, [„Istoria Baptiştilor în Europa” – n. trad.], vol. 1, pagina 210. „Baptiştii au
apărut mai întâi în Elveţia prin anul 1523, unde erau persecutaţi de Zwingli şi de Romanişti. În anii următori,
1525-1530, îi regăsim având biserici mari, organizate într-un mod desăvârşit, în sudul Germaniei, în Tirol şi
în centrul Germaniei. În toate aceste locuri, viaţa lor a fost foarte amară din cauza persecuţiilor.”
(Observaţi că toate aceste evenimente au avut loc înainte de formarea bisericilor protestante – luterană,
episcopală sau prezbiteriană).
Continuăm citatul: „Moravia le promisese un cămin de libertate deplină, aşa că mulţi baptişti au migrat
într-acolo, însă doar pentru a-şi vedea speranţele înşelate. După anul 1534, ei se găseau în număr mare în
nordul Germaniei, în Olanda, Belgia şi în provinciile Waloon. Numărul lor a crescut chiar şi în timpul domniei
lui Alva, în Ţările de Jos, când au dat dovadă de un zel misionar deosebit.” (Observaţi cuvintele folosite: „zel
misionar.” Cu toate acestea, există persoane care spun că baptiştii antimisionari erau baptiştii scripturali).
De unde au venit aceşti „baptişti? Ei nu s-au desprins de catolici în timpul Reformei. Ei au avut biserici
mari încă înainte de Reformă.
12. Un subiect de mare interes îl constituie schimbările religioase din Anglia pe măsura trecerii
secolelor.
Evanghelia a fost dusă în Anglia de către apostoli şi această ţară a rămas apostolică în religia sa până
după organizarea ierarhiei de la începutul secolului IV, de fapt chiar mai mult de un secol după aceea. Apoi
a ajuns sub puterea ierarhiei care, dezvoltându-se rapid, s-a transformat în Biserica Catolică. Anglia a
rămas apoi catolică, aceasta fiind religia de stat, până la divizarea din anii 1534-1535, în timpul domniei lui
Henric al VIII-lea. Atunci i s-a dat numele de Biserica Anglicană. Optsprezece ani mai târziu, între anii 1553-
1558, în timpul domniei reginei Maria, „Bloody Mary” [„Maria cea sângeroasă” – n. trad.], Anglia a fost
readusă la religia catolică, această perioadă de cinci ani fiind extrem de sângeroasă. Apoi, în anul 1558 a
venit la tron Elisabeta, o soră vitregă a Mariei, fiica lui Anne Boleyn. Catolicii au fost detronaţi încă o dată,
iar Biserica Anglicană a ajuns din nou la putere. Lucrurile au rămas astfel vreme de aproape un secol, când
a început pentru puţin timp ascensiunea Bisericii Prezbiteriene, care se părea că ar fi putut ajunge biserica
de stat atât a Angliei, cât şi a Scoţiei. Totuşi, după perioada lui Oliver Cromwell, a revenit Biserica
Anglicană, care a rămas de atunci înainte biserica de stat a Angliei.
13. Observaţi ameliorarea treptată a problemelor religioase în Anglia, de la persecuţiile crude şi
sângeroase din partea bisericii de stat, persecuţii care au durat mai mult de un secol.

(1) Primul act de tolerare a fost creat în anul 1688, la o sută cincizeci şi patru de ani după începutul
acestei biserici. Acest act permitea tuturor confesiunilor din Anglia să se închine, cu excepţia
catolicilor şi a unitarienilor.
(2) Al doilea act de tolerare a venit optzeci şi nouă de ani mai târziu, în anul 1778. Acesta includea
tolerarea catolicilor, dar încă îi excludea pe unitarieni.
(3) Al treilea act de tolerare a fost conceput în anul 1813, după alţi treizeci şi cinci de ani. Acesta i-a
inclus şi pe unitarieni.
(4) Între anii 1828-1829 a fost creat actul cunoscut sub numele de „Actul Test”, care dădea acces
„disidenţilor” (oamenilor religioşi care nu erau de acord cu Biserica Anglicană) la funcţiile publice şi
chiar în Parlament.
(5) În anii 1836-37 şi apoi în anul 1844, au apărut actele privind „înscrierea” şi „căsătoria”. Aceste
două acte recunoşteau botezurile şi căsătoriile oficiate de către „disidenţi” ca fiind legale.
(6) „Reforma electorală” a apărut în anul 1854. Acest decret deschidea studenţilor „disidenţi” uşile
Universităţilor din Oxford şi Cambridge. Până la această dată, niciun fiu al vreunui „disident” nu avea
acces la aceste mari instituţii.

14. Acesta a fost în Anglia marşul progresului spre „libertatea religioasă”. Ar fi însă corect să spunem că
o libertate religioasă adevărată nu se instaurează niciodată într-o ţară unde există şi va continua să existe o
biserică de stat. În cel mai bun caz, putem vorbi de tolerare, o noţiune destul de îndepărtată faţă de ceea ce
înseamnă adevărata libertate religioasă. Atât timp cât dintre mai multe confesiuni, una are favoarea de a fi
sprijinită de guvern, ceea ce duce la excluderea celorlalte, acest fapt elimină posibilitatea libertăţii şi a
egalităţii religioase absolute.
15. Foarte aproape de începutul secolului XVIII s-au născut în Anglia trei băieţi al căror destin a fost să
lase asupra lumii întregi o amintire adâncă şi nepieritoare. Aceşti tineri au fost John şi Charles Wesley şi
George Whitefield.
John şi Charles Wesley s-au născut în Epworth (iată şi o sugestie pentru numele de Liga Epworth),
primul în 28 iunie 1703, iar al doilea în 29 martie 1708. George Whitefield s-a născut în Gloucester, pe data
de 27 decembrie 1714. Istoria legată de vieţile acestor tineri nu poate fi spusă aici, dar numele lor merită să
fie menţionate şi iar menţionate. Aceşti tineri au devenit părinţii şi întemeietorii metodismului. Toţi trei erau
membri ai Bisericii Anglicane şi toţi trei studiau pentru a deveni preoţi; cu toate acestea, nici unul din ei nu
era încă convertit (ceea ce atunci nu era un lucru neobişnuit printre membrii clerului englez. Să ne amintim
însă că în acele zile părinţii decideau în mod frecvent dacă nu cumva tot timpul, profesia şi cursul pe care
viaţa copilului lor trebuia să le urmeze). Dar aceşti tineri au fost convertiţi cu adevărat şi în mod minunat.
 16. Se pare că aceşti bărbaţi nu au avut nicio dorinţă de a deveni fondatorii unei noi confesiuni. În
schimb, se pare că ei doreau foarte mult şi căutau cu ardoare să producă o reînviere a religiei curate, pure
şi a unei reforme spirituale autentice în Biserica Anglicană. Lucrul acesta ei l-au încercat atât în Anglia, cât
şi în America. Curând însă, uşile propriilor lor biserici li s-au închis. Adeseori, ei ţineau slujbele afară, sau în
case particulare, şi în special în cazul lui Whitefield, în casele unor alte confesiuni. Elocvenţa extraordinară
a lui Whitefield lăsa în mod considerabil o impresie puternică în toate locurile în care el mergea.
17. Este greu să stabilim data exactă de întemeiere a Bisericii Metodiste. Fără îndoială, metodismul
este mai vechi decât Biserica Metodistă. Cei trei tineri au fost numiţi metodişti înainte de a pleca de la
colegiu. Primele lor organizaţii s-au numit „societăţi”. Prima lor conferinţă anuală din Anglia a avut loc în
anul 1744. Biserica Metodistă Episcopală a fost în mod oficial şi definitiv organizată în America la Baltimore,
în anul 1784. Ascensiunea lor a fost cu adevărat impresionantă. Dar, atunci când s-au desprins de Biserica
Anglicană sau Episcopală, ei au păstrat un număr de erori ale bisericii mamă şi ale bisericii strămoşeşti.
Putem lua ca exemplu episcopia, sau conducerea bisericii de către predicator. Asupra acestui punct ei au
avut multe „războaie” şi diviziuni interne, iar soarta lor ne arată că acestea par a continua. De asemenea, au
adus cu ei botezul pruncilor şi botezul prin stropire, etc., dar există un lucru însemnat pe care ei îl au, un
lucru pe care nu l-au moştenit, şi anume o religie spirituală autentică.
18. În 12 septembrie 1788 s-a născut în Antrium, Irlanda, un copil destinat în anii care au urmat, să
producă o mişcare religioasă destul de însemnată în unele părţi ale lumii şi să devină fondatorul unei noi
confesiuni religioase. Acel copil a fost Alexander Campbell. Tatăl lui, pe nume Thomas Campbell, era
predicator prezbiterian şi a ajuns în America în anul 1807. Alexander, fiul său care la acea vreme era încă la
colegiu, l-a urmat mai târziu. Din cauza opiniilor diferite, ei s-au desprins de prezbiterieni şi au organizat o
adunare independentă pe care au numit-o „The Christian Association” [„Asociaţia Creştină” – n. trad.]
cunoscută şi sub numele de „The Brush Run Church” [Biserica din tufăriş – n. tr.]. În anul 1811, ei au
adoptat botezul prin scufundare şi au reuşit să-l convingă pe un predicator baptist să îi boteze, insistând
însă asupra faptului că ei nu se vor uni cu biserica baptistă. A fost botezată întreaga familie: tatăl, mama şi
Alexander. În anul 1813 biserica lor independentă s-a unit cu „Red Stone Baptist Association” [Comunitatea
Baptistă „Red Stone” – n. tr.] După zece ani, din cauza controverselor, au părăsit această comunitate şi s-
au alăturat alteia. Nici de această dată controversele nu au încetat să apară, aşa că ei au părăsit şi această
comunitate. Este corect să afirmăm faptul că ei nu au fost niciodată baptişti şi, după toate datele pe care le-
am consultat, nici nu au pretins vreodată să fie.
19. Nu ar fi cinstit faţă de istoria creştinismului şi în special faţă de istoria baptiştilor să nu amintim în
aceste prelegeri despre John Bunyan. În unele privinţe, el este una dintre cele mai celebrate figuri din istoria
Angliei şi chiar din istoria lumii: John Bunyan – predicator baptist, John Bunyan – în închisoarea Bedford
timp de doisprezece ani, John Bunyan – autorul, care deşi întemniţat, a scris una dintre cele mai renumite şi
mai larg răspândite cărţi din lume după Biblie, şi anume „Pilgrim’s Progress” [„Călătoria Creştinului” – n.
trad.], John Bunyan – unul dintre cele mai de seamă exemple de persecuţie creştină dură.
Iar istoria despre Mary Bunyan, fiica cea oarbă a lui John Bunyan, s-ar cuveni să fie în biblioteca
oricărei Şcoli duminicale. Timp de mai mulţi ani, aceasta nu s-a mai tipărit. Cred însă că acum este din nou
sub tipar. Aproape că l-aş desconsidera pe acela, bărbat sau femeie, băiat sau fată, care, citind această
istorioară, ar rămâne insensibil faţă de ea.
20. Un alt lucru despre care ar trebui spuse câteva cuvinte în aceste prelegeri este legat de Ţara Galilor
şi de baptiştii de acolo. Una dintre cele mai tulburătoare relatări din istoria creştinismului o reprezintă istoria
acestor baptişti galezi. Baptiştii din Statele Unite datorează baptiştilor din Ţara Galilor mult mai mult decât
suntem conştienţi majoritatea dintre noi. Câteva biserici baptiste organizate pe deplin au migrat în grup din
Ţara Galilor spre Statele Unite (Orchard, p. 21-23; Ford, cap. 2).
21. Istorisirile despre începuturile lucrării creştine în Ţara Galilor sunt extraordinar de fascinante şi,
potrivit relatărilor istorice, se pare că sunt adevărate. Această istorie începe în Noul Testament (Faptele
Apostolilor 28:30-31; 2 Timotei 4:21). Istoria despre Claudia şi Pudens, despre vizita lor la Roma,
convertirea lor ascultând predica lui Pavel şi apoi ducerea Evangheliei de către aceştia în Ţara Galilor, ţara
lor de baştină, este deosebit de interesantă. Pavel a predicat la Roma prin anul 63. La scurt timp după
aceea, Claudia, Pudens şi alţii, printre care doi predicatori, au dus aceeaşi Evanghelie în Anglia şi în special
în Ţara Galilor. Cu greu se poate estima cât de mult i-au ajutat baptiştii galezi pe baptiştii din America.

A CINCEA PRELEGERE - RELIGIA ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII

1. Prin intermediul spaniolilor şi al altor rase latine, catolicii, consideraţi ca fiind oameni religioşi, au
ajuns să fie primii reprezentanţi ai religiei creştine în America de Sud şi în America Centrală. Dar în America
de Nord, cu excepţia Mexicului, ei niciodată nu au avut o poziţie predominantă. Pe teritoriul a ceea ce
reprezintă astăzi Statele Unite, cu excepţia teritoriilor care au fost odată părţi din Mexic, ei niciodată nu au
ajuns să fie destul de puternici astfel încât opiniile lor religioase să fie instaurate prin lege, nici chiar în
timpul perioadei coloniale.
2. Începând cu perioada colonială, pe la începutul secolului al XVII-lea, primele aşezăminte au apărut
în Virginia şi puţin mai târziu în acel teritoriu cunoscut astăzi sub numele de „New England States” [Statele
Noii Anglii – n. tr.]. Persecuţiile religioase, sau mai bine zis cele ne-religioase din Anglia şi de pe continentul
european au fost cel puţin printre primele cauze care au dus la cele dintâi aşezăminte din primele colonii
ale Statelor Unite. Într-unul din primele grupuri de imigranţi care au sosit, fără a include aici grupul
Jamestown (anul 1607) şi pe cei cunoscuţi sub numele de „pelerini” (anul 1620), au existat două grupări,
dintre care cel puţin una a fost numită „puritani”, aceştia fiind „congregaţionaliştii”. Guvernatorul Endicott era
cel care conducea colonia lor. Celălalt grup era al prezbiterienilor. Totuşi, printre cei din aceste două grupări
s-a aflat şi un număr de creştini care aveau alte opinii decât grupările menţionate, creştini care căutau şi ei
eliberarea de persecuţii.

„URMA SÂNGELUI ÎN AMERICA”

3. Aceşti congregaţionalişti şi prezbiterieni refugiaţi s-au stabilit în colonii diferite iar la scurt timp, în
cadrul teritoriilor respective, ei şi-au instaurat prin lege principiile religioase specifice. Cu alte cuvinte,
„congregaţionalismul” şi „prezbiterianismul” au devenit principiile religioase legale ale coloniilor lor. Aceasta,
pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna excluderii altor concepţii religioase. Refugiaţi din ţara lor de
baştină, cu semnele însângerate ale persecuţiei încă proaspete şi căutând un cămin al eliberării şi al
libertăţii pentru ei înşişi, la scurt timp după ce s-au stabilit în propriile lor colonii, într-o ţară nouă şi având o
anumită autoritate, au ajuns să nege libertatea religioasă a celorlalţi şi să practice împotriva lor aceleaşi
metode crude de persecuţie. Au făcut acest lucru în special împotriva baptiştilor.
4. Coloniile sudiste din Virginia, Carolina de Nord şi de Sud, au fost create în principal de către
aderenţii Bisericii Anglicane. Principiile specifice ale bisericii au devenit religia de stat a acestor colonii. Prin
urmare, pe noul pământ al Americii, acolo unde au poposit mulţi congregaţionalişti, prezbiterieni şi
episcopalieni, pentru a căuta privilegiul de a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta propria lor
conştiinţă, s-au întemeiat curând trei biserici de stat, fără nicio libertate religioasă, cu excepţia acelora care
se aflau sub autoritatea guvernamentală. Copiii Romei păşesc astfel pe urmele însângerate ale mamei lor.
Propria lor Reformă era încă departe de a se fi încheiat.
5. Împreună cu imigranţii au venit în America şi mulţi baptişti împrăştiaţi (încă purtau numele de
anabaptişti). Probabil că ei se aflau în fiecare colţişor al Americii. Totuşi, aceştia au venit în grupuri relativ
mici, niciodată în colonii mari. Lor nu li s-a permis acest lucru. Totuşi, ei au continuat să vină. Înainte ca
acele colonii să fie deja pe deplin stabilite în ţară, baptiştii se găseau într-un număr mare şi aproape
pretutindeni. Curând însă, ei au început să simtă condiţia apăsătoare impusă de mâna cea grea a celor trei
biserici de stat. Datorită ofenselor nemaipomenite de „a predica Evanghelia” şi de „a refuza să-şi boteze
copiii”, „opunându-se botezului pruncilor” şi datorită altor fapte asemănătoare şi conştiente din partea lor, ei
au fost arestaţi, întemniţaţi, amendaţi, biciuiţi, exilaţi, proprietăţile le-au fost confiscate, etc. Iar toate acestea
s-au întâmplat chiar aici, în America! Din multitudinea de surse voi prezenta doar câteva ilustraţii.
6. Înainte să fi împlinit 20 de ani, Colonia Massachusetts Bay, având Biserica Congregaţională drept
biserică de stat, au dat legi împotriva baptiştilor şi a celorlalţi. Iată în continuare un exemplu de astfel de
legi:
„Se porunceşte şi s-a convenit asupra acestui lucru ca, dacă vreo persoană sau persoane din această
jurisdicţie va condamna public sau se va opune botezului pruncilor, sau dacă va atrage în mod secret pe
alţii, îndepărtându-i de la confirmarea oficială sau de la practica mai sus menţionată, sau dacă în mod
intenţionat va îndepărta vreo adunare de la administrarea rânduielii . . .după un termen bine stabilit şi prin
mijloace de condamnare, fiecare asemenea persoană va fi condamnată la exil.” Această lege a fost
promulgată în mod special împotriva baptiştilor.
7. Prin puterea autorităţilor din această colonie, Roger Williams împreună cu alţii au fost exilaţi. La acea
vreme, exilul în America era un lucru extrem de serios; însemna să mergi şi să trăieşti printre indieni. În
acest caz, Williams a fost primit cu bunătate, şi a trăit printre indieni o vreme destul de îndelungată, iar după
câtva timp s-a dovedit a fi o mare binecuvântare chiar pentru colonia care îl izgonise. Prin rugăminţile sale
sincere şi stăruitoare în numele lor, el a salvat colonia de la distrugerea ei chiar de către acel trib de indieni
în mijlocul căruia a locuit. În acest mod, el a răspuns răului cu bine.
8. Mai târziu, Roger Williams împreună cu alţii, dintre care unii fuseseră exilaţi din aceeaşi colonie sau
din altele, oameni printre care se afla şi John Clarke, un predicator baptist, s-au hotărât să organizeze o
colonie proprie. Deşi nu aveau nicio autoritate legală din partea Angliei pentru a face aşa ceva, date fiind
condiţiile existente, ei au considerat acest pas mai înţelept decât încercarea de a trăi în coloniile deja
formate şi sub restricţiile religioase teribile care li se impuneau. Astfel, după ce au găsit o bucată
neînsemnată de pământ, pe care niciuna din coloniile deja existente nu o reclamase, ei au pornit să se
stabilească pe acel teritoriu, cunoscut astăzi sub numele de Rhode Island. Aceasta s-a întâmplat în anul
1638, la zece ani după Colonia Massachusetts Bay, dar abia după aproximativ 25 de ani (anul 1663) ei au
reuşit să-şi asigure un statut legal.
9. În anul 1651 (?) Roger Williams şi John Clarke au fost trimişi din partea coloniei în Anglia, pentru a
obţine, dacă era posibil, permisiunea legală de a avea propria lor colonie. Când au ajuns în Anglia, Oliver
Cromwell era cel care conducea guvernul, dar din anumite motive, el nu a aprobat cererea lor. Roger
Williams s-a întors acasă în America. John Clarke a rămas în Anglia continuând să pledeze pentru cauza
lui. Anii au trecut unul după altul. Clarke se afla încă în Anglia. În cele din urmă, Cromwell şi-a pierdut
poziţia, iar Charles al II-lea a ajuns pe tronul Angliei. Deşi Charles este privit în istorie ca fiind unul dintre cei
mai aspri prigonitori ai creştinilor, în anul 1663 el a acordat în final acel privilegiu. Astfel, după 12 ani lungi
de aşteptări, Clarke s-a reîntors acasă cu permisiunea legală. Prin urmare, în anul 1663, Colonia Rhode
Island a devenit o instituţie legală reală, iar baptiştii au putut să-şi scrie propria lor constituţie.
10. Acea constituţie a fost scrisă atrăgând atenţia lumii întregi. Ea a cuprins prima declaraţie din lume
care se referea la „libertatea religioasă”.
Lupta pentru libertatea religioasă absolută este chiar şi în America, o mare istorie prin ea însăşi. Se
pare că pentru o lungă perioadă de timp, baptiştii au purtat această bătălie singuri, dar ei nu au luptat doar
pentru ei, ci pentru toţi oamenii de orice credinţă religioasă. Rhode Island, prima colonie baptistă întemeiată
de un mic grup de baptişti, după 12 ani de stăruinţe arzătoare pentru a obţine permisiunea legală de
înfiinţare, a fost primul loc din lume unde libertatea religioasă a devenit legea pământului. Ei s-au stabilit în
anul 1638, iar colonia a devenit recunoscută legal în 1663.
11. În această colonie au fost organizate, chiar înainte de recunoaşterea sa legală, două biserici
baptiste. Referitor la data exactă a întemeierii cel puţin a uneia dintre aceste două biserici, chiar şi baptiştii,
după cum relevă istoria, nu au căzut de acord. Toţi însă par a fi de acord asupra datei organizării bisericii
din Providence, biserică întemeiată de către Roger Williams în anul 1639. În ceea ce priveşte data
organizării de către John Clarke a bisericii din Newport, toate mărturiile ulterioare par a indica anul 1638.
Documentele timpurii specifică o dată mai târzie. Se pare că biserica organizată de Roger Williams în
Providence a trăit doar câteva luni. Cealaltă, organizată de John Clarke în Newport, încă mai există.
Referitor la data întemeierii bisericii din Newport, părerea mea, pe baza tuturor datelor disponibile, este că
anul 1638 reprezintă data corectă. Personal, eu sunt sigur că aceasta este data corectă.
12. În ceea ce priveşte persecuţiile din unele colonii americane, vom oferi în cele ce urmează câteva
exemple. Se menţionează că odată unul din membrii bisericii lui John Clarke s-a îmbolnăvit. Familia locuia
chiar dincolo de linia separatoare a Coloniei Massachusetts Bay, deci chiar în acea colonie. Însuşi John
Clarke, împreună cu un predicator invitat, pe numele de Crandall şi un membru al bisericii pe nume
Obediah Holmes au plecat să viziteze acea familie bolnavă. În timp ce ei ţineau un fel de serviciu de
rugăciune împreună cu acea familie, unul sau mai mulţi ofiţeri ai coloniei au năvălit peste ei, i-au arestat şi
ulterior i-au dus înaintea unui tribunal pentru a fi judecaţi. Se menţionează de asemenea că pentru a obţine
o acuzaţie şi mai puternică împotriva lor, cei trei oameni au fost duşi la o adunare religioasă a bisericii lor
(congregaţionale), cu mâinile legate (potrivit documentelor). Acuzaţia împotriva lor a fost „de a nu-şi fi scos
pălăriile în cadrul unui serviciu religios.” Au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi. Guvernatorul Endicott a fost şi el
prezent. Într-un acces de furie, în timpul procesului, el i-a strigat lui Clarke: „Aţi tăgăduit botezul pruncilor”
(deşi nu aceasta era acuzaţia împotriva lor); „Voi meritaţi să fiţi omorâţi. Nu voi permite însă ca un
asemenea gunoi să ajungă în jurisdicţia mea.” Pedeapsa pentru toţi a fost o amendă severă sau să fie
aspru biciuiţi. Amenda pentru Crandall (pastorul invitat) a fost 5 lire (25 de dolari). Amenda pentru Clarke
(păstorul) a fost de 20 lire (100 de dolari). Amenda pentru Holmes (mărturiile ne spun că el fusese înainte
un congregaţionalist care ulterior s-a alăturat baptiştilor) s-a ridicat la 30 de lire (150 de dolari). Amenzile lui
Clark şi Crandall au fost plătite de nişte prieteni. Holmes a refuzat ca amenda lui să fie plătită, spunând că
el nu făcuse niciun rău, prin urmare, el a fost aspru biciuit. Documentele istorice ne relatează că el a fost
„dezbrăcat până la brâu” şi apoi biciuit (cu un fel de bici special) până când sângele, care îi curgea pe trup
şi pe picioare, i-a umplut încălţămintea. Istoria merge şi mai departe relatând faptul că trupul lui a fost atât
de grav sfârtecat şi rănit, încât timp de 2 săptămâni el nu s-a putut întinde, deoarece trupul său nu putea
îndura să atingă patul. El putea să doarmă numai pe mâini, pe coate, sau în genunchi. Am citit toate
mărturiile despre această biciuire şi despre alte lucruri legate de ea, inclusiv relatarea lui Holmes. Cu greu
s-ar fi putut găsi un act mai brutal. Iar aceasta s-a întâmplat chiar aici, în America!
13. Un alt om pe nume Painter „a refuzat să-şi boteze copilul” spunând, „botezul pruncilor era o
rânduială anti-creştină.” Datorită acestor ofense, el a fost legat şi apoi biciuit. Guvernatorul Winthrop ne
spune că Painter a fost biciuit pentru „imputări aduse rânduielii Domnului”.
14. Se pare că în colonia unde religia instaurată era prezbiterianismul, disidenţii (baptiştii şi alţii) nu o
duceau mai bine decât cei din Colonia Massachusetts Bay, unde religia de stat era congregaţionalismul.
În această colonie exista o comunitate de baptişti, iar în toată aşezarea nu mai erau decât alte 5 familii.
Baptiştii recunoşteau legile sub care trăiau şi, după toate evidenţele istorice, erau supuşi acestor legi.
Totuşi, s-a înregistrat următorul incident:
Autorităţile coloniei au hotărât construirea unei case de închinare prezbiteriene în mijlocul acelei
comunităţi baptiste. Se părea că singurul mod prin care se putea face acest lucru era sistemul de taxe.
Baptiştii au recunoscut autoritatea prezbiterienilor de a percepe acest impozit suplimentar, însă ei au
întocmit următoarea cerere împotriva impozitului din acea vreme. „Noi tocmai am început ridicarea
comunităţii noastre. De-abia ne-am terminat de construit nişte căsuţe şi ne-am încropit nişte grădini din
câteva petice de pământ. Terenurile noastre nu au fost curăţate încă. În plus, tocmai am plătit tot ce am
avut pentru taxa de construire a unui fort de apărare împotriva indienilor. În acest moment, ne este imposibil
să mai plătim altă taxă.” Acesta este numai un rezumat al obiecţiei lor. Impozitul a fost totuşi perceput.
Pentru că nu putea să fie plătit la acel moment, s-a organizat o licitaţie, şi s-au făcut vânzări. Casele şi
grădinile lor, ba chiar şi cimitirele lor au fost vândute, cu excepţia câtorva terenuri acoperite. Proprietatea
valora 363 de lire şi 5 şilingi, dar a fost adjudecată pentru 35 de lire şi 10 şilingi. Parte din acea proprietate
se spune că ar fi fost cumpărată de însuşi predicatorul care urma să predice în acel loc. Aşezarea a fost
apoi lăsată în ruină.
O carte groasă ar putea fi umplută cu aceste legi opresive. Abuzuri teribile în actele de impozitare,
persecuţii severe de diferite feluri erau îndreptate în principal împotriva baptiştilor. Dar, aceste prelegeri nu
pot acoperi toate detaliile.
15. În coloniile sudiste, în Carolina de Nord, de Sud şi în special în Virginia, unde Biserica Anglicană se
afla la conducere, persecuţiile împotriva baptiştilor erau serioase şi continue. De multe ori predicatorii lor au
fost amendaţi şi întemniţaţi. De la începutul perioadei coloniale şi până la începerea Războiului de
Independenţă, adică timp de peste 100 de ani, s-a persistat în aceste persecuţii împotriva baptiştilor.
16. Vă oferim câteva exemple ale dificultăţilor prin care treceau baptiştii din Virginia şi pe cât pare de
ciudat astăzi, Virginia a fost al doilea loc din lume, după Rhode Island, unde s-a adoptat libertatea
religioasă. Acest lucru însă s-a întâmplat după mai mult de un secol. Iată însă prin ce treceau aceşti
oameni: 30 de predicatori au fost întemniţaţi la intervale diferite, singura acuzaţie împotriva lor fiind
„predicarea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu”. James Ireland este un asemenea caz. El a fost întemniţat, iar
după aceea duşmanii lui au încercat să-l omoare prin explozie cu praf de puşcă. Pentru că această
tentativă a eşuat, ei au încercat apoi să-l omoare prin sufocare, arzând sulf sub ferestrele celulei în care era
închis. Dând greş şi de data aceasta, duşmanii săi au încercat să aranjeze cu un doctor să-l otrăvească.
Însă toate aceste tentative au eşuat. El a continuat să predice oamenilor chiar şi de la ferestrele celulei.
Atunci s-a construit un zid în jurul temniţei, pentru ca nici el să nu-i poată vedea pe cei de afară, şi nici cei
de afară să nu-l poată vedea pe el. Chiar şi acest obstacol a fost depăşit. Oamenii au continuat să se
adune, cineva lega o batistă de o prăjină înaltă pe care o ridica apoi peste acel zid, astfel încât Ireland
putea şti când ei erau pregătiţi. Aşa s-a continuat cu predicarea Evangheliei.
17. Trei predicatori baptişti (Lewis şi Joseph Craig şi Aaron Bledsoe) au fost mai târziu arestaţi sub
aceleaşi acuzaţii. Unul dintre ei se spune că era rudă cu R.E.B. Baylor, şi probabil cu unul sau mai mulţi
predicatori baptişti din Texas. Aceşti 3 predicatori au fost aduşi în faţa justiţiei pentru judecată. Patrick
Henry a auzit despre acest lucru şi, cu toate că locuia la multe mile depărtare şi era un om al Bisericii
Anglicane, a venit până la locul de judecată călare, oferindu-şi în mod voluntar serviciile pentru apărarea
lor. Pledoaria lui a fost deosebită. Nu pot intra acum într-o descriere detaliată, dar se spune că a
impresionat tribunalul, având un succes deplin. Predicatorii au fost eliberaţi.
18. În alte locuri decât Rhode Island, libertatea religioasă s-a instaurat încet şi treptat. De exemplu, în
Virginia s-a emis o lege care permitea doar un singur predicator baptist la un ţinut. El nu avea permisiunea
să predice decât o dată la două luni. Ulterior, această lege a fost modificată şi i s-a permis să predice o
dată la fiecare lună, dar şi atunci numai într-un loc bine stabilit din acel ţinut, numai o predică în acea zi, şi
niciodată nu avea voie să predice seara sau noaptea. Alte legi au fost emise nu numai în Virginia, dar şi în
alte colonii, interzicând absolut orice lucrare misionară. Acesta este motivul pentru care Judson a fost
primul misionar străin interzis prin lege. A trecut multă vreme şi a fost nevoie de multe bătălii serioase în
Parlamentul Virginiei pentru a modifica în mod esenţial aceste legi.
19. Evident, una dintre cele mai mari obstrucţii pentru libertatea religioasă din America şi probabil din
toată lumea, a fost convingerea care a crescut în sufletul oamenilor de-a lungul secolelor de până atunci, că
religia nu poate supravieţui fără susţinere guvernamentală. Că nicio denominaţie nu ar putea să prospere
doar pe baza donaţiilor voluntare ale aderenţilor ei. Acesta a fost principalul argument care trebuia înfruntat
atunci când s-a dat lupta pentru desfiinţarea bisericii de stat, a Bisericii Anglicane în Virginia, şi de
asemenea, mai târziu în Congres, când s-a luat în discuţie problema libertăţii religioase. Multă vreme,
baptiştii au purtat această bătălie aproape singuri.
20. Colonia Rhode Island a fost înfiinţată în anul 1638, dar nu a fost recunoscută legal decât în anul
1663. Acesta a fost primul loc unde s-a adoptat libertatea religioasă. Al doilea asemenea loc a fost Virginia,
în anul 1786. Congresul a declarat primul amendament la constituţie ca fiind aplicabil în data de 15
decembrie 1791, amendament care acorda libertatea religioasă tuturor cetăţenilor. Baptiştii sunt consideraţi
ca fiind cei dintâi care au adus această binecuvântare naţiunii lor.
21. Vom îndrăzni în cele ce urmează să vorbim despre un incident timpuriu din cadrul Congresului. Se
discuta subiectul referitor la întrebarea dacă Statele Unite ale Americii ar trebui să aibă o biserică de stat
sau mai multe, sau dacă ar trebui să permită libertatea religioasă. Au fost înaintate diferite proiecte de lege,
unul recomandând Biserica Anglicană ca biserică de stat, altul recomandând Biserica Congregaţională, iar
altul pe cea Prezbiteriană. Majoritatea baptiştilor luptau cu sinceritate pentru libertatea religioasă absolută,
deşi probabil niciunul dintre ei nu era membru al Congresului. Se pare că James Madison (ulterior
preşedinte) a fost principalul lor susţinător. Patrick Henry s-a ridicat şi a propus un proiect substitut, care să
mulţumească pe toată lumea, „Patru biserici (sau confesiuni) şi nu una singură să fie instaurate”: Biserica
Anglicană sau Episcopală, Biserica Congregaţională, cea Prezbiteriană şi baptiştii. În final, când toţi au
înţeles că nu putea fi aleasă o singură biserică, au căzut de acord şi toţi au acceptat compromisul lui Henry.
(Acest proiect de compromis menţiona faptul că fiecare persoană când plătea taxele, avea dreptul să spună
cărei confesiuni din cele patru urma să-i fie trimişi banii lui.) Baptiştii au continuat totuşi să lupte împotriva
acestui proiect, deoarece orice combinaţie a bisericii cu statul se opunea principiilor lor fundamentale, iar ei
nu o puteau accepta chiar dacă aceasta ar fi fost votată. Henry a intervenit mult pe lângă ei, spunând că
încerca să-i ajute, că ei nu puteau trăi fără aceasta, dar ei protestau în continuare. Votul a avut loc şi a fost
aprobat aproape în unanimitate. Dar hotărârea finală trebuia supusă la vot de trei ori. Baptiştii conduşi de
Madison şi probabil şi alţii au continuat să lupte. A sosit vremea celui de-al doilea vot. Şi acesta a fost
aprobat aproape în unanimitate, datorită elocvenţei strălucitoare a lui Henry. Mai era nevoie de un singur
vot. Aici se pare că a intervenit Dumnezeu. Henry a fost făcut guvernator al Statului Virginia şi a părăsit
astfel Congresul. Când a venit vremea celui de-al treilea vot, din cauza lipsei elocvenţei irezistibile a lui
Henry, votul a fost pierdut.
Astfel au trecut baptiştii foarte aproape de ocazia de a fi o confesiune instaurată prin lege, şi acest lucru
s-a datorat propriilor lor proteste. Acesta nu este singurul prilej pe care l-au avut baptiştii de a fi instauraţi
prin lege, dar probabil atunci au fost cel mai aproape.
22. Nu după multă vreme, Biserica Anglicană a fost în întregime desfiinţată în America. Nicio
confesiune religioasă nu a mai fost susţinută de guvernul central (guvernele unor state separate au mai avut
însă biserici de stat). În Statele Unite ale Americii, biserica şi statul au fost în întregime separate. În alte
părţi, acestea două, biserica şi statul trăiau unite de 1500 de ani (din anul 313), în adulter. Libertatea
religioasă a înviat, cel puţin aici în Statele Unite ale Americii, ca să nu mai moară niciodată, iar în prezent ea
se răspândeşte treptat, chiar dacă în unele locuri foarte încet, în toată lumea.
Dar chiar şi în Statele Unite ale Americii, ideea unirii bisericii cu statul a dispărut cu greu. Ea a rămas
valabilă în câteva state separate, multă vreme după ce libertatea religioasă a fost introdusă în Constituţia
Statelor Unite. Massachusetts, locul în care ideea unirii bisericii cu statul şi-a găsit pentru prima oară un
teren favorabil, a renunţat la aceasta, după cum deja am spus. În acel loc această idee a rămas valabilă mai
mult de două secole şi jumătate. Statul Utah este ultimul loc care „desfigurează” faţa primei şi celei mai mari
naţiuni de pe pământ care a adoptat şi iubit libertatea religioasă. Să nu uităm că într-o naţiune, atât timp cât
guvernul susţine una dintre confesiunile religioase, nu poate exista o libertate religioasă autentică şi
absolută.
24. Câteva întrebări serioase s-au ridicat de multe ori cu privire la baptişti: Ar fi acceptat ei, ca şi
confesiune, vreo ofertă din partea naţiunii sau a statului de a deveni biserică de stat, în cazul în care o
naţiune sau un guvern le-ar fi propus liber acest lucru? Iar în cazul în care ar fi acceptat această ofertă, ar fi
devenit şi ei, ca şi alţii, prigonitori ai celorlalţi, de exemplu ai catolicilor sau ai anglicanilor, ai luteranilor, ai
prezbiterienilor sau ai congregaţionaliştilor? Puţină atenţie acordată acestor întrebări ar fi poate binevenită
în momentul de faţă. Dar au avut oare baptiştii vreodată un asemenea prilej?
Nu este menţionat în istorie faptul că într-o anumită împrejurare, regele Olandei (la acea vreme Olanda
cuprindea Norvegia, Suedia, Belgia, Olanda şi Danemarca) a luat serios în considerare problema de a avea
o religie de stat? Regatul lor din acea vreme era înconjurat din aproape toate părţile de naţiuni sau guverne
cu religii de stat, religii susţinute de către guvernele civile.
Se spune că regele Olandei a convocat un comitet de examinare a cererilor tuturor bisericilor existente
sau a confesiunilor, pentru a vedea care dintre ele îşi justifica pretenţia de a fi biserică nou testamentală.
Comitetul a raportat ulterior că baptiştii erau cei mai buni reprezentanţi ai învăţăturilor Noului Testament.
Atunci, împăratul s-a oferit să facă din baptişti „biserica de stat” sau „denominaţia de stat” a regatului său.
Baptiştii i-au mulţumit amabil pentru această propunere, însă ei au refuzat, spunând că acest lucru era
contrar convingerilor şi principiilor lor fundamentale.
Dar acesta nu a fost singurul prilej pe care l-a avut confesiunea baptistă de a deveni religia de stat a
unui popor. Cu siguranţă, ei au avut această ocazie când a fost întemeiată colonia Rhode Island. În ce
priveşte persecutarea celorlalţi, acest lucru ar fi fost imposibil dacă ei doreau să rămână şi pe mai departe
baptişti. Ei au fost primii avocaţi ai libertăţii religioase. Acesta este într-adevăr unul din articolele
fundamentale ale credinţei lor religioase. Ei au crezut în separarea absolută a bisericii faţă de stat.
25. Atât de puternică a fost convingerea baptiştilor în problema unirii bisericii cu statul încât ei au
refuzat neîncetat toate ofertele de ajutor din partea statului. Iată şi două exemple: unul din Texas şi altul din
Mexic. Cu mulţi ani în urmă, în zilele de început ale Universităţii Baylor, statul Texas s-a oferit să îi acorde
un ajutor. Universitatea a refuzat acest ajutor, deşi la acea vreme se afla la mare strâmtorare. În acelaşi
timp metodiştii texani aveau şi ei o şcoală nouă în Texas. Ei au acceptat ajutorul din partea guvernului, iar în
cele din urmă, şcoala lor a ajuns în mâinile statului.
Cazul din Mexic a avut loc astfel: W.D. Powell a fost misionarul nostru în Mexic. Prin lucrarea sa
misionară el a făcut o impresie foarte bună, ca reprezentant al baptiştilor, guvernatorului Madero din statul
Coahuila. Madero a oferit un cadou impresionant baptiştilor din acel stat, dacă ei ar fi dorit să înceapă o
şcoală bună în statul Coahuila din Mexic. Subiectul acesta a fost înaintat de către Powell Comisiei pentru
Misiunea Străină. Cadoul a fost refuzat deoarece urma să fie din partea statului. Ulterior, Madero a oferit o
sumă mare de bani, de data aceasta însă personal. Aceasta a fost acceptată şi astfel a fost început şi apoi
construit Institutul Madero.

CÂTEVA CUVINTE DE ÎNCHEIERE

1. În timpul perioadei evului mediu întunecat existau mulţi creştini şi multe biserici separate şi
independente, unele dintre ele datând încă din vremea apostolilor, dar care nu erau în niciun fel legate de
Biserica Catolică. Aceste biserici i-au respins întotdeauna şi în întregime pe catolici şi doctrinele lor. Acesta
este un fapt clar demonstrat în istoria autentică.
2. Creştinii aceştia au fost ţinta permanentă a unor persecuţii teribile şi continue. Istoria arată că în
timpul perioadei evului mediu întunecat, timp de aproape 12 secole, începând cu anul 426, au existat
aproximativ cincizeci de milioane de asemenea creştini care au murit ca martiri. Alte mii de creştini, atât
înainte cât şi după evul mediu întunecat, au murit sub aceeaşi mână grea a persecuţiei.
3. De-a lungul secolelor, în timpul acestor vremuri întunecate, creştinii aceştia purtau nume multe şi
diferite, toate primite din partea duşmanilor lor. Aceste nume le erau uneori date după vreun conducător al
lor mai important şi mai curajos, iar alteori din alte cauze; câteodată, de fapt de multe ori, aceiaşi oameni,
având aceleaşi principii, au primit nume diferite în localităţi diferite. Dar printre toate aceste numeroase
schimbări de nume, a existat un nume mai special, faţă de care au rămas fideli mulţi dintre aceşti creştini
de-a lungul evului mediu întunecat, şi anume, cel de „anabaptist”. Acest cuvânt compus, care îi denumeşte
pe anumiţi creştini, a fost înregistrat pentru prima dată în istorie în secolul al treilea; sugestiv este faptul că
acest nume a apărut la scurtă vreme după originea botezului pruncilor; un fapt şi mai sugestiv este acela că
a apărut mai înainte chiar de folosirea numelui de catolic. Numele de „anabaptist” este astfel în istorie cel
mai vechi nume al unei confesiuni.
4. O particularitate izbitoare a acestor creştini a fost şi continuă să rămână, chiar şi cu trecerea
secolelor, următoarea: ei au respins doctrina omenească a „botezului pruncilor”, cerând rebotezarea tuturor
acelora care veneau la ei şi care fuseseră botezaţi în copilăria lor, chiar dacă aceştia au fost afundaţi în apă.
Datorită acestei particularităţi ei au fost numiţi „anabaptişti”.
5. Această denumire specială li s-a dat multora dintre aceşti creştini care purtau şi alte nume; acest
lucru se aplică în special în cazul donatiştilor, paulicienilor, albigenzilor, al vechilor waldenzi şi al altora. În
ultimele secole, această denumire a ajuns să fie un nume obişnuit aplicat unui grup distinct. Aceştia au fost
numiţi simplu: „anabaptişti”, iar treptat toate celelalte nume au fost abandonate. Chiar la începutul secolului
al XVI-lea, înainte de apariţia Bisericii Luterane, care a fost prima dintre toate bisericile protestante, cuvântul
„ana” a început să nu mai fie folosit, astfel că ei au fost numiţi simplu „baptişti”.
6. În timpul evului mediu întunecat a existat un grup de mai multe biserici care niciodată nu s-au
identificat cu catolicii. După perioada evului mediu întunecat, a existat de asemenea un grup de mai multe
biserici, care niciodată nu a fost identificat cu catolicii.
Prezentăm în continuare câteva din doctrinele fundamentale la care bisericile adevărate au aderat la
începutul evului mediu întunecat, pe care le-au păstrat până la sfârşitul acelor secole; şi la care ei aderă şi
în ziua de astăzi.

DOCTRINE FUNDAMENTALE

1. O biserică spirituală, Domnul Isus Cristos fiind Întemeietorul ei, singurul Cap şi Dătător de lege.
2. Rânduielile ei sunt numai două, botezul şi Cina Domnului. Acestea sunt simbolice şi
comemorative, nicidecum mântuitoare.
3. Slujitorii ei sunt numai doi, episcopii sau păstorii şi diaconii; ei sunt slujitori ai bisericii.
4. Conducerea ei: o democraţie pură, aceasta fiind numai executivă, niciodată legislativă.
5. Legile şi doctrinele ei: Noul Testament şi numai acesta. [Baptiştii sănătoşi cred că toată Biblia este
Cuvântul lui Dumnezeu. Dar biserica este instituţie nou testamentală şi originea, regulile şi practicile
bisericii se găsesc în Noul Testament – n. ed.]
6. Membrii ei: numai credincioşii mântuiţi prin har, nu prin fapte; mântuiţi prin puterea regeneratoare a
Duhului Sfânt.
7. Cerinţele ei: pentru intrarea în sânul bisericii, credincioşii sunt botezaţi prin scufundare, apoi
urmează ascultarea, supunerea şi credincioşia faţă de toate legile din Noului Testament.
8. Biserici locale – separate între ele şi independente în executarea legilor şi a disciplinei, precum şi
a responsabilităţilor lor faţă de Dumnezeu – dar cooperând în lucrare.
9. Separarea absolută a bisericii faţă de stat.
10. Libertatea religioasă absolută pentru toţi.

Lista parţială a cărţilor folosite în pregătirea

materialului din „Urma sângelui”

• History of The Baptists in Virginia (Istoria baptiştilor din Virginia), de Robert B. Semple
• Baptist Succession (Succesiunea baptistă), de D. B. Ray
• Baptists in Alabama (Baptiştii din Alabama), de Hocomb
• History of the Huguenots (Istoria hughenoţilor), de Martin
• Fifty Years Among the Baptists (Cincizeci de ani printre baptişti), de David Benedict
• Fox’s Book of Martyrs (Cartea martirilor de Fox), de John Fox
• My Church (Biserica mea), de J. B. Moody
• The World’s Debt to the Baptists (Datoria lumii faţă de baptişti), de J. W. Porter
• Church Manual (Manualul bisericii), de J. M. Pendleton
• Evils of Infant Baptism (Racile ale botezului pruncilor), de R.B.C. Howell
• Reminiscences, Sketches and Addresses (Reminiscenţe, schiţe şi adrese), de Hutchison
• A Short History of the Baptists (O scurtă istorie a baptiştilor), de Vedder
• The Struggle for Religious Liberty in Virginia (Lupta pentru libertate religioasă în Virginia), de James
• The Genesis of American Anti-Missionism (Geneza antimisionarismului american), de Carroll
• The True Baptist (Adevăratul baptist), de A. Newton
• The Baptists in America (Baptiştii în America), de Cox şi Holey
• A Guide to the Study of Church History (Un ghid al studierii istoriei bisericii), de McGlothlin
• Baptist Principles Reset (Reaşezarea principiilor baptiste), de J.B. Jeter
• Virginia Presbyterianism and Religious Liberty in Colonial and Revolutionary Times (Prezbiterianismul
din Virginia şi libertatea religioasă în timpurile coloniale şi revoluţionare), de Johnson
• Presbyterianism 300 Years Ago (Prezbiterianismul acum 300 de ani), de Breed
• History of the Presbyterian Church of the World (Istoria Bisericii Prezbiteriene a lumii), de Reed
• Catholic Belief (Credinţa catolică), de Bruno
• Campbellism Examined (Campbellismul examinat), de J.B. Jeter
• History of the Baptists in New England (Istoria baptiştilor din Noua Anglie), de Burrage
• History of Redemption (Istoria răscumpărării), de Edwards
• Principles and Practices of Baptist Churches (Principii şi practici ale bisericilor baptiste), de Francis
Wayland
• History of the Liberty Baptist Association of North Carolina (Istoria Comunităţii Baptiste „Libertatea” din
Carolina de Nord), de Sheets
• Baptism (Botezul), de Alexander Carson
• History and Literature of the Early Churches (Istoria şi literatura bisericilor timpurii), de Orr
• History of Kentucky Baptists (Istoria baptiştilor din Kentucky), de Spencer
• Baptist History (Istoria baptiştilor), G. Orchard
• Baptist Church Perpetuity (Perpetuitatea bisericii baptiste); de W. A. Jarell
• Disestablishment (Destabilirea), de Harwood
• Progress of Baptist Principles (Progresul principiilor baptiste), de Curtis
• Story of the Baptists (Istorie a baptiştilor), de Cook
• Romanism in Its Home (Romanismul la el acasă), de Eager
• Americanism Against Catholicism (Americanismul împotriva catolicismului), de Grant
• The Faith of Our Fathers (Credinţa părinţilor noştri), de Cardinalul Gibbons
• The Faith of Our Fathers Examined (Credinţa părinţilor noştri examinată), de Stearns
• The Story of Baptist Missions (Istorisirea misiunilor baptiste), de Hervey
• Baptism (Botezul), de Conant
• Christian „Baptism” („Botezul” creştin), de Judson
• Separation of Church and State in Virginia (Separarea bisericii de stat în Virginia), de Eckenrode
• The Progress of Religious Liberty (Progresul libertăţii religioase ), de Schaff
• Doctrines and Principles of the Methodist Episcopal Church (Doctrinele şi principiile Bisericii Episcopale
Metodiste)
• The Churches of Piedmont (Bisericile din Piedmont), de Peter Alix
• The History of the Waldenses (Istoria waldenzilor),de Muston
• The History of Baptists (Istoria baptiştilor), de Isaac Backus
• The Ancient Waldenses and Albigenses (Vechii waldenzi şi albigenzi), de Faber
• History of the Waldenses of Italy (Istoria waldenzilor din Italia), de Combs
• History of the Baptists (Istoria baptiştilor), de David Benedict
• Baptist Biography (Biografia baptistă), de Graham
• Early English Baptists (Baptiştii englezi timpurii), de Evans
• History of the Welsh Baptists (Istoria baptiştilor galezi), de J. Davis
• Baptist History (Istoria baptistă), de J.M. Cramp
• A History of the Baptists (Istoria baptiştilor), de John T. Christian
• A Plea for the Cumberland Presbyterian Church (O pledoarie pentru Biserica Prezbiteriană
„Cumberland”), de Jones
• Religions of the World, An Anthology (Religiile lumii, o antologie)
• History of the Reformation in Germany (Istoria Reformei în Germania), de Ranke
• Church History (Istoria bisericii), de Kurtz
• Constitution of the Presbyterian Church in the U. S. A. (Constituţia Bisericii Prezbiteriene în S.U.A.)
• Doctrines and Disciplines, African Methodist Episcopal Church (Doctrine şi discipline, Biserica
Episcopală Metodistă Africană), de Emory
• Church History (Istoria bisericii), de William Jones
• History of the Christian Religion and Church (Istoria religiilor creştine şi a bisericii), de Neander
• Ecclesiastical History (Istoria eclesiastică), de Johann Laurenz Mosheim
• History of Christian Church (Istoria bisericii creştine), de Gregory
• History of the Church (Istoria bisericii), de Waddington
• Handbook of Church History (Ghid al istoriei bisericii), de Green
• Manual of Church History (Manual al istoriei bisericii), de Newman
• History of Anti-Pedo Baptism (Istoria anti-botezului copiilor), de Newman
• Catholic Encyclopedia, (16 volumes) (Enciclopedia catolică, 16 volume)
• The Baptist Encyclopedia (Enciclopedia baptistă), de William Cathcart
• Encyclopedia of Religious Knowledge (Enciclopedia cunoştinţei religioase), de Brown
• Encyclopedia Britannica (Enciclopedia britanică)
• Origin of Disciples (Originea ucenicilor), de Whittsitt
• Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge (Enciclopedia Schaff-Herzogg a cunoştinţei
religioase)
• Baptist History (Istoria baptistă), de Shackleford