Tipuri de celule vegetale

Celulele reprezintă unitatea de bază a organismului. Fiecare celulă îndeplinește o anumită funcție,
care îi atribuie anumite particularități structurale.
Astfel, la plante se întâlnesc diferite tipuri de celule,
de exemplu, celule care transportă apă și săruri
minerale, celule care produc substanțe hrănitoare,
celu- le protectoare etc. Celulele conducătoare
sunt specifi ce xilemului și fl oemului, țesuturi
conducătoare care se întâlnesc la plante. Ambele
țesuturi sunt implicate în circulația substanțelor
prin corpul plantei. Xilemul are celule lungi, așezate
cap la cap, sub forma unor tuburi, la care pe-
reții transversali s-au resorbit. Prin aceste celule
circulă apa și sărurile minerale, care alcătuiesc
seva brută. Aceasta circulă într-o singură direcție:
de la rădăcină spre frunze.

Floemul are celule tubulare, așezate cap la cap, cu pereții

transversali perforați. Prin celulele fl oemului circulă seva
elaborată (substanțe organice produse în frunze) în două
direcții

Celulele clorofi liene sunt prezente în țesuturile

verzi ale plantei, în special în
frunză . Ele au un conținut bogat de cloroplaste
care captează energia
solară pentru a produce glucoză în procesul de
fotosinteză.

La suprafață, organele plantei prezintă celule cu perete celular dur strâns

unite între ele . Aceste celule protejează partea interioară a organelor de
influența negativă a factorilor de mediu, dar totodată conțin formațiuni
speciale prin care au loc diverse procese vitale pentru plantă: respirație,
eliminarea excesului de apă etc., realizând astfel legătura dintre organism și
mediul extern. Fiecare tip de celulă prezintă o anumită structură adaptată
funcției pe care o îndeplinește.
 Niveluri de organizare a celulelor
vegetale
La plante se întâlnesc mai multe tipuri de țesuturi: formativ, protector, fun-
damental, conducător, mecanic . Țesutul formativ este alcătuit din celule cu membrană subțire care se divid
permanent. Acestea sunt localizate în vârful rădăcinii și al tulpinii, asigurând creșterea plantei. Țesutul protector
(de exemplu, epiderma, scoarța, pluta) este format din celule cu perete celular dur. Acest țesut este localizat la
suprafața organelor și protejează planta de factorii de mediu.Țesutul fundamental, o varietate a acestuia este
parenchimul asimilator din frunză.

Țesutul conducător, xilemul și fl oemul, format din celule alungite,

prezente în toate organele plantei,este implicat în transportul substanțelor
prin corpul plantei. Țesutul mecanic este constituit din celule cu perete celular dur.
Din acest țesut se formează scoarța tulpinii și tegumentul seminței.
El însoțește, de asemenea, țesutul conducător. Diferite țesuturi formează anumite organe, care au formă,
structură și funcții specifice. Rădăcina, tulpina și frunza asigură nutriția plantei, iar floarea rea-
lizează funcția de reproducere. De exemplu, celulele clorofi liene se grupează
formând parenchimul asimilator. Parenchimul asimilator asociat cu alte țesuturi formează frunza, organ
în care se produce procesul de fotosinteză. Rădăcina, tulpina, frunza și fl oarea funcționează în comun, alcătuind
organismul plantei.
 Tipuri de celule animale
Corpul animalelor este alcătuit dintr-o mare diversitate de celule care îndeplinesc diferite funcții.
Funcția realizată de celulă determinăstruc tura ei. Astfel, există celule ciliate, nervoase, sangvine,
sexuale.
Celulele ciliate (epiteliale) se întâlnesc
în corpul diferitor organisme. În corpul
uman astfel de celule sunt în mai multe
organe, de exemplu, în organele sistemu-
lui respirator: cavitatea nazală, trahee,
bronhii. Aceste organe sunt căptușite cu
celule ciliate. Cilii sunt asemănători peri-
șorilor care se mișcă și elimină bacteriile,
virusurile și alte particule în sus și în afa-
ra căilor respiratorii .
Celulele nervoase sunt celulele de
bază ale sistemului nervos și se numesc
neuroni. Neuronii sunt cele mai lungi ce-
lule din corpul uman și se deosebesc de
alte celule prin faptul că prezintă ramifi cări. Fiecare neuron este alcătuit din trei componente
principale: corp celular, dendrite și axon (fi gura 6). Dendritele și axonul sunt prelungiri ale corpului
celular. Dendritele sunt două sau mai multe

prelungiri scurte, ramificate, iar axonul reprezintă o prelungire lungă, ramificată

la capăt. Neuronii au o funcție importantă pentru organism, ei asigură recepțio-
narea informației sub formă de stimuli din mediul extern sau cel intern și trans-
miterea acesteia sub formă de impuls nervos spre alte părți ale organismului.
Celulele sangvine sunt celulele din care este alcătuit sângele.
Există mai multe ti-
puri de celule sangvine
și fi ecare dintre ele are
un rol specifi c (fi gura 7).
Hematiile, celulele de cu-
loare roșie, transportă
oxigen la toate țesuturi-
le corpului. Leucocitele,
celulele incolore, sunt
responsabile de apărarea
organismului, ele luptă în
special împotriva bacte-
riilor și a virusurilor care
au pătruns în organism. Trombocitele au formă neregulată și culoare închisă, ele
contribuie la coagularea sângelui.Celulele sexuale se formează în organele sexuale masculine
(testicule) și feminine (ovare).Organele sexuale masculine produc spermatozoizi (fi gura 8 a), iar cele
feminine – ovule (fi gura 8 b). În corpul uman, ovulul este cea mai mare celulă, iar spermatozoidul –
cea mai mică. Ovulul este imobil, iar spermatozoidul este mobil. Acesta este alcătuit din cap, gât și
coadă (fl agel). Flagelul propulsează spermatozoidul spre ovul pentru a fuziona și a da naștere unui
organism nou.
 Niveluri de organizare
a celulelor animale
Lumea vie care ne înconjoară este constituită dintr-o diversitate enormă de organisme.
În prezent, numărul lor depășește 2,5 milioane de specii: animale, plante,
ciuperci, bacterii, care trăiesc în diferite medii – aerian, terestru, acvatic.
Deși sunt atât de diferite la prima vedere, toate organismele sunt alcătuite din celule.
La organismele unicelulare (bacterii, parameci, clamidomonadă, drojdia
de bere etc.), corpul este alcătuit dintr-o singură celulă, aceasta realizând toate
funcțiile necesare organismului: nutriție, creștere, reproducere etc.
Organismele pluricelulare sunt formate dintr-un ansamblu de celule spe-
cializate. Acestea nu funcționează separat, celulele specializate pentru o anumi-
tă funcție se grupează formând un țesut.
Astfel, în organismul animal se disting patru tipuri de țesuturi: epitelial, con-
junctiv, muscular și nervos.
Țesutul epitelial este compus din celule compacte, fără spațiu intercelular. Din
acest țesut este format în special învelișul corpului și mucoasa organelor interne
(fi gura 9 a), având rol de protecție.
 Niveluri de organizare
a celulelor animale
Țesutul conjunctiv este alcătuit din celule separate prin spații intercelulare.
Este prezent în oase, cartilaje, sânge, limfă, țesut adipos (fi gura 9 b).
Țesutul muscular este format din celule care au capacitatea de contractilitateși excitabilitate.
Din acest țesut sunt formați mușchii corpului (fi gura 9 c). Țesutul muscular
îndeplinește funcțiile de locomoție și de protecție a corpului.
Țesutul nervos este constituit din celule nervoase, numite neuroni. Din acest
țesut sunt formate creierul, măduva spinării și nervii (fi gura 9 d). Funcția țesu-
tului nervos este cea de coordonare a diferitor sisteme vitale și de relaționare cumediul extern.
Mai multe țesuturi se grupează formând organe. Un organ reprezintă o uni-
tate constituită din diferite țesuturi care funcționează în comun pentru a realiza
o anumită funcție. Organele sunt grupate în sisteme de organe (sistemul cir-
culator, sistemul excretor, sistemul respirator, sistemul nervos, sistemul repro-
ducător etc.), care îndeplinesc funcții esențiale în organism: nutriție, relație cumediul extern,
reproducere.
Totalitatea sistemelor de organe care funcționează complementar formeazăorganismul.

La om, de exemplu, peretele intestinului prezintă un țesut epitelial implicat

în absorbția nutrimentelor. Mai multe tipuri de țesuturi se grupează formând
un organ, de exemplu, intestinul. Intestinul împreună cu esofagul, stomacul etc.
formează sistemul digestiv. Sistemul digestiv în asociere cu celelalte sisteme de
organe constituie organismul omului (fi gura 10).

Astfel, organismul nu reprezintă un amalgam de organe, ci un sistem inte-

gral ale cărui componente se află în relații interdependente. De aceea dereglarea

unui organ poate pune în pericol existența întregului organism.

Rezumat în scheme
ilustrative
 Sistematica organismelor.
Regnul Animale
Lumea ce ne înconjoară se caracterizea-
ză printr-o mare diversitate de organisme
care se deosebesc între ele, dar prezintă și asemănări. Această diversi-
tate este alcătuită din anumite grupe de organisme.
Cu studiul diversității organismelor și al relațiilor dintre ele se ocupă o dis-
ciplină a biologiei, numită sistematica. Sarcina sistematicii este descrierea, de-
numirea și poziționarea organismului într-un sistem. Crearea sistemului de or-
ganisme se realizează prin ordonarea acestora într-o serie de grupuri, pe baza
structurii externe și a celei interne, a proceselor vitale etc. Această ordonare a
organismelor se numește clasifi care. La baza clasifi cării stau anumite principii
(criterii), reguli și metode. Acestea sunt elaborate de o ramură a sistematicii,
numită taxonomie. Taxonomia a stabilit unitățile taxonomice (taxoni) – un
grup distinct de organisme cu caracteristici asemănătoare. Conform unor re-
guli internaționale se evidențiază anumite unități taxonomice care formează un
sistem ierarhic.
Cea mai mică unitate sistematică este specia, care defi nește denumirea or-
ganismului prin două cuvinte latine. De exemplu, Vitis vinifera (vița-de-vie).
Mai multe specii înrudite
formează un gen, mai multe
genuri – o familie, mai mul-
te familii – un ordin, mai
multe ordine – o clasă, mai
multe clase – o încrengătură,
mai multe încrengături – un
regn. Timp îndelungat orga-
nismele au fost clasifi cate în
două regnuri: animal și vege-
tal. Criteriul de bază al aces-
tei clasifi cări a fost posibilita-
tea deplasării libere. Însă, cu
timpul, au fost descoperite și
alte organisme (microorga-
nismele) care nu se încadrau
în acest sistem. În prezent în
literatura de specialitate se
evidențiază cinci regnuri (cu toate că problema clasifi cării viețuitoarelor rămâne
încă discutabilă!): Procariote, Protiste, Ciuperci, Plante și Animale (fi gura 11).
În clasa a VII-a vom studia animalele la nivel de regn, încrengătură și clasă.
Regnul Animale include organisme pluricelulare care populează toate me-
diile de pe Terra: uscatul, bazinele acvatice și spațiul aerian. Ele sunt organisme
care se deplasează în mediu: pentru a-și dobândi hrana, pentru a se adăposti
de intemperii, pentru a-și găsi partener în perioada de reproducere etc. Un nu-
măr mic de animale acvatice trăiesc fixate pe fundul mărilor sau al apelor dulci.
Corpul lor prezintă organe care se miscă și formează curenți de apă în jurul lor.
Astfel își atrag hrana.
Diversitatea animalelor este enormă sub toate aspectele. Mărimea lor variază
de la cea a unor indivizi minusculi (purici) până la cea a unor organisme uriașe
(balena albastră). Forma animalelor, la fel, variază în funcție de caracteristicile
fiecărui grup.
Animalele participă la polenizarea multor plante, răspândirea semințelor,
purifi carea bazinelor acvatice, degradarea resturilor organice și sporirea ferti-
lității solului etc. Unele animale sunt folosite de către om ca sursă de hrană și
materie primă.
Sunt animale care au un rol negativ, deoarece pot provoca distrugerea plan-
telor de cultură, a produselor alimentare etc. Ele pot fi agenți cauzali ai bolilor
sau gazde intermediare ale unor paraziți.

În natură este foarte important să se mențină un echilibru dinamic între toa-

te grupurile de organisme.
 Animale nevertebrate.
Încrengătura
Celenterate.
Clasa Hidrozoare

Pentru a studia marea diversitate a animalelor, oamenii de știință le-au

împărțit în două grupuri mari: vertebrate, care au coloană vertebrală,
și nevertebrate, caracterizate prin lipsa coloanei vertebrale. Anima-
lele nevertebrate sunt cu mult mai numeroase decât cele vertebrate, având și o
diversitate mai mare.
Animalele nevertebrate includ mai multe încrengături: Celenterate, Viermi
lati, Viermi cilindrici, Viermi inelati, Moluște, Artropode.
Încrengătura Celenterate cuprinde animale nevertebrate acvatice: meduze,
actinii, corali, hidre etc. Meduzele, actiniile și coralii trăiesc în ape marine nu
prea adânci, iar hidrele se întâlnesc și în ape dulci. Unele celenterate formează
colonii (coralii), iar altele sunt solitare (actiniile).
Există două forme de ce-
lenterate: polipi și meduze.
Polipii au corpul
cilindric, fixat cu un capăt
pe suport, iar la celălalt ca-
păt au orificiul buco-anal.
Dintre polipi fac parte hi-
drele, actiniile, coralii etc.
Meduzele plutesc liber în
apă, au corpul în formă de
umbrelă deschisă; în partea
ventrală e situat orificiul bu-
co-anal.
Corpul celenteratelor are forma de sanc si prezinta in interior o cavitate comunica
cu mediul exterior printr-o singura deschidere - orifici-ul buco-anal, prin care
pătrund în corp apa și alimentele și sunt eliminate deșe-
urile și excesul de apă. În jurul orificiului buco-anal se găsesc tentacule, servind
la capturarea prăzii (microorganisme, viermi și pești mici). Numeroasele celule
urzicătoare de pe tentacule omoară prada sau o paralizează, apoi tentaculele o
apucă și o aduc la gură. Tentaculele și celulele urzicătoare sunt structuri carac-
teristice celenteratelor.
O altă caracteristică a acestor animale este si-
metria radiară a corpului. Pornind de la o axă
imaginară care trece prin corpul acestor animale,
pot fi trasate raze care împart corpul în părți cu
structură identică. O astfel de structură
îi permite animalului să se apere de dușmani, care
îl pot ataca din diferite părți.
Pereții corpului la celenterate sunt alcătuiți din
două straturi de celule: unul extern (ectoderm)
și altul intern (endoderm). Ectodermul prezintă
celule diferențiate: mioepiteliale, senzitive, urzică-
toare. Endodermul conține celule amiboidale cu
fl agel și glandulare cu rol în digestie. Între acestea există un strat intermediar
format dintr-o substanță gelatinoasă, numită mezoglee, care conține celule ner-
voase
Încrengătura Celenterate include
câteva clase, una dintre care este clasa
Hidrozoare. Un reprezentant specifi c
al acestei clase este hidra de apă dulce
(fi gura 15), care este un polip ce trăieș-
te în lacuri și în râurile lin curgătoare.
Are lungimea de circa 1 cm. În jurul
orificiului buco-anal sunt situate 6–10
tentacule dispuse într-un rând. Cu
partea de jos a corpului, numită talpă,
hidra se fi xează de plantele acvatice sau de alte obiecte. În căutare
de hrană, ea
se poate deplasa cu ajutorul tălpii și al tentaculelor – prin alunecare
sau rosto-
golire.
Toamna, când condițiile de mediu sunt nefavorabile, hidra se
înmulțește se-
xuat. Vara, în condiții de mediu favorabile, ea se poate înmulți
asexuat, prin
în mugurire, formând colonii.
O proprietate remarcabilă a hidrei este regenerarea. Dacă este tăiată
în mai
multe bucăți, atunci fiecare bucată va regenera o nouă hidră.
Atât hidra de apă dulce, cât și celelalte celenterate au un rol
important în
natură, ele servesc drept hrană pentru alte animale.
Încrengătura Viermi lați.
Clasa Turbelariate
și clasa Cestode
Un alt grup de animale nevertebrate îl constituie viermii.
Viermii sunt animale care viețuiesc în medii diferite. Ei pot trăi li-
ber sau în corpul organismelor vii, aceștia din urmă reprezentând forme parazi-
te. Cei liberi populează atât bazinele acvatice, cât și solul.
Viermii sunt mai evoluați
decât celenteratele, prezintă si-
metrie bilaterală (fi gura 16), iar
peretele corpului lor este format
din trei straturi de celule: ecto-
derm, endoderm și mezoderm,
diferențiate în țesuturi. Țesutu-
rile formează sisteme de organe:
sistem digestiv, sistem excretor,
sistem nervos, sistem reproducă-
tor etc. (fi gura 17).
Viermii prezintă anumite particularități: ei nu au membre și se deplasează
prin contracția mușchilor din învelișul epitelio-muscular, cu care este acoperit
corpul lor.
În funcție de structura corpului, viermii se împart în trei încrengături: Viermi
lați, Viermi cilindrici și Viermi inelați.
Încrengătura Viermi lați
Viermii lați au reprezentanți care duc un mod de viață liber (planariile), dar
și parazit (teniile).
O caracteristică esențială a viermilor lați este corpul turtit dorsoventral. Pe
partea ventrală au un singur orifi ciu (buco-anal). Această încrengătură include
câteva clase, dintre care vom studia clasa Turbelariate și clasa Cestode.
Clasa Turbelariate include viermi acvatici (marini sau de apă dulce) și te-
reștri ce duc un mod de viață liber.
Un reprezentant al acestei clase este planaria albă, care trăiește în apele dulci
ale lacurilor (fi gura 18). Corpul ei, cu lungimea de la 3 până la 15 mm, are forma
unei frunze și este acoperit cu cili, care au rol în deplasare. De obicei, planariile
înoată cu mișcări ondulatorii.

Pe partea ventrală a corpului este situat orifi ciul buco-anal. Planariile sunt
animale de pradă, ele se hrănesc cu organisme unicelulare și cu nevertebrate
mici: melci minusculi și viermi.
Pe partea anterioară a corpului se evidențiază două proeminențe (organe
tactile) și o pereche de oceli care percep lumina.
Planaria prezintă patru sisteme de organe: nervos, excretor, digestiv și repro-
ducător. Ea are proprietatea de a se regenera.
Clasa Cestode
Din această clasă fac parte teniile, care parazitează în corpul omului și al
animalelor. Teniile au corpul în formă de panglică, cu lungimea de 1–5 m, di-
vizat în segmente, numite proglote.
Ele se fixeaza pe peretii intestinului subtire cu partea anterioară a
corpului (scolex), prevă-
zută cu cârlige și ventuze
(fi gura 19). Tenia creș-
te în lungime formând
proglote noi în regiunea
de sub scolex. Proglotele
finale, care conțin ouă,
se desprind periodic și
sunt eliminate în mediu. Pentru a forma o nouă tenie, ele trec printr-un ciclu
complex de dezvoltare, care include o gazdă intermediară. Gazdele intermedia-
re pentru teniile omului pot fi vacile, porcii, peștii și alte animale. Acești viermi
sunt periculoși pentru om, deoarece îi consumă substanțele nutritive, blochează
trecerea alimentelor prin intestine și elimină toxine în acestea. Infestarea cu te-
nii se face prin consumarea cărnii care conține chisturi (vezicule de culoare albă
ce conțin larve de tenie). De aceea se recomandă să se fiarbă foarte bine carnea
înainte de a fi consumată.
Pentru câteva specii de tenii, gazdă intermediară este omul. Acești viermi
sunt periculoși pentru om, deoarece formează chisturi în organele vitale: inimă,
creier, ochi, ficat etc.
Viermii lati
Increngatura moluste
Morfologie externă[modificare | modificare sursă]

Scoică

Caracatiță
Corpul moluștelor nu este segmentat, dar la majoritatea se disting trei regiuni: cap, picior și masă
viscerală.
Capul este bine dezvoltat și distinct la gasteropode și cefalopode, și redus la amfineurieni și
scafopode. În cazul lameli branhiatelor, capul a regresat până la dispariție. Melcii, limacșii, caracatița,
sepia și nautilul au capul bine diferențiat, iar la scoici acesta este practic inexistent.
Piciorul este un organ muscular situat în partea ventrală a corpului. La cefalopode, picioarele sunt
aranjate în regiunea capului.
Masa viscerală are forma unui sac, în care sunt localizate organele interne ce realizează funcții de
relație, de nutriție și de reproducere.
În afară de cap, picior și de masa viscerală, majoritatea moluștelor mai au manta și cochilie. Mantaua
și cochilia sunt organe caracteristice moluștelor. Aspectul mantalei este de membrană. Ea mai
poartă și denumirea de pallium și este formată din unul sau două pliuri care provin din peretele
corpului. Funcțiile mantalei sunt diferite. Astfel, ea protejează corpul (în special masa viscerală),
secretă cochilia, iar la unele moluște servește ca organ respirator. Între manta și peretele corpului se
găsește un spațiu numit cavitate paleală. Această cavitate mai poartă și denumirea de cavitatea
mantalei. În cavitatea paleală sunt adăpostite branhiile și alte organe.
Cochilia (numită popular și scoică) este caracteristică moluștelor, asemenea cavității paleale. Ea este
o formațiune dură, calcaroasă, cu rol principal de protecție a masei viscerale și a întregului animal.
Mai are și rol de schelet extern, pe cochilie fiind fixat o parte din musculatura corpului. Forma
cochiliei diferă de la un grup de moluște la altul. De asemenea, diferă și gradul ei de dezvoltare. Ea
poate fi formată din una, două sau mai multe bucăți. La unele moluște, cochilia a regresat până la
dispariție.
Organizarea internă[modificare | modificare sursă]
Funcții de relație[modificare | modificare sursă]
Sistemul nervos la moluște este de tip ganglionar și constă în ganglioni nervoși, concentrați în partea
anterioară a corpului, și în cordoane nervoase, care pleacă de la ganglioni spre toate organele
corpului. Organele de simt sunt bine dezvoltate la moluștile mobile în special la cele răpitoare și slab
dezvoltate sau lipsesc la cele bentonice și la cele puțin mobile.
Funcții de nutriție[modificare | modificare sursă]
Sistemul digestiv
Osfradiul
Sistemul respirator
Sistemul circulator
Sistemul excretor
Funcții de reproducere[modificare | modificare sursă]
Reproducerea la moluște se face prin ouă.
Gastropodele sunt organisme hermafrodite, cu fecundația încrucișată. Ele depun ouă sau nasc pui
vii. Bivalvele și cefalopodele sunt organisme unisexu
 Broasca
Broască (Anura) este un ordin de animale amfibii tetrapode, fără coadă când sunt adulte (anure), cu picioarele dinapoi mai
lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și cu ochii bulbucați. Forma larvară, branhiată și înotătoare, prezentând o coadă
care dispare la metamorfoză, este denumită mormoloc.
Broasca de baltă adultă trăiește atât în apă (unde se adăpostește și reproduce), cât și pe uscat (unde se hrănește). Nările de
pe vârful botului se închid când se află în apă. Broaștele se înmulțesc prin ouă, care, neavând cochilie, sunt depuse în apă.
Broasca adultă se hrănește cu omizi, limacși, melci mici, insecte adulte, râme: tot ce se mișcă pe uscat și este suficient de
mic pentru a îi intra în gură. Prinde prada sărind pe ea sau apropiindu-se și încleind-o cu limba, protractilă. Mormolocul este
omnivor și se hrănește rozând alge, cadavre de insecte, pești, icre moarte, iar în caz de foamete, mormolocii se pot devora
între ei recurgând la canibalism, cei mai mari atacându-i pe cei mai mici, accelerându-și metamorfoza și reușind astfel să
perpetueze specia.
Broaștele și mormolocii lor sunt foarte sensibili la poluări, la viroze și la bolile provocate de ciuperci (mucegaiuri acvatice).
Prezența lor denotă existența unui echilibru biologic în ecosistem, chiar dacă acesta conține macro-deșeuri (fiare vechi și alte
gunoaie).
Cuprins
1Morfologie externă
1.1Capul
1.2Trunchiul
1.3Membrele
2Sistemul intern
3Broaștele din România
4Note
5Bibliografie
6Legături externe
Morfologie externă[modificare | modificare sursă]
Are corpul format din: cap, trunchi și membre (broaștele sunt primele vertebrate tetrapode - cu patru membre).
Capul[modificare | modificare sursă]
Este de formă triunghiulară, are ochi mari aurii, capabili să distingă culorile, dar mai ales mișcarea. Ochii sunt ținuți bulbucați
când animalul pândește, dar pot fi acoperiți printr-o pleoapă străvezie și chiar retractați în craniu sub apă, sau când broasca
se sforțează să înghită o pradă mare. Nările se închid când intră în apă. Ea are două feluri de respirații:
-cutanee
-pulmonară
Urechea este mai evoluată decât la pești. Are o limbă subțire având glande care secretă o substanță cleioasă. Limba ei este
ușor despicată la vârf.
Trunchiul[modificare | modificare sursă]
Are o piele fără solzi cu glande ce secretă o substanță alunecoasă și bactericidă (mucus).
Membrele[modificare | modificare sursă]
Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare și au 4 degete terminate cu gheare. Locomoția- semiacvatica,
adică este dublă : pe uscat, mergând sau sărind, iar prin apă, înotând cu puternicele labe posterioare, palmate.
Sistemul intern[modificare | modificare sursă]
Sistemul nervos mai dezvoltat decât la pești prefigurează dezvoltarea creierului animalelor terestre.
Broaștele din România[modificare | modificare sursă]
Legenda:
CR (critically endangered) – specie critic amenințată cu dispariția
EN (endangered) – specie amenințată cu dispariția
VU (vulnerable) – specie vulnerabilă
NT (near threatened) – specie aproape amenințată cu dispariția
LC (least concern) – specie neamenințată cu dispariția
NE (not evaluated) – specie neevaluată
 Viermii lati
Caractere generale
Cuprinde specii libere, raspandite in apele marine, dulci, si in solul umed (planariile) si specii parazite (teniile si
fasciolele).
Au simetrie bilaterala.
Corpul e puternic aplatizat , nesegmentat, in forma de panglica.
Formele libere au la extremitatea cefalica organe de simt, iar cele parazite organe de fixare.
Tegumentul e acoperit cu o cuticula care impreuna cu musculatura formeaza teaca musculo-cutanee.
Cavitatea corpului e plina cu tesut conjunctiv (parenchim).
Sistemul nervos e format din ganglioni cerebroizi situati in partea anterioara si cordoane nervoase longitudinale.
Sistemul digestiv e format dintr-un tub digestiv care comunica cu exteriorul prin orificiul buco-anal.
Respiratia e cutanee.
Sunt indivizi hermafroditi, in general fara stadii larvare (exceptie viermele de galbeaza) ; unele fac schimb de gazde
(tenia).
Inmultirea e sexuata. La planarie e prezenta regenerarea

Reprezentanti: planaria (Dendrocoelium lacteum), viermele de galbeaza (Fascicola hepatica) parazit la oi, tenia
(Taenia) parazita la om, porc, caine etc.
Clasificare
din aceasta increngatura fac parte 3 clase: turbelariate (planarii) , cestode si trematode.

Clasa turbelariate (planarii) - cele mai multe specii de planarii traiesc libere in izvoare, paraie si
rauri, pe sub frunze sau pietre. - au corpul turtit dorso-ventral si acoperit cu cili. - planariile au o mare putere de
regenerare. - sunt organisme hermafrodite.

Clasa termatode – cu specii parazite (endoparazite) in corpul omului, al ovinelor si bovinelor. -

viermele de galbeaza (Fasciola) e un trematod hermafrodit, cu sistemele genitale complicate si cu un ciclu evolutiv
ce contine mai multe forme larvare.

Clasa cestode – cuprinde grupul teniilor, exclusiv endoparazite in intestinul omului si in musculatura altor animale. -
de exemplu, la Taenia solium, gazda intermediara e porcul; la Taenia Saginata, gazda intermediara e o specie de
bovine, iar la Taenia echinococcus adultul paraziteaza intestinul cainelui. - omul e o gazda ocazionala, la care larva
se localizeaza in ficat si plamani, formand chistul hidatic. - ca urmare a vietii parazitare, sistemul digestiv lipseste
iar la cel genital se observa o hipertrofie. - cestodele produc boli grave , ca paraziti ai omului si ai animalelor
domestice.
 Broasca de camp
Broasca de camp (Pelobates fuscus) e o specie ratacita pe la noi, desi nu ajunge bunaoara pina
in Bucovina. Neamurile ei mai apropiate se proslavesc la umezeala si caldura tarilor dintre
tropice si ecuator, unde nu cunosc ce e piscatura gerului si unde se imbraca in haine frumos
colorate, ca mai toate vietatile de pe acolo.
Ratacita, asa cum e, nici nu vrea sa se arate decit cum innopteaza; rar, pe o vreme ploioasa si
calda, se avintura si ziua. Altfel sta ascunsa pe sub radacinile de copaci, fiind mestera in sapatul
gropii, in care se pituleste. Cu degetul mijlociu, lung si avind la virf un mont mai virtos, repede
scurma tarna si se vira de-a-ndaratelea. in citeva minute a disparut din fata observatorului, parca
a intrat in pamint. Daca da cumva de o piatra si nu mai poate scurma, isi stringe iute labutele de
dinainte, linga git si se preface, ca vulpea din poveste, moarta.
La trup aduce cu broasca-riioasa, are ceva insa si din infatisarea broastei de balta.
E ceva mai zvelta decit cea dintii, e ceva mai mica decit cea de pe urma. La cap se deosebeste
si de una, si de alta; are capul mai tuguiat, iar oasele sprincenelor mai iesite, formeaza ca o
streasina ochilor. Si dupa ochi o poti lesne deosebi. Pupila, lumina ochilor, e ca la mita,
verticala, pe cind la broasca-de-balta este ca o elipsa orizontala, la buhaiul-de-balta ca un as de
cupa, la broasca-riioasa ca un romb lungit tot vertical. Sint semne dupa care, printre altele, se
pot deosebi cele patru genuri de broaste din tara noastra, in afara de buratec, recunoscut si de
un copil.
La imbracaminte e poate cea mai frumoasa dintre broastele de la noi. Pielea este neteda,
moale, cu foarte putine besici ca niste negi, mai multi si mai marunti pe partea dindarat. Cenusie
sau castanie, deschis pe spate, are niste pete mai cafenii, incondeiate cu dungi alburii, asa incit
spatele a fost asemanat cu o harta colorata, cu insule si fluvii. Sint exemplare la noi, cum s-a
gasit prin Baragan, cu spatele roscat, caramiziu, asa incit aduc mai bine aminte de neamurile lor
departate din tarile calde.
Nu trag ia apa decit in vremea imperecherii; altfel gasesc destule insecte, hrana lor obisnuita, pe
uscat, tinindu-se mai mult la sesuri. Sint dintre cele care isi pun ouale in balta mai devreme,
insirate ea un sirag de margele pe o lungime de un metru, aninate de papura, ierburi. Larva care
iese, creste repede, intrecind in lungime larvele tuturor celorlalte broaste. Pe cind batrinii abia au
jumatate de decimetru de lungime, o asemenea larva, cu coada lunga poate sa fie si de 17 cm.
Cum a capatat picioare, larva iese din balta si asa de mare le este coada incit le mai ramine un
capat si cind sar pe uscat, ca broscute.
Ministerul Educatiiei si Cercetarii al
Republicei Moldova Institutiei
Publica Liceul Teoretic,,Hyperion,,

Portofoliu
la Biologie
clasa a 7-a ,,A,,

realizat.Nerean Vladimir
prof.Biologie.Cazacenca Tatiana
 Increngatura
Atropodelor
Artropodele sunt animale nevertebrate care au membre articulate,
caracter ce a și dat numele de artropode (din greacă „arthron” – arti-
culație, „podos” – picior); este cea mai numeroasă încrengătură, con-
stituind 2/3 din totalitatea animalelor de pe Terra. După mărime, artropodele
variază de la krilli microscopici (crustacee marine) până la crabi gigantici.
Artropodele se găsesc în orice climat şi invadează orice mediu: înălțimile
din Himalaia şi adâncurile oceanelor, tundra înghețată şi nisipul fi erbinte al de-
șerturilor. Majoritatea trăiesc liber, deplasându-se prin mers, înot, sărit, alergat
etc., iar unele duc o viață parazitară.
Artropodele au un rol important în natură, deoarece ele constituie o inepui-
zabilă sursă de hrană pentru pești, amfi bieni, reptile, păsări și chiar pentru unele
mamifere.
Încrengătura Artropode include mai multe clase, dintre care trei sunt esen-
țiale: Insecte (fl uturi, gândaci, lăcuste etc.), Arahnide (păianjeni, scorpioni, că-
pușe etc.), Crustacee (raci, crabi, creveți etc.). Reprezentanții acestor clase au
atât caractere comune, cât și individuale.
Astfel, artropodele prezintă câteva caractere comune ale structurii externe:
− au membre articulate (numărul acestora este specifi c fi ecărei clase);
− corpul are simetrie bilaterală și este alcătuit din trei regiuni: cap, torace,
abdomen;
− au exoschelet tare şi ușor, format din chitină (o substanță asemănătoare
celulozei), cu rol de protecție, suport și locomoție; din cauza acestui sche-
let, artropodele nu pot crește continuu, năpârlind periodic.
Structura internă include următoarele sisteme: digestiv, circulator, nervos,
respirator, excretor, reproducător (fi gura 25):
− sistemul digestiv este alcătuit din orifi ciu bucal, faringe, esofag, stomac,
intestin și orifi ciu anal. Aparatul bucal conține piese bucale acoperite cu
chitină;
− sistemul circulator este de tip deschis, astfel hemolimfa (lichid asemănă-
tor cu sângele) se revarsă din vase în cavitatea corpului și irigă organele
interne, apoi iarăși nimerește în vase și inimă. Inima este așezată dorsal,
deasupra tubului digestiv;
38 2. Diversitatea și clasifi carea organismelor vii
Figura 25. Structura internă la artropode
− organele respiratorii sunt specifi ce fi ecărei clase de artropode (crustaceele
acvatice respiră prin branhii, arahnidele prin pulmo-trahei, insectele –
prin trahei);
− sistemul nervos este situat sub tubul digestiv, are forma unui lanț cu pro-
eminențe de creier în regiunea capului;
− organele de simț sunt bine dezvoltate, majoritatea au ochi compuși;
− sistemele excretor și respirator sunt specifi ce fi ecărei clase de organisme;
− sexele sunt separate, fecundația este internă, la formele acvatice poate fi și
externă, dezvoltarea poate fi directă sau prin metamorfoză.
Diversitatea mare de artropode pe planeta noastră se datorează anumitor
particularități structurale și comportamentale ale reprezentanților acestei în-
crengături, în special structurii segmentate a corpului. Acest aspect a permis
modifi carea unor organe și adaptarea artropodelor la diferite medii de viață. De
exemplu, prima pereche de membre la păianjen s-a transformat în piese bucale.
O altă particularitate de adaptare este însușirea unor artropode de a avea ori
de a lua culoarea sau forma unor obiecte din mediul înconjurător pentru a nu fi
recunoscute de dușmani, proces numit mimetism. Acest aspect este dezvoltat în
special la insecte
 Grigore Vieru
Biografie

Grigore Vieru s-a născut în data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, județul Hotin, Regatul României (astăzi raionul Hotin, Ucraina), în
familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala
medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.
În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit
Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru
copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .
La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină, și se angajează ca redactor la revista „Nistru”,
actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 a fost redactor la editura „Cartea
Moldovenească”.
A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.
Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este
apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de
literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate
lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

Grigore Vieru, Ion Vatamanu și Serafim Saka în anii '70.

Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.
În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan
Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna,
Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.

În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii,
căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România
vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.
În 1988, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele
pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru a fost unul dintre fondatorii
Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la
dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.
Decesul
Pe 16 ianuarie 2009, Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. Grigore Vieru s-a
aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului
și a plămânilor și contuzia organelor abdominale, având șanse minime de supraviețuire.[2] Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre
16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chișinău–Hîncești–Cimișlia–Basarabeasca.[3] La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu,
artist emerit al Republicii Moldova și director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chișinău, aflat într-o stare mai ușoară.[2]
A încetat din viață în data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui
stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.[4][5]
Posteritate
 Octavian Goga
Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani[modificare | modificare sursă]

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților Meridionali, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiind fiul preotului
ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între anii 1886-1890 Goga a urmat școala
primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, personajul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de
timpuriu, a fost personajul din Dăscălița.
Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește Octavian Goga în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus,
județul Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea:
„Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-a fost sursă de inspirație pentru «Plugarii și Clăcașii»”[5].
În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), ale cărui cursuri le-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul
românesc din Brașov (în prezent Colegiul Național „Andrei Șaguna”). La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din
Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.
Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul
dintre cei mai înstăriți români din Transilvania[6]. Ceremonia a avut loc la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuță[7]. Această
căsnicie s-a destrămat după 14 ani, când Goga s-a îndrăgostit de cântăreața Veturia Triteanu, născută MureșanA, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1921.
Octavian Goga a făcut parte din Comitetul Național Român de la Paris.
Debutul publicistic[modificare | modificare sursă]
În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și acum, semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista
Ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să
neglijezi datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ[8]. Goga, elev la liceul cu limba de
predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.
Următoarele poezii pe care le-a publicat în Revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul
(nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otavă”. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în
Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele „Octavian Goga”.
La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat
majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta în cadrul Societăți „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În
loc de program” din primul număr, și Goga, cel care în 1933 a afirmat că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi”.
Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) au apărut în revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.
În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic.
Otavă”, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.
Aprecieri critice referitoare la debutul editorial[modificare | modificare sursă]
Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura „Minerva”, la București în 1907 și la Sibiu în 1910. După acest debut editorial, devenit un
adevărat eveniment literar, poetul a intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul
unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbii, bogăția colorilor, originalitatea ideilor,
seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos național, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni
geniale” și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria liricii românești”[necesită citare].
După critica din Familia [9], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Așa a fost să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul
poporului”, iar poezia, „un eveniment literar”. Volumul Poezii a fost primit cu entuziasm de critici și scriitori.
Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel
nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune politică”, recunoscând până
la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite
din viața poporului, care însă câștigă deodată - pe lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu
se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național.”
Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George
Panu. Considerat poet al neamului, pe ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.[necesită citare]
Moartea[modificare | modificare sursă]
Retras singur la Castelul de la Ciucea - soția sa, Veturia Goga a preferat să rămână la București - Goga a suferit la 5 mai 1938, în parcul conacului, un accident
vascular cerebral cu hemiplegie și a intrat în comă. A decedat după două zile, pe 7 mai 1938 la ora 14,15, la vârsta de 57 de ani. Regele Carol al II-lea a dispus să i
se facă funeralii naționale care, datorită sărbătorii de 10 mai, urmau să înceapă la 11 mai. Cale de două zile, duminică 8 mai și luni 9 mai prin fața catafalcului din
Ciucea a continuat pelerinajul oamenilor. Marți, 10 mai, trenul mortuar a pornit spre București. Sicriul a fost așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat
până sâmbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile naționale. Conform dorinței sale menționate în testament nu s-au rostit cuvântări iar pe corpul neînsuflețit a
fost depusă o svastică nazistă[10].
 George Bacovia

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria[modificare | modificare sursă]
George Andone Vasiliu s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu pe actuala stradă G. Bacovia nr. 13 în Bacău. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să
învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu
absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul
bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru,
"Liceu". În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu și Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și
la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de
pe natură". Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.
Studiile[modificare | modificare sursă]

George Bacovia - Bust de Milița Petrașcu

În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuși abia în 1902. În
1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din
acel an, în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski
poezia Plumb, care produce o puternică impresie. Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes. Colaborează la revista Arta de la Iași. Se
retrage de la Facultatea de Drept din București. Se stabilește în 1905 În București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se
în locuința din strada Liceului.Scrie poezia Lacustră. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista
lui I.M. Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză.Între 1909-1910 merge la Iași numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obține diploma de
licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Suplinitor la Școala Primară
din Bacău și la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se îmbolnăvește și
demisionează.
Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]
În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în
colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relațiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

Casa Bacovia din București, astăzi muzeu

În 1916 devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis
cu arhiva direcției sale în evacuare la Iași.
În perioada 1917-1919 e funcționar în București. În 1920 devine șef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat șef de birou clasa a I-a în același minister. Se
îmbolnăvește de plămâni și demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.
În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediția a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.În 1925 devine primul director
al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul Bucăți de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-
1928 funcționează ca profesor suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.

Masa de lucru a poetului

În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilește la București, unde soția sa era profesoară. În 1929 retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii, la
Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcția Educației Poporului. Îi apare volumul Cu voi.... Din noiembrie 1930 până
în octombrie 1933, locuiește în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.
Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În 1934 i se tipărește volumul antologic Poezii. În 1936 publică volumul Comedii în fond. În 1940 i
se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat
Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior.
După război[modificare | modificare sursă]
În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste. Este pus la index,
dar la mijlocul anilor '50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în
locuința sa din București (cart. Giurgiului).
Opera[modificare | modificare sursă]

Muzeul Bacovia din Bacău

Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său
volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în
Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George
Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor
de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau
chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc.
 Nicolae Manolescu

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment dat și inspector școlar,
era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost
profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și
a luat numele acestuia, Manolescu.
În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. În 1962 devine licențiat al
Facultății de Filologie a Universității din București. În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu
la Universitatea din București. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune critică, un
eseu biografic și psihanalitic, un exercițiu de hermeneutică necesar, întrucât studiile despre Maiorescu sufereau de
politizarea excesivă.[6]
Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București începută în 1963, este
numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară,
acceptând întocmai clișeele dogmatismului realist-socialist, potrivit analizei lui Marian Nițescu. Devine apoi cronicar literar al
României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu.
A coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din
rațiuni politice. Din 1990 devine director și editorialist al revistei România Literară. Cronicar al revistei Contemporanul din
1962 până în 1972, perioadă din care datează textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale dogmatismului,
capătă o notă personală“ („Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism superior și, din această perspectivă, ei simt
nevoia să reconsidere universul, traducând în mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului... etc.“, „Laudă creației“,
Contemporanul, nr. 44, 1. nov. 1963), demonstrează același M. Nițescu.
Cronicar al revistei România literară din 1972 până în 1989. În 1997 este ales membru corespondent al Academiei
Române, iar din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. Din 2002 conduce Întâlnirile
României Literare la Clubul Prometheus.
În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul
1966.
În anul 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură , în care a continuat
eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini pînă în zilele noastre, prima fiind cea scrisă
de G. Călinescu.
Cariera politică[modificare | modificare sursă]
Nicolae Manolescu este membru fondator al Alianței Civice. Devine președinte al Partidului Alianța Civică (PAC) (iulie
1991). Partidul a fost membru al Convenției Democrate Romane, pe listele căreia Nicolae Manolescu a fost ales, în
septembrie, ca senator. În legislatura 1992-1996, Nicolae Manolescu a fost ales senator PAC de Sibiu. În cadrul activității
sale parlamentare, Nicolae Manoescu a fost membru în Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană și în
Comisia pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională. În 1992, PAC împreună cu PL'93, au înființat Alianța
Naționala Liberală (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la președinție.
Nicolae Manolescu și-a depus candidatura la președinție pe 20 septembrie 1992. În 1998 P.A.C., partidul înființat de
Nicolae Manolescu, fuzionează cu PNL, într-o tentativă de unificare a mișcării liberale. În anul 2000, Nicolae Manolescu
demisionează din funcția de președinte al Consiliului Național al P.N.L. și se retrage din viața politică.
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
A devenit membru corespondent al Academiei Române din 1997.
A fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în rang de Mare Cruce, cu Ordinul național „Steaua României” în
rang de Mare Cruce (cea mai înaltă distincție a statului român) și cu medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des
Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța.
Din luna octombrie 2016 a devenit profesor doctor honoris causa al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău.[7] Din data
de 14 ianuarie 2017 a devenit doctor honoris causa al Universității din Bălți, Republica Moldova.
 George Topîrceanu

Date biografice[modificare | modificare sursă]

George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al
Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde
părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[3], apoi la Sf. Sava
(1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață
boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.
[4].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi
nasturi” pentru a-i folosi de public [5].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia
Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul,
Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia
Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie
Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl
cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean",[6]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza
adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică,
pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:
„O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).
Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și
colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia
Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și
importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion
Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea
Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet[7].
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma.
Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.
La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război
mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două
campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor...
Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București,
1936).
Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al
cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de
undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[8].
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina) se bucură de succes de public și
de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat
postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și
Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de
solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în
presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași
 George Călinescu

Biografie[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.[6] Copilul e crescut de impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în
casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul
Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907,
Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie
menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea
orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele
din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la
București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.
Anii de formare[modificare | modificare sursă]
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul
Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere și
Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de
limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma,
instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și
Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.[7]
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită
acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației
literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană.
În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la
îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de
facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a
apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68
de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.[8]
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai
apoi în deceniul următor.
Modele. Vasile Pârvan[modificare | modificare sursă]
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra
lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea
adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă,
dar și de concepția despre existență a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan
avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica
„asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrânge
moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și
simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge
dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.[9]
Redescoperirea literaturii române[modificare | modificare sursă]
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen
Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a
celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în 1930.
Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii
române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața
românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În
1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri.
Doctoratul în literatură[modificare | modificare sursă]
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu,
descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl
dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea
de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din
București.
Colaborări la revistele literare[modificare | modificare sursă]
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile
revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași,
in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în
1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele
Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai
colaborat la revistele Roma și Sburătorul.
 Vasile Romanciuc
Biografie[modificare | modificare sursă]
Vasile Romanciuc s-a născut la 17 decembrie 1947 în satul Bădragii Noi, Edineț (fostul județ Hotin), Basarabia, părinții săi fiind Alexei Romanciuc și Olga Romanciuc.
Este absolvent al Facultății de Filologie, secția ziaristică a Universității de Stat din Moldova (1972).[4]
A fost redactor la Radio Moldova, consilier la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, redactor la editurile „Museum”, „Gh, Asachi”, „Literatura artistică”, „Prut Internațional”.Debut editorial cu placheta
Genealogie(1974). Urmează volumele de versuri: Citirea proverbelor,Note de provincial, Un timp fără nume, Îndoiala de sine, Marele pustiu invizibil, Recitirea proverbelor, Olimpul de plastic, Lasă un semn,
Cuvântul ne adaugă vedere ș.a. A publicat mai multe cărți de versuri pentru copii.
Vasile Romanciuc este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1976), membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994), membru al PEN-Centrului Internațional (1996).
Multe dintre versurile poetului sunt cântate – colaborează cu artistul Mihai Ciobanu (a se vedea CD-ul Rugă pentru noi – cântece pe versurile lui Vasile Romanciuc).
Întâlniri de suflet cu conaționalii noștri din diaspora – Atena, Lisabona, Faro, Padova.
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1996), Premiul Național al Republicii Moldova (2000), Premiul Nichita Stănescu (2001), Diploma de Onoare a Consiliului Internațional al Cărții
pentru Copii și Tineret – IBBY (Basel, Elveția, 2002), Premiul Otilia Cazimir al Salonului de Carte Românească(Iași, 2007), Marele Premiu Ion Creangă al Salonului Internațional de Carte pentru Copii(Chișinău,
2010). Distincții: Medalia "Mihai Eminescu", Ordinul de Onoare al Republicii Moldova, Ordinul Republicii, Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofițer, categoria A „Literatură” (România).
Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]
Volume de versuri :
Genealogie (Chișinău, 1974)
Citirea proverbelor (Chișinău, 1979)
Din tată-n fiu (Chișinău, 1984)
Ce am pe suflet (Chișinău,1988),
Note de provincial (Chișinău,1991)
Un timp fără nume (Chișinău, 1996)
Îndoiala de sine (Chișinău, 1997)
Un ochi/Un oeil, ediție bilingvă româno-franceză, antologie și prefață de Valeriu Rusu (Ploiești, 2000)
Marele pustiu invizibil (Timișoara, 2001)
Olimpul de plastic (Chișinău, 2007)
Recitirea proverbelor (Chișinău, 2007)
Purtătorul de cuvânt al tăcerii (Chișinău, 2011)
Veșminte de gală pentru marii pitici (Iași, 2011)
Lasă un semn (Târgoviște, 2012)
Cuvântul ne adaugă vedere (sonete, Chișinău, 2012)
Lumina glasului lăuntric (Chișinău, 2016)
Pâinea noastră cea din toate filele (Chișinău, 2020)

Cărți pentru copii :

Dacă ai un prieten (Chișinău,1983)
Mama coase-o floricea (Chișinău, 1987)
Pământul părinților, pământul copiilor (Chișinău, 1989)
Doi iezi (Chișinău, 1990)
Uriașul cu trei ochi (Chișinău, 1991)
Ursul dirijor (Chișinău, 1992)
Floarea zburătoare (Chișinău, 1998)
Toate întâmplările se prefac în cuvinte (Chișinău, Prut Internațional, 2000)
Copilul cu aripi de carte (Chișinău, 2006)
O furnică în bibliotecă (Chișinău, 2007)
De ce plânge clovnul? (Chișinău, 2009)
Am un nume frumos (Chișinău, 2013)
Puiul mamei, dragul tatei (Chișinău, 2016)
Poezii mici de crescut mare (Chișinău, 2018)
Abecedar. Primii pași printre cuvinte și cifre (Chișinău, 2018)
Un bostan lăudăros (Chișinău, 2019)
Toate întâmplările se prefac în cuvinte (antologie, Chișinău, Cartier, 2021)
Versurile sale au fost incluse în antologiile:
Ecouri poetice din Basarabia/Echos poetiques de Bessarabie Editura Știința, Chișinău,1998
Dal pensiero ai segni (Foggia,Italia,1999)
Singular destinies (Contemporary Poets of Bessarabia),Editura Cartier, Chișinău,2003.
Arhipelag, Editura Cartier, Chișinău, 2010
Adrian Dinu Rachieru, Poeți din Basarabia(un veac de poezie românească), Editura Academiei Române/Editura Știința, București-Chișinău, 2010
Antologie de poezie românească din Moldova, în versiune spaniolă. Editura Lumina, Chișinău, 2012
Ars poetica (Colecția „Câmpul de lectură”). Prefață, selecție a textelor, note biobibliografice și repere bibliografice de Adrian Ciubotaru. Editura Știința 2016
Lucia Țurcanu,Caligrafii. O antologie a poeziei șaptezeciste din Basarabia. Editura Cartier, 2017
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
Vasile Romanciuc cultivă cu aceeași dezinvoltură toate tipurile de vers – clasic, liber, alb; orice formă ar avea, versul său este sincer, muzical, încărcat de profunzimi etice și sentimentale... Pe o linie care îl
apropie de Grigore Vieru, el pledează pentru simplitatea și profunzimea limbajului afectiv, pentru rafinamentul expresiei și grația imagistică. Poetul nu s-a orientat niciodată spre mode contrafăcute, pe el nu-l
interesează în nici un fel spectacolul limbajului în formele lui exclusiviste, bătăliile moderniste. El este mereu egal cu sine, înțelegând poezia ca pe un mod de existență și de acțiune socială, ca pe un apel și ca pe
un enunț. Tradiționalismul poeziei sale se manifestă mai mult în spirit decât în literă, fiind unul de substanță, al „beatitudinilor esențiale”; viziunea lirică și modalitățile de expresie sunt, însă, ale unui spirit
eminamente modern. ...Acesta este (sau ar putea fi) Vasile Romanciuc, omul și poetul delicat și discret, sensibil ca o mimoză și tare ca oțelul de Damasc, care, în funcție de stări și situații, știe să preschimbe
mierea în trotil, să poarte când flori și când fulgere la butonieră.Arcadie SUCEVEANU (Mimoza și oțelul de Damasc, în vol. Emisferele de Magdeburg, Chișinău, 2005)
Ca un veritabil „purtător de cuvânt al tăcerii” poetul Vasile Romanciuc ne oferă subtile variante și nuanțate trimiteri la marea diversitate semantică a cuvântului. La el, tăcerea rostită prin cuvânt ia adesea
înfățișarea sentimentelor care „pentru a se face auzite / nasc liniștea mai întâi”... Acuitățile poetului se întrepătrund cu firele filosofiei vieții, de la simplele ei manifestări la cele mai complicate reacții și simptome...
Talent viguros, Vasile Romanciuc știe că literatura, și prin excelență poezia, este o stare de grație, o experiență interioară a ființei, unică și irepetabilă...Nicolae BUSUIOC (Recitirea proverbelor, rev. Dacia literară,
Iași, 2009, nr.1)
Poet cu mari disponibilități lirice, Vasile Romanciuc își etalează discursul poetic de la jocul de cuvinte (haiku-ul de mare virtuozitate metatetică: „Prut - / trup / rupt”) până la incantațiile grave inoculate gnomic (...):
„Busuioc la naștere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristețe, / Floare de noroc.../ Viața noastră, toată, / Doamne, cum încape / Între două fire / Mici de busuioc” (Busuioc).Printre poeții de azi și din totdeauna ai
Basarabiei, Vasile Romanciuc face figură reperială.Ion ROȘIORU(Marele pustiu invizibil, rev. Luceafărul, 2001, nr.44)
Adevărata măsură a talentului acestui poet este dată de dexteritatea cu care folosește materia lexicală în combinații dintre cele mai neașteptate, care surprind cititorul nu numai prin insolitul lor, ci și prin sensul
ascuns al sintagmelor rezultate... Valoarea poeziilor sale trebuie descoperită dincolo de învelișul anodin al cuvântului, acolo unde inexprimatul pulsează de sensuri adânci. Anca VOICU
(...)Vasile Romanciuc s-a apropiat relativ târziu de sonet, dar a făcut-o cu desăvârșirea lejeră a meșterului. În acest meșteșug de veche orfevrărie, din poeții noștri, doar Arcadie Suceveanu știe să fie la fel de
convingător. În plină post-postmodernitate, sonetul este o formă vetustă – e ca și cum cineva ar încerca să cânte la liră în epoca sintetizatoarelor. Reînviindu-i virtuțile letargice, Vasile Romanciuc injectează vechii
forme nevrozele și anxietățile noastre arhi-noi: „Știi cine ești? Ce ești? Îți aparții?/ Un vânt cu destinație secretă/ Te folosește ca pe-o giruetă.../ Ce trist e să trăiești fără să știi...// Gândul steril, crescut în
eprubetă,/ Domnește-n țara vorbelor pustii/ Și te învață ce și cum să fii/ Prostia care veșnic se repetă.// Ce ai visat cândva nu mai contează? Unde e drumul tău? Vederea trează?// Ce timp de viclenie și confuzii!/
S-a încâlcit al Ariadnei fir.../ Pe lume, cel mai mare cimitir/ E cimitirul marilor iluzii...” (Ce ai visat cândva).Eugen LUNGU(din prefața la vol. Purtătorul de cuvânt al tăcerii, Chișinău, 2011)
 Umberto Eco

Biografie[modificare | modificare sursă]

Eco s-a născut în orașul Alessandria, din regiunea Piemont (nordul Italiei). Tatăl său, Giulio, a fost contabil, apoi guvernul l-a angajat să participe la trei războaie. În timpul celui de
al II-lea război mondial, Umberto și mama sa, Giovanna, s-au mutat într-un sat mic din zona muntoasă piemonteză. Eco a fost educat ca romano-catolic în Societatea St. Francis
de Sales, iar în operele sale, precum și în interviuri, a făcut referire la acest ordin și la fondatorul lui.[18] Numele său de familie este probabil un acronim pentru ex caelis oblatus
(Latină: un cadou din cer), care i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan) de un funcționar de stat.[19] A studiat la Torino, luându-și licența în estetică. Din 1971 este profesor
de semiotică la Universitatea din Bologna. A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. Conduce revista VS. Quaderni di
studi semiotici. În anii 1960 a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre și Quindici. Din 1959 este
consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumărate premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). Este autor de romane, eseuri, tratate
academice și cărți pentru copii. Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universități europene și americane, Umberto Eco a abordat din această perspectivă aspecte
cruciale ale culturii zilelor noastre. Prin opera sa științifică, Eco este socotit unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu un umor și o ironie
nestăvilite, sunt adevărate modele ale genului.
Romane[modificare | modificare sursă]
Strălucitoarea sa operă beletristică, începută în 1980 cu Numele trandafirului, este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj și pentru abundența simbolurilor și aluziilor culturale.
În notele explicative ale romanului, Umberto Eco teoretizează printre primii conceptele postmodernismului. Romanul a fost ecranizat în 1986.[20]
Opere literare[modificare | modificare sursă]
Diario minimo, 1963 (rom. Jurnal minim, traducere Corina Anton, Ed. Humanitas, 2004)
Il nome della rosa, 1980 (rom. Numele trandafirului, traducere Florin Chirițescu, Ed. Dacia, 1984), Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981)
Il pendolo di Foucault, 1988 (rom. Pendulul lui Foucault, traducere Ștefania Mincu și Marin Mincu, Ed. Pontica, 1991), Premiul Bancarella
Il secondo diario minimo, 1992
L'isola del giorno prima, 1994 (rom. Insula din ziua de ieri, Ed. Pontica, 1995)
Baudolino, 2000 (rom. Baudolino, traducere de Ștefania Mincu, Ed. Pontica, 2001)
La misteriosa fiamma della regina Loana, 2004 (rom. Misterioasa flacără a reginei Loana, Ed. Polirom, Iași 2004 și Ed. Pontica, 2005)
Il Cimitero di Praga, 2010 (rom. Cimitirul din Praga, traducere Ștefania Mincu, Ed. Polirom, Iași 2010)
Cărți pentru copii[modificare | modificare sursă]
Toate sunt ilustrate de Eugenio Carmi
La bomba e il generale, 1966
I tre cosmonauti, 1963
Gli gnomi di Gnu, 1992
Lucrări de semiotică-filozofică și critică literară[modificare | modificare sursă]
Il problema estetico in San Tommaso, Torino, Edizioni di Filosofia, 1956, a doua ediție modificată, Il problema estetico in Tommaso d'Aquino, Milano, Ed. Bompiani, 1970
Sviluppo dell'estetica medievale, În Momenti e problemi di storia dell'estetica, 1959, Milano, Marzorati, a doua ediție modificată, Arte e bellezza nell'estetica medievale, Milano,
Editura Bompiani, 1987
Opera aperta, 1962, (rom. Opera deschisă, traducere de Cornel Mihai Ionescu, Editura pentru Literatura Universală, 1969, Ed. Paralela 45, 2006 )
* La struttura assente, 1968 (rom. Structura absentă)
Segno, 1973
Trattato di semiotica generale, 1975, (rom. Tratat de semiotică generală,București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982)
A semiotic Landscape. Panorama sémiotique. Proceedings of the Ist Congress of the International Association for Semiotic Studies, Den Haag, Paris, New York: Mouton (=
Approaches to Semiotics, 29), 1979 (cu Seymour Chatman și Jean-Marie Klinkenberg).
Lector in fabula. La cooperazione interpretativa nei testi narrativi, 1979 (rom. Lector in fabula(1979, Ed. Univers, 1991)
Postille a „Il nome della rosa“, 1983
Semiotica e filosofia del linguaggio, 1984, (Semiotica și filosofia limbajului, 1984)
I limiti dell'interpretazione, 1990, (rom. Limitele interpretării, Ed Pontica, 1995, Ed. Polirom, 2011)
Sei passegiate nei boschi narrativi. Norton Lectures, 1994 (rom. Șase plimbări prin pădurea narativă)
Kant e l'ornitorinco, 1997 (rom. Kant și ornitorincul, trad. Stefania Mincu, Ed. Pontica, 2002, Ed. Polirom, 2010
Sulla letteratura, 2002 (rom. Despre literatură, 2002)
Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione, 2003
Confessions of a Young Novelist. Richard Ellmann Lectures in Modern Literature, Harvard University Press, 2011 (rom. Confesiunile unui tinar romancier´, Traducere de Ioana
Gagea, Ed. Pollirom, 2011)
Opere cu caracter eseistic și alte opere[modificare | modificare sursă]
Apocalittici e integrati, 1964 u. 1978 (rom. Apocaliptici și integrați . Comunicații de masă și teorii ale culturii de masaă1964, Polirom, Iași 2008)
Come si fa una tesi di laurea, 1977 (rom. Cum se face o teză de licență, Ed. Pontica, 2000, Ed. Polirom, Iași 2006);
Dalla periferia dell'impero, 1977 șiSette anni di desiderio, 1983
Sugli specchi e altri saggi, 1985
Arte e bellezza nell’estetica medievale, 1987
Il secondo diario minimo, 1992
La ricerca della lingua perfetta nella cultura europea, 1993 (rom. În căutarea limbii perfecte, traducere de Dragoș Cojocaru, Editura Polirom, Iași 2002)
In cosa crede chi non crede?, în colaborare cu Carlo Maria Martini, 1996 (rom. În ce cred cei care nu cred?, traducere de Dragoș Zamoșteanu, Ed. Polirom, Iași 2011)
Cinque scritti morali, 1997 (rom. Cinci scrieri morale, trad. rom. Pontica, 1998, Ed. Humanitas, București 2005)
La Bustina di Minerva, 2000 (rom. Pliculețul Minervei, Humanitas, București 2004)
Storia della Bellezza, a cura di U. E., 2004
A passo di gambero. Guerre calde e populismo mediatico, 2006
La memoria vegetale e altri scritti di bibliofilia, 2006
Storia della Bruttezza, a cura di U. E., 2007
Vertigine della lista, 2009
 Lucian Blaga
Biografie
Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei
familii de preoți, fiul preotului ortodox Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Tatăl poetului fusese elev al gimnaziului săsesc din Sebeș, apoi
al liceului Bruckenthal din Sibiu, de unde o anume tradiție de cultură germană. Copilăria lui Lucian Blaga i-a stat, după cum
mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[8] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers
celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.[9] Tatăl său a murit în anul 1908, iar
mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a
murit de asemenea în Sibiu.
Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov
(1906–1914), unde era profesor unchiul său, Iosif Blaga, doctor în filosofie și autorul primului tratat românesc de teoria dramei.
Debutul
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în ziarul Românul (sub semnătura Ion Albu), cu studiul Reflecții
asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își
petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.
Studii
A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914 – 1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. Lucian
Blaga a mărturisit în Hronicul și cîntecul vîrstelor că s-a înscris la Teologie spre a fi scutit de înrolare în armata austriacă. A studiat
filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie, cu teza Kultur und Erkenntins
(Cultură și cunoaștere). Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, fiica omului politic din Banat, Coriolan Brediceanu, cea care îi va
deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.
Carieră literară
Activitatea publică și academică

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții
Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și
culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”.
Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se
tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în
Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la
publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.
După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere
și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență
asupra lui Ion Desideriu Sârbu.
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul
din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

Steagul Partidului Național Creștin

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la
Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor
universitar până în 1948, când a fost îndepărtat de la catedră posibil, pe motive de natură politică: Blaga a fost membru al partidelor
fasciste Partidul Național Creștin al lui Alexandru C. Cuza și Octavian Goga și apoi, Partidul Națiunii, al lui Ion Gigurtu. Împreună cu el
au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu și, profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.
Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la
Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a
Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea
piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți
germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică
Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de
naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Activitatea diplomatică
În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona,
Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la
Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939). Cariera sa diplomatică a luat
sfârșit odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Filosofia sa germaofilă și mistică era inacceptabilă regimului carlist.,
deoarece era prea apropiată de extremismul Gărzii de Fier.
Propus pentru premiul Nobel
Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea
Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre
Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.[10][11] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt
ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între
nominalizații acelui an.[
 Mihai Eminescu

Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[9], fiul lui Iminul a
fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[10][11]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului
Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei
taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[11]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[11]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[11], iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea
decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[11]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[11][12] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[12]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[13][14], a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.
[15]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[16] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[17]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială[18][19], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.
[20]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.[21][22]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[23]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[23], în 1884. Iorgu (n. 1844)[24] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845[24], dar moare în copilărie[21]. Ilie (n. 1846)[24] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[25]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos.
Maria (n. 1848[24] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[23] Matei (n. 1856)[24] este singurul
care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei
postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[26]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a
notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[27]. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[28], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți
este trecută data de 14 decembrie 1849[29]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[30] Fratele
poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[31], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.[32]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească)
din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[33][34]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[35][34]
Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[21], într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în
poezia de mai târziu (Fiind băiet…[36] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[22]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul
clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[24][37] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe
Vasile Ilasievici.[37] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa
a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[36][38][39].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[36], liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a
Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau
studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri,
tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu
rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I,
fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră,
culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin
Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de
bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste
puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere
în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.
Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în
revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi
mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

 Lista de lecturi
recomandate
Balada populara: Monastirea Argeşului
Balade culte
Passa Hassan, Moartea lui Gelu (George Coşbuc)
Horea (Aron Cotrus)
Veche întâmplare (Nichita Stănescu)
Noaptea Sfântului Andrii (Vasile Alecsandri)
Mistreţul cu colţi de argint (Ştefan Augustin Doinaş)
Basmul versificat: Călin nebunul (Mihai Eminescu)
Poemul fantastic: Călin (file din poveste) (Mihai Eminescu)
Poemul eroic ân literatura universală: Cântecul lui Roland
Proverbe: Anton Pann – Povestea vorbii
Parabole:
Parabola vameşului şi a fariseului
Parabola fiului risipitor
George Coşbuc - Parabola semănătorului
Stefan Augustin Doinaş - Poteca
Povestire: Mihail Sadoveanu – Iapa lui Vodă, Taine

Nuvele:
Barbu Delavrancea – Hagi Tudose
Costache Negruzzi – Alexandru Lăpuşneanu
Liviu Rebreanu – Catastrofă, Iţic Ştrul
Fănuş Neagu – Dincolo de nisipuri
Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Moartea lui Castor
Mihail Sadoveanu – Cozma Răcoare
George Călinescu – În tren
Mircea Eliade – Tabăra de la Sibiu
Vasile Voiculescu – Căprioara din vis
Ioan Slavici – Budulea Taichii, Popa Tanda
I. L. Caragiale – Două loturi
Emil Gârleanu – Nucul din Odobac
Fragmente de roman:
Ion Creangă – Amintiri din copilarie, partea a II-a şi partea a IV-a
Mihail Sadoveanu – Baltagul, Nicoară Potcoavă
Mircea Cărtarescu – Florin scrie un roman

Literatura universală
Fragmente de romane din literatura universală:
Romanele despre regele Arthur (Vrăjitorul Merlin, Lancelot du Lac, etc.)
Jules Verne - Doi ani de vacanţă
Jonathan Swift - Călătoriile lui Gulliver
Charles Dickens - David Copperfield
Francois Rabelais - Gargantua şi Pantagruel
Daniel Defoe - Robinson Crusoe
Agatha Cristie - Zece negri mititei
Mark Twain - Un yankeu la curtea regelui Arthur
Mark Twain - Din copilărie
Alphonse Daudet - Tartarin din Tarascon
Victor Hugo - Gavroche, Cosette
Referat.Printre tonuri
cenusii
Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de
cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se
pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de
Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța
de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri
amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment
viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna.
Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina,
pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt
evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de
transportat vite, descoperind curând că destinația lor
era Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să
strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să
le expedieze în secret, din mână în mână, sperând
să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În
această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă
cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu
singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare
iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață
Razboiul care mi-a salvat viata

In aceasta carte este vorba despre o fetita care din nastere are un handicap la piciorul
drept. Ea are un frate mai mic si o mama. Tatal ei a murit cand aceasta avea 6 ani. De
cand acesta a murit viata ei a devenit un cojmar.... Mama ei nu o lasa sa iasa afara din
casa, o jignea mereu, ba chiar o si batea, pe cand pe fratele ei nu-l batea si se purta mai
frumos cu el.La vremea respectiva se anunta inceperea unui razboi si toti copii trebuiau
evacuati dar mama acestora nu le permitea. Ei au hotarat sa plece de acasa in ciuda
faptului ca fetita nu putea merge, dar aceasta a exersat in fiecare zii prin casa (desi o
durea piciorul ) pana in ziua in care, pe furis, s-au urcat in trenul care avea sa ii conduca
spre un nou inceput.
Ajunsi acolo fiecare a fost ales de catre o familie mai putin ei ( deoarece nu erau deloc
ingrijiti). Pana la urma un comandant de politie i-a repartizat unei doamne care prima data
nu i-a acceptat, dar mai apoi s.a lasat induplecata. Aceasta ii spala in fiecare seara, le
dadea sa manance, si oe fetita a dus-o la un medic ca sa ii rezolve problema cu piciorul.
Medicul a spus ca problema nu poate fii rezorezolvata in totalitate. Femeia avea nevoie si
de acordul mamei pentru operatie, aceasta trimitandu-i o scrisoare prin care aceasta
trebuia sa isi dea acordul pentru operatie. Intre timp fetita a primit o pereche de carje.
Femeia care avea grija de copii momentan nu a incetat sa-i trimita scrisori mamei copiilor
dar in zadar, aceasta nu primea nici un raspuns... Fetita nu de multe ori avea crize
deoarece ea fusese batuta timp de 11 ani. Femeia ca sa o linisteasca o lua in brate si o
strangea tare, tare chiar daca se alegea cu hainele rupte, zgariata si cu fire de par smulse
de catre fetita. Aceasta avea si un ponei pe care il calarea zilnic in ciuda handicapului pe
care il avea.
Intr-o zi, cand a venit de la calarit a surprins-o pe femeia care avea grija de ea discutand
cu o femeie. Cand s-a apropiat a vazut ca nu e nimeni alta decat mama sa, care venise
sa ii ia acasa, nu de inima buna ci pentru faptul ca statul o punea sa plateasca pentu
faptul ca alta femeie are grija de copii ei pe timpul razboiului. Femeia de cand a plecat cu
ei in drum spre casa a inceput sa tipe la ei si sa ii bata. Aceasta le-a marturisit ca nu i-a
iubit niciodata, pe nici unul dintre ei si ca i-a facut doar pentru ca asta voia tatal lor.A doua
zi i-a surprins pe acestia in plin razboi: blocul in care stateau a luat foc. Fetita l-a luat pe
fratele ei si au apucat sa iasa din bloc si sa se adaposteasca intr-un loc de unde i-a gasit
femeia care avusese grija de ei, aceasta venise dinnainte catre ei. Ea i-a luat si a incercat
sa ii protejeze de toate bucatile de geam spart si de caramizile care cadeau din blocuri.
Pana la urma au ajuns acasa la femeia care avusese grija de ei dar au avut un soc: a fost
aruncata o bomba din avion care le nimerise casa. Acolo erau stransi prieteni care
dadeau caramizi la o parte sperand sa le gaseasca in viata. Acestia au fost surprinsi sa
vada ca nu erau acasa. La sfarsit fetita i-a multumit ca i-a salvat, femeia spunand ca nu
are de ce sa ii multumeasca deoarece si eisau salvat-o pe ea. Sfarsitul a fost unul fericit
urmand ca peste 2 luni sa se termine razboiul.
Un baiat pe lista lui
Schindler
Leon Leyson avea numai 10 ani cand
nazistii au invadat Polonia, iar familia lui a
fost fortata sa se mute intr-un ghetou din
Cracovia. Cu un noroc incredibil,
perseverenta si curaj, Leyson reuseste sa
supravietuiasca sadismului nazistilor. In
final, generozitatea si iscusinta unui
barbat german numit Oskar Schindler au
fost cele care i-au salvat viata lui Leon, ca
si unor membri din familia lui, numele lor
fiind adaugate pe lista muncitorilor evrei
din fabrica acestuia - o lista ce a devenit
faimoasa in toata lumea: Lista lui
Schindler. Aceasta este singura carte de
memorii publicata vreodata de un copil
supravietuitor de pe Lista lui Schindler si
ilustreaza perfect demnitatea autorului.
 Cartile pot devenii
cadou pentru
persoanele drage

Învățătura nu se dobândește doar prin stat și

distracție. Trebuie sa iti dorești sa înveți . Aici își
are rolul cartea mult cunoscuta de toti. Cartea este
un adevărat univers creat de un om înzestrat cu
mult geniu. Un prieten bun , liniștit , care iți oferă
absolut tot ceea iți dorești. Te ajuta sa vezi cu alți
ochi lumea . Fara carti lumea ar fi un mare infern.
Nu ar exista fericire , oameni învățați , iar
războaiele ar fi din ce în ce mai frecvente. Cartea
este un cadou pe care îl poți deschide iar și iar. Ia
are o viață nemuritoare fiecare cititor vazand-o cu
alți ochi. Cartea exprimă o adevărată versiune a
lumii în orice moment al ei. Deci cum spune
proverbul " Orb e cel care n-a citit în viața lui o
carte". Deci cine nu a făcut acest lucru îl sfătuiesc
sa se apuce sa citească o carte , și cu siguranță îsi
va face și un nou prieten.
 Scrisul de mana
necesitate sau obligatie?

Grafologia sau handwriting analysis este știința care studiază personalitatea omului în raport cu scrisul
de mână și caligrafia. Astfel încât scrisul de mână este un arc reflex (inconștient) care se formează la
o vârstă fragedă și se dezvoltă odată cu persoana, acesta poate dezvălui un ansamblu de trăsături de
personalitate ca de exemplu emotivitatea, trăsăturile intelectuale, procesele de gândire, etc; un bun
analist grafolog fiind în stare după o primă privire aruncată asupra unui text scris de mâna unei
persone să scoată la iveală peste 100 de caracteristici ale acesteia.
Astefl, cititrea scrisului în loc de conținut a devenit cu timpul o procedură utilizată până și de companii
la recrutarea personalului. „The Wall Street Journal”, în 1988, a publicato știre care conținea informații
despre faptul că în Franţa, Spania, Olanda şi Israel aproximativ 80% din topul celor mai performante
500 de companii foloseau Analiza Grafologica în managementul resurselor umane, având consultanţi
analişti grafologi sau chiar având ca angajaţi full-time experţi în Analiza Grafologica.
Tehnologia în Grafologie este una simplă. Cercetătorii, de-a lungul anilor, au corelat mişcările euro-
musculare cu diversele trăsături de personalitate observabile la diferiţi subiecţi. Aceste trăsături au
fost clasificate în patternuri de comportament uman şi patternuri de gândire (patternuri mentale).Astfel,
fiecare trăsătură de personalitate poate fi identificata printr-un anumit pattern neurologic şi fiecare
persoana care are o anumita trăsătură de personalitate are şi acel pattern neurologic relevat de micro-
mişcările musculare aferente.
De fapt, Grafologia datează de pe vremea Imperiului Roman. Studiile cu privire la caracterul scrisului
de mână ,apar chiar din I secol. Istoricul roman Suetonius , se presupune a fi primul care a studiat
particularităţile scrisului. Suetonius în lucrările sale, scrie despre Împăratul Roman Octavian Augustus
precum că el întotdeauna conecta strâns literele ultimului cuvânt în rând cu scopul de a nu trece dintr-
un rând în altul. Aceasta arată simţul economic şi prezenţa unei minţi practice, ceea ce istoricii afirmă
ca fiind două caracteristici ai Împăratului. Aristotel declara că poate caracteriza sufletul oamenilor prin
modul de a scrie.
În forma sa moderna, Analiza Grafologica este veche de aproximativ 200 de ani. În acest moment
este o ştiinţa atât de exacta încît poţi cunoaşte aproape în amânunt o persoana care până acum 30 de
minute iţi era complet străină!
Astfel, chiar dacă informația de mai jos vă este prezentată într-o formă cât se poate de restrânsă, este
și ea una utilă pentru amatorii de psihologie și analiză a personalități oamenilor. Ba poate fi chiar și un
instrument bun pentru cei care caută un răspuns la întrebările de autocunoaștere sau nu știu ce
atitudine trebuie să manifeste față de anumite persoane. Scrisul de mână arată lucrurile pe care
personalitatea încearcă să le ascundă, fiind un teren unde aparențe nu există iar adevărul nu poate fi
manipulat. Felul cum un om scrie este un fel de limbaj al corpului întipărit pe hârtie, de asta este
importantă perceperea existenței unor persone care pot controla acest limbaj, cât întimpul comunicării
verbale, atât și în timpul celei scrise, totuși de obicei ambele se întâmplă involuntat și inconștient,
anume din acest fapt devenind punctul slab al majorității oamenilor.

Calatoria este o lectie?

Libertatea calatoriei deschide mintea catre niste posibilitati nelimitate. Dacanu
faci nimic neasteptat, nimic neasteptat nu ti se va intampla.” , spune FayWeldon,
autoare si eseista britanica.In literatura, tema calatoriei este foarte des intalnita,
de la inceputurile salesi pana in contemporan. Aceasta presupune aventura si
cunoastere, atat unaexterioara  noi locuri si oameni  cat si una interioara 
posibilitatea !nite umanede a se cunoaste pe sine, de a"si #asi propriile limite, de
a se adapta la alte conditiide viata .$ateva opere cunoscute in care este
pre%enta aceasta tema, sunt “ &atranulsi marea” de 'rnest (emin#)ay, “*icul
+rint” de Antoine de aint"'xupery si “&alta Alba” de -asile Alecsandri. perele
surprind calatoria diversor persona/e, in locuridiferite, iar !ecare calatoria releva
noi semni!catii si dobandeste diferite simboluri.pera “ &atranul si marea” este
inspirata din viata unui pescar trecut detinerete pe nume antia#o. Acesta, dupa
01 de %ile petrecute pe mare fara a prindevreun peste, nutreste speranta ca in
cea de"a 02"a %i, va prinde pestele mult dorit. Acest lucru i"l spune lui *anolin,
un baietel devenit ucenicul batranului. A doua %i,inainte de ivirea %orilor,
batranul se avanta in lar# si reuseste sa prinda, intr"adevar,un peste de aproape
344 de 5#.Intre pestele captiv si batranul antia#o incepe o lupta indar/ita. Dar,
indrumul lun# spre tarm, prada ii este devorata de rechini, desi batranul
antia#oface eforturi disperate sa"i indeparte%e. $and au a/uns in port, din
peste nu mairamasese decat “sira spinarii, mare, lun#a si alba, ce se termina cu
o coadauriasa”.Intors la coliba lui, batranul adoarme, iar cand se tre%este, il
vede lan#a el pe *anolin, care ii %ambeste incura/ator, plin de optimism.$artea
este plina de simboluri, &atranul antia#o repre%entand demnitateaomului in
fata esecului, lupta cu pestele  batalia omului cu existenta, iar impulsul
casti#area traiului de %i cu %i.$alatoria batranului vorbeste despre b6tr7ne8e,
dar 9i despre speran86,despre voin86, despre experien86, despre puterea de a
:ndura, precum 9i despre p6strarea individualit68ii 9i despre re#6sirea ce"8i
poate da un sens vie8ii. “&atranulsi marea” este o parabola a luptei omului cu
natura potrivnica, a cura/ului plin denoblete”, spune Dan ;ri#orescu.In opera “
&alta Alba” de -asile Alecsandri tema “calatoria” este sustinuta deun motiv literar
des intalnit, motivul calatorului strain. Acesta permite o percep8iecritic6 9i
satiric6 a propriei lumi atribuit6 unei priviri exterioare sau prin compara8iecu o
lume edenic6. $alatorul !ind pictor,permite autorului s6 cree%e o descriere
maiexotic6 a locurilor prin ochii acestuia. $6l6toria este plina de peripetii, pe
teritoriul -alahiei, un 8inut ad7ncit :n:ntuneric 9i populat de canibali. *otivul
acestei c6l6torii <prime/dioase” este spiritulde aventur6, curio%itate 9i dorin86
de cunoa9tere.
 Prezentaria unui
roman studiat favorit
Leon Leyson avea numai 10 ani când naziştii
au invadat Polonia, iar familia lui a fost
forţată să se mute într-un ghetou din
Cracovia. Cu un noroc incredibil,
perseverenţă şi curaj, Leyson reuşeşte să
supravieţuiască sadismului naziştilor. În final,
generozitatea şi iscusinţa unui bărbat
german numit Oskar Schindler au fost cele
care i-au salvat viaţa lui Leon, ca şi unor
membri din familia lui, numele lor fiind
adăugate pe lista muncitorilor evrei din
fabrica acestuia - o listă ce a devenit
faimoasă în toată lumea: Lista lui Schindler.
Aceasta este singura carte de memorii
publicată vreodată de un copil supravieţuitor
de pe Lista lui Schindler şi ilustrează perfect
demnitatea autorului.
 Gramatica
Monolog
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Monologul este un mod de expunere și procedeu literar prin care
ipostaza lirica/personajul își analizează stările sufletești,
concepțiile, ideile și le aduce la cunoștința cititorilor sau a
spectatorilor. De asemenea, poate fi un tip de discurs continuu al
cărui producător nu așteaptă un răspuns.
În general, el poate fi vorbirea unui singur personaj, in operele
epice, sau poate fi specific operelor lirice, în care ia forma
confesiunii (în poezia intimă și de idei) sau a descrierii (în poezia
descriptivă – pastel).
Se poate vorbi și de un monolog interior, când o ipostaza lirica/un
personaj vorbește în gând (cu sine) și de un monolog teatral, când
un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața spectatorilor.
De cele mai multe ori, monologul este și un mijloc de
caracterizare directă sau indirectă a personajelor. Monologul este
modul prin care nu doar personajele, ci și oamenii se
autodescriu,își expun capacitățile,modurile de a vorbi și de a
gândi, pe scurt fiind descrierea unei personalități.

 Predicat
Predicat
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Sintaxă
Cazuri
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
• Atribut
• Complement
• Predicat
• Nume predicativ
• Subiect
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată

În gramatica tradițională, predicatul este una din cele două părți de

propoziție principale, cealaltă fiind subiectul, altfel spus, este unul din
constituenții propoziției minimale, celălalt fiind subiectul[1][2]. Divizarea
aceasta a fost introdusă din Antichitate, pornind de la analiza structurii
sintactice a limbajului de către diverși filosofi cum ar fi Aristotel. De la
el provine evidențierea cuplului subiect–predicat, definiția „despre
ceea ce se spune ceva / ceea ce este spus”[3].
 Conjunctie
În gramatică, conjuncția este un cuvânt sau un grup de cuvinte care leagă
între ele două tipuri de entități: în cadrul propoziției – unități sintactice cu
aceeași funcție și același rang sintactic, coordonate între ele, iar în cadrul
frazei – propoziții cu aceeași funcție sau cu funcții diferite, în acest din
urmă caz, una fiind subordonată celeilalte. Conjuncția mai poate conecta
și o parte de propoziție cu o propoziție: Plecăm la munte sau unde vrei tu.
În mod excepțional, unele conjuncții pot apărea în propoziții principale
exclamative, fără rol de conectare: De-ar veni mai repede vara!, Că bine
zici!. Asemenea cuvinte sunt considerate de Grevisse și Goosse 2007 ca
făcând parte dintr-o clasă aparte, cea a introducătoarelor, printre care sunt
si „de, dacă” în propoziție exclamativă (fr Si Jeanne pouvait réussir ! „De-
ar putea reuși Jeanne!”), si în propoziție interogativă care exprimă o
sugestie (Si on allait manger un morceau ? „Dac-am merge să mâncăm
ceva?”), sau que „să” în propoziție imperativă ce exprimă un ordin pentru
persoana a III-a (Que tout le monde sorte ! „Să iasă toată lumea!”) ori o
urare: Que votre souhait se réalise ! „Să vi se îndeplinească dorința!”[4].
Conjuncția se caracterizează prin lipsa unui conținut noțional (datorită
abstractizării și gramaticalizării ei), prin lipsa flexiunii și a funcțiilor
sintactice, prin conținut semantic foarte abstract și insuficient[2]. Acest
conținut poate fi modal, conjuncțiile exprimând relații precum cauză-efect,
opoziție, comparație etc.[5] În gramatica tradițională, conjuncția este
considerată o parte de vorbire[6], dar, din cauza caracteristicilor sale, în
unele concepții actuale este privită numai ca un istrument gramatical[7].
Ca element conectiv, conjuncția se deosebește, pe de o parte, de
prepoziție (în unele limbi postpoziție), care leagă între ele o parte de
propoziție de altă parte de propoziție subordonată primei; pe de altă parte,
de pronumele relativ și de adverbul relativ, care leagă între ele propoziții,
având și funcție sintactică în propozițiile din care fac parte[

Modurile verbale

moduri
-personale/predicative
-nepersonale/nepredicative

Verbul moduri : personale

modul indicativ , modul
conjunctiv , modul conditional
optativ , modul imperativ ...
Verbul moduri : nepersonale
infinitiv , gerunziu , participiu ,
supin
 Adverbul
În gramatică, adverbul este definit în mod
tradițional ca o parte de vorbire care are
funcția sintactică de complement
circumstanțial în general facultativ, cel mai
adesea al unui verb, mai rar al unui adjectiv
sau al unui alt adverb.
În unele limbi, precum româna sau franceza,
adverbele sunt invariabile, adică, cu unele
excepții, nu pot primi afixe. În alte limbi, cum
sunt unele limbi slave (de exemplu BCMS),
adverbele sunt parțial afixabile, adică cele
care pot avea grade de comparație le exprimă
pe acestea cu afixe. La fel este și limba
maghiară, în care unele adverbe pot primi și
anumite desinențe cazuale. În limbile
romanice, de pildă, acestora le corespund
prepoziții.

 Polisemia
substantivului
adjectivului
verbului
n semantică, polisemia sau polisemantismul este, conform definiției celei mai
frecvente, însușirea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri[1]. Unii autori
adaugă la aceasta că aceste sensuri sunt în relație unul cu altul[2], deoarece
provin dintr-un sens de bază[3]. Există și o completare a definiției, conform
căreia polisemia este starea unui cuvânt de a indica fie mai multe caracteristici
semantice ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună a mai
multor obiecte[4]. Unii lingviști extind genul proxim al definiției la semnul
lingvistic[5]. În această concepție se vorbește și despre polisemia afixelor[6][7]
[8].
Mare parte din lexicul unei limbi este polisemică[1], polisemia fiind un mijloc
economic de îmbogățire a lexicului[6]. Unii lingviști, de exemplu Michel Bréal,
cel care a introdus termenul „polisemie” în lingvistică[9], văd o relație între
dezvoltarea culturii pe care o vehiculează o limbă și îmbogățirea polisemică a
cuvintelor[10]. S-a observat de asemenea că polisemia depinde și de frecvența
cuvintelor: cu cât un cuvânt este mai frecvent, cu atât are mai multe
sensuri[11].
Noțiunea de polisemie se opune altor două noțiuni. Una dintre acestea este
monosemia, adică unicitatea sensului, cealaltă fiind omonimia. Chestiunea
dacă în cazul a două cuvinte cu corp fonetic identic este vorba de polisemie
sau de omonimie, nu este totdeauna clară. Pe de altă parte, nu este totdeauna
ușor de stabilit dacă un cuvânt are mai multe sensuri diferite sau doar un sens
vag