Text poetic studiat tradiționalist / care aparține tradiționalismului interbelic.

Aplicație la: „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat

1. La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,

Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

2. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină

Sări, subţire, -o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...

Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

3.Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...

4. Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
 Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri...

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram

Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam... deoparte, un clopot a sunat

Acelaşi clopot poate - în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Manifestat simultan cu modernismul, tradiționalismul interbelic evită idilizarea

(înfrumusețarea falsă, nejustificată) excesivă a trecutului și a lumii satului.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține tradiționalismului prin tematica
rurală căreia i se alătură două mari teme de circulație universală: iubirea și timpul.
Universul rural se realizează prin motive specifice: casa cu pridvor, poarta, zăvorul,
hornul. Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului și al uitării. Casa este
plasată în centrul unui univers din care fac parte codrul, lanurile de secară, câmpia.
Satul este situat parcă în afara acestui cadru, în depărtare, singurul element care îl
desemnează, auditiv, fiind clopotul din „turnul vechi”. Povestea de dragoste se
desfășoară sub semnul ocrotitor al nopții și al lunii, motive romantice revalorizate în
cheie tradiționalistă. Plopii de la marginea drumului reprezintă tot un motiv romantic
asociat aici temei timpului, cu semnificații care vizează melancolia, așteptarea.

Viziunea despre lume. Conform mărturisirii autorului, toată poezia lui se reduce
la viziunea pământului, care rămâne același, la presimțirea timpului, care fuge mereu.
|Poet tradiționalist, Pillat înțelege că a relua teme deja uzate necesită un registru stilistic
original și profund personalizat. Iubirea este percepută cu o ușoară urmă de detașare,
prin situarea sa în sfera repetabilității. Aluziile culturale conferă textului o doză de ironie
și rafinament, salvându-l de la pericolul alunecării în clișeu. A iubi înseamnă a retrăi ceea
ce s-a trăit deja. Iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale
iubirilor din cărți.

Titlul, reluat în prima secvență a textului, este centrat asupra problematicii

timpului. În structura sa simbolică este proiectat atât trecutul, prin locuțiunea adverbială
„pe vremuri”, cât și prezentul, prin „aci” – adverb de loc, cu formă regională.
Astfel, timpul și spațiul au aspect nedefinit încă din titlu, vag, iar prezența formei verbale
„sosi” ( timpul perfect simplu, modul indicativ) desemnează o acțiune recent încheiată,
cu alte cuvinte stabilește o legătură între trecut și prezent. Așadar, experiențele vieții
omenești sunt reluate aidoma, chiar dacă generațiile se succed unele altora.

Compoziție și structură. Compozițional, poezia este alcătuită din distihuri și un

vers final, liber, cu valoare de laitmotiv, astfel nivelul prozodic se situează la granița între
tradiție și modernitate. Distihurile sunt organizate în mai multe secvențe poetice:
incipitul descriptiv, idila bunicilor, meditația asupra efemerității (care trece repede,
care nu durează) omului, idila nepoților și epilogul poemului.

Imaginarul poetic pillatian se structurează pe două planuri, al trecutului și al

prezentului, între care se pot stabili deopotrivă relații de opoziție și de simetrie.
Relațiile de simetrie sunt prezente și la nivelul motivelor și al imaginilor artistice, spre
exemplu, casa e aceeași, drumul e același, iar trecerea timpului nu impune opoziții de
substanță, ci doar formale (schimbarea modei literare, berlina este înlocuită de trăsură
etc.). La nivel formal, simetria este asigurată de cele două părți care surprind cele două
povești de iubire.

Incipitul descriptiv fixează imaginea unei case tradiționale („obloane”,

„pridvor”, „poartă cu zăvor”) aflate în părăsire, fapt sugerat de pânza de păianjen, simbol
al trecerii timpului (metafora „zăbreliră și poartă și zăvor”) și de hornul lipsit de
funcționalitate ( personificarea „nu mai trage alene din ciubuc”). Sintagma „casa
amintirii”(sau scara amintirii, în Adio.La Florica) poate fi și o metaforă, sugerând
persistența amintirilor peste timp, asemeni unui edificiu trainic. Conform mărturisirii
autorului, casa amintirii e un spațiu securizant, construit în calea timpului care distruge și
erodează ființă. Trecutul apare ca moment al eroicului și legendarului, evidențiat de
referirea la lupta haiducilor pentru dreptate socială, fără a se ajunge la condamnarea
prezentului. Dacă în poezia romantică natura era eternă, la Pillat devine și ea o victimă a
trecerii timpului, fiind marcată de semne ale bătrâneții: „În drumul lor spre zare
îmbătrâniră plopii”.

A doua secvență poetică aduce în prim-plan micul scenariu al iubirii trecute.

Bunicul așteaptă galant sosirea „berlinei” din care coboară tânăra în „largă crinolină”,
după moda vestimentară a timpului. Perechea de îndrăgostiți se află într-un decor
desprins parcă din recuzita romantismului ( nocturn, dominat de lună, însă câmpul ia
aparența unui lac) și împărtășește emoții și impresii livrești/din cărți (bunicul recită din
lirica romantică a epocii sale, „Lacul” de Lamartine și „Sburătorul” de Ion Heliade-
Rădulescu.). Finalul secvenței este centrat pe imaginea auditivă a clopotului, care anunță
prin succesiunea moarte-nuntă, trecerea ireversibilă a timpului. Chiar dacă își imaginează
că prin iubire vor primi dreptul la nemurire („Dar ei în clipa asta simțeau c-o să rămână”),
îndrăgostiții devin și ei victime ale trecerii timpului („De mult e mort bunicul, bunica e
bătrână”).

Secvența următoare, o meditație cu note de elegie, dezvoltă tema fragilității

omului în Univers supus trecerii timpului prin antiteza dintre „ștersele
portrete”(fotografiile ce conservă tinerețea), respectiv „fața ta” din prezent, în care ființa
nu se mai recunoaște, degradarea biologică fiind o consecință a trecerii timpului.

Ultima secvență reia simetric experiența trecutului cu alt cuplu (al nepoților) și
cu alte elemente de modă materială (trăsura a înlocuit berlina) sau spirituală (estetica
romantică a fost înlocuită de cea simbolistă: „Balada lunei” de Horia Furtună și „poeme
de bunul Francis Jammes). Accentul cade mai ales pe sublinierea seriei de identități.
Aceleași gesturi, aceleași mișcări, aceleași elemente ale spațiului, aceeași delicatețe a
feminității („subțire”) se regăsesc, peste ani, într-o aceeași poveste de iubire trăită de alți
protagoniști. Peste timp, nepotul și bunicul se raportează la creația literară pentru a-și
exprima sentimentele. Dacă bunicul a fost romantic, nepotul poate părea „și simbolist”,
semn că experiența culturală se acumulează, nu se schimbă.

La nivelul vocabularului, tradiționalismul se susține prin termenii din câmpul

semnatic al naturii rurale („codru”, plopii”, „lanul de secară”, „câmpia” etc.) și prin
cuvintele cu tentă regională și arhaică: poteră, crinolină, berlină, haiduc etc.

La nivel stilistic, este utilizată cu precădere metafora: „casa amintirii”, epitetul

metaforic „ochi de peruzea”, „ochi de ametist”. Personificarea „hornul nu mai trage
alene din ciubuc” accentuează ideea spațiului părăsit. În prezentarea cuplului, sunt
esențiale epitetele: bunica – „subțire” și „tăcută”, bunicul – „nerăbdător”. Comparația
susține paralelismul dintre trecut și prezent și ideea repetabilității existenței umane:
„câmpia ca un lac”, „deasupra casei ca umbre berze cad”, „Ca ieri sosi bunica, și vii
acuma tu”.
Dar se evidențiază și o trăsătură fundamentală a limbajului modern, ambiguitatea,
prin repetiția versurilor referitoare la bătaia clopotului, care sună „de nuntă sau de
moarte”.
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecutului
și al prezentului; astfel, verbele la modul indicativ, timpul perfect compus („-a recitat”,
„am spus” etc redau un plan al trecutului ireversibil, încheiat definitiv). De asemenea,
verbele la modul indicativ, timpul prezent însoțesc meditația pe tema trecerii timpului
(te vezi, te recunoști, nu poți). Modul gerunziu („zâmbind”, „privind”) susține caracterul
etern al sentimentului de iubire, supraviețuirea lui de-a lungul timpului.

În concluzie, Pillat reia temele vechi ale tradiționalismului românesc, regăsibile și

în pastelurile lui Alecsandri sau frecvente și în poezia tradiționalistă de la începutul
secolului al XX-lea , susținute însă cu alte mijloace. Mijloacele artistice și viziunea
poetică sunt influențate de sensibilitatea contemporană a vremii, marcată de prezența
simbolismului și apoi a modernismului poetic. Astfel, utilizarea simbolurilor (clopotul,
păianjenul) cu funcția de a sugera trecerea timpului și nu de a o numi direct, motivul
pietrei prețioase (peruzeaua, ametistul) cu rol de artificializare a portretelor sunt preluate
din recuzita simbolismului. De asemenea, trecutul și lumea rurală sunt privite cu
nostalgie, fără a se ajunge la o condamnare a prezentului sau a lumii urbane, ceea ce arată
că Pillat este tradiționalist la nivelul recuzitei, însă modern ca viziune poetică.